Sunteți pe pagina 1din 143

Andreea DRĂGHICI

DREPTUL
FAMILIEI

Manual universitar pentru


Învăţământul Frecvenţă Redusă

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI


- 2016 -
Cursul de DREPTUL FAMILIEI ŞI ACTE DE STARE CIVILĂ este destinat
studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice și Drept a Universităţii din Piteşti, forma
de învăţământ frecvenţă redusă, specializarea DREPT.
- Numărul de credite 5
- Numărul total de ore de studiu individual 28
- Numărul de ore de pregătire tutoriale 28
- Forma de finalizare (E, V, C) E semestrul I
SI (curs) - Evaluare finală. 50%
Seminar - Expunerea liberă a studentului; 30%
- Chestionare orală sub formă de dialog.
Structura
notei -Prezentarea orală a temei de casă; 20%
-Chestionare orală.

Obiectivele cursului:
 să asigure însuşirea de către studenţi a cunostinţelor privind normele juridice care
reglementează atât raporturile personale, cât si cele patrimoniale izvorâte din căsătorie,
filiaţie si adopţie cât si raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie;
 să cunoască si înţelege organizarea, funcţionarea si atribuţiilor organelor
administraţiei publice centrale si locale în domeniul relaţiilor de familie;
 să cunoască si de a se însusi cele mai reprezentative speţe CEDO în materia
relațiilor de familie;
 să cunoască si de a se însusi cele mai reprezentative speţe CEDO în materia
relațiilor de familie;
 să cunoască si de a înţelege mecanismul de aplicare a reglementările europene
în domeniul relaţiilor de familie;
 să învăţe, plecând de la o situaţie de fapt dată, redactarea unei cereri de
chemare în judecată, construirea unei probaţiuni, a unei apărări si a unei pledoarii.

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
 Prof. univ. dr. Didea Ionel
 Conf. univ. dr. Nenu Carmen
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DRĂGHICI, ANDREEA
Dreptul familiei : manual universitar pentru Învăţământul Frecvenţă
Redusă / Andreea Drăghici. - Piteşti : Editura Universităţii din Piteşti, 2016
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-560-523-7

34
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................................................ 7
1.1. OBIECTIVELE CURSULUI..................................................................................................................... 7
1.2.CONCEPŢIA CURRICULARĂ ................................................................................................................ 7
1.3.SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE ................................................................................................... 7
1.4.TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE ............................................................................................... 8
1.5.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ................................................................................................................... 8
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI ŞI RELAŢIILE DE FAMILIE ................... 14
2.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 14
2.2. ISTORIC PRIVIND FAMILIA ŞI CĂSĂTORIA ..................................................................................... 14
2.3. NOŢIUNEA DE FAMILIE ..................................................................................................................... 16
2.4. FUNCŢIILE FAMILIEI.......................................................................................................................... 16
2.5. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE A DREPTULUI FAMILIEI ...................................... 17
2.6. IZVOARELE DREPTULUI FAMILIEI ................................................................................................... 18
2.7. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI ...................................................................... 19
2.8. CORELAŢIA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE DREPT ................................................ 21
2.9. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 23
2.10. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 24
CĂSĂTORIA ................................................................................................................................................... 25
3.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 25
3.2. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI ................................................. 25
3.3. CONDIŢII DE FOND ŞI IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE .................................................................. 28
3.4. CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ...................................................................... 34
3.5. EFECTELE CĂSĂTORIEI ................................................................................................................... 38
3.6. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 41
3.7. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 42
REGIMUL MATRIMONIAL ÎN DREPTUL ROMÂNESC ACTUAL POTRIVIT DISPOZIȚIILOR NOULUI COD
CIVIL. REGIMUL LEGAL ................................................................................................................................ 43
4.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 43
4.2 CONCEPT ........................................................................................................................................... 43
4.3. REGIMUL PRIMAR IMPERATIV ........................................................................................................ 43
4.4. MANDATUL CONVENȚIONAL ȘI MANDATUL JUDICIAR ................................................................ 44
4.5. INDEPENDENȚA PATRIMONIALĂ A SOȚILOR ................................................................................ 44
4.6. PREZUMȚIA BANCARĂ ȘI OBLIGAȚIA DE INFORMARE ................................................................ 44
4.7. LOCUINȚA FAMILIEI .......................................................................................................................... 45
4.8. CHELTUIELILE CĂSĂTORIEI ............................................................................................................ 46
4.9. MUNCA ÎN GOSPODĂRIE ................................................................................................................. 46
4.10. VENITURILE DIN PROFESIE ............................................................................................................ 46
4.11. DREPTUL LA COMPENSAȚIE .......................................................................................................... 47
4.12. REGIMUL COMUNITĂȚII LEGALE .................................................................................................... 47
4.13. BUNURILE PROPRII ALE SOȚILOR ................................................................................................. 48
4.14. MANDATUL TACIT RECIPROC ......................................................................................................... 49
4.15. DATORIILE COMUNE ALE SOȚILOR ............................................................................................... 50
4.16. LICHIDAREA REGIMULUI COMUNITĂȚII LEGALE .......................................................................... 50
4.17. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 51
4.18. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 52
REGIMUL MATRIMONIAL ÎN DREPTUL ROMÂNESC ACTUAL POTRIVIT DISPOZIȚIILOR NOULUI COD
CIVIL. REGIMURI ALTERNATIVE ................................................................................................................. 53
5.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 53
5.2. REGIMUL SEPARAȚIEI DE BUNURI ................................................................................................. 53
5.3. REGIMUL COMUNITĂȚII CONVENȚIONALE. CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ................................ 54
5.4. CLAUZA DE PRECIPUT ..................................................................................................................... 54
5.5. INOPOZABILITATEA CONVENȚIEI MATRIMONIALE ...................................................................... 55
5.6. MODIFICAREA CONVENȚIEI MATRIMONIALE ................................................................................ 55
5.7. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 56
5.8. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................. 56

3
DESFACEREA CĂSĂTORIEI ......................................................................................................................... 58
6.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 58
6.2. PREZENTARE GENERALĂ A MODALITĂȚILOR DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI
REGLEMENTATE DE CODUL CIVIL .......................................................................................................... 58
6.3. DIVORȚUL DIN CUPLĂ. MOTIVE DE DIVORȚ ȘI CRITERII DE APRECIERE .................................. 59
6.4. PROCEDURA DIVORȚULUI DIN CULPĂ ........................................................................................... 60
6.5. DIVORȚUL PRIN ACORDUL PĂRȚILOR ........................................................................................... 61
6.6. DIVORȚUL DIN CAUZA STĂRII DE SĂNĂTATE A UNUI SOȚ ........................................................... 62
6.7. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 63
6.8. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 63
ÎNCETAREA ȘI DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI ............................................................................................ 65
7.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 65
7.2. INCETAREA ȘI DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI ................................................................................. 65
7.3. DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI ........................................................................................................... 65
7.4. NULITATEA ABSOLUTĂ. CAZURI DE NULITATE ABSOLUTĂ......................................................... 66
7.5. CAZURILE DE NULITATE RELATIVĂ ................................................................................................ 67
7.6. EFECTELE NULITĂȚILOR ................................................................................................................... 67
7.7. CĂSĂTORIA PUTATIVĂ (ART.304 COD CIVIL) ................................................................................ 68
7.8. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 69
7.9. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 69
RUDENIA ȘI AFINITATEA.............................................................................................................................. 71
8.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 71
8.2. NOȚIUNEA ȘI CLASIFICAREA RUDENIEI ........................................................................................ 71
8.3. GRADELE DE RUDENIE .................................................................................................................... 72
8.4. DOVADA ȘI DURATA RUDENIEI ....................................................................................................... 72
8.5. AFINITATEA ....................................................................................................................................... 72
8.6. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 73
8.7. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 73
SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI ................................................................................................................ 75
9.1. OBIECTIVE ......................................................................................................................................... 75
9.2. NOȚIUNE ȘI SEDIUL MATERIEI ........................................................................................................ 75
9.3. NUMELE COPILULUI ......................................................................................................................... 76
9.4. DOMICILIUL ŞI LOCUINŢA COPILULUI ............................................................................................ 77
9.5. CETĂŢENIA COPILULUI .................................................................................................................... 77
9.6. SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI ........................................................... 77
9.7. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 78
9.8. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 78
FILIAȚIA .......................................................................................................................................................... 80
10.1. OBIECTIVE ........................................................................................................................................ 80
10.2. CONCEPT .......................................................................................................................................... 80
10.3. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ .................................................................................................................. 80
10.4. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ.................................................................................................................... 83
10.5. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE .............................................................. 83
10.6. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN AFARA CĂSĂTORIEI ....................................................................... 86
10.7. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................. 87
10.8. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 87
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ .................................................................................................................... 89
11.1. OBIECTIVE ....................................................................................................................................... 89
11.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FAMILIA ÎN DREPTUL INTERN ŞI JURISPRUDENŢA
CEDO .......................................................................................................................................................... 89
11.3. SEDIUL MATERIEI ............................................................................................................................. 90
11.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE AUTORITATII PĂRINTEŞTI ............................................................. 91
11.5. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI ................................................................................ 93
11.6. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEŞTI ..................................................................................... 96
11.7. SANCŢIUNI LEGALE PENTRU NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIILOR PĂRINTEŞTI........................... 99
11.8. LUCRARE DE VERIFICARE ............................................................................................................ 100
11.9. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 100

4
ADOPȚIA ....................................................................................................................................................... 102
12.1. OBIECTIVE .................................................................................................................................... 102
12.2. CONSIDERAŢII GENERALE. SCURT ISTORIC LEGISLATIV. DEFINIŢIE PRINCIPIILE
ADOPŢIEI .................................................................................................................................................. 102
12.3. CONDIŢII DE FOND LA ADOPŢIE .................................................................................................. 105
12.4. IMPEDIMENTE LA ADOPŢIE .......................................................................................................... 109
12.5. PROCEDURA ADOPŢIEI ................................................................................................................. 109
12.6. EFECTELE ADOPŢIEI ..................................................................................................................... 111
12.7. ÎNCETAREA ADOPŢIEI ................................................................................................................... 112
12.8. LUCRARE DE VERIFICARE ............................................................................................................ 114
12.9. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 114
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE .................................................................................................... 115
13.1. OBIECTIVE ...................................................................................................................................... 115
13.2. DEFINIŢIA, IZVORUL ŞI CARACTERISTICILE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE ........................... 115
13.3. CONDIŢII NECESARE PENTRU NAŞTEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE ............................. 116
13.4. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE .......................................... 118
13.5. EXECUTAREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE ............................................................................. 122
13.6. LUCRARE DE VERIFICARE ........................................................................................................... 123
13.7. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................ 123
PROTECȚIA COPILULUI ȘI A DREPTURILOR SALE ................................................................................ 125
14.1. OBIECTIVE ...................................................................................................................................... 125
14.2. DREPTURILE COPILULUI – DREPTURI ALE OMULUI .................................................................. 125
14.3. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE COPILULUI ÎN LUMINA DREPTULUI INTERN............................. 127
14.4. LUCRARE DE VERIFICARE ............................................................................................................ 133
14.5. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 133
ACTELE ŞI ACŢIUNILE DE STARE CIVILĂ................................................................................................ 135
15.1. OBIECTIVE ...................................................................................................................................... 135
15.2. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................................................................... 135
15.3. NATURA JURIDICĂ A ACTELOR DE STARE CIVILĂ ..................................................................... 136
15.4. ORGANIZAREA STĂRII CIVILE ....................................................................................................... 136
15.5. FELURILE ÎNREGISTRĂRILOR DE STARE CIVILĂ ....................................................................... 138
15.6. RECONSTITUIREA ŞI ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTELOR DE STARE CIVILĂ .................. 139
15.7. ANULAREA, MODIFICAREA, RECTIFICAREA SAU COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ
ŞI A MENŢIUNILOR .................................................................................................................................. 139
15.8. ACŢIUNILE DE STARE CIVILĂ ........................................................................................................ 141
15.9. LUCRARE DE VERIFICARE ............................................................................................................ 142
15.10. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 142

5
6
– Unitatea de învăţare 1 –

INTRODUCERE

1.1.Obiectivele cursului
1.2.Concepţia curriculară
1.3.Scopul unităţilor de învăţare
1.4.Tematica unităţilor de învăţare
1.5.Bibliografie generală

1.1. Obiectivele cursului


Obiectivele cursului sunt următoarele:
1. de a asigura însuşirea de către studenţi a cunostinţelor privind normele juridice
care reglementează atât raporturile personale, cât si cele patrimoniale izvorâte din
căsătorie, filiaţie si adopţie cât si raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie;
2. de a cunoaste si înţelege organizarea, funcţionarea si atribuţiilor organelor
administraţiei publice centrale si locale în domeniul relaţiilor de familie ;
3. de a cunoaste practica judecătorească în domeniul relaţiilor de familie a Inaltei
Curţi de Justiţie si Casaţie a României si a altor instanţe judecătoresti;
4. de a cunoaste si de a se însusi cele mai reprezentative speţe CEDO în materia
relațiilor de familie;
5. de a cunoaste si de a înţelege mecanismul de aplicare a reglementările
europene în domeniul relaţiilor de familie;
6. de a învăţa, plecând de la o situaţie de fapt dată, redactarea unei cereri de
chemare în judecată, construirea unei probaţiuni, a unei apărări si a unei pledoarii.

1.2. Concepţia curriculară


Deoarece prin studierea disciplinei se urmăreşte însuşirea temeinică a cunoştinţelor
specifice dreptului familiei, aceasta e concepută astfel încât să permită studenţilor să
înţeleagă şi să-şi însuşească noţiunile de familie, căsătorie, regim matrimonial, rudenie,
filiație, adoptie, autoritate părintească, drepturi ale copilului şi obligaţie de întreținere aşa
cum sunt ele evidenţiate în legislaţia română actuală, prin adoptarea Noului Cod civil, dar
şi din perspectiva dreptului european, să înţeleagă regimul juridic aplicabil raporturilor
personale şi patrimoniale de familie, să cunoască drepturile şi obligaţiile membrilor
familiei, precum formele în care răspund juridic aceştia.

1.3. Scopul unităţilor de învăţare


Unităţile de învăţare propuse au fost astfel elaborate încât să ajute studenţii să
dobândească o serie de competenţe generale în domeniu, înţelegând prin aceasta
capacitatea de-a opera cu cu principiile si conceptele dreptului familiei, de a cunoaste
fundamentele teoretice ale dreptului familiei, a principiilor, conceptelor si normelor
fundamentale ale acestei discipline, de a interpreta corect principiile si normele specifice
acestei ramuri de drept, capacitatea de a aplica în practică metodele şi mijlocele de
protecţie a copilului şi drepturilor sale, astfel ca atunci cand vor deveni practicieni să fie
capabili să aplice regulile incidente relaţiilor de familie.

7
1.4. Tematica unităţilor de învăţare
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Introducere
Unitatea de învăţare 2: Consideraţii introductive privind dreptul familiei şi relaţiile de
familie
Unitatea de învăţare 3: Casatoria. Conditii de fond si de forma
Unitatea de învăţare 4: Regimul primar. Regimul matrimonial legal
Unitatea de învățare 5: Regimul matrimonial alterantiv
Unitatea de învăţare 6: Desfacerea casatoriei
Unitatea de învăţare 7: Încetarea și desființarea căsătoriei
Unitatea de învăţare 8: Rudenia si afinitatea
Unitatea de învăţare 9: Situatia legala a copililui
Unitatea de învăţare 10: Filiatia
Unitatea de învăţare 11: Autoritatea parinteasca
Unitatea de învăţare 12: Adoptia
Unitatea de învăţare 13: Obligatia legala de intretinere
Unitatea de învăţare 14: Protectia copilului si a drepturilor sale
Unitatea de învăţare 15: Actele de stare civila

1.5. Bibliografie generală


 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Ion Albu, Ionel Reghini, P.A. Sabó, Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
 Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t.VII,
Iaşi, 1901
 Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,
volumul VIII, Partea I, Editura Socec, Bucureşti, 1916
 Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil, volumul I, Bucureşti, 1926
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Alexandru Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007.
 Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţa, Drept civil. Succesiunile, Ediţia a 2-a,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi Jurisprudenţă, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001
 Eugen A. Barash, Aurelian Ionaşcu, Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion
Rucăreanu, Savelly Zilberstein, Rudenia în dreptul RSR, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966
 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I, Editura all Beck,
Bucureşti, 2005
 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005

8
 Teodor Bodoaşcă, Teodora Drăghici, Dreptul familiei. Căsătoria, Editura Dimitrie
Cantemir, Târgu Mureş, 2004
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura CH Beck, 2015
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO – Studii şi comentarii –
Institutul Naţional al Magistraturii, 2005
 Gabriel Boroi, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1921
 Eugen Chelaru, Drept civil. Partea generală, Ediţia 2, Editura C..H. Beck, Bucureşti,
2007
 Eugen Chelaru, Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv
în perioada 6 martie- 22 decembrie, comentată şi adnotată, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Eugen Chelaru, Codul civil comentat, Editura CH Beck, 2012
 Floriniţa Ciorăscu, Cristian Gălăţanu, Drept roman. Partea generală, Editura Tiparg,
Piteşti, 2001
 Floriniţa Ciorăscu, Andreea Drăghici, Iulia Ton, Dreptul familiei, Editura Universităţii
din Piteşti, Piteşti, 2004
 Floriniţa Ciorăscu, Andreea Drăghici, Dreptul familiei şi acte de stare civilă, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2005
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Rodica Constantinovici, Contractul de donaţie- Teză de doctorat, Bucureşti, 1997
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
 Paul Cosmovici, Gh. Beleiu, O. Calmuschi, O. Căpăţână, A. Cojocaru, T. Pop, O.
Sachelarie., Tratat de drept civil, volumul I, Partea generală, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1989
 C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
 Nadia Cerasela Dariescu, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional
privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
 Francisc Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale.Volumele 1, 2, 3. Ediţia a IV-a
actualizată de Lucian Mihai, Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Andreea Drăghici, Protecţia juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
2013
 Andreea Drăghici, Ramona Duminică, Obligația legală de întreținere, Editura
universul juridic, bucurești, 2014
 Ion Enescu, Moise Terbancea, Bazele juridice şi genetice ale expertizei medico-
legale a filiaţiei, Editura medicală, Bucureşti, 1990
 Ion P. Filipescu, Petre Anca, O. Calmuschi, M. I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi
efectele ei, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1981
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

9
Emese Florian, Dreptul familiei, Editura CH Beck, 2016
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, Volumul I, Ediţia a-II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2002
 Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocşan, Curs de Drept privat roman, Ediţia a II-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 A. Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Tratat de drept civil, volumul I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967
 Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1997
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Andreea Florina Mateescu, Ioana Cristina Gheorghe- Bădescu, Protecţia copilului şi
adopţia. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
 Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materia civilă a Tribunalului Suprem
şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa Şansa SRL,
Bucureşti, 1993
 Radu I. Motica, Dreptul familiei aplicat. Cereri și acțiuni cu caracter nepatrimonial,
Editura Hamangiu, 2015
 M. Mureşan, Drept civil. Partea generală., Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2000
 T. R. Popescu, Drept civil român, Bucureşti, 1954
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1959
 Ionel Reghini, Nulitatea actului juridic civil, teză de doctorat, Universitatea Babeş-
Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1983
 D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2006
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

10
 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii
şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2002-2003, Editura Rosetti, 2002
 Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ediţie a -II-a revăzută,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ediţia. a VIII-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
 P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală., Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
 Ion Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, Analele Universităţii Babeş-Bolyai,
1974
 Ion Albu, Despre cerinţa ca viitorii soţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii, Revista
Română de Drept nr.3/1987
 Petre Anca, Drepturile soţilor asupra bunurilor comune, Revista Română de Drept
nr.9/1976
 Marieta Avram, Noul regim juridic al adopţiei în cadrul Legii nr.273/2004, Revista
Curierul Judiciar nr.2/2005
 Alexandru Bacaci, Sancţiunea actelor juridice de dispoziţie privind imobilele bunuri
comune, încheiate de unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt soţ, Revista
Română de Drept nr.11/1985
 Alexandru Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, Dreptul,
nr.4/2001
 Flavius Baias, R. Bobei, Despre imposibilitatea acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei
încheiate cu încălcarea principiului monogamiei, în Analele Universităţii din Bucureşti
II/2002
 Teodor Bodoaşcă, Condiţiile de fond pentru încuviinţarea adopţiei în reglementarea
Legii nr.273/2004 (Partea a II a), Revista Curierul Judiciar nr. 5/2005
 Teodor Bodoaşcă, Aspecte critice sau controversate din legislaţia şi doctrina
românească cu privire la condiţiile încheierii căsătoriei, Revista Dreptul, nr.5/2004
 Teodor Bodoaşcă, Unele aspecte critice în doctrina română referitoare la condiţiile de
fond pentru încuviinţarea adopţiei în reglementarea legii nr. 273/2004, Revista Dreptul,
nr.10/2005
 C. Buga, P. Marica, Probleme controversate în dreptul familiei, în Revista Română de
Drept nr.7/1967
 O. Căpăţână, Cu privire la procura dată unui soţ de a vinde celuilalt soţ un bun al
mandantului, Legalitatea populară, nr.6/1955
 V. Ciorbea, Probleme juridice privind stabilirea şi schimbarea stării civile a persoanei în
situaţii speciale, Revista Studii şi cercetări juridice, nr. 3-4/1987
 M.N.Costin, M.C. Costin, Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi
funcţionarea societăţilor comerciale, Revista română de drept comercial, nr.2/1999
 Florian Emese, Consideraţii asupra modificărilor aduse Codului familiei prin Legea
nr.288/2007, Revista Română de Drept Privat, Nr. 1/2008
 Gh. Fekete, Unele aspecte ale drepturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, în Legalitatea Populară nr. 6/ 1955
 Ion Filipescu, Gheorghe Beleiu, Unele probleme privind nulităţile căsătoriei ridicate în
practica judiciară, Revista Română de Drept nr. 9/1971
 Ion Filipescu, Nulitatea relativă a căsătoriei în literatura şi practica judiciară, Analele
Universităţii Bucureşti, Redacţia Tipografia Universităţii Bucureşti, 1979
 Ion Filipescu, M. Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica
instanţelor judecătoreşti în materia Codului familiei, Revista Română de Drept nr.9/1982
 Ion Filipescu, Privire comparativă asupra cazurilor în care nu se aplică prezumţia
mandatului tacit reciproc, între soţi, Revista Română de Drept. nr.9-12/1989
 M. Georgescu, A. Oproiu, Reflecţii cu privire la limitele mandatului tacit în cadrul
raporturilor patrimoniale dintre soţi, Revista Română de Drept nr.4/1992

11
 Nicolae Gabriel Ionaş, Sinteză teoretică privind acţiunea în nulitate a actelor juridice
civile, Dreptul nr.5/2000
 Traian Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect
patrimonial, a lipsei şi retrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii, în SCJ
nr.1/1956
 Bogdan Ionescu, Consideraţii teoretice şi practice asupra Error in Personam, Revista
Română de Drept Privat, nr.1/2008
 Cristina Camelia Ionescu, Ocrotirea minorului- exerciţiul autorităţii părinteşti în dreptul
francez şi în dreptul român, Revista Themis nr.4, Revista Institutului Naţional al
Magistraturii
 Nicoale D. Lăbuşcă, Despre cuniţă, un impediment la căsătorie în vechiul drept
românesc, în Studii de istoria dreptului românesc, Iaşi, 1925
 M. Mayo, Raporturile patrimoniale în familie în lumina Codului familiei R.P.R., Justiţia
nouă, nr.3/1954
 Petre Marica, Cauzele de desfiinţare a căsătoriei în dreptul comparat, Studii şi
cercetări juridice, nr.1/1971
 Lucian Mihai, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit
reciproc dintre soţi?, Revista Română de Drept nr.8/1984
 Ioan G. Mihuţă, Probleme de drept în parctica Tribunalului Suprem în materia dreptului
familiei, Revista Română de Drept nr.7/1974
 Ioan G. Mihuţă, Probleme de dreptul familiei din parctica Tribunalului Suprem pe anul
1976, Revista Română de Drept nr.11/1976
 Ioan G. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe semestrul I al anului 1978 a
Tribunalului Suprem în materia Dreptului familiei, Revista Română de Drept nr.2/1979
 C. Oprişan, Situaţia juridică a bunurilor soţilor în timpul căsătoriei, în Justiţia Nouă,
nr.5/1954
 C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilă sinteză, Revista Română de
Drept nr. 11/1982
 Al. I. Oproiu, Cazuri de nulitate absolută a recunoaşterii filiaţiei, în Justiţia Nouă
nr.1/1961
 Al. I. Oproiu, Dacă se poate introduce o acţiune în anularea recunoaşterii filiaţiei pentru
incapacitate sau vicii de consimţământ, în Legalitatea Populară nr. 9 /1961
 V. Panţurescu, Câteva probleme privind regimul juridic al bunurilor comune, în Justiţia
Nouă, nr.7/1963
 Vasile Pătulea, Aplicarea în timp a legii civile în legătură cu înstrăinările de imobile, în
Dreptul nr.11/1992
 P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile a Curţii
Supreme de Justiţie, în revista Dreptul, nr.11/2002
 Corneliu Liviu Popescu, Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei, în Dreptul
nr.11/1996
 Claudia Roşu, Necesitatea revenirii la libertatea convenţiilor matrimoniale, Dreptul,
nr.7/1999
 D. Rusu, C. Zira şi I. Albu, Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea
copilului minor din afara căsătoriei, în Revista Română de Drept nr. 8/1968
 Remus Sas, Discuţii privind aplicarea principului de drept „resoluto jure dantis resolvitur
jus accipientis”, Revista Dreptul nr.10/2004
 C. Sasu, Valabilitatea actelor de dispoziţie făcute de unul dintre soţi asupra bunurilor
imobile comune fără consimţământul expres al celuilalt soţ, în Justiţia Nouă nr.1/1962
 V.Stănescu, Despre nulităţile actelor juridice, în Justiţia Nouă, nr.3/1991
 Camelia Toader, Romeo Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului
aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul, nr.9/1993
 Ioan C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, în Dreptul nr. 6/1990

12
 V. D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul cod al familiei, Revista Română de Drept nr.
3/1972
Instrumente internaţionale:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) semnată de
România la 14 septembrie 1955
2. Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin Legea
nr.74/1999, publicată în Monitorul Oficial nr.193/1999
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea
nr.30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966),
ratificat de România în 1974
5. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), ratificat de
România în 1974
6. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,
1975)
7. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, privind consimţământul la căsătorie,
vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1962 la New York, a fost
ratificată de România prin Legea nr. 116 din 15 decembrie 1992
8. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România
prin Legea nr.18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr.314 din 13 iunie 2001
9. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg,
ratificată de România prin Legea nr.15/25.03.1993, publicată în Monitorul Oficial. nr.67/31
martie 1993
10. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29.05.1993, ratificată de România prin Legea
nr.84/18.10.1994, publicată în Monitorul Oficial nr.298/21 octombrie 1994
11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a
fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în Buletinul oficial nr. 135 din 31
mai 1954
12. Constituţia României (revizuită)
13. Codul civil
14. Codul penal, republicat în Monitorul Oficial nr.69/1997, cu modificările ulterioare
15. Codul muncii – Legea nr.53/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.72/2003, cu
modificările ulterioare
16. Codul de procedură civilă, decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la 1
decembrie 1865, cu modificările ulterioare
17. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului publicată
în Monitorul Oficial nr.557 din 23 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005
18. Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei publicată în Monitorul Oficial
nr.557 din 23 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005
19. Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.
282 din 11 noiembrie 1996 (modificată)
20. Legea nr.101/1992 pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, publicată în Monitorul Oficial nr. 243
din 30 septembrie 1992

13
– Unitatea de învăţare 2 –

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL


FAMILIEI ŞI RELAŢIILE DE FAMILIE

2. Unitatea de învăţare 2:
Consideraţii introductive privind dreptul familiei şi relaţiile de familie
2.1. Obiective
2.2. Istoric privind familia şi căsătoria
2.3. Noţiunea de familie
2.4. Funcţiile familiei
2.5. Definiţia şi obiectul de reglementare a dreptului familiei
2.6. Izvoarele dreptului familiei
2.7. Principiile generale ale dreptului familiei
2.8. Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept
2.9. Lucrare de verificare
2.10. Bibliografie

2.1. Obiective
• înţelegerea de către studenţi a relaţiilor sociale reglementate de dreptul familiei
• cunoaşterea locului pe care îl ocupă dreptul familiei în ansamblul ramurilor de drept
şi delimitarea acestuia de celelalte ramuri de drept, după intrarea în vigoare a
actualului Cod civil
• înţelegerea şi aplicarea în practică a principiilor dreptului familiei şi a regulilor
acestuia

2.2. ISTORIC PRIVIND FAMILIA ŞI CĂSĂTORIA


Relaţiile sociale sunt legături care se stabilesc exclusiv între oameni, ele neputând
fi concepute în afara societăţii. O specie importantă a acestor relaţii sociale o constituie
relaţiile de familie.
Analiza şi definirea familiei ca fenomen social nu poate fi realizată cu succes decât
prin tratarea acesteia în corelaţie directă cu conceptul de căsătorie.
Familia şi căsătoria – fenomene sociale – au evoluat în timp sub influenţa diverşilor
factori economici şi sociali. Astfel, de-a lungul timpului, familia a suferit o serie de
modificări importante determinate de natura organizării sociale. În cadrul ginţii matriarhale,
s-a trecut de la familia înrudită prin sânge ce avea la bază căsătoria pe grupe,
caracterizată prin faptul că un grup de bărbaţi erau soţii unui grup de femei dintr-o anumită
generaţie, la familia bazată pe căsătoria-pereche, în care soţul avea o soţie principală,
între alte soţii, iar soţia avea un soţ principal între alţi soţi. Ginta matriarhală se caracteriza
prin rolul primordial acordat femeii şi prin relaţiile de egalitate între sexe. Ulterior, apariţia
ginţii patriarhale determină aşezarea bărbatului în centrul familiei dacice poligamice.
Numeroasele transformări sociale din epoca statală dacă, între care amintim numai
conotaţia importantă pe care a cunoscut-o proprietatea privată, au dus la consacrarea
familiei monogame. Astfel, soţia locuia în casa bărbatului (familia avea un caracter
patrilocal), iar descendenţa se stabilea pe linie paternă, copiii rămânând în familia tatălui
după moartea sa. Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei monogame nu mai erau
egale, ele caracterizându-se printr-un statut inferior al soţiei. În ce priveşte căsătoria,
aceasta avea la bază răscumpărarea fetei prin oferirea de daruri şi prestarea de activităţi

14
familiei acesteia. În epoca statală se practicau şi alte forme de încheiere a unei căsătorii,
precum: cumpărarea fetei de către bărbat de la părinţii acesteia, fie prin licitaţie publică, fie
individual. De asemenea, căsătoria era însoţită de acordarea unei dote miresei, dotă care
avea menirea de a contribui la susţinerea sarcinilor căsătoriei. Descendenţa în cadrul
familiei monogame dacice se stabilea pe linie masculină (patrilinear).
Ulterior, în Evul Mediu dezvoltat, familia românească şi-a păstrat caracterul
patrilocal şi patrilinear. Căsătoria rămâne izvorul fundamental al familiei, instituţie
reglementată atât de normele canonice bisericeşti, cât şi de normele laice ale Legii Ţării.
Căsătoria era precedată de logodnă. Specific familiei româneşti era luarea în considerare
a consimţământului părinţilor, pe lângă cel al tinerilor. O altă condiţie de fond la încheierea
căsătoriei era vârsta, însă fără a se preciza legal o anumită limită maximă de vârstă, erau
preferate căsătoriile încheiate la vârste foarte fragede. Căsătoria era însoţită de acordarea
unei dote, soţia rămânând proprietara bunurilor dotale, asupra cărora putea face acte de
dispoziţie.
În epoca fanariotă se menţine statutul inferior al femeii, interdicţia căsătoriei între
creştini şi necreştini. Interdicţii de acest gen la încheierea căsătoriei se menţin inclusiv în
perioada dictaturii antonesciene, când au fost oprite căsătoriile dintre evrei şi români, iar
funcţionarii publici nu se puteau căsători dacă şeful administraţiei din care făceau parte
refuza să îşi dea consimţământul pe criterii de naţionalitate. Din 1941 s-a interzis în mod
expres căsătoria funcţionarilor publici şi militarilor cu persoane de origine etnică străină.
Indiferent de forma organizării sociale sau de regimul statal, căsătoria rămâne
izvorul fundamental al familiei.
Dreptul roman, la rândul său, consacră reglementări legale familiei şi căsătoriei. Fără
a insista prea mult, trebuie să amintim că familia romană arhaică era o familie patriarhală
dominată de autoritatea unui pater familias.. La baza acesteia nu stătea rudenia de sânge,
raporturile familiale având la bază o legătură juridică între membrii familiei. Această formă a
familiei a purtat denumirea de familie agnatică, în vreme ce legătura dintre membrii familiei
s-a numit legătură agnatică. Pe măsură ce puterea lui pater familias s-a diminuat, rudenia
agnatică a fost înlocuită cu cea cognatică, ce avea la bază legătura de sânge.
Familia romană avea la bază căsătoria. Ceea ce este de menţionat este faptul că,
spre deosebire de căsătoria modernă, căsătoria romană nu era reglementată de drept, ci
de morală şi obicei. Căsătoria era precedată de logodnă, însoţită de acordarea inelului şi
de remiterea unei dote, ca donaţie făcută soţului. Se făcea diferenţa între căsătoria cum
manu şi căsătoria sine manu. În ce priveşte efectele căsătoriei, acestea sunt diferite în
funcţie de natura sa. Astfel, în privinţa celei dintâi, soţia intra sub puterea soţului sau a
socrului, dacă acesta era pater familias, fiind lipsită de capacitate patrimonială. Soţul avea
asupra ei drept de viaţă şi de moarte. În cazul căsătoriei sine manu femeia îşi păstra
statutul juridic anterior.
În ce priveşte raporturile patrimoniale, în cazul căsătoriei cum manu, femeia alieni
juris, îşi menţinea după căsătorie incapacitatea patrimonială, iar femeia sui juris căsătorită
cum manu îşi pierdea capacitatea patrimonială. În cazul femeii alieni juris căsătorită sine
manu, aceasta rămânea în continuare lipsită de capacitate patrimonială, în vreme ce
femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea pe mai departe stăpâna averii sale pe care
o administra cu consimţământul tutorelui său. Prin urmare, în acest ultim caz se aplica
regimul separaţiei de bunuri.
Desfacerea căsătoriei opera în principiu la moartea unuia dintre soţi, dar în cazuri
extrem de rare şi prin divorţul soţilor (cauze voluntare). Anumite incompatibilităţi erau
menţinute în dreptul roman în ce priveşte încheierea căsătoriei (de exemplu: interzicerea
căsătoriei dintre patricieni şi plebei, interzicerea căsătoriei între rudele spirituale, între latini
sau peregrini etc.).

15
2.3. NOŢIUNEA DE FAMILIE
Devenită cea mai importantă „formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor
legaţi prin căsătorie sau rudenie“ (A. Bacaci), stabilirea exactă a noţiunii de familie
comportă discuţii îndelungate, determinate de structura acordată acesteia prin diverse
acte normative, precum și faptul că ea a constituit obiect de reglementare pentru alte
discipline. Cu atât mai greu de stabilit este noţiunea de familie, cu cât legiuitorul nu dă o
definiţie generală acestei noţiuni.
Analizând reglementările legale în materie se constată că această noţiune este
prezentată atât în înţeles restrâns, cât şi în înţeles larg. Astfel, în primul caz, prin familie se
înţelege numai soţii şi copiii lor minori, în vreme ce în cea de-a doua ipoteză, pe lângă
persoanele amintite anterior, se mai includ şi alte categorii de persoane enumerate expres
de lege. De cele mai multe ori, legiuitorul are în vedere înţelesul restrâns al acestei noţiuni.
Potrivit Codului familiei, Familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copiii lor,
fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie,
adopţie şi relaţiile asimilate, sub anumite aspecte, cu cele de familie. Aceasta este
noţiunea de drept comun a familiei.
Aşa cum am precizat, există şi alte reglementări legale prin care se stabileşte şi se
defineşte noţiunea de familie:
1) Legea nr. 114/1996 (legea locuinţei) prevede că prin familie se înţelege „soţii,
copiii lor minori şi majori, precum şi părinţii soţilor care locuiesc şi gospodăresc împreună“
(art. 17);
2) Codul penal înţelege prin familie toate persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere;
3) Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte
două sensuri ale noţiunii de familie: unul restrâns care se referă la părinţii şi copiii
acestora, şi altul larg, sens în care legea face referire la familia extinsă, formată din copii,
părinţi şi rudele acestora până la gradul IV inclusiv.
5) Legea 18/1991 privind fondul funciar dispune că prin familie se înţelege soţii şi
copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.
6) Codul civil, în art.258 prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimțită ăntre soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților
de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
Prin urmare, din enumerarea actelor normative anterioare ar rezulta că noţiunea de
familie în înţeles juridic are sensuri diferite, în funcţie de domeniul urmărit.
Codul civil actual stabilește în art.258 că familia se întemeiază pe „ căsătoria liber
consimțită dintre soți, pe egelitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților
de a asigura creșterea și educarea copiilor”. Prin urmare, Codul civil are în vedere
înțelesul restrâns al noțiunii de familie, motiv pentru care acesta a fost criticat în literatura
de specialitate deoarece nu are în vedere

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi familia. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului............................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 13.
2. Cum era abordată familia în dreptul roman? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 12.

2.4. FUNCŢIILE FAMILIEI


Importanţa familiei ca formă de organizare naturală a societăţii a determinat
existenţa şi apariţia, atât la nivel intern, cât şi internaţional a numeroase reglementări
legale menite să confere protecţie acestei forme sociale. Este evident că relaţiile de familie
16
implică atât legături afective, cât şi raporturi de ordin patrimonial. În literatura de
specialitate sunt identificate trei funcţii ale familiei: funcţia de perpetuare a speciei, funcţia
economică şi funcţia educativă.
a) Funcţia de perpetuare a speciei, numită şi biologică sau demografică, îşi
găseşte rădăcini şi în dreptul roman, aceasta fiind scopul fundamental al încheierii
căsătoriei. Neputinţa femeii de perpetuare a speciei atrăgea după sine repudierea
acesteia.
Evoluţia social-economică a unei ţări, condiţiile socio-economice, realităţile vieţii
determină şi hotărăsc unei familii dreptul de a avea copii.
Se conturează politici diferite: astfel, în China se urmăreşte frânarea natalităţii, în
vreme ce în Europa Occidentală se manifestă fenomenul încurajării căsătoriei între
homosexuali, deşi există opunere din partea bisericii neputându-se realiza funcţia de
perpetuare a speciei umane, ca principală funcţie a familiei.
b) Funcţia educativă se îmbină cu prima funcţie, cea de perpetuare a speciei, în
ceea ce priveşte asigurarea evoluţiei societăţii omeneşti.
Familia este prima care transmite copilului primele reguli şi deprinderi, asigură
formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.
Constituţia României, în art. 48, alin. 1, teza a 2-a, stipulează „dreptul şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor“. Tot legea fundamentală
prevede în art. 29, alin. 6 că „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educarea copiilor minori a căror răspundere le revine“. .
Statul îşi îndeplineşte la rândul său rolul privind educaţia copilului prin autoritatea
tutelară, care este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care
părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. Codul civil
stipulează sancţiunea juridică a decăderii părinţilor din drepturile părinteşti dacă se
constată de către instanţa judecătorească, la cerea autorităţii tutelare, că sănătatea sau
dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti,
prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.
Mai mult, potrivit Legii nr. 272/2004, în situaţia în care copilul este lipsit de autoritate
părintească din motive prevăzute de lege, acesta are dreptul la protecţie specială din
partea statului, protecţie care se realizează prin aplicarea următoarelor măsuri:
plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată. Prin urmare,
în acest fel, creşterea şi educarea copilului sunt încredinţate fie unei familii, fie unei
persoane, fie unui serviciu specializat.
c) Funcţia economică este la rândul său influenţată de societate, fiind diferită de la
o ţară la alta.
Funcţia economică a familiei, în dreptul familiei vizează regimul comunităţii de
bunuri al soţilor, precum şi obligaţia de întreţinere în anumite cazuri speciale.
Unii doctrinari adaugă la aceste funcții generale ale familiei și funcția de solidaritate.

2.5. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE A DREPTULUI


FAMILIEI
Ramură autonomă a sistemului nostru de drept, dreptul familiei are un obiect
propriu de reglementare, precum și propria metodă de analiză. Aparţinând dreptului privat,
dreptul familiei cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile personale
şi patrimoniale de familie care au ca izvor căsătoria, rudenia, filiația, adopţia.
Desprins din dreptul civil, dreptul familiei capătă acea autonomie despre care
vorbeam anterior, devenind o ramură de drept de sine stătătoare, prin intrarea în vigoare a
Constituţiei din 1952. Acest moment a creat cadrul propice apariţiei în 1954 a Codului
familiei, ca principal izvor al acestei ramuri de drept. Astfel, majoritatea covârşitoare a
normelor specifice dreptului familiei erau grupate în Codul familiei.

17
Astăzi este inoportună întrebarea, dacă prin intrarea în vigoare a actualului Cod civil
care grupează sub cupola sa inclusiv relațiile de familie, mai putem discuta de o ramura
distinctă a drptului privat. Acest lucru datorită faptului că, așa cum s-a afirmat anterior, deși
nu mai există o reglementare organică proprie, dreptul familiei are și va avea în
permanență un obiect propriu de reglementare dar și o metodă proprie de analiză.
Obiectul de reglementare a normelor dreptului familiei îl constituie raporturile de
familie. Ele pot avea ca izvor căsătoria, adopţia, rudenia. De asemenea, din categoria
raporturilor de familie fac parte şi acele raporturi care sunt considerate a fi de familie prin
efectul legii.
Deosebim, astfel următoarele raporturi specifice dreptului familiei:
1) Raporturi de căsătorie. Potrivit art. 48, alin. 1 din legea fundamentală şi art. 1 din
Codul familiei, în România, statul ocroteşte căsătoria şi familia. Consolidarea şi ocrotirea
familiei se fac şi prin măsuri legislative întrucât „condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege“ (art. 48, alin. 2 din Constituţie). Prin urmare,
sunt reglementate legal: încheierea căsătoriei, raporturile personale şi patrimoniale dintre
soţi, constatarea nulităţii căsătoriei, încetarea căsătoriei, desfacerea acesteia prin divorţ.
2) Raporturi care rezultă din rudenie. Intră în această categorie: raporturile de
rudenie dintre rudele în linie dreaptă şi raporturile dintre rudele în linie colaterală până la
un anumit grad. De asemenea, sunt reglementate în primul rând raporturile dintre părinţi şi
copii cu problematica specifică: protecţia şi promovarea drepturilor copilului, filiaţia etc.
3) Raporturi care rezultă din adopţie. Adopţia este în prezent reglementată de
Legea nr. 273/2004 care defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului. În legislaţia românească actuală este reglementată şi
acceptată numai adopţia cu efecte depline. Ca urmare a efectelor pe care le produce
adopţia, relaţiile ce iau naştere în urma acesteia fac obiect de reglementare al dreptului
familiei.
4) Raporturile asimilate de lege cu cele de dreptul familiei. Sunt incluse în această
categorie: obligaţia de întreţinere între foştii soţi, reglementată de art. 389 Cod civil;
obligaţia de întreţinere între soţul care contribuie la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel
copil, potrivit art. 517 din Cod civil; raporturile care se stabilesc în cazul în care copilul este
lipsit de autoritate părintească, potrivit Legii nr. 272/2004, raporturile privind tutela,
interdicţia şi curatela, reglementate de Codul civil care au şi ele legătură cu raporturile de
familie.
Trebuie făcută precizarea că există şi raporturi care se stabilesc între membrii
familiei şi care nu fac obiect de reglementare al dreptului familiei, ca de exemplu
raporturile de natură succesorală.

2.6. IZVOARELE DREPTULUI FAMILIEI


Ca urmare a faptului că majoritatea dispoziţiilor de dreptul familiei sunt cuprinse în
Codul civil, acesta este principalul izvor al acestei ramuri de drept. Dispoziţii care
reglementează relaţii de familie există însă şi în alte acte normative. Amintim în primul
rând Constituţia României, care cuprinde dispoziţii generale în materie; Codul de
procedură civilă; Codul muncii; Codul penal; Legea nr. 119/1996 privind actele de stare
civilă; Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei ş.a.
Sunt izvoare ale dreptului familiei şi izvoare internaţionale, dintre care amintim:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Legea nr. 18/1990 prin care România ratifică
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului; Legea nr. 15/25.03.1993 pentru
aderarea României la convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la
Strasbourg; Legea nr. 84/18.10.1994 pentru ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor
şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29.05.1993, Legea nr.

18
203/15.11. 2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.
182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată
în vederea eliminării lor, Legea nr. 567/19.10.2001 pentru ratificarea Protocolului opţional la
Convenţia asupra drepturilor copilului privitor la participarea copilului la conflictele armate
semnat de România la 6 septembrie 2000, Legea nr. 470/20.09.2001 pentru ratificarea
Protocolului facultativ la Convenţia asupra drepturilor copilului, referitor la vânzarea de
copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000,
Legea nr. 101 din 16.09.1992 pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15
octombrie 1975, Legea nr. 100 din 6.03.1991 pentru aderarea României la Convenţia de la
Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii; Legea nr. 216/2003 prin care
România aderă la Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în
materie de încredinţare a copiilor; Legea nr. 26/1991 de aderare a României la Convenţia
privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20 iunie
1956 etc.
Raportul dintre actele normative interne şi cele internaţionale sunt stabilite prin
legea fundamentală care în două dispoziţii distincte stabileşte: „tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“(art. 11) şi „dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte “ (art. 20).
Astfel, în cazul unor neconcordanţe între acestea, se aplică în mod prioritar
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
prevăd dispoziţii mai favorabile (art. 20, alin. 2 din Constituţia României).

