Religia Romanilor. I.

Considerații istorice: În peninsula Italică, peste populația mediteraneeană s-au așezat,

prima oară, seculii (în Sicilia, ei au dat numele Italiei, după regele Italos). Invazia cea mai marcantă a fost a
popoarelor italice (mișcarea pop. indo-europene), care erau păstori și agricultori. Etruscii (popoarele mării din Asia
Mică), aveau să reprezinte temelia culturii romane ulterioare și a întregii moșteniri culturale pe care romanii au
lăsat-o Europei.

Începuturile Romei ca oraș șin de istoria etruscilor (Roma vine de la numele unei ginți etrusce Rumlna). Sec.
VIII î.Hr. începe colonizarea de către greci a Italiei de S și Siciliei. Ultimii care au migrat au fost triburile celților. Cei
care vor scrie istoria Romei antice sunt romanii, întemeietorii Cetății eterne (753 î.Hr. când, anumite triburi de
latini, sabini și etrusci au pus bazele Romei în urma unirii așezărilor fortificate).

Roma antică are 3 perioade: regalitatea (753-509 î.Hr.); republica (509-31 î.Hr.); imperiul (31 î.Hr. – 476
d.Hr.).

II. Izvoare: religia vechilor romani dispune de o literatură sacră săracă: De re rustica a lui Cato prezintă
numeroase rituri și formule; alte lucrări: a lui Terentius Varro; a lui Cicero (De finibus, De legibus). Au existat și
scriitori creștini care au scris de religia vechilor romani: Tertulian, Lactanțiu (Divinae Institutiones) și Fer. Augustin
(De civitate Dei).

III. Divinități: Unii consideră că romanii, la început, ar fi avut o fază predeistă (dinamică) în care n-ar fi avut o
concepție clară despre divinități, mituri, explicându-și tot ce se-ntâmplă în lume ca operă a forțelor naturii numite
numina. Aceste numina ar putea fi comparabile cu noțiunile de mana, orenda, wakam de la pop. tribale
contemporane. Dar prof. G. Dumezil i-a catalogat drept „primitiviști” pe cei care fac confuzie între ideea de numen
și cea de mana. Dumezil argumentează că pentru romani, numen nu avea semnificația unei forțe difuze impersonale
din univers, ci reprezintă voința exprimată a unui zeu, numen dei.

1. În fruntea panteonului roman era Jupiter, zeul cerului strălucitor, socotit Optimus Maximus (cel mai bun
și cel mai mare). Jupiter era responsabil de vreme, fiind zeul ploii, al tunetului, al fulgerului, al luminii și al recoltelor.
După ce Roma a juns oraș, Jupiter și-a pierdut atribuțiile din domeniul agricol, devenint zeul orașului. Era căsătorit
cu Junona. Ca Jupiter Optimus Maximus a fost impus popoarelor cucerite de romani. Îi erau consacrate zilele din
mijlocul lunilor (idele).

2. Junona era corelată cu fertilitatea; ca divinitate protectoare a femeilor, asigura continuitatea familiilor.
Devenită soția lui Jupiter ia numele de Juno Regina. Pasărea ei sacră era gâsca (și a mea). Îi erau consacrate zilele
de la începutul lunilor (calendele).

3. Marte (Mars) a fost cel mai popula rzeu roman; inițial zeu al vegetației de primăvară (luna martie îi era
consacrată). Chiar după ce a devenit marele zeu al războiului, Marte și-a păstrat relația cu agricultura. Cel mai mare
dar pe care Marte l-a făcut romanilor a fost Romulus, întemeietorul Romei. Zeul a violat-o pe Rhea Silvia, care i-a
născut pe cei 2 gemeni Romulus și Remus. După ce s-a aflat, Rhea Silvia a fost închisă ca preoteasă decăzută, dar
eliberată de fiii săi. La scurt timp după, romulus a fondat Roma.

Soldații romani își sporeau puterea de luptă prin invocarea zeului Marte (la începutul fiecărui război,
generalul intra în templul lui Marte și striga Mars, vigila!). Sărbători: Equirria, Tubilustrium și Armilustrium.

4. Quirinius, zeu războinic, preluat dintr-un mit sabin, a fost ulterior indentificat cu Marte. La origine,
Quirinius înseamnă „mânuitor de lance”, deși romanii îl adoraseră ca geniu al vegetației de primăvară. După ce a
fost suprapus cultual lui Romului, i-au fost consacrate sărbătorile Quirinalia.

5. Janus, cel mai vechi zeu al pop. italice, zeul tuturor intrărilor și ieșirilor (pornea), personificarea începutului
și al sfârșitului (Janus = ușa casei). Era reprezentat cu 2 fețe care privesc în direcții opuse. Romanii îl corelau cu
biruința în războaie. În timp de pace, ușile templului erau permanent închise (război – învers). Ca divinitate a
începuturilor i-a fost consacrată luna ianuarie. Cultul a fost inaugurat de Romului. Sărbătoare: Agonalia.

6. Vesta era zeița căminului casnic, protejând focul vetrei. A fost identificată apoi cu zeița Hestia de la vechii
greci.

1
 7. Minerva era zeița meșteșugurilor, științei, artelor și poeziei. Asemenea zeiței Atena (care a apărut din capul
lui Zeus), Minerva a fost născută de Jupiter fără vreo contribuție a Junonei. Minerva = „minte”, „rațiune”.
Sărbătoare: Quinquatrus (aici tinerii aduceau banii pentru lecții, sacrificii și lupte de gladiatori).

8. Venus era zeița frumuseții, ocrotitoare a vegetației și fertilității, a grădinilor și livezilor, patroană a
abundenței florale și vegetației naturii.

9. Diana, zeița italică arhaică, protectoarea maternității dar patrona și renașterea anuală a vegetației. Cultul
ei se răspândește și în Dacia Romană, Diana Mellifica, dobândind o nouă atribuție: patronajul albinelor.

10. Fortuna, zeița abundenței și a norocului, era reprezentată cu ochii legați, simbolizând destinul orb. Cultul
ei era prezent și în Dacia Romană, cu numele de Fortuna Daciarum, fiindu-i consacrate numeroase temple (ex. în
Sarmizegetusa).

Alții: Vulcan, zeul focului (făuritorul armelor); Neptun, zeul mărilor și protectorul cailor; Mercur, protectorul
comerțului; Lupercus, protector împotriva lupilor; Liber Pater (Bacchus), zeul vinului – o asimilare a lui Dionysos de
la greci.

Divinități tutelare ale omului: penații (supravegheau prosperitatea fiecărei case); geniile (protejau pe fiecare
om); larii (tutelau locurile unde trăiau grupuri omenești); manii (sufletele strămoșilor).

IV. Eroii, mitologia: Mitul întemeierii Romei este deosebit de important pentru înțelegerea religiei romane,
această summa mitologică, reflectând anumite realități etnografice și sociale de atunci. Romulus și fratele său
geamăn, Remus, erau fiii zeului Marte și ai vestalei Rhea Silvia. Pentru că a rămas însărcinată, Rhea a fost închisă
iar cei 2 fii au fost aruncați în Tibru. Ajunși la mal, au fost preluați și alăptați de o lupoaică (animalul sacru al lui
Marte). Au fost găsiți de păstorul regal, Faustulus, care i-a crescut.

Romulus și Remus au devenit războinici viteji, încât mulți bărbați doreau să trăiască sub conducerea lor într-
un oraș nou (Roma). În timpul fondării orașului s-a ajuns la o dispută aprigă între cei 2 frați, când Remus va muri.

Fondarea unui oraș reprezintă repetiția cosmogoniei. Sacrificarea lui Remus de către Romulus ilustrează
sacrificiul cosmogonic primordial de tip Purușa, Ymir. Prin jertfa sa în vatra Romei, Remus avea să asigure viitorul
fericit al Cetății Eterne, adică nașterea poporului roman și venirea lui Romulus la domnie. După 40 de ani de domnie,
Romulus avea să dispară în tim ce inspecta trupele din Câmpia lui Marte, fiind luat de un nor pe parcursul unei
furtuni.

Mitologia romană a preluat multe mituri greceși: Hercule (Herakles) a fost asimilat de romani și s-a altoit pe
tulpine unei vechi divinități italice a abundenței recoltelor și vitelor. Semizeu binefăcător, el ajuta pe oameni în
nevoi, fiind invocat totdeauna înaintea plecărilor la drum. Se depuneau jurăminte pe numele său (me hercle) și i se
aduceau jertfe un taur și o junică. Alți eroi împrumutați: Castor și Pollux (Castori sau Dioscuri).

V. Morala: principiile morale reflectă stadiul de cultură, civilizație și cle religios dintr-o perioadă.

Căsătoria nu a fost indisolubilă niciodată la romani; în primele secole repudierea soțului de către soție era
imposibilă, dar repudierea soției era un drept indiscutabil al soțului. Până în sec. III î.Hr., repudierea era strict
subordonată unei greșeli a femeii, judecată și condamnată într-un consiliu ținut de familia soțului. La sfârșitul
Republicii, dreptul de a anula căsătoria s-a dat și femeii.

În vechime, tatăl avea drept de viață și de moarte asupra copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau
vinde ca sclavi. El avea dreptul de a-și repudia copiii nou-născuți, părăsindu-i în stradă. La sf. Republicii, pater
familias nu mai are drept de viață și de moarte asupra copiilor. Tatăl încă are oribilul „drept” (care va fi anulat în
374 d.Hr.!) de a-și expune noii-născuți pe rampele de gunoaie publice, unde mureau de foame.

Ulterior, situația se schimbă, are loc chiar o emancipare a copiilor, sub stăpânirea lui Plinius cel Tânăr (care
nu avea copii) și își dorea ca fiii prietenilor săi să se bucure de o independență în comportare. Din păcate, o
asemenea emancipare a condus și la excese.

2
 O altă problemă care reflectă moralitatea romanilor este sclavia. Pe ultima treaptă a ierarhiei sociale se aflau
sclavii, al căror număr a crecut enorm în urma războaielor. La început regimul sclavilor era f. dur, pentru că, în afară
de prizonieri de război, sclavii erau hoți, incendiatori, dezertori, debitori etc.

Sclavul putea fi vândut, dăruit, lăsat moștenire; nu avea acces în tribunale, nu putea poseda bunuri, iar
căsătoria lui nu avea nicio valoare juridică. La sf. Imperiului, situația se va îmbunătăți. Sclavii publici desfășurau
activități publice iar cei particulari lucrau în agricultură sau în gospodării. Cei ce aparțiuneau familiilor mai modeste
duceau o viață suportabilă. Marii proprietari aveau și „sclavi de lux” (medici, secretari, pedagogi etc.).

VI. Cultul. 1. Locurile de Cult. La început săvârșeau cultul prin păduri, peșteri, locuri misterioase (unde
credeau că era zeul respectiv): grota lui Faunus (Lupercal) unde exista un loc de cult pentru preoții luperci, pentru
protejarea împotriva lupilor. Pe parcurs, au fost construite altare și temple, după modelul templelor etrusce și apoi
grecești.

Templul roman era de dimensiuni mici, formă dreptunghiulară și construit pe un podium înalt de piatră. Cella,
încăperea rezervată zeului respectiv era înconjurată de coloane încorporate pe jumătate din zidul ei (ex: templul
Fortunei Virile, aflat în anticul Forum Boarium din Roma).

Una dintre cele mai mari capodopere ale antichității este Panteonul din Roma (templul tuturor zeilor), ridicat
de către Agrippa în 27 î.Hr. și distrus de incendiu, a fost reconstruit de mai multe ori, de către împărații Domițian,
Hadrian, Septimius Severus și Caracalla. Se distinge totalmente de arhitectura templelor grecești, are o formă
circulară și este precedat de un vestibul susținut de 16 coloane. Diametrul este egal cu înălțimea.

2. Sacerdoții: Persoanele destinate cultului se grupau în colegii și confrerii:

2.1. Cea mai înaltă instituție colegială era a pontifilor, întemeiată de regele Numa Pompilius. Inițial, pontifii
erau aleși prin cooptare, apoi prin avizul unor comisii speciale, dintre oamenii cei mai învățați. Nr. lor era de 4, 8 și
apoi 15 membrii, îndeplinind funcții teologice, de juriști și istoriografi. Pontifii întocmeau calendarul și toate
ritualurile de cult; consacrau edificiile publice, vedeau ca legile civile și penale să nu contravină cu cele religioase,
stabileau formulele rugăciunilor, conduceau și supravegheau toate celelalte colegii și confrerii, hotărau adminiterea
sau nu a zeilor străini în panteonul roman.

Colegiul pontifilor era prezidat de Pontifex Maximus, ales pe viață; locuia în For și sub autoritatea sa se aflau
sacerdoții flamini și fecioarele Vestale.

2.2. Flaminii erau preoții unor anumite divinități, ei aduceau jertfele zeilor. Existau 15 flamines, cei mai
importanți fiind: ai lui Jupiter, ai lui Marte și ai lui Quirinius. Ca semnificație, flaminii se apropie de brahmanii din
veche Indie. Se distingeau prin costumul ritual și printr-un număr mare de interdicții: nu aveau voie să plece din
Roma, nu trebuia să poarte vreun nod; nu trebuia să apară gol, să vadă armate, să călărească. Pentru flaminii lui
Marte și Quirinius, interdicțiile nu erau așa dure. Flamen Martialis oficiau sacrificul calului pt zeul Marte (15 oct.)
iar flamen Quirinialis aveau 3 ceremonii: 2 Consualia de vară și Robingalia.

