Basmul cult

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă şi
mă gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta,
întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect gândurile,
ideile, sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al naratorului. Cele
mai importante specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela, povestirea, fabula,
romanul.
Basmul este o specie a epicii populare si culte, în proza, mai rar in versuri, in care
personaje cu forte supranaturale iau parte la intâmplări fantastice si in care fortele binelui
triumfă întotdeauna asupra răului.
Ion Creangă este alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici, unul din
marii clasici ai literaturii române, povestitor talentat, autor și de basme populare culte.
Considerată o capodoperă, Povestea lui Harap-Alb porneşte, în mod evident, de la un
model al basmului popular, dar construcţia epică este, totodată, articulată ca un bildungsroman, fiind
consemnate întâmplări care modelează un erou.
Dincolo de eterna luptă dintre Bine şi Rău, observăm că tema tratată de autor este una
morală, referitoare la condiţia eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi
statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă supuşii şi să-şi exercite responsabil
puterea. Personajul central parcurge un drum al iniţierii, al maturizării.
Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului,
reprezentată printr-o identitate reală (de tânăr prinţ) şi una aparentă (de slugă a Spânului).
Folosind acest antroponim, Creangă individualizează un tip uman, detaşându-se de basmul
popular, în care eroul rămâne un nume generic – Făt-Frumos.
Subiectul respectă articulaţiile cunoscute ale basmului popular, chiar dacă acţiunea
este mai complexă şi implică un număr relativ mare de personaje. Spaţiul şi timpul sunt
nedeterminate. Începutul basmului e tipic: ,,Amu, cică, era odată într-o ţară”; întâlnim formule
mediane ,,şi merse, şi merse’’, ,,şi cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, „şi merg ei o zi,
şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, iar în final ,,a ţinut veselia ani întregi’’, formulă care îl
conduce pe cititor din planul fantastic în planul realului, sugerând finalul fericit, prin motivul
nunţii.
Basmul narează întâmplări fantastice, ai căror protagonişti sunt personaje pozitive
înzestrate cu puteri supranaturale, aflate într-o permanentă luptă cu forţele malefice, pe care
ajung să le biruie, în cele din urmă.

1
 Autorul foloseşte antiteza ca procedeu specific basmului. Dacă Harap-Alb reprezintă
idealul frumuseţii masculine, întruchipând înalte principii morale: cinste, dreptate, adevăr,
Spânul devine un Zmeul-Zmeilor, care seamănă în lume răutate şi violenţă-trăsături
condamnate.
Alături de hiperbolă, întâlnim personificarea şi metamorfozarea: personajele-animale
gândesc şi vorbesc (calul), în vreme ce personajele reale îşi pot schimba înfăţişarea (fata
Împăratului Roş).
Expoziţiunea o constituie hotărârea tatălui eroului de a-i supune pe cei trei fii la o probă a
curajului, pentru a vedea care dintre ei este vrednic să-l urmeze la tron pe Verde Împărat (motivul
împăratului fără urmaşi). Singurul care reuşeşte să treacă această probă este fiul cel mic (motivul
superiorităţii mezinului), care, ajutat de Sfânta Duminică, porneşte la drum, însoţit de sfatul
tatălui său de a se feri de ,,omul spân”
şi de ,,omul roş”.
Drumul către împărăţia unchiului său traversează un pustiu dezolant, în care eroul
simte acut apăsarea singurătăţii, nevoia de comunicare umană şi nesiguranţa locurilor în care,
la un moment dat, se rătăceşte. Acest lucru declanşează intriga basmului, care constă în
încălcarea, din naivitate, a sfatului părintesc, ceea ce are ca urmare schimbarea identităţii şi a
statutului eroului. Din fiul cel mic al Craiului, el devine sluga Spânului şi primeşte numele de
Harap-Alb (rob ţigan).
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările la care a fost supus protagonistul. Ajuns la
curtea Împăratului Verde, Harap-Alb va fi trimis de către spân să aducă trei lucruri cerute de
Verde-împărat: sălăţi din Grădina Ursului, pielea cu nestemate a cerbului din pădure
şi pe fata Împăratului Roş.
Ultima încercare este şi cea mai dificilă, dar este de asemenea un prilej de a întâlni
alte cinci personaje care vor avea un rol important în îndeplinirea misiunii lui. Ajutat de către
Sfânta Duminică, de reginele albinelor şi furnicilor, Harap-Alb, împreună cu Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă - cei cinci fantastici - reuşesc să treacă peste toate
încercările la care sunt supuşi şi să o primească pe fata împăratului.
În realizarea figurilor monstruoase ale prietenilor săi, hidoase din punct de vedere
fizic, dar desăvârşite sub aspect moral, Creangă porneşte de la ,,motivul lumii pe dos”, prezent
şi în schimbarea identităţii eroului. Ca şi Rabelais, Creangă ,,răstoarnă susul şi josul’’ (M.
Bahtin).
Apare din nou motivul probelor depăşite. La trei probe îi supune Împăratul Roş şi alte
trei încercări vor avea de trecut, privitoare la fata de împărat. Obiectele magice (smicelele de