2.7. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI


Principiile generale ale dreptului familiei rezultă din dispoziţiile cuprinse în acele
acte normative ce reglementează relaţiile de familie. Pot fi considerate principii generale:
1) Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei
Se desprinde atât din dispoziţiile Codului civil, cât şi din cele constituţionale. Şi la
nivel internaţional, acelaşi principiu este consacrat într-o serie de acte importante.
Trebuie să amintim şi reglementarea constituţională potrivit căreia „statul este
obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure
cetăţenilor un nivel de trai decent“ ori prevederea din legea fundamentală, conform căreia
„copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor“ (art. 49, alin. 1 din Constituţie).
Legiuitorul constituant român a reglementat că numai prin lege se stipulează
condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei, tocmai pentru a se asigura
stabilitatea familiei. Ocrotirea familiei apreciem că se realizează şi prin tratamentul juridic
egal aplicabil copiilor din căsătorie cu cei rezultaţi din afara căsătoriei, aşa cum prevăd
reglementările legii fundamentale în art. 48, alin. 3.
Toate aceste reglementări sunt desigur în concordanţă cu actele internaţionale
privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, care consacră, printre altele,
ocrotirea căsătoriei şi familiei şi la care România este parte. Astfel, familia este „elementul
natural şi fundamental al societăţii“ (art. 16, alin. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, art. 10, alin. 1 din
Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi notificat de România prin Decretul nr.
212/1974).
2) Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului
Codul civil în art.258 ali.3 prevede că „statul este obligat să sprijine prin măsuri
economice și sociale, încheierea căsătoriei precum și dezvoltarea și consolidarea familiei“.

19
Acest principiu este dezvoltat prin reglementările Codului civil privind stabilirea
filiaţiei faţă de mamă ori faţă de tată, obligaţia de întreţinere a copilului, măsurile de
protecție a minorilor, exercitarea controlului privind modul de îndeplinire a îndatoririlor în
legătură cu persoana şi bunurile copilului efectuat de autoritatea tutelară.
Ocrotirea copilului este o necesitate subliniată şi de documentele internaţionale şi
actele în materie.
Astfel, Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la
20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, impune ocrotirea
consecventă a intereselor copilului, în vreme ce Legea nr. 272/2004 îşi proclamă scopul
din art. 1, şi anume „respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului“.
De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează în art. 25 şi
art. 26 protecţia copilului. Desigur că ocrotirea mamei şi copilului se realizează şi prin
norme juridice cuprinse în alte ramuri de drept, ca de exemplu dreptul muncii.
3) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi
Art. 48, alin. 1 din Constituţie consacră liberul consimţământ între soţi la
întemeierea familiei, aşa cum stipulează şi art. 258 alin.1 din Codul civil.
Potrivit prevederilor art. 48, alin. 2, Teza a 2-a din legea fundamentală, căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Acelaşi principiu rezultă şi din
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale; Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriilor.
4) Principiul monogamiei
Art. 273. din Codul civil reglementează faptul că „este oprit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită“.
Acest principiu asigură stabilitatea familiei, statul ocrotind astfel familia inclusiv prin
această reglementare. Monogamia este urmare firească a sentimentelor profunde de
stimă, de dragoste reciprocă între soţi. Încălcarea acestui principiu poate duce la aplicarea
art.303 Cod penal privind infracțiunea de bigamie.
5) Principiul egalităţii în drepturi între bărbat şi femeie
Din ce în ce mai discutat în ultima vreme, acest principiu a făcut obiect de studiu şi
de reglementare a multor acte adoptate de O.N.U. El depăşeşte sfera relaţiilor de familie,
fiind un principiu general care se aplică în toate relaţiile sociale în statele cu adevărat
democratice.
Legea fundamentală română proclamă egalitatea soţilor în administrarea
problemelor complexe din familie.
Codul familiei reglementează expres egalitatea femeii cu bărbatul în mai multe
texte.
6) Principiul protecţiei copilului
Articolul 49 din Constituţia României dă contur unui drept de sinteză, care valorifică
realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie viitorul societăţii. Articolul 49 se referă
în exclusivitate la copii şi tineri, categorie specială caracterizată prin particularităţi proprii
determinate de vârstă şi lipsa de maturitate.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează „un regim special de
protecţie şi de asistenţă“. Acest text determină chiar conţinutul altor dispoziţii
constituţionale. Astfel, potrivit art. 41 din Constituţia României republicată, tinerii au dreptul
la măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult, chiar alin. (4) al art. 49 din
Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.
Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul
căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să
fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie, şi în nici un caz sub 15 ani.

20
De asemenea, pe lângă obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi
ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau handicapat, textul constituţional interzice
exploatarea economică şi socială a minorilor, folosirea copiilor în activităţi care le-ar dăuna
sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, fiind astfel în
concordanţă cu alte dispoziţii cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este
parte.
Mai mult de atât, art. 260 din Codul civil consacră principiul asimilării depline a
copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, principiu consacrat de altfel şi prin Legea
nr. 101/1992 pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic al
copiilor născuţi în afara căsătoriei, care vine astfel să „micşoreze deosebirile între statutul
juridic al acestor copii şi cel al copiilor născuţi din căsătorie“.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi funcţia biologică a familiei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
...................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 14.
2. Enumeraţi izvoarele dreptului familiei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.............................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 15-16.
3. Analizaţi principiul protecţiei copilului. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 17
4. Argumentați autonomia dreptului familiei în ansamblul ramurilor de drept. Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.................................................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 14.

2.8. CORELAŢIA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE DREPT


Relaţiile de familie care fac obiect de reglementare pentru dreptul familiei îşi găsesc
reglementare şi în alte ramuri de drept.
a) Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional
Aşa cum am precizat, Constituţia este principalul izvor de drept nu numai pentru
dreptul familiei, ci şi pentru întreg sistemul unitar al dreptului întrucât este legea
fundamentală a statului, conţinând reglementări generale care stau la baza tuturor
celorlalte dispoziţii legale.
Constituţia prevede principiile fundamentale ale familiei, aşa cum am arătat
anterior, principiul protecţiei speciale a copiilor şi tinerilor (art. 49), principiul căsătoriei liber
consimţite între soţi (art. 48, alin. 1), principiul egalităţii în faţa legii a copiilor din căsătorie
cu cei rezultaţi din afara căsătoriei (art. 48, alin. 3).
Toate aceste principii generale sunt detaliate de reglementările dreptului familiei.
b) Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ
Legătura dintre dreptul familiei şi dreptul administrativ este evidentă dacă avem în
vedere numai atribuţiile şi competenţele unor autorităţi ale administraţiei publice privind
căsătoria şi familia. Astfel, încheierea căsătoriei are loc în faţa ofiţerului de stare civilă,
autoritate din administraţia publică locală care este studiată de dreptul administrativ. De
asemenea, măsurile cuprinse în Legea nr. 272/2004 sunt monitorizate tot de organe
aparţinând administraţiei publice locale sau naționale. La nivel local, există de asemenea
o serie de organisme înfiinţate în scopul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.
c) Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii
21
Sunt unele principii constituţionale care sunt dezvoltate şi de dispoziţii ale dreptului
muncii, dar tot pentru a ocroti şi sprijini familia, interesele mamei şi ale copilului. De
exemplu, munca tinerilor şi a femeilor, ajutorarea copiilor bolnavi ori handicapaţi,
concediile de maternitate, interzicerea exploatării minorilor, interzicerea folosirii minorilor în
activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală, sunt reglementate de Codul muncii şi legi speciale.
În acord cu dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999
privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în
vederea eliminării lor, prin Constituţia României şi Codul muncii sunt stabilite reguli privind
vârsta minimă de încadrare în muncă a minorilor, condiţiile speciale în care aceştia se pot
încadra în muncă şi locurile de muncă precum şi formele de muncă pe care nu le pot
presta.
În spiritul protecţiei copilului, care este unul dintre principiile ce guvernează dreptul
familiei, Codul muncii prevede că încadrarea în muncă între 15-16 ani cu acordul părinţilor
sau al reprezentanţilor legali se poate face numai dacă minorului (copilului) „nu îi este
periclitată sănătatea şi pregătirea profesională“ (art. 13, alin. 2).
d) Legătura dreptului familiei cu dreptul civil
Codul civil de la 1864 a stipulat raporturile de familie ca parte integrantă a dreptului
civil (art. 127-460). Astăzi, prin intrarea în vigoare a Codului civil din 2011, situația
reglementării relațiilor de familie este similară cu cea din 1864. Prin urmare, Codul civil
devine principalul izvor al dreptului familiei.
e) Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil
Este o legătură amplă datorită complexităţii raporturilor specifice procedurii civile.
Litigiile de familie sunt rezolvate pe calea acţiunii în justiţie în faţa instanţelor de
judecată, potrivit procedurii civile.
Afirmam anterior că legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil este
complexă având în vedere şi o serie de derogări de la procedura de drept comun, tocmai
pentru ocrotirea mai eficientă a relaţiilor de familie.
De pildă, aria participanţilor în proces este lărgită prin conferirea dreptului de a
acţiona în justiţie unor organe care nu sunt de fapt titulare ale drepturilor ori obligaţiilor
deduse judecăţii ori recunoaşterea dreptului de a introduce acţiune de către mama minoră,
căsătoria fiind instituţia care-i determină deplina capacitate de exerciţiu. Instituţia divorţului
determină, de asemenea, o procedură specială cât priveşte competenţa teritorială a
instanţei de judecată, prezenţa părţilor la judecată, termenul de apel. Este inclusă de
asemenea în această categorie şi procedura adopţiei interne şi internaţionale, ca
procedură derogatorie de la dreptul comun.
f) Legătura dreptului familiei cu dreptul penal şi procesual penal
Este o legătură importantă având în vedere raporturile juridice care constituie
obiectul celor două discipline de drept.
Dreptul penal român consacră un regim juridic sancţionator special aplicabil
minorului, care se caracterizează prin distincţia între minorii care nu răspund penal şi cei
care răspund penal, criteriul distincţiei în acest sens fiind prin urmare vârsta. Importanţa
acestui criteriu reiese şi din dispoziţiile art. 40, lit. a) din Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului, care prevede că „statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea
de legi care să stabilească o vârstă minimă sub care copiii acuzaţi sau găsiţi vinovaţi de
încălcarea legii să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a o încălca“.
Regimul juridic sancţionator aplicabil minorului care răspunde pentru săvârşirea
unei infracţiuni este, potrivit Codului penal, un regim special, alcătuit din măsuri educative
şi pedepse. Dreptul penal stabileşte un regim juridic al pedepselor aplicabile minorului
infractor mult mai lejer decât al celui aplicabil infractorilor majori. Tot în dreptul penal sunt
prevăzute şi criteriile şi principiile în funcţie de care se aplică sancţiunile penale precum şi
infracţiunile de familie, incriminând abandonul de familie, bigamia etc.

22
În ce priveşte dreptul procesual penal, Codul de procedură penală prevede un
regim special al minorilor arestaţi preventiv. Astfel, aceştia se bucură de un regim special
de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile privative
de libertate luate faţă de minori în sensul bunei desfăşurări a procesului penal să nu
prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.
Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv, li se asigură asistenţă juridică obligatorie,
fiind încunoştinţaţi părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea căreia se află şi serviciul de
reintegrare socială a infractorilor, consemnându-se aceasta în proces-verbal.
Minorii reţinuţi ori arestaţi preventiv se ţin separat de majori, în locuri anume
destinate, şi respectarea drepturilor este asigurată prin controlul unui judecător anume
desemnat de preşedintele instanţei ori prin vizitarea locurilor de detenţie preventivă de
către procuror.
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta de care e învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare iar o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Rezumatul unităţii de învăţare


Unitatea de învăţare face o scurtă introducere în specificitatea relaţiilor sociale ce
intră sub incidenţa drepturlui familiei, analizând pe lângă izvoarele specifice acestei ramuri
de drept şi principile care o guvernează, precum şi corelaţiile existente între dreptul familiei
şi alte ramuri ale sistemului de drept. Un accent deosebit a fost pus pe analiza sub cele
două accepţiuni a familiei, problemă fundamentală în abordarea ulterioară a celorlalte
instituţii aparţinătoare dreptului familiei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi corelaţia dintre dreptul familiei şi dreptul internaţional muncii. Folositi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.....................................................................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 18.
1. Analizaţi corelaţia dintre dreptul familiei şi dreptul civil. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului...........................................................................................................
................................................................................................................................................................
.......................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 19
.
Rezumatul unităţii de învăţare:
Unitatea de învăţare tratează în mod amănunţit conceptul de familie, funcțiile
familiei; principiile care stau la baza familiei, precum și corelația dreptului familiei cu alte
ramuri de drept.

2.9. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizaţi conţinutul conceptului de familie în legislaţia românească şi stabiliţi sensul
restrâns şi larg al acestui concept./ Analizați principiul căsătoriei liber consimțite între soți.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

23
2.10. BIBLIOGRAFIE
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

24
– Unitatea de învăţare 3 –

CĂSĂTORIA

3. Unitatea de învăţare 3:
Căsătoria
3.1. Obiective
3.2. Noţiunea, natura juridică şi caracterele căsătoriei
3.3. Condiţii de fond şi impedimente la căsătorie
3.4. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei
3.5. Efectele căsătoriei
3.6. Lucrare de verificare
3.7. Bibliografie

3.1. Obiective
• înţelegerea de către studenţi a relaţiilor de natură persoanlă şi patrimonială care iau
naştere după încheierea căsătoriei, adică a efectelor căsătoriei
• cunoaşterea condiţiilor de fond şi a impedimentelor la căsătorie
• cunoașterea condițiilor de formă la încheierea căsătoriei și înțelegerea importanței
acestora
• delimitarea instituției căsătoriei de concubinaj, logodnă și despărțirea în fapt a
soților

3.2. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI


Căsătoria reprezintă fundamentul familiei. Ea dă naştere unor raporturi de natură
personală şi patrimonială între soţi, care nu pot fi generate de concubinaj. În urma
încheierii căsătoriei persoanele dobândesc o stare civilă, aceea de soţi.
Conceptul de căsătorie poate fi interpretat în două accepţiuni: ca act juridic sau ca
stare de fapt a soţilor.
În primul caz, căsătoria este actul juridic încheiat de cei care doresc să
dobândească un statut. În acest sens este necesar acordul de voinţă al viitorilor soţi, aşa
cum prevăd reglementările art. 258 și art.271 Cod civil. O dată încheiată însă căsătoria, ea
nu mai depinde de acordul de voinţă al soţilor, ci este reglementată de normele legale ce
stipulează instituţia, prin urmare, conținutul acestei instituții juridice este strict reglementat
prin lege. Aşadar, după încheierea căsătoriei, soţii sunt de acord să li se aplice regimul
specific, nemaiavând posibilitatea să-l modifice, decât în ceeea ce privește regimul
matrimonial pe care soții îl pot alege și în timpil căsătoriei în scopul de a guverna relațiile
lor de natură patrimonială.
Situaţia juridică de persoane căsătorite este tocmai efectul actului juridic al
căsătoriei. Această situaţie juridică există toată perioada cât durează raportul de căsătorie,
chiar și în impul în care soții sunt despărțiți în fapt, indiferent de morivul separării acestora.
Acest statut, nu este conferit însă, de concubinaj sau de logodnă.
Termenul de căsătorie poate fi definit şi ca instituţie juridică, în acest sens ea
cuprinzând totalitatea normelor juridice care reglementează căsătoria.
Din multitudinea definiţiilor formulate în literatura de specialitate, o reţinem pe cea
potrivit căreia „căsătoria este uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată
potrivit legii, cu scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale
legii“ (Al. Bacaci).

25
În dreptul roman, conform unei definiţii celebre a lui Modestin, „căsătoria este unirea
bărbatului cu femeia, o comuniune pentru toată viaţa, împărtăşirea dreptului divin şi
uman“. Prin urmare, se făcea referire la unirea fizică dintre bărbat şi femeie; la caracterul
monogamic; caracterul perpetuu (pentru toată viaţa al familiei romane), precum şi la
intrarea soţiei sub puterea soţului său.
Determinarea naturii juridice „a unui fenomen înseamnă încadrarea lui în una din
categoriile fundamentale ale ştiinţei dreptului, categorii care prin exprimarea esenţei
fenomenelor ajută la cunoaşterea şi generalizarea ştiinţifică“.
În Imperiul Roman, căsătoria avea caracter civil, pentru ca prin secolul al X-lea
căsătoria să devină o instituţie cu caracter pur religios, determinat desigur şi de preceptele
dreptului canonic.
Prima Constituţie europeană scrisă, Constituţia franceză din 1791, proclama
căsătoria ca un contract civil, teorie preluată şi de Codul civil român din 1864.
Potrivit Codului civil, căsătoria era acel acord de voinţă al viitorilor soţi care se
exprima în formă solemnă, în faţa ofiţerului stării civile (art. 61). Prin urmare, juriştii epocii
au apreciat căsătoria ca un contract solemn prin care bărbatul şi femeia stabilesc uniunea
între ei, sancţionată de lege, în scopul convieţuirii.
Conceptul de contract civil al căsătoriei nu este acceptat de literatura de specialitate
(A. Bacaci), pentru următoarele motive:
a) în cazul contractului scopul este diferit potrivit interesului fiecărei părţi, pe când
ambele părţi în cazul căsătoriei urmăresc un scop comun – întemeierea unei familii;
b) efectele juridice ale contractului sunt determinate de voinţa părţilor, în anumite
limite stabilite de lege îmbrăcând diverse aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt
prestabilite de lege, voinţa părţilor neputând modifica reglementările specifice căsătoriei;
c) contractul poate fi afectat de modalităţi (termen şi condiţie), în timp ce căsătoria
nu este afectată. De pildă, contractul de muncă poate fi încheiat numai dacă minorul a
împlinit o anumită vârstă, minimum 15 ani, şi nu îi este afectată sănătatea, moralitatea,
viaţa ori dezvoltarea normală sau pregătirea profesională (art. 49 din Constituţie);
d) contractul poate înceta prin voinţa părţilor, pe când căsătoria nu poate fi
desfăcută decât de instanţa de judecată, conform reglementărilor stricte ale legii;
e) contractul poate fi modificat prin acordul părţilor, pe când în cazul căsătoriei nu
este o asemenea posibilitate;
f) în cazul contractului, o parte poate cere rezoluţiunea acestuia dacă cealaltă parte
nu îşi execută obligaţiile ce-i revin, pe când în cazul căsătoriei aceasta poate fi desfăcută
numai prin divorţ;
g) nulităţile în cazul căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de nulităţile
specifice contractului şi celorlalte acte juridice.
Pe lângă teoria contractuală, alte două teorii încearcă să stabilească natura juridică
a căsătoriei: teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este o instituţie juridică, şi teoria
mixtă – contractual-instituţională.
În dreptul românesc, căsătoria are un caracter laic, fiind considerată un act juridic
bilateral şi solemn.
Ţinând cont de reglementările actuale din dreptul românesc, putem identifica
următoarele caractere ale căsătoriei:
a) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie.
Acest caracter al uniunii dintre un bărbat şi o femeie reglementat expres prin
dispozițiile actuale, trebuie avut în vedere pentru că principala funcţie a familiei este aceea
biologică. Este adevărat însă, că există și cupluri care nu doresc să procreeze, fapt care
nu scoate acea unuiune din sfera conceptului de căsătorie, căci fiecare persoană are
dreptul de a decide cu privire la toate aspectele care o interesează. De asemenea, trebuie
să punctăm și dorința salutabilă acelor cupluri (bărbat - femeie) incapabile obiectiv, din
punct de vedere medical, să procreeze, dar care doresc să adopte, dorință realizabilă

26
juridic, și care are ca efect constituirea unuei familii prin efectul unei hotărâri judecătorești.
Și în acest caz, comunitatea creată se încadrează în conceptul de familie, chiar dacă
funcția biologică nu a avut nicio contribuție. În alte tări, în conceptul de familie, sunt incluse
și acle uniuni dintre persoane de același sex, atâta vreme cât legislațiile naționale permit
astfel de căsătorii.
b) Căsătoria este liber consimţită de viitorii soţi.
Potrivit art. 258 alin.1 și art.271 din Codul civil, aceasta are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi. Cu alte cuvinte, exprimarea liberului consimţământ la încheierea
căsătoriei este garantată prin dispoziţiile legii, demonstrându-se astfel afecţiunea reciprocă
a viitorilor soţi.
c) Căsătoria are un caracter solemn.
Solemnitatea căsătoriei este prevăzută expres prin dispozițiile Codului civil. Acest
caracter determină în fond validitatea căsătoriei. Legea prevede că soţii trebuie să fie
prezenţi împreună în faţa delegatului de stare civilă, pentru a-şi da consimţământul
personal şi în mod public (art.259 alin 4. Cod civil).
d) Căsătoria are caracter civil.
Aceasta înseamnă că atât încheierea, cât şi înregistrarea căsătoriei sunt de
competenţa exclusivă a unei autorităţi statale.
Conform art. 259 alin.3 din Codul civil, numai căsătoria încheiată în faţa delegatului
de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor dintre soţi. Conform prevederilor
constituţionale din art. 48, alin. 2, Teza a II-a, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai
după căsătoria civilă. Prin urmare, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
e) Căsătoria se încheie pentru întemeierea unei familii.
Familia este urmarea relaţiilor de afecţiune reciprocă dintre soţi. Conţinutul
căsătoriei, aşa cum precizează art. 259 din Codul civil, este determinat de relaţiile dintre
soţi, dintre aceştia şi copii. O căsătorie încheiată în alt scop (material, de a obţine
domiciliul într-o anumită localitate sau pentru un alt avantaj) decât întemeierea unei familii
este lovită de nulitate absolută.
f) Căsătoria se încheie pe viaţă.
În principiu, căsătoria trebuie să dăinuiască pe tot timpul vieţii soţilor. De aceea,
căsătoria nu se poate desface prin consimţământul mutual al acestora sau numai al unuia,
ci numai prin divorţ, potrivit legii. Acest caracter al căsătoriei nu trebuie înțeles în sensul
că, o dată încheiată căsătoria, indiferect de împrejurările în care ea se manifestă, soții
trebuie în mod obligatoriu să continue relațiile specifice, ci în sensul în care, la încheierea
acesteia, soții nu prevăd posibilitatea desfacerii ei, urmare a sentimentelor ce trebuie să
guverneze această instituție.
g) Căsătoria este monogamă.
Caracterul monogam al căsătoriei decurge din afecţiunea reciprocă a soţilor.
Caracterul monogam este asigurat şi de dispoziţiile legale. Astfel, conform art. 273 din
Codul civil, „este interzisă încheierea unei căsătorii de către o persoană care este
căsătorită“.
h) Căsătoria are la bază egalitatea în drepturi şi obligaţii a soţilor.
Egalitatea dintre bărbat şi femeie depăşeşte sfera relaţiilor de familie, fiind un
principiu general care se aplică în toate relaţiile sociale. Cu toate acestea, în diferite
perioade a dăinuit puterea soţului asupra soţiei (în dreptul roman sau în dreptul românesc
vechi). Astăzi, această egalitate rezultă din mai multe articole ale actualei reglementări,
atingându-se diferite problematici, fie cu caracter personal, fie cu caracter patrimonial.
Spre exemplu, art.258 alin.1 Cod civil sau art.503 Cod civil.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi căsătoria. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................

27
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 22.
2. Stabiliţi natura juridică a căsătoriei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 23.
3. Analizaţi caracterele juridice ale căsătoriei.Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 24.
4. Analizaţi caracterul monogam al căsătoriei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 24.

3.3. CONDIŢII DE FOND ŞI IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE


Pentru încheierea valabilă a căsătoriei, legea prevede îndeplinirea unor condiţii
expres prevăzute de lege, precum şi lipsa unor impedimente, în prezența cărora aceasta
nu ar putea fi valabilă.
Literatura juridică foloseşte termenii condiţii de fond şi de formă pentru încheierea
căsătoriei pe de-o parte, iar pe de alta, distinge impedimentele la căsătorie.
Delimitarea condiţiilor de fond de impedimentele la căsătorie trebuie făcută întrucât
condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite pentru încheierea căsătoriei, pe când
impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficiente declaraţiile viitorilor soţi conform cărora
ele nu există.
Condiţiile de fond sunt acele împrejurări de existenţa cărora depinde declararea ca
valabilă a încheierii căsătoriei. Având în vedere că acestea trebuie să existe în mod
obligatoriu la încheierea căsătoriei, ele sunt denumite şi condiţii pozitive (a. Bacaci).
Condiţiile de fond sunt:
a) vârsta legală pentru căsătorie;
b) consimţământul viitorilor soţi
c) diferenţa de sex.
Codul civil scoate din sfera condițiilor de fond la căsătorie comunicarea reciprocă a
stării de sănătate, pe care o include în categoria condițiilor de formă.
Impedimentele constituie acele împrejurări care trebuie să nu existe pentru a se
putea încheia căsătoria. Impedimentele poartă denumirea şi de condiţii negative (A.
Bacaci).
Aceste impedimente sunt:
a) existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a oricăruia dintre soţi;
b) rudenia în gradul prohibit de lege;
c) adopţia;
d) alienaţia sau debilitatea mintală
e) tutela.
CONDIŢII DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Codul familiei stipulează expres trei condiţii de fond necesare pentru încheierea
căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 272.), consimţământul viitorilor soţi (art. 271),
diferențierea de sex (art.277 alin.1).
1) Condiţia diferenţierii sexuale rezultă expres din art.277 alin.1. Cod civil. Sexul
fiecăruia dintre viitorii soţi rezultă din examinarea certificatului de naştere, care are o
rubrică specială în acest sens. Astăzi este admisă acţiunea în schimbarea sexului sau
acţiunea în stabilirea exactă a sexului, în cazul persoanelor cu anumite tulburări sexuale.

28
Prin reglementarea expresă a acestei condiții de fond la căsătorie, în dreptul român,
dreptul la căsătorie este recunoscut persoanelor care au sex biologic diferit, deci se are în
vedere căsătorie tradiţională, ca fundament al familiei.
Jurisdicţia europeană a constatat că numărul de ţări care autorizează căsătoria
transesexualilor sub noua lor identitate sexuală este inferior celor care recunosc convenţia
socială. Curtea nu a considerat că acesta ar putea fi un argument care ar putea fi utilizat în
sprijinul tezei conform căreia statele contractante au posibilitatea să soluţioneze această
problemă în cadrul marjei de apreciere de care dispun, deoarece aceasta ar echivala cu a
se admite că evantaiul lor de opţiuni ar putea cuprinde şi însăşi interdicţia dreptului la
căsătorie.
De remarcat, că în cauza Goodwin c. Regatului Unit, s-a arătat că deşi, art. 12 din
Convenţie garantează dreptul fundamental pentru un bărbat şi o femeie de a se căsători şi
de a fonda o familie, cel de-al doilea aspect nu este o condiţie a primului, iar incapacitatea
unui cuplu de a concepe sau creşte un copil, nu poate constitui în sine un motiv de privare
de dreptul de a se căsători. Exercitarea dreptului la căsătorie comportă consecinţe sociale,
personale şi juridice. El este supus legilor naţionale ale statelor părţi, dar limitele care
rezultă din acestea nu trebuie să îl restrângă sau să îl reducă de o manieră sau de un grad
care ar aduce atingere înseşi substanţei acestuia. Prin urmare, Curtea consideră că nu
există nici un motiv care să justifice privarea transsexualilor de dreptul de a se căsători.
Trebuie să amintim și faptul că în prezent, există o tendință tot mai crescândă a statelor
europene de a legaliza căsătoriile dintre persoane de același sex. Procedând în acest
mod, trebuie să recunoaștem că, odată cu această recunoaștere, cuplurile respective sunt
recunoscute ca fiind o familie, importanța funcției biologice în aceste cazuri fiind mult
diminuată față de cea pe care o avea cu mult timp în urmă.
2) Vârsta legală pentru căsătorie
În epoca veche nu exista o vârstă stabilită la care băieţii şi fetele erau consideraţi
apţi pentru căsătorie, procedându-se la o examinare corporală.
Ulterior s-a renunţat la acest sistem şi s-a stabilit pe cale legală că fetele sunt nubile
la vârsta de 12 ani. Pentru băieţi s-a menţinut sistemul examinării corporale până la
apariţia Codexului lui Justinian, care a fixat vârsta matrimonială, pentru bărbaţi, la 14 ani.
Neîndeplinirea condiţiei de vârstă era sancţionată cu nulitatea căsătoriei.
Prin Legea nr.288/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr.4/1953 privind
Codul familiei, vărsta minimă la căsătorie era de optisprezece ani. Pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se putea căsători în temeiul
unui aviz medical, cu încuviintarea părinţilor săi ori, dupa caz, a tutorelui şi cu autorizarea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi era decedat sau se afla în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviintarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu exista nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinta căsătoria, era
necesara încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti.
Aşadar, Codul familiei stabilea o vârstă minimă, din raţiuni de ordin moral, psihic, dar
şi biologic. Aceasta presupune aptitudinea viitorilor soţi de a înţelege însemnătatea unei
căsătorii, drepturile şi obligaţiile care decurg din aceasta, posibilitatea fizică de a procrea
copii sănătoşi.
Codul civil, în art.272, prevede că, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au
împlinit vârsta de 18 ani. În considerarea rațiunilor arătate anterior, și actuala reglementare
menține ca vârstă minimă vârsta de 18 ani apreciându-se că aceasta asigură şi un
consimţământ liber şi conştient al viitorilor soţi.

29
Deşi regula este că vârsta minimă legală pentru încheierea unei căsătorii este de 18
ani, legea permite, în anumite condiţii ca fiind valabilă şi o căsătorie încheiată sub această
limită legală, în următoarele condiţii:
a) să existe motive temeinice;
b) minorul să fi împlinit vârsta de 16 ani;
c) să existe încuviinţarea părinţilor sau, dupa caz, a tutorelui;
d) autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliull.
Prin urmare, din actualele dispoziţii legale, rezultă că, dispensa de vârstă se acordă
minorului, adică, persoanei care nu a împlinit vârsta cerută de lege pentru a dobândi
capacitatea deplină de exerciţiu. De remarcat, că dispoziţiile legale nu mai fac deosebire
între minor şi minoră, incluzând cele două categorii sub denumirea generică de „minor”. Ar
rezulta prin urmare, că această derogare de la regulă se aplică atât femeii cât şi
barbatului, evident în condiţiile cerute imperativ de lege. Deşi, Legea 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului foloseşte numai termenul de „copil”, atunci
când vorbeşte de o persoană care nu a dobândit capacitate de exerciţiu, considerăm că
deşi, era justificată înlocuirea termenului de minor cu cel de copil în toate actele normative
care erau anterioare intrării în vigoare a Legii 272/2004, inclusiv în Codul civil, de data
aceasta utilizarea termenului de minor în art.272 alin.1 al Codului civil, acolo unde se face
referire la vârsta matrimonială, este justificată. Comentariile în acest sens nu sunt inutile,
deoarece între termenul de minor şi cel de copil nu există identitate de conţinut, noţiunea
de minor este mai cuprinzătoare decât cea de copil. Astfel, minorul care se căsătoreşte,
rămâne cu această calitate, dar nu mai poate fi considerat copil, deoarece potrivit
legislaţiei familiei, acesta a dobândit capacitate de exerciţiu.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviintarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu exista nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinta căsătoria, este
necesara încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti.
În cazul în care căsătoria urmează a fi încheiată între cetăţeni români pe o navă
aflată în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de comandantul navei, care
oficiază şi căsătoria.
Nu există o limită de vârstă maximă pentru încheierea unei căsătorii, legea stabilind
posibilitatea căsătoriei in extremis (înainte de moarte).
De asemenea, legea nu stabileşte o anumită diferenţă de vârstă între soţi, dar diferenţa
prea mare poate fi un indiciu pentru încheierea unei căsătorii fictive.
3) Consimţământul la căsătorie
În dreptul roman, pentru ca o căsătorie să fie încheiată în mod valabil, trebuia ca
viitorii soţi să-şi dea consimţământul la încheierea căsătoriei, indiferent că erau persoane
sui juris sau alieni juris.
Dacă viitorii soţi erau persoane sui juris, consimţământul lor, dat personal, era
suficient, dar dacă erau alieni juris, era necesar şi consimţământul capului de familie sub
puterea căruia se aflau. Această prerogativă a lui pater familias a fost limitată, cu timpul,
dar nu a fost niciodată abolită. Astfel, s-a ajuns la situaţia când o căsătorie încheiată între
persoane alieni juris, nu era nulă dacă pater familias tăcea sau nu se opunea la încheierea
căsătoriei (tăcerea acestuia era prezumată consimţământ).
Şi în situaţia în care se opunea nemotivat, conform Legii Iulia, fetele se puteau
adresa magistratului cu o cerere prin care pater familias să fie obligat la darea
consimţământului la căsătorie. De aceeaşi prerogativă se vor bucura şi băieţii, în vremea
împăratului Justinian, ba chiar li se va permite acestora, dacă părintele era absent, captiv
ori bolnav mintal, să se căsătorească fără consimţământul acestuia.
Condiţiile generale de valabilitate ale consimţământului sunt:
a) consimţământul să nu fie alterat de vicii de consimţământ;
30
b) consimţământul să fie actual;
c) consimţământul să fie exprimat personal şi simultan;
d) consimţământul să fie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă.
Potrivit art. 48, alin. 1 din Constituţie, art. 1, alin. 2 şi art. 16 şi art. 258 alin.1 și art.271
din Codul civil, căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi.
Importanţa condiţiei de fond a consimţământului liber exprimat constă în faptul că
este inserată şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 16, alin. 2 – „căsătoria
nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al ambilor soţi“).
Libertatea căsătoriei constă aşadar în înlăturarea limitărilor determinate de vârstă,
religie, rasă dintre viitorii soţi.
Pentru a asigura libera manifestare a consimţământului viitorilor soţi, legea dispune că
acesta se dă în forme anume determinate. Astfel, consimţământul liber se exprimă în faţa
ofiţerului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, în mod public, subliniind încă o
dată caracterul solemn al căsătoriei. Pentru a fi valabil, consimţământul nu trebuie să fie
afectat de vicii de consimţământ. De obicei, consimţământul constă în răspunsul afirmativ
la întrebările adresate viitorilor soţi de ofiţerul de stare civilă dacă doresc să se
căsătorească unul cu celălalt.
Caracterul actual al consimţământului înseamnă că acesta se exprimă personal de
către fiecare din cei doi viitori soţi şi în mod simultan, adică prezenţa celor doi în faţa
ofiţerului stării civile şi răspunsuri consecutive la întrebarea ofiţerului de stare civilă.
Din punct de vedere procedural, căsătoria se încheie de către un ofiţer de stare
civilă, în mod public, la serviciu de stare civilă. Actul de căsătorie se semnează de către
soţi şi de ofiţerul de stare civilă, iar prezenţa viitorilor soţi este obligatorie. O.N.U. a adoptat
în 1965 Recomandarea privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor – Rezoluţia nr.2018 din 1 noiembrie 1965 a Adunării
Generale a O.N.U. La pct.1 se recomandă statelor membre să ia măsurile, conform
sistemului lor constituţional şi practicilor religioase şi tradiţionale pentru a adopta hotărâri
care să pună în practică principiul conform căruia nici o căsătorie nu poate fi contractată în
mod legal fără consimţământul liber şi deplin al celor două părţi, consimţământ ce trebuie
exprimat personal, în prezenţa autorităţii competente pentru a celebra căsătoria şi a
martorilor, după o publicitate suficientă, conform legii. România nu a dat curs acestei
recomandări sub aspectul instituţiei martorilor.
Ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, a fost adoptată Convenţia privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistarea căsătoriilor –
Rezoluţia 1763 din 1962 a Adunării Generale a O.N.U. România a semnat convenţia şi a
ratificat-o prin Legea nr.116/1992, dar a făcut o rezervă cu privire la absenţa viitorilor soţi
la celebrarea căsătoriei.
Cerinţa prezenţei martorilor este prevăzută într-un tratat internaţional, şi nu în
legea internă, dar trebuie respectată de statul nostru din momentul ratificării convenţiei.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacră dreptul la încheierea căsătoriei
numai cu liberul consimţământ al soţilor, iar martorii au rolul de a contribui la respectarea
libertăţii încheierii căsătoriei în mod liber şi deplin în faţa autorităţilor competente. Martorii
trebuie să ateste şi identitatea viitorilor soţi, fie că îi cunosc personal, fie că îi identifică din
actele de identitate.
Prin Legea nr.23/1999 se prevede expres necesitatea prezenţei a doi martori la
încheierea căsătoriei.
Codul civil actual menține această condiție de fond extrem de importantă la
încheierea căsătoriei.
Eventualitatea lipsei materiale a consimțământului la căsătorie duce la nulitatea
absolută a acesteia, aceeași sancțiune aplicându-se și în cazul încheierii căsătoriei de
către alienatul sau debilul mintal, în vreme ce, persoanele lipsite vremelnic de facultățile
mintale, pot încheia o căsătorie doar în momentele de luciditate.

31
Art.298 Cod civil prevede că nu va fi valabil consimțământul soțului care a fost
viciat prin eroare, dol sau violență. Prin urmare, o astfel de căsătorie este lovită de nulitate.
IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE
Impedimentele sau piedicile la căsătorie sunt acele împrejurări de fapt ori de drept a
căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei.
Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi, pe calea opoziţiei la căsătorie ori
din oficiu, de către ofiţerul de stare civilă.
Codul civil le reglementează expres prin lege în art.273-276, specificând că în
prezența acestora, căsătoria nu se poate încheia.
1) Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a oricăruia dintre
viitorii soţi
Art. 273. din Codul civil prevede că este interzisă încheierea unei noi căsători de
către persoana care este căsătorită. Prin urmare, legiuitorul este interesat de starea sau
statutul civil al persoanei la momentul încheierii căsătoriei, altfel spus, dacă aceasta este
divorțată sau văduvă, ori nu a fost căsătorită niciodată, va putea să încheie valabil o
căsătorie sau, după caz o nouă căsătorie.
Legea prevede astfel principiul monogamiei, încălcarea acestuia determinând
bigamia (poligamia) şi fiind sancţionată atât de legea civilă, cât şi de legea penală română
(art. 303 Codul penal).
De aceea a fost admisă acţiunea în nulitatea căsătoriei introdusă de soţie împotriva
soţului pe motivul că acesta era căsătorit la data când a încheiat cea de-a doua căsătorie.
Într-o altă speţă, căsătoria încheiată între G.C. şi C.C. la data de 13 martie 1964 a fost de
asemenea, declarată nulă pe motiv de bigamie, înlăturându-se apărarea pârâtului că
prima sa căsătorie a fost desfăcută prin divorţ la 9 iulie 1964 şi deci nu mai există în anul
1969, la data judecării părţilor. Cu alte cuvinte această nulitate nu se poate acoperi prin
încetarea cauzei de nulitate, după încheierea căsătoriei respective.
Existenţa acestui impediment determină nulitatea absolută a celei de-a doua
căsătorii, putând fi invocată de orice persoană interesată (soţii, rudele acestora, alte
persoane interesate), acţiunea fiind imprescriptibilă.
Admiterea acţiunii de desfacere a primei căsătorii, nu acoperă, nu înlătură nulitatea
celei de-a două căsătorii. Nimic nu se opune ca o căsătorie desfăcută prin divorţ să fie
declarată nulă, pentru că numai în acest fel dispar, cu efect retroactiv, toate efectele la
care a dat naştere. Cererea de anulare a celei de-a doua căsătorii ar fi rămas fără obiect
numai în ipoteza în care prima căsătorie ar fi fost declarată nulă, pentru un alt motiv de
nulitate prevăzut de lege.
Nu există bigamie dacă o persoană a încheiat o nouă căsătorie şi prima căsătorie
este declarată nulă, chiar după data încheierii celei de-a doua căsătorii.
Dacă s-a încheiat o nouă căsătorie, iar prima s-a desfăcut prin divorţ, pronunţat
după încheierea celei de-a doua căsătorii, este bigamie. Prin decizia nr.50 din 1998,
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit că este nulă căsătoria încheiată de către
o persoană care se află în cursul procesului de divorţ, acesta nefiind soluţionat irevocabil
În cazul infracţiunii de bigamie, instanţa trebuie să constate nulitatea ultimei căsătorii
încheiate.
2) Rudenia
Conform prevederilor art. 274, alin. 1 din Codul civil, „este interzisă încheierea
căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală, până la al
patrulea grad inclusiv“.
Rudele în linie directă sunt: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicii cu nepoţii.
Rudele în linie colaterală sunt: fratele cu sora, unchii cu mătuşile, unchiul cu
nepoata, verii primari.
Impedimentul este valabil atât pentru rudenia din căsătorie, cât şi pentru cea din
afara căsătoriei.

32
Este oprită această căsătorie bazată pe rudenie pentru motive de ordin biologic,
cercetările constatând că descendenţii nu ar fi sănătoşi.
Literatura de specialitate a ridicat problema dacă legătura de rudenie între două
persoane, nestabilită potrivit legii, constituie impediment la căsătoria lor, argumentele fiind
pro sau contra.
S-a susţinut că filiaţia din afara căsătoriei se poate stabili numai în condiţiile admise
de lege. Dacă ea nu a fost stabilită, ofiţerul de stare civilă nu poate să o stabilească cu
ocazia primirii cererii de încheiere a căsătoriei.
Împotriva acestei soluţii, se pledează cel puţin atunci când legătura de rudenie,
chiar nestabilită legal, este de notorietate şi în concordanţă cu posesiunea de stare civilă a
acelei persoane.
Dacă ofiţerul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei sub motivul că viitorii soţi
sunt rude din afara căsătoriei şi rudenia nu este constatată legal, iar aceştia pretind că nu
există între ei rudenie, se poate sesiza instanţa de judecată pentru a decide conform art.
10 şi 30 din Legea 119/1996.
Art. 274, alin. 2 din Codul civil prevede că pentru motive
temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al IV-lea poate fi încuviinţată
de instanța de judecată.
Și în cazul adopției, căsătoria este oprită în aceleași condiții. Interdicția este
prevăzută expres de art.274 alin. 4 Cod civil.
De fapt, noua reglementare în materia adopţiei, Legea nr. 273/2004 stabileşte în
art. 1 că „adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului“. În
legislaţia românească actuală este reglementată şi acceptată numai adopţia cu efecte
depline.
3) Tutela
Codul vivil prevede în art. 275. că „în timpul tutelei este oprită căsătoria între tutore
şi persoana minoră ce se află sub tutela sa“.
Impedimentul care rezultă din tutelă are ca fundament consideraţii de ordin moral,
tutorele având datoria de a-l ocroti pe minor la fel ca un părinte.
4) Alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară a discernământului
Art. 276. din Codul civil dispune că „este interzis să se căsătorească alienatul
mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât
timp nu are discernământul faptelor sale“.
Din interpretarea textului legal, rezultă că alienaţii şi debilii mintal nu se pot căsători
niciodată, pe când cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale nu se poate căsători cât timp
nu are discernământul faptelor sale.
Instanţa noastră supremă, soluţionând o astfel de speţă, a considerat că această
deosebire de tratament între cele două cazuri prevăzute de art. 276 cod civil, debilul şi
alienatul mintal, pe de o parte, şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, pe de altă parte,
îşi are explicaţia în finalitatea urmărită, aceea de a interzice căsătoria alienaţilor şi debililor
mintali a căror stare exclude posibilitatea manifestării unui consimţământ liber, sancţiunea
căsătoriei încheiate în astfel de situaţii găsindu-şi justificarea într-un interes de ordin
social, prevenirea procreării unor copii, cu deficienţe psihice.
Sancţiunea aplicată în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul
mintal este nulitatea absolută, justificată prin lipsa totală a discernământului, fiind invocată
de orice persoană interesată.
În cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă
şi poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acţiune în anulare, introdusă în termen de 6
luni, conform art. 301 din Codul civil.

33
S-a decis că pentru constatarea nulităţii căsătoriei în cazul alienaţiei sau debilităţii
mintale, aceste situaţii trebuie să existe la data încheierii căsătoriei şi pot fi dovedite prin
orice mijloc de probă, nu numai în momentul încheierii căsătoriei ci şi ulterior.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi vârsta legală la căsătorie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 26.
2. Definiţi impedimentele la căsătorie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 27.
3. Analizaţi rudenia ca impediment la căsătorie. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.............................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 29.

3.4. CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI


Condiţiile de formă cerute de lege pentru încheierea căsătoriei determină un control
al respectării condiţiilor de fond şi a lipsei impedimentelor la căsătorie.
Literatura de specialitate afirmă că existenţa condiţiilor de formă are drept scop
recunoaşterea publică a căsătoriei şi mijlocul de dovadă a căsătoriei.