2.3. Vestalele erau fecioare consacrate templului zeiței Vesta (nr. de 6), erau alese din familii nobile, fete de
sub 10 ani. Sacerdoțiul lor dura 30 de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze castitatea, dacă nu, erau îngropate
de vii. Se supuneau la nenumărate restricții dar aveau și foarte multe privilegii și autoritate. Cel ce ofensa o vestală
era pedepsit cu moartea, iar un condamnat la moarte, dacă întâlnea o vestală, era eliberat. Primeau daruri de la
împărați și locuiau în apropierea Forumului, într-un fel de „mănăstire”. Sacerdoțiul lor a fost desființat abia în 382
d.Hr.!

2.4. Colegiul epulonilor (nr. de 3, apoi 10), organiza ceremoniile religioase publice, banchetele sacre și
celebrele jocuri purlice.

2.5. Colegiul augurilor, colegiu la fel de vechi și independet ca și colegiul pontifical. Secretul disciplinei
augurale era f. bine păstrat. Rolul augurului era de a descoperi dacă un anumit proiect era pe placul zeului respectiv.
La sf. regalității au fost introduse la Roma și diferite tehnici divinatorii de origine grecească sau etruscă.

3
 2.6. Colegiul haruspicilor, ai căror sacerdoți făceau preziceri cercetând măruntaiele animalelor aduse jertfă
(ficat). Haruspicii apelau la o veche tehnică etruscă, de origine babiloniană, consultând diferite cărți care conțineau
interpretări și reguli precise. În perioada imperiului erau în nr. de 60. Colegiului haruspicilor îi poate fi asimilat și alt
colegiu (din 16 bărbați), care avea menirea de a controla toate cultele străine infiltrat în Roma, care consultau și
renumitele „Cărți sibiline” (care conțineau oracolele legendarei profetese din Cumae, singura formă de oracol
admisă la Roma).

2.7. Confreria fețialilor (20 membri), buni cunoscători ai relațiilor cu alte popoare, ai problemelor juridice și
sacre, problemelor privind războaiele și tratatele de pace. În atribuțiile lor intrau primirea, găzduirea și protecția
ambasadorilor, extrădarea criminalilor, atribuții care aveau caracter juridic dar și religios.

2.8. Confreria Saliilor, preoții lui Marte (24 membri, împărțiți în 2: palatini și collini). Se ocupau de jocurile și
cântecele care însoțeau marile sărbători religioase.

2.9. Lupercii, preoții zeului Faunus (Lupercus) erau o confrerie din timpuri străvechi, când membrii alergau
goi, dar înarmați, în jurul turmelor de oi spre a le păzi de lupi. Înconjurau, în timpul sărbătorii Lupercilor, colina
Palatinului, lovind cu curele de piele femeile întâlnite în care, ferindu-le pe acestea de sterilitate.

2.10. Frații arvali, confrerie consacrată zeiței Dea Dia (productivității agricole; nr. de 12), condusă uneori
chiar de împărat, organiza în luna mai ceremoniile agrare în cinstea zeiței.

3. Riturile publice: cultul public consta din rugăciuni, voturi, lustrații și sacrificii:

3.1. Rugăciunea (precatio) avea caracter magic, motv pentru care trebuia rostită fără greșeală. Oficiantul o
rostea cu glas tare, iar ceilalți o repetau cu atenție maximă. Rugăciunea romană era una formalistă, seacă, mizându-
se pe efectul magic automat.

În afară de precatio, există și o rugăciune specială, solemnă, supplicatio, impusă poporului de către senat în
situații excepționale (calamități, epidemii, foamete). La această rugăciune lua parte tot poprul, dura mai multe zile,
romanii intrau cu ramuri de laur în temple, făceau libații de vin și ardeau tămâie.

3.2. Votul (votum) repr. cel mai bun mijloc pentru a fi câștigat ajutorul zeilor. Cei ce depuneau votul
promiteau ofrande, sacrificii, pentru ajutor. Voturile publice erau oficiate de magistrați asistați de pontifi, constând
în angajamentul celor ce și le asumau de a oferi zeilor victime pt. sacrificii, pradă de război, temple noi etc. Votul
public se depunea în cazul excepționale (războaie, crize). Cele private erau ocazionate de momente dificile: călătorii,
boli, naștere. În general, voturile erau înscrise pe tăblițe, fiind depuse pe genunchii zeului.

Votul public cel mai important era „primăvara sfântă”, când erau consacrate zeilor toate fructele de
primăvară, animalele și oamenii născuți primăvara. Exista un vot special, devotio, care însemna sacrificarea propriei
vieți în scopul unei reușite importante în viață.

3.3. Lustrațiile (lustrationes) era crearea unui cerc magic, în cadrul unei procesiuni speciale. Se contura un
anumit cerc magic în jurul unei zone, cerându-se protecția zeilor pt aceasta. Roma era înconjurată de o zonă sacră,
a cărei graniță coincidea cu zidurile orașului (pomerium). Când romanii fondau colonii, mai întâi trăgeau o brazdă
de delimitare, reprezentând viitorul pomerium. Când plugul ajungea în locul unde urma să fie poarta, era ridicat pe
sus, semnificând faptul că pe această poartă puteau circula și profanii. Protecția Romei era reactualizată permanent
cu prilejul sărbătorii Ambarvalia.

3.4. Sacrificiile erau și la romani punctul central al cultului (mactare = a spori, a înmulți, a sacrifica). Celui
căruia i se aducea sacrificiul este divinitatea, iar ceea ce procura acest „spor” este animalul de jertfă. Altă noțiune
pentru „a sacrifica” e immolare (de la mola salsa, făina care se presăra pe capul animalelor pt sacrificiu). Actul
sacrificial avea caracterul unui ospăț comun pentru zei și oameni.

Existau sacrificii de cerere, de ispășire și consultative. Exceptând sacrificiile primțiale (primele fructe), existau
sacrifciile propriu-zise, sângeroase și ne- (animale, cereale etc.). Animalele nu trebuia să aiba defecte, să aiba o
anumită vârstă, anumită culoare. Vechii romani au adus și sacrificii umane, dar senatul le interzice în 79 î.Hr.

4
 4. Riturile particulare: cultul particular, condus de pater familias, și-a păstrat autonomia și importanța alături
de cultul public. Acesta, oficiat în jurul căminului, n-a suferit modificări majore timp de 12 veacuri (spre deosebire
de cel public). Ca și în India ariană, focul din vatră reprezenta centrul cultului: i se ofereau zilnic alimente, flori de 3
ori pe luna etc. Cultul se adresa penaților și larilor, personificări mitico-rituale ale strămoșilor dar și lui genius, un
fel de înger păzitor.

În situații deosebite (nașteri, aniversări), casa era împodobită și era adus sacrificiu sângeros; oficiantul
îmbrăca, obligatoriu, o togă albă. La 8-9 zile după naștere, avea loc eremonia purificării, când copilului i se dădea
nume și i se atârna de gât o amuletă (bulla) pentru protecția vs. rău – băieții o purtau pâna la 17 ani iar fetele până
la căsătorie.

Când împlinea 7 ani, băiatul își urma tatăl, iar fata mama în gospodărie. La 17 ani, în cadrul unei ceremonii
religioase, tânărul era adus în Forum și înscris în listele cetățenilor; el îmbrăca „toga viritlă”, mărturie că devenise
cetățean roman, dându-i-se numele complet. De acum avea drept de vot și era apt pentru serviciul militar.

Căsătoria o hotărau părinții; între cele 2 familii se încheia un contract cu data căsătoriei. Căsătoria trebuia să
fie înainte ca soțul să fi împlinit 17 ani. Ceremonial căsătoriei avea numeroase ritualuri religioase, în centrul cărora
erau momentele semnării contractului și împreunării rituale a mâinilor.

5. Magia: fiind un popor de agricultori (la început), romanii practicau nenumărate ritualuri cu caracter
apotropaic și purificator în scopul conservării vieții semănăturilor cultivate, pentru alungarea răului din case etc.
Existau tot felul de rituri magice particulare, jertfe, rugăciuni și acte magice utilizate pt. pregătirea câmpurilor.

Înainte de însămânțare, Jupiter primea în cadrul unui ritual magic ofrande (mâncare și băutura). La curățitul
pomilor se sacrifica un porc iar la recoltatul fructelor un purcel, fructe, prăjituri. Anual aveau loc multe sărbători cu
caracter purificator, care erau rituri magice: Parilia și Lupercalia, sărbători ale păstorilor, consacrate începutului
pășunatului, protecției împotriva lupilor; Robingalia, pt protecția împotriva unei boli (rugina grâului); Augurium
Canarium, când erau sacrificați câini roții pentru a fi protejate razele solare.

Exista și magie „politică”, condiție indispensabilă pentru prosperarea domeniului social-politic. Anumite erori
din partea oficianților puteau compromite ritul și chiar viața statului roman. Un preot, Suplicius, a fost destituti din
funcție, întrucât i-a căzut boneta pe care o purta în timpul sacrificiului. La fel, o alegere de consuli a fost invalidată,
pentru că cel care conducea ceremonialul a declarat că n-a folosit cortul prescris ritualic. Tot de magia „politică”
țineau și nenumărate obiecte sacre: arme (lănci, scuturi), steaguri și chiar pietre (semnificație aproape fetișistă).

6. Mantica: la romani, mantica a luat o înfățișare tehnică (ca la babilonieni). Exista un colegiu special
(augures), având sarcina interpretării semnelor considerate ca divine: fenomene cerești, cântecul păsărilor.
Augurium vine de la verbul augere = a înmulți, reprezentând o cerere pentru binecuvântarea recoltei și pt pace.
Cicero consemna (în De legibus) că sacerdoții trebuiau să împlinească un augusium pentru vii, pășuni și sănătatea
popirului. Colegiul augurilor reprezenta instanța supremă în toate problemele legate de auspicia (semnele
transmise de zei privind un act care trebuia făcut sau nu).

Aceste auspicii își au prototipul în zborul păsărilor pe cer urmărit de către Romului ca semn trimis de zei. Atât
Romulus pe Palatin, cât și Remus pe muntele Aventin au delimitat un loc consacrat, un templum, pentru a examina
zborul păsărilor, pentru că zeii puteau alege prin semnele lor pe acela dintre ei, care va conferi numele noului oraș
și va deveni rege. Remus a primit primul augurium, primul semn: 6 gâște și semnul a fost comunicat definitiv când
lui Romulus i-a apărut pe cer un număr dublu. De aceea a fost consacrat rege.

În timpul regelui Superbus (sec. VI î.Hr.) au fost aduse la Roma din S Italiei, din Cumae, Cărțile sibiline, cărți
de ghicitorie, consultate de quindecemviri în cazuri de calamități. Interpretările date de aceștia aveau să aibă o
puternică înrîurire asupra vieții statului roman.

VII. Cultul Morților: sufletele celor răposați (manes) duceau pe mai departe o viață asemănătoare celei de
pe pământ, fie în mormânt, fie într-o regiune subterană (al cărei stăpân era Orcus). Această împărăție a morților
comunica cu lumea vie printr-o groapă făcută în pământ (mundus), astupată cu o piatră. În fiecare an, în aug., oct.

5
și noi. piatra era ridicată, pentru ca sufletele decedaților să-și viziteze rudele. Romanii practicau un cult regulat al
strămoșilor morți sau manilor, 2 sărbători principale: Parentalia (febr.) și Lemuria (mai).

La Parentalia, magistrații nu-și purtau însemnele, templele erau închise, se stingeau focurile și nu se oficiau
nunți. Acum morții se întorceau pe pământ și se hrăneau cu hrana de pe morminte. Lemures erau sufletele morților
deveniți strigoi, iar cu ocazia sărbătorii Lemuria, ei se întorceau să își viziteze rudele. Pentru a-i împăca, pater
familias lua semințe negre de bob în gura și le scuipa, spunând „Mă răscumpăr pe mine și pe ai mei cu bobul acesta”,
lovind într-un obiect de bronz și spunând de 2 ori „Mani ai părinților mei, plecați”.

Particularități la riturile de înmormântare: muribundul era așezat pe pământ, un membru al familiei îl săruta
pe gură când își dădea ultima suflare, iar cei din casă îl strigau pe nume. Era spălat, uns cu mirodenii, îmbrăcat și
așezat pe un pat funebru, în jurul căruia ardeau candelabre, după ce fusese stins focul din vatră, în semn de doliu.
Trupul era expus 2-3 zile, acoperit cu flori (împărații erau expuși 7 zile și cei săraci erau înmormântați imediat).

Funerariile celor bogați: coregiul funerar avea în față cântăreți, purtători de făclii și bocitoare de profesie.
Grupul următor era cel al celor care purtau măștile strămoșilor celui răposat. Apoi venea sicriul cu mortul expus
vederii tuturor și familie. Femeile își smulgeau părul în semn de durere.

După înhumare și incinerare, cei prezenți mâncau, invitându-l și pe mort la masă, îi cereau binecuvântarea și
înainte de apleca, își luau rămas bun (Salve, Sancte parens!). Pe pietrele de mormând se inscripționau fraze augurale
(Sibi tibi terra levi) pentru a ușura ieșirea sufletului din mormânt și a lua parte la mese date de rude în memoria sa.