2
măr, aripile crăieselor furnicilor şi albinelor, apa vie, apa moartă) au o contribuţie importantă
la izbânda binelui asupra răului.
Opera e construită în întregime pe principiul cifrei magice trei: trei fii de crai, trei
fete de împărat, apariţiile Spânului, gruparea probelor, triplicarea fiind o trăsătură specifică
basmului.
Punctul culminant este reprezentat de demascarea Spânului de către fata Împăratului
Roş, înzestrată cu puteri magice. Acesta îi taie capul lui Harap-Alb, dar fata îl reînvie, cu
ajutorul celor trei smicele, al apei vii şi al apei moarte, eroul primind o nouă identitate. El
devine bărbatul matur, care îşi va întemeia o familie, primind şi dreptul de a conduce
împărăţia.
Spânul este pedepsit de calul lui Harap-Alb, iar eroul se căsătoreşte cu fata împăratului şi
moşteneşte împărăţia unchiului său, secvenţă care reprezintă deznodământul basmului. Simbolul
central al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă a descoperirii realităţii, a semenilor, a
vieţii şi, nu în ultimul rând, a sinelui. ,,Eroul săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării
lui pentru viaţă.’’ (Constanţa Bărboi).
Traseul simbolic de la a şti la a face este o lecţie de viaţă care îl transformă pozitiv,
astfel încât suita experienţelor prin care trece se încheie în mod semnificativ cu moartea şi
învierea lui, ca simbol al încheierii unei etape şi a începerii alteia.
Concepută ca un lung şir de peripeţii şi încercări la care e supus un tînăr pentru a-şi
dovedi vrednicia, curajul, puterea şi înţelepciunea, povestea cuprinde în sine o idee morală
fundamentală: aceea că binele şi adevărul triumfă în ciuda tuturor piedicelor, că meritele
omului sînt răsplătite.
Harap-Alb, asemenea oricărui Făt-Frumos din basmul popular este personaj
principal, pozitiv, protagonist, real şi nu fabulos. Este, de asemenea, un personaj rotund; nu
este doar fiul de împărat şi mezinul mai înzestrat decât ceilalţi, ci o fiinţă complexă, cu
defecte şi calităţi. Deşi este atât de mult ajutat de ceilalţi, are toate calităţile eroului de basm:
inteligenţă, înţelepciune, bunătate, sociabilitate, veselie. Învaţă din greşeli, progresează şi cu
fiecare secvenţă este mai aproape de finalul iniţierii.
Dacă personajul de basm are firea turnată, Harap-Alb se transformă, evoluează. Eroul
de basm colindă lumea în cautare de fapte vitejeşti, pe când Harap-Alb are ca scop
desăvârşirea sa spirituală. Spre deosebire de eroul de basm care este atotştiutor, înţelept,
urmează întocmai sfaturile, Harap-Alb se caracterizează prin nehotarâre (nu respectă porunca
tatălui) şi nu are experienţă, luându-se după aparenţe.
Mezinul, impresionat de dezamăgirea tatălui, deoarece ceilalţi doi fraţi nu sunt apţi
pentru a îndeplini misiunea încredinţată, se duce în gradină şi „începe să plângă în inima sa”.