A. FORMALITĂŢI PREMERGĂTOARE ALE CĂSĂTORIEI


Comunicarea reciprocă a sănătăţii
Legiuitorul actual, a gasit oportun să introducă în categoria condițiilor de formă la
căsătorie, comunicarea reciprocă a stării de sănătate, condișie care anterior era inclusă în
categoria condițiilor de fond.
Codul civil prevede în art. 278: „căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară
că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor“.
Comunicarea stării sănătăţii în practică se realizează prin certificate medicale privind
pe cei doi soţi, acestea anexându-se la declaraţiile de căsătorie.
Practica judiciară a considerat că omiterea voită a viitorului soţ de a încunoştinţa pe
celălalt de boala de care suferă constituie, în principiu, motiv de anulare a căsătoriei.
Starea de boală trebuie comunicată viitorului soţ care este liber să hotărască dacă acceptă
sau nu să se căsătorească în această situaţie.
Dimpotrivă, în cazul unor afecţiuni minore, obişnuite şi vindecabile, care nu aduc
atingere vieţii, sănătăţii soţului ori finalităţii căsătoriei, omisiunea comunicării nu are
relevanţă.
Comunicarea stării sănătăţii în practică se realizează prin certificate medicale privind
pe cei doi soţi, acestea anexându-se la declaraţiile de căsătorie.
Prin urmare, scopul cerinţei legale ca viitorii soţi să-şi comunice starea sănătăţii lor,
este ca ei să decidă dacă înţeleg şi pot să îşi asume răspunderile vieţii de familie, chiar şi
în aceste condiţii.
Declaraţia de căsătorie
Potrivit art. 280 alin. 1 din Codul civil, cei care vor să se căsătorească vor face
personal declaraţie de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia
căsătoria.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, declaraţia de căsătorie se face în scris
şi personal, nefiind posibilă reprezentarea.
Declaraţia de căsătorie cuprinde:
- manifestarea expresă de voinţă a viitorilor soţi că doresc să se căsătorească;

34
- identificarea fiecăruia prin datele personale;
- declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există nici o piedică la căsătorie dintre cele
prevăzute în art. 273-276 Cod civil;
- declaraţia privind numele pe care doresc a-l purta în timpul căsătoriei. Această
declaraţie poate fi făcută şi ulterior înregistrării declaraţiei de căsătorie, până la încheierea
căsătoriei.
Potrivit art. 280 alin.4 din Codul civil, dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în
localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie
în localitatea unde se află, la serviciul de stare civilă, care o va transmite din oficiu şi fără
întârziere serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
Declaraţia de căsătorie se întocmeşte la serviciul de stare civilă unde urmează a se
încheia căsătoria, care de regulă este cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre
viitorii soţi.
Dacă viitorii soţi au făcut declaraţii de căsătorie la servicii de stare civilă diferite,
atunci declaraţia trebuie să cuprindă şi locul unde urmează să se încheie căsătoria.
Actele anexă la declaraţia de căsătorie
Conform art. 28 din Legea nr. 119/1996, ofiţerul de stare civilă, primind declaraţia
de căsătorie, solicită viitorilor soţi să prezinte:
- actele de identitate;
- certificatele de naştere;
- certificatele medicale privind starea sănătăţii viitorilor soţi şi care sunt valabile 30
de zile de la eliberarea lor;
- aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al
municipiului Bucureşti pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente
rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie.
Ofiţerul de stare civilă va atrage atenţia viitorilor soţi că se pedepseşte fapta celor
care fac declaraţii false (art. 292 Codul penal).
Îndeplinite aceste formalităţi, declaraţia de căsătorie se înregistrează, iar pe
declaraţie, la rubrica „acte de identitate prezentate“, se face menţiune despre actele
depuse de viitorii soţi.
Căsătoria se poate încheia în termen de 10 zile de la data când a fost făcută
declaraţia de căsătorie, în acest interval de timp, conform dispoziţiilor art. 285 din Codul
civil, orice persoană putând face opunere la căsătorie.
Opoziţia la căsătorie
Aşadar, încheierea căsătoriei se face într-un termen de zece zile, în care se cuprind
data când s-a făcut declaraţia de căsătorie şi ziua încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 29, alin. 2 din Legea nr. 119/1996, primarul municipiului, sectorului
municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria,
poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea
termenului de zece zile.
În situaţii speciale, când căsătoria se încheie pe o navă românească în timpul unei
călătorii în afara graniţelor ţării, între cetăţeni români, dispensa de termen se poate acorda
de comandantul navei care este învestit cu atribuţii de delegat de stare civilă.
Apreciem că sunt motive temeinice pentru a justifica dispensa de termen
următoarele: viitoarea soţie este gravidă, copilul fiind conceput cu viitorul soţ, şi naşterea
va avea loc în intervalul de 10 zile, viitorul soţ este militar şi are o permisie mai mică decât
termenul legal de 10 zile ori viitorul soţ urmează a pleca la studii ori în misiune în
străinătate în intervalul de 10 zile, cu condiţia să nu existe opoziţie la căsătorie.
Conform art. 285 din Codul civil, orice persoană poate face opunere la căsătorie,
dacă există o piedică legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

35
Prin urmare, opoziţia la căsătorie este actul prin care se aduce la cunoştinţa
ofiţerului de stare civilă existenţa unei situaţii de fapt ori de drept care împiedică încheierea
căsătoriei.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 285, rezultă următoarele:
- opoziţia la căsătorie se face în scris;
- precizarea dovezilor pe care se întemeiază.
Potrivit art.286 din Codul civil, delegatul de stare civilă va refuza să constate
încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor pe care este dator să le facă, al
opunerilor primite sau al informaţiilor pe care le are, găseşte că cerinţele legii nu sunt
îndeplinite.
Opoziţiile care nu îndeplinesc cerinţele legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de
stare civilă, dar el trebuie să verifice şi să constate acest lucru.
Astfel, va respinge opoziţia când aceasta nu este întemeiată ori, dimpotrivă, dacă
este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei.
În acest ultim caz, va încheia un proces-verbal constatator.
Dacă opoziţia necesită timp pentru verificare şi această verificare nu se poate face
în intervalul legal, se va amâna data încheierii căsătoriei, hotărându-se ulterior în raport de
cele constatate.
Dacă se va refuza încheierea căsătoriei, se face aplicarea prevederilor art. 10 din
Legea nr. 119/1996 (modificată) potrivit cărora, la cererea părţii, se înaintează judecătoriei
pentru a dispune de urgenţă asupra refuzului încheierii căsătoriei.
B. PROCEDURA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Localitatea încheierii căsătoriei
Codul civil prevede în art. 279 că localitatea în care se va încheia căsătoria este
dată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Domiciliul se dovedeşte cu buletinul sau cartea de identitate, iar reşedinţa cu viza
de flotant aplicată pe buletinul de identitate.
Domiciliul persoanelor fizice este la adresa din localitatea unde acestea îşi au
locuinţa statornică.
Locul încheierii căsătoriei
Căsătoria se încheie la sediul serviciului de stare civilă potrivit prevederilor art. 279,
alin. 1 și art. 287 alin.1 din Codul civil.
Dacă viitorii soţi au cetăţenie română şi se află pe o navă în afara graniţelor ţării,
căsătoria se poate încheia pe navă, întrucât comandantul este învestit cu atribuţii de ofiţer
de stare civilă.
În acest caz, la sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze o copie
certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul
local de administraţie publică competent, care este cel al sectorului 1 din municipiul
Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în afara graniţelor
ţării.
Competenţa şi atribuţiile ofiţerului de stare civilă
În ce priveşte competenţa ofiţerului de stare civilă, apar mai multe situaţii, astfel:
a) competenţa materială (rationae materiae). Acest tip de competenţă este
determinat de calitatea pe care o are cel care exercită atribuţiile care i-au fost delegate.
Potrivit Codului civil, numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă
naştere drepturilor şi obligaţiilor specifice calităţii de soţi.
Prin urmare, dacă persoana care a oficiat căsătoria nu a avut calitatea de ofiţer de
stare civilă, actul încheiat este nul.
Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 119/1996, înregistrarea
făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă, dar care exercită în mod
public atribuţia de ofiţer de stare civilă, este valabilă. Lipsa calităţii de ofiţer de stare civilă

36
nu împiedică valabilitatea căsătoriei întrucât a existat convingerea generală că persoana
care a înregistrat căsătoria avea calitatea cerută de lege.
b) Competenţa personală (rationae personae)
Acest tip de competenţă e determinat de domiciliul ori reşedinţa viitorilor soţi.
Ofiţerul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puţin unul dintre viitorii
soţi are domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul localităţii unde acesta îşi exercită atribuţiile.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind competenţa personală a ofiţerului de stare
civilă nu determină nulitatea căsătoriei.
c) Competenţa teritorială (rationae loci)
Acest tip de competenţă este determinat de limitele teritoriului comunei, oraşului,
municipiului, sectorului municipiului Bucureşti unde se află primăria în cadrul căreia îşi
exercită atribuţiile specifice ofiţerul de stare civilă.
Acesta şi-a depăşit limitele dacă a încheiat căsătoria în alt loc decât sediul
serviciului stării civile.
Şi încălcarea dispoziţiilor privind competenţa teritorială nu duce la nulitatea
căsătoriei.
Aribuţiile ofiţerului stării civile
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă procedează astfel: i
identifică pe viitorii soţi; onstată îndeplinirea condiţiilor de fond şi că nu există impedimente
la căsătorie; onstată că nu există opoziţie la căsătorie; a consimţământul viitorilor soţi;
eclară căsătoria încheiată; iteşte dispoziţiile privind drepturile şi obligaţiile soţilor;
întocmeşte actul de căsătorie în registrul special, care se semnează de ofiţerul de stare
civilă, de soţi şi de doi martori; liberează soţilor certificatul de căsătorie.
Solemnitatea încheierii căsătoriei
Solemnitatea rezultă din prevederile art. 287, art.289 din Codul civil și art.31 din
Legea 119/1996:
a) se încheie în faţa unei anume autorităţi (ofiţerul de stare civilă);
b) căsătoria se încheie într-un anumit loc (sediul oficiului stării civile);
c) în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi şi a doi martori care
semnează actul de căsătorie;
d) căsătoria permite participarea publicului.
În ceea ce priveşte condiţia publicităţii căsătoriei, aceasta urmează a fi înţeleasă în
sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiţii, încât să permită oricărei
persoane să asiste, fără a fi totuşi necesar, pentru asigurarea publicităţii, prezenţa efectivă
a unor persoane la încheierea ei.
În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că în cazul în care din probe ar
rezulta că încheierea căsătoriei, mai exact darea consimţământului viitorilor soţi în faţa
delegatului de stare civilă, a avut loc în împrejurări în care persoanele care au dorit să
asiste au fost puse în imposibilitatea de a participa efectiv, deci nu în condiţii de
publicitate, aşa cum se cere în mod imperativ în Codul civil, actul căsătoriei este lovit de
nulitate.
Referitor la condiţia publicităţii, este de reţinut că nerespectarea acesteia atrage
nulitatea căsătoriei, deoarece, într-o atare situaţie, nu există certitudinea că viitorii soţi şi-
au dat personal consimţământul.
Momentul încheierii căsătoriei şi proba acesteia
Din interpretarea dispoziţiilor art. 289 din Codul civil rezultă că momentul încheierii
căsătoriei este cel în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru încheierea căsătoriei şi îi declară căsătoriţi pe viitorii soţi.
Practica judiciară este în sensul că neînregistrarea căsătoriei nu este un element
constitutiv al acesteia şi deci condiţie de valabilitate, ci numai o cerinţă pentru dovedirea
calităţii de căsătorit. Prin urmare, momentul încheierii căsătoriei este al consimţământului
soţilor şi nu înregistrarea căsătoriei.

37
De aceea, omisiunea înregistrării căsătoriei nu determină nulitatea căsătoriei,
deoarece există posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie conf. art. 53 din
Legea nr. 119/1996. De asemenea, nesemnarea actului de căsătorie nu atrage nulitatea
acesteia, întrucât actul de căsătorie constituie o cerinţă de probă, nu de valabilitate a
căsătoriei.
Proba căsătoriei, conform art. 292 din Codul civil, se face doar prin certificatul de
căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
Conform art. 13 din Legea nr. 119/1996, starea civilă se dovedeşte cu actele
întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea actelor de stare civilă se poate
face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
ori extrasul de pe acest act. Art. 53 din Legea nr. 119/1996 stipulează că întocmirea
ulterioară a actului de căsătorie se poate cere dacă s-a omis întocmirea lui.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care este rolul condiţiilor de formă la căsătorie. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului...........................................................................................................
.............................................................................................................................................................
...................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 31.
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească opoziţia la căsătorie pentru a fi valabilă? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului....................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 33.
3.Analizați condiția comunicării reciproce a stării de sănătate a soților. Folositi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului....................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 33.

3.5. Efectele căsătoriei


Deoarece soţii au drepturi şi obligaţii egale în ceea ce priveşte relaţiile dintre ei şi
exercitarea drepturilor părinteşti, rezultă că există mai multe obligaţii privind relaţiile
personale dintre soţi. Relaţiile de natură personală constituie nucleul căsătoriei, ele având
un caracter prioritar, deoarece încălcarea acestora poate constitui un motiv temeinic
justificat pentru desfacerea căsătoriei.
Principalele obligaţii ce se nasc între soţi în urma încheierii căsătoriei sunt:
– obligaţia de respect și sprijin moral;
– obligaţia de fidelitate;
– obligaţia de a locui împreună;
– obligaţia declarării numelui din căsătorie.
Conform art. 307 din Codul civil, soţii îşi datorează sprijin moral reciproc. Tocmai
pentru faptul că relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între
membrii ei, actuala reglementare legală găsește de cuviință să reglementeze o astfel de
obligație cu caracter personal.
Deosebim, astfel, obligaţia sprijinului reciproc pentru îngrijirea sănătăţii ori infirmităţii
sau sprijinului pentru perfecţionarea profesională. Încălcarea obligaţiei de sprijin moral
poate îmbrăca şi forme specifice atunci când este reglementată expres în lege. De
exemplu, art. 305, alin. 1 din Codul penal prevede că „săvârşirea de către persoana care
are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a faptului de a-l
alunga, părăsi sau a-l lăsa fără ajutor expunându-l la suferinţe fizice sau morale…“,

38
constituie infracţiunea de abandon de familie. În funcție de natura și gravitatea faptei
săvârșite, putem să ne aflăm și în prezența unei contravenții.
Codul civil prevede expres, spre deosebire de vechea reglementare, obligația
reciprocă de fidelitate.
Codul familiei nu prevedea expres această obligaţie, dar ea rezulta din interpretarea
celorlalte reglementări ale Codului familiei (de exemplu cele privitoare la prezumția de
paternitate).
Astfel, obligaţia de fidelitate a soţiei constituie fundamentul prezumţiei de
paternitate reglementată în Codul civil, potrivit căreia „copilul născut în timpul căsătoriei
are ca tată pe soţul mamei“. Desigur, dacă obligaţia de fidelitate există pentru femeie,
conform egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor, ea există şi pentru bărbat.
Multitudinea de relaţii specifice familiei, complexitatea acestora atât în conţinut cât
şi în finalitate, determină obligaţia soţilor de a locui împreună.
Codul civil prevede în art. 309 alin.2 că „soţii hotărăsc de comun acord în tot ce
priveşte familia“, prin urmare, putând hotărî şi asupra domiciliului comun.
Există situaţii când pentru motive temeinice soţii pot locui în domicilii separate
pentru perioade limitate de timp. Pot fi motive temeinice: exercitarea unei profesii în altă
localitate: necesitatea pregătirii de specialitate; ocrotirea şi îngrijirea sănătăţii ori când
fiecare locuinţă în parte nu asigură norma locativă minimă.
Neînţelegerea soţilor pentru domiciliul comun poate constitui un motiv de divorţ.
Literatura de specialitate (a se vedea A. Bacaci) a fost contradictorie în legătură cu
posibilitatea unuia dintre soţi de a solicita instanţelor de judecată evacuarea celuilalt din
locuinţa comună atunci când convieţuirea devine imposibilă ori degenerează în acte de
violenţă.
Astfel, într-o primă opinie, soţul care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea
poate fi evacuat la solicitarea celuilalt soţ.
Doctrina şi practica judiciară au fost şi în sensul inadmisibilităţii, de principiu, a
evacuării soţului, deoarece aceasta ar duce la o separare în fapt dispusă de către instanţă,
fiind contrar principiilor căsătoriei.
În opinia noastră, considerăm întemeiată acţiunea în evacuare a unui soţ atunci
când acesta este violent iar comportarea sa ar pune în pericol viaţa ori sănătatea şi
integritatea celuilalt soţ (sau a membrilor familiei). În susţinerea acestei opinii se înscrie şi
adoptarea legii privind violenţa domestică.
Art. 134 din Codul penal instituie ca măsură de siguranţă măsura interdicţiei de a
reveni în locuinţa familiei, în cazul persoanei condamnate la pedeapsa privativă de liberate
de cel puţin un an pentru loviri sau pentru orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală, sau pentru act sexual cu un minor, ori
pentru corupţie sexuală, săvârşite asupra unui membru de familie, dacă prezenţa lui
constituie pericol grav pentru ceilalţi membri“. Măsura poate fi luată pe o perioadă de doi
ani care poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii.
Art. 281, din Codul civil prevede că „la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara
numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie“.
Potrivit principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie, reglementarea art. 282 oferă
posibilitatea ca soţii să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau
altuia dintre soţi ori să poarte numele lor reunite sau posibilitatea ca un soț să-și păstreze
numele dinaintea căsătoriei iar celălalt să poarte numele lor reunite. Prin urmare, există
patru posibilități pe care codul civil le oferă soților la ăncheierea căsătoriei.
Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel până în momentul încheierii
căsătoriei cu privire la numele care urmează să îl poarte în viitor, se prezumă că fiecare
rămâne cu numele avut anterior încheierii căsătoriei.
Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.

39
Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun pe care l-au
declarat la încheierea căsătoriei, potrivit art. 282 din Codul civil, fiecare dintre soţi nu va
putea cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimţământul
celuilalt soţ (art.311 Cod civil).
Numele comun nu se poate schimba folosind calea unei acţiuni în rectificare a
actului de căsătorie dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aceasta.
Soţii vor putea solicita şi împreună schimbarea numelui lor comun, pe cale
administrativă, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei nr. 41/30.01.2003.
Prezintă interes numele pe care soţul adoptat în timpul căsătoriei şi care are un
nume comun cu al celuilalt soţ, îl va purta după adopţie: va lua numele adoptatorului ori îşi
va păstra numele comun? Soluţia a fost aceea că soţul adoptat nu dobândeşte numele
adoptatorului.
Dacă celălalt soţ consimte, adoptatul va putea lua numele adoptatorului şi astfel
soţii nu vor mai avea nume comun.
O situaţie specială apreciem a fi cea a soţului supravieţuitor care rămâne cu numele
comun din timpul căsătoriei, nume ce a fost al celuilalt soţ care a decedat.
Soţul supravieţuitor care se recăsătoreşte poate să convină cu viitorul soţ să aibă
ca nume comun pe acela cu care a rămas după încetarea primei căsătorii prin deces.
Motivaţia constă în faptul că exerciţiul dreptului la nume nu poate fi îngrădit în lipsa
unui text care să prevadă aceasta în mod expres.
Pentru aceleaşi motive, soţul divorţat care a rămas cu numele comun dobândit la
încheierea căsătoriei desfăcute se poate înţelege în cazul recăsătoriei, de a purta acest
nume.
Independența soților
În spiritul protecției drepturilor și libertăților fundamentale, legiuitorul civil, a inovat,
în sensul în care, prin art.310 Cod civil, stabilește că un soț nu are dreptul să cenzureze
corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.
Această reglementare nu se regăsea anterior în Codul familiei.
Încheierea căsătoriei generează, pe lângă efectele de ordin personal nepatrimonial
analizate anterior, ți efecte patrimoniale complexe. Astfel, pe lângă relațiile care privesc
bunurile soților, relații diferite în funcție de regimul matrimonial care îi guvernează, efectele
patrimoniale vizează și aspecte legate de: contribuția soților la cheltuielile căsătoriei sau la
obligația legală de întreținere.
În mare, în privința regimurilor matrimoniale, Codul civil aduce modificări de
substanță, în sensul în care, spre deosebire de fosta reglementare legală, acesta instituie
regimurile matrimoniale alternative. Astfel, nu mai există un regim matrimonial unic, legal,
obligatoriu și imperativ. Astăzi, soții au posibilitatea de a-și alege, cu respectarea
condițiilor impuse de lege, regimul matrimonial care doresc să le guverneze raporturile
patrimoniale. Cu alte cuvinte, efectele de această natură, sunt lăsate la latitudinea soților,
care și le asumă în deplină cunoștiință de cauză.
Mai mult de atât, având în vedere diversitatea de regimuri matrimoniale
reglementate (regimul matrimonial legal, regimul separației de bunuri, regimul
convențional), legiuitorul construiește un ansamblu de norme juridice (care alcătuiesc
regimul primar imperativ) aplicabile tuturor formelor de regimuri matrimoniale.
În același sens, independența patrimonială a soților este o inovație a actualului Cod
civil. Anterior, prin vechea reglementare, soților le era interzis să încheie contracte de
vânzare cumpărare, donația fiind de asemenea și ea supusă revocării pe toată durata
căsătoriei. Per a contrario, azi, independența patrimonială acceptă, dacă prin lege nu se
prevede altfel, ca fiecare soț să încheie acte juridice cu celălalt soț sau cu terțele
persoane, adică: contracte de vânzare-cumpărare, donație, de societate, de mandat etc.
De asemenea, ca o noutate, putem aminti prezumția bancară, care va fi analizată
ulterior, precum și dreptul de retenție și dreptul soților la compensație. Nu este uitată nici

40
contribuția soților la munca în gospodărie, căreia i se acordă importanță în funcție de
regimul matrimonial ales.
Obligația legală de întreținere între soți este pe mai departe reglementată prin
dispozițiile actualului Cod civil. La baza oricărei căsătorii stau sentimentele de solidaritate
şi prietenie care trebuie să existe între soţi. În temeiul acestor sentimente, soţii îşi
datorează reciproc întreţinere, căsătoria acestora fiind chiar sursa familiei şi, prin urmare, se
consideră că nimeni nu are mai mult drept la întreţinere decât ei. Astfel, obligaţia de
întreţinere între soţi apare ca un efect al căsătoriei şi este reglementată prin dispoziţiile art.
325 alin. 1 C.civ. conform cărora soţii soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc şi
reluată apoi de legiuitor în art. 516 alin. 1 lit. a care prevede în mod similar că obligaţia de
întreţinere există între soţ şi soţie.
Art.325 instituie două obligații: sprijin material reciproc și obligația de a contribui la
cheltuielile căsătoriei. Aceste două obligații au la bază solidaritatea, respectul și afecțiunea
care trebuie să existe între membrii unei familii. Obiectul lor constă în contribuția soților la
realizarea sarcinilor căsătoriei prin aportul pe care ei îl aduc la cheltuielile zilnice comune.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care sunt efectele cu caracter personal care iau naştere din încheierea
căsătoriei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 35.
2. Analizaţi obligaţia de coabitare a soţilor. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 36.
3. Exemplificați câteva motive temeinic justificate de divorț, pornind de la analiza relațiilor
personale dintre soți. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 35-37.

4. Care sunt raporturile patrimoniale dintre soți care fac obiect de reglementare al Codului
civil? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 39.

Rezumatul unității de învățare: Unitatea de învățare prezintă în detaliu condițiile de fond


și impedimentele la căsătorie, oprindu-se și asupra condițiilor de formă. De asemenea,
analizează efectele cu caracter persoanal care iau naștere prin simpla încheiere a
căsătoriei.

3.6. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizaţi conţinutul conceptului de căsătorie în legislaţia românească. Analizați condițiile de
formă la căsătorie.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

41
3.7. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

42
– Unitatea de învăţare 4 –

REGIMUL MATRIMONIAL ÎN DREPTUL ROMÂNESC ACTUAL


POTRIVIT DISPOZIȚIILOR NOULUI COD CIVIL.
REGIMUL LEGAL

4. Unitatea de învățare 4
Regimul matrimonial în dreptul românesc actual potrivit dispozițiilor noului cod
civil. Regimul legal
4.1. Obiective
4.2. Concept
4.3. Regimul primar imperativ
4.4. Mandatul convențional și mandatul judiciar
4.5. Independența patrimonială a soților
4.6. Prezumția bancară și obligația de informare
4.7. Locuința familiei
4.8. Cheltuielile căsătoriei
4.9. Munca în gospodărie
4.10. Veniturile din profesie
4.11.Dreptul la compensație
4.12. Regimul comunității legale
4.13. Bunurile proprii ale soților
4.14. Mandatul tacit reciproc
4.15. Datoriile comune ale soților
4.16. Lichidarea regimului comunității legale
4.17. Lucrare de verificare
4.18 Bibliografie

4.1. Obiective
• înţelegerea de către studenţi a conceptului de regim matrimonial. Delimitarea
regimului matrimonial imperativ de regimul matrimonial
• cunoaşterea modificărilor aduse de actualul Cod cvil regimurilor matrimoniale și în
general relațiilor patrimoniale dintre soți
• Cunoașterea regimului matrimonial legal

4.2 Concept
Regimul matrimonial reprezintă totalitatea regulilor care guvernează raporturile
patrimoniale dintre soți cu privire la bunurile lor, dar și cele care privesc raporturile
patrimoniale dintre soți și terțele persoane (A. Bacaci). Regimul primar imperativ este un
suport, o bază, pe care urmează să se plieze felul regimului matrimonial preferat de către
soți. Prin urmare, trebuie facută distincția între regimul matrimonial și regimul primar
imperativ.

4.3. Regimul primar imperativ


Spre deosebire de vechea reglementare legală, actualul Cod civil, consacră
regimul primar imperativ compus dintr-un ansamblu de norme legale imperative ce se
aplică tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial ales. Cu alte,
cuvinte, este de la sine înțeles faptul că regimul primar imperativ nu este un regim
matrimonial în sine care se alătură regimurilor matrimoniale prevăzute de lege, ci este un
43
suport, o bază, pe care urmează să se plieze felul regimului matrimonial preferat de către
soți. Acest corp de regului este gândit astfel încât să fie compatibil cu oricare din
regimurile matrimoniale. Prin urmare, regimul primar imperativ este aplicabil, fără
deosebire, tuturor cuplurilor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial ales. De
asemenea, după cum îl denumește legiuitorul, regimul primar este obligatoriu, în sensul
că, toate normele legale care îl compun au caracter imperativ, soții neputând deroga de la
acestea prin propria lor voință. Acest corp de reguli privește modul de administrare,
folosință și dispoziție a bunurilor comune sau proprii, contribuția soților la cheltuielile
căsătoriei, drepturile soților asupra locuinței familiei și asupra bunurilor aferente, precum și
dispoziții privind munca în gospodărie, veniturile din profesie și dreptul la compensație.

4.4. Mandatul convențional și mandatul judiciar


Mecanismul prin care legiuitorul civil a gândit facilitarea gestionării bunurilor soților,
fără a îngreuna încheierea actelor juridice privitoare la acestea, prin manifestarea
consimțământului amândurora, este mandatul, legiuitorul acordându-i și în actuala
reglementare un loc special. Mandatul dintre soți are o natură convențională, fapt pentru
care sunt aplicabile și dispozițiile legale privitoare la mandate. Astfel, art.314 din Codul civi
prevede că un soț are posibilitatea de a acorda celuilalt soț mandat pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
Mandatul conventional este gratuit, putând fi încheiat verbal, în scris, prin înscris
authentic sau sub semnătură privată. Acordarea mandatului este facultativă, acesta
putând fi revocat oricând. În absența revocării, art.2015 Cod civil, îi acordă trei ani durată
de valabilitate.
Pe durata despărțirii în fapt, mandatul nu se prezumă, astfel încât soțul
neparticipant la încheierea actului juridic poate face dovada că nu a fost de accord cu
încheierea actului respectiv și poate cere anularea acestuia. Pentru anularea contractului
este necesar să se dovedească nu numai lipsa consimțământului celuilalt soț, ci și faptul
că terțul nu a cunoscut opoziția acestuia. Situația este diferită în cazul soțului care se află
în imposibilitate de a-și manifesta voința, deci care se află în situația de a nu putea da
celuilalt soț mandate convențional, situație în care, celălalt soț poate solicita instanței de
tutela încuviințarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial. Prin hotărâre se stabilesc: condițiile, limitele și perioada de
valabilitate a acestui mandat.
În situația în care pentru unul dintre soți s-a instituit tutela sau curatela, tutorele sau
curatorul devenit astfel reprezentant legal, poate să facă acte de administrare și chiar să
se opună actelor încheiate de către celălalt soț. Mandatul judiciar încetează la expirarea
termenului stabilit prin hotărârea judecătorească, atunci când soțul nu se mai află în
imposibilitate de a-și manifesta voința sau când este numit un tutore sau după caz un
curator.

4.5. Independența patrimonială a soților


Independența patrimonială a soților este o inovație a actualului Cod civil. Anterior,
prin vechea reglementare, soților le era interzis să încheie contracte de vânzare
cumpărare, donația fiind de asemenea și ea supusă revocării pe toată durata căsătoriei.
Per a contrario, azi, independența patrimonială acceptă, dacă prin lege nu se prevede
altfel, ca fiecare soț să încheie acte juridice cu celălalt soț sau cu terțele persoane, adică:
contracte de vânzare-cumpărare, donație, de societate, de mandat etc.

4.6. Prezumția bancară și obligația de informare


Art.317 Cod civil instituie prezumția bancară, în conformitate cu care fiecare soț
poate face singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și alte
operațiuni în legătură cu acestea, indiferent de regimul matrimonial ales. Această

44
dispoziție legală se aplică numai în raport cu societatea bancară, căreia îi revine obligația
de a nu divulga celuilalt soț informații cu privire la depozitele și operațiunile bancare.
În relațiile dintre soți, această prezumție are o aplicabilitate limitată, ceea ce
presupune că soțul titular al contului poate dovedi dreptul de proprietate asupra sumelelor
respective, având dreptul de a formula o acțiune în justiție pentru recuperarea acestora,
după cum, este posibil ca soțul netitular poate înlătura prezumția prin blocarea judiciară a
contului.
Fiecare soț are dreptul să ceară celuilat soț să fie informat cu privire la veniturile și
datoriile sale, în caz de refuz putându-se adresa instanței. Atunci când informațiile
solicitate de un soț nu pot fi obținute decât cu consimțământul celuilalt soț, refuzul
acestuia din urmă poate da naștere preyumției relative că susținerile soțului solicitant sunt
adevărate.
Prin urmare, independența fiecărui soț în legătură cu operațiunile bancare este
supusă limitărilor privitoare la dreptul la informare a celuilalt soț.

4.7. Locuința familiei


Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în caz că nu au un domiciului
comun, locuința soțului la care se află copiii, indiferent de modalitate în care este deținută
(închiriată, comodat, proprietate etc). Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea
funciară, în condițiile legii, a unui imobil, ca locuință a familiei, chiar dacă acesta nu este
proprietarul imobilului. Pentru a proteja interesele familiei, legiuitorul civil a instituit regula
consimțământului ambilor soți la încheierea actelor prin care se dispune de drepturile
asupra locuinței familiei și a celor prin care ar fi afectată folosința acesteia. Se au în
vedere actele de dispoziție, materială sau juridică, respectiv actele translative de
proprietate între vii, cum ar fi: schimbul, donația, darea în plată, ipoteca etc. Trebuie facută
precizarea că, aceste acte au nevoie de acordul ambilor soți, fie că bunul imobil este
proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, fie că este proprietate comună.
Cu toate acestea, testamentul soțului proprietar exclusiv este valabil, soțul
supraviețuitor fiind apărat de art, 973 Cod civil care îi conferă un drept de abitație asupra
casei în care a locuit până la deschiderea moștenirii, drept care se stinge la partaj, dar nu
mai devreme de un an de la data deschiderii moștenirii, cu condiția ca soțul să nu se
recăsătorească.
Actele de administrare a locuinței de familie pot fi încheiate de soțul proprietar
exclusiv, fără consimțământul celuilalt soț, numai în măsura în care nu este afectată
folosința familiei asupra locuinței. Actele de folosință urmează aceeași regulă, fructele
culese fiins atributul exclusiv al soțului proprietar. Celălalt soț, poate emite pretenții asupra
acestora doar în măsura în care celălalt soț nu contribuie la cheltuielile căsătoriei în raport
cu mijloacele sale. Actele de conservare pot fi făcute de oricare dintre soți, chiar dacă
există opoziție din partea celuilalt, dacă prin acestea se mărește masa bunurilor ce
alcătuiesc comunitatea soților.
Protecția specială de care se bucură locuința familiei prin actuala reglementare,
vizează și bunurile mobile care decorează locuința, ceea ce presupune că soții nu au voie
să le deplaseze, fără consimțământul scris al celuilalt soț. Dacă consimțământul este
refuzat fără motiv legitim, se poate sesiza instanța de tutelă pentru a autoriza încheierea
actului.
În ceea ce privesc sancțiunile aplicabile actului încehiat cu nerespactarea condițiilor
prevăzute de lege, Codul civil se referă la două mijloace prin care soțul neparticipant la act
ăși poate proteja interesele. Astfel, în primul rând, în ceea ce privesc actele prin care un
soț înstrăinează sau afectează locuința familiei, fără consimțământul celuilalt soț, vor fi
anulabile toate aceste acte, cu condiția ca destinația de locuința de familie a imobilului să
fi fost notată în cartea funciară. Actelor pot fi anulate chiar și în situația în care nu există
această notare, însă terțul cu care s-a închiat actul cunoștea această calitate a imobilului.

45
Soțul care nu și-a dat consimțământul poate cere anularea în termen de 1 an de la data la
care a luat cunoștințăde acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului
matrimonial. Dacă soțul în drept să introducă acțiunea în anulare decedează, aceasta
poate fi introdusă și de către moștenitorii acestuia, cu condiția ca aceștia să dovedească
un interes propriu.
Lipsa consimțământului soțului neproprietar al imobilului se sancționează cu
nulitatea reletivă, ceea ce presupune că actul respectiv poate fi confirmat, ceea ce exclude
o ulterioară acțiune în anularea actului.
În al doiela rând, soțul al cărui consimțământ lipsește poate să solicite daune-
interese de la celălalt soț, în situația în care calitatea imobilului de locuință a familiei nu a
fost cunoscută de către terțul cu care s-a contractat. Daunele interese se poat obține în
același mod și cu privire la bunurile mobile care decorează locuința de familie.
În privința imobilului închiriat, potrivit art.323 Cod civil, fiecare soț are un drept
locativ propriu, chiar și în situația în care doar unul dintre ei este titularul contractului de
închiriere. Nu același lucru este prevăzut în cazul altor membrii ai familiei care nu sunt
înscriși în contractul de închiriere (exemplu bunici, mătuși etc) și care nu beneficiază de
nici un drept locativ, putând fi evacuați la cererea titularului de contract. Evident, copiii
minori ai soților vor avea un drept locativ derivat din contractul de închiriere.
În caz de deces al soțului titular al contractului de închiriere, soțul supraviețuitor
exercită pe mai departe dreptul său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta. În
caz de divorț, instanța de tutelă, va atribui beneficiul contractului de închiriere ținând cont
de culpa soților în desfacerea căsătoriei, de existența copiilor minori etc. Soțul căruia i s-a
atribuit folosința va fi obligat să plătească celuilalt o indemnizație de instalare într-o altă
locuință. Atribuirea se face cu citarea locatorului și va produce efecte de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătorești.

4.8. Cheltuielile căsătoriei


Art.325 instituie două obligații: sprijin material reciproc și obligația de a contribui la
cheltuielile căsătoriei. Aceste două obligații au la bază solidaritatea, respectul și afecțiunea
care trebuie să existe între membrii unei familii. Obiectul lor constă în contribuția soților la
realizarea sarcinilor căsătoriei prin aportul pe care ei îl aduc la cheltuielile zilnice comune.
Contribuția soților este de regulă executată în natură, atunci când aceștia locuiesc
împreună, dar poate fi executată și prin echivalent atunci când nu se înțeleg sau locuiesc
separat. Se are în vedere și contribuția soților la munca în gospodărie și la creșterea
copiilor.
Contribuția soților poate fi stabilită prin convenție matrimonială, putând alege și
modalitatea de executare a acestor obligații. Dacă nu au stabilit procentul de participare al
acestora la cheltuielile căsătoriei, ei sunt obligați să contribuie proporțional cu veniturile și
mijloacele de care dispun.

4.9. Munca în gospodărie


Codul civil menține regula instituită anterior de Codul familiei, potrivit căreia munca
în gospodărie este considerată contribuție la cheltuielile căsătoriei. În regimul separației
de bunuri, ea poate fi luată în calcul la stabilirea creanței de participare.

4.10. Veniturile din profesie


Dreptul de dispoziție asupra veniturilor din profesie trebuie exercitat în condițiile
legii, cu respectarea obligațiilor ce revin soțului titular al venitului privitoare la cheltuielile
căsătoriei. Astfel, trebuie avut în vedere regimul matrimonial. Dacă soții se supun
regimului comunității matrimoniale, veniturile din profesie vor fi considerate comune, iar
dacă se află sub regimul separației, ele vor fi bunuri proprii ale fiecărui soț.

46
4.11. Dreptul la compensație
Potrivit art.328 Cod civil, soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a
celuilalt soț are dreptul la o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă
participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui
la cheltuielile căsătoriei. Pentru a fi admisibilă o astfel de acțiune trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
1. soțul reclamant să fi participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț
2. contribuția soțului să depășească limitele obligației de sprijin material și ale
obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei
3. să nu fi existat un alt raport juridic între cei doi soți în baza căruia să se fi prestat
contribuția în schimbul unei contraprestații, de exemplu un contract de muncă.

4.12. Regimul comunității legale


Regimul comunității legale cunoscut și din vechea reglementare legală nu se mai
aplică astăzi, de drept, ca în fosta reglementare legală, deoarece acesta nu mai este unic,
obligatoriu și imutabil. Astfel, potrivit Codului civil, regimul matrimonial legal se va aplica
numai atunci când soții nu au ales o convenție matrimonială prin care să aleagă alt regim
matrimonial sau dacă au încheiat o astfel de convenție, au ales acest regim legal, precum
și în raporturile cu terții, dacă convenția matrimonială aleasă, nu îndeplinește formalitățile
de publicitate prevăzute de lege.
Ca și în trecut, regimul matrimonial legal are la bază proprietatea comună în
devălmășie. Potrivit art.339 Cod civil, bunurile dobândite în timpul comunității legale de
oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune în devălmășie ale soților.
Potrivit Codului civil, rezultă că un bun este comun dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;
b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră ca fiind
bunuri proprii.
Pin urmare, pot deveni bunuri comune, fără nici o distincţie, atât bunurile mobile,
cât şi cele imobile, bunurile corporale, precum şi cele incorporale, adică drepturile, iar în
categoria drepturilor se vor include atât drepturile reale, principale sau accesorii, cât şi
drepturile de creanţă, prin noţiunea de bunuri înţelegându-se toate drepturile patrimoniale,
deci şi cele de creanţă.
Sunt susceptibile de a deveni obiect al comunităţii orice bunuri a căror apropriere
individuală este permisă de lege, fără a deosebi după cum este vorba de bunuri corporale
sau incorporale. Se înţelege astfel că acele bunuri care nu îndeplinesc această condiţie nu
pot deveni bunuri comune. Este, de exemplu, cazul bunurilor domeniului public care sunt
inalienabile, şi deci nu pot fi înstrăinate, neputând deveni nici bunuri comune, nici bunuri
proprii.
Vor fi considerate bunuri comune acelea dobândite de soţi împreună sau de oricare
dintre soţi, singur. Deci, din punct de vedere al persoanei dobânditorului, singura cerinţă
legală este cea a calităţii de soţ în momentul dobândirii bunului. De aceea, nici nu prezintă
importanţă, pentru ca bunul să devină comun, dacă în actul de dobândire figurează numai
unul dintre soţi, ori amândoi. Din punct de vedere al persoanei dobânditorului, singura
cerinţă legală este cea a calităţii de soţ în momentul dobândirii bunului. De aceea, nici nu
prezintă importanţă, pentru ca bunul să devină comun, dacă în actul de dobândire
figurează numai unul dintre soţi, ori amândoi.
Pentru ca un bun să devină comun este necesar ca data dobândirii acelui bun, de
către un soţ sau de soţi împreună, să se situeze în interiorul căsătoriei. Momentul
dobândirii bunurilor este important de ştiut, deoarece, bunurile dobândite de oricare dintre
soţi, în timpul căsătoriei, devin comune ,,de la data dobândirii lor”.

47
Momentul dobândirii bunurilor comune este acela în care dreptul cu privire la un
bun iese din patrimoniul unor terţe persoane pentru a intra în patrimoniul soţilor. Aşadar,
dobândirea bunurilor comune se realizează în momentul în care unul dintre soţi devine
titularul dreptului respectiv, deşi, în cazul dreptului de creanţă, acel soţ ar intra în posesia
bunului mai târziu.

4.13. Bunurile proprii ale soților


Potrivit 340 Cod civil, sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:
a) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, cu
excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerț care face parte din comuitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizația de asigurare și depăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soți;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și
bunul dobândit în schimbul acestora.
Pentru determinarea caracterului de bunuri proprii ale soţilor nu există un criteriu
comun, ci acesta variază în funcţie de categoria bunurilor respective: data dobândirii lor în
raport de încheierea căsătoriei legătura bunului cu persoana soţului; subrogaţia reală. În
unele formulări se mai adaugă şi criteriul afectaţiunii bunului.
Astfel, potrivit art. 340 lit. a, rămân bunuri proprii, deşi au fost dobândite în timpul
căsătoriei, bunurile care au intrat în patrimoniul oricăruia dintre soţi prin moştenire, legat
sau donaţie, afară numai de cazurile când dispunătorul a prevăzut altfel. Întrebuinţând atât
termenul de moştenire, cât şi pe acela de legat, iar legatele referindu-se decât la bunurile
testamentare, în doctrină este unanimă părerea că legiuitorul a înţeles să se refere la
succesiunea legală prin termenul de moştenire, iar prin legat, la succesiunea
testamentară.
În ceea ce priveşte moştenirea, aceasta este atribuită de lege în considerarea
legăturii de rudenie sau de căsătorie ce uneşte pe moştenitor cu persoana care lasă
moştenirea, adică în considerarea calităţii succesorale. Caracterul personal al acestei
calităţi exclude posibilitatea ca transmisiunea succesorală să se opereze, în puterea legii,
şi în beneficiul soţului celui care moşteneşte.
Manifestarea de voinţă a dispunătorului fiind hotărâtoare în calificarea bunului
transmis, în practică, sunt posibile următoarele situaţii:
a) dacă liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să devină
comun, ipoteza cea mai clară care nu comportă nici o dificultate, bunul va intra în
comunitatea devălmaşă a soţilor.
b) dacă liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiunea expresă ca bunul să
devină comun, în doctrină s-a susţinut faptul că în această ipoteză bunul nu va deveni
comun, ci va aparţine ambilor soţi în coproprietate, fiecare având un drept personal asupra
unei cote-părţi din acel bun.
c) dacă liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea expresă că
bunul devine comun, în acest caz, bunul devine comun.
d) dacă liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi, fără nici o menţiune, per a contrario,
bunul devine propriu soţului dobânditor, însă celălalt soţ va putea dovedi că voinţa tacită a
dispunătorului a fost ca bunul să devină comun.

48
Ceea ce explică faptul că bunurile de uz personal şi cele de uz profesional fac parte
din aceeaşi categorie de bunuri proprii este afectaţiunea lor folosinţei personale a unuia
sau altuia din soţi.
Sunt asemenea bunuri cele destinate exercitării efective a profesiei unuia sau altuia
dintre soţi, precum: uneltele pentru exercitarea unei meserii, biblioteca de specialitate a
unui om de ştiinţă, instrumentele unui muzician, atelierele de pictură sau sculptură etc.
Pentru a fi proprii, aceste bunuri nu trebuie să fie afectate exercitării unei activităţi
vremelnice şi întâmplătoare ci unei îndeletniciri cu titlu profesional.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă sunt proprii acelui soţ care a
adus un aport excepţional în munca pe care o prestează, datorită priceperii şi calităţilor
sale personale. Asemenea premii şi recompense sunt, prin natura lor, bunuri proprii, nu
fiindcă ar constitui venituri excepţionale, căci şi câştigul la loterie are acest caracter, fără a
deveni neapărat bun propriu, ci fiindcă ele constituie remunerarea unei realizări în care se
oglindesc însuşirile excepţionale şi remarcabile ale soţului căruia i-au fost acordate.
Indemnizația de asigurare și depăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soți sunt bunuri proprii fiindcă servesc la repararea unor prejudicii intim
legate de persoana celui vătămat.
Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și
bunul dobândit în schimbul acestora sunt de asemenea bunuri proprii, prin această
reglementare s-a urmărit evitarea confuziei între cele două mari categorii de bunuri aflate
în patrimoniul soţilor, făcându-se aplicarea principiului subrogaţiei reale cu titlu universal:
,,in judiciis uneversalibus pretium succedit loco rei et res, loco pretii”.
În vreme ce calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, acestea bucurându-se,
sub regimul matrimonial legal, de prezumția de comunitate, calitatea de bun propriu
trebuie dovedită, proba facându-se în funcție de cum este vorba de raporturile stabilite
între soți sau între aceștia și terțele persoane.
În ceea ce priveşte bunurile proprii, oricare dintre soţ are, cu privire la acestea,
dreptul de a le administra, folosi şi dispune de ele după regulile dreptului comun, în mod
autonom. El poate da celuilalt soţ mandat general pentru administrarea bunurilor sale
proprii, sau mandat special pentru încheierea unor acte de dispoziţie cu privire la anumite
bunuri proprii.
Soţii pot încheia cu terţii, cu privire la bunurile lor proprii, orice acte juridice, fără a fi
necesar consimţământul celuilalt soţ.

4.14. Mandatul tacit reciproc


Prezumţia de mandat tacit reciproc este o prezumţie legală, fiind instituită de art.
345 din Codul civil, care prevede că oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de
administrare, folosinţă sau dispoziţie asupra bunurilor comune, este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ. Astfel, fiecare din soţi este presupus, atunci când exercită
aceste drepturi conferite de lege asupra bunurilor comune, că o face nu numai în nume
propriu, dar şi ca reprezentant al celuilalt soţ, în virtutea unui mandat tacit de reprezentare.
Este o prezumţie relativă, putând fi răsturnată de soţul care nu a participat la
încheierea actului care poate dovedi că n-a dat mandat celuilalt soţ şi chiar s-a opus la
încheierea respectivului act.
Mandatul tacit reciproc este grevat de anumite limite care pot fi legale sau
convenționale. Astfel, în privința limitelor legale, prezumția nu se aplică în privința
înstrăinării sau grevarea unor terenuri sau construcţii; schimbării destinației bunului
comun, precum și a actelor de dispoziție prin care este afectată folosința locuinței familiei
sau a bunurilor care fac parte din aceasta.
Restrângerea mandatului poate fi și convenţională.