Sclavii și oamenii săraci erau înmormântați în gropi comune. Cimitire comune erau și columbaria, pe ai căror
pereți se pătrau urnele cu cenușă. Toate corporațiile își construiau fiecare un columbariu propriu. Marile familii
nobile dispuneau de mausolee impunătoare. Marile drumuri care porneau din orașe avea înșirate pe margine
morminte și mausolee fastuoase (Via Appia, ale cărei ruine de mausolee impresionează și azi). Pe mari suprafețe
din interiorul și exteriorul Romei se întindeau celebrele cimitire subterane (catacombe), dispunând de capele și
biserici din perioada timpurie creștină. Din sec. II, aici romanii creștini asistau la slujbele divine.

VIII. Asimilarea elementului religios grecesc: contactul cu religia grecească s-a făcut prin S Italiei și Sicilia.
Pop. roman nu putea ignora trăsăturile superioare ale religiei grecești. Din perioada Regalității s-a ajung la
asmiliarea unor elemente religioase, lucru care va juca un rol important în religia romana ulterioară. Se pare că
romanii s-au regăsit pe ei înșiși în lumea zeilor greci.

Odată cu introducerea Cărților sibiline, au fost introduși în listele de divinități romane și divinități grecești:
pentru Cere, Liber și Libera au fost preluate numele de Demeter, Dionysos și Persefona. Treptat, mulți zei romani
s-au contopit cu divinitățile grecești corespunzătoare, fiind transferate și însușirile zeilor greci. Au ajuns la Roma și
forme de cult specific greceși, mai ales că unor zei greci li se ridicaseră altare la Roma.

Elenizarea oficială a religie romane a început după Bătălia de la Cannae (216 d.Hr.), când romanii, în urma
consultării Cărților sibiline, au recurs la ceremonii de rit grecesc pt. salvarea patriei. Astfel, au ridicat în forul din
Roma statui aurite pentru cele 12 zeități principale grecești. Tot după obiceiul grecesc, au început să fie poleite cu
aur coarnele victimelor aduse ca sacrificiu.

Asimilarea elementului religios grecesc a continuat pe măsură ce relațiile culturale și politice cu Grecia au
devenit mai strânge, iar când Grecia a devenit parte din imperiu, elementul religios grecesc a devenit foarte puternic
în viața religioasă romană. Acest element și-a adus contribuția la păstrarea și revigorarea panteonului și vechilor
credințe religioase romane.

IX. Infuzia elementului religios oriental: Cultele orientale răspundeau mai bine necesităților sufletești
religioase ale romanilor, decât veche religie romană, rigidă, formalistă și rece. Rezistența împotriva acestorra la
Roma era mai mare decât în Grecia, dar apoi unii dintre împărați au cedat presiunii – în 204 î.Hr., dupa sfatul unui
oracol sibilin, a fost adusă din Pergam la Roma, statuia zeiței Cybele din Frigia, Zeița Mamă a Asiei Mici. În 191 î.Hr.
i-a fost consacrat un templu pe Palatin, deschizându-se astfel calea sincretismului religios profund care va marca
serios viața religioasă a romanilor.

6
 Cultul zeilor egipteni Isis și Osiris: cultul lui Isis apăruse la Roma încă din sec. I î.Hr. În ciudat interdicțiilor
Senatului și a impăratului, acesteia i-a fost consacrat primul templu în 38 î.Hr., pe Câmpul lui Marte. Ulterior, cultul
zeiței egiptene s-a răspândit în multe provincii, bucurându-se de favoarea împăraților.

Cultul zeiței siriene Atargatis s-a răspândit mai puțin, deși împăratul Nero îl susținuse cu mare entuziasm.
Împăratul Elagabal era chiar preot al zeului canaanean Baal, care se bucura de o mare cinste din partea soldaților
romani. Acest împărat intenționase chiar să-l ridice la rangul de divinitate supremă a imperiului.

De cea mai mare răspândire s-a bucurat cultul războinicului zeu Mitra. Câțiva împărați au fost inițiați în
misterele mithraice. Adorat de iranieni ca zeu al luminii nocturne, acest zeu nu era f important în zoroastrism, dar
cultul său va lua o mare amploare, independent de religia oficială a iranienilor.

Ca zeu al lumnii, Mithra era zeul care lupta împotriva întunericului, a neștiinței, a minciunii și a răului în
generaș. El a devenit zeul jurământului, al ținerii legămintelor, fiind foarte iubit de militari. Romanii l-au cunoscut
în Asia Mică, unde fusese adus de stăpânirea iraniană, după care s-a răspândit prin militari, negustori în toate
provinciile romane. Până în sec. IV d.Hr., mithraismul a rămas principalul cult al păgânismului roman.

Aceste divinități romane orientale din imperiul roman prezintă trăsături identice, ele aduc în spatele lor
concepții asemănătoare: sunt zei care suferă, mor și inviază, zei ale căror mituri îmbrățișează cosmosul și încearcă
să-i explice misterul. Niciunul dintre aceste culte orientale n-a venit pe pământ italian înainte de a fi poposit într-o
țară grecească sau grecizată.

X. Cultul imperial: începând cu Octavian Augustus (27 î.Hr.) asistăm la un roces de revigorare a vechii religii
romane (a mai supraviețuit vreo 300 de ani). Teritoriul ocupat de romani se extinsese mult, incluzând multe
popoare, culturi și religii diferite. Se impunea o formă de guvernământ capabilă să confere statului roman
autoritatea necesară: imperiul, care trebuia să devină și să rămână solid. Împăratul Octavian Augustus s-a adresat
în primul rând religiei, inițiind o operă de mare amploare a restaurării cultului public și particular.

Începe activitatea prin restaurarea tuturor templelor căzute în ruină în urma războaielor civile și a indiferenței
religioase. Au fost reintroduse vechile sărbători religioase, întrerupte din cazua războaielor, sau abandoante din
pricina pierderii semnificației inițiale, redându-li-se splendoarea și prestigiul de altădată. Octavian a sporit numărul
preoților, a reînființat postul de flamen Dialis, vacant de 80 de ani.

Poporul roman era f entuziasmat de aceste măsuri și îl răsplătesc cu prețuirea sa împinsă până la religiozitate.
Următoarea fază a fost introducerea sărbătorii geniului lui Augustus. Poporul nu s-a împotrivit, mai ales că era
obișnuit cu cultul lui Cezare, care primise onoruri divine încă din viață, iar după moarte a fost trecut în rândul zeilor,
cu altare și cult special. Așa luase, practic, naștere cultul împăratului, care în Orient și la greci făcuse deja istorie.
La greci începuse cu Alexandru cel Mare, care descoperise acest cult puternic înrădăcinat în Egipt, Asia Mică și
Persia.

Orientul își divinizează acum noii stăpâni: Cezar, Antonius și Octavian Augustus sunt proclamați aici fii ai
zeilor. În Asia Mică i se ridică temple lui Octavian, iar în Spania altare. Împăratul a interzis cetățenilor romani să
participe la cultul consacrat lui, cult pe care nu l-a admis la Roma. Dar, după moarte, Octavian a fost divinizat. La
Roma a fost constituit un colegiu (sodales augustales) care să se îngrijească de cultul împăratului.

Împ. Aurelian s-a autoproclamat domn și dumnezeu. Fiind un adorator deosebit al zeului sirian al Soarelui, el
purta pe cap o coroană cu raze din metal, pt. a demonstra legătura sa cu zeul Soarelui. Cultul împăraților avea să
sfârșească în forme extrem de mitologizate și ridiculizate.

„Soarele invincibil” (Sol invictus), corelat cu diferite divinități ale panteonului greco-roman, a devenit unul
dintre simbolurile religioase cele mai importante ale păgânismului roman aflat la apusul său.

XI. Decăderea și sfârșitul religiei romane: Politeismul greco-roman avea să se topeasca într-un fel de
panteism solar, ajungându-se la un pronunțat sincretism religios, un amalgam de credințe și rituri orientale
combinate cu unele greco-romane, predominante fiind însă elementele astrale din religia siriană, pe care
mithraismul și le impropriase.

7
 În aparență, vechiul panteon roman mai subzistă încă, iar ceremoniile continuau să fie îndeplinite. Dar spiritul
oamenilor nu mai concorda cu acest obicei. Templele mai păstrau slujitori, dar nu mai aveau credincioși. Mulți
oameni simpli din popor erau dornici de sărbătorile zeilor subvenționate din finanțele publiec, dar nu din cauza
pietății. Părutile de jos veneau la aceste sărbători pt. că erau zgomotoase, și nu dintr-o credință în acei zei.

Scepticismul poetului Juvenalis, manifestat în celebrele sale satire, se generalizase acum. Chiar și exaltarea
provocată de cultul imperial se pierduse. Căderea lui Nero, cu care se stinsese familia marelui împărat Augustus,
dăduse o lovitură iremediabilă cultului imperial, prinvând-o de spijinul dinastic.

Cultul imperial avea să mai apară doar ca un simplu prilej pt. petreceri. Dacă, prin forța obișnuinței, unii
supuși invocau totdeauna „casa divină” și „hotărârile cerești” ale lui Cezar, cei mai mulți își dădeau seama că nu mai
exista „casă” imperială, că totul ținea de o lume deja apusă.

Unii împărați, în special Iulian Apostatul, au încercat să reacționeze împotriva declinului vechii religii romane,
dar rezultatele au fost de scurtă durată și nesemnificative. Aceeași soartă au avut-o și încercările filosofilor
neoplatonici de a conferi religie păgâne un fundamnet moral mai sever și dogme. Creștinismul, având o morală
superioară și un duh nou, avea să pună capăt definitiv păgânismului greco-roman. Persecuțiile au avut un efect de
bumerang: n-au distrus creștinismul, ci au contribuit la răspândirea lui. Edictul de la Milan recunoștea creștinismul
ca „religio licita”, iar în timpul lui C-tin cel Mare aceasta devenea religia dominantă a Imperiului Roman.

XII. Concluzii. Răspândirea creștinismului: religia romanilor a urmat exact linia de evoluție a acestui popor.
Inițial, ea prezintă forme simple, apoi a asimilat diferite elemente etrusce și grecești, iar în cele din urmă s-a pierdut
într-un mozaic de culte și credințe orientale, pentru a apune definitiv în fața creștinismului.

Nu există nicio statistică istorică privind numărul convertiților la creștinism din Roma acelei perioade, dar
acești noi creștini nu proveneau doar din rândurile poporului de rând. Sf. Ap. Pavel arată că fuseseră recrutați
discipoli din personalul împăraților. Biserica creștină începuse să aibă acces chiar la clasele conducătoare ale
Imperiului (Pomponia Graecina, soția consulului Aulus Plautinus, era suspectată că aparține unei „religii străine
periculoase”). Multe nume mari din viața publica, din timpul domniei împ. Hadrianus, începuseră să îngroașe
rândurile Bisericii lui Hristos.

Forța credinței lor și puriatea morală, apoi sângele martirilor („sămânța creștinismului”), au condus
permanent la întărirea Bisericii creștine. Chiar și cei ce revendică anumite asemănări între misterele păgâne și
creștinism sunt de acord că noua religie creștină nu li s-a conformat decât depățindu-le.

Politeismul greco-roman, ai cărui zei devenisera doar simboluri, noua religie le-a opus învățătura și statura
Dumnezeului unic, revelat și întrupat. Tuturor idolatriilor confuze, ea le-a opus un cult spiritual, degajat de aberațiile
lor astrologice, sacrificii sângeroase și inițieri dubioase, înlocuindu-le cu Taina Botezului, apei curate, cu rugăciuni
etc. Asemenea lor, creștinismul garanta mântuirea după moarte, prin reînvierea personală prefigurată de învierea
lui Hristos. Și ea impunea credincioșilor săi reguli precise de viață, dar fără să excludă contemplația, ascetismul,
extazul mistic; el nu abuza de toate acestea, concentrându-și morala în iubirea față de Dumnezeu și față de semeni.

Tocmai în aceasta consta punctul de atracție al creștinismului: se numea cu toții frați, se ajutau mereu. În
numele unui ideal nou, învățătura creștină reînvie vechi virtuți compromise: demnitatea și curajul, coeziunea
familiilor, sensul adevărurilor morale în viața adulților și în educația copiilor; aduce în relația dintre oameni o
comuniune interioară nemaiîntâlnită în societatea antică păgână.

GETO-DACII

III. Divinități și semnificații: geto-dacii credeau într-o divinitate supremă, într-un Mare Zeu. Acesta era
reprezentat printr-o ființă bărbătească, uneori cu barbă. Este un zeu al cerului, zeul părinte, creatorul cosmosului
și al lumii (similar Zeus/Jupiter). Singurul text care să cuprindă numele acestuia, este textul lui Herodot, care
amintește de Gebeleizis sau Nebeleizis, identificat cu Zamolxis.

Potrivit etimologiei numelui său, Nebeleizis ar fi fost zeul cerului furtunos (tot Herodot spune că atunci când
tuna și fulgera, dacii trăgeau cu arcul înspre cer = e vorba de o divinitate a furtunii și fulgerelor).

8
 M. Eliade consideră că Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul zeu uranian al geto-dacilor; legat de evoluția sa Eliade
are 2 ipoteze: ori din zeul uranian să fi devenit ulterior zeu al furtunii, ori s-ar fi produs un anume sincretism,
încurajat de Marele Preot, care v-a sfârși prin a-l confunda pe Nebeleizis cu Zalmoxis. Cand s-a întâmplat aceasta
nu se poate spune, doar că zeul are funcții uraniene și htoniene. Funcțiile htoniene sunt confirmate prin
reprezentarea șarpelui, care simbolizează pământul. Divinitatea stăpânea și cerul și pământul.