3
Momentul cheie este cel al întâlnirii tânărului cu Sfânta Duminică deghizată în cerşetoare,
care-l roagă s-o miluiască. El îşi demonstreaza altruismul, iar eroina supranaturală îi va
răsplăti generozitatea sufletească dezvăluindu-i destinul excepţional care îl aşteaptă: ”…puţin
mai este şi ai să ajungi împărat, cum nu a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de
slăvit şi de puternic”. Cele trei superlative absolute dezvăluie armonia şi fericirea în sens
uman, împlinite prin dragoste, renume şi putere.
Voinicul dupa ce ”sărută mâna tată-său”, pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi,
prin dreptul podului, „numai iaca îi iese şi lui ursul înainte”. Acum are loc începutul
maturizării spirituale când, riscându-şi viaţa, îşi dovedeşte o calitate: curajul.
Întâlnirea cu spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii, în devenirea
personajului. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului care
greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul tatălui său, acela de a se feri de omul spân.
Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp
loialitate şi supunere faţă de stăpânul său. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind
astfel şi pe unchiul său, Împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o
simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi
respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn,
capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul
tatălui.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii,
cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor,
când va trebui să-şi conducă propria gospodărie şi propria familie.
În trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere
ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa sa cu spânul.
Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile tărăneşti ale peţitului, între care
însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul
oferit de gazdă, încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă
faţă.
Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor
viitoarei soţii, care va şti să aiba grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău.
Personajul este caracterizat în mod direct, dar şi indirect, cu ajutorul modalităţilor de
expunere: naraţiune, dialog şi descriere.
Caracterizarea directa este făcută de narator: ”fiul craiului, boboc in trebi de aieste”, de
Sf .Duminică: „luminate crăişor”, ,,slab de înger”, ,,mai fricos decât o femeie”, ”găină
plouată”, de cal: ,,nu te ştiam aşa de fricos”, de spân: ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”.

4
 Caracterizarea indirecta se realizează prin nume (oximoronul Harap-Alb), prin limbaj,
gesturi, fapte.
Dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le
întâlneşte în drumul său,chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă sau să zăbovească
pentru a le construi un adăpost. Ştie cum să se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici şi
cei cinci fantastici. De aceea primeşte ajutorul acestora: „ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la
pagubă şi la câştig, şi prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânşii, în călătoria sa la
Împăratul Roş”.
Se poate observa că eroul este atipic, deoarece reuneşte, spre deosebire de un Făt-
Frumos obişnuit, calităţi şi defecte.
Dă dovadă de inteligenţă. La propunerea calului, să-l ducă ori ca vântul, ori ca gândul,
preferă prima variantă, considerând, cu prudenţă şi înţelepciune, că ,,dacă mi-i duce ca gândul
mi-i prăpădi”. Din bunătate face stup albinelor, ocoleşte nunta de furnici. Sociabil, se
împrieteneşte uşor, este o companie plăcută şi are o fire veselă - „Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”.
Demonstrând fidelitate, îşi respectă jurământul şi nu divulgă identitatea spânului şi aduce
capul cerbului, deşi i se fac oferte extrem de tentante.
În acelaşi timp, are şi câteva defecte, precum nesupunere - nu respectă porunca tatălui,
naivitate - se lasă păcălit de spân şi slăbiciune - nu trece proba pădurii-labirint.
Viziunea este una specifică basmului, construită pe lupta dintre bine și rău, dar mai
realistă decât în basmele populare, pentru că personajul principal parcurge un drum al
maturizării, răul e reprezentat de oameni vicleni, iar lumea este asemănătoare cu cea a satului
în care s-a născut.
În opinia mea, basmul lui Ion Creangă apare ca un mic roman de aventuri, realizat însă
în cel mai autentic spirit popular, respectînd adică tematica, compoziţia epică, eroii, ajutoarele
lor, precum şi mijloacele de exprimare specifice prozei populare.