49
4.15. Datoriile comune ale soților
Soții răspund cu bunurie comune pentru:
a) obigațiie născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea
bunurilor comune
b) obigațiie pe care le-au contractat împreună
c) obigațiile asumate de către oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor
obișnuite ale căsăroriei
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unu dintre soți, a bunurilor
aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soțior.
Codul civil stabilește o ordine de urmărire a bunurilor soților pentru datoriile
acestora, această ordine având un caracter imperativ, atât în cazul datoriilor comune, cât
și în cazul celor solidare. Astfel, pentru datoriile contractate împreună de soți, aceștia vor
răspunde cu bunurile comune, iar dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanței, creditorul se poate îndestula și din bunurile proprii, până la acoperirea creanței.
Per a contrario, pentru datoriile personale, creditorii vor urmări bunurile proprii și, în
măsura în care ele nu sunt suficiente, aceștia pot urmări bunurile comune, având astfel
posibilitatea de a cere instanței de judecată partajul acestora.
Pentru protejarea soțului care a plătit întreaga datorie comună, legea a stabilit un
drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până a acoperirea integrală a creanțelor pe
care acesta i le datorează.

4.16. Lichidarea regimului comunității legale


Ca orice regim matrimonial reglementat de Codul civil, regimul matrimonial legal
poate fi modificat în timpul căsătoriei, soții optând în acest fel pentru regimul comunității
convenționale sau pentru cel al separației de bunuri. Indiferent de opțiunea soților, trebuie
să facem distincția între modificarea și încetarea regimului comunității legale, chiar dacă
modificarea regimului presupune inevitabil și încetarea acestuia. Astfel, regimul încetează
fie prin constatarea nulității sau prin anulare, fie prin desfacerea căsătoriei soților sau prin
încetarea acesteia.
În privința valabilității regimului matrimonial legal, Codul civil, consacră soluția
menținerii acestuia până la momentul partajului. La încetarea comunității aceasta se
lichidează prin două modalități alese de soți: prin hotărâre judecătorească sau prin act
autentic notarial. Încetarea comunității presupune că bunurile dobândite până în acel
moment rămân bunuri commune în devălmășie, iar cele dobândite ulterior vor fi bunuri
proprii ale soțului dobânditor. Soluția este valabilă și în privința datoriilor contractate
înainte sau după încetarea comunității legale.
Lichidarea comunității legale sau partajul este momentul în care fiecare soț
dobândește o cotă parte din bunurile commune și în același timp își preia bunurile proprii.
Până în momentul lichidării, comunitatea subzistă atât sub aspectul bunurilor, cât și sub
aspectul datoriilor. De altfel, art.357 Cod civil prevede clar că după divorț, foștii soți rămân
coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei părți ce revine
fiecăruia.
Literatura juridică şi practica judiciară sunt în sensul potrivit
căruia cota-parte care se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia
sa la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. Codul civil adaugă acestui criteriu și
contribuția soților la îndeplinirea obligațiilor comune.
Este motivul pentru care este posibil ca cotele-părţi ale soţilor să fie neegale,
întrucât aportul acestora la dobândirea bunurilor comune a fost diferit. Dacă nu se poate
determina contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, atunci instanţa de
judecată poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi.

50
Potrivit art.669-686 Cod civil, acțiunea de partaj este imprescriptibilă cu excepția
cazului în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.
Partajul se va face în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, bunul fiind
indivizibil, se poate proceda în următorul sens: atribuirea întregului bun, în schimbul unei
sulte, unuia dintre coproprietari; vânzarea bunului și împărțirea banilor între coproprietari
proporțional cu cota parte ce li se cuvine.
Partajul sau lichidarea bunurilor comune poate avea loc și în timpul căsătoriei, fie
prin bună învoială, fie prin hotărâre judecătorească. Astfel, modificarea regimului
matrimonial presupune că lichidarea sau partajul poate avea loc în orice moment, în timpul
căsătoriei sau ulterior, lichidarea bunurilor nefiind condiționată de existența unor motive
temeinice.
Împărțirea bunurilor comune în timpul comunității poate fi cerută în cazul în care
interesele unuia dintre soți sau ale terților necesită partajul, deci trebuie să existe
obligatoriu un motiv temeinic justificat.
Instanța competentă a judeca partajul este judecătoria, acțiunea putând fi formulată
fie odată cu cererea de divorț, fie ulterior acesteia. Hotărârea de partaj are efect constitutiv
și constituie titlu executoriu.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce presupune independența patrimonială a soților? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 41.
2. Precizați care sunt limitele mandatului tacit reciproc. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 46 .
3. Ce reprezintă prezumția bancară? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 42.

4. Care este ordinea de urmărire a datoriilor soților? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 47.

Rezumatul unității de învățare: Unitatea de învățare analizează relațiile patrimoniale


dintre soți, punând accent pe regimurile matrimoniale reglementate de actuala
reglementare legală.

4.17. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizaţi regimul matrimonial legal.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

51
4.18. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

52
– Unitatea de învăţare 5 –

REGIMUL MATRIMONIAL ÎN DREPTUL ROMÂNESC ACTUAL


POTRIVIT DISPOZIȚIILOR NOULUI COD CIVIL.
REGIMURI ALTERNATIVE

5. Unitatea de învățare 5
Regimul matrimonial în dreptul românesc actual potrivit dispozițiilor noului cod
civil. Regimuri alternative
5.1. Obiective
5.2. Regimul separației de bunuri
5.3. Regimul comunității convenționale. Convenția matrimonială
5.4. Clauza de preciput
5.5. Inopozabilitatea convenției matrimoniale
5.6. Modificarea convenției matrimoniale
5.7. Lucrare de verificare
5.8. Bibliografie

5.1. Obiective
• înţelegerea de către studenţi a conceptului de regim matrimonial alternativ
• cunoaşterea regimului separației de bunuri și a regimului convențional
• Cunoașterea clauzelor din convenția matrimonială

5.2. Regimul separației de bunuri


Regimul separației de bunuri este un regim matrimonial reglementat prin noua
regelmentare legală, având ca sursă fie convenția matrimonială, fie cererea unuia dintre
soți prin care acesta solicită instanței de judecată încetarea comunității legale, urmare a
faptului că celălalt dintre soți pune în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei. Acest
regim prezintă dezavantajul faptului că nu creează nicio comunitate între soți, fapt care s-a
afirmat că este în totală contradicție cu scopul moral al căsătoriei (A. Bacaci). Acest regim
prezintă avantajul modalității de gestionare a bunurilor, în sensul că fiecare soț
administrează, folosește și dispune singur de bunurile proprii. De asemenea, existența
unuei minime solidarități în gestionarea cheltuielilor căsătoriei reprezintă de asemenea un
avantaj al acestui regim matrimonial. Dezavantajul fundamental este dat de situația soțului
care nu a avut venituri dar care a avut contribuții importante la creștrea și educarea
copiilor.
Regimul presupune separația activului și pasivului care compun patrimoniile celor
doi soți. Art.361 Cod civl prevede obligativitatea întocmirii de către notarul public al unui
inventar al bunurilor proprii, indiferent de modalitatea de dobândire a acestora. Dacă unul
dintre soți folosește bunul celuilalt soț, atunci acesta nu devine proprietar asupra lui, ci va
fi uzufructar. În același sens, regimul presupune și separația pasivului patrimonial. Prin
urmare, datoriile pe care soții le-au avut înainte de nașterea regimului matrimonial rămân
proprii.
La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de
retenție asupra bunurile celuilalt soț până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au
unul făță de celălalt.

53
Încetarea separației de bunuri are loc la încetarea sau desfacerea căsătoriei sau la
modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
Art.360 Cod civil face referire și la participarea la achiziții, punctând masa de
achiziție netă și creanța de participare. Astfel, masa de achiziție netă reprezintă masa de
bunuri dobândită de oricare dintre soți în timpul regimului matrimonial din care se scade
pasivul, adică datoriile soților.
Creanța de participare reprezintă diferența dintre cele două mase de achiziții nete
ale soților și se datorează de către soțul a cărui masă de achiziții este mai mare, putând să
fie plătită în bani sau în natură.

5.3. Regimul comunității convenționale. Convenția matrimonială


Convenția matrimonială este actul juridic solemn prin intermediul căreia viitorii soți
sau soții aleg un regim matrimonial căruia să i se supună sau modifică regimul matrimonial
aplicabil pe durata căsătoriei lor. Convenția matrimonială este act juridic solemn,
sinalagmatic, accesoriu, supus unor forme de publicitate speciale pentru a deveni opozabil
terților. Aceasta are un caracter facultativ și subsidiar, în sensul că, alegerea ei este un
drept al soților, iar în cazul în care convenția nu se încheie, soții sunt considerați că s-au
supus regimului matrimonial legal.
Pentru a fi valabilă, convenția matrimonială trebuie să îndeplinească anumite
condiții de fond și de formă. Condițiile de fond se referă la capacitatea de a contracta, la
consimțământ, obiect și cauză.
Capacitatea de a încheia o convenție matrimonială o au toate persoanele care se
pot căsători. Minorii pot încheia o astfel de convenție numai cu încuviințarea ocrotitorului
său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.
Obiectul convenției îl constituie alegerea de către soți a unui regim matrimonial, în
vreme ce cauza constă în intenția soților de a se supune numai acestui regim.
Condițiile de formă privesc atât valabilitatea convenției, cât și opozabilitatea
acesteia. În prima categorie se impune cerința încheierii convenției prin înscris autentificat
de către notarul public, iar în a doua, înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor
matrimoniale (art.334 Cod civil) și înscrierea pe marginea actului de căsătorie a mențiunii
privind încheierea unei convenții matrimoniale. În anumite situații se mai impune și
înscrierea în cartea funciară, în registrul comerțului sau în alte registre prevăzute de lege.
În fața notarului, părțile trebuie să se prezinte persoanl sau pot fi reprezentate prin
mandatar cu procură autentică, specială având caracter predeterminat.

5.4. Clauza de preciput


Preciputul este o instituție juridică nou reglementată legal în dreptul românesc
(art.367 lit.d) Cod civil), originea sa regăsindu-se în dreptul francez.
Preciputul reprezintă acea clauză din convenția matrimonială prin care se
stipulează că soțul supraviețuitor va prelua fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul
sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau coproprietate. Clauza
de preciput poate fi cuprinsă în convenția matrimonială prin care soții aleg regimul
matrimonial. Obiectul preciputul îl constituie unul sau mai multe bunuri comune, singulare
pe care soții trebuie să le individualizeze în convenția matrimonială sau cel puțin să
prevadă condițiile prin care acestea pot fi individualizate la data executării preciputului.
Aceste bunuri pot fi deținute în devălmășie sau în coproprietate.
Trebuie precizat că acest beneficiu prevăzut de legiuitorul civil este recunoscut
numai soților, nu și altor categorii de persoane și nu este supusă raportului donațiilor, ci
doar reducțiunii liberalităților excesive (art.1091 Cod civil). Reducțiunea liberalităților
excesive este operațiunea prin care moștenitorii rezervatari pot cere reducerea
liberalităților excesive care le încalcă rezerva legală

54
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere drepturilor creditorilor comuni de a
urmări bunurile care fac obiectul preciputului. Această clauză se execută în natură, iar
dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din activul net al comunității.
Clauza de preciput devine caducă în următoarele situații:
- când comunitatea încetează în timpul vieții soților (în caz de defacere, desființare
sau căsătorie putativă);
- când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător;
- când soții au decedat în același timp;
- când bunurile care au făcut obiectul preciputului au fost vândute la cererea
creditorilor soților.

5.5. Inopozabilitatea convenției matrimoniale


Convenția matrimonială produce efecte cu privire la terți doar dacă au fost
respectate condițiile de publicitate prevăzute de lege sau dacă terții au aflat pe altă cale
despre existența acesteia. În caz contrar, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților.
Situația este similară și în cazul actelor juridice încheiate de terți cu oricare dintre soți
înainte de încheierea căsătoriei.
Neîndeplinirea formalităților de publicitate are drept consecință, în raporturile cu
terții de bună credință, faptul că aceștia îi pot considera pe soți căsătoriți sub regimul
comunității legale.

5.6. Modificarea convenției matrimoniale


Modificarea convenției matrimoniale se va realiza cu consimțământul tuturor părților
care au partcipat la încheierea ei, constatat prin înscris autentificat de către notarul public.
Prin modificarea convenției matrimoniale trebuie respectate și formele de publicitate în
registrele prevăzute de lege, în caz contrar, modificarea este inopozabilă terților de bună
credință.
Desființarea convenției matrimoniale face ca între soți să se aplice regimul de drept
comun, adică acela al comunității legale.
Regimul comunității convenționale oferă soților posibilitatea de a stabili, prin
convenție matrimonială aspecte legate de problemele patrimoniale dintre soți. Astfel, soții
pot decide cu privire la lărgirea comunității sau restrângerea acesteia. De asemenea, soții
pot să decidă acordul pentru încheierea actelor de administrare, în această situație trebuie
ca aceștia să indice actele care urmează a face obiectul convenției. Dacă unul dintre soți
încalcă dispozițiile convenționale privind gestiunea și administrarea comună a bunurilor,
actul respectiv va fi lovit de nulitate relativă, potrivit art.347 Cod civil.
S–a afirmat în literatura de specialitate că (A. Bacaci), regimul comunității
convenționale este o specie a regimului comunității legale, motiv pentru care dacă prin
convenția matrimonială nu s-au reglementat anumite aspecte de ordin patrimonial, se vor
aplica dispozițiile privitoare la regimul matrimonial legal.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce presupune separația de bunuri a soților? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 51.
2. Ce este clauza de preciput? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 52.
3. Inopozabilitatea convenției matrimoniale. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................

55
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 53.

Rezumatul unității de învățare: Unitatea prezintă regimurile matrimoniale alternative în


reglementarea noului Cod civil. Sunt astfel analizate: regimul separației de bunuri, precum
și regimul matrimonial convențional.

5.7. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizaţi clauza de preciput. Analizați regimul separației de bunuri a soților.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

5.8. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
56
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

57
– Unitatea de învăţare 6 –

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

6. Unitatea de învățare 6
Desfacerea căsătoriei
6.1. Obiective
6.2. Prezentare generală a modalităților de desfacere a căsătoriei reglementate de
Codul civil
6.3. Divorțul din cuplă. Motive de divorț și criterii de apreciere
6.4. Procedura divorțului din culpă
6.5. Divorțul prin acordul părților
6.6. Divorțul din cauza stării de sănătate a unui soț
6.7. Lucrare de verificare
6.8. Bibliografie

6.1. Obiective
• cunoașterea de către studenţi a conceptului de desfacere a căsătoriei
• cunoaşterea modalităților de desfacere a căsătoriei
• cunoaștererea procedurii privind desfacererea căsătoriei

6.2. Prezentare generală a modalităților de desfacere a căsătoriei


reglementate de Codul civil

Spre deosebire de încetarea căsătoriei care are loc de drept la moartea unuia dintre
soţi sau la declararea prin hotărâre judecătorească a morţii unuia dintre soţi, desfacerea
căsătoriei are loc în timpul vieţii soților, modalitățile rin care aceasta se poate realiza fiind
prevăzute de legiuitorul civil. Actuala reglementare punctează mai multe modalități de
desfacere a căsătoriei, spre deosebire de Codul familiei care se referee doar la divorțul din
culpă și la divorțul prin acordul soților. De asemenea, și procedura de desfacere a
căsătoriei suferă modificări în actuala reglementare legală, legiuitorul dând posibilitatea
soților de a allege, în funcție de împrejurări, ăntre procedura judiciară și cea extrajudiciară.
Potrivit art. 373 Cod civil, divorțul poate avea loc prin:
a) acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre ei, acceptată de celălalt soț;
b) prin existența unor motive temeinic justificate, atunci când raporturile dintre soți sunt
grav și iremediabil afectate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Codul civil prevede posibilitate realizării divorțului pe care extrajudiciară
(administrativă sau notarială) sau pe cale judiciară.
Din analiza dispozițiilor art.372 Cod civil, rezultă că legiuitorul a avut în vedere atât
ideea de culpă în desfacerea căsătoriei, cât și ideea divorțului remediu, atunci când a
prevăzut legal posibilitatea unuia dintre soți de a solicita divorțul atunci când starea de
sănătate nu mai permite continuarea căsătoriei. În acest din urmă caz, ni se pare
justificată intervenția legiuitorului care îl apără de culpă pe soțul care din motive
independente de propria voință, nu mai poate continua acele relații specifice căsătoriei.
În ceea ce privește culpa soților, este de remarcat că divorțul se poate pronunța,
potrivit actualelor dispoziții legale, atât din cupla soțului reclamant, cât și din culpa soțului
pârât. Soluția de asemenea ni se pare justă, pentru că în caz contrar, deși de rea credință,
58
soțul reclamant putea fi exclus nejustificat de la ideea de culpă, creându-se astfel o
inechitate nedorită sub aspectul efectelor personale și patrimoniale ale divorțului. De
asemenea, la o scurtă analiză a dispozițiilor legale, rezultă că, acordul de voință al soților
exclude culpa, ofițerul de stare civilă sau notarul public fiind chemați doar să verifice dacă
sunt îndeplinite condițiile legale pentru desfacerea căsătoriei, nu să instrumenteze asupra
motivelor de divorț.

6.3. Divorțul din cuplă. Motive de divorț și criterii de apreciere


Codul civil, atunci când vorbește despre divorțul din culpă (art.373 lit.b) nu enumeră
motivele de divorţ, arătând doar că atunci când există motive temeinice şi raporturile dintre
soţi sunt vătămate grav nemaifiind posibilă continuarea căsătoriei, aceasta se poate
desface.
Desigur că revine instanţei de judecată, potrivit principiului rolului activ, să
aprecieze de la caz la caz temeinicia motivelor de divorţ.
Rezultă că, exceptând acordul soţilor pentru divorţ, pentru pronunţarea divorţului
trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor motive temeinice; acestea să fi
vătămat grav raporturile dintre soţi; să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.
Aşadar, rezultă că divorţul va putea fi pronunţat numai în cazuri justificate şi nu
dacă există o simplă neînţelegere între soţi. Aici apare importanța respectării obligațiilor cu
caracter personal care decurg din încheierea căsătoriei.
Dar pentru a percepe real cazurile şi motivele temeinice, instanţa poate să dispună
efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare.
Practica judiciară a considerat motive temeinice de divorţ:
– refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt ori părăsirea
nejustificată a domiciliului conjugal;
– infidelitatea unuia dintre soţi;
– atitudinea exprimată de unul dintre soţi prin acte de violenţă, care fac imposibilă
continuarea căsătoriei;
– nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;
– părăsirea domiciliului conjugal de unul dintre soţi pentru mutarea voită cu serviciul
în altă localitate, căsătoria devenind imposibilă.
Divorțul din culpă își găsește reglementare și în actuala reglementare, aceasta
punctând o serie de efecte directe ale culpei în raporturile patrimoniale dintre soți, anume:
efecte cu privire la atribuirea contractului de închiriere (art.324 Cod civil); efecte cu privire
la dreptul de despăgubiri (art.388 Cod civil); obligația de întreținere (art.389 Cod civil);
prestația compensatorie (390 Cod civil).
Așa cum am precizat, divorțul din culpă se aplică numai atunci când, din cauza unor
motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu
mai este posibilă.
Dacă din probele administrate de părți nu există nicio culpă, atunci divorțul nu se
poate pronunța pe acest motiv, cererea de divorț urmând a fi respinsă de instanța de
judecată. În această situație, soții vor putea divorța numai dacă amândoi sunt de acord,
dacă dovedesc o separare în fapt de cel puțin 2 ani sau dacă reclamantul suferă de o
boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Culpa poate aparține în exclusivitate unuia dintre soți sau poate aparține
amândorura. Deși, Codul civil nu definește culpa, este evident că aceasta se referă la acel
soț care este vinovat de desfacererea căsătoriei în situația în care comportamentul său a
avut ca efect vătămarea gravă și iremediabilă a relațiilor de familie. Proba culpei revine
reclamantului.

59
6.4. Procedura divorțului din culpă
Acțiunea de divorț are un caracter personal, prin urmare nu poate fi intentată decât
de către soți. prin urmare, aceasta nu poate fi promovată nici de către creditori, nici de
către procuror care însă poate interveni în instanță în orice fază a procesului, cu prioritate
atunci când există și copii minori. Moștenitorii reclamantului pot continua acțiunea de divorț
atunci când, potrivit art.380 Cod civil, soțul reclamant decedează, acțiunea acestora fiind
admisă doar în situația în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât.
Cererea de divorț va trebui să cuprindă toate elementele prevăzute de art.112 Cod
proc.civilă. Prin cererea de divorț se poate solicita și soluționarea problemelor legate de
exercitarea autorității părintești; stabilirea locuinței copiilor minori; a contribuției de
întreținere a acestora. De asemenea, instanța se poate pronunța, atunci când este
chemată în acest sens, și cu privire la lichidarea regimului matrimonial.
Soțul pârât poate formula la rândul său cerere reconvențională până la prima zi de
înfățișare, atunci când consideră că soțul reclamant poartă culpa destrămării relațiilor de
căsătorie. Când din motive imputabile soțului reclamant, nu o formulează până la acastă
dată, prin excepție, o poate formula până la începerea dezbaterilor asupra fondului la
prima instanță sau, dacă cererea se judecă în apel, va face cererea direct la această
instanță.
Conform art. 607 Cod proc.civ. cererea de divorț este de competența instanței în
circumscripția căreia se află ultimul domiciliu comun al soților. Dacă aceștia nu au avut un
domiciliu comun, competența revine instanței de la domiciliul soțului pârât. Dacă pârâtul nu
are domiciliul în țară sau dacă reclamantul dovedește că a făcut toate demersurile pentru
a-l afla, dar fără succes, competența revine instanței de la domiciliul reclamantului.
În privința competenței materiale, acesta revine judecătoriei, în primă instanță.
Părțile au obligația de a se prezenta personal în fața instanței de judecată, ceea ce
nu exclude asistarea acestora prin avocat. Regula nu se aplică în căile de atac. Există
însă și excepții: când unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, când unul
dintre soți este împiedicat să se prezinte din cauza unei boli grave; când unul dintre soți
este pus sub interdicție; când unul dintre soți are reședința în străinătate.
Pentru a nu fi respinsă cererea de divorț, la primul termen de judecată, prezența
reclamantului este obligatorie. Regula nu se aplică în cazul pârâtului dacă acesta nu a
introdus cerere reconvențională.
Cererea de divorț se judecă în ședință publică și în mod excepțional în cameră de
consiliu, atunci când acest lucru este necesar pentru o bună administrare a probelor. În
toate cazurile hotărârea se pronunță în ședință publică.
Martori în procesul de divorț pot fi și rudele și afinii cărora li se pot lua declarații
legate de raporturile dintre soți.
Instanța de judecată se pronunță prin hotărârea de divorț asupra admiterii sau
respingerii cererii de divorț. Dacă este admisă, instanța poate pronunța divorțul din culpa
unuia dintre soți sau din culpa amândorura. În această situație se va prnunța și asupra
cererilor accesorii divorțului.
Astfel, instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia
dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori.
În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi ţinând seama de
interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de 10 ani, va
hotărî pentru fiecare dintre copii dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei. Criteriile de
apreciere a interesului superior al copilului sunt cele reglementate în art.6 din Legea 272
din 2014. În procesele cu copii minori, prezenţa procurorului şi concluziile sale constituie
garanţii că se va da o hotărâre justă privind încredinţarea minorilor.
Dacă există motive temeinice, de cele mai multe ori datorate imoralităţii ori
comportării părinţilor, copiii minori pot fi încredinţaţi unor rude sau altor persoane, dar
numai cu consimţământul acestora, ori unor instituţii de ocrotire.

60
Instanța de judecată se poate pronunța și cu privire la numele pe care urmează să
îl poarte soții. Regula este aceea a revenirii la numele anterior căsătoriei, însă dacă soții
se înțeleg, numele de familie dobândit la căsătorie poate fi păstrat și ulterior.
De asemenea, instanța dispune și cu privire la contribuția de întreținere datorată
minorilor de către părintele la care aceștia nu locuiesc.
Din practica judiciară, a rezultat că pensia de întreţinere se va putea stabili sub
forma unei cote procentuale din retribuţia lunară a debitorului. De asemenea, instanța de
judecată poate se poate pronunța și cu privire la pensia de întreținere între soți. Prestația
compensatorie se poate acorda numai dacă căsătoria a durat cel puțin 20 de ani și nu se
poate cumula cu pensia de întreținere.
Dacă s-a solicitat și lichidarea regimului matrimonial, instanța se va pronunța și
asupra acestei cereri.
O altă cerere accesorie care se poate soluționa este cu privire la locuința soților.
Astfel, art.324 Cod civil prevede că la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă
folosirea locuinței de către ambii soți, beneficiul contractului de închiriere va fi atribuit
ținându-se seama de interesul superior al copiilor și de posibilitățile locative ale foștilor
soți.
De punctat este și faptul că, hotărârea de divorț produce efecte și asupra dreptului
la moștenire, în sensul că foștii soți nu mai au drept la moștenirea celuilalt.
Împotriva hotărârii de divorț se pot exercita ambele căi de atac: apelul și recursul, în
termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
Data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a hotărârii de divorț. În cazul
divorțului prin acordul soților pe cale extrajudiciară, data desfacerii este data eliberării
certificatului de divorț. Hotărârea se va comunica din oficiu serviciului de stare civilă
competent a face mențiunea pe marginea actului de căsătorie.
Legea nr. 61/1993 stabileşte dispoziţiile privind alocaţia de stat pentru copii.
Conform art. 3, alin. 2, copilul este titularul dreptului la alocaţia de stat.
Încasarea alocaţiei, potrivit art. 4 din lege, se realizează astfel:
– dacă părinţii sunt împreună şi-l îngrijesc pe copil, alocaţia o poate primi oricare
dintre ei, conform acordului;
– dacă părinţii nu sunt împreună şi copilului i-a fost stabilit domiciliul la unul dintre
aceştia sau copilul a fost încredinţat după divorţ unuia dintre părinţi şi există neînţelegeri
privind încasarea alocaţiei, aceasta se va încasa pe baza deciziei autorităţii tutelare de
către părintele la care se află domiciliul copilului sau căruia i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare;
– dacă minorul se află în plasament familial ori este încredinţat unui terţ, încasarea
alocaţiei se face de tutore ori curator sau de asistentul maternal;
– după împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei se poate face direct titularului,
dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
În cazul adopţiei, se va ţine seama de noua situaţie juridică rezultată din adopţie.
Alocaţia de stat pentru copii se include în venitul net al familiei. Nu poate face
obiectul unei renunțări.

6.5. Divorțul prin acordul părților


Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat pe cale judiciară sau extrajudiciară. În
această ultimă situație, divorțul poate urma o procedură a dministrativă sau una notarială.
În cazul divorțului pe cale judiciară este necesară prezența personală a soților în
fața instanței de judecată căreia îi revine îndatorirea de a constata existența
consimțământului liber și neviciat al soților. În situația în care soții s-au înțeles ți cu privire
la cererile accesorii, aceștia pot apela la procedurile extrajudiciare sau pot formula de
asemenea acțiune în justiție. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre
soți este pus sub interdicție judecătorească.

61
În cazul divorțului pe cale extrajudiciară, competența de soluționare a cererii revine
serviciului de stare civilă sau notarului public de la ultimul domiciliu comun al soților.
Alegerea acestei căi de desfacere a căsătoriei este posibilă dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:
1. existența unui consimțământ liber și neviciat
2. inexistența unor copii minori rezultați din căsătoria respectivă. În caz contrar,
dacă aceștia există, acordul lor trebuie să acopere și cererile accesorii
3. existența raportului de anchetă socială din care să rezulte acordul soților din
care să rezulte exercitarea în comun a autorității părinteși precum și stabilirea
locuinței copilului în acord cu interesul său superior.
Ofițerul de stare civilă sau notarul public va elibera certificatul de divorț, dacă va
constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, acesta fiind și momentul
desfacerii căsătoriei. Pentru opozabilitate față de terți, se va face și mențiune pe marginea
actului de căsătorie.
În situația în care nu sunt îndeplinite condițiiile cerute de lege pentru divorțul soților
prin acord, pe cale extrajudiciară, notarul public sau ofițerul de stare civilă va emite o
dispoziție de respinegere a divorțului și va sfătui soții să se adreseze instanței de judecată.

6.6. Divorțul din cauza stării de sănătate a unui soț


Codul civil prevede și posibilitatea ca acțiunea de divorț să aibă la bază motivul
stării de sănătate a unuia dintre soți, fapt care practic face imposibilă continuarea firească
a căsătoriei. În această situație, acțiunea de divorț trebuie promovată de soțul bolnav.
Această posibilitate nu trebuie asimilată divorțului din culpă deoarece este exclusă vina
soțului bolnav.
În situația în care soțul bolnav nu promovează o astfel de inițiativă, celălalt soț are
posibilitatea despărțirii în fapt și ulterior, introducerea acțiunii după trecerere termenului de
cel puțin 2 ani, prevăzut de Codul civil, sau are posibilitatea divorțului din culpă. Evident se
pune totuși întrebarea dacă soțul sănătos și-a îndeplinit obligația de a fi solidar cu soțul
bolnav, obigație de decurge de asemenea din firescul căsătoriei.
Despărțirea în fapt a soților reprezintă o stare de fapt care duce, din motive variate,
temeinice sau nu, la o separare aproape definitivă a celor doi soți, în sensul în care
aceștia nu mai locuiesc, nu mai conviețuiesc împreună, nu ai împart traiul zilnic conform
normelor imperative care alcătuiesc instituția căsătoriei. Această realitate este opusă
căsătoriei și contrară scopurilor acesteia. Despărțirea în fapt reprezintă o înstrăinare a
celor doi soți, o îndepărtare de îndatoririle specifice căsniciei, care în cele mai multe
situații are consecința desfacerii căsătoriei prin divorț. Codul civil reglementează expres
această posibilitate pe care o au soții de a solicita divorțul.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce condiții trebuie îndeplinite pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților? Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
...............................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 59-60.
2. Cine apreciază temeinicia motivelor de divorț? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 57.

3. Ce condiții trebuie îndeplinite în cazul divorțului pentru motive de sănătate? Folosiţi


spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului................................................................................

62
.............................................................................................................................................................
...............................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 59-61.

Rezumatul unității de învățare: Unitatea de învățare se centrează pe modalitățile de


desfacere a căsătoriei, analizând fiecare asemenea modalitate.

6.7. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizați procedura desfacerii căsătoriei.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

6.8. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964

63
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

64
– Unitatea de învăţare 7 –

ÎNCETAREA ȘI DESFIINȚAREA CĂSĂTORIEI

7. Unitatea de învăţare 7
Încetarea și desființarea căsătoriei
7.1. Obiective
7.2. Incetarea și desființarea căsătoriei
7.3. Desființarea căsătoriei
7.4. Nulitatea absolută. Cazuri de nulitate absolută
7.5. Cazuri de nulitate relativă
7.6. Efectele nulităților
7.7. Căsătoria putativă
7.8. Lucrare de verificare
7.9. Bibliografie

7.1. Obiective
• înțelegerea de către studenţi a distincției între încetarea și nulitatea căsătoriei
• cunoaşterea distincției dintre nulitatea relativă și cea absolută, precum și a
regimului juridic derogator de la dreptul comun
• cunoaștererea efectelor căsătoriei putative

7.2. Incetarea și desființarea căsătoriei


Încetarea căsătoriei intervine în cazul morții unuia dintre soți sau în cazul declarării
judecătorești a morții. Probleme se ridică în cea de-a doua ipoteză prezentată anterior, în
sensul că, este posibil ca după rămânerea definitivă a hotărârii de declarare a morții, soțul
supraviețuitor să intre cu bună credință într-o altă căsătorie iar ulterior, să fie necesară
anularea hotărârii declarative a morții, urmare a apariției soțului declarat mort. În această
situație, apărând buna credință a soțului recăsătorit, se va menține căsătoria nouă, în
vreme ce prima este desfăcută la data încheierii celei de a doua.
Dacă soțul care s-a recăsătorit a fost de rea credință, noua căsătorie se consideră
lovită de nulitate absolută, făcându-se evident și aplicarea dispozițiilor privitoare la
bigamie.
Efectele încetării căsătoriei vizează atât aspectele patrimoniale, cât și pe cele
personale. Astfel, soțul supraviețuitor va putea purta și pe mai departe numele soțului
decedat iar în privința capacității de exercițiu, dacă acesta nu împlinise 18 ani, ăși menține
pe mai departe capacitatea de exercițiu.
Regimul matrimonial încetează, urmân a fi lichidat în condițiile stabilite de lege sau
de convenția soților, dacă aceștia au încheiat o astfel de convenție.
Autoritatea părintească asupra copiilor se exercită doar de către părintele rămas în
viață.

7.3. Desființarea căsătoriei


Nulitatea sau desființarea căsătoriei intervine ca sancţiune a nerespectării unor
cerinţe exprese ale legii privind încheierea căsătoriei. Ca urmare a specificului relaţiilor
sociale ce intră în sfera de reglementare a dreptului familiei, legea conţine dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun în ce priveşte actul juridic al căsătoriei.

65
Aceste dispoziţii derogatorii privesc cauzele de nulitate şi efectele acesteia şi uneori
distincţia între nulităţile absolute şi nulităţile relative.
Astfel, în interesul menţinerii căsătoriei, în unele cazuri, poate fi confirmată nulitatea
chiar dacă este absolută, derogându-se astfel de la dreptul comun.
De asemenea, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei
este înlăturat în privinţa soţului de bună-credinţă.
Trebuie de asemenea precizat că, având în vedere numeroasele garanții pe care le
instituie legea pentru a asigura valabilitatea căsătoriei, se întâmplă destul de rar să avem
de-a face cu cazuri de nulitate a căsătoriei.
Clasificarea nulităților în dreptul familiei se realizează în nulități absolute și nulități
relative, în această materie nefiind admise nulitățile virtuale.
În acest sens, art.293 din Codul civil prevede că este lovită de nulitate absolută
căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art.271, 273,274,276 și 287
alin.1. Este anulabilă căsătoria fără respectarea art.272 alin 2, 4 și 5 Cod civil. Ca element
de noutate, actuala reglementare, reglementează expres sancțiunea nulității pentru
căsătoria fictivă și pentru lipsa diferențierii sexuale.

7.4. Nulitatea absolută. Cazuri de nulitate absolută

Încheierea căsătoriei fără respectarea dispozițiilor legale privitoare la vârsta


matrimonială (art.294 Cod civil)
Deşi această nulitate este absolută, ea poate fi, totuşi, acoperită în urmatoarele
situaţii prevăzute în art.294 alin.2 Cod civil: dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani; dacă soția a născut sau dacă soția a
rămas însărcinată. Nulitatea căsătoriei este acoperită şi în cazul în care bărbatul nu are
vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei,iar soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată.

Căsătoria a fost încheiată de o persoană deja căsătorită (art.273 și 293 alin.2 Cod
civil)
Această sancţiune urmăreşte ocrotirea principiului monogamiei căsătoriei.
Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei după încheierea căsătoriei, aceasta
însemnând că cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate chiar dacă prima căsătorie a
fost desfăcută ulterior prin divorţ ori a încetat după data încheierii celei de-a doua.

Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art.274 și art.293 alin.2
Cod civil)
Legea este imperativă şi căsătoria este oprită, fără a distinge între rudenia din
căsătorie şi cea din afara căsătoriei, între persoanele care sunt rudă în linie directă sau
colaterală, indiferent de gradul de rudenie, până la gradul patru inclusiv.
Încălcarea unei astfel de dispoziții legale duce la aplicarea normelor de drept penal
privitoare la infracțiunea de incest prevăzută în art.203 Cod penal.

Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art.276 și 293 alin.1 Cod civil)
Nulitatea absolută intervine fără a deosebi dacă aceştia sunt puşi sau nu sub
interdicţie ori dacă încheie căsătoria în momente de luciditate pasageră sau în momente în
care nu au asemenea luciditate.
De asemenea, este nulă căsătoria încheiată de cel lipsit vremelnic de facultăţile
sale mintale cât timp nu are discernământul faptelor sale (art. 299 din Codul civil).
S-a decis că persoanele care vremelnic nu au discernământul faptelor sunt oprite
să se căsătorească numai atât timp cât nu au posibilitatea să consimtă conştient, spre

66
deosebire de alienaţii sau debilii mintal care sunt împiedicaţi să se căsătorească şi atunci
când nu se află puşi sub interdicţie.

Lipsa de solemnitate (art.287 alin.1 și art.293 alin.1 Cod civil)


Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atunci când lisește chiar și un singur
element al solemnității sale.

Lipsa de publicitate (art.287 alin.1 Cod civil)


Publicitatea este o condiție de formă distinctă de solemnitate, a cărei lipsă se
sancționează tot cu nulitatea absolută.

Necompetența ofițerului de stare civilă


Căsătoria este lovită de nulitate absolută dacă a fost încheiată de un funcţionar care
nu avea calitatea de ofiţer de stare civilă, în afară de cazul în care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă.

Căsătoria fictivă (art.295 Cod civil)


Căsătoria fictivă este căsătoria care nu s-a încheiat în scopul întemeierii unei familii,
ci în alte scopuri. O astfel de căsătorie este lovită de nulitate absolută, excepând cazul în
care până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților;
soția a născut sau a rămas însărcinată sau au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei. În
lipsa acestor elemente prevăzute expres de lege, căsătoria fictivă este lovită de nulitate
absolută.

Lipsa diferențierii de sex


Este sancționată cu nulitatea absolută, în dreptul românesc nefiind permise
căsătoriile încheiate între persoane de același sex.

Lipsa consimțământului la căsătorie


Lipsa materială a consimțământului duce la nulitatea absolută a căsătoriei.

7.5. Cazurile de nulitate relativă


Nulitatea relativă este urmarea viciilor de consimţământ: eroarea asupra identităţii
fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa. De asemenea, intervine în cazul lipsei încuviințărilor
cerute de lege pentru căsătoria unui minor.
Practica judiciară a stabilit că faptul necunoaşterii de către
reclamant că pârâta la data încheierii căsătoriei era însărcinată nu constituie motiv de
anulare a căsătoriei, nefiind vorba de vicierea consimţământului prin eroare privind
identitatea fizică a celuilalt soţ.
S-a anulat căsătoria încheiată ca urmare a erorii privind starea sănătăţii provocată
de unul dintre soţi prin mijloace viclene. Astfel, unul dintre soţi suferea de o boală gravă
având caracter de durată şi pentru a induce în eroare pe celălalt soţ a prezentat un
certificat prenupţial având la bază examenul medical al unei rude.
De asemenea, s-a decis că este dol prin reticenţă dacă, la încheierea căsătoriei,
unul dintre soţi a ascuns cu bună ştiinţă celuilalt boala de care suferea şi manifestările
concrete ale acesteia. Totuşi trebuie să se demonstreze că soţul respectiv şi-a cunoscut
boala gravă de care suferea şi în mod voit nu a comunicat-o celuilalt soţ.

7.6. Efectele nulităților


Ambele feluri de nulităţi produc aceleaşi efecte. Nulitatea căsătoriei produce efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, deci retroactivează. Căsătoria se consideră ca şi
cum nu s-ar fi încheiat.

67
Din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi
între ei. Drept rezultat:
a) Soţii nu au avut obligaţii rezultând din situaţia de căsătoriţi. Dacă până la
desfiinţarea căsătoriei se pusese în mişcare acţiunea penală privitoare la adulter sau
bigamie, aceasta se stinge. Căsătoria încheiată până la aceeaşi dată de către unul dintre
soţi rămâne în fiinţă, nefiind caz de bigamie. Soţii se pot căsători, fiecare cu altcineva, sau
chiar între ei, dacă, între timp, a dispărut, cauza de nulitate;
b) Soţii îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă acesta se
schimbase prin căsătorie. Soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate
menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece nu există o dispoziţie legală care să
permită aceasta, iar când legea a vrut ca anumite prevederi din materia divorţului să se
aplice, prin asemănare, şi în cazul nulităţii căsătoriei
c) dacă unul dintre soți nu a avut capacitate de exercițiu, acesta nu o va dobândi,
spre deosebire de cazul desfacerii căsătoriei
d) regimul matrimonial va fi retroactive desființat, bunurile dobândite în această
perioadă vor fi considerate bunuri proprii sau bunuri dobândite în coproprietate.
e) obilația de întreținere se consideră că nu a existat
f) nu va exista dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor
g) copii rezultați dintr-o astfel de căsătorie sunt considerați a fi copii din căsătorie
h) vocația succesorală reciprocă dintre părinți și copii subzistă.
Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi intentată
de orice persoană interesată, adică de soţi, terţii care pot justifica un interes, procurorul sau,
incidental, în cadrul unui proces început, o poate invoca chiar instanţa de judecată din oficiu.
Acţiunea în anularea căsătoriei nu poate fi pornită decât de soţul al cărui
consimţământ a fost viciat, procurorul neputând introduce în temeiul art. 45 C. proc. civilă o
astfel de acţiune. Ea este prescriptibilă în termen de 6 luni prevăzut de art.301 Cod civil.
Hotărârile judecătorești prin care se pronunță nulitatea căsătoriei sunt constitutive
de drepturi și opozabile erga omnes.

7.7. Căsătoria putativă (art.304 Cod civil)


Căsătoria putativă este aceea care, deşi nulă sau anulată, produce totuşi unele
efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei. Căsătoria nulă se
consideră putativă dacă, la încheierea ei, a existat buna-credinţă a ambilor soţi sau numai
a unuia dintre ei. Art.304 Cod civil prevede că soțul de bună-credință la încehierea unei
căsătorii nule sau anulate, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. În această materie, buna-credinţă
înseamnă faptul de a nu fi cunoscut cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost
soţii sau numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
Buna- credință trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei.
Efectele căsătoriei putative se regăsesc în art.304 alin.2 Cod civil. Astfel, dacă
ambii soți au fost de bună-credință, se disting următoarele efecte:
- până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat nulitatea,
între soți au existat toate obligațiile cu character personal rezultate din căsătorie
- în privința nulelui se aplică dispozițiile referitoare la divorț
- soțul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, păstrează
capacitatea de exercițiu
- lichidarea regimului matrimonial se face potrivit dispozițiilor legale privitoare la
divorț
- obligația de întreținere a existat și va exista și în viitor.

68
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiți căsătoria putativă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 68.
2. Analizați căsătoria fictivă. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 67.
3. Efectele încetării căsătoriei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 65.

Rezumatul unității de învățare: unitatea de învătare analizează instituția nulității


căsătoriei, prezentând cauzele de nulitate absolută și relativă, precum și diferențele dintre
nulitatea din dreptul familiei și nulitatea de drept comun.

7.8. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizați regimul juridic al nulității în dreptul familiei.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

7.9. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005

69
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

70
– Unitatea de învăţare 8 –

RUDENIA ȘI AFINITATEA

8. Unitatea de învăţare 8
Rudenia și afinitatea
8.1. Obiective
8.2. Noțiunea și clasificarea rudeniei
8.3. Gradele de rudenie
8.4. Dovada și durata rudeniei
8.5. Afinitatea
8.6. Lucrare de verificare
8.7. Bibliografie

8.1. Obiective
• înțelegerea de către studenţi a distincției între rudenie și afinitate
• cunoaşterea gradelor de rudenie
• cunoaștererea efectelor rudeniei și afinității în diferite ramuri ale sistemului de drept.

8.2. Noțiunea și clasificarea rudeniei


În art. 405 din Codul civil, rudenia este definită ca fiind „legătura ce se bazează pe
descendenţa unei persoane din alta sau pe faptul că două sau mai multe persoane au un
ascendent comun“.
Codul civil se referă la rudenia firească, adică cea de sânge bazată pe legătura de
sânge dintre două persoane. Rudenia mai poate izvorî însă şi din încheierea unei adopţii,
caz în care discutăm de rudenie civilă. Rudenia civilă constă aşadar în legătura care se
naşte între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă
parte.
Rezultă aşadar că o primă clasificare rudeniei se face în (a se vedea A. Bacaci):
a) rudenie de sânge;
b) rudenie civilă.
Rudenia de sânge se clasifică în:
a) rudenie din căsătorie;
b) rudenie din afara căsătoriei.
Dispoziţiile cuprinse în Codul familiei, dispoziţiile constituţionale şi în Legea nr.
101/1992 pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic al
copiilor născuţi în afara căsătoriei vin astfel să „micşoreze deosebirile între statutul juridic
al acestor copii şi cel al copiilor născuţi din căsătorie“.
O a doua clasificare se face în funcţie de linia de rudenie, astfel:
a) rudenie în linie dreaptă care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta,
în sensul că o persoană este copilul celeilalte fie în mod direct, fie în mod indirect, în
sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri;
b) rudenie în linie colaterală ce se bazează pe faptul că două sau mai multe
persoane au un ascendent comun.
Rudenia în linie dreaptă se clasifică în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor şi
poate fi:
a) rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană de cei din care coboară,
plecând de la copil către părinţi, bunici;

71
b) rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea,
deci de la părinţi spre copil.

8.3. Gradele de rudenie


Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sunt rude în gradul întâi,
nepotul de fiu şi bunicul sunt rude în gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la
ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude
în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.
Similar se va stabili şi întinderea rudeniei civile izvorâte din adopţie.
Stabilirea gradelor de rudenie este foarte importantă, deoarece în diferite ramuri de
drept există anumite limite în funcţie de care se produc efecte juridice.
Astfel, în dreptul familiei: este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi
între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, obligaţia de întreţinere există
între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi
strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
În dreptul civil, în materie succesorală, vocaţia succesorală există pentru
descendenţii, ascendenţii şi rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv. În
dreptul procesual civil, recuzarea judecătorilor sau a experţilor se poate face pe motiv că
sunt rude cu părţile. Şi în dreptul procesual penal, judecătorii care sunt rude apropiate
între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată (art. 46 din Codul de procedură
penală).

8.4. Dovada și durata rudeniei


Dovada rudeniei se face diferit, în funcţie de cum se urmăresc efecte de stare civilă
sau alte efecte. Dacă se urmăresc efecte de stere civilă, dovada rudeniei se face de
regulă cu actele de stare civilă. De la această regulă, există şi excepţii, când dovada
rudeniei se face prin orice mijloc de probă. Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei faţă
de mamă, dacă aceasta nu se poate realiza prin intermediul certificatului de naştere sau în
situaţia în care se contestă cele cuprinse în acesta, dovada filiaţiei se face prin orice mijloc
de probă.
Atunci când se urmăresc efecte de natură patrimonială, dovada rudeniei se face cu
orice mijloc de probă. De exemplu: în caz de opoziţie la căsătorie pe motiv de rudenie
între cei ce vor să se căsătorească, în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere, în cazul
nedemnităţii succesorale etc.
Durata rudeniei fireşti este permanentă. Rudenia civilă durează până la desfacerea
sau desfiinţarea adopţiei.