Mereu Marele Zeu era însoțit de o divinitate feminină: o femeie cu fața rotundă, părul lung împletit în două,
încadrată de 2 animale sacre, cerb și șarpe sau porumbei. Numele nu-l cunoaștem, însă este asimilată zeiței Nerthus
(germani) care era Mama pământului, protectoarea recoltelor și a belșugului. Mai târziu, în Dacia Romană, cultul
Marei Zeițe se va perpetua sub numele de Diana Libera Mater, Terra Mater, alături de cel al Marelui Zeu (Liber
Pater). Va dispărea însă cultul lui Zalmoxis.

Cercetătorii consideră că Zalmoxis era zeitatea supremă a geto-dacilor, dar nu unica. Herodot îl considera pe
Zalmoxis un fost sclav eliberat al filosofului Pitagora; odată eliberat, s-ar fi întors în Dacia pe la anii 510-500 î.Hr.
Această ipoteză este greu de acceptat. Alții spun că Zalmoxis a trăit în 1000-940 î.Hr.

Zalmoxis ar fi fost un preot, reformator, legiuitor, numeroși specialiști îl consideră un profet divinizat,
devenind din mare preot și profet în rege și zeu. Există voci care îl asemuiesc cu Orfeu, un șaman mitic sau prototipul
șamanului.

Zalmoxis n-a fost zeul suprem și unic al geto-dacilor, ci un preot, un profet-fondator, care a sfârșit prin a fi
divinizat. Așa s-a întâmplat și cu alți Mari Preoți, gen Deceneu.

În cadrul tuturor culturilor epocii bronzului, întâlnim dovezi clare ale existenței unui cult al Soarelui: multe
sanctuare consacrate Soarelui: Sărata Monteoru. Cultul soarelui a supraviețuit până în sec. II-III d.Hr. E posibil să nu
fi existat o diferență între Marele Zeu și zeul Soarelui; în calitate de divinitate uraniană, să fi intrat și soarele sau,
mai târziu să fi apărut o divinitate specială a Soarelui, poate fiu al Marelui Zeu.

Divinitatea care cunoaște cel mai mare număr de reprezentări era Cavalerul trac, Heros sau Heron
(echivalentul lui Mihra, Ares, Apollo), atât în Moseia cât și în Dacia Romană. La fel apar des reprezentați și Cavalerii
danubieni.

IV.CULTUL

Făcând referire la relaţia dintre Zamolxis şi Pitagora, Herodot îl prezintă pe marele profet si rege geto-dac
construindu-şi o cameră unde îi primea pe cetăţenii de frunte în care le vorbea despre nemurire, apoi este prezentat
ca stând ascuns într-o cameră subterană timp de trei ani, iar al patrulea an iese din nou printre oameni – de aici,
Mircea Eliade trage concluzia în legătură cu caracterul “misteric” al cultului lui Zamolxis (care presupunea diferite
rituri iniţiatice – asemănătoare cu cele din religiile de mistere greceşti). Cert e că elita geto-dacilor participa la aceste
iniţieri asemănătoare cu cele pitagoreice/orfeice. Justificăm aceste influenţe cu relaţiile pe care le aveau geto-dacii
cu grecii de pe ţărmul apusean al Mării Negre.

1.Locurile de cult.

Izvoarele nu amintesc mare lucru despre locurile de cult, însă Strabon aminteşte că marele preot al geto-
dacilor (care devine zeu mai tarziu), îşi are reşedinţa pe muntele sfânt Cogaionon (probabil Dealul Grădiştei din
Munţii Orăştiei).

Săpăturile arheologice destul de recente confirmă existenţa unor asemenea locuri precum: renumintele
“gropi de cult” (descoperite mai cu seamă în zonele de câmpie, au forme cilindrice; unele se îngustează spre gură,
având forma de pară/altele formă de pâlnie; au diametrul în jur de 1m iar lungimea 1,20m -1,50m; unele sunt şi
mai mari gen diametru de 2,10-2,50m; conţin multă cenuşă, oase de animale, fragmente ceramice, au pereţii şi
fundul ars – de aici observăm caracterul lor ritualic). Aceste gropi rituale de cult sunt numeroase în epoca fierului,
nu ştim însă căror divinităţi erau închinate însă probabil aveau funcţia de a spori recoltele/mulţumii pentru recolta
bogată.

9
 Gropile de cult nu sunt specifice numai geto-dacilor, ele se găsesc şi la celţi dar au un cu totul alt caracter,
ăştia din urmă puneau în ele ofrande însoţite de aur, argint (swag™) – menirea acestor treburi era asigurarea
comunicării cu divinităţile lumii subterestre.

Pe lângă gropile de mai sus (numeroase şi pe şoselele din Bucureşti) , geto-dacii mai aveau şi altare de
piatră/lut ca locuri de cult, prezente în epoca bronzului. În cadrul aşezărilor geto-dacice avem şi vetrele cultuale,
patrulatere, ovale/rotunde, care erau aşezate ori înăuntrul unor edificii ori în aer liber (unele chiar construite pe
platforme de pietre, la margine având un gărduleţ din bolovani de râu).

S-au descoperit aceste vetre rituale la Grădiştea Muncelului, în cadrul cărora s-au găsit şi fragmentele vasului
cu celebra inscripţie “Decebalus per Scorilo”. Pe altarele din interiorul locuintelor se aduceau probabil sacrificii
zeilor/divinităţilor protectori ai familiei/casei; altarele-vetre din pieţele publice erau destinate diverselor divinităţi.

Despre celebrul altar găsit în Grădiştea Muncelului: plasat pe terasa a-XI-a în apropierea zidului cu diametrul
de 7,10m şi 0,30m grosime. Pentru construcţia lui a fost săpată o groapă de 0,40m-0,50m, fundul umplut cu două
rânduri de lut bine bătătorit din două rânduri de blocuri de calcar. În mijloc se află un pătrat făcut din patru blocuri
de calcar pe care se sprijină nucleul central, rotund, al pavajului şi marile dale care îl alcătuiesc, măsurând 2,80m
lungime. Altarul e prevăzut cu jgheab, în mijlocul căruia există un lighean cu un orificiu + dop tot din calcar (cică în
acest canal se scurgea un anume lichid…aşa scrie în carte). Probabil aici sacrificau animale iar în jgheabul amintit se
scurgea sângele acestora / alte ritualuri prin care comportau utilizarea apei.

Avem deasemenea şi vase – altare portative (epoca mijlocie a bronzului), erau vase mari de lut ars, adesea
cu margini ornamentate pe care bineînţeles se aduceau jertfe unor divinităţi.

2.Sacerdoţiul

Avem două categorii: a)asceţii – călugării şi b)preoţii obişnuiţi.

a)Ascetii-galugarii: numiţi figurativ şi “monahii lui Zamolxis”, erau oameni evlavioşi, sacri, nu consumau
carne (decât lapte, miere, brânză), practicau castitatea desăvârşită; Iosif Flaviu îi compară cu secta esenienilor –
căci nici aceia nu se căsătoreau. V.Pârvan este de părere că modul de viaţă descris de Strabon pe baza mărturiei lui
Poseidonios, era propriu întregii preoţimi geto-dacice + Marele Preot. Mircea Eliade zice că ar fi vorba de o clasă/mai
multe clase de “specialişti ai sacrului” iar I.Banu zice că e vorba de o anumită sectă care a pătruns pe teritoriul tracic
în sec I î.d.Hristos.

Potrivit lui Strabon, asceţii-călugări se împart în 4 grupe: theosebeis, Ktiştii (Ktistai), pleistoi (polistai?) si
kapnobatai.

Theosebeis – numele lor însemnând “adoratori ai zeilor” ; (izvoarele istorice sunt seci în privinţa lor).

Ktiştii (Ktistai) – V.Pârvan deduce numele de la ktistes adică “fondator” asociindu-l cu polistai susţinând că
geto-dacii foloseau cuvinte diferite pentru a-i desemna pe asceţi, adică, ăia de pe malul stâng al Dunării erau polişti
(polistai) iar ăia de pe malul drept erau ktişti (ktistai). – totuşi ultimele cercetări arată că V.Pârvan nu are dreptate,
fiind vorba de plişti (pleistoi) nu de polişti (polistai) care nu are nimic de-a face cu ktiştii (ktistai) şi cu “fondatorii de
oraşe”.

Kapnobaţii (kapnobatai) – numiţi şi “călători prin nori” / “călători prin fum” / “umblători prin fum” - se
exprimă astfel o funcţie de prezicere a viitorului prin practica răspândirii fumului. Totuşi, Mircea Eliade susţine că
titlul de “umblători prin fum” se referă la fumul cauzat prin arderea seminţelor de cânepă aruncate în foc despre
care vorbeşte Herodot în legătură cu şciţii; Pomponius Mela afirmă şi el despre traci că, în timpul ospeţelor, ăştia
aruncau în foc seminţe de cânepă care confereau o stare de veselie asemenea beţiei. Deci după Mircea Eliade, ăştia
erau “vrăjitorii misieni şi geţi” care foloseau fumul în provocarea transelor extatice.

P.S: După unii cercetători tot această seminficaţie de “călători prin fum” (kapnobatai) ar avea legatură cu
solomonarii din tradiţia folclorică romanească, aceştia din urmă ar continua într-o formă populară vechile ordine
ale preoţilor–magicieni geto-daci. (Această speculaţie nu are nici un temei).

10
 b)Preoţii geto-daci: comparaţi cu druizii celţilor, se bucurau de o mare onoare, ei oficiau cultul, săvârşeau
sacrificiile (publice/private), explicau practicile religioase, instruiau tinerii, erau şi judecătorii poporului. În ceea ce
priveşte pregătirea preoţilor, pe lângă cunoştinţele legate de cult, ei aveau cunoştinţe
ştiinţifice/medicale/preocupări astronomice – făceau preziceri prin interpretarea semnelor cereşti. De menţionat
este că, erau scutiţi de impozite şi nu participau în război. După Iordanes preoţii geto-daci erau organizaţi într-o
corporaţie, iar când se referă la Deceneu, spune că acesta îi alege din popor pe cei mai înţelepţi oameni, pe care îi
învaţă teologia precum şi să slujească anumitor divinităţi/sanctuare, dându-le numele de pileati (s.n), de la tiara
purtată de ei pe cap, numită pilleus, aceştia făceau sacrificii.

În fruntea acestei mari corporaţii, stă bineînţeles Marele Preot, unul dintre aceştia a fost şi Zamolxis, despre
care aflăm de la Strabon că îl sfătuia pe rege. Pe vremea lui Burebista, Marele Preot a fost Deceneu, despre care tot
Strabon ne spune că învăţase în Egipt (ca şi Zamolxis) unele semne profetice. Deceneu îl ajută mult pe Burebista în
acţiunea sa de unificare a triburilor geto-dacice + formarea statului centralizat geto-dacic.

Alţi mari preoţi: Comosicus, Vezina, Zeuta (controversat). Oricum, cert este că Marii Preoti au jucat un rol
important în conducerea statului geto-dac. Atenţie: a nu se crede că statul dac a avut o structură de conducere de
tip teocratic!

3.Sacrificiile.

După cum bine ştim, geto-dacii sacrificau atât animale cât şi oameni pentru cinstirea divinităţilor. În cadrul
unor ritualuri de cult, se sacrificau: viţei, mânji, pui de căprioară, câini şi iepuri. În ceea ce priveşte sacrificiul câinilor
şi a iepurilor acesta se făcea în cadrul ritualurilor cultual-magice urmate uneori de banchete.

Sacrificiile umane confirmate în anumite texte, vizează soţia/soţiile celui decedat iar în alte cazuri
mesagerul/solul trimis lui Zamolxis. Astfel de sacrificii sunt atestate încă din epoca bronzului, extinzându-se până în
sec III-lea d.Hr. Bineînţeles sacrificiile umane nu se găsesc numai la geto-daci, ele existau şi la vechii greci, romani,
germani, celţi, slavi etc.

Despre sacrificiul mesagerului trimis către Zamolxis ne relateaza Herodot, care spune că o dată la cinci ani,
era ales acest sol prin tragere la sorţi. Acesta era aruncat în vârful a trei suliţe iar dacă murea, jertfa era bine primită,
daca nu, săracul era considerat nevrednic şi era ales un alt pretendent. Menţiuni despre aceste spuse avem la:
Lucian de Samosata (sec II d.Hr); Clement Alexandrinul (sec II-III d.Hr); Enea din Gaza (sec II d.Hr).

Foarte interesantă este explicaţia lui Mircea Eliade în vederea acestui sacrificiu, şi anume, scopul sacrificiului
ar fi fost facilitarea transmiterii unui mesaj către zeu/reactualizarea relaţiei dintre geţi şi Zamolxis – deducem de
aici speranţa omului în posibilitatea de reactualizare a situaţiei primordiale, când omul putea comunica cu divinul.
Chiar dacă alegerea solului era prin tragere la sorţi, tot Mircea Eliade consideră că, logic, pretendentul era ales din
rândul celor iniţiaţi în cultul misteric al lui Zamolxis.