8.5. Afinitatea
Afinitatea reprezintă legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ. Afinitatea
exclude legătura dintre rudele unui soţ cu rudele celuilalt soţ. De precizat este faptul că
între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Pentru stabilirea gradelor afinităţii se vor
aplica prin asimilare regulile de la rudenie. Astfel, un soţ este afin de gradul întâi cu părinţii
celuilalt soţ sau de gradul doi în linie colaterală cu fraţii şi surorile celuilalt soţ.
Dovada afinităţii se face prin dovada căsătoriei din care rezultă şi prin dovada
rudeniei.
Ca şi în cazul rudeniei, şi afinitatea produce efecte juridice în diferite ramuri de
drept.

72
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este rudenia și cum se stabilesc gradele de rudenie?. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 69.
2. Durata afinității. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 70.

Rezumatul unității de învățare: unitatea de învățare prezintă rudenia și gradele de


rudenie, precum și noțiunea de afinitate.

8.6. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizați efectele rudeniei și afinității în diferite ramuri de drept..

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

8.7. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965

73
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

74
– Unitatea de învăţare 9 –

SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI

9. Unitatea de învăţare 9
Situația legală a copilului
9.1. Obiective
9.2. Noțiune
9.3. Numele copilului
9.4. Domiciliul şi locuinţa copilului
9.5. Cetățenia copilului
9.6. Situa’ia legal[ a copilului din afara căsătoriei
9.7. Lucrare de verificare
9.8. Bibliografie

9.1. Obiective
• înțelegerea de către studenţi a conceptului de situație legală
• cunoaşterea elementelor care compun situația legală a copilului
• identificarea sediului materiei.

9.2. Noțiune și sediul materiei


Analiza acestei problematici presupune de la sine clarificarea conceptului de „copil“,
aşa cum rezultă din dispoziţiile legale în materie. Astfel, pornind de la Legea nr. 18/1990
se deduce că prin copil se înţelege „orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând
cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă“.
De asemenea, Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care
defineşte copilul ca fiind „acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a
dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii”.
Prin urmare, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi
care nu are capacitate de exerciţiu. De regulă, persoana minoră nu are capacitate de
exerciţiu, exceptând cazul în care femeia minoră se căsătoreşte înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani, caz în care ea dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Situaţia legală a copilului reflectă un ansamblu de dispoziţii legale care produc
efecte juridice cu privire la numele şi prenumele copilului; la domiciliul şi locuinţa sa; la
autoritatea părintească; la cetăţenie; la pensia de urmaş; vocaţia succesorală etc.
În ceea ce priveşte sediul acestei materii, identificăm o varietate de acte
normative care vin să reglementeze această problematică. Amintim în acest sens: Codul
civil, Legea 272/2014, Constituția României, Legea 21/1991 etc.
Ca şi persoanele majore, copii au dreptul la identitate, la garantarea căruia
contribuie o serie de instituţii juridice care reglementează calitatea de subiect de drept a
persoanei, în strânsă legătură cu individualizarea persoanei în familie şi societate, prin
nume; prenume; naţionalitate; domiciliu; stare civilă.
Dreptul la identitate al copilului este reglementat în art. 7 şi 8 din Legea nr.
18/1990, care prevede în acest sens: „copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi
are, prin naştere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura
posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia“. Aceste drepturi ale
copilului sunt garantate de art. 8 prin care statele se „angajează să respecte dreptul
copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel
cum sunt recunoscute de lege, fără nici o imixtiune ilegală“.

75
9.3. Numele copilului
În literatura de specialitate (O. Ungureanu), numele de familie a fost definit ca fiind
un factor de ordine şi individualizare a persoanei fizice.
Numele de familie ca o componentă a numelui în sens larg este format din unul sau
mai multe cuvinte, dobândit sau stabilit în condiţiile legii (Errnest Lupan, Drept civil.
Persoane fizice, Editura Lumina Lex, 1993, p. 133.).
Modul de dobândire a numelui de familie este filiaţia, şi numai în mod excepţional
dobândirea acestuia are loc pe cale administrativă, atunci când filiaţia este necunoscută.
În cazul copilului din căsătorie există două reguli principale:
a) când părinţii copilului au un nume de familie comun, acesta va lua numele de
familie al părinţilor;
b) Când părinţii nu au un nume de familie comun, acesta va lua numele de familie
al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite. În acest caz, numele de familie al copilului se
stabileşte prin acordul de voinţă al părinţilor, fiind declarat o dată cu naşterea copilului la
serviciul de stare civilă. În situaţia în care părinţii nu pot ajunge la un acord în acest sens,
numele copilului va fi dat de autoritatea administrativă (primarul) a localităţii în care se
înregistrează naşterea, printr-o dispoziţie scrisă şi după ascultarea părinţilor (art. 18 din
Legea nr. 119/1996). În această situaţie, autoritatea administrativă are de ales între
numele de familie al tatălui, al mamei sau numele de familie reunite ale părinţilor. Trebuie
menţionat însă, că legea nu face nici o referire expresă la această situaţie, motiv pentru
care este posibil ca numele de familie al tatălui să preceadă numele mamei, sau invers.
Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi sau al
copilului abandonat de mamă în spital, înainte ca identitatea acesteia să fie stabilită, se
stabileşte pe cale administrativă, prin dispoziţia primarului localităţii unde se înregistrează
naşterea.
În cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, numele de familie al copilului rămâne
neschimbat. În ipoteza în care acesta, după desfacerea căsătoriei, doreşte să poarte
numele de familie al părintelui căruia i-a fost încredinţat, numele poate fi schimbat pe cale
administrativă, această situaţie fiind expres enumerată de lege în categoria motivelor
temeinice care justifică schimbarea numelui de familie. Pentru minori, cererea de
schimbare a numelui de familie se face de către părinţi.
Dacă acţiunea în recunoaşterea de paternitate sau de maternitate ori în declararea
nulităţii recunoaşterii de filiaţie sunt admise, copilul va pierde numele de familie al
părintelui a cărui recunoaştere a fost contestată sau anulată şi va dobândi numele celuilalt
părinte faţă de care s-a stabilit filiaţia.
Adopţia, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei produc de asemenea efecte asupra
numelui de familie al copilului.
Dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv. Numele produce
efecte erga omnes.
Alături de nume, şi prenumele reprezintă un element de individualizare a persoanei
fizice. Prenumele individualizează persoana în familia din care face parte, în vreme ce
numele o individualizează în societate.
Orice copil are dreptul la prenume. În jurisprudenţa CEDO s-a arătat că alegerea
prenumelui unui copil de către părinţi intră în cadrul noţiunii de viaţă privată, astfel încât
refuzul ofiţerului de stare civilă de a înregistra copilul sub numele ales de către părinţii săi,
constituie o ingerinţă în acest drept.
În privinţa prenumelui, art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 41/2003 prevede că „prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care
declară naşterea“. Prenumele este stabilit prin învoiala părinţilor, şi numai în cazuri
excepţionale, când aceştia nu se înţeleg, dreptul de a stabili numele copilului revine
autorităţii administrative la locul înregistrării naşterii acestuia.

76
Trebuie menţionat că Legea nr. 119/1996 prevede dreptul ofiţerului de stare civilă
de a refuza înscrierea unui prenume dacă el este ridicol sau indecent.
Ca şi numele de familie, şi prenumele poate fi modificat sau schimbat pe cale
administrativă, în cazurile prevăzute de lege.

9.4. Domiciliul şi locuinţa copilului


Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
Legea stabileşte din oficiu, în cazul anumitor persoane, domiciliul acestora, caz în
care discutăm despre domiciliu legal. În situaţia minorului, domiciliul legal este fixat la
părinţii săi, ca urmare a legăturii care îi uneşte sau la acela dintre părinți la care locuiește
în mod statornic. În acelaşi sens, art. 92 alin.2 din Codul civil prevede „copilul minor
locuieşte la părinţii săi, iar dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide de
comun acord la care dintre ei va locui“. În caz de neînţelegere în acest sens, va decide
instanţa de tutelă, ascultând copilul, dacă acesta a împlinit 10 ani. Domiciliul copilului va fi
stabilit de către instanţa de tutelă, ţinându-se seama de interesul acestuia.
De avut în vedere şi situaţia copilului căruia i s-a aplicat o măsură de protecţie
specială prevăzută de lege. Astfel, Legea nr.272/2004 stabileşte că, pe toată durata
plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul
maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire. Această dispoziţie legală
are ca efect direct soluţionarea unei eventuale cauze privitoare la acel copil de către
Comisia pentru protecţia copilului de la domiciliul copilului sau al reprezentantului legal şi
nu comisiei de la domiciliul părinţilor fireşti.

9.5. Cetăţenia copilului


Instituţia cetăţeniei desemnează cadrul cel mai general al reglementării identităţii
persoanei, prin sancţionarea apartenenţei sale la un anumit stat şi, corelativ, a drepturilor
şi obligaţiilor ce revin persoanei, în virtutea acestei apartenenţe.
Art. 7 din Legea nr. 18/1990 prevede dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie. În
acelaşi sens, Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice stipulează că „orice
copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie“.
Conform Legii nr. 21/1991, cetăţenia română se dobândeşte prin: a) naştere; b)
repatriere; c) adopţie; d) acordarea la cerere.

9.6. Situația legală a copilului din afara căsătoriei


Art. 448 din Codul civil consacră principiul asimilării depline a copilului din afara
căsătoriei cu cel din căsătorie, principiu consacrat de altfel şi prin Legea nr. 101/1992
pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei, care vine astfel să „micşoreze deosebirile între statutul juridic al
acestor copii şi cel al copiilor născuţi din căsătorie“.
Cu toate acestea, în privinţa stabilirii numelui de familie, există deosebiri între cele
două categorii, având în vedere că în cazul copiilor din afara căsătoriei părinţii nu sunt
căsătoriţi sau nu sunt cunoscuţi. Astfel, art. 450, alin. 1 din Codul civil stabileşte: „copilul
din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care
filiaţia a fost mai întâi stabilită“, iar alin. 3 prevede că „în cazul în care copilul a fost
recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, numele copilului se va stabili ca şi în cazul
copilului născut din căsătorie”.
Dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de cel de-al doilea părinte, iar acesta
solicită ca minorul să poarte numele său, instanţa de judecată poate încuviinţa o astfel de
cerere sau o poate respinge, având în vedere interesul exclusiv al copilului.
Acţiunea pentru încuviinţarea purtării numelui este o acţiune cu caracter personal
nepatrimonial, fiind din acest motiv imprescriptibilă.

77
În ceea ce priveşte cetăţenia şi vocaţia succesorală, copilului din afara căsătoriei i
se aplică aceleaşi reguli ca şi celui născut din căsătorie. În acest sens, într-o hotărâre a
CEDO, s-a arătat că în materia dreptului succesoral, prin „copil dintr-o căsătorie legitimă şi
canonică” se poate înţelege nu numai copilul biologic, ci şi cel adoptat.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. La ce se referă conceptul de situație legală a copilului?. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 73.
2. Care este instrumentul legal care consacră deplina egalitate a copilului din căsătorie cu
cel din afara căsătoriei? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 75.

Rezumatul unității de învățare: Unitatea de învățare analizează situația legală a


copilului, atât din căsătorie, cât și din afara căsătoriei.

9.7. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizați situația legală a copilului din afara căsătoriei.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două sensuri
- utilizarea bibliografiei precizate.

9.8. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a VII-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura CH Beck, 2016
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

78
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965

79
– Unitatea de învăţare 10 –

FILIAȚIA

10. Unitatea de învăţare 10


Filiaţia
10.1. Obiective
10.2. Concept
10.3. Filiaţia faţă de mamă
10.4. Filiaţia faţă de tată
10.5. Filiația fașă de tatăl din căsătorie
10.6. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei
10.7. Lucrare de verificare
10.8. Bibliografie

10.1. OBIECTIVE
• înţelegerea de către studenţi a instituţiei filiaţiei, a modalităţilor de exercitare a
acţiunilor specifice
• cunoaşterea distincţiei între filiaţia faţă de tatăl din căsătorie şi filiaţia faţă de tatăl
din afara căsătoriei

10.2. CONCEPT
Filiaţia constă în legătura directă care se stabileşte între părinţi şi copii.
Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi se bazează pe faptul naşterii, iar cea
faţă de tată poartă denumirea de paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei.
De asemenea, filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

10.3. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ


Elementele de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sunt faptul nașterii și identitatea
copilului. Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii. Rezultă deci că primul
element al maternităţii este faptul naşterii, iar al doilea identitatea copilului.
Aceleaşi elemente se regăsesc atât în cazul filiaţiei din căsătorie, cât şi în cazul
filiaţiei din afara căsătoriei, cu menţiunea că în prima ipoteză trebuie făcută dovada
căsătoriei. Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi
prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face prin certificatul de naştere şi prin
hotărâre judecătorească.
Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Ea se dovedeşte prin certificatul
constatator al naşterii (art.409 Cod civil).
În literatura de specialitate au existat însă controverse cu privire la puterea
doveditoare a acestui act de stare civilă. S-a susţinut într-o primă opinie că certificatul de
naştere face dovadă atât cu privire la faptul naşterii, cât şi cu privire la identitatea copilului.
Într-o a doua opinie s-a susţinut că certificatul de naştere dovedeşte numai faptul că mama
la care se referă a născut un copil, precum şi data când acest fapt a avut loc, fără a dovedi
că acel copil este cel a cărui filiaţie urmează să fie stabilită.
Având însă în vedere că certificatul de naştere face parte din categoria înscrisurilor
autentice, deoarece este un act de stare civilă, el cuprinde pe de o parte date declarate de
părţi, iar pe de altă parte date constatate personal de agentul instrumentator. În privinţa
declaraţiilor părţilor, ele fac dovada până la proba contrară, iar datele constatate personal
de către ofiţerul de stare civilă fac dovada până la înscrierea în fals.
80
Pornind de la aceste considerente, respectiva problemă a fost elucidată în sensul că
certificatul de naştere dovedeşte nu numai că femeia a născut, dar şi că acel copil a cărui
filiaţie urmează să se stabilească este cel pe care ea l-a născut.
Există însă şi situaţii când copilul este substituit, în care posesia de stat a acelui copil
nu mai este conformă cu certificatul de naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru
stabilirea filiaţiei.
Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei elemente:
– nomen (copilul poartă numele mamei);
– tractatus (copilul este recunoscut ca atare de către mamă);
– fama (copilul este recunoscut ca atare şi de către societate).
De la puterea doveditoare a certificatului de naştere există o singură excepţie, în
cazul adopţiei, când certificatul de naştere nu mai reflectă o stare civilă conformă cu
realitatea ca urmare a faptului că se întocmeşte un nou certificat, unde la rubrica părinţilor
fireşti sunt trecuţi părinţii adoptatori.

STABILIREA MATERNITĂŢII PRIN RECUNOAŞTERE


Recunoaşterea este actul prin care o femeie recunoaşte legătura de filiaţie care
există între ea şi un copil ce declară că este al său.
Identificăm următoarele trăsături ale recunoaşterii (a se vedea A. Bacaci):
a. Recunoaşterea are un caracter declarativ, ea producând efecte juridice retroactiv,
copilul fiind considerat al femeii care l-a recunoscut de la data naşterii.
b. Recunoaşterea este irevocabilă şi, prin urmare, femeia nu poate reveni asupra ei
chiar dacă această mărturisire a fost făcută prin testament. Contestarea recunoaşterii nu
se confundă cu revocarea acesteia.
c. Recunoaşterea are caracter personal, ea neputând fi îndeplinită decât de către
mamă, personal sau prin mandatar cu procură specială autentică. Caracterul personal
presupune netransmisibilitatea recunoaşterii către moştenitori.
d. Recunoaşterea este facultativă, liberă de orice constrângere.
e. Recunoaşterea este un act unilateral reprezentând o manifestare unilaterală de
voinţă.
f. Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege (art.416 Cod
civil):
1. Declaraţia la serviciul de stare civilă.
2. Înscrisul autentic notarial.
3. Testamentul încheiat în oricare dintre formele prevăzute de lege..
Pentru ca recunoaşterea să fie valabilă nu se cere capacitate deplină de exerciţiu,
singura condiţie fiind aceea ca persoana care face recunoaşterea să aibă discernământ
(art. 417 Cod civil).
Art. 415, Cod civil prevede cazurile în care poate fi făcută recunoaşterea. Astfel, dacă
naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în
registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe
copil.
În cazul în care naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, ea se poate
datora fie faptului că nu au existat registre de stare civilă, fie omisiunii înregistrării din vina
ofiţerului de stare civilă sau a mamei care nu a declarat naşterea.
În cea de-a doua situaţie pot fi identificate mai multe situaţii:
1. situaţia în care naşterea a fost declarată, dar ulterior mama îşi abandonează
copilul care fiind găsit este înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Dacă mama
reapare nu se mai pune problema recunoaşterii, deoarece filiaţia fusese anterior stabilită.
Actul de naştere întocmit a doua oară va fi anulat.
2. copilul găsit a fost recunoscut de o femeie. În acest caz, recunoaşterea este
posibilă numai după contestarea cu succes a primei recunoaşteri.

81
3. copilul adoptat este recunoscut de mama adoptatoare. Recunoaşterea în această
situaţie este posibilă întrucât recunoaşterea produce efecte retroactive, de la data naşterii.
Pot fi recunoscuţi aşa cum prevede art. 416 Cod civil copiii născuţi. În literatura de
specialitate s-a pus întrebarea dacă în afara acestor copii mai pot fi recunoscuţi şi alţii,
adică copilul conceput, copilul decedat sau majorul (A. Bacaci).
În privinţa copilului conceput s-a admis că el poate fi recunoscut, dar recunoaşterea
va produce efecte numai dacă copilul se află la naştere într-una dintre cele două situaţii
prevăzute de art. 416 Cod civil.
În privinţa copilului decedat, recunoaşterea va fi valabilă numai dacă cel decedat a
lăsat descendenţi.
În literatura juridică s-a admis că şi majorul poate fi recunoscut.
Potrivit art.418 Cod civil, recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:
1. a fost recunoscut un copil a cărui filiație nu a fost înlăturată;
2. recunoașterea a fost facătă după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat
descendenți firești
3. a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

STABILIREA ŞI DOVADA MATERNITĂŢII PRIN HOTĂRÂRE


JUDECĂTOREASCĂ
Art. 422 Cod civil prevede că stabilirea maternității prin hotărâre judecătorească se
face atuci când dovada filiației față de mamă nu se poate face cu certificatul constatator al
nașterii, precum și în cazul ăn care se contestă realitatea celor înscrise în certificatul
constatator al nașterii.
Acţiunea în stabilirea maternităţii are un caracter personal şi poate fi introdusă numai
de către copil, chiar dacă acesta are capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazul în care
copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu sau este pus sub interdicţie judecătorească,
acţiunea va fi exercitată de reprezentantul său legal fără ca acesta să aibă nevoie de
încuviinţarea autorităţii tutelare. Moştenitorii copilului decedat nu pot introduce această
acţiune, dar o pot continua.
Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a copilului,
iar dacă aceasta a decedat se poate exercita şi împotriva moştenitorilor acesteia.
Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are
caracter declarativ, filiaţia fiind stabilită retroactiv de la naşterea copilului. Ea este
opozabilă erga omnes.

CONTESTAREA MATERNITĂŢII STABILITĂ PRIN RECUNOAŞTERE


Art. 421 Cod civil prevede că orice persoană interesată poate contesta oricând, prin
acțiune în justiție, filiația stabilită prin act de naștere ce nu este conformă cu posesia de
stat.
Intră în categoria persoanelor interesate: copilul recunoscut care consideră că nu
femeia care l-a recunoscut este mama sa; moştenitorii care au interesul de a-l înlătura pe
copil de la moştenirea mamei lor; femeia care a făcut recunoaşterea dacă s-a aflat în
eroare; orice altă persoană care dovedeşte un interes legitim în acest sens şi procurorul
atunci când se impune protejarea drepturilor minorului sau ale interzisului judecătoresc.
Acţiunea este imprescriptibilă, putându-se folosi orice mijloace de probă.

CONTESTAREA MATERNITĂŢII STABILITĂ PRIN CERTIFICATUL DE NAŞTERE


Acţiunea în contestarea maternităţii are ca scop înlăturarea legăturii de filiaţie
atestate în certificatul de naştere şi care nu corespunde realităţii. Este imprescriptibilă şi
poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (art.411 Cod civil).

82
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt elementele de stabilire a maternităţii? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului...............................................................................................
……………………………………………. Răspunsul poate fi consultat la pagina 78
2. Care sunt caracterele juridice ale recunoaşterii de maternitate? Folositi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului........................................................................
……………………………………………. Răspunsul poate fi consultat la pagina 79
3. Când poate fi contestată recunoaşterea de maternitate? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului...............................................................................
………………………………..………..… Răspunsul poate fi consultat la pagina 80

10.4. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ


Paternitatea constă în legătura stabilită între tată şi fiu, bazată pe faptul concepţiei.
Cu toate că întreaga legislaţie naţională consacră deplina egalitate dintre copilul din
căsătorie cu cel din afara căsătoriei, codul civil reglementează separat paternitatea
copilului din căsătorie (art.429-434) de cea a copilului din afara căsătoriei (art.424-428).
Din acest considerent, trebuie să facem distincţie între copilul din căsătorie şi cel din
afara căsătoriei.
Sunt copii din căsătorie: copilul născut în timpul căsătoriei,
chiar dacă a fost conceput în afara acesteia, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de
nulitate, fie absolută, fie relativă, şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut în
afara ei.
Este copil din afara căsătoriei copilul care a fost conceput şi născut înainte de
căsătorie sau după desfacerea ei, ori după încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă
părinţii lui s-au căsătorit. De asemenea, este considerat din afara căsătoriei copilul ai cărui
părinţi nu sunt căsătoriţi între ei. Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţiile
legale de paternitate, iar a copilului din afara căsătoriei prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi noţiunea de filiaţie faţă de tată. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului...........................................................................................
…………………………………………... Răspunsul poate fi consultat la pagina 81

10.5. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE


Art. 414 Cod civil prevede astfel: „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are
ca tată pe soţul mamei“. Prin această prezumţie, legiuitorul leagă paternitatea de faptul
naşterii, instituind prezumţia potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei a fost
conceput de bărbatul care este soţul mamei.
Prezumţia este incidentă şi copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar
născut în timpul acesteia, legiuitorul prezumând că bărbatul care se căsătoreşte cu o
femeie însărcinată recunoaşte că acel copil este al său.
Pentru aplicarea acestei prezumţii trebuie îndeplinite două condiţii: naşterea copilului
să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau
desfiinţarea căsătoriei şi mama să nu fi încheiat o nouă căsătorie.
În legătură cu prima condiţie menţionăm faptul că dacă copilul s-a născut după
împlinirea a 300 de zile de la încetarea căsătoriei el nu va putea fi considerat ca fiind
conceput în timpul acesteia. Prin urmare, tatăl copilului va fi considerat noul soţ al mamei.
Doar în cazul în care acesta din urmă ar tăgădui cu succes paternitatea se va aplica a
doua prezumţie, cu condiţia îndeplinirii celor două condiţii prevăzute anterior. Dacă şi
83
fostul soţ al mamei ar reuşi să tăgăduiască cu succes paternitatea, copilul ar dobândi
statutul juridic al unui copil din afara căsătoriei.
În cazul prezentat anterior suntem în prezenţa dublei paternităţi sau a conflictului de
paternitate care se soluţionează fie aplicând prezumţia stabilită de lege, fie pe cale
judecătorească.
Există de asemenea dublă paternitate şi în cazul în care mama copilului este bigamă.
Aplicarea ambelor prezumţii este condiţionată de stabilirea prealabilă a maternităţii.

TIMPUL LEGAL AL CONCEPŢIEI


În art. 412 Cod civil legiuitorul instituie prezumţia timpului legal al concepţiei. Astfel,
textul legal prevede că „timpul cuprins între a treisuta şi a o sută optzecea zi dinaintea
naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi“. Prin
urmare, timpul legal al concepţiei se stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a
gestaţiei fixată de legiuitor la 300 de zile şi durata minimă fixată la 180 de zile. Rezultă că
perioada legală de concepţie este de 120 de zile.
Pentru ca un copil născut după desfacerea, încetarea, declararea nulităţii sau
anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să
fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea
acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei.
În cazul paternităţii din afara căsătoriei, trebuie să se facă şi dovada că pretinsul tată
a întreţinut relaţii sexuale cu mama copilului a cărui paternitate se cere a fi stabilită.
Aşa cum prevede art. 412 Cod civil, timpul legal al concepţiunii se socoteşte „de la zi
la zi“; ca urmare, ziua naşterii este ziua de pornire a termenului şi nu se socoteşte, dar se
include în termen ziua de pornire a acestuia, în realitate timpul legal al concepţiei fiind de
121 de zile.
În ceea ce priveşte caracterul acestei prezumţii, s-a arătat în literatura de specialitate
că ea are un caracter absolut, însă prezumţia nu trebuie să vină în contradicţie cu
evoluţiile ştiinţifice (A. Bacaci).

TĂGADA DE PATERNITATE
Tăgada de paternitate constă în acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a
născut un copil urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează
împotriva sa.
Acţiunea în tăgada paternităţii nu se confundă cu contestarea paternităţii, deoarece
în primul caz prezumţia a fost bine aplicată, în vreme ce în al doilea caz ea a fost greşit
aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea acesteia ca în primul caz, ci înlăturarea ei.
Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului .
Actiunea in tagaduirea paternitatii poate fi pornita de oricare dintre soti, de către tatăl
biologic precum si de catre copil; ea poate fi continuata de mostenitori (art.429 Cod civil).
Actiunea se introduce de catre sotul mamei impotriva copilului; daca acesta este decedat,
actiunea se porneste impotriva mamei sale. Mama sau copilul introduce actiunea impotriva
sotului mamei; daca acesta este decedat, actiunea se porneste impotriva mostenitorilor lui.
Daca titularul actiunii este pus sub interdictie, actiunea va putea fi pornita de tutore.
Mama copilului va fi citata in toate cazurile in care nu formuleaza ea insasi actiunea
Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai
cu încuviinţarea autorităţii tutelare. În toate cazurile, mama copilului va fi citată.
Anterior, art. 54, alin. 2 Cod familiei a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii
Constituţionale nr. 349/2001, recunoscându-se şi mamei copilului chiar şi copilului însuşi
dreptul de a introduce acţiunea în tăgada paternităţii. Astăzi Codul civil înlătură caracterul
pronunțat personal al titularului acțiunii.

84
Actiunea in tagaduirea paternitatii se prescrie in termen de 3 ani de la data nasterii
copilului. Pentru sotul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunostinta de
nasterea copilului. Daca actiunea nu a fost introdusa in timpul minoritatii copilului, acesta o
poate porni intr-un termen de 3 ani de la data majoratului sau. Reclamantul poate fi repus
in termen, in conditiile legii.Termenul de introducere a acţiunii începe să curgă de la data
cunoaşterii de către soţ a faptului naşterii.
În literatura juridică au fost identificate mai multe situaţii când termenul începe să
curgă de la o altă dată decât cea prevăzută anterior:
1. în situaţia în care soţul mamei a fost declarat mort, iar nulitatea hotărârii de
declarare a morţii se pronunţă după trecerea termenului stabilit de lege pentru intentarea
acţiunii în tăgada paternităţii, momentul de la care curge termenul este acela când soţul
mamei, după reîntoarcere, a aflat despre naşterea copilului;
2. dacă soţul mamei s-ar afla în eroare cu privire la naşterea copilului, termenul
începe să curgă din momentul în care a luat cunoştinţă de eroare;
3. în cazul în care filiaţia faţă de mamă a fost stabilită prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească, termenul curge de la data când soţul mamei a aflat că acel copil şi-a
stabilit filiaţia faţă de soţia sa;
4. dacă tatăl declarat dispărut se reîntoarce, termenul curge de la data la care a aflat
despre naşterea copilului;
5. dacă soţul mamei a fost pus sub interdicţie, termenul curge de la data la care
reprezentantul legal al acestuia a aflat despre naşterea copilului;
6. în cazul ridicării interdicţiei, dacă reprezentantul legal nu a intentat acţiune, soţul
mamei va putea tăgădui paternitatea într-un nou termen de 6 luni care va curge din
momentul în care, după ridicarea interdicţiei, a aflat de naşterea copilului;
7. când soţul mamei este bolnav mintal, dar nu a fost pus sub interdicţie, termenul
curge de la data la care el este capabil să conştientizeze despre naşterea copilului;
8. pentru fostul soţ al mamei, dacă naşterea nu a respectat termenul legal de
concepţiune, termenul începe să curgă de la data la care el a aflat de hotărârea definitivă
prin care s-a admis acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de cel de-al doilea soţ al
mamei;
Dovada nepaternităţii se face cu orice mijloace de probă, dar trebuie să se ţină cont
că simpla mărturisire a mamei că soţul nu este tatăl copilului nu este suficientă. Astfel,
cele mai utilizate probe sunt cele ştiinţifice, cum ar fi expertiza serologică, dermatoglifică,
genetică, antropologică etc.

EFECTELE ADMITERII ACŢIUNII ÎN TĂGADA PATERNITĂŢII


Cel mai important efect în cazul admiterii acestei acţiuni este modificarea situaţiei
juridice a copilului, el devenind retroactiv copil din afara căsătoriei.
Astfel, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale, ocrotirea
părintească se va realiza numai prin mamă, iar domiciliul copilului va fi cel al mamei sale.
Admiterea unei astfel de acţiuni nu poate duce decât la rectificarea actului de naştere
al minorului, în sensul radierii de la rubrica numele şi prenumele tatălui a datelor privind pe
soţul mamei, copilul figurând înscris ca fiind născut în afara căsătoriei.
În privinţa întreţinerii, ea nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes
paternitatea copilului.

CONTESTAREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE


Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie urmăreşte înlăturarea prezumţiei de
paternitate care a fost greşit aplicată. Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent
din căsătorie poate fi introdusă de orice persoană interesată chiar şi de către copil.
Acţiunea are un caracter imprescriptibil, dovada făcându-se cu orice mijloc de probă.

85
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului................................................................................
……………………………………………. Răspunsul poate fi consultat la pagina 83
2. Care este termenul de introducere a acţiunii în tăgada paternităţii? Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului....................................................................
……………………………………….…... Răspunsul poate fi consultat la pagina 82

10.6. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN AFARA CĂSĂTORIEI


Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se face prin recunoaştere şi prin
hotărâre judecătorească.

RECUNOAŞTEREA DE PATERNITATE
Recunoaşterea este actul personal prin care un bărbat mărturiseşte că este tatăl unui
copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Fiind un act cu caracter personal, ea nu poate
fi făcută decât de către tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială autentică.
În literatura de specialitate s-a susţinut că poate fi recunoscut şi copilul conceput, cu
singura condiţie ca la naştere să aibă situaţia de copil din afara căsătoriei.
În privinţa copilului recunoscut de un alt bărbat, pentru a fi posibilă recunoaşterea
este necesar ca filiaţia acestuia anterior stabilită să fie înlăturată pe o cale recunoscută de
lege.
Identificăm, ca şi în cazul recunoaşterii de maternitate, următoarele trăsături ale
recunoaşterii:
a. Recunoaşterea are un caracter declarativ, ea producând efecte juridice retroactiv,
copilul fiind considerat al bărbatului care l-a recunoscut de la data naşterii.
b. Recunoaşterea este irevocabilă; prin urmare, bărbatul nu poate reveni asupra ei
chiar dacă această mărturisire a fost făcută prin testament. Contestarea recunoaşterii nu
se confundă cu revocarea acesteia.
c. Recunoaşterea are caracter personal, ea neputând fiind îndeplinită decât de către
tată, personal sau prin mandatar cu procură specială autentică. Caracterul personal
presupune netransmisibilitatea recunoaşterii către moştenitori.
d. Recunoaşterea este facultativă, liberă de orice constrângere.
e. Recunoaşterea este un act unilateral reprezentând o manifestare unilaterală de
voinţă.
f. Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege (art.416 Cod
civil):
– Declaraţia la serviciul de stare civilă.
– Înscrisul autentic notarial.
– Testamentul.
Pentru ca recunoaşterea să fie valabilă nu se cere capacitate deplină de exerciţiu,
singura condiţie fiind aceea ca persoana care face recunoaşterea să aibă discernământ.
Ca efect al recunoaşterii, copilul va avea stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut
recunoaşterea. El va rămâne însă tot copil din afara căsătoriei. Toate efectele care decurg
din stabilirea filiaţiei se produc retroactiv din momentul concepţiei.
Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată
de orice persoană interesată. Atunci când contestarea recunoaşterii este făcută de mamă
sau de copilul recunoscut, sarcina probei îi revine celui care a făcut recunoaşterea, nu
celui care o contestă.
Dacă acţiunea în contestarea recunoaşterii este admisă, ea are drept efect
înlăturarea filiaţiei faţă de bărbatul care a efectuat-o.
Dacă recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor legale, este lovită de
nulitate absolută.

86
STABILIREA PATERNITĂŢII PRIN ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE
Art. 425 Cod civil prevede că „acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori
de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor
copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta. Acţiunea în stabilirea paternităţii
poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată“.
În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii, Codul civil prevede că
„acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei nu se prescrie în timpul vieții
copilului. Dacă copilul a decedat înainte de introducerea acțiunii, aceasta se prescrie în
termen de un an de la data decesului.
Dovada paternităţii se face cu orice mijloace de probă.
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, bărbatul
chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează un alt certificat de
naştere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, fiind opozabilă erga omnes.
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată. Hotărârea
prin care a fost stabilită paternitatea beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Cu toate
acestea, când recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul unui proces început, iar
instanţa a luat act numai de recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii este
admisibilă întrucât instanţa nu a judecat fondul, ci s-a limitat doar să ia act de mărturisirea
pârâtului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cui îi aparţine acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului........................................................
……………………………………………. Răspunsul poate fi consultat la pagina 84
2. Cum se face dovada paternităţii? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..................................................................................................................
……………………………………………. Răspunsul poate fi consultat la pagina 85

REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:


Unitatea de învăţare tratează în mod amănunţit instituţia filiaţiei. Filiaţia constă în
legătura directă care se stabileşte între părinţi şi copii.
Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi se bazează pe faptul naşterii, iar cea
faţă de tată poartă denumirea de paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei. De
asemenea, filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

10.7. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizaţi filiaţia faţă de mamă
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea situaţiilor care pot atrage nulitatea recunoaşterii
- utilizarea bibliografiei precizate.

10.8. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981

87
 Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
 Eugen A. Barash, Aurelian Ionaşcu, Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion
Rucăreanu, Savelly Zilberstein, Rudenia în dreptul RSR, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Francisc Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale.Volumele 1, 2, 3. Ediţia a IV-a
actualizată de Lucian Mihai, Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 Ion Enescu, Moise Terbancea, Bazele juridice şi genetice ale expertizei medico-legale
a filiaţiei, Editura medicală, Bucureşti, 1990
 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

88
– Unitatea de învăţare 11 –

AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
11. Unitatea de învăţare 11:
Autoritatea părintească
11.1. Obiective
11.2. Consideraţii generale privind familia în dreptul intern şi jurisprudenţa CEDO
11.3. Sediul materiei
11.4. Principiile generale ale autoritatii părinteşti
11.5. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
11.6. Exercitarea autorității părinteşt
11.7. Sancţiuni legale pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti
11.8. Lucrare de verificare
11.9. Bibliografie

11.1. OBIECTIVE
• clarificarea noţiunii de autoritate părintească
• însuşirea şi cunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
• cunoaşterea modalităţilor de exercitare a autorității părinteşti
• analiza sancţiunilor legale pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti

11.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FAMILIA ÎN DREPTUL


INTERN ŞI JURISPRUDENŢA CEDO
Stabilirea exactă a noţiunii de familie comportă discuţii îndelungate, determinate de
structura acordată acesteia prin diverse acte normative, precum şi de faptul că ea a
constituit obiect de reglementare pentru alte discipline. Cu atât mai greu de stabilit este
noţiunea de familie, cu cât legiuitorul nu dă o definiţie generală acestei noţiuni.
Analizând reglementările legale în materie se constată că această noţiune este
prezentată atât în înţeles restrâns, cât şi în înţeles larg. Astfel, în primul caz, prin familie se
înţelege numai soţii şi copiii lor minori, în vreme ce în cea de-a doua ipoteză, pe lângă
persoanele amintite anterior, se mai includ şi alte categorii de persoane enumerate expres
de lege. De cele mai multe ori, legiuitorul are în vedere înţelesul restrâns al acestei noţiuni.
Potrivit Codului civil, familia are la bază consimțământul liber al soților și egalitatea
acestora în exercitarea autorității părintești. Aceasta este noţiunea de drept comun a
familiei.
Aşa cum am precizat, există şi alte reglementări legale prin care se stabileşte şi se
defineşte noţiunea de familie:
1) Legea nr. 114/1996 (legea locuinţei) prevede că prin familie se înţelege „soţii,
copiii lor minori şi majori, precum şi părinţii soţilor care locuiesc şi gospodăresc împreună“
(art. 17);
2) Codul penal înţelege prin familie toate persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere;
3) Legea nr. 272/2004 foloseşte noţiunea de familie într-o triplă accepţiune. Într-o
primă accepţiune, prin familie se înţelege părinţii şi copii acestora. Prin urmare, familia se
bazează pe legătura directă de sânge între părinţii şi copii lor. Într-o a doua accepţiune,
prin familie se înţeleg părinţii, copii şi rudele acestora până la gradul IV inclusiv. În acest
caz discutăm despre familia extinsă. Rezultă deci, în acest sens o lărgire a sferei
persoanelor care compun familia, aceasta având la bază ca şi în primul caz legătura de
rudenie. În cea de-a treia accepţiune, se înţeleg persoanele, altele decât cele care aparţin

89
familiei extinse, care în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului. În acest din
urmă caz discutăm despre familie substitutivă. În literatura de specialitate s-a arătat că se
poate pune problema unei vieţi de familie între copil şi familia substitutivă, ca şi în cazul
adopţiei, datorită identităţii intereselor protejate şi similarităţii situaţiilor de fapt.
4) Legea 18/1991 privind fondul funciar dispune că prin familie se înţelege soţii şi
copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.
Prin urmare, din enumerarea actelor normative anterioare ar rezulta că noţiunea de
familie în înţeles juridic are sensuri diferite, în funcţie de domeniul urmărit.
Fără a insista asupra sensului sociologic, redăm o definiţie a familiei potrivit căreia
aceasta desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se
caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că noţiunea de familie nu se
mărgineşte numai la relaţii bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde şi alte legături familiale
„de facto” când părţile trăiesc împreună în afara căsătoriei. Un copil născut dintr-o
asemenea relaţie este parte a acestei celule familiale din momentul naşterii şi prin chiar
faptul acesteia. Există, prin urmare între părinţi şi copil o legătură ce constituie „viaţă de
familie”, chiar dacă la momentul naşterii sale părinţii nu locuiesc împreună, sau dacă
relaţia luase sfârşit (CEDO, cauza Keegan c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1994;
CEDO, cauza 25735/94, cauza Elsholz c. Germaniei, Hotărârea din 13 iulie 2000, CEDO,
cauza nr.33711/1996, cauza Yousef c. Olandei, Hotărârea din 17 noiembrie 2002).
De remarcat că, spre deosebire de situaţia expusă anterior, în cazul cuplurilor
homosexuale şi transsexuale, Curtea nu face referire la viaţă de familie, ci doar consacră
protecţia dreptului lor la viaţă privată. Definiția dată de Codul civil comportă discuții
deoarece ea se limitează doar la criteriul autorității părintești, deci la părinți și copii, fără a
lua în considerare alte categorii de persoane care la rândul lor se pot înscrie în sefra
noțiunii de familie, cum ar fi: relațiile de concubinaj, relațiile dintre tutore si cel aflat sub
tutela sa, relațiile dintre adoptat și adoptator. De altfel, aceasta este și concepția CEDO.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cum defineşte Legea nr.114/1996 familia?. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea
răspunsului..............................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 87.
2. Care este opinia CEDO în privinţa conţinutului noţiunii de familie?. Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 88.

11.3. SEDIUL MATERIEI


Instituţie fundamentală a dreptului familiei, care reprezintă principala modalitate de
ocrotire a copilului, ocrotirea părintească îşi găseşte reglementare legală în dispoziţiile
Codului civil (art.528-559), dispoziţii completate şi modificate de cele ale Legii nr.272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Aceste prevederi se completează cu
alte reglementări în materie, precum şi cu prevederile cuprinse în tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, autoritatea părintească are drept
scop creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului minor, dar şi un scop social,
şi anume acela de creştere şi educare a copilului minor, în conformitate cu normele morale
şi cu regulile de convieţuire socială.
Autoritatea părintească se exercită pe toată perioada cât copilul este minor, cu
excepţia cazului în care acesta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie.

90
O altă condiţie obligatorie pentru exercitarea autorității părinteşti o constituie capacitatea
deplină de exerciţiu a părintelui care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti, precum şi
lipsa acelor împrejurări care îl împiedică la exercitarea acestora, cum ar fi: decăderea din
drepturile părinteşti, punerea sub interdicţie judecătorească, etc. Imposibilitate obiectivă de
exercitare a ocrotirii părinteşti determină aplicarea unei măsuri alternative de protecţie.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi sediul materiei autorității părinteşti. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea
răspunsului..............................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 88.

11.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE AUTORITATII PĂRINTEŞTI


Autoritatea părintească nu poate fi exercitată în afara principiilor protecţiei copilului,
aşa cum sunt ele reglementate în art. 6 din Legea nr. 272/2004, deşi art. 483 C. civ., face
trimitere expresă doar la trei dintre acestea, respectiv la: principiul interesului superior al
copilului, principiul respectării demnităţii acestuia şi principiul ascultării opiniei copilului
ţinând cont de vârsta şi de gradul de maturitate al acestuia. Considerăm că enumerarea
acestor principii este doar una limitativă, din moment ce mai multe texte legale ale
actualului Cod civil fac trimitere şi la alte reguli cu valoare de principiu, atunci când fac
vorbire despre raporturile dintre părinţi şi copii.
Astfel, primul dintre principiile care trebuie să guverneze autoritatea părintească
este cel al protecţiei interesului superior al copilului, principiu analizat în prima parte a
lucrării, asupra căruia nu vom mai insista. Facem însă precizarea că, aşa cum am precizat
anterior, prevalenţa interesului superior al copilului trebuie să se manifeste şi în cadrul
familiei, acest interes nefiind prezumat atunci când decizia privitoare la copil este
analizată şi luată în cadrul familiei de către părinţii biologici sau adoptivi.
De asemenea, art. 483 C. civ. prevede că autoritatea părintească trebuie exercitată
cu respectul datorat persoanei copilului, punctând încă o dată, practic, recunoaşterea
copilului ca fiinţă umană cu toate drepturile inerente acesteia, în mod special cu privire la
respectul demnităţii. Codul civil impune ca regulă esenţială coparticiparea copilului la
deciziile părinţilor condiţionat de vârsta şi gradul de maturitate al copilului, ridicând în
acest mod la rangul de principiu al autorităţii părinteşti ascultarea opiniei copilului.
În art. 500 C. civ. este consacrat principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi
părinte, potrivit căruia „părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere” (art. 500 NCC).
Rezultă că părinţii nu pot dispune în niciun fel de bunurile minorului, atunci când acesta
este titular al dreptului de proprietate asupra unor bunuri ce alcătuiesc un patrimoniu al
minorului, după cum nici copilul nu poate dispune de bunurile părinţilor, situaţia vizând
atât minoritatea, cât şi perioada de după împlinirea vârstei de 18 ani. Cu toate acestea,
principiul independenţei patrimoniale nu exclude existenţa dreptului la întreţinere şi
dreptului la moştenire. În ambele situaţii vocaţia este reciprocă. Astfel, Codul civil
reglementează obligaţia legală reciprocă de întreţinere între părinţi şi copii, precum şi
vocaţia reciprocă la moştenire (art. 963 C. civ.).
Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea autorităţii părinteşti reprezintă o
prelungire a principiului constituţional al egalităţii pe toate planurile între bărbat şi femeie.
În acelaşi fel, al deplinei egalităţi, se exercită şi responsabilitatea acestora cu privire la
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Principiul este
consacrat şi în Noul Cod civil care prevede că „în relaţiile dintre soţi, precum şi în
exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.”
De asemenea, art. 260 NCC prevede că „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa

91
legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi”. Prin urmare, acest text legal vine să
micşoreze diferenţele dintre copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei. Tot ca o
consecinţă a acestui principiu, art. 486 din NCC prevede că măsurile privitoare la
persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord.
De asemenea, Convenţia cu privire la statutul juridic al copilului din afara căsătoriei,
ratificată de România prin Legea nr. 101/1992, cuprinde unele dispoziţii privitoare la
situaţia legală a copilului din afara căsătoriei, prin aceasta înţelegându-se ansamblu de
dispoziţii legale care produc efecte juridice cu privire la numele şi prenumele copilului, la
domiciliul şi locuinţa sa, la autoritatea părintească, la cetăţenie, la pensia de urmaş,
vocaţia succesorală etc. În ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti se stabileşte:
a) tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeaşi obligaţie de
întreţinere faţă de acel copil ca aceea care există faţă de copilul născut în căsătorie;
b) când filiaţia unui copil născut în afara căsătoriei este stabilită faţă de cei doi părinţi,
exercitarea drepturilor părinteşti nu poate fi de drept atribuită numai tatălui;
c) exercitarea drepturilor părinteşti urmează a fi transferată, în conformitate cu regulile
stabilite în legislaţia internă;
d) dacă tatăl sau mama unui copil născut în afara căsătoriei nu are exerciţiul
drepturilor părinteşti, acesta poate obţine drept de vizitare.
Durata autorităţii părinteşti este stabilită în art. 484 C. civ. şi coincide cu momentul
dobândirii capacităţii depline de exerciţiu.
În acest sens trebuie să ne raportăm la art. 28 din Codul civil care în alin. (1)
recunoaşte capacitatea civilă tuturor persoanelor, stabilind că orice persoană are
capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
De asemenea, art. 38 C. civ. prevede că capacitatea deplină de exerciţiu începe la data la
care persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Regula inserată în art. 38 alin. (2) C. civ. comportă şi excepţii în sensul în care ne
interesează, şi anume pierderea statutului de minor înainte de dobândirea majoratului.
Excepţiile sunt prevăzute expres de lege. Astfel, Codul civil se referă, pe de o parte, la
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu ca urmare a încheierii de către minor a unei
căsătorii (art. 39), iar pe de altă parte, la acest aspect ca urmare a încuviinţării de către
instanţa de tutelă (art. 40).
Suntem prin urmare în prezenţa a trei momente marcate diferit, respectiv: atingerea
majoratului, ca urmare a cursului firesc al evoluţiei umane (la vârsta de 18 ani), încheierea
unei căsătorii (cu respectarea condiţiilor legale, sub pragul minim de 18 ani) şi
emanciparea judiciară (ca urmare a unei cereri adresate instanţei de tutelă la împlinirea
vârstei de 16 ani). În oricare dintre aceste situaţii încetează autoritatea părintească.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principiile cae stau la baza exercitării autorității părinteşti. Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 89.
2. Ce reguli privitoare la filiaţie stabileşte Convenţia cu privire la statutul juridic al
copilului din afara căsătoriei?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
................................................................................................................................................
..................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.
3. Ce reguli privitoare la exerciţiul drepturilor părinteşti stabileşte Convenţia cu
privire la statutul juridic al copilului din afara căsătoriei?. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea
răspunsului..............................................................................................................................
...................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.

92
11.5. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI
În doctrina franceză, s-a precizat că, drepturile copilului, în cadrul familiei, sunt
constituite în conformitate cu un model aritmetic: copilul, indiferent de vârstă, datorează
onoare şi respect părinţilor săi, în schimb rămâne sub autoritatea lor până la împlinirea
majoratului. Autoritatea părintească aparţine mamei şi tatălui şi este exercitată pentru a
proteja copilul şi a-i oferi securitate, sănătate şi o moralitate corespunzătoare. Potrivit
art.203 Cod civil francez, „soţii contractează împreună, prin simplul fapt al căsătoriei,
obligaţia de a hrăni, întreţine şi creşte copilul”. Rezultă deci, respectul şi supunerea
copilului părinţilor săi, pe de o parte, şi creşterea şi educarea acestuia de către părinţii săi,
pe de altă parte. În acelaşi sens, s-a arătat că este important să se recunoască, în mod
progresiv, o autonomie a copilului care trebuie să se afirme contra autorităţii părinţilor.
Copilul va fi dependent de familia sa atât economic, cât şi educativ, dar va deveni
independent de aceasta prin afirmarea libertăţilor sale.
Discutând despre drepturile şi îndatoririle părinteşti, trebuie să facem distincţia
cuvenită între drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare
la persoana copilului şi drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copilului.

1. Dreptul părintelui de a îndruma copilul


Dreptul părintelui de a îndruma copilul este o componentă a îndatoririi sale
fundamentale de a creşte copilul. Îndrumarea se mărgineşte la sfaturile, orientările şi
informaţiile pe care părinţii le pun la dispoziţia copilului, fără a-i îngrădi drepturile care îi
conferă autonomie în raport cu părinţii. Astfel, ca o aplicaţie practică a acestui drept,
amintim: alegerea de către copil a religiei, urmare a sfaturilor şi convingerilor propriilor
părinţi (art. 491 C. civ.).

2. Dreptul părintelui de a alege numele copilului


Dreptul părintelui de a alege numele copilului (492 C. civ.) este reglementat ca o
recunoaştere a filiaţiei dintre părinte şi copil, o recunoaştere a dreptului la viaţă de familie,
fiind o garanţie a respectării dreptului la identitate pe care copilul îl are încă de la naştere.
În acest sens, părinţii devin principalii responsabili pentru existenţa dreptului la identitate.
Odată cu stabilirea prenumelui şi, după caz, a numelui de familie, copilul urmează,
datorită acestor atribute de identificare, să fie recunoscut ca atare în familie şi în societate.
Alegerea prenumelui/ numelui sau schimbarea acestora sunt cârmuite de dispoziţiile Legii
nr. 119/1996, de cele ale O.G. nr. 41/2003.

3. Dreptul părintelui de a alege locuinţa copilului


Dreptul de a stabili locuinţa copilului este o consecinţă imediată a recunoaşterii
dreptului la viaţă privată şi de familie. Numai prin coabitare se pot realiza funcţiile familiei,
iar părinţii îşi pot îndeplini îndatoririle specifice. Codul civil stabileşte în privinţa minorului
un domiciliu legal, arătând că „copilul minor locuieşte la părinţii săi”. De asemenea, sunt
stabilite reguli în funcţie de situaţia părinţilor fireşti. Astfel, în cazul în care aceştia au
locuinţe separate, potrivit principiului egalităţii, părinţii, de comun acord, vor stabili care
este locuinţa minorului. În caz de neînţelegere va decide instanţa de tutelă, pe baza
raportului de anchetă psihosocială şi cu ascultarea părinţilor şi a copilului care a împlinit
10 ani.
Codul civil acordă părintelui la care copilul nu locuieşte în mod statornic dreptul de
a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, acest drept putând fi limitat doar
în situaţia în care el nu corespunde interesului superior al copilului. O astfel de situaţie ar
putea fi spre exemplu divorţul părinţilor urmat de stabilirea locuinţei la unul dintre ei.
Facem precizarea că, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa internă, dreptul părintelui

93
divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta îl obligă
pe celălalt părinte la respectarea unei conduite de natură să ducă la îndeplinirea efectivă
a acestui drept consacrat legal. Astfel, s-a arătat că „o atare conduită cooperantă este
impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie în realitate mijloace pentru
îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte faţă de copilul său şi care subzistă atât
timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti” (Curtea Constituţională a
României, Decizia nr. 82 din 25 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 189 din 26 martie
2003, în Curierul Judiciar nr. 4/2003.).
Art. 497 C. civ. face referire şi la schimbarea locuinţei copilului. Astfel, se stabileşte
că, dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei
copilului împreună cu părintele la care locuieşte nu poate avea loc decât cu acordul
prealabil al celuilalt părinte. În caz de neînţelegere va decide instanţa de tutelă, pe baza
raportului de anchetă psihosocială şi cu respectarea interesului superior al copilului.
Ascultarea celor două părţi este, de asemenea, obligatorie.
Acordul prealabil al părintelui la care copilul nu locuieşte este obligatoriu, deoarece
acesta are dreptul legal de a menţine raporturi personale cu copilul său. Schimbarea
fortuită a locuinţei minorului de către părintele la care locuieşte statornic poate fi
interpretată în această situaţie ca o obstrucţionare a dreptului la viaţă privată şi de familie
a celuilalt părinte. Nu este mai puţin adevărat că, în anumite situaţii, dreptul de a menţine
relaţii personale cu minorul poate fi folosit ca element de şantaj, nejustificat de interesul
superior al copilului. În această situaţie tot instanţa de judecată este cea care trebuie să
stabilească un echilibru între interesele celor implicaţi.

4. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deţine
fără drept
Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deţine fără
drept (art. 495 C. civ.) este de asemenea o garanţie a respectării dreptului la viaţă privată
şi de familie. Sintagma „ţinere fără drept” exprimă acele situaţii variate şi multiple în care
minorul se află la alte persoane cărora nu le este recunoscut legal sau judiciar dreptul de
a exercita asupra minorului drepturile şi îndatoririle părinteşti. Părinţii pot cere oricând
instanţei de judecată înapoierea copilului de la orice persoană l-ar deţine fără drept.
Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară
interesului superior al copilului. Şi în acest caz ascultarea copilului este obligatorie.
Relevantă în această materie este Convenţia de la Haga adoptată la 25 octombrie
1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii care are ca obiectiv
primordial protejarea copilului pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale
unei deplasări sau neînapoieri ilicite şi de a întocmi proceduri în vederea garantării
imediatei înapoieri a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura
protecţia dreptului de vizitare. În acest sens, convenţia are drept obiect: a) de a asigura
înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit, în orice stat contractant; b) de a
face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi
vizitarea, care există într-un stat contractant.
Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită, potrivit art. 3 din
convenţie, în următoarele situaţii: a) când are loc prin violarea unui drept privind
încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie
separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită,
imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau
neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună
ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind
încredinţarea, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept dintr-o hotărâre
judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui
stat.

94
5. Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului
Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului reprezintă o condiţie de fond
pentru încuviinţarea adopţiei. Potrivit Legii nr. 272/2004, părintele îşi păstrează acest
drept chiar şi în cazul în care este decăzut din drepturile părinteşti. În jurisprudenţa CEDO
s-a arătat că atunci când este vorba de un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinţii lui
fireşti care nu îl pot creşte se opun nejustificat la adopţie, hotărârea judecătorească prin
care li se suplineşte consimţământul, deşi este o ingerinţă în dreptul lor la viaţă privată,
este justificată deoarece urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia sănătăţii şi
dezvoltării copilului. De amintit şi faptul că, prin modificarea Legii nr. 273/2004, s-a instituit
interdicţia adopţiei copilului ai cărui părinţi nu au împlinit vârsta de 14 ani (art. 141). După
această vârstă, părintele minor îşi exprimă consimţământul asistat de ocrotitorul său legal.
Legea nr. 233/2011 recunoaşte atât părintelui firesc, cât şi tutorelui dreptul de a consimţi
la adopţia copilului, în mod liber şi necondiţionat, numai după ce a fost informat
corespunzător asupra consecinţelor exprimării consimţământului. În acest sens, tutorele,
ca şi părintele firesc, va beneficia de consiliere şi informare acordată de către Direcţia de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti.

6. Drepturi şi îndatoriri care privesc patrimoniul copilului


Din categoria drepturilor şi îndatoririlor care privesc patrimoniul copilului fac parte:
obligaţia de întreţinere şi dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i
încuviinţa actele juridice.
Îndatorirea de a întreţine copilul este prevăzută de art. 499 NCC, atât în cazul în
care copiii sunt minori, cât şi atunci când ei devin majori. În cazul copilului minor starea de
nevoie nu se datorează incapacităţii de a munci, ci împrejurării că acesta este în perioada
acumulării cunoştinţelor necesare pentru desăvârşirea sa profesională şi morală care să-i
asigure în viitor exercitarea unei profesiuni în scopul întreţinerii sale. Situaţia în care
minorul are un venit propriu, dar neîndestulător nu exclude obligaţia de întreţinere a
copilului. Ipoteza este valabilă şi în cazul copilului devenit major, dar care se află la
continuarea studiilor şi care va beneficia de întreţinere până la împlinirea vârstei de 26
ani.
Aceeaşi îndatorire este reglementată şi în art. 45 din Legea nr. 272/2004 care
prevede în art. 45 că „copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială”. În acest sens, părinţii au
obligaţia de a asigura copiilor locuinţa, precum şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională. Imposibilitatea îndeplinirii acestei îndatoriri
părinteşti este suplinită de către stat, care are obligaţia satisfacerii nevoilor copilului prin
intermediul prestaţiilor financiare, în natură sau sub formă de servicii.
Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa actele
juridice. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani va fi reprezentat în actele civile de
părinţii săi. După împlinirea vârstei de 14 ani, el îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile,
însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor. Dacă se ivesc interese contrare între părinţi şi
copilul minor, autoritatea tutelară va numi un curator care să-l reprezinte sau să-l asiste pe
minor la încheierea actelor juridice.
Interesantă este situaţia în care un copil are un patrimoniu propriu, distinct de cel al
părinţilor, dobândit în timpul minorităţii prin mijloacele juridice reglementate legal. În
literatura de specialitate este unanim recunoscut faptul că, exercitând autoritatea
părintească asupra persoanei copilului, tot părintele este cel care trebuie să satisfacă
acest aspect şi cu privire la bunurile copilului (evident tot în virtutea interesului său
superior). În mod excepţional, în lipsa părintelui, tutorele este cel care va îndeplini această
sarcină. Cu toate acestea, s-a afirmat că în această situaţie, părintele are o situaţie
distinctă faţă de tutore. Astfel, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
drepturilor şi îndatoririlor privitoare la bunurile copilului, tutorele poate fi îndepărtat din

95
tutelă, spre deosebire de părinte, care nu îşi pierde această calitate în cazul săvârşirii
aceloraşi fapte. În ceea ce ne priveşte, considerăm alături de alţi autori că, indirect astfel
de fapte ale părinţilor pot avea efecte negative şi asupra laturii personale ale autorităţii
părinteşti, motiv pentru care in extremis poate fi justificată sancţiunea decăderii din
drepturile părinteşti.
O situaţie specială o reprezintă părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani şi
care, în virtutea calităţii sale dobândite la naşterea copilului său, trebuie să exercite
autoritatea părintească conform prevederilor legale. Art. 490 C. civ. stabileşte însă,
justificat în privinţa acestuia, interdicţia de a exercita drepturile şi îndatoririle cu privire la
bunurile copilului, acestea revenind tutorelui sau, după caz, unei alte persoane, în
condiţiile legii. Celelalte drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana minorului pot fi
exercitate de către acesta.
În privinţa părintelui minor care nu a atins vârsta de 14 ani rezultă din interpretarea
legii că acesta nu poate avea nici drepturi şi nici îndatoriri cu privire la persoana copilului
născut, motiv pentru care acesta se află lipsit de autoritate părintească. Se pune justificat
întrebarea: cum va fi suplinită autoritatea părintească în acest caz, având în vedere faptul
că legea nu enumeră între situaţiile de instituire a tutelei şi această situaţie? Singura
soluţie posibilă o conferă Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi
anume: instituirea măsurii plasamentului la familia extinsă sau substitutivă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Analizaţi drepturile şi îndatoririle părinteşti reglementate de lege. Folositi spaţiul de


mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
................................................................................................................................................
.................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 91-93.
2. Ce principiu stă la baza exercitării autorității părinteşti?. Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea
răspunsului.....................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.

11.6. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEŞTI


Potrivit dispoziţiilor legale care consacră deplina egalitate între bărbat şi femeie pe
timpul căsătoriei, autoritatea părintească este exercitată de către ambii părinţi în mod egal.
Prin urmare, părinţii vor decide împreună ceea ce este benefic pentru copil, legea
recunoscând însă copilului dreptul de a i se lua în considerare opinia, precum şi
îndatorirea părinţilor de a-l informa cu privire la deciziile care îl privesc.
Eventualele neînţelegeri dintre părinţi urmează a fi soluţionate de către instanţa de
judecată, cu ascultarea părinţilor şi avându-se în vedere interesul superior al acestuia.
Astfel, este de menţionat că, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară (republicată)
prevede instituirea de tribunale specializate pentru minori şi familie, precum şi instituirea
de secţii specializate în acest domeniu. În doctrina română au fost subliniate atât
avantajele, cât şi dezavantajele înfiinţării unor astfel de instanţe specializate.
În caz de conflict de interese între părinţi şi copil va fi instituită curatela.
Dacă exercitarea autorității părinteşti de către ambii părinţi reprezintă regula,
exercitarea acesteia de către un singur părinte constituie excepţia. Cazurile în care
exercitarea autorității părinteşti se realizează de către un singur părinte sunt expres
prevăzute de lege: decesul unuia dintre părinţi, decăderea din drepturile părinteşti,
punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi, neputinţa unuia dintre părinţi de a-şi
manifesta voinţa. Dacă ambii părinţi se află în împrejurările enumerate, atunci, urmează a
fi dispusă una dintre măsurile de protecţie alternativă prevăzute de lege.

96
Trebuie făcută distincţie între exercitarea autorității părinteşti de către un singur
părinte şi scindarea autorității părinteşti.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate (Emese Florian, op.cit.p.132.)
scindarea autorității părinteşti intervine în cazul în care fie că părinţii exercită autoritatea în
mod neegal între ei, fie autoritatea este exercitată în parte de către părinţi, iar în parte de,
către persoana, familia, serviciul public căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare.
Vorbim despre scindarea ocrotirii părinteşti în următoarele situaţii:
- la desfacerea căsătoriei când copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, unor
rude sau altor persoane străine ori unui serviciu public specializat sau organism privat
autorizat.
Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a divorţului nu influenţează cu nimic asupra
obligaţiei de întreţinere care continuă a fi în sarcina ambilor părinţi, deoarece odată cu
desfacerea căsătoriei se pierde numai calitatea de soţ, cea de părinte subzistând. De
asemenea, trebuie făcută precizarea că, părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu
este asimilat părintelui decăzut din drepturile părinteşti. Legea îi recunoaşte acestuia, în
virtutea calităţii sale o serie de drepturi cu privire la persoana copilului, drepturi care
reprezintă practic o garanţie a respectării dreptului constituţional la viaţă privată şi de
familie.
Astfel, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului recunoaşte
acestuia dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul care nu i-a fost încredinţat.
Potrivit art.15 din Legea nr.272/2004, exercitarea dreptului de a menţine relaţii personale
cu copilul se poate realiza prin mai multe modalităţi: întâlniri ale copilului cu părintele,
vizitarea copilului la domiciliul acestuia, corespondenţa ori alta formă de comunicare cu
copilul, transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine
relaţii personale cu copilul.
Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a celuilalt părinte de a-l respecta.
Potrivit practicii judiciare, dreptul părintelui de a avea legături persoanele cu copilul nu
poate fi limitat decât dacă a fost exercitat în mod abuziv. Dacă nu se dovedeşte această
împrejurare, exercitarea în concret a dreptului părintelui nu trebuie stânjenită prin prezenţa
obligatorie a celuilalt părinte, comunicarea dintre părinte şi copil urmând să aibă loc în
mod firesc, fără nici o restrângere. Prin urmare, numai în cazuri speciale, când se constată
că exercitarea acestui drept de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu este
în interesul copilului, instanţa poate interzice dreptul său de vizitare. Acest drept poate fi
suprimat de exemplu, pentru motive grave care sunt de natură să tulbure profund copilul
(alcoolismul, conduita necorespunzătoare faţă de copil).
În doctrina franceză, se susţine că părintele titular al dreptului de vizitare al
copilului, este titular şi al unui drept de corespondenţă, care implică, deşi nu este
reglementat de lege, pe de o parte dreptul copilului de a primi corespondenţă de la
părintele căruia nu i s-a încredinţat creşterea şi îngrijirea acestuia, iar pe de altă parte,
dreptul părintelui de a primi şi de a trimite corespondenţă copilului. Aceleaşi reguli se
aplică şi în catul convorbirilor telefonice.
Legea recunoaşte de asemenea dreptul părintelui să ceară reîncredinţarea copilului
fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia copilului.
O problemă interesantă, şi care afectează în mod real viitorul educaţiei şi creşterii
copilului în caz de divorţ al părinţilor, este aceea a încredinţării acestuia unuia sau altuia
dintre părinţi. Instanţa de judecată trebuie încă o dată să aibă în vedere interesul superior
al copilului. La o analiză aprofundată a problemei se observă că nu există un tipar exact
de care trebuie să ţină cont instanţa de judecată. Criteriile de încredinţare trebuie să aibă
în vedere conduita morală, situaţia financiară a părinţilor, dorinţa copilului etc. Dacă până

97
acum 100 de ani, copilul era încredinţat, în majoritatea cazurilor, în caz de divorţ, tatălui,
această situaţie făcând parte dintr-o tradiţie care retrasa originea şi moştenirea individului
în linie paternă (soţia în această tradiţie fiind considerată proprietatea soţului, fără drepturi
asupra copilului său), după un secol, importanţa şi rolul mamei în dezvoltarea psihologică
a copilului a crescut. Astăzi, nu se poate vorbi, pe fondul afirmării drepturilor femeii, şi
reconsiderării situaţiei sale juridice, despre o încredinţare invariabilă a copilului, mamei
sale, în caz de divorţ. Discutăm, aşa cum am afirmat, despre încredinţarea copilului mamei
sau tatălui său, instanţa judecătorească fiind chemată să se pronunţe în acest sens în
acord cu interesul superior al copilului.
Este evident, că după divorţ, copilul nu mai poate continua să trăiască cu ambii
părinţi, legea acordând deci, exerciţiul drepturilor părinteşti unui singur părinte. Este, aşa
cum s-a afirmat, „o soluţie fără îndoială indispensabilă, pentru a evita ca copilul să devină
o miză între părinţi. Legea trebuie să găsească un echilibru între dorinţa de libertate a
părinţilor şi exercitarea responsabilităţilor lor de părinţi. Cu toate acestea, toate legile,
toate hotărârile judecătoreşti rămân fără efect, lipsind copilul de dragoste părintească”
(Hughes Fulchiron, Autorité parentale et parents désunis, Éditions du Centre National de
la Recherche Scientifique, 1985, p.31.).
- în situaţia încredinţării copilului unui serviciu specializat sau unei alte persoane, se
va ţine cont de dispoziţiile art.33 din Legea nr.272/2004. Această măsură se aplică atunci
când creşterea şi educarea copilului alături de părinţii săi nu mai este posibilă. Această
situaţie a comportat numeroase discuţii în jurisprudenţa CEDO. Deşi, s-a arătat în repetate
rânduri, că pentru un copil faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinţii săi reprezintă
„o componentă fundamentală a vieţii de familie” iar plasarea lui într-o instituţie de ocrotire
socială reprezintă o ingerinţă în viaţa familială a celor interesaţi, această măsură este
justificată întotdeauna de un interes legitim. Ea trebuie să aibă astfel în vedere interesul
superior al copilului şi în egală măsură să aibă un caracter temporar.
- în cazul desfiinţării căsătoriei se vor aplica dispoziţiile legale din materia
divorţului, cu precizarea că nulitatea căsătoriei nu va produce efecte asupra statutului
copilului, el păstrându-şi situaţia unui copil din căsătorie.
- în situaţia în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, scindarea ocrotirii părinteşti este guvernată de dispoziţiile legale privind divorţul.
Autoritatea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei este scindată,
deoarece în această situaţie părinţii copilului nu locuiesc împreună.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se întâmplă cu exercitarea autorității părinteşti în caz de divorţ? Folositi spaţiul de


mai jos pentru formularea
răspunsului............................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 95.
2. Care sunt situaţiile în care intervine scindarea autorității părinteşti? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 95.
3. Ce presupune dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 95.
4. În cazul eventualelor neînţelegeri care intervin între părinţi cu privire la
exercitarea îndatoririlor părinteşti, care este organul competent a se pronunţa? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului............................................................................................................................

98
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 96.

11.7. SANCŢIUNI LEGALE PENTRU NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIILOR


PĂRINTEŞTI
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti atrage
după sine, fie răspunderea penală, fie cea contravenţională sau civilă a părinţilor.
De la abrogarea Legii nr.47/1993 prin dispoziţiile Legii nr.273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, singura sancţiune de dreptul familiei a rămas decăderea din drepturile
părinteşti. Aceasta este pentru părinţi o sancţiune care pedepseşte comportamentul lor
necorespunzător în exercitarea îndatoririlor legale faţă de copii, dar şi o măsură de
protecţie gândită de legiuitor în favoarea copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune de drept civil dispusă printr-o
hotărâre judecătorească pentru ipoteza în care părintele pune în pericol viaţa, sănătatea
sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool
sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului (art. 508 C. civ.).
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.272/2004 este stabilită şi sfera noţiunilor de „abuz
asupra copilului” şi de „neglijare” a acestuia, noţiuni pe care Codul familiei nu le definea.
Astfel, prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care
se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care
este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice
măsură subordonata acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti urmează o procedură prevăzută expres prin
dispoziţiile Legii nr. 272/2004 completate cu cele ale Codului civil. Astfel, având în vedere
finalitatea ei practică (anume: separarea copilului de părintele vinovat de săvârşirea
faptelor prevăzute în art. 508 C. civ.), potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, orice
separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor
părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor
prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.
Prin Decizia nr.1817 din 10.05.2002, instanţa judecătorească a arătat că sancţiunea
decăderii din drepturile părinteşti se va aplica numai părintelui care a săvârşit fapte de
natura celor prevăzute de lege care atrag o astfel de sancţiune, nefiind justificată
extinderea acestei sancţiuni şi asupra celuilalt părinte, dacă se dovedeşte că faptele au
fost săvârşite în absenţa acestuia, care s-a îngrijit de copil.
Competenţa luării acestei sancţiuni revine instanţelor judecătoreşti, şi anume
judecătoriei, iar în măsura în care prin hotărârea judecătorească respectivă se instituie şi o
măsură de protecţie specială, competenţa materială revine tribunalului. Solicitarea unei
astfel de sancţiuni este de responsabilitatea Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului, ea putând fi cerută şi de către procuror.
Redobândirea drepturilor părinteşti se realizează numai în momentul în care au
dispărut motivele care au dus la luarea acesteia. Art.38 lit.d) din Legea nr.272/2004
prevede că redarea exerciţiului drepturilor părinteşti se face numai dacă este în interesul
superior al copilului.
În privinţa neîndeplinirii îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului,
părintele va răspunde potrivit răspunderii civile delictuale.

99
Răspunderea penală intervine în situaţia în care părinţii au săvârşit fapte care
îmbracă condiţiile unei infracţiuni. Sunt prevăzute astfel, în Codul penal: abandonul de
familie, relele tratamente aplicabile minorului, nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji,
gestiunea frauduloasă. Pedeapsa penală aplicată poate fi însoţită şi de pedeapsa
complimentară sau accesorie a interzicerii drepturilor părinteşti.
În materia răspunderii contravenţionale, Legea nr.272/2004 stabileşte
în art.135 acele fapte care constituie contravenţii.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin neglijarea copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 98.
2. Ce forme de răspundere intervin în cazul nerespectării îndatoririlor părinteşti? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
....................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 98.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Autoritatea părintească este cea mai importantă modalitate de protecţie a copilului.
Acesta este motivul pentru care prezenta unitate de învăţare analizează complexitatea
acestei instituţii, oprindu-se asupra drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, asupra exercitării
autorității părinteşti, precum şi asupra încredinţării copilului în caz de divorţ al părinţilor ori
în situaţia în care acesta este lipsit de ocrotire părintească. O secţiune a unităţii este
dedicată sancţiunilor care revin părinţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor specifice legale.

11.8. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a răspunderii penale care poate interveni pentru
nerespectarea de către părinţi a îndatoririlor părinteşti.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărei infracţiuni
- utilizarea bibliografiei precizate.

11.9. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Alexandru Bacaci, Dreptul familiei, CH Beck, 2013
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Chelaru Eugen, Codul civil comentat, Editura CH Beck, 2012
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013

100
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

101
– Unitatea de învăţare 12 –

ADOPȚIA
12. Unitatea de învăţare 12:
Adopţia
12.1. Obiective
12.2. Consideraţii generale. Scurt istoric legislativ. Definiţie Principiile adopţiei
12.3. Condiţii de fond la adopţie
12.4. Impedimente la adopţie
12.5. Procedura adopţiei
12.6. Efectele adopţiei
12.7. Încetarea adopţiei
12.8. Lucrare de verificare
12.9. Bibliografie

12.1. OBIECTIVE

• clarificarea noţiunilor de adopție și a condițiilor de fond și de formă


• cunoaşterea procedurii adopției
• cunoaşterea efectelor adopției

12.2. CONSIDERAŢII GENERALE. SCURT ISTORIC LEGISLATIV.


DEFINIŢIE PRINCIPIILE ADOPŢIEI
Cunoscută în toate statele membre ale Consiliului Europei, adopţia se numără
printre cele mai importante măsuri de ocrotire a copilului care, prin finalitatea ei, oferă
acestuia o familie permanentă.
S-a spus că adopţia reprezintă prin finalitatea şi scopul ei „una dintre expresiile cele
mai nobile ale generozităţii şi altruismului prin care se face dovada solidarităţii noastre”(
Emese Florian, op.cit.205).
Reglementarea legală a adopţiei se impune ca urmare a necesităţii de a oferi
copilului lipsit de părinţi o îngrijire şi educare corespunzătoare, în scopul dezvoltării
armonioase a acestuia din toate punctele de vedere.
Aşa cum s-a exprimat în literatura de specialitate, scopul adopţiei este acela de a
asigura protecţie intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Potrivit art. 86 din Codul familiei, adopţia se face în interesul celui adoptat, iar, în
conformitate cu art. 20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de
Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1990, orice copil care este lipsit temporar sau
definitiv de o familie sau care nu poate să fie lăsat în familia sa de origine are dreptul la
protecţie şi ajutor special din partea statului, care poate să fie acordat şi sub forma
adopţiei.
S-a susţinut de asemenea că în cadrul raportului juridic al adopţiei există şi un
interes al adoptatorului de a avea o viaţă normală de familie, interes care adesea este
ignorat de legiuitor.
Adopţia este o instituţie pe care o întâlnim, sub diverse denumiri, din cele mai vechi
timpuri la majoritatea popoarelor, având ca principal scop autoritatea copiilor rămaşi fără
părinţi sau acelora care, deşi au părinţi, nu au asigurată din partea acestora o creştere şi
educare corespunzătoare.

102
Ca temei juridic, adopţia derivă din dreptul roman, respectiv din termenul „adoptio“,
care semnifica adopţia unei persoane dependente.
Astăzi, preocuparea permanentă a statului de a găsi mijloacele şi măsurile
necesare în scopul protecţiei copilului s-a materializat prin adoptarea unor acte normative
în materia adopţiei sau prin ratificarea de către România a unor convenţii internaţionale.
Iniţial, instituţia adopţiei a fost reglementată în Codul civil (art. 304-324), dar, odată
cu conturarea dreptului familiei ca ramură de drept autonomă, reglementarea acesteia s-a
făcut prin Codul familiei (capitolul III al titlului II, denumit „Înfierea“).
Ulterior, datorită necesităţii protecţiei copilului, ţinându-se cont de nevoile speciale
ale acestuia, au fost adoptate acte normative speciale în acest scop. Discutăm aici despre
Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, modificată succesiv prin Legea nr.
48/1991 (care a înlocuit termenul de înfiere cu cel de adopţie), precum şi prin Legea nr.
65/1995.
Din 1997, adopţia este reglementată prin O.U.G. nr. 25/1997, care a abrogat Legea
nr. 11/1990, precum şi dispoziţiile referitoare la adopţie cuprinse în Codul familiei.
O.U.G. nr. 25/1997, spre deosebire de vechiul act normativ, reglementează numai
adopţia cu efecte depline, caracterizată prin următoarele consecinţe:
- între cel care adoptă şi copil se stabileşte filiaţia;
- între copil şi rudele adoptatorului se stabileşte rudenia;
- filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti încetează (art. 1);
- rudenia dintre copilul adoptat şi rudele sale fireşti încetează;
- se menţine impedimentul la căsătorie între adoptat şi rudele sale fireşti (art. 21,
alin. 3), şi de asemenea este oprită căsătoria între descendenţii adoptatului şi rudele sale
fireşti.
O.U.G. nr. 25/1997 defineşte adopţia ca fiind „o măsură specială de protecţie a
drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între adoptator şi copil şi rudenia dintre
copil şi rudele adoptatorului“.
În alin. 2 se prevede că adopţia se face numai pentru protejarea intereselor
superioare ale copilului. În acelaşi sens se pronunţă şi Legea nr. 15/1993 (art. 8, alin. 1),
în vreme ce Legea nr. 84/1994 prevede că adopţia se încheie în interesul superior al
copilului (art. 1, lit. a). Deşi actul normativ amintit nu defineşte noţiunea de „interes
superior al copilului“, considerăm că acesta îl reprezintă dezvoltarea armonioasă a
personalităţii copilului şi apărarea drepturilor sale consacrate legal. Se consideră că
interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei.
Nu trebuie omis nici interesul adoptatorului care nu trebuie să fie antagonic celui al
copilului adoptat.
Sintetizând, în doctrină adopţia a fost definită într-o triplă accepţiune:
– ca act juridic, ea reprezentând acordul de voinţă al părţilor implicate în procedura
încheierii acesteia. Adopţia este un act juridic solemn, ceea ce presupune că pentru
încheierea sa valabilă trebuie respectate în mod obligatoriu anumite cerinţe legale:
consimţământul necesar la adopţie se poate da numai în formă autentică; adopţia se
încuviinţează numai de instanţa de judecată competentă; adoptatorul trebuie să prezinte
condiţiile materiale şi garanţiile morale în vederea asigurării dezvoltării armonioase a
copilului(Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck,
1998.).
– ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie care ia naştere între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi între adoptator şi rudele sale, pe de altă
parte.
– ca instituţie juridică, adopţia ar putea fi definită ca totalitatea normelor juridice
care reglementează încheierea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.
Mai putem adăuga celor trei accepţiuni, din perspectiva noilor acte normative, o altă
accepţiune, anume aceea de operaţiune juridică, aducând ca argument faptul că adopţia

103
ia naştere din juxtapunerea unor manifestări unilaterale de voinţă, consimţământul
adoptatorului fiind prezent în toate cazurile, şi după caz, aşa cum cere legea, el este
completat de consimţământul celorlalte persoane implicate, respectiv a părinţilor fireşti, a
tutorelui, al copilului adoptat, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Necesitatea stabilirii unui cadru cât mai coerent în ce priveşte adopţia a determinat
adoptarea la 23 iunie 2004 a Legii nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adopţiei, lege
care abrogă O.U.G. nr. 25/1997.
Potrivit acestei noi reglementări, adopţia este definită ca fiind „operaţiunea juridică
prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului“.

Principiile adopţiei
Şi instituţia adopţiei este guvernată de anumite reguli generale care trebuie
respectate în mod obligatoriu pe parcursul procedurii de încuviinţare a adopţiei. Aceste
principii sunt stabilite de legiuitor în actul normativ care reglementează regimul juridic al
adopţiei, ele având în centru principiul interesului superior al copilului, principiu reluat din
Legea nr.272/2004. Constanţa cu care legiuitorul pune accent pe acest principiu face să
se înţeleagă că mesajul celor două acte normative adoptate în 2004 este tocmai luarea în
consideraţie cu primordialitate a interesului superior al copilului. Grupate în jurul acestui
principiu, legea mai aminteşte ca principii ce trebuie să guverneze instituţia adopţiei:
principiul creşterii şi educării copilului ţinând seama de originea sa etnică, culturală şi
lingvistică; principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport
cu vârsta şi gradul său de maturitate; principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte
referitoare la procedura adopţiei.
Principiul interesului superior al copilului însoţeşte atât procedura adopţiei, dar se
regăseşte şi în faza încuviinţării adopţiei prin procedura irevocabilă a instanţei de judecată.
Astfel, în prima fază, acest principiu trebuie să se regăsească în procesul de selecţie a
persoanei care adoptă. În acest sens, potrivit art.27 din Legea nr.273/2004, în urma
procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea
acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilităţii se
realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de
acesta acordându-le importanţa cuvenită. Mai mult de atât, înainte de selecţia
adoptatorului, principiul interesului superior trebuie determinat în concret prin stabilirea
exactă a necesităţii adopţiei copilului lipsit temporar sau definitiv de autoritatea părinţilor,
ştiut fiind faptul că adopţia reprezintă una dintre măsurile care fac parte din conţinutul
protecţiei alternative a copilului. Cu alte cuvinte este absolut necesar să se stabilească
dacă interesul superior al copilului reclamă protecţia acestuia prin intermediul adopţiei. De
îndată ce a fost stabilit acest lucru, principiul interesului superior al copilului se îmbină cu
cel al celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei, la care se
adaugă cel al creşterii şi educării copilului într-un mediu familial, în funcţie de care se
poate realiza o anumită continuitate în educarea acestuia în funcţie de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică. Desigur, pe toată durata procedurii adopţiei, copilul va fi ascultat şi
informat, luându-se în considerare opinia acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de
maturitate.
După încuviinţarea adopţiei prin hotărârea irevocabilă a instanţei de judecată,
acelaşi principiu al interesului superior al copilului trebuie să răzbată orice acţiune care îl
priveşte în mod direct. Ca o garanţie a acestui principiu, legea prevede sancţiunea nulităţii
adopţiei în cazul nerespectării condiţiilor legale de valabilitate a acesteia. Mai mult de atât,
instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat (art.56 alin.2).

104
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este adopţia? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 100.
2. Precizaţi care sunt principiile care guvernează adopţia? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 102.

12.3. CONDIŢII DE FOND LA ADOPŢIE


Acelaşi principiu al interesului superior al copilului determină ca adopţia să fie
valabilă numai dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiţii stabilite de legiuitor. Aceste
condiţii privesc în primul rând persoana adoptatorului, dar şi pe adoptat precum şi părinţii
fireşti sau reprezentantul legal al copilului. Mai putem adăuga acestora acele condiţii care
privesc forma actului juridic al adopţiei. În literatura de specialitate, aceste condiţii au fost
clasificate în două mari categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă. La rândul lor, ele se
subclasifică în condiţii pozitive (care trebuie să existe în mod obligatoriu pentru încheierea
valabilă a adopţiei) şi condiţii negative (numite şi impedimente – excluse pentru
valabilitatea adopţiei).

Condiţii de fond care privesc persoana adoptatorului


Art.3 din Legea nr.273/2004 arată că prin adoptator se înţelege persoana care
doreşte să adopte în condiţiile legii. Pornind de la textul de lege citat trebuie făcută
precizarea că nu orice persoană poate să adopte. Fără a încălca principiul nediscriminării,
legea face precizarea că poate adopta numai acea persoană care prezintă garanţiile
morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii
copilului. Adoptatorul trebuie să fie apt atât psihic, cât şi moral. În principiu, poate deveni
părinte adoptiv orice persoană, indiferent de stare civilă, sex, rasă, naţionalitate, religie
sau cetăţenie.
De precizat că, în ceea ce priveşte sexul persoanei care urmează să adopte,
jurisprudenţa CEDO s-a pronunţat în câteva cauze deduse judecăţii care aveau ca obiect
discriminarea unor persoane homosexuale. Astfel, CEDO a precizat în cauza Fretté contra
Franţei că „refuzul autorităţilor competente de a aviza favorabil cererea de adopţie
formulată de un celibatar homosexual nu poate fi considerat a priori ca fiind
discriminatoriu, fiecare stat dispunând, sub acest aspect, de o largă marjă de apreciere”.
O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a dobândi calitatea de adoptator se
referă la capacitatea deplină de exerciţiu. Este de altfel o condiţie firească, dacă ne
gândim la finalitatea adopţiei, adică la faptul că adoptatorul va exercita drepturile şi
îndatoririle părinteşti atât cu privire la persoana copilului, cât şi cu privire la patrimoniul
acestuia pe toată durata adopţiei. Importanţa stipulării ei prin lege, separat de condiţia cu
privire la vârsta adoptatorului, se impunea, tocmai pentru a exclude din categoria
adoptatorilor alienatul şi debilul mintal.
În privinţa femeii minore care se căsătoreşte, aceasta poate deveni, odată cu
dobândirea în condiţii derogatorii de la regulă, părinte adoptator.
În situaţia în care unul sau ambii părinţi adoptatori îşi vor pierde capacitatea de
exerciţiu ulterior încuviinţării irevocabile a adopţiei, se va institui una dintre măsurile de
protecţie alternativă, alta decât adopţia.
Prin similitudine, considerăm că în ceea ce privesc incapacităţile stabilite în ceea ce
priveşte tutela, respectiv: persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată
incapabilă de a fi tutore; persoana lipsită, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de
a fi ales deputat; persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile,
fie în temeiul legii, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, precum şi persoana cu rele
purtări; persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta; persoana
105
care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei,
acestea ar trebui să vizeze şi persoana adoptatorului, deşi legiuitorul nu le are în vedere,
pentru simplul motiv că a fi părinte adoptator înseamnă mult mai mult decât a fi tutore.
În ce priveşte vârsta adoptatorului, legea precizează că acesta trebuie să fie mai
mare decât adoptatul cu 18 ani. Aceasta este regula, dictată de considerente biologie
fireşti. Prin excepţie, Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa
adopţia chiar dacă diferenţa de vârsta dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani,
dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani. În afară de această prevedere, legiuitorul român
nu stabileşte o limită maximă până la care o persoană poate adopta. Este de altfel rezerva
cu care România a aderat la Convenţia europeană în materia adopţiei de copii care
stabileşte în art.7, dispoziţia potrivit căreia vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai
mică de 21 de ani şi nici mai mare de 35 de ani. Cu toate acestea, este posibil ca din
cauza unei vârste înaintate a persoanei care doreşte să adopte, instanţa să nu
încuviinţeze adopţia, pe motivul că adoptatorul nu îşi poate îndeplini în mod corect
drepturile şi îndatoririle părinteşti ce rezultă din adopţie.
Capacitatea unei persoane de adopta trebuie atestată prin decizia Direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Aceasta este o condiţie obligatorie
pentru valabilitatea adopţiei. Condiţia nu este necesară în următoarele cazuri: în situaţia
adopţiei unei persoane majore şi în cazul în care adopţia se referă la copilul firesc sau
adoptat al celuilalt soţ.
Procedura atestării persoanei adoptatoare este reglementată de lege. Astfel,
adoptatorul trebuie evaluat în privinţa garanţiilor morale şi condiţiilor materiale, avându-se
în vedere criteriile stabilite prin lege. Evaluarea intră în competenţa Direcţiei generale de la
domiciliul adoptatorului. Pe parcursul evaluării, Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului este obligată să asigure adoptatorului serviciile de pregătire necesare în
vederea asumării în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător a rolului de părinte.
În 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare Direcţia va decide asupra
aptitudinii de a adopta. Dacă rezultatul evaluării este favorabil, va fi eliberat atestatul de
persoană aptă să adopte. Acesta este valabil timp de un an, cu posibilitatea prelungirii
anuale la cerere şi sub condiţia actualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a
adopta.
Dacă avizul nu este favorabil, persoana respectivă poate solicita Direcţiei, în termen
de 30 de zile, o reevaluare a aptitudinii de a adopta, rezultatul reevaluării putând fi atacat
în termen de 15 zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului.
Atestatul favorabil va fi transmis la Oficiul Român pentru Adopţii în termen de 5 zile de la
eliberarea atestatului în vederea înscrierii în Registrul naţional pentru adopţii.
O condiţie fundamentală la încuviinţarea adopţiei o constituie consimţământul
persoanei care adoptă.
Legea nr. 273/2004 prevede că adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o
familie, în acest din urmă caz fiind necesar consimţământul ambilor soţi, cu excepţia
cazurilor în care acesta este în imposibilitate de a-şi manifesta consimţământul. Persoana
care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz, numai unul dintre
soţi devine adoptator, dacă acesta adoptă copilul soţului său rezultat dintr-o căsătorie
anterioară.
Pentru a produce valabile efecte juridice, consimţământul trebuie să provină de la o
persoană cu capacitate de exerciţiu şi să nu fie viciat.
Potrivit legislaţiei în vigoare, persoana pusă sub interdicţie judecătorească, nu
poate consimţi la adopţie nici măcar în momentele de luciditate, deoarece acest lucru nu
ar fi în interesul minorului adoptat, persoana pusă sub interdicţie neputând veghea la
dezvoltarea armonioasă a adoptatului.
Consimţământul la adopţie se exprimă în faţa instanţei de judecată o dată cu
soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Aşa cum s-a precizat în literatura de

106
specialitate, pentru identitate de raţiune, adoptatorii care nu au domiciliul în România, îşi
vor exprima consimţământul în faţa instanţei de judecată în faza încuviinţării adopţiei.

Condiţii de fond privitoare la persoana adoptatului


Adopţia presupune îndeplinirea anumitor condiţii inclusiv în persoana celui care
urmează să fie adoptat. Prin adoptat, potrivit legii, se înţelege persoana care a fost sau
urmează să fie adoptată.
Având în vedere că adopţia este o măsură a protecţiei alternative a copilului şi că
ea are menirea de a suplini autoritatea părintească, copilul care urmează a fi adoptat
trebuie în mod necesar să se găsească într-una din situaţiile prevăzute de Legea
nr.272/2004 pentru a beneficia de dreptul la protecţie alternativă, adică să fie lipsit
temporar sau definitiv, de autoritatea părinţilor fireşti sau, în vederea protejării intereselor
sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora. Această cerinţă nu este prevăzută expres de
lege, dar necesitatea existenţei ei este dată prin enumerarea adopţiei printre măsurile de
protecţie alternativă.
Legea se referă la „copil”, adică aduce în discuţie, ca „subiect” al adopţiei, acea
persoană care potrivit legii, nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de
exerciţiu. Regula în materie de vârstă este aceea că un copil poate fi adoptat până la
împlinirea majoratului, excepţia fiind încuviinţarea adopţiei persoanei majore, dacă
adoptatul a fost crescut pe timpul minorităţii de persoana care doreşte să îl adopte.
Conţinutul noţiunii de „creştere” a fost stabilit în practica judiciară, care a arătat că
„prin creştere trebuie să se înţeleagă nu numai acordarea întreţinerii în timpul minorităţii, ci
şi existenţa unor raporturi între adoptat şi adoptator asemănătoare celor existente între
părinţi şi copil. Instanţei îi revine îndatorirea de a stabili prin administrare de probe
adevăratele raporturi care au existat între adoptatori şi adoptat, dacă adoptatorii l-au
crescut în timpul minorităţii şi dacă între ei şi adoptat s-au stabilit şi legături afective,
necesare în orice familie”.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci
nu ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei.
Rezultă că, copilului adoptat i se aplică procedura de drept comun, în vreme ce
majorului i se vor aplica reguli derogatorii de la aceasta.
O altă condiţie necesară pentru valabilitatea adopţiei şi care prezintă o importanţă
deosebită din perspectiva recunoaşterii copilului ca fiinţă autonomă, cu nevoi şi dorinţe
proprii, se referă la consimţământul copilului care urmează a fi adoptat. Acest
consimţământ se cere doar dacă copilul a împlinit vârsta de 10 ani, vârstă la care se
apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său sau nu.
Consimţământul va fi dat în instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare,
chiar autentice. Copilul este pregătit în vederea manifestării consimţământului de către
Direcţia generală care se ocupă de cazul său, care îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând
seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale
consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.
Suntem, deci, în prezenţa unei capacităţi speciale, prevăzute de legiuitor în
favoarea copilului, consimţământul lui având o semnificaţie afectivă.

Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al reprezentantului legal


Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului ce urmează să
fie adoptat trebuie să îşi dea consimţământul la adopţie, chiar şi în situaţia în care aceştia
sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei familii.
În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se
opune, aceasta nu se poate încheia. Dezacordul dintre părinţi nu poate fi soluţionat nici de
către autoritatea tutelară, nici de către instanţa de judecată, deoarece părintele care nu a

107
consimţit la adopţie ar putea fi tratat ca şi când ar fi decăzut din drepturile părinteşti, ceea
ce este inadmisibil.
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia minorului, dacă se dovedeşte prin
orice mijloc de probă că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie
şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de
opinia acestuia. În acest caz, hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată.
În acelaşi sens s-a exprimat şi jurisprudenţa CEDO care a arătat că atunci când
este vorba de un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinţii lui fireşti care nu îl pot creşte se
opun nejustificat la adopţie, hotărârea judecătorească prin care li se suplineşte
consimţământul, deşi este o ingerinţă în dreptul lor la viaţă privată este justificată deoarece
urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia sănătăţii şi dezvoltării copilului.
Părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi manifeste singur
consimţământul, fără a fi nevoie de un reprezentant, dacă are sub 14 ani, sau de
încuviinţarea prealabilă, dacă a depăşit această vârstă.
Consimţământul poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile
de la naşterea copilului şi poate fi revocat de aceştia în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condiţiile legii. După expirarea acestui termen, consimţământul devine
irevocabil. În literatura de specialitate, s-a arătat că termenul de 30 de zile acordat de lege
părinţilor pentru revocarea consimţământului este mult prea scurt, având în vedere faptul
că este de preferat ca părinţii să îşi reia îndatoririle faţă de copil şi să îl crească.
De la regula potrivit căreia la adopţie este necesar consimţământul ambilor părinţi
fireşti ai adoptatului şi excepţii, reprezentate de acele situaţii întemeiate, când este
suficient numai consimţământul unuia dintre părinţii fireşti, şi anume dacă
celălalt este decedat, necunoscut, pus sub interdicţie judecătorească, declarat
judecătoreşte mort sau dispărut ori se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. De
asemenea, în toate cazurile menţionate anterior nu este necesar consimţământul părinţilor
fireşti. Acesta nu este necesar nici în cazul în care copilul a atins vârsta majoratului civil şi
este adoptat de o persoană care a crescut-o în timpul minorităţii sale.
Spre deosebire de vechiul act normativ în materia adopţiei, Legea nr. 273/2004
prevede ca obligatoriu la adopţie inclusiv consimţământul părintelui decăzut din drepturile
părinteşti (art. 12, alin. 2).
Dacă copilul care urmează să fie adoptat este lipsit de ocrotire părintească,
consimţământul la adopţie va fi dat de tutore. În cazul în care tutela nu a fost instituită, fie
se va proceda la instituirea ei, fie se va proceda direct la adopţie.
Ca şi în celelalte două cazuri, consimţământul părinţilor fireşti, sau după caz al
tutorelui, urmează a fi exprimat în faţă instanţei de judecată, în faza încuviinţării cererii de
deschidere a procedurii adopţiei. Nu este valabil consimţământul dat în considerarea
promisiunii sau efectuării unei contraprestaţii, indiferent de natura acesteia, fie ea
anterioară sau ulterioară.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt condiţiile de fond la adopţie? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
........................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 103-106.
2. Analizaţi consimţământul la adopţie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 105.

108
12.4. IMPEDIMENTE LA ADOPŢIE
Sunt impedimente la adopţie, acele împrejurări care, fiind prezente la încheierea
adopţiei, nu pot determina valabilitatea adopţiei. Ele sunt expres prevăzute de lege. Ca
excepţie, literatura de specialitate aminteşte adopţia copilului firesc.

Impedimentul izvorât din rudenia firească


Art. 8, alin. 1 prevede că „adopţia între fraţi este interzisă“. Acest impediment se
justifică prin aceea că prin adopţie s-ar crea relaţii care sunt incompatibile cu rudenia
firească existentă între fraţi. Textul legal nu face distincţie între fraţii din căsătorie şi cei din
afara căsătoriei.
Din interpretarea aceluiaşi text legal, ar rezulta că adopţia este permisă între alte
rude. Adopţia nu este permisă nici între părintele firesc şi copilul său natural, cazuri destul
de rar întâlnite în practică.

Impedimentul izvorât din calitatea de soţ


Acest impediment îşi găseşte justificarea în aceea că relaţiile dintre soţ şi soţie sunt
incompatibile cu cele rezultând din adopţie, care sunt identice celor dintre părinţi şi copii.
Nu este permisă nici adopţia între foştii soţi.
De asemenea, art. 8, alin. 2 al Legii nr. 273/2004 prevede că adopţia a doi soţi de
către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi copiii aceleiaşi
persoane, chiar dacă este vorba de rudenie civilă şi nu de sânge.
Impedimentul rezultând din adopţia anterioară
Art. 7 al Legii nr. 273/2004 prevede că adopţia unui copil de către mai multe
persoane este interzisă, cu excepţia cazului în care ea se face simultan sau succesiv de
către soţ şi soţie.
Prin urmare, atâta vreme cât a fost încuviinţată o adopţie, nu se mai poate
încuviinţa o nouă adopţie cu privire la acelaşi copil.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa de judecată neavând drept de opţiune.
În cazul în care adoptatorul a decedat, este necesară desfacerea adopţiei pentru a
se încuviinţa alta nouă.

Impedimentul rezultând din aptitudinea psihică adoptatorului


În interesul superior al copilului, Legea nr.273/2004 interzice adopţia copiilor de
către persoanele cu boli psihice şi handicap mintal. S-a precizat că impedimentul vizează
un cerc mai larg al persoanelor decât acela al alienaţilor şi debililor mintali, incluzând orice
afecţiune psihică indiferent d natura, frecvenţa sau gravitatea tulburărilor.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi impedimentele la adopţie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 107.
2. Ce sunt impedimentele la adopţie? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 107.

12.5. PROCEDURA ADOPŢIEI


Procedura adopţiei cuprinde două faze importante: o fază administrativă, care
presupune intervenţia unor organe administrative cu atribuţii în această materie, şi o fază
judiciară, desfăşurată în faţa instanţei de judecată.

109
Procedura administrativă a adopţiei presupune, aşa cum am precizat anterior,
implicarea unor organe administrative care au rolul de a pregăti dosarul de adopţie, pentru
a-l transmite instanţelor judecătoreşti în scopul încuviinţării adopţiei şi realizării interesului
superior al adoptatului.
Pe baza planului individualizat de protecţie, direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul va efectua demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după
caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă. Planul individualizat va
avea ca finalitate adopţia internă, în situaţia în care demersurile pentru reintegrarea
copilului în familie sau în familia lărgită au eşuat.
Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul va sesiza în termen de 30 de
zile de la finalizarea demersurilor instanţa judecătorească de la domiciliul copilului, pentru
a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne. Instanţa va putea încuviinţa
deschiderea procedurii adopţiei interne numai dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile
prevăzute în art.23 alin.1 lit.a) şi b) din Legea nr.273/2004.
Judecarea cererii de deschidere a procedurii interne a adopţiei se face cu citarea
părinţilor fireşti ai copilului, sau după caz cu citarea tutorelui şi a Direcţiei generale în a
cărei rază teritorială se află domiciliul copilului. Este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani. Împotriva hotărârii pronunţate poate fi exercitată calea de atac a
recursului care suspendă executarea.
Hotărârea judecătorească prin care se admite cererea direcţiei produce
următoarele efecte:
a) drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate
de persoane fizice sau juridice se suspendă;
b) drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de consiliul judeţean sau, după
caz, consiliul local al sectorului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
Aceste efecte încetează dacă în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii direcţia nu a identificat o persoană sau o familie corespunzătoare pentru copil.
Adopţia presupune în mod obligatoriu încredinţarea copilului pe o perioadă de 90
de zile familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia asupra
relaţiilor de familie care s-ar stabili în cazul încuviinţării adopţiei. Instanţa va urmări
capacitatea de adaptare, fizică şi psihică, a copilului, la noul mediu familial. De la regula
privind încredinţarea copilului în vederea adopţiei există şi excepţii: adopţia persoanei
majore; adopţia copilului firesc sau adoptiv a celuilalt soţ; adopţia copilului pentru care a
fost deschisă procedura adopţiei interne şi a fost plasat la persoana sau familia
adoptatoare, iar măsura plasamentului durează cel puţin 90 de zile; adopţia copilului de
către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la instituirea tutelei.
Dacă nu există cereri din partea persoanelor sau familiilor în a căror rază teritorială
se află domiciliul copilului, direcţia va solicita Oficiului Român pentru Adopţii să trimită în
termen de 5 zile lista centralizată la nivel naţional a tuturor persoanelor adoptatoare
atestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii.
Alegerea adoptatorului se va face în termen de 60 de zile de la primirea listei de
către direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, ţinându-se cont de interesul
superior al copilului.
Procedura judiciară reprezintă a doua fază a adopţiei interne.
Competenţa, în primă instanţă, cu privire la încuviinţarea adopţiei aparţine
tribunalului de la domiciliul copilului.
Cererea familiei sau a persoanei care doreşte să adopte este introdusă direct de
către aceştia sau de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.
Instanţa poate administra orice probă admisă de lege. După administrarea acestora
şi verificarea tuturor actelor prezentate, instanţa se pronunţă asupra cererii, în sensul
admiterii sau respingerii ei.
Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel.

110
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce efecte produce hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei? Folositi spaţiul de


mai jos pentru formularea răspunsului.................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 108.

12.6. EFECTELE ADOPŢIEI


Indiferent de natura efectelor adopţiei, acestea se produc numai pentru viitor, după
încuviinţarea adopţiei prin hotărâre judecătorească.
Data de la care adopţia produce efecte juridice este cea a rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a acesteia.

Naşterea rudeniei civile. Prin adopţie, potrivit art. 50, alin. 2 al Legii nr. 273/2004,
se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia între copil şi rudele
adoptatorului. Datorită faptului că legislaţia actuală reglementează numai adopţia cu efecte
depline, raporturile de rudenie se nasc şi între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi
adoptator şi rudele, acestuia pe de altă parte. Ca urmare a naşterii rudeniei civile,
legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de
sânge încetează. Unicul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie
în continuare un impediment la căsătorie. Pentru respectarea dreptului copilului la
identitate, Legea 273/2004 prevede că adoptatorii vor informa copilul că este adoptat,
imediat ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit. Mai mult, adoptatorii şi
adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele
publice, al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie adopţia şi nici
identitatea părinţilor fireşti.

Întocmirea unui nou certificat de naştere. Ca urmare a încuviinţării adopţiei, serviciul de


stare civilă va întocmi un nou act de naştere adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuţi la
rubrica părinţilor fireşti.

Exercitarea ocrotirii părinteşti. Autoritatea părintească va fi exercitată numai de către


adoptator. Singura excepţie de la această regulă se referă la situaţia în care adoptatorul
este soţul părintelui firesc al adoptatului, caz în care drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi
exercitate împreună de către adoptator şi părintele firesc. Dacă adoptatorul nu exercită
corespunzător drepturile şi obligaţiile ce îi revin, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti.
Această sancţiune nu duce automat la desfacerea adopţiei, deoarece ea poate fi ridicată
de instanţă. Totuşi, într-o astfel de situaţie, se poate cere desfacerea adopţiei, dacă acest
lucru este în interesul minorului adoptat. Dacă sancţiunea îi vizează pe ambii adoptatori,
instanţa poate să redea părinţilor fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă
măsură de protecţie a copilului, ca de exemplu, încredinţarea unei familii, unei persoane,
unui serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat.
Obligaţia de întreţinere a copilului este de competenţa părinţilor adoptatori, şi numai în
subsidiar va fi exercitată de persoane.

Numele adoptatorului. Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele celui care
adoptă. Când soţii nu au un nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei
numele pe care copilul urmează să îl poarte, iar în caz de neînţelegeri, instanţa de
judecată va decide numele adoptatului. Legea actuală, spre deosebire de vechiul act
normativ prevede şi posibilitatea schimbării prenumelui adoptatului, atunci când adoptatorii

111
solicită acest lucru. Schimbarea numelui de familie al adoptatului nu se va putea face
ulterior încuviinţării adopţiei decât pe cale administrativă, în condiţiile prevăzute de lege.

Domiciliul şi locuinţa adoptatului. Adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii au


domicilii separate şi nu se înţeleg asupra acestuia, va decide instanţa de judecată. La
stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere interesul minorului. Legea prevede
posibilitatea ca minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să poată solicita autorităţii tutelare
să-i încuviinţeze o altă locuinţă diferită de a părinţilor săi, cu condiţia ca aceasta să fie în
interesul desăvârşirii învăţăturii şi a pregătirii sale profesionale.

Obligaţia legală de întreţinere. Între rudele rezultate ca urmare a adopţiei există obligaţia
de întreţinere. Aceasta are un caracter reciproc. Persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere, ordinea în care se datorează întreţinerea sunt stabilite de Codul civil.

Vocaţia succesorală. Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel
ca rudele fireşti. De asemenea, vocaţia succesorală în acest caz urmează regulile instituite
de principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale.

Cetăţenia adoptatului. Minorul străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român
sau de doi soţi cetăţeni români, dobândeşte cetăţenie română. Dacă doar unul dintre soţi
are cetăţenie română, adoptatorii vor decide cetăţenia adoptatului, iar dacă nu se înţeleg,
va decide instanţa judecătorească care va încuviinţa adopţia. Minorul cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta
în mod expres şi dacă adoptatul este considerat potrivit legii străine că a dobândit
cetăţenia străină.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce efecte produce adopţia cu privire la numele adoptatului ? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului...........................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 109.
2. Ce efecte produce adopţia cu privire la vocaţia succesorală? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului..........................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 110.

12.7. ÎNCETAREA ADOPŢIEI


Art.54 din legea cu privire la statutul juridic al adopţiei stabileşte două cazuri de
încetare a adopţiei: desfacerea şi nulitatea adopţiei.
Desfacerea adopţiei intervine prin decesul adoptatorului sau a soţilor adoptatori,
dacă ulterior decesului s-a încuviinţat adopţia succesivă a aceluiaşi adoptat (art.55 şi art.7
alin.3 lit. a). Din interpretarea legii rezultă că desfacerea adopţiei ca urmare a decesului
adoptatorului/adoptatorilor intervine indiferent dacă adoptatul este minor sau este major.
Nulitatea adopţiei intervine pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate stabilite
în acest sens de lege. Cauzele care determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare
sau cel puţin concomitente cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, atâta timp cât
adoptatul este minor. Sunt persoane interesate: oricare dintre persoanele participante la
actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii în această
materie şi procurorul.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă. De regulă, nulitatea
absolută a adopţiei nu poate fi acoperită, cu excepţia cazului în care cerinţa legală
încălcată este îndeplinită înainte de hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii.

112
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite prin această
sancţiune. Spre deosebire de dreptul comun, în materie de adopţie, nulitatea relativă
poate fi invocată nu numai de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al
căror consimţământ a fost viciat, ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit. Acţiunea în
anularea adopţiei se prescrie în termen de 3 ani. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin
confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca
nulitatea.
În practica judiciară şi literatura de specialitate au fost identificate mai multe cazuri
de nulitate a adopţiei:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la
adopţie.
Trebuie făcută următoarea distincţie:
– lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai mare
de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută;
– lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu
nulitatea relativă;
– lipsa consimţământului tutorelui se sancţionează tot cu nulitate relativă.
b) Adopţia multiplă este sancţionată cu nulitatea absolută.
c) Adopţia unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, care nu a fost crescută
de adoptator, este sancţionată cu nulitatea absolută.
d) Lipsa condiţiei cu privire la capacitatea de exerciţiu a adoptatorului şi a celei cu
privire la diferenţa de vârstă de cel puţin 18 ani între adoptat şi adoptator se sancţionează
tot cu nulitatea absolută.
e) Rudenia în linie dreaptă sau colaterală. Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea
absolută a adopţiei, ca şi atunci când ea se realizează între părinţi şi proprii lor copii.
Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă este permisă. Adopţia între rudele colaterale de
gradul al doilea este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi atrage de asemenea nulitatea absolută.
g) Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, motiv
pentru care aceasta duce la nulitatea absolută a adopţiei.
h) Încălcarea scopului adopţiei duce la nulitatea absolută a acesteia. Punctăm încă
o dată cu acest prilej, faptul că scopul adopţiei este acela de a crea între adoptat şi
adoptator raporturi similare cu cele care rezultă din rudenia firească. Adopţia încheiată în
alt scop decât cel urmărit de lege este o adopţie fictivă, sancţionată cu nulitatea absolută.
i) Viciile de consimţământ atrag nulitatea relativă a adopţiei. În literatura de
specialitate s-a arătat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când cade
asupra identităţii fizice a adoptatului, iar dolul constituie viciu de consimţământ atunci când
provine de la oricare din persoanele care sunt chemate să consimtă la adopţie.
Dacă eroarea cade asupra naturii actului încheiat, atunci sancţiunea va fi nulitatea
absolută.
Declararea nulităţii adopţiei este de competenţa tribunalului de la domiciliul
adoptatului. Pe timpul cât adoptatul este minor, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei
aparţine oricărei persoane interesate. După dobândirea capacităţii de exerciţiu, dreptul la
acţiune este recunoscut adoptatului.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea adoptatorului, a
adoptatului cu capacitate deplină de exerciţiu, a direcţiei generale de la domiciliul copilului
şi a Oficiului Român pentru Adopţii, în cazul adopţiei internaţionale. Hotărârile
judecătoreşti rămase irevocabile, privind nulitatea adopţiei, se comunică Oficiului Român
pentru Adopţii, în vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru
adopţii.
La data rămânerii irevocabile a hotărârii de declarare a nulităţii adopţiei se
desfiinţează retroactiv raporturile de rudenie civilă, considerându-se că acestea nu au

113
existat niciodată. Acest lucru are ca efect pierderea de către persoana adoptatoare a
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului adoptat, care
vor fi redobândite de către părinţii fireşti ai copilului, cu excepţia cazului în care instanţa a
dispus instituirea tutelei sau a altei măsuri de protecţie specială. De asemenea, obligaţia
legală de întreţinere bazată pe relaţiile de rudenie civilă încetează. Aceeaşi soartă va avea
şi vocaţia succesorală la moştenirea părinţilor adoptivi, precum şi impedimentele la
căsătorie. Adoptatul va reveni la numele avut anterior adopţiei.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce sancţiune se aplică în cazul adopţiei multiple? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului......................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 110.
2. Daţi exemple de cazuri de desfiinţare a adopţiei. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
.............................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 112.

Rezumatul unităţii de învăţare: adopţia este una dintre măsurile de protecţie alternativă.
Este prezentată sub aspectul rolului său, principiilor care stau la baza acesteia, a
condiţiilor de fond şi a celor de formă.

12.8. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a impedimentelor la adopţie.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între impedimente şi condiţii de fond
- utilizarea bibliografiei precizate.

12.9. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Alexandru Bacaci, Dreptul familiei, Editura CH Beck, 2013
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

114
Unitatea de învăţare 13 –

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

13. Unitatea de învăţare 13:


Obligaţia legală de întreţinere
13.1. Obiective
13.2. Definiţia, izvorul şi caracteristicile obligaţiei de întreţinere
13.3. Condiţii necesare pentru naşterea obligaţiei de întreţinere
13.4. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere
13.5. Executarea obligaţiei de întreţinere
13.6. Lucrare de verificare
13.7. Bibliografie

13.1. OBIECTIVE
• înţelegerea de către studenţi a instituţiei obligaţiei legale de întreţinere, a condiţiilor
legale de existenţă a acesteia şi a modalităţilor de executare
• cunoaşterea ordinii în care se datorează obligaţia legală de întreţinere

13.2. DEFINIŢIA, IZVORUL ŞI CARACTERISTICILE OBLIGAŢIEI DE


ÎNTREŢINERE
Nici Codul Familiei, nici actuala reglementare nu dau o definiţie expresă obligaţiei
legale de întreţinere, limitându-se doar la prezentarea condiţiilor în care aceasta se
datorează şi se primeşte; persoanele între care ia naştere această obligaţie şi implicit
ordinea în care se datorează, precum şi anumite aspecte legate de data şi modalitatea de
executare.
Pornind de la precizările legale, în doctrina de specialitate au fost formulate mai
multe definiţii privitoare la această obligaţie, toate punând accentul pe ceea ce legea
precizează în mod expres (A. Bacaci).
În acest sens, putem afirma că, obligaţia legală de întreţinere este o sarcină
stabilită de lege între anumite categorii de persoane (legate sau nu prin rudenie) în scopul
de a asigura la nevoie existenţa acestora. Succint, s-a afirmat că „obligaţia legală de
întreţinere este una dintre îndatoririle elementare de solidaritate familială”
În literatura de specialitate, obligaţia de întreţinere a fost definită ca acea îndatorire
stabilită de lege între anumite categorii de persoane în scopul de a-şi asigura la nevoie
întreţinerea (A. Bacaci).
Se susţine de asemenea că această îndatorire legală este fundamentată pe
solidaritatea şi sentimentele de prietenie ce trebuie să existe între persoane legate prin
rudenie de sânge sau rudenie civilă.
În ce priveşte izvoarele obligaţiei de întreţinere, primul dintre acestea, aşa cum reiese
din definiţia anterioară, este rudenia. Un alt izvor al obligaţiei de întreţinere îl poate
constitui solidaritatea care există între persoanele ce au constituit în trecut o familie, de
exemplu obligaţia de întreţinere între foştii soţi.
Afinitatea poate constitui de asemenea temeiul obligaţiei de întreţinere, şi nu în
ultimul rând trebuie să ţinem seama de faptul că legiuitorul a instituit această obligaţie de
întreţinere şi între persoane între care nu există nici rudenie de sânge, nici rudenie civilă.
pentru a-l creşte, fără a întocmi formele cerute pentru adopţie, are obligaţia să-l întreţină,

115
cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt
în nevoie“.
Fiind o obligaţie specială, obligaţia de întreţinere se caracterizează prin următoarele
trăsături:
a. Obligaţia de întreţinere este imperativ prevăzută de lege, dispoziţiile care o
reglementează având un caracter imperativ, neputându-se deroga de la ele, motiv pentru
care toate convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de întreţinere
sunt lovite de nulitate.
b. Obligaţia de întreţinere are caracter personal, ceea ce presupune că ea nu poate
exista decât între anumite categorii de persoane determinate de lege.
c. Obligaţia de întreţinere este de regulă reciprocă, având în vedere că ea se naşte
între soţ şi soţie, părinţi şi copii etc. Prin excepţie, ea are un caracter unilateral.
d. Obligaţia de întreţinere este o obligaţie cu executare succesivă, ceea ce
presupune că ea se execută prin plata lunară a sumelor stabilite de instanţa de judecată.
În practica judiciară mai veche s-a admis şi soluţia depunerii anticipate a sumelor datorate
de debitor. În ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori, că această soluţie este
improprie deoarece nevoile creditorului se pot modifica, iar, pe de altă parte, indicele de
inflaţie poate determina imposibilitatea acestuia de a se îndestula din sumele de bani
primite anticipat cu titlu de pensie de întreţinere.
e. Obligaţia de întreţinere este o obligaţie variabilă, întrucât pensia de întreţinere se
stabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale
ale celui obligat. Deoarece atât nevoile, cât şi starea materială se pot modifica în timp,
este firească şi recalcularea acesteia.
f. Obligaţia de întreţinere este o obligaţie divizibilă atât activ cât şi pasiv.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt izvoarele obligaţiei legale de întreţinere? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.....................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 113.
2. Care sunt caracterele obligaţiei legale de întreţinere? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului......................................................................................................................
.............................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 114.

13.3. CONDIŢII NECESARE PENTRU NAŞTEREA OBLIGAŢIEI DE


ÎNTREŢINERE
Analiza condiţiilor necesare pentru naşterea obligaţiei de întreţinere implică, pe de o
parte, studierea condiţiilor cu privire la persoana creditorului, iar, pe de altă parte, a celor
necesare referitor la persoana debitorului.

CONDIŢII CARE PRIVESC CREDITORUL OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE


Conform art. 524 C.civ. „are drept la întreţinere numai cel care se află în
nevoie, neputându-se întreţine din munca sa sau din bunurile sale”. Această
condiţie trebuie însă îndeplinită cumulativ cu cea prevăzută expres în art. 526 C.civ.
privind comportamentul creditorului faţă de cel obligat la întreţinere.
Raportându-ne la condiţia privind starea de nevoie a creditorului obligaţiei, se
observă că aceasta este o constantă în cele două reglementări legale, singura
diferenţă fiind aceea că dispoziţiile Codului civil apreciază mult mai concret decât
Codul familiei împrejurările în care persoana se poate afla în stare de nevoie.
Astfel, art.524 C.civ. precizează expres că o persoană se află în stare de nevoie în
următoarele situaţii:
- nu se poate întreţine din munca sa;

116
- nu se poate întreţine din bunurile sale.
Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că, nu este suficient ca o
persoană să nu se poată întreţine din munca sa pentru a beneficia de întreţinere,
atâta vreme cât aceasta are în patrimoniu bunuri ce pot fi valorificate în acest sens.
Soluţia aleasă de actualul legiuitor ni se pare justă din perspectiva menţinerii unui
echilibru între nivelul de trai al creditorului şi cel al debitorului obligaţiei de întreţinere. Este
evident că existenţa unor bunuri (la care legiuitorul nu face referire expresă în
reglementarea legală) care ar prisosi creditorului în viaţa de zi cu zi, ar putea fi valorificate
de acesta pentru a-şi susţine traiul zilnic. Cu toate acestea, această situaţie nu poate fi
aplicată fără o analiză a obiectivă a condiţiei care priveşte neputinţa creditorului de a se
întreţine din munca sa.
Dincolo de aceste două condiţii generale de acordare a întreţinerii, în Codul civil
există şi condiţii speciale pe care legea le cere pentru acordarea întreţinerii, diferit în
funcţie de persoanele între care această obligaţie ia naştere. Astfel, art.389 alin.2 şi alin.4
C.civ. prevede condiţii speciale pentru soţul divorţat; art.517 alin.1 C.civ. prevede condiţii
speciale pentru soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ; art.525 C.civ.
prevede condiţii speciale pentru întreţinerea minorului.

CONDIŢII PRIVITOARE LA DEBITORUL OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE


Art.527 alin.1 şi alin.2 C.civ. stabileşte condiţiile generale în funcţie de care o
persoană poate fi obligată la întreţinere. Astfel, pentru ca o persoană să fie obligată la
întreţinere, ea trebuie să dispună de mijloacele materiale necesare sau să aibă
posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Se observă de la prima vedere o diferenţă
majoră de reglementare a condiţiilor generale ale debitorului faţă de vechea reglementare
legală, în ceea ce priveşte conceptul de „mijloace necesare”. Astfel, art.94 din Codul
familiei prevedea că „întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui care urmează a o plăti”. Art. 527 alin.1 şi alin.2 C.civ. cunoaşte o
reglementare mai amplă, în sensul în care se referă nu numai la mijloacele prezente la
data la care se naşte întreţinerea, cât şi la cele viitoare pe care debitorul le-ar putea avea
la îndemână. Aşa cum s-a afirmat, rezultă că „aptitudinea de a munci a celui obligat la
întreţinere se asimilează existenţei mijloacelor materiale de prestare a întreţinerii” (Cristina
Irimia, în Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei).
Altfel spus, debitorul obligaţiei de întreţinere nu poate fi scutit de această sarcină tâta
vreme cât este apt de muncă, dar din cauza pasivităţii sale nu obţine niciun venit din
muncă.
În acest sens, s-a pronunţat şi instanţa de judecată care a apreciat că, deşi
debitorul obligaţiei nu are raporturi de muncă cu nici un angajator, el va fi obligat la
întreţinere raportat la nivelul venitului minim pe economia naţională, acesta având
capacitatea de a munci. Considerăm că instanţa de judecată a apreciat judicios,
raportându-se la art.527 alin.1 C.civ. vis-á-vis de „posibilitatea de a dobândi” mijloacele
necesare pentru întreţinere.
Codul civil, referindu-se la mijloacele debitorului, include în această categorie atât
resurse financiare, cât şi bunurile acestuia care prin valorificare ar putea fi sursa acordării
întreţinerii. Aceste criterii nu sunt limitative, instanţa putând lua în calcul şi alte criterii în
vederea stabilirii stării materiale a debitorului obligaţiei.
De asemenea, la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine
seama, pe lângă de veniturile şi bunurile acestuia, şi de posibilitatea de realizare a
acestora şi de celelalte obligaţii ale sale.
Tot o condiţie generală privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere se desprinde
din art.516 C.civ. privind ordinea legală obligatorie în care se datorează întreţinerea.
Astfel, obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, precum şi
între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

117
Dovada mijloacelor celui care datorează întreţinerea poate fi făcută cu orice mijloc de
probă (art.528 C.civ.).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt condiţiile în care se datorează obligaţia legală de întreţinere? Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................
............................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 114-115.
2. Care sunt condiţiile care îl privesc pe creditorul obligaţiei legale de întreţinere? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..............................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 115.

13.4. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE


Codului civil, păstrând tradiţia în materie conturată de Codul Familiei, consacră
limitativ prin art. 516 persoanele între care există obligaţia de întreţinere .
În consecinţă, obligaţia de întreţinere există între următoarele categorii de
persoane:
- între soţ şi soţie
- între rudele în linie dreaptă (spre deosebire de art. 86 din Codul familiei care
limita această obligaţie la rudele de până la gradul III inclusiv, prin această formulare, C.
civ. lărgeşte cercul rudelor în linie dreaptă între care există obligaţia)
- între fraţi şi surori
- între persoanele legate prin adopţie
- între foştii soţi
-precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
Partea finală a art. 516 C. civ. “între celelalte persoane anume prevăzute de lege”
confirmă afirmaţia că suntem în prezenţa unei enumerări limitative a subiectelor obligaţiei
de întreţinere întrucât textul legal face trimitere doar către persoane menţionate expres în
alte dispoziţii legale, neputând exista o obligaţie de întreţinere în lipsa unor prevederi
cuprinse fie în C. civ., fie în legile speciale. Astfel, obligaţia de întreţinere mai există:
- între foştii soţi în caz de căsătorie putativă [art. 304 alin. (1) C.civ.];
- între rudele în linie dreaptă şi fraţii legaţi prin adopţie [art. 516 alin. (2) C.civ.];
- între părintele vitreg şi copilul vitreg, respectiv soţul care a contribuit la
întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp
acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în
nevoie, iar la rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut
astfel timp de 10 ani (art. 517 C.civ.);
- între moştenitorul sau moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor
ori care i-a acordat întreţinere fără a avea obligaţia legală, în măsura valorii bunurilor
moştenite, şi copilul întreţinut dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în
nevoie şi numai cât timp cel întreţinut este minor (art. 518 Cod civil);
- pentru cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la
momentul stabilirii unei
măsuri de protecţie conform legii, are obligaţia de a-l întreţine şi de a anunţa, în 48 de ore,
autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau
domiciliul [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Obligaţia are caracter temporar, fiind
limitată la perioada în care minorul se află în mod efectiv sub ocrotirea debitorului.
Preluând în parte prevederile art. 89 din Codul familiei, art. 519 C. civ. instituie
următoarea ierarhie a persoanelor obligate la întreţinere:
-soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
-descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai
mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai
îndepărtat;

118
-fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE FOŞTII SOŢI


La baza oricărei căsătorii stau sentimentele de solidaritate şi prietenie care trebuie
să existe între soţi. În temeiul acestor sentimente, soţii îşi datorează reciproc întreţinere,
căsătoria acestora fiind chiar sursa familiei şi, prin urmare, se consideră că nimeni nu are
mai mult drept la întreţinere decât ei. Astfel, obligaţia de întreţinere între soţi apare ca un
efect al căsătoriei şi este reglementată prin dispoziţiile art. 325 alin. 1 C.civ. conform cărora
soţii soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc şi reluată apoi de legiuitor în art.
516 alin. 1 lit. a care prevede în mod similar că obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie.
În literatura de specialitate, obligaţia legală de întreţinere dintre soţi a fost
definită ca fiind “îndatorirea cu caracter reciproc, izvorâtă din lege şi întemeiată pe
instituţia căsătoriei, de a-şi asigura unul altuia cele necesare existenţei” (A. Bacaci).
Principala particularitate a acestei obligaţii rezidă în caracterul său prioritar,
întrucât soţii îşi datorează întreţinere reciproc înaintea oricăror alte categorii de
persoane, aşa cum precizează expres art. 516 alin. 1 lit. a) C. civ. În acest sens, în
jurisprudenţă s-a statuat că, dacă fiica aflată în continuarea studiilor şi care nu a
împlinit vârsta de 26 de ani s-a căsătorit, iar soţul acesteia deţine mijloacele necesare
pentru a-i asigura cele necesare traiului, părintele obligat anterior la plata unei pensii de
întreţinere, prin hotărâre judecătorească, va putea cere întreruperea plăţii acesteia.
Totodată, soţii îşi datorează întreţinere şi înaintea descendenţilor.
În timpul căsătoriei, soţii se pot găsi într-una din următoarele situaţii: coabitează,
sunt despărţiţi în fapt, se pot afla în proces de divorţ sau se pot găsi în proces de
constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei. În fiecare dintre aceste cazuri,
obligaţia de întreţinere între soţi există şi prezintă unele particularităţi.
În situaţia în care soţii au domiciliul comun şi relaţiile dintre ei se desf ăşoară
normal nu se ridică problema obligaţiei de întreţinere separat de realizarea obligaţiei
lor de a contribui, potrivit cu mijloacele pe care le au, la toate cheltuielile căsniciei.
Această problemă se pune în contextul în care apar neînţelegeri într e soţi, situaţie
în care soţul în nevoie are dreptul recunoscut de legiuitor prin art. 516 alin. (1) C.
civ. de a solicita celuilalt soţ întreţinere pe perioada acestei stări de nevoie. Refuzul
acestuia din urmă de a acorda întreţinere intră sub incidenţa legii penale, fiind
calificat ca infracţiune de abandon de familie.
Soţii îşi datorează întreţinere şi pe durata procesului de divorţ, întrucât, până la
rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, căsătoria nu se consideră desfăcută. În cursul
divorţului, soţii sunt obligaţi la întreţinere cu îndeplinirea condiţiilor generale. Soţul aflat
în stare de nevoie poate solicita întreţinere prin intermediul ordonanţei preşedinţiale.
Obligaţia de întreţinere există şi în cazul căsătoriei putative, însă numai în
favoarea soţului care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei întrucât acesta
păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, până la data când hotărârea judecă-
torească prin care s-a constatat ori pronunţat nulitatea căsătoriei rămâne definitivă, după
cum prevede expres art. 304 alin. 1 C.civ. Categoric, soţul de bună-credinţă are dreptul la
întreţinere însă numai cu respectarea condiţiilor generale. Dacă amândoi soţii au fost
de bună-credinţă, atunci obligaţia de întreţinere este reciprocă, iar dacă doar unul dintre
soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, obligaţia de întreţinere va avea avea
caracter unilateral.
Indiferent de ipoteza în care se găsesc soţii (coabitează, sunt despărţiţi în
fapt, sunt în proces de divorţ sau în proces de constatare a nulităţii sau de anulare a
căsătoriei), pentru ca instanţa de judecată să dispună obligarea unuia dintre soţi la
plata unei pensii de întreţinere pentru celălalt este necesar să fie îndeplinite
cumulativ condiţiile generale ale obligaţiei legale de întreţinere prevăzute de art. 524,
art. 526 şi art. 527 C. civ., respectiv: creditorul să se afle în nevoie, neputându -se

119
întreţine din munca sa sau din bunurile sale, debitorul să deţină mijloacele necesare
pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace şi creditorul să nu se
facă vinovat faţă de cel obligat de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.
Starea de nevoie a soţului reprezintă o stare de fapt care trebuie analizată
distinct pentru fiecare caz în parte şi trebuie să se aprecieze în mod obiectiv astfel
încât să nu fie prejudiciate interesele celuilalt. Ea nu există atâta timp cât soţul care
pretinde că se află în nevoie beneficiază de bunuri proprii sau comune care
prisosesc şi pot fi valorificate sau solicită întreţinere deşi, în mod normal, ar putea să
obţină veniturile necesare prin forţe proprii.

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE FOȘTII SOȚI


Codul civil reglementează expres prin art. 389 obligaţia de întreţinere între
foştii soţi, preluând cu unele mici nuanţări conţinutul art. 41 din Codul familiei. Aceleaşi
dispoziţii se vor aplica şi în materia căsătoriei putative, după cum prevede art. 304
alin. 2 din C. civ.
Cu privire la natura juridică şi fundamentul obligaţiei de întreţinere între foştii soţi,
în literatura de specialitate s-au exprimat de-a lungul evoluţiei legislative în materie o
diversitate de opinii, oscilându-se între a se considera că fundamentul acestei obligaţii îl
constituie principiul răspunderii civile delictuale, fie regulile de convieţuire în virtutea cărora
obligaţia de întreţinere continuă şi după desfacerea căsătoriei sau că îşi găseşte temeiul în
regulile de convieţuire care impun ca persoanele între care au existat relaţii de căsătorie
să nu rămână indiferente una faţă de alta, chiar dacă s-a desfăcut căsătoria dintre ele. În
sprijinul acestei din urmă opinii, majoritare de-altfel în doctrina actuală, au fost aduse
următoarele argumente: de dreptul la întreţinere se bucură şi soţul din a cărui culpă –
comună sau exclusivă - a fost pronunţat divorţul; vinovăţia unuia dintre soţi în ceea ce priveşte
desfacerea căsătoriei prezintă interes numai în stabilirea limitei de timp a dreptului la
întreţinere, iar nu în ceea ce priveşte existenţa dreptului la întreţinere, respectiv a obligaţiei de
întreţinere; condiţiile de acordare precum şi cuantumul întreţinerii sunt distincte faţă de cele
care se aplică în cazul obligaţiei de repararea prejudiciului cauzat unei persoane; obligaţia de
întreţinere dintre foştii soţi are caracterele juridice specifice obligaţiei legale de întreţinere în
general.
În ce ne priveşte, plecând de la dispoziţiile legale în vigoare care prevăd expres
prin art. 389 alin. 1 C. civ. că prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi
încetează (cea reglementată art. 516 alin. 1) şi ţinând cont, totodată, de faptul că art. 516
alin. (3) C. civ. stipulează separat obligaţia de întreţinere între foştii soţi, precum şi de
faptul că această obligaţie se bucură de o reglementare distinctă prin art. 389, rezultă că
obligaţia de întreţinere între foştii soţi constituie o obligaţie nouă.
Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi întrunite următoarele
condiţii:
a. fostul soţ să se găsească în nevoie din cauza incapacităţii sale de a munci ;
b. incapacitatea de muncă trebuie să fi intervenit înainte de căsătorie sau în
timpul acesteia;
c. fostul soţ creditor al obligaţiei să nu se fi recăsătorit întrucât conform art. 389 alin. 5
C. Civ. obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit;
d. fostul soţ debitor al obligaţiei datorează întreţinere doar dacă dispune de mijloace
materiale necesare sau posibilitatea de a le obţine.

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII


În cadrul relaţiilor dintre părinţi şi copii, obligaţia legală de întreţinere se înfăţişează
ca o îndatorire specifică, având în vedere finalitatea ei, respectiv aceea de a asigura
condiţiile materiale necesare îndeplinirii sarcinilor legate de creşterea, educarea şi
pregătirea profesională a copilului.

120
În prezent, această obligaţie este reglementată în primul rând în capitolul consacrat
autorităţii părinteşti, mai exact prin dispoziţiile art. 499 C. civ., stabilindu-se în alineatul 1
că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i
cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, precum
şi prin art. 500, art. 510, art. 516 alin. 1 teza a II-a, art. 525 şi art. 529 din acelaşi cod.
Starea de nevoie a copilului se interpretează distinct, după cum el este minor sau
este major. Copilul minor este în nevoie dacă nu are venituri din muncă, indiferent dacă
are sau nu bunuri care ar putea fi vândute. Copilul major se găseşte în nevoie dacă nu
are nici venituri din muncă, nici bunuri care ar putea fi vândute pentru procurarea
sumelor necesare întreţinerii.
Obligaţia de întreţinere există între între părinţi şi copiii minori ori copiii majori până
la împlinirea vârstei de 26 de ani, dar doar dacă se află în continuarea studiilor.
Orice copil este creditor al obligaţiei de întreţinere din partea părinţilor indiferent că
este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
În cazul copilului din căsătorie, acesta are dreptul la întreţinere din partea ambilor
părinţi, însă problema plăţii unei pensii de întreţinerii se ridică doar în contextul în care
părinţii sunt despărţiţi în fapt sau divorţaţi. Într-o asemenea situaţie, părintele la care nu
locuieşte minorul îşi va îndeplini obligaţia de întreţinere prin plata unei sume de bani.
De asemenea, părintele din afara căsătoriei este obligat la întreţinere cu condiţia
stabilirii filiaţiei faţă de el. Instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa din oficiu
asupra pensiei de întreţinere, acordând-o de la data introducerii acţiunii dacă prin cererea
de stabilire a paternităţii sau prin cea de divorţ nu a fost pretinsă.
Aceleaşi sunt regulile şi în cazul copilului adoptat. Având în vedere că prin adopţie
încetează rudenia firească, va înceta şi obligaţia de întreţinere între adoptat şi rudele sale
fireşti, născându-se obligaţia între adoptat şi rudele sale din adopţie. Ca atare, debitor al
obligaţiei de întreţinere va fi adoptatorul, iar nu părinţii fireşti, cu excepţia situaţiei în care
adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, ipoteză în care ambii vor presta
întreţinere faţă de copilul lor minor. Categoric, dacă are loc desfacerea adopţiei sau se
constată nulitatea ori este anulată adopţia, părinţii fireşti ai copilului vor redeveni debitori ai
obligaţiei de întreţinere faţă de copilul lor.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, deoarece
nu suntem în prezenţa unui drept al său, ci al copilului, iar art. 515 C. civ. prevede că
nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere. În virtutea legii, copilul
este beneficiarul întreţinerii datorate de părinţii săi, iar acest drept există independent
de voinţa părinţilor. Cu toate acestea, în jurisprudenţa mai veche s-a stabilit că părinţii
se pot înţelege cu privire la scutirea temporară a unuia dintre ei de plata pensiei de
întreţinere ori unul să fie obligat la o pensie de întreţinere mai mică.
De asemenea, în baza art. 533 alin. 3 C. civ. este admisă încheierea unei
convenţii de către părinţi şi în ipoteza în care are ca obiect executarea întreţinerii prin
plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui
îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează
întreţinerea, în măsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii
acestei obligaţii, prin excepţie însă, întrucât este de natura întreţinerii să fie prestată
periodic.

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE BUNICI ŞI NEPOŢI, ÎNTRE STRĂBUNICI ŞI


STRĂNEPOŢI
Sediul materiei obligaţiei de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi
strănepoţi este reprezentat de dispoziţiile art. 516 alin. (1) şi art. 519 Cod civil. Această
obligaţie prezintă un caracter subsidiar faţă de aceea a părinţilor.
Ca atare, ei sunt datori la executarea întreţinerii doar dacă părinţii sunt incapabili de
muncă sau se află în imposibilitate de a munci ori dacă nu şi-ar putea aduce la îndeplinire

121
această obligaţie decât punându-şi în pericol propria existenţă, prin urmare doar în ipoteza
în care nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente din cauze
independente de voinţa lor.
Obligaţia de întreţinere poate fi pusă în sarcina bunicilor numai dacă ei înşişi au
posibilităţi materiale de a o aduce la îndeplinire.
La rândul lor, nepoţi şi strănepoţi au obligaţia de întreţinere faţă de bunicii şi
străbunicii lor pe linie maternă şi paternă în virtutea caracterului reciproc al obligaţiei de
întreţinere.

OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE FRAŢI ŞI SURORI


Mărind considerabil sfera persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere,
legiuitorul actual, preluând dispoziţiile din Codul familiei, reglementează această obligaţie şi
între fraţi şi surori prin art. 516 alin. (1) şi alin. (2), precum şi prin art. 519 lit. c din C. civ.
Temeiul obligaţiei legale de întreţinere între fraţi şi surori se regăseşte în ideea de
echitate, dar mai ales în solidaritatea care caracterizează relaţiile de rudenie şi, în general,
relaţiile de familie.
Obligaţia are, de asemenea, caracter subsidiar, fraţii şi surorile, găsindu-se pe
ultimul loc în ordinea stabilită de lege pentru plata întreţinerii. Potrivit dispoziţiilor legale,
fraţii şi surorile datorează întreţinere, după părinţi, însă înaintea bunicilor.
În cazul adopţiei, copilul adoptat devine frate al copilul firesc al adoptatorului sau
al altui copil adoptat de către aceeaşi persoană. Astfel, între aceştia există obligaţia
legală de întreţinere, aşa cum rezultă şi din art. 516 alin. 2. Ca efect al adopţiei, adoptatul
rupe legăturile de rudenie cu familia sa firească, deci şi cu fraţii şi surorile sale fireşti. În
consecinţă, între adoptat şi fraţii şi surorile sale fireşti nu va exista obligaţia legală de
întreţinere.
Încetarea adopţiei, indiferent de modalitatea prin care are loc, atrage stingerea
legăturii de filiaţie civilă între adoptat şi părintele sau părinţii adoptatori, precum şi a legăturii
de rudenie civilă între adoptat şi rudele adoptatorului sau adoptatorilor şi, totodată, are loc
renaşterea legăturilor de filiaţie firească, precum şi de rudenie firească ale adoptatorului,
stinse în momentul încuviinţării adopţiei, ceea ce înseamnă că va renaşte şi obligaţia de
întreţinere între fostul adoptat şi fraţii şi surorile sale fireşti.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este temeiul obligaţiei de întreţinere între părinţi şi copii? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului.......................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 119.
2. Care sunt condiţiile în care foştii soţi îşi datorează întreţinere? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.............................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 118.