Strabon face mare diferenţă între sacrificiile umane aduse de geţi şi cele aduse de şciţi: şciţii sacrificau
străini/inamici şi-i mâncau utilizând ţestele lor pentru băut; geto-dacii trimiteau zeului lor ceea ce era mai bun, se
sacrificau pe ei înşişi – este de înţeles pentru că aceştia din urmă aveau o puternică credinţă în nemurire.

Foarte important, tinerii voluntari nu îşi riscau numai viaţa ci şi reputaţia de oameni integri, dovedind că sunt
buni luptători şi oameni virtuoşi, demni de a fi aleşi ai lui Zamolxis – N.Iorga afirmă că solul trimis de către geţi, nu
este decât “o pregătire pentru martiriul creştin” viitor.

V.ESHATOLOGIA.CULTUL MORTILOR.

Un aspect foarte important al religiei geto-dacilor este modul în care concepeau şi trăiau credinţa în nemurire,
astfel, la ei, pe lângă faptul că nici un scriitor istoric nu uita să le menţioneze titlul de nemuritori, nemurirea devine
principiu ordonator al vieţii. Nu ştim despre ei dacă considerau nemuritor spiritul sau trupul dar izvoarele istorice
spun că se mutau la Zamolxis vii, nu prin reîncarnare dar nici ca suflete imateriale purificate. Aşadar, cei decedaţi
mergeau la Zamolxis, în compania căruia se bucurau de întreaga fericire.

11
 Din documente aflăm despre vitejia soldaţilor geto-daci care consta fix în această concepţie a nemuririi, astfel
Iulian Apostatul îi pune (în gură) împăratului Traian cuvintele din care reiese că poporul acestora a fost cel mai greu
de înfrânt dintre oricare alt neam tocmai pentru că, slăvitul Zamolxis i-a făcut să creadă că nu mor, ci îşi schimbă
doar locuinţele.

Pomponius Mela, ca şi Herodot, amintesc despre sacrificiul soţiei/soţiilor deasupra cadavrului soţului, astfel,
femeile “doreau din cale afară a fi omorâte” în acest fel, iar dacă decedatul avea mai multe soţii, acestea dădeau
o mare luptă în faţa celor care hotărau sacrificiul. Celelalte soţii care nu erau alese jeleau cu plânset răsunător.

Atât documentele cât şi descoperirile arheologice atestă că geto-dacii practicau incineraţia, mormintele de
inhumaţie fiind rare şi în general folosite de aristocraţie (erau morminte tumulare, cu un inventar foarte bogat
format din coifuri de argint, vase, piese de harnaşament, falere etc.) – începând cu sec IV, acest fel de morminte
era destinat soldaţilor de rang înalt, astfel un mormânt de menţionat este cel descoperit la Agighiol (com.Valea
Nucarilor, jud.Tulcea). Acesta e prevăzut cu un coridor de acces (dromos) + trei încăperi (două funerare + 1
rezervată cailor), în cea principală a fost îngropat un bărbat, în cealaltă o femeie; bineînţeles şi ei însoţiţi de
obiectele funerare de rigoare (coifuri, vase, cercei, pandantive +cca 100 vârfuri de săgeţi, vârfuri de lance, pumnale
etc.)

Din epoca clasică a geto-dacilor (mij.sec al II lea î.d.Hr – sec I d.Hr) – inhumaţia este rezervată doar copiilor
iar explicaţia pentru acest lucru ar fi că pruncii nu au apucat să participe la diferite rituri de iniţiere, practic nu au
nici un statut important, nu erau destul de “păcătoşi” pt. ca trupul lor să fie incinerat li astfel purificat. În ceea ce
priveşte incineraţia, cunoaştem două moduri prin care geto-dacii o săvârşeau: 1) pe loc; 2) altă parte/ ruguri
special amenajate numite ustrinum. Din prima categorie fac parte mormintele “cu cuptor” (defunctul introdus în
interiorul unui cuptor cu calota de lut şi apoi incinerat); din a doua categorie fac parte mormintele cu urnă, depusă
într-o groapă simplă, rectangulară, cilindrică sau locaş de piatră.

Unele descoperiri arheologice i-a făcut pe cercetători să creadă că o parte a populaţiei geto-dace a practicat
şi expunerea sau părăsirea cadavrelor – explicaţie – probabil aceştia au fost consideraţi impuri datorită statutului
din timpul vieţii şi nu şi-au găsit locul în rândul celor înmormântaţi în necropole.

VI.SFÂRŞITUL RELIGIEI GETO-DACICE. ZORII CREŞTINISMULUI.

Schimbarea apare atunci când Dacia devine provincie romană. După cum bine ştim, romanii manifestau
multă toleranţă faţă de noile provincii cucerite, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi cu noua provincie Dacia, pentru
că, chiar împăratul Traian a dispus să fie distruse nu numai cetăţile dar şi sanctuarele geto-dacice. Bineînţeles
această decizie a fost una de ordin politic pentru că Traian aflase că sanctuarele/religia zamolxiana reprezenta
fundamentul unităţii morale şi politice al geto-dacilor. Se vroia deci o mai bună integrare a Daciei în imperiul roman
şi încet încet urmată şi de distrugerea ethosului zamolxian. Logic, că, un rol important l-au jucat aici şi coloniştii care
au favorizat dezvoltarea unui sincretism religios (apar temple dedicate lui Jupiter Optimus Maximus; Junonei; apare
şi cultul regelui celebrat cu mult fast – şi pompă; apar şi alte culte precum cele imperiale – mithraismul, frigiene
(Cybele); siriene (Attargatis, Astarte); egiptene (Isis, Serapis); celtice (Epona).)

Bineînţeles că de această anemie religioasă va profita foarte curând creştinismul. Geto-dacii nu se bucurau
de nici un drept politic drept pentru care s-a dezvoltat sentimentul de revoltă iar pe lângă acesta, din cauza
sincretismului religios, se mai dezvoltă şi sentimentul de “alienare şi indiferenţă în raport cu valorile tradiţionale”.
Elementele care au favorizat pătrunderea creştinismului sunt în general cele zamolxiene dintre care amintim:
credinţa puternică în nemurire; ideea de jertfă şi relaţia acesteia cu mântuirea (referire specială la relaţia dintre
solul care se jertfeşte pentru popor şi pentru Hristos); ascetismul şi ordinele acestuia.

VII.CONCLUZII.REMINISCENTE GETO-DACICE IN CREDINTELE POPULARE ROMANESTI

Observăm că în mitologia geto-dacică, se regăseşte Marele Zeu care deţine funcţii atât urano-solare cât şi
htonice. Una din reminiscenţele acestui cult se regăseşte şi azi în aşa-zisul obicei al Caloianului legat de fertilitate,

12
uneori se mai numeşte şi “Tata Soarelui” şi este un obicei ce presupune îngroparea şi dezgroparea unui astfel de
personaj având semnificaţia de moarte simbolică.

Un alt obicei legat de fertilitate cât şi de cultul Soarelui este jocul căluşarilor (ritual coregrafic sacru, corelat
cu vechea concepţie geto-dacică, cum că, demonii ar proveni din sufletele oamenilor răi, după moarte – aceşti
oameni răi putând fi dezdemonizaţi prin ritualul căluşarilor). Instruirea căluşarilor se face timp de 3 săptămâni în
locuri izolate gen păduri etc, după care timp de 3 zile ei merg prin sate pentru vindecarea bolnavilor – în acest
interval, unul din căluşari “moare” şi “învie” – semn al biruinţei asupra morţii (sună cunoscut?).

Se mai spune că elemente legate de cultul Marelui Zeu sunt prezente astăzi în obiceiurile legate de
sărbătoarea Sf.Gheorghe – unde , în ajunul sărbătorii în toată ţara se fac practici rituale ce implică folosirea
ramurilor verzi şi a apelor – amintim armindenii sau udatul de Sângiorz.

“Dansul paparudelor” – obicei legat de fecunditatea pământului şi fertilitatea ogoarelor, practicat de obicei
între Paşte şi Rusalii (în zilele de marţi/joi) sau imediat după Rusalii. Este un ritual coregrafic, la care participă 3-5
copii între 12-14 ani acoperiţi cu salcie, mascaţi în “paparude” (în pantenonul geto-dacic, Paparuda este zeiţa
patroană a ploii). Scopul ritualului fiind aducerea ploii. Astfel, “paparuda” merge din casă în casă iar fiecare
gospodar îi dăruieşte ouă, făină – lucruri simbolice pentru fecunditatea pământului; paparuda cântă anumite versuri
iar gospodarul spune formula magică “ploaie! , ploaie!”.

“Jocul Sânzienelor / Drăgaica” – este tot un ritual coregrafic ce are loc în fiecare an la 24 iunie şi are ca scop
asigurarea prosperităţii holdelor. Este interpretat doar de fete, una dintre ele fiind împodobită cu spice numită
“Drăgaica” iar celelalte sunt îmbrăcate în alb şi având faţa ascunsă sub val – albul arată puritatea morală – aceste
fete străbat satele invocând “Drăgaica” (zeiţa zână protectoare a holdelor de seceta/grindină). În Moldova şi mai
ales în Bucovina, fătucele astea sunt recompensate cu bani (sumele sunt benevole ).

“Tânjaua” – obicei maramureşean legat de fecunditatea ogoarelor, de origine dacică, în cadrul căruia, întâi
se află primul gospodar ce iese la arat. Acest ritual are loc chiar în ziua de Sf.Gheorghe (de Sângeorz, 23 aprilie) –
12-16 tineri merg la casa gospodarului respectiv (însoţiţi de mare alai + lăutari), îl aşează pe gospodar pe o teleguţă
şi îl transportă frumuşel la un râu în care îl aruncă, îl spală şi în final îl aduc înapoi acasă pentru a-l sărbători. Acest
“prim arător” numit şi “crai” are dreptul de a judeca litigiile agricole şi mai joacă şi rolul de “ţap ispăşitor” – totuşi,
odată cu pătrunderea creştinismului, acest ritual va fi înlocuit de sarbatoarea Sf.Gheorghe care este patronul
fertilităţii ogoarelor şi stârpitorul balaurilor.

Avem obiceiuri româneşti şi regăsim şi în anumite colinde, reminiscenţe geto-dacice legate de Marea Zeiţă
astfel: se păstrează cultul Zeiţei Mame, aceasta fiind asemenea unei mume primitive a pădurii, ea trăind ascunsă
în păduri iar fiarele sălbatice acordându-i supunere.

Unii cercetatori spun că avem reminiscenţe ale cultului închinat zeului Gebeleizis (zeu al fulgerului) – rămase
în popor şi asimilate în credinţa populară romanească cu privire la proorocul Ilie – aceste credinţe având la bază
teama de fulgere numite în unele zone “şarpele din nori”. Fulgerul este prezent şi în anumite descântece
populare/precum şi tragerea cu arcul în nori pe timp de furtună (practică regasită în jud.Valcea – unde se crede că
săgeţile găsite în pământ provin din trăsnet).

Reminiscenţe ale cultului lui Zamolxis se observă azi în cadrul acelor măşti în formă de urs care sunt prezente
în cadrul obiceiurilor de “Anul Nou” – e posibil ca acele obiceiuri să aibă legătură şi cu Zeiţa Vânătorii / sau cu cultul
local al ursului.

“Sânziana” din folclorul nostru românesc nu este nimeni alta decât Diana romană, San(cta) Diana.
“Dianaticii” (cei stăpâniţi de Diana) după V.Pârvan a dat în română cuvântul “zănaticii” (nebuni). De altfel, atribuţiile
“zânelor” din mitologia noastră sunt aceleaşi cu ale zeiţei Diana.

Reminiscente geto-dacice în cadrul nunţilor: momentul jocului “Nuneasca” din curtea gospodarului arată
deplina integrare a omului în comunitatea în care trăieşte; Pana Mirelui şi Cununa Miresei din Ţara Oaşului, au
simbolistică magică de origine dacică, înscriindu-se în cadrul “registrului nupţial”; Lovirea mirilor + nuntaşilor cu
boabe de cereale arată rodnicia viitoarei căsătorii dar şi bucuriile/necazurile vieţii; Intrarea mirilor în casă cu capul

13
acoperit cu un şervet arată iubirea reciprocă; Chiotele nuntaşilor alungă demonii; Mâncatul dintr-o singură
farfurie semnifică faptul că depind unul de celălalt; Ruperea colacului pe capul miresei este un ceremonial ritualic
în care mireasa se manifestă ca o “adevarată” preoteasă, apoi aruncând cu colac în patru direcţii, semnifică
aspiraţia nuntaşilor la împlinirea omului prin căsătorie; Vornicii “substituiţi uneori de lăutari” îndeplinesc funcţii
ritualice ale unor vechi preoţi geto-daci.

Reminiscenţe geto-dacice în cadrul înmormântărilor: “cântatul zorilor” interpretat în perioada

premergătoare înmormântării şi apoi la scoaterea mortului din casă; “datul găinii pe deasupra sicriului”
simbolizează deschiderea căii decedatului spre lumea de dincolo; în Moldova, “datul găinii/cocoşului pe deasupra
sicriului” simbolizează că la înviere găina/cocoşul îl ajută pe defunct să se întruchipeze – deasemenea trecerea
cocoşului înspăimântă diavolii care ţin calea sufletului la vămile văzduhului prin care acesta trebuie să treacă; am
observat că la geto-daci, soţiile acestora erau omorâte deasupra cadavrului – o reminiscenţă în anumite zone ale
României este ca sora/soţia/mama defunctului să coboare în groapă cu acesta; suliţa de brad de la capătul
mormântului se corelează cu cultul Zamolxian (Romulus Vulcănescu zice că această suliţă reprezintă simbolul
coloanei cerului iar prin acesta al arborelui cosmic – bradul fiind “arborele vieţii”); în anumite părţi din Oltenia se
străpunge cu un cui inima defunctului ca să nu devină strigoi (lol); prin Bucovina se face o gaură în sicriu – concepţie
potrivit căreia mortul pricepea ce se întâmplă în jurul său/sau reprezenta ieşirea sufletului; binecunoscuta formulă
“Să-i fie ţărâna uşoara!” este o formulă preluata de daci de la romani care avea la bază un caracter magic – invita
sufletul defunctului să iasă şi să participe alături de rude la mesele în amintirea sa – odată încreştinată această
formulă are caracterul de invocare a bunătăţii lui Dumnezeu pt dezlegarea de păcate, blesteme, atât sufletului cat
şi trupului.

RELIGIILE SINCRETISTE ELENISTE

I.CONSIDERAȚII GENERALE

 sincretismul religios orientalo-elenist este strâns legat de istoria statelor eleniste succesoare ale imperiului
lui Alexandru cel Mare și, în fine ale imp. Roman, care cuprindea anumite părți ale vechiului imperiu al lui
Alexandru, din Europa Apuseană și din diferitele părți ale Africii cucerite de romani sau din părțile dunărene. În
acest spațiu au apărut nenumărate comunități religioase dar și literaro-filosofico-religioase, care ar putea fi
desemnate ca trepte premergătoare pentru așa numitele religii universale sau imperiale. Aceste religii se disting
clar de religiile autohtone din cadrul imperiului, deși au multe în comun cu acestea. Toți cei care au aderat la ele
au făcut-o în mod liber. Sfârșitul imperiului a însemnat și sfârșitul lor, întrucât ele erau strict dependente de
cultura si spiritualitatea imperiului pe care îl reprezentau.

 Unificarea lumii istorice inițiată de Macedon se va realiza prin emigrarea masivă a elinilor spre regiunile
orientale, răspândindu-se limba și cultura grecească.

 II. RELIGIA ÎN EVLAVIA POPULARĂ

 1. “terapia” religioasă

 a) Zeii “terapeuți” – Nici un alt zeu din întreaga lume antică nu s-a bucurat de o popularitate mai mare
datorită calităților sale terapeutice ca zeul Asclepios. Această popularitate a durat de la sf. sec. al V-lea î.d.Hr. pînă
în sec. al III-lea d.Hr (altare consecrate la Atena și Roma).

 în cultul care i se aducea, zeul era desemnat frecvent ca mântuitor. Mijlocul terapeutic principal îl constituia
somnul în temnplul zeului, așa numita “incubație”. Fiecare bolnav visa extraordinarele acțiuni terapeutice ale
zeului, imaginându-și că in ziua următoare va pleca sănătos acasă; Askelpios vindeca orbi, paraltici, surzi etc.

 ca elemente terapeutice erau utilizate mai ales apa de izvor și șarpele sacru.

 în credința poporului, Asclepios executa si operații chirurgicale care depășeau cu mult standardele
medicinei contemporane, cum ar fi de pildă, deschiderea cavității abdominale.

 Și Isis și Serapis era considerați a fi zei terapeuți; critici ai acestora: Plutarh și cinicul Diogene

14
  b) Statui și chipuri “terapeutice” – anticii atribuiau puteri teurgice chipurilor și statuilor unor divinități și
eroi, fiindcă ei credeau că zeii și eroii respectivi erau realmente prezenți în ele, ba chiar identici cu ele. Un zeu care
rănește poate să și vindece. Romanii ridicau statuile Dioscurilor în Roma pentru alungarea ciumei. Divinitatea se
arăta în vis bolnavilor și sub chipul statuii ei.

 datorită puterilor ei miraculoase, statuia era împodobită tot timpul cu coroane, monezi de argint și plăci
votive.

 apologetul creștin Atenagora relatează despre multele statui ale eroului Neryllinos, care erau încoronate și
aurite socotindu-se că ar avea puteri miraculoase. Atenagora le socotea acțiuni ale diavolului.

 c) “Făcătorii de minuni” – anticii atribuiau asemenea aptitudini miraculoase nu numai zeilor și anumitor
eroi divinizați, ci și unor personalități cu totul excepționale, desemnate cu denumirea de “bărbați divini”.

 din această categorie făceau parte între alții, anumiți vizionari, prezicători, sacerdoți ai oracolelor, magicieni
și “făcători de minuni”, profeți și cântăreți, conducători și regi, fondatori de orașe și state, legiuitori etc.

 “înțeleptul” transcende răul, el viețuiește pe pământ ca o ființă asemănătoare zeilor. (superb).

 grecii antici cinsteau ca bărbați divini, între alții pe Socrate, Platon, Epicur și Diogene.

 alături de aceștia mai existau și alți bărbați divini, în jurul cărora tradiția a țesut o întreagă mitologie. Ca
ptototip este considerat Pitagora, a cărui naștere este corelată cu zeul Apollo. El a început să-și răspândească
învățătura și să săvârșească minuni după ce a fost inițiat în misterele orientale și grecești. El urma o dietă sacra,
purta veșminte sacre și săvârșea minuni.

 un alt bărbat divin era socotit Empedocle discipolul lui Pitagora. I se atribuie savalrea unei femei care
zăcuse 30 de zile fără puls și fără respirație. Își expune minunile și arta sa terapeutică în lucrarea Physika. Se
numește pe sine „zeu nemuritor” și vorbește despre cultul său divin.

 o figură asemănatoare lui Empedocle a fost medicul Menecrates din Syrakusa, care se considera ființă
divină și se numea Zeus.

 Altul este Apollonius din Thyana, contemporan cu Sf. Ap. Pavel,a cărui viață a fost scrisă de Philostratus. Era
considerat divin pentru că are putere și cunoaștere asemănătoare zeilor; divinitatea fiind confirmată de darul
profeției și de puterea de a vindeca bolnavi și de a învia morți. La Atena, Apollonius scoate un demon dintr-un
tânăr, iar la Roma readuce la viață o mireasă. La sfârșitul vieții, Apollonius se apără în fața împăratului Domițian la
Roma, dispare pe ascuns din sala de judecată, pentru ca mai târziu să se arate din nou prietenilor săi cu care va
mai rămâne împreună 40 de zile. După aceea se va înălța la cer, în lumea zeilor.

 Reținem mult discutata problemă dacă Philostratus dorea să facă o paralelă între Apollonius și Hristos:
cercetătorii răspund negative, problema fiind lipsită de un suport real și serios.

 2.Magia

 încă din vechime magia în sine se fundamenta, teroetic, pe credința în existența demonilor și pe existența
unei simpatii, respectiv antipatii în cosmos, de unde cunoscuta magie simpatică. Grecii antici credeau în existența
a nenumarate stafii duhuri necurate la care avea să se adauge – de prin secolul al IV-lea înainte de Hristos –
credința orientală în demoni care pătrunsese în spațiul vechii Elade.

 arta magiei consta, nu în cele din urmă în izgonirea demonilor răi și in câștigarea bunăvoinței celor buni. O
atare acțiune magică asupra zeilor, demonilor și oamenilor era posibilă tocmai datorită faptului că în întregul
cosmos ar exista o simpatie, respectiv antipatie reciprocă (învățătură de origine asiro-babiloniană, desăvârșită de
stoici și neoplatonism).

15
  ca mijloace simpatetice utilizate în magie, amintim mai întâi pe cele materiale, dobândite din domeniul
plantelor, animalelor și mineralelor. Folosirea simultană a mai multor mijloace oferea mai multă forță actului
magic.

 elementele imateriale din actul magic erau reprezentate de anumite formule și rugăciuni dar mai ales
invocarea autentică a divinității, prin care se exercita o presiune irezistibilă asupra forțelor superioare.

 un alt mijloc magic îl reprezentau statuetele sau figurile magice, consacrate printr-un ritual magic și
reprezentând divinitățile sau ființele superioare învocate în actul magic. Vrăjitorul avea misiunea de a lua în
captivitate spiritul respectivilor zei sau demoni și de a-l încarcera în aceste statuete sau figurine. Neoplatonicii au
numit aceasta teurgie.

 alte mijloace folosite în magie erau așa-numitele tăblițe ale blestemului și amuleta. Pe anumite tăblițe
confecționate din plumb era inscripționată nenorocirea dorită a i se întâmpla, de pildă, rivalului cuiva într-o
competiție sau adversarului într-un proces.

 3.Astrologia

 Încă din vremea lui Alexandru cel Mare, astrologia începe să ia locul credinței în vechii zei și în vechile
oracole. Sistemul ei bine prefecționat reprezintă un rezultat al sincretismului, care are rădăcini caldeene, egiptene
și grecești.

 Astrologia a primit aspectul ei aparent științific prin relația sa cu matematica și astronomia, mai ales dacă
avem în vedere că vechii romani îi desemnau pe astronomi ca “mathematici”.

 fiecărui astru i-a fost repartizate anumite regiuni, perioade de timp, animale, plante, oameni, însușiri,
acțiuni și multe altele.

 Astrologii se considerau sacerdoți sau „inițiați într-o știință divină”;

 În concepția astrologilor, într-e microcosmos și macrocosmos ar exista o solidaritate universală, așa încât
orice întâmplare sau eveniment poate fi prognozată cu exactitate; în spatele acestei concepții se afla învățătura
asiro-babiloniană despre „simpatia” cosmică.

 trebuie făcută însă, o distincție clară într-e astrologia universală și cea individuală. Cea dintâi ne oferă
informații legate de diferite regiuni, popoare, orașe etc. (catastrofe, războaie, vreme). Astrologia individuală este
preocupată de tot ceea ce-l privește pe om ca individ.

 mulți împărați erau împotriva atrologiei, reînnoind vechiul edict din anul 138 î.Hr., prin care astrologii
caldeeni trebuiau să părăsească Roma și Italia (atitudine fundamentată politic – informațiile astrologice privind
viața împăratului puteau periclita chiar viața imperiului).

 astrologia n-a oferit doar o nouă imagine despre lume, ci a modificat și vechiul panteon greco-roman (odată
ce Saturn și Jupiter au devenit planete, ei și-au pierdut caracterul lor primordial). Doar mithraismul s-a bucurat de
un cult, ca divinitate astrologică.

 Ziua întemeierii templului roman al Soarelui (25 decembrie) avea să devină pe mai departe sărbătoare de
naștere a lui Sol invictus. Pe 5-6 ianuarie era sărbătorul cultul zeului Aion, personificarea timpului și a veșniciei.
Corelat cu Aionul (Janus) a apărut și ideea despre stăpânirea eternă a Romei, într-un nou saeculum, într-un nou
aion, o nouă eră marcată de pace, fericire.

 4. Mantica.

 vechii greci credeau ca mantica este un dar făcut de zei oamenilor încă din timpurile primordiale.

 asemenea magiei, și mantica presupunea împlinirea prealabilă a unor condiții de către cei ce o practicau.

 ca o condiție individuală, pretutindeni manticul trebuia să se supună unor ritualui precise de purificare, să
evite anumite mâncăruri și să respecte un regim aspru de abstinență sexuală.
16
  zeul propriu-zis al oracolelor grecești nu era Zeus ci Apollo, ale cărui oracole erau răspândite în întreaga
lume grecească (principal în Delhi).

 Cărțile sibiline (ale lui Sibylle), sunt dominate de idei apocaliptice, culminând cu prezicerea căderii Romei.

 o formă de mantică larg răspândită, era mantica onirică. Însuși Cicero, invocând pe Socrate, Platon,
Aristotel, făcea referire la caracterul divin al viselor. De asemenea, Plinius susținea că in timpul viselor sufletul
părăsea pe cel adormit și migra în cele mai îndepărtate locuri.

 Manticii apelau frecvent la arta interpretării a tot felul de semne exterioare pentru a prezice viitorul
(fulerele venite din dreapta aduceau noroc, cele din stânga nenorociri).

 în viața privată se practica așa-numita hidromantică, constând in aruncarea unor alune în apă și
interpretarea felului cum acestea pluteau sau se scufundau.

 5.Cultul morților și al eroilor.

 În perioada clasică, eroi erau considerați și apărătorii justitiei și cei care-i pedepseau pe cei ce incălcau
legea. Treptat, profilul eroului s-a schimbat în cel care avea puteri terapeutice, care îi proteja pe agricultori etc.

 cultul eroului se concentra in mod firesc asupra mormântului acestuia. Deseori mormântul se afla în templu
sau în jurul templului unei divinități cunoscute. Dacă nu, se construia deasupra o capelă mică (heroon), sau un
templu, dispunând și de o statuie a eroului și un altar. Cel mai important lucru pentru cultul eroului îl reprezenta
indispensabila groapă sacrificială, în care se scurgea sângele animalelor sacrificate și erau aruncate și celelalte
ofrande sacrificiale.

 aproape toate asociațiile își alegeau un zeu sau un erou ca patron, căruia îi consacrau un cult mai mult sau
mai puțin răspândit.

 III. MISTERELE ELENISTE ORIENTALE

 1.Misterele frigiene

 a)Cybele și Attis (Marea zeiță-mamă a Frigiei și zeul Attis al vegetației)

 Centrul acestui cult se afla în Persinunt. Sărbătorile de inițiere aveau loc către echinocțiul de primăvară
între 17 și 27 martie.

 15 martie: „intrarea trestiei”, confreria cannoforilor aducea la templul zeiței de pe Palatin trestii tăiate.

 După 7 zile: „intrarea arborelui”, aducând din pădure un pin tăiat. Era acoperit cu bandaje, ca un cadavru,
având o imagine a lui Attis – reprezenta pe Attis mort.

 pe 24 martie “ziua sângelui” avea loc marea inițiere sacerdotală când zeița Cibele își recruta preoții. Neofiții
erau supuși unor restricții timp de 9 zile: abstinență sexuală, nu consumau pâine sau produse vvegetale, mai ales
cereale.

 “ziua sângelui” pare să fi fost o ceremonie de doliu desfășurată cu mare zarvă. Preoții și candidații la
inițierea sacerdotală se întărâtau împreună ajungându-se până la o creiză de nebunie colectivă.

 în acest vacarm infernal unul dintre neofiți, slujindu-se de un cuțit de piatră, își amputa cu iuțeală organele
bărbătești care erau aduse ca ofrandă zeiței.

 semnificația acestui act era aceia că galli sunt preoții zeiței mame și că ea îi aduce în slujba sa prin castrare.

 după încheierea acestor rituri sângeroase, pinul-Attis era coborât în cavoul din templu și rămânea acolo
până anul următor. Urma “ziua veseliei”. După lamentațiile funebre din noaptea de 24 spre 25 martie, urma brusc
o explozie de bucurie, în zori, când era anunțată învierea zeului. 26 Martie era „ziua odihnei”, iar a doua zi avea
loc marea procesiune a Cybelei pentru îmbăierea sacră.

17
  b) Sabazios

 tot din frigia și înrudit de altfel cu cultul lui Cybele-Attis provine și cultul misteric al lui Sabazios sau Sabos.

 iudeii din Asia-Mică îl identificau pe Iahve ca Dumnezeu al Sabatului cu Sabazios, un sincretism întâlnit și la
Roma deja în anul 139 î.d.Hr.

 inițierile au și ele un caracter sincretist, astfel un înger bun îi conduce pe cei inițiați la ospățul festiv al celor
“fericiți”, după moarte, în lumea de dincolo. Inițiatul avea parte de o „pregustare” a acestei atmosfere din lumea
de dincolo cu prilejul ospățului sacru

 în centrul riturilor misterice se afla șarpele, ca reprezentant al zeului. Cel ce se iniția își punea șarpele în sân
simbolizând prin aceasta unirea în iubire cu divinitatea.

 2. Misterele siriene

 a) Adonis

 prezența zeului fenician al vegetației, Adonis, este atestată în grecia antică chiar din sec. VII î.d.Hr.

 există practic două variante ale mitului grecizat ale acestui zeu oriental.

 într-o primă variantă se arată cum Persefona nu mai vrea să renunțe la Adonis care îi fusese încredințat de
către Afrodita, așa încât Zeus însuși va trebui să aplaneze conflictul. El hotărăște ca Adonis să aparțină în egală
măsură, fiecăreia dintre cele două zeițe câte o jumătate de an.

 cea de-a doua variantă are trăsături mult mai vechi și potrivit câreia Adonis, iubitul Afroditei, este rănit la
vânătoare de către un mistreț.

 pentru cultul consacrat zeului simportante sunt moartea și doliul după moartea acestuia, la care participă
întreaga natură.

 sărbătoarea consacrată zeului Adoniile, dura două zile și avea loc în fiecare an vara.

 mul mai târziu în perioada creștină, în prima zi a adoniilor aveau loc bocetele și se aduceau jertfele
respective pentru ca a doua zi să se sărbătorească ziua învierii zeului- ca o zi a regenerării și revigorării naturii –
când femeile trebuiau să apară cu părul tuns.

 b) Dea Syria

 pe Eufrat, în Hierapolis, străvechea zeiță tribală Atargatis avea un renumit sanctuar. Ca soție a lui Hadad, ea
era o divinitate a procreeri și fecundității. Falusul, ca semn al forței divine, făcea parte dintre simbolurile ei de
cult. Ea a devenit o zeiță panteistă a destinului care conduce viața oamenilor.

 între altele cultu consacrat zeiței încearcă să promoveze ca experiență reigioasă senzualul, actul sexual prin
prostituția sacră și prin autocastrarea orgiastică, promițând adepților fericirea și siguranța zeilor.

 c) Jupiter Dolichenus.

 În doliche, un orășel din nordul Siriei, era adorat în perioada romană un zeu reprezentat, de obicei, așezat
pe un taur care alerga spre dreapta.

 încă de pe vremea lui Vespasian, acest zeu a fost dus de către soldații, negustorii și sclavii sirieni în Occident
unde a pătruns sub numele de jupiter Dolichenus

 adoratorii săi, în special soldații din legiunile romane se numeau între ei frați și se considerau aleși ai zeului;
templele sale dispuneau de o fântână sau de o cisternă, utilizată pentru purificările cultice.

 3. Misterele egiptene.

 Isis și Serapis.
18
  acest cult egiptean a dobândit o așa mare popularitate, încât de mai multe ori romanii s-au opus violent
hotărârilor senatului de a demola templele consacrate lui. Misterele egiptene dispuneau de sărbători publice, un
cult zilnic și rituri secrete în imperiu.

 în egiptul antic, exista o credință puternică în posibilitatea identificării cu Osiris (Osiris-Apis = Serapis) a
celui decedat. Prin inițierea sa în mistere, neofitul putea dobândi încă din viața actuală această identificare mistică
cu zeul; după cum Osiris a fost înviat de zeița Isis, tot la fel și cel ce se iniția putea fi divinizat și astfel înviat de
către aceiași zeiță.

 Templele isiace aveau încăperi unde locuiau cei pentru inițiere, ducând o viață monastică. Sub Ptolemei,
neofiții trăiau ca niște adevărați pustnici, iar „captivitatea” lor voluntară, putea dura chiar ani.

 Când era chemat, neofitul era condus de marele preot la băile din apropierea templului; acolo era cufundat
în apă, iar marele preot turna peste el apă din toate părțile, invocându-i pe zei. Era un rit de purificare dar și de
regenerare. Apoi preotul îi impunea cu voce tare o abstinență de la carne și vin pentru 10 zile.

 ritualul inițierii era, în fapt, străvechiul ritual osirian al funerariilor, ritual ce se aplica faraonului în viață,
pentru ca ei să intre în comuniune cu Osiris și să se împărtășească din nemurirea sa.

 candidtul la inițiere era plimbat, cu certitudine, prin niște încăperi în care lumea celor morți era reprodusă
în picturi sau sclupturi, aceste fiind ferm convins că se află în lumea morților stăpânită de însuși Osiris.

 renașterea sau învierea celui ce murise, asemenea lui Osiris, se încheia cu un ospăț cu mâncăruri alese.

 4. Misterele persane

 Mithraismul.

 cultul zeului Mithra datează de la începuturile poporului indo-iranian, ca zeu al luminii și adevărului. Era un
cult absolut de misterii, adică era celebrat numai de inițiați și pentru inițiați.

 cultul mithraic, era un cult absolut închis, ca un cult de confrerie. Pe de altă parte confreriile sale își
recrutau membrii exclusiv din rândul bărbaților, femeile fiind excluse de la inițiere.

 scnctuarele lui Mithra erau, prin definiție, niste peșteri.

 fericitul Ieronim și numeroase inscripții ne prezintă numele celor șapte grade de initiere în misterele
mithraice:
1. Corb
2. Soție
3. Soldat
4. Leu
5. Persan
6. Sol al Soarelui
7. Părinte

 cele șapte planete ocrotitoare ale treptelor de inițiere erau urmatoarele:

1. Mercur – Corb
2. Venus – Sotie
3. Marte – Soldat
4. Jupiter – Leu
5. Lună – Persan
6. Soare – Sol al Soarelui
7. Saturn – Părinte

 Admiterea în primele grade era acordată inclusiv copiilor, începând de la 7 ani. Astfel, primeau o educație
religioasă și învățau imnuri și cântece. Comunitatea celor inițiați avea 2 grupări: slujitori și participanți!

19
  Tertulian amintea de o anume formă de botez care avea, probabil, menirea de a-l introduce pe neofit în
noua viață.

 conform unei informații creștine furnizate de pseudo- Augustin din veacul al IV-lea celor pregătiți pentru
inițiere li se legau ochii, fiind înconjurați de o ceată de dansatori frenetici, dintre care unii încercau să imite țipătul
corbilor, iar alții răgeau asemenea leilor, alții aveau mâinile legate cu intestine de găină și trebuia să sară peste un
șanț plin cu apă, apoi apărea cineva cu o spadă, tăia intestinele și se declara eliberator.

 Ernest Renan ține să supraevalueze mithraismul și posibilitățile sale de universalizare, dacă contextul istoric
ar fi fost mai favorabil: “dacă creștinismul ar fi fost oprit în creșterea sa de vreo boală mortală lumea ar fi fost
mithraistă”.

 dar, așa cum subliniază Mircea Eliade, trebuie reținut foarte bine faptul că mithraismul, spre deosebire de
multe alte mistere nu admitea femeile la inițiere. Or, o asemenea interdicție făcea dificilă, dacă nu imposibilă,
convertirea lumii la mithraism și, cu atât mai putin ținerea pasului cu creștinismul. Unii Sfinți Părinți și scriitori
bisericești din primele veacuri creștine au înfierat puternic mithraismul pentru practicile sale.

 Tertulian se referă la „ofranda pâinii” și a „apei” din mithraism, pe care o socotea o imitație diabolică a
euharistiei din creștinism.

 IV. FILOSOFIA RELIGIOASĂ.

 Încă de pe la începuturile înfloririi sale, gândirea grecească antică a abordat problemele religioase dintr-o
perspectivă filosofică și a încercat să pătrundă în panteonul transmis prin mit și cinstit prin cult cu ajutorul rațiunii
și al speculației. În cele ce urmează ne vom referii doar la sistemele filosofice religioase mai importante.

 1. Epicureismul

 Epicur din Samos (341-270 î.d.Hr), a întemeiat prina anii 307-306 la Atena o școală desemnată uneori și ca o
comunitate sau sectă. Ca asociație culturală această școală epicureică dispunea de sărbători comune, în primul
rând ziua de naștere a întemeietorului ei, de ospețe comemorative și acte de cult. În fața adeptilor săi, Epicur,
trecea drept un “mântuitor”.

 din punct de vedere filosofic, Epicur explica apariția lucrurilor lumii în urma formării unor adevărate
“vârtejuri” ale atomilor, cărora le atribuia spontaneitate, libertate și autodeterminare. În concepția sa există o
infinitate de lumi, dacă avem în vedere că universul este infinit și că spațiul și numărul atomilor este infinit. Lumea
noastră nu este decât o parte din acest univers infinit. Pe de altă parte, spunea el, dacă universul, ca totalitate,
este veșnic, totuși nenumaratele lumi, cum este și a noastră, sunt produse și, în consecință, trecătoare.

 În baza unei asemenea concepții mecaniciste, Epicur a ajuns, firește, la ateism. În viziunea sa lumea este
dominată de materie și de legile acesteia care exclud, din capul locului, vreo creație din nimic cât și conducerea
universului de către o Providență divină.

 În privința sufletului filosoful susținea că acesta ar consta din patru părți: o materie calđă, una similară
aerului, alta similară suflării și, în fine, una dintr-o materie anonimă compusă, la rândul ei, din atomi foarte fini,
deosebiți de atomii lumii fizice.

 care era destinul sufletului după moarte? În concepția sa el se dezintegra ca și trupul, în atomii din care era
compus.

 în plan moral, Epicur pornește de la premisa că toate ființele inclusiv omul, prin firea lor, tind să evite
durerea și să trăiască plăcerea, care conduce la adevărata fericire. De accea el susținea că plăcerea trebuie să
devină pentru orice înțelept scopul ultim al existenței sale.

 cu toate acestea Epicur prețuia și placerea spirituală, înțeleasă ca ataraxia, ca o plăcere provenită din starea
de plăcere interioară.

 epicureismul a fost reînviat prin anul 200 d.Hr. , în timpul Imperiului, de către Diogene, în provincia Licia.
20
  2. Stoicismul

 Mișcarea filosofică elenistă cea mai considerabilă, care prin orientarea sa practică, legată de viață a înlocuit
sistemele metafizico-speculative ale lui Platon și Aristotel, a fost stoicismul.

 școala stoică a fost întemeiată de către Zenon din Kitton (333-262 î.d.Hr.) care s-a născut în insula Cipru.
Potrivit concepției stoice, tot ceea ce există este corporal, și anume, fie ca principiu “suferind” (materia), fie ca
principiu “activ” (fizica), respectiv focul creator, identic cu Logosul – Dumnezeu – Zeus. Logosul a creat tot ceea ce
este individual din unitatea existenței primordiale, în sensul că materia ca substrat a primit o anume calitate, o
formă, dar în primul rând a primit calitățile sau formele primordiale ale celor patru elemente (focul, aerul apa și
pământul) care se pot întrepătrunde reciproc.

 pentru stoici, divinitatea este ceva material, motiv pentru care fizica și teologia nu reprezintă decât două
modalități distincte de a privi spre același obiect. Evident, divinitatea n-ar mai fi divinitate, dacă n-ar dispune de
rațiune. Dar în concepția stoică, rațiunea este și ea ceva material. Prin aceasta, divinitatea-rațiune guvernează, în
fapt, atât lumea însuflețită cât și pe cea neînsuflețită. În cazul stoicilor ea poate fi identificată cu ceva ce
însemnează “destin”, o forță căreia se supun chiar și zeii.

 așa cum s-a văzut Zenon, identifica divinitatea cu focul creator, cu Zeus, cu Rațiunea lumii etc., dar la toate
aceste epitete mai adaugă una foarte importantă: Providența conștientă de un scop.

 în ceea ce privește sufletul, filosofii stoici, în baza concepției lor psihologice materialiste, susțin că materia
obișnuită a sufletului este supusă morții, pe când rațiunea, materia spirituală cea mai fină, ca parte a divinității
este nemuritoare. Sufletul nu apare simultan cu trupul, el vine în trup de undeva din exterior, el este preexistent
iar după moartea trupului se ridică în zonele astrale, unde va avea parte de aceeași hrană ca și planetele.

 în plan moral, toți filosofii stoici susțin că a fi virtuos înseamnă, în fond, a trăi în concordanță cu principiul
naturii, adică natura sau rațiunea individuală trebuie să fie în concordanță cu natura sau rațiunea universală;
trebuie respectată ordinea rațională al lumii, trebuie respectată armonia cosmică. De aceea libertatea față de
instincte și afecte reprezintă o premisă esentială a moralității. Ele trebuie subordonate rațiunii, fiindcă doar
rațiunea îl distinge pr om de celelalte făpturi, dar mai cu seamă de animal. Avuția, onorurile și gloria, iubirea și
prietenia, reprezintă un impediment foarte serios spre viața virtuoasă, motv pentru care orice înțelept stoic
renunță la toate acestea și trăiește într-o deplină simplitate.

 Cicero (106-43 î.d.Hr.) a transmis pe mai departe romanilor concepția și atitudinea stoică față de lume și
viață. Între adepții romani ai stoicismului de mai târziu Seneca (4 î.d.Hr – 65 d.Hr.), Epictet (50-120 d.Hr.) și
împăratul filosof Marcus Aurelius (121-180 d.Hr).

 3. Neopitagoreismul.

 Principalii reprezentanți ai neopitagoreismului sunt: Apollonius din Thyana, contemporan cu Sf. Ap. Pavel,
Moderatus din Gades, din aceeași perioadă, și Nichomachus din Gerasa, născut in arabia, care a trăit în jurul lui
140 – 150 d.Hr.

 caracteristică pentru neopitagoreici este concpția lor dualistă, relația cu lumea divinului în acte ritualice și
revelații, speranța intr-o continuare a vieții într-o lume mai bună dincolo de mormânt și o interpretare alegorico-
moralizatoare a cultelor tradiționale; neopitagoreicii acceptau prezicerile, interpretarea viselor și a numerelor,
promovând totodată o viață morală ascetică.

 în concepția lui Apollonius din Thyana, “Unul”, adică Dumnezeu, era distinct de toate cele existente, inclusiv
de ceilalți zei; El nu poate fi definit prin noțiuni ci doar prin conceptul de “nous”.

 o personalitate apropiată neopitagoreismului a fost Plutarh din Cheronea (50 – 125 d.Hr.) discipol al
filosofului peripatetician Ammonius care a profesat Filosofia la Atena sub Nero și Vespasian.

 în general el combate monismul stoic și asemenea lui Platon, susține existența a două principii cosmice: pe
de o parte Dumnezeu, ca origine a binelui, iar pe de altă parte materia ca o condiție a existenței răului. În viziunea

21
lui Plutarh, lumea reprezintă o parte a lui Dumnezeu, o emanație din Acesta. În ființa Sa, Dumnezeu rămâne
incognoscibil; El vede totul sar este invizibil; El este unitar și liber de orice alteritate; El nu este născut pentru că
este însăși existența în sine, de aceea noi putem percepe doar acțiunile sale. Totodată Plutarh mai susține că
materia în sine nu este rea ci indiferentă. Omul are în sine trei părți componente: trup, spirit și suflet. Sufletul este
nemuritor.

 4. Neoplatonismul. (magnific)

 Filosofia neoplatonică reprezintă cea mai semnificativă creație filosofică a primului mileniu de după Hristos;
ea a fost în același timp filosofie religioasă, ba chiar religie în sensul de religiozitate mistică. Ca și alte sisteme
filosofice, neoplatonismul se bazează pe filosofia lui Platon, fiindcă comportă trăsături dualiste și accentuiază
ontologicul.

 locul său de naștere este orașul Alexandria, oraș aflat în punctul de intersecție a trei continente: Asia, Africa
și Europa.

 în urma întîlnirii dintre spiritul antic grecesc și spiritul Orientului, prin neoplatonism, aici avea să se nască
mistica grecească aproape inegalabilă. De fapt, spun unii istorici ai filosofiei, neoplatonismul avea să apară pe
fondul discreditării vechilor sisteme filosofice grecești, pe fondul discreditării acute a dominației ratiunii și,
totodată a creșterii credinței în puterea intuiției ca experiență.

 personalitatea de numele căruia se leagă neoplatonismul este Plotin (203-270 d.Hr.), care dispunea de o
uriașă putere de sinteză și care este cel mai mare gânditor al antichității târzii.

 în concepția lui Plotin Dumnezeu este transcendent; El se află deasura lumii și în consecință, nu poate fi
definit sau cuprins în simple concepte. El este “Unul” fiind numit – deși nici un argument nu poate surprinde exact
ceea ce Dumnezeu este în Sine – și “Principiul” sau “Cel Dintîi” întrucât în El își găsesc fundamentul unitatea ființei
noastre, a întregii vieți, a tuturor fenomenelor si chiar a materiei. Dumnezeu este Absolulul, El este nu numai
unitatea tuturor lucrurilor, dar și valoarea supremă a acestora. El nu este existența, ci temeiul întregii existențe,
este centrul universului lucrurilor, izvorul etern al virtuții si obârșia iubirii divine; în jurul Său se mișcă totul și spre
El se îndreaptă totul. Tot ceea ce există este produsul Său, pentru că, deși este transcendent, totuși întrepătrunde
totul.

 totul se naște din El prin emanație; toate formele de viață emană din acel “Unul” – Dumnezeu din veșnicie,
din fundamentul existenței și vieții spre care se întorc mereu.

 în viziunea neoplatonică Dumnezeu este prezent permanent în lume, dar aceasta nu înseamnă că El s-ar
împărți, fiindcă tot ceea ce este spiritual nu se divide și nu poate fi divizat.

 Omul se poate împărtăși de Dumnezeu în viziunea lui Plotin, dar numai cu condiția eliberării propriului
interior, în care să fie primit însuși Dumnezeu. La unirea, ba chiar la unitatea cu Dumnezeu – “Unul”, omul poate
accede doar prin extaz; în nici un caz prin dialectică, prin intermediul gândirii discursive, ci printr-o stare extatică
prin care omul intuiește pe Dumnezeu, îl experimentează, după care se unește cu El.

 Treapta supremă a existentului este spiritul, identic cu Existența supremă; Rațiunea care transcende și,
simultan, cuprinde totul. Pentru Plotin, spiritul apare ca un principiu absolut creator, comparativ cu sufletul care
este un principiu pasiv.

 în concepția neoplatonică, sufletul este o substanță imaterială separabilă de trup, neîmpărțită, simplă și
întreagă. Aceasta înseamnă că sufletul este întreg în fiecare parte a trupului, deși inceputul activității sale se află
în creier. Ciudat este faptul că pentru Plotin, nu sufletul este cel care sălășluiește în trup, ci trupul în suflet, ca
organul acestuia, întrucât sufletul este coordonatorul funcțiunilor trupului. Orice suflet își formează trupul său,
fără de care acesta din urmă nici nu poate exista.

 de asemenea până în secolul al VI-lea d.Hr., a existat o puternică școală neoplatonică la Atena, după cum au
existat la fel de bine și neoplatonici occidentali, cum ar fi Marius Victorinus, care au influențat, spun unii
cercetători, chiar avolutia religioasă a lui Augustin.
22
  5. Hermentismul

 În general, prin hermetism înțelegem o multitudine de credințe, idei și practici religioase cuprinse în texte
hermetice redactate între secolele III î.d.Hr și III d. Hr. Există, practic, două categorii de texte: unele aparțin
hermetismului popular (astrologie, magie, științe oculte, alchimie) și altele țin de hermetismul savant, fiind
reprezentate, în primul rând de cele șaptesprezece tratate din Corpus Hermeticum. Aceste texte vizează înainte
de orice sincretismul iudeo-egiptean, deși se resimte si influența platonismului;

 Știința hermetică nu e doar un mister ci si o transmitere inițiatică a acestui mister; “secretele naturii”
puteau fi cunoscute atât prin rugăciune și acte de cult, dar – la un nivel inferior – chiar prin magie.

 textele hermetice savante, sunt considerate a fi revelatede un zeu cunoscut sub numele său grecesc
Hermes Trismegistrul; descoperim aici două concepții diferite: una de tip monist-panteist și alta dualistă. Conform
celei dintâi, cosmosul este bun și frumos prin sine însuși, întrucât este patruns de Dumnezeu care se mnifestă prin
intermediul lumii;

 potrivit celei de-a doua concepții, însă, lumea este una fundamental rea, ea nu poate fi opera “Marelui Zeu”
a divinității, pentru că divinitatea primordială transcende materia, este mai presus de aceasta deoarece “Marele
Zeu” rămâne ascuns în mosterul propriei sale ființe. Calea pe care se poate accede la Dumnezeu este fuga de
lume, înstrăinarea de ea, fiindcă lumea este totalitatea răului.

 V. CONCLUZII

 Misterele eleniste si misterul creștin

 Așa cum s-a putut observa din prezentarea misterelor grecești și eleniste, prin inițiere neofitul atingea un
alt mod de a fi: el devenea egal cu zeii, se identifica cu aceștia.

 prin inițiere candidații urmăreau de fapt, să-și asigure supraviețuirea după moarte, ba chiar nemurirea. În
acest scop toate misterele păgâne urmăresc un scenariu comun: moartea mistică a celui ce se iniția, iar apoi
renașterea sau învierea spirituală.

 multă vreme, încă de pe la sf. sec. al XIX-lea, numeroși savanți au încercat să explice originile creștinismului
pe baza unei pretinse influențe directe sau indirecte, venite din partea misterelor greco-orientale. Cercetările
recente au infirmat, însă, clar toate aceste teorii. De pildă s-a pretins că multe elemente de inițiere din misterele
eleniste au fost preluate de creștinism. În acest sens spuneau ei, botezul creștin n-ar fi altceva decât botezul
mithraic. Lucrurile nu stau, însă, așa. E adevărat că botezul creștin poate fi socotit un fel de inițiere, pentru că-l
integrează pe catehumen în noua comunitate religioasă, deschizându-i drumil spre viața veșnică. Dar, spre
deosebire de așa-numitele boteze păgâne, botezul creștin a devenit un sacrament, o taină, tocmai pentru că a
fost întemeiat de Hristos. Așadar valoarea sacramentală a botezului se datorează faptului că primii creștini au
văzut în Iisus pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Botezul creștin este în fond un dar gratuit oferit de Dumnezeu omului,
care face posibilă renașterea din apă și din Duh, după cum subliniază și Mircea Eliade.

 Tot la fel, Euharistia creștină a fost bănuită de unii cercetători a-și avea originile în mesele rituale din
mistere, cum ar fi, de exemplu “ofranda pâinii” din mithraism, despre care amintesc inclusiv Sf. Martirul și
Filosoful și Tertulian. Dar așa cum afirmă si Eliade, acești cercetători ignoră lucrul cel mai fundamental atunci când
vin cu această ipoteză: pentru creștini, euharistia era și este legată de o persoană istorică și de un eveniment
istoric (Hristos și Cina cea de Taină) pe care le reactualizează până la sfârșitul lumii și nicidecum de persoane și
evenimente mitico-imaginare, așa cum se întâmplă în misterele eleniste păgâne.

 s-a mai încrecat, de asemenea, acreditarea ideii că misterele inițiatice eleniste și creștinismul, ar pendula, în
fapt, în jurul aceluiași punct comun: “moartea” și “învierea” divinității, de care se poate împărtăși și cel ce se
inițiază prin ritualuri inițiatice speciale. Însă ceea ce distinge, în primul rând creștinismul de cultele mistrice și
ezoterice în general este sentimentul de bucurie și de noutate pe care acesta îl aduce în lume. Noutatea
creștinismului, subliniază Eliade, a constat și constă în istoricitatea lui Iisus Hristos, ca om și Dumnezeu, iar bucuria
izvorăște din certitudinea învierii Sale.

23
  este foarte adevărat că în triumful său, creștinismul și-a însușit câte ceva din acea lume păgână aflată la
apogeul ei: nu elemente inițiatice din misterele eleniste, ci noțini, termonologii, idei etc., din filosofia greacă, dar
și ceea ce era esențial din unele instituții juridice romane.

 ca religie universală creștinismul a trebuit să găsească un numitor comun pentru toate expresiile
“regionale”, religioase și culturale ale lumii cunoscute. Această unificare delicată, dar măreață s-a putut realiza
traducând în termeni creștini forme, figuri și valori cărora trebuia să li se găsească, neapărat, corespondențe.

24