13.5. EXECUTAREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE


În conţinutul raportului juridic de întreţinere intră, pe de-o parte, dreptul
creditorului întreţinerii de a pretinde să i se asigure mijloacele de existenţă, iar pe de
altă parte, obligaţia legală a debitorului de a furniza aceste mijloace.
Obiectul obligaţiei legale de întreţinere este reprezentat de prestaţiile la care
este ţinut debitorul obligaţiei.
Dacă într-o perioadă s-a susţinut că debitorul trebuie să asigure mijloacele de
trai necesare atât creditorului, dar şi celor aflaţi în îngrijirea sa, iar într-o alta că debitorul
este ţinut să furnizeze cele necesare traiului numai pentru creditor în prezent, o astfel
de discuţie nu se mai impune, din interpretarea dispoziţiilor în vigoare rezultând că
debitorul nu poate fi obligat să presteze întreţinere decât creditorului sau creditorilor
săi.
122
Conform art. 530 alin. (1) C. civ. “obligaţia de întreţinere se execută în natură,
prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare,
învăţătură şi pregătire profesională”. În lipsa unei lămuriri exprese, în jurisprudenţă şi
în literatura de specialitate s-a concluzionat că prin expresia “tot ceea ce este necesar
traiului”, înţelegem elemente precum: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace
necesare satisfacerii nevoilor social-culturale, medicamente şi asistenţă medicală la
nevoie, care împreună au rolul de a asigura existenţa unui om.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum se execută obligaţia legală de întreţinere? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 121.

Rezumatul unităţii de învăţare


Obligaţia de întreţinere a fost definită ca acea îndatorire stabilită de lege între
anumite categorii de persoane în scopul de a-şi asigura la nevoie întreţinerea. Unitatea de
învăţare tratează această instituţie a dreptului familiei prin analiza categoriilor d epersoane
între care există această obligaţie legală precum şi prin prisma condiţiilor care îl privesc pe
debitorul şi pe creditorul acesteia. De asemenea sunt avute în vedere şi modalităţile de
executare a acesteia.

13.6. Lucrare de verificare


Realizaţi o prezentare a categoriilor de persoane între care există obligaţia legală
de întreţinere.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărei categorii de persoane
- utilizarea bibliografiei precizate.

13.7. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
 Eugen A. Barash, Aurelian Ionaşcu, Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion
Rucăreanu, Savelly Zilberstein, Rudenia în dreptul RSR, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
123
 Francisc Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale.Volumele 1, 2, 3. Ediţia a IV-a
actualizată de Lucian Mihai, Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Andreea Draghici, Ramona Duminică, Obligația legală de întreținere, Editura
Universul Juridic, 2014
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 Ion Enescu, Moise Terbancea, Bazele juridice şi genetice ale expertizei medico-legale
a filiaţiei, Editura medicală, Bucureşti, 1990
 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei.Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti 1999

124
– Unitatea de învăţare 14 –

PROTECȚIA COPILULUI ȘI A DREPTURILOR SALE

14. Unitatea de învăţare 14


Protecția copilului și a drepturilor sale
14.1. Obiective
14.2. Drepturile copilului – drepturi ale omului
14.3. Drepturile copilului în lumina dreptului intern
14.4. Lucrare de verificare
14.5. Bibliografie

14.1. Obiective
• însuşirea de către cursanţi a noţiunii de drepturi ale copilului
• delimitarea drepturilor copilului de cele ale omului
• înţelegerea conceptului de situaţie legală a copilului.

14.2. DREPTURILE COPILULUI – DREPTURI ALE OMULUI


Evoluţia lumii şi oricărei societăţi odată cu diversificarea nevoilor şi aspiraţiilor
umane cunoaşte o permanentă extindere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. În cadrul acestor drepturi şi libertăţi fundamentale, o însemnătate din ce în ce mai
mare o are asigurarea de jure şi de facto a drepturilor copilului şi a tânărului, categorii
aflate deseori în situaţii mai defavorizate decât celelalte categorii de persoane. Devine
astfel inutilă sublinierea însemnătăţii acţiunii la nivel internaţional şi naţional pentru o cât
mai largă şi eficientă asigurare a mijloacelor materiale şi o cointeresare a factorilor sociali
în vederea înfăptuirii şi respectării drepturilor copilului.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt rezultatul
acţiunii societăţilor umane democratice. Recunoaşterea şi garantarea lor reprezintă un
domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane
internaţionale.
O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale ale
omului. Această problemă a preocupat şi preocupă intens literatura juridică.
Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului trebuie să luăm în
consideraţie (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami,
Bucureşti 1997, p. 166) că:
a) drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă
facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi
sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime;
b) drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este
cea mai importantă trăsătură care explică de ce din sfera drepturilor subiective, numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în Constituţie.
c) datorită importanţei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte normative
deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituţie
a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi
esenţiale.

125
În concluzie, am putea spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea oamenilor, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi.
Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, înzestrată cu raţiune şi
conştiinţă, şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile.
În literatura de specialitate, s-a arătat că instituţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului este legată de interferenţele “naţionalului” cu
“internaţionalul”.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi:
Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din
Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor
statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta
de la Paris (1990).
Dintre toate aceste documente Declaraţia universală a drepturilor omului a reunit în
cele 30 de articole ale sale drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului de pretutindeni,
drepturi şi libertăţi ce trebuie respectate de toate statele semnatare ale acestui document.
Toate drepturile omului au aceeaşi importanţă, deşi este cert că unele drepturi
depind în realizarea lor de altele, că unele drepturi îndeplinesc şi funcţii şi garanţii pentru
celelalte, că drepturile economice şi sociale au un rol deosebit în realizarea dreptului la
educaţie sau a libertăţilor social-politice. Cu toate acestea, toate drepturile omului sunt la
fel de importante şi toate formează un tot unitar.
Dar, ce acoperă noţiunea de „drepturi ale copilului ” ?
Această noţiune trebuie înţeleasă mai întâi ca un drept aplicabil copilului. Este
viziunea şi accepţiunea cea mai tradiţională, deşi nu am putea spune că nu este lipsită de
ambiguitate, deoarece, dacă din punct de vedere istoric am putea afirma că un drept al
copilăriei a existat din totdeauna, el consta mai mult într-un ansamblu de drepturi pe care
adulţii le aveau asupra copiilor. Dreptul roman, ca şi vechiul drept francez, vedeau în copil
obiectul puterii părinteşti şi asigurarea viitorul liniei (familiei) respective.
Deci copilul nu era considerat ca fiind titular al unor drepturi. În secolul al XIX-les va
interveni o conştientizare a nevoii de a proteja copilul, împotriva familiei sau, împotriva
angajatorilor sau împotriva tuturor acelora care ar putea să îi facă rău. Chiar anumite
ramuri ale dreptului, în mod particular evoluate, cum ar fi dreptul penal al minorilor sau cel
al familiei, pe care le putem data din perioada imediat următoare celui de-al doilea război
mondial, văd în copil mai mult un obiect al educaţiei decât un subiect de drepturi.
Există şi o altă viziune a drepturilor copilului, a cărui origine pare să rezide în
instrumentele internaţionale: Declaraţia drepturilor copilului din 1959 şi, mai ales,
Convenţia ONU privind drepturile copilului din 1989, ratificată de către România şi intrată
în vigoare începând cu 1990. În aceste instrumente nu se vorbeşte despre situaţia juridică
a copilului, ci de drepturile copilului. Optica este total diferită, deoarece nu este vorba
despre a prezenta ce reguli juridice sunt aplicabile copiilor, ci ce drepturi trebuie să le
recunoască acestora societatea.
Această mutaţie este traducerea, în lumea copilăriei şi a promovării filosofiei
drepturilor omului, care cunoaşte, în prezent, numeroase alte exemple. Copilul este de
acum înainte gândit ca un subiect, o persoană care are libertate.
În preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului se precizează: “…din
cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de o protecţie şi de

126
îngrijire speciale, şi, în mod deosebit, de o protecţie juridică adecvată, înainte şi după
naştere”.
Drepturile copilului, ca drepturi ale omului, îşi găsesc reglementare juridică atât la
nivel naţional cât şi la nivel internaţional, ele aparţinând oricărei fiinţe umane încă de la
naştere.
Recunoscând drepturile copilului, trebuie să recunoaştem şi faptul că acesta este
un adult în devenire. Majoritatea drepturilor copilului sunt aplicaţii particulare ale drepturilor
omului, spre exemplu: libertatea religioasă, sau dreptul de a deveni om. În această din
urmă perspectivă se situează toate regulile de protecţie şi de educaţie a copilului, care
trebuie să-i permită să crească, ceea ce constituie ocupaţia esenţială a copilului. De buna
reuşită a educaţiei copilului depinde nu doar viitorul său, ci şi cel al întregii societăţi în care
se va integra. Drepturile copilului se modifică pe măsură ce acesta creşte, astfel că,
drepturile unui copil de câteva zile nu pot fi aceleaşi cu cele ale unui copil aproape de
vârsta majoratului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce acoperă noţiunea de drepturi ale copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
.................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 123
2. Stabiliţi raportul dintre drepturile omului şi drepturile copilului. Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 124.

14.3. Drepturile şi libertăţile copilului în lumina dreptului intern


Legea nr.272/2004 afirmă obligaţia autorităţilor publice, organismelor private
autorizate precum şi a persoanelor fizice şi persoanelor juridice responsabile de protecţia
copilului de a respecta, de a promova şi de a garanta „drepturile copilului stabilite prin
Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile convenţiei ONU cu privire la drepturile
copilului şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte” şi
„principiul interesului superior al copilului”.
Ca şi Convenţia ONU, legea internă reuşeşte să acopere în mare parte toate
categoriile de drepturi. Legea grupează drepturile copilului în patru secţiuni principale,
respectiv: drepturi şi libertăţi civile; drepturi privitoare la mediu familial şi îngrijire
alternativă; drepturi privitoare la bunăstarea copilului şi educaţie şi drepturi care privesc
activităţi recreative şi culturale. De asemenea, patru capitole distincte din lege tratează
protecţia copilului aflat în diverse situaţii: situaţia copilului lipsit de ocrotire părintească,
situaţia copiilor refugiaţi, protecţia copilului în caz de conflict armat, protecţia copilului care
a săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal, protecţia copilului împotriva exploatării
economice şi protecţia copilului împotriva răpirii sau altor forme de traficare.
Deşi, Legea nr.272/2004 reprezintă actul normativ principal în materie, dispoziţii
care completează acest domeniu se regăsesc şi în alte acte normative.

Dreptul la identitate
“Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale” (art.8 alin.1 Legea
nr.272/2004).
Dreptul la identitate este un drept de natură complexă care presupune
individualizarea persoanei prin nume, cetăţenie, naţionalitate, stare civilă, domiciliu, etc. În
acest sens se pronunţă şi art.8 alin.2 din aceeaşi lege care prevede că “copilul este
înregistrat imediat după naştere şi are, de la această dată, dreptul la nume, dreptul de a
dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut
şi educat de aceştia”.
127
Dreptul copilului la identitate determină în mod direct obligaţia organelor şi
organismelor cu atribuţii în domeniu de a lua măsurile prevăzute de lege în cazul în care
unul din elementele constitutive ale identităţii sale lipseşte. Legea instituie în acest sens o
obligaţie de rezultat în sarcina acestora, şi nu una de diligenţă, intervenţia acestora fiind
realizată în “regim de urgenţă”.

Dreptul copilului la ocrotire în mediul familial şi îngrijire alternativă


Protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului în mediu familial sau alternativ, în
România se realizează prin intermediul unor instituţii specializate, dar şi prin intermediul
unor politici sociale bine conturate. Statele semnatare a convenţiei cu privire la drepturile
copilului stabilesc să depună toate eforturile necesare pentru ca copilul să rămână şi să
crească în mediul originar, încredinţând astfel creşterea şi educarea copiilor în mod
primordial părinţilor. Este evidenţiată astfel încă o dată funcţia şi rolul deosebit de
important al familiei. În situaţiile în care părinţii nu pot asigura acele condiţii necesare
pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, din motive obiective sau din culpă, aplicarea
măsurilor în vederea ocrotirii drepturilor copilului revine statului. Aceste măsuri pot avea un
caracter temporar sau un caracter permanent, determinat de natura imposibilităţii părinţilor
de a asigura copiilor cadrul necesar ocrotirii drepturilor lor.
Art.18 din Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede că: “…răspunderea
pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând părinţilor sau,
după caz, reprezentanţilor săi legali. Aceştia trebuie să se conducă în primul rând după
interesul superior al copilului”.
În România dreptul copilului la ocrotire în mediul familial este reglementat atât prin
dispoziţiile legii fundamentale, cât şi prin Legea nr.272/2004 care stabileşte că, copilul are
dreptul să crească alături de părinţii săi, precum şi dispoziţiile Codului familiei (Titlul III,
Capitolul I, Secţiunea I).
Legea nr.272/2004 şi dispoziţiile Codului familiei prevăd obligaţia ambilor părinţi de
a asigura copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale
copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor copilului
reglementate în mod expres prin lege. Rezultă din dispoziţiile legale amintite că ocrotirea
copilului se realizează în principal prin intermediul instituţiei ocrotirii părinteşti, iar când
acest lucru nu este posibil, copilul poate beneficia de dreptul la protecţie alternativă, care
include: măsurile de protecţie specială, tutela şi adopţia.
Potrivit art.34 din Legea nr.272/2004, „orice separare a copilului de părinţii săi,
precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de
acordarea sistematica a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe
informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere,
acordate în baza unui plan de servicii”.
În cazul în care separarea copilului de părinţii săi este o măsură care se impune
pentru apărarea interesului superior al copilului, se va lua în considerare una dintre
măsurile speciale de protecţia a copilului, respectiv măsura plasamentului sau a
plasamentului în regim de urgenţă. Aceste măsuri încetează în momentul în care au
dispărut condiţiile sau împrejurările care au dus la luarea acestora. Dreptul de a sesiza
această situaţie revine părinţilor.
Părinţii care solicită redarea exerciţiului drepturilor părinteşti beneficiază de
asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Libertatea de exprimare
Libera exprimare este una dintre cele mai vechi libertăţi fundamentale, o libertate
de tradiţie, cu un conţinut juridic complex care presupune existenţa a trei reguli
fundamentale: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea.

128
Ca o recunoaştere a copilului ca fiinţă autonomă, cu dorinţe şi nevoi proprii, Legea
nr.272/2004 recunoaşte în mod expres, dreptul la liberă exprimare al acestuia. Asigurarea
dreptului la liberă exprimare presupune îndeplinirea a două îndatoriri de către părinţi sau
de către persoana care are în plasament copilul: prima vizează obligaţia părinţilor de a
furniza copiilor informaţii, explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere
a acestora, iar a doua obligaţia acestora de a le permite copiilor să îşi exprime punctul de
vedere, ideile şi opiniile. Dreptul la liberă exprimare poate fi limitat de către părinţi numai în
cazurile expres prevăzute de lege.
Art.24 din Legea nr.272/2004 prevede că “copilul capabil de discernământ are
dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte”. Astfel,
copilul care a împlinit vârsta de 10 ani are dreptul, potrivit legii, de a fi ascultat în orice
problemă care îl vizează, iar în situaţia în care nu a împlinit această vârstă poate fi ascultat
dacă autoritatea competentă apreciază că mărturia lui este necesară pentru soluţionarea
cauzei.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra
oricărei decizii care îl priveşte.
Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare ţinându-se cont de vârsta şi de
gradul de maturitate al copilului.
Libertatea de exprimare şi informare este garantată de art.10 al Convenţiei ONU. În
alineatul 2 sunt prevăzute limitele, restricţiile şi sancţiunile care trebuie avute în vedere în
ce priveşte exercitare dreptului la liberă exprimare. Se prevede astfel că „exercitarea
libertăţii de exprimare şi informare, presupunând îndatoriri şi obligaţii, poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială
sau siguranţa publică, pentru apărarea ordinii sau prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia
societăţii şi a moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale şi pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti”.
În doctrina franceză, s-a arătat că, dreptul la exprimare al copilului în litigiile
familiale care îl privesc, precum şi dreptul de a sesiza judecătorul în acest scop,
înseamnă, în acelaşi timp, emergenţa capacităţii juridice a minorului şi restrângerea
prerogativelor autorităţii părinteşti.

Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie


Libertatea de conştiinţă este una din primele libertăţi consacrate legal datorită
libertăţii religioase, ca parte a acesteia având o istorie îndelungată şi foarte contradictorie.
Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie este garantată de art.25 alin.1 din Legea
nr.272/2004 şi de Constituţia României care în art.29 alin.1 prevede că “libertatea gândirii
şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.
Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrare convingerilor sale”.
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, recunoaşte totuşi dreptul
părinţilor de a îndruma copilul în alegerea unei religii, dar fără a-l putea obliga să adere la
o anumită religie sau la un anumit cult religios. De asemenea, religia copilului care a
împlinit 14 ani, nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia, în vreme ce copilul
care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să –şi aleagă singur religia.
Garantarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie este realizată de actul normativ amintit
printr-o normă imperativă care interzice orice acţiune menită să influenţeze convingerile religioase
ale copilului. Prin dispoziţiile legale amintite, România se înscrie în rândul ţărilor care permit
copiilor alegerea propriei religii, fără a le impune religia părinţilor săi.

129
Libertatea de asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de
întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea de conştiinţei, libertatea de exprimare
Libertatea de asociere, garantată şi în Constituţia României este recunoscută şi
copilului, în aceleaşi limite prevăzute de lege. Copilul are dreptul la liberă asociere în
structuri formale şi informale, autorităţile administraţiei publice locale, unităţile de
învăţământ şi alte instituţii publice sau private fiind responsabile în realizarea acestui
deziderat.
Potrivit Convenţiei ONU, exercitarea drepturilor enumerate anterior nu pot fi limitate
decât dacă acest lucru este necesar într-o societate democratică.
În Franţa, libertatea sindicală este recunoscută copiilor numai dacă muncesc.
Libertatea politică şi libertatea religioasă nu sunt însă recunoscute. Rezerva din dreptul
francez, se explică prin pericolele pe care alte organisme, cu excepţia familiei, le-ar avea
asupra copiilor, prin manipularea libertăţii lor pentru a-i îndrepta împotriva familiei şi a-i
face să îmbrăţişeze cauze contestabile: mai clar, este vorba despre totalitarismul de stat,
secte, etc.
În ceea ce priveşte libertatea minorului de a avea relaţii personale (legături cu alte
persoane), nu se afirmă nimic precis în Convenţia ONU, care tratează drepturile de reunire
şi asociere, care privesc mai mult statul decât familiile.

Sănătatea şi bunăstarea copilului (art.43)


Sănătatea şi bunăstarea copilului presupun dreptul la un nivel decent de viaţă şi la
servicii de asigurare a sănătăţii (servicii medicale şi de recuperare). Accesul copilului la
servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale, în caz de
boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat.
În vederea asigurării sănătăţii copilului, autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în
domeniul sănătăţii trebuie să depună toate eforturile pentru reducerea mortalităţii infantile;
prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor; dezvoltarea de acţiuni şi programe pentru
ocrotirea sănătăţii şi de prevenire a bolilor, de asistenţă a părinţilor şi de educaţie, precum
şi de servicii în materie de planificare familială etc.
Rezultă, deci, că dreptului copilului la sănătate şi bunăstare îi corespund obligaţii
corelative clare aflate în sarcina statului.
Bunăstarea copilului presupune dreptul acestuia la un nivel de trai care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. Realizarea acestui drept se
realizează prin intermediul părinţilor sau reprezentantului legal al copilului care sunt
obligaţi, în acest sens, să asigure copilului o locuinţă şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură şi pregătirea profesională.
Legea conturează cadrul relaţiilor care se stabilesc între copil-stat-părinţi, stabilind
ca în situaţia în care aceştia din urmă, din motive independente de voinţa lor, nu pot
asigura satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale
copilului, asigurarea acestor nevoi sunt în sarcina autorităţilor publice competente care
urmează să le satisfacă prin prestaţii financiare, prestaţii în natură şi alte forme de servicii.
În cazul copilului cu handicap, acesta are dreptul la îngrijire specială în conformitate
cu nevoile sale.

Dreptul copilului la educaţie


Evoluţia lumii contemporane, odată cu progresul economic şi diversificarea
aspiraţiilor umane, cunoaşte o permanentă extindere a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În cadrul acestora o însemnătate tot mai mare o are asigurarea
de jure şi de facto a drepturilor copilului. În ansamblul acestor drepturi pot fi amintite în

130
primul rând cele care privesc sănătatea, bunăstarea şi supravieţuirea copilului, drepturi cu
adevărat vitale, dacă ţinem seama de realităţile existente în diferite colţuri ale lumii
contemporane. Cu toată prioritatea unor asemenea drepturi, un altul poate fi considerat de
asemenea ca fundamental, prin faptul că de el, depinde ca un „prealabil indispensabil
existenţa autentică a altor drepturi”. Este vorba de dreptul la educaţie, fără de care nu
poate fi concepută capacitatea omului de a-şi afirma aptitudinile. Recunoaşterea unui
astfel de drept reprezintă o garanţie a asigurării ulterioare a unei calificări, specializări şi
perfecţionări profesionale.
Potrivit Legii nr.273/2004, „copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi
permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale”
(art.47).
Dreptul la educaţie presupune şi libertatea copilului de a-şi alege felul educaţiei, al
învăţăturii şi al pregătirii profesionale.
Garantând dreptul la educaţie, legea stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în
sarcina statului, prin intermediul organelor sale.
Astfel, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, precum şi inspectoratele şcolare şi unităţile de învăţământ, sunt obligate
să asigure, potrivit legii, măsuri speciale pentru:
- facilitarea accesului la educaţia preşcolară şi asigurarea învăţământului general
obligatoriu şi gratuit pentru toţi copii;
- dezvoltarea de programe de educaţie pentru părinţii tineri, inclusiv în vederea
prevenirii violenţei în familie;
- organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copii care nu pot răspunde la
cerinţele programei şcolare naţionale, pentru a nu intra prematur pe piaţa muncii;
- organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat
şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de învăţământ;
- respectarea dreptului copilului la timp de odihnă şi timp liber, precum şi a dreptului
acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi artistică;
- prevenirea abandonului şcolar din motive economice, luând măsuri active de
acordare a unor servicii sociale în mediul şcolar, cum sunt: hrană, rechizite, transport şi
altele asemenea.

Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale


Personalitatea desemnează ceea ce este particular fiecărei persoane şi care o
individualizează într-o colectivitate umană. Fiecărei fiinţe umane i se recunoaşte dreptul la
respectarea personalităţii sale.
Art.28 din Legea nr.272/2004 prevede “copilul are dreptul la respectarea
personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor
tratamente umilitoare şi degradante ”.
Recunoaştere acestui drept, în condiţiile creşterii înfiorătoare a violenţei împotriva
copiilor, a prostituţiei şi a pornografiei infantile, reprezintă un merit al legiuitorului român de
a fi sesizat amploarea fenomenului şi de a fi luat măsurile legale necesare pentru stoparea
acestuia.
Mergând la cauzele multiple care determină violenţa faţă de minori, în literatura de
specialitate au fost identificate trei mari categorii de risc:
- caracteristici ale copilului: probleme de sănătate fizică, naştere prematură,
probleme de dezvoltare a copilului de vârstă mică, probleme de comportament la vârstă
mică;
- caracteristici ale părinţilor: nivel redus de şcolarizare al acestora, probleme de
sănătate mintală, probleme legate de consumul de droguri sau alcool, vârsta mică a
mamei la naşterea copilului, nivel intelectual scăzut al părinţilor, încarcerarea unuia dintre
părinţi;

131
- caracteristici legate de contextul familial sau de mediu: sărăcie, instabilitate a
structurii familiale, număr mare al copiilor din familie, violenţe conjugale, divorţ, decesul
unuia dintre părinţi.
Abordarea problematicii legate de drepturile copilului ar fi fost incompletă fără o
succintă analiză a drepturilor personalităţii, drepturi care aparţin fiecăruia dintre noi, şi de
care ne bucurăm încă de la naştere.
În literatura de specialitate (O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit.p.43.), sub
denumirea de drepturi ale personalităţii sunt calificate acele drepturi inerente calităţii de
persoană umană care aparţin oricărui individ prin însuşi faptul că este om.
Drepturile personalităţii sunt recunoscute oricărei persoane, fără nici o discriminare.
Aceste drepturi sunt opozabile erga omnes, fiind drepturi extrapatrimoniale destinate
desăvârşirii personalităţii.
Intră în categoria drepturilor personalităţii: dreptul la propria imagine, dreptul la
onoare, dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, dreptul la respectarea vieţii private.
Subliniind încă o dată meritul Legii nr.272/2004, facem precizarea că, în art.22, se
prevede că “copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime,
private sau familiale”.
Dreptul la propria imagine presupune că fiecare este îndreptăţit să se opună
divulgării prin orice mijloace a elementelor vieţii sale şi la reproducerea imaginii sale fără
consimţământul său. Dreptul la propria imagine presupune două laturi: una publică şi alta
privată, intimă.
Participarea la dezbaterile publice a copilului în vârstă de până la 14 ani se face
numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau al reprezentantului legal.
Copii nu pot fi folosiţi în acest mod de către cei care îi au în îngrijire, în scopul obţinerii de
avantaje patrimoniale.
Protecţia şi garantarea dreptului copilului la propria imagine revine Consiliului
Naţional al Audiovizualului care monitorizează modul de derulare a programelor
audiovizuale. În acest sens, se înscrie Decizia nr.249 din 1 iulie 2004 care are drept scop
protejarea imaginii publice şi a vieţii intime, private şi familiale ale copilului, în programele
audiovizuale. În acest sens, decizia stabileşte o serie de interdicţii de natură a proteja
dreptul copilului la propria imagine. Amintita decizie, acum abrogată prin Decizia
nr.187/2006 privind codul de reglementare a conţiunutului audiovizualului, se referă şi la
serviciile de programe şi protecţia copilului, restricţii în programarea difuzării programelor
şi, totodată, măsuri de atenţionare a publicului asupra continuţului şi posibilelor efecte pe
care producţiile respective le pot avea asupra copiilor.
Dreptul la propria voce, ca drept al personalităţii, reprezintă o latură a dreptului la
propria imagine, fiind protejat în acelaşi mod.
Dreptul la demnitate al copilului este de asemenea garantat prin lege, sens în care
în cazul în care măsurile disciplinare sunt necesare a fi aplicate copilului, acestea nu pot fi
stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, fiind interzise pedepsele fizice sau acelea
care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională
a copilului. Prin urmare, demnitatea trebuie pusă în strânsă legătură cu corpul uman. În
scopul protejării demnităţii persoanei, a pudorii şi moralităţii publice, Legea nr. 196/2003
instituie măsuri speciale de prevenire şi combatere a pornografiei sancţionând penal şi
contravenţional actele de implicare a minorilor în orice acţiuni de natură pornografică.
O altă latură a dreptului la demnitate se referă la dreptul copilului de a nu fi supus
pedepselor fizice sau tratamentelor degradante ori umilitoare. De asemenea, măsurile
disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului nefiind permise sub
nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică,
psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.

132
Dreptul de petiţionare
Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor
sale fundamentale. El are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale, precum si asupra
modalităţilor de exercitare a acestora. Spre deosebire de dreptul la opinie, care este
condiţionat de discernământul copilului, legea nu condiţionează exercitarea dreptului la
petiţionare de această împrejurare.
În doctrină recunoaşterea acestui drept în maniera în care el este reglementat a
fost apreciată pozitiv, argumentându-se că în acest mod s-ar evita un conflict de interese
între minor şi cel care îl reprezintă legal ori cel care îl asistă din punct de vedere juridic,
conflict ce ar putea duce în cele din urmă la paralizarea exerciţiului acestui drept de către
titularul său.
Ca o garanţie a acestui drept, prin Legea nr.272/2004 s-a decis înfiinţarea în mod
obligatoriu a telefonului copilului, al cărui număr va fi adus la cunoştinţa publicului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt drepturile și libertățile civile recunoscute copilului? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului………………………………………………………………………
.............................................................................................................................................................
............................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 124-130
2. Analizați dreptul copilului la educație. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 124.

Rezumatul unităţii de învăţare: unitatea de învățare analizează paleta foarte variată de


drepturi recunoscute copilului, ca urmare a recunoaşterii acestuia ca fiinţă înzestrată cu
capacitatea de a participa la viaţa socială.

14.4. LUCRARE DE VERIFICARE


Analizați drepturile copilului în lumina dreptului intern.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între impedimente şi condiţii de fond
- utilizarea bibliografiei precizate.

14.5. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Alexandru Bacaci, Dreptul familiei, Editura CH Beck, 2013
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998

133
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

134
– Unitatea de învăţare 15 –

ACTELE ŞI ACŢIUNILE DE STARE CIVILĂ

15. Unitatea de învăţare 15


Actele şi acţiunile de stare civilă
15.1. Obiective
15.2. Consideraţii generale
15.3. Natura juridică a actelor de stare civilă
15.4. Organizarea stării civile
15.5. Felurile înregistrărilor de stare civilă
15.6. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
15.7. Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor
15.8. Acţiunile de stare civilă
15.9. Lucrare de verificare
15.10. Bibliografie

15.1. OBIECTIVE
• înţelegerea de către studenţi a instituţiei obligaţiei legale de întreţinere, a condiţiilor
legale de existenţă a acesteia şi a modalităţilor de executare
• cunoaşterea ordinii în care se datorează obligaţia legală de întreţinere

15.2. CONSIDERAŢII GENERALE


Conceptul de „act“ este un concept general, obţinut printr-un proces de abstractizare
şi de generalizare.
Trebuie subliniat că termenul „act“ poate avea două înţelesuri.
Primul sens este acela de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi
formula negotium juris sau, mai simplu, cuvântul negotium.
Însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act“ se
desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care
consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi
expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o
exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul
de înscris.
Aceste sensuri sunt prezente şi în cazul actelor de stare civilă.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice,
prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Concret, sunt acte de stare civilă – instrumentum probationis – înscrisurile oficiale,
special tipărite şi completate, având denumirile: act de naştere, act de căsătorie, act de
deces, precum şi certificat de naştere, certificat de căsătorie, certificat de deces, ca şi
duplicatele acestor certificate eliberate potrivit legii.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt sensurile noţiunii de act? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 131.

135
2. Ce sunt actele de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 99.

15.3. NATURA JURIDICĂ A ACTELOR DE STARE CIVILĂ


Actele de stare civilă au o natură mixtă, deoarece se supun atât regulilor de drept
civil, cât şi regulilor de drept administrativ.
Din punctul de vedere al dreptului civil, actele de stare civilă sunt acte autentice, cu
toate consecinţele juridice care decurg din această calificare.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este înscrisul doveditor –
instrumentum – al actului administrativ individual –negotium –, care este tocmai
înregistrarea de stare civilă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce natură juridică au actele de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 132.

15.4. ORGANIZAREA STĂRII CIVILE


Ofiţerii de stare civilă sunt persoanele desemnate să întocmească acte de stare
civilă. Potrivit art. 3, alin. 2 din Legea nr. 119/1996, sunt ofiţeri de stare civilă următoarele
categorii de persoane:
– primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
– şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare ale României;
– comandanţii de nave şi aeronave.
Primarul poate delega atribuţiile de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului
sau altor funcţionari cu competenţă în acest domeniu. Şi şefii misiunilor diplomatice şi ai
oficiilor consulare pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă unuia dintre
agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.
Ofiţerul de stare civilă are dreptul să-şi exercite funcţia numai în circumscripţia
administrativ-teritorială unde a fost numit. Elementul determinant care va atrage
competenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă va fi de regulă domiciliul sau reşedinţa
părţilor.
Dacă faptul juridic al naşterii sau al decesului are loc într-un mijloc de transport, dar
înlăuntrul graniţelor României, actul de stare civilă se va întocmi de către ofiţerul de stare
civilă al localităţii de coborâre sau de debarcare.
Legea 119/1996 dă posibilitatea ofiţerilor de stare civilă să întocmească acte de stare
civilă nu numai pentru cetăţenii români, ci şi pentru persoanele fără cetăţenie. La cererea
cetăţenilor străini, dacă aceştia au domiciliul sau se află temporar în ţara noastră, ofiţerii
de stare civilă români le pot înregistra actele sau faptele de stare civilă.
Reprezentanţii diplomatici şi consulari ai României în străinătate pot înregistra numai
actele şi faptele de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi acolo. Comandanţii de nave
înregistrează faptele de stare civilă care au loc pe nave în jurnalul de bord, iar comandanţii
de aeronave, în carnetul de drum.
Dacă viitorii soţi au cetăţenie română şi se află pe o navă în afara graniţelor ţării,
căsătoria se poate încheia pe navă, întrucât comandantul este învestit cu atribuţii de ofiţer
de stare civilă.
În acest caz, la sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze o copie
certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul
local de administraţie publică competent, care este cel al sectorului 1 din municipiul
Bucureşti.

136
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în afara graniţelor
ţării.
Orice modificare care intervine în statutul civil al unei persoane fizice ca urmare a
întocmirii unui act de stare civilă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
sau printr-un act administrativ, se comunică din oficiu în termen de 10 zile serviciului public
comunitar local unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei
respective, în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare (art. 9 din Legea nr. 119/1996).
După actele de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie
titularilor sau reprezentanţilor legali, iar certificatele de deces se eliberează familiei
decedatului.
Ofiţerul de stare civilă are obligaţia să verifice realitatea conţinutului declaraţiilor,
precum şi identitatea declarantului. După efectuarea verificărilor, actul de stare civilă
trebuie semnat atât de ofiţerul de stare civilă, cât şi de declarant. Dacă declarantul nu
poate semna, se va face menţiune despre aceasta pe actul de stare civilă.
Dacă ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune
ce intră în atribuţiile sale, persoana în cauză poate să sesizeze judecătoria în raza căreia
ea domiciliază.
Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau
declarant. În astfel de situaţii, el va delega o altă persoană pentru efectuarea acestor
operaţiuni în condiţiile legii.
Pot exista situaţii în care atribuţiile de ofiţer de stare civilă sunt îndeplinite de
persoane care nu sunt desemnate potrivit legii, ceea ce ar conduce la nulitatea absolută a
actelor respective.
Pentru a nu avea consecinţe negative pentru părţi, art. 7 din Legea nr. 119/1996
stabileşte că actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această
calitate. Se face astfel aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept, exprimat de
adagiul latin error communis facit ius. Astfel, actul de stare civilă încheiat de un ofiţer de
stare civilă necompetent trebuie menţinut ca valabil, dacă acea persoană a exercitat în
mod public atribuţiunile respective.
Serviciile publice comunitare de evidenţa populaţiei care funcţionează la nivelul
consiliilor comunelor, oraşelor şi municipiilor asigură întocmirea, păstrarea, evidenţa şi
eliberarea actelor de stare civilă.
Preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi secretarii
consiliilor judeţene organizează prin serviciile de specialitate îndrumarea şi controlul
asupra activităţii de stare civilă desfăşurată de serviciile publice comunitare.
Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare, ambele originale, şi la
completare se utilizează o cerneală specială de culoare neagră. Primul exemplar al
registrelor de stare civilă se păstrează la serviciul public comunitar local, iar al doilea
exemplar se înaintează la serviciul public comunitar al consiliului judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data când toate filele au fost
completate.
Cele două exemplare ale registrelor de stare civilă se trimit Arhivelor Statului după
trecerea a peste 100 de ani de la data completării lor.
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac
la cerere, având în vedere îndatorirea persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, după
caz.
Întocmirea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română, cu
alfabetul latin.

137
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt persoanele cărora le este recunoscută calitatea de ofiţer de stare civilă?
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 132.
2. In câte exemplare se întocmesc registrele de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului............................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 133.

15.5. FELURILE ÎNREGISTRĂRILOR DE STARE CIVILĂ


Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reglementează două feluri de
înregistrări de stare civilă: întocmirea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor.
Întocmirea ca principală formă de înregistrare se referă la înscrierea în registrele de
stare civilă a naşterii, căsătoriei şi decesului.
Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se face atunci când intervin modificări
în starea civilă a persoanei fizice, potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, şi anume:
1. Stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui.
2. Contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii.
3. Căsătoria, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei.
4. Adopţia, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei.
5. Pierderea sau dobândirea cetăţeniei române.
6. Schimbarea numelui.
7. Decesul.
8. Rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise în ele.
9. Schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti.
Înscrierea menţiunilor cu privire la modificările care intervin în starea civilă a
persoanei fizice se face în actul de naştere, de căsătorie sau de deces. Actul de naştere
este centralizatorul înregistrărilor de stare civilă.
Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de
căsătorie şi de deces se face la cerere sau din oficiu, pe baza actului de recunoaştere sau
a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Înregistrarea adopţiei se face prin întocmirea unui nou act de stare civilă. În noul
certificat de naştere al copilului adoptat, adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, se va înscrie prin menţiune pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel
întocmit în urma adopţiei.
Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe actul de
căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi. Această menţiune se va înscrie din oficiu
pe baza comunicării primite de la ofiţerul stării civile care a întocmit actul de deces, a
hotărârii definitive şi irevocabile, ori la cererea persoanei interesate.
În cazul acordării sau pierderii cetăţeniei române, menţiunile se înscriu pe actul de
naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării Ministerului de
Interne.
Schimbarea numelui se înscrie prin menţiune pe actele de stare civilă ale persoanei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Când pot fi înscrise menţiuni în actele de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 134.

138
2. De câte feluri sunt înregistrările de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 134.

15.6. RECONSTITUIREA ŞI ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTELOR DE


STARE CIVILĂ
Potrivit art. 52 din lege, cazurile de reconstituire sunt următoarele:
– Registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate sau în parte.
Dacă unul dintre exemplarele registrelor există, atunci celălalt este înlocuit printr-o copie
după cel care există.
– Actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
sau extrasul de pe acel act.
Procedura reconstituirii se referă numai la actele de naştere, căsătorie şi deces. Ea
nu priveşte menţiunile de pe marginea acestora. Această procedură este una
administrativă. Cererea de reconstituire este aprobată printr-o dispoziţie a primarului.
Împotriva acesteia se poate face contestaţie la judecătoria în raza căreia îşi are sediul
autoritatea emitentă.
Dacă după reconstituire actul original este găsit, actul reconstituit va fi anulat.
Altfel, aceeaşi persoană ar avea două acte de stare civilă pentru acelaşi fapt supus
înregistrării.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă este reglementată de art. 53 din lege
şi se poate solicita în următoarele cazuri:
– dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse
actele necesare întocmirii acestuia;
– dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul
soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Ambele proceduri, atât reconstituirea, cât şi întocmirea ulterioară, se rezolvă pe
cale administrativă. Cererea însoţită de actele doveditoare se depune la serviciul public
comunitar local competent să întocmească actul, sau al locului de domiciliu al persoanei
interesate, în cazul când actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act.
Cererea trebuie soluţionată în termen de 30 de zile prin dispoziţia primarului şi se
comunică în termen de 10 zile de la data emiterii dispoziţiei. Această dispoziţie poate fi
contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă.
În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau
distrus în totalitate sau în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe
registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare civilă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt cazurile de reconstituire a actelor de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului............................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 134.
2. Când este permisă întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului.......................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 135.

15.7. ANULAREA, MODIFICAREA, RECTIFICAREA SAU


COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR
Legea nr. 119/1996 nu prevede cazurile de anulare a actelor de stare civilă, ci
dispune, în art. 57, alin. 1, că anularea acestora se poate face numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

139
Conform art. 103, alin. 1 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, anularea poate fi cerută în următoarele
cazuri:
– Actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător.
– Actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria
respectivă.
– Faptul sau actul de stare civilă nu există.
– Nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă.
– Menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă.
– Menţiunea a fost operată cu un text greşit.
Această enumerare nu are un caracter limitativ, ci unul exemplificativ.
Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora este
sancţiunea care intervine în cazurile în care nu au fost respectate prevederile legale care
reglementează condiţiile de valabilitate a întocmirii acestor acte.

MODIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR DUPĂ ACESTEA


Potrivit art. 105 din Metodologie, modificarea actelor de stare civilă are loc, în general
în cazul înregistrării menţiunilor referitoare la schimbările ce intervin în starea civilă a
persoanei:
– Înscrierea recunoaşterii sau a stabilirii ulterioare a filiaţiei.
– Înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia.
– Înscrierea divorţului, a anulării sau a desfacerii căsătoriei.
– Înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a
prenumelui.

RECTIFICAREA ŞI COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR


DUPĂ ACESTEA
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor după acestea are ca scop
îndepărtarea unor erori materiale comise cu prilejul înregistrărilor de stare civilă.
Actele de stare civilă reconstituite nu pot fi rectificate sau completate.
Completarea are ca obiect întregirea actului de stare civilă cu menţiunile omise în
cazul când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere.

REGULI DE PROCEDURĂ
Hotărârea de anulare, modificare, rectificare, completare se pronunţă la cererea
persoanei interesate, a serviciului public comunitar local, a consiliului judeţean ori a
Parchetului. Competenţa de soluţionare a unei asemenea cereri îi revine judecătoriei de la
domiciliul reclamantului.
Hotărârea judecătorească pronunţată într-un astfel de proces poate fi atacată numai
cu recurs.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care cererea de anulare,
modificare, rectificare, completare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor după acestea a
fost admisă, măsura adoptată se va înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă în cauză.
Hotărârea judecătorească pronunţată în această materie este opozabilă erga omnes.
Însă opozabilitatea este relativă, astfel că terţii interesaţi o vor putea înlătura prin proba
contrară.
Acţiunile în anulare, modificare, rectificare, completare a actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea sunt distincte de acţiunile de stare civilă prin obiectul lor diferit.
În timp ce în cazul primei categorii obiectul îl constituie înregistrările de stare civilă, în
cazul celei de-a doua categorii, obiect al acţiunii de stare civilă este un element al stării
civile.

140
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Când poate fi cerută anularea actelor de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................
...................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 136.
2. Care este scopul rectificării actelor de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................
..................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 136.

15.8. Acţiunile de stare civilă


Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale
stării civile a persoanei fizice. Ele se mai numesc acţiuni de stare civilă sau acţiuni de stat.
Prin ele se urmăreşte stabilirea, contestarea sau modificarea stării civile.
Acţiunile de stare civilă nu se confundă cu acţiunile care urmăresc anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civile sau a menţiunilor de pe
acestea. Obiectul celor din urmă îl formează înregistrările de stare civilă care nu sunt
conforme respectivei stări civile.
Pentru a clasifica acţiunile de stare civilă vom folosi următoarele criterii:

În funcţie de obiectul sau finalitatea lor, deosebim între:


Acţiuni în reclamaţie de stat: prin aceste acţiuni se urmăreşte obţinerea unei alte
stări civile decât cea avută de persoana în cauză. Pot fi considerate acţiuni în reclamaţie
de stat următoarele acţiuni: acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Acţiuni în contestaţie de stat: prin aceste acţiuni se urmăreşte înlăturarea unei stări
civile pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta pretins reală. Sunt considerate acţiuni în
contestaţie de stat următoarele acţiuni: acţiunea în tăgada paternităţii copilului din
căsătorie, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în anularea căsătoriei,
acţiunea în nulitatea adopţiei.
Acţiuni în modificare de stat: sunt acele acţiuni în justiţie prin care se urmăreşte o
schimbare numai pentru viitor în starea civilă a unei persoane, cea anterioară nefiind
contestată: acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea căsătoriei.
Acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat urmăresc înlăturarea
unui element de stare civilă aparent şi contestat şi înlocuirea sa cu un element de stare
civilă pretins a fi real, astfel că hotărârile judecătoreşti prin care vor fi soluţionate vor
produce efecte declarative, având caracter retroactiv.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul acţiunilor în modificare de stat sunt
constitutive de drepturi, producând efecte numai pentru viitor.

După sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite:


Acţiuni care pot fi formulate numai de titularul stării civile respective, şi nu de alte
persoane: acţiunea de divorţ, acţiunea în anulabilitatea căsătoriei
Acţiuni care pot fi intentate de titularul stării civile, reprezentantul său legal şi procuror:
acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii.
Acţiuni care pot fi pornite de orice persoană interesată: acţiunea în nulitatea absolută a
căsătoriei, acţiunea în nulitatea absolută a adopţiei, acţiunea în contestarea recunoaşterii
de maternitate ori de paternitate.

141
După criteriul corelaţiei lor cu prescripţia extinctivă, acţiunile de stare civilă se
împart în două categorii:
Acţiuni imprescriptibile: având în vedere că prin intermediul lor se apără drepturi
personal nepatrimoniale, marea majoritate este formată din aceste acţiuni.
Acţiuni prescriptibile extinctiv: acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în anulabilitatea căsătoriei.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie sunt opozabile erga omnes. În
cazul hotărârilor judecătoreşti constitutive de drepturi prin care au fost soluţionate acţiuni
în modificare de stat, terţii sunt lipsiţi de posibilitatea de a mai pune în discuţie elementul
de stare civilă care a fost dobândit în urma admiterii acţiunii.
Şi în cazul hotărârilor judecătoreşti declarative de drepturi prin care au fost
soluţionate acţiuni de stare civilă care pot fi exercitate numai de către anumite persoane,
terţii nu au posibilitatea să conteste elementul de stare civilă respectiv.
Problema opozabilităţii faţă de terţi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunile
de stare civilă care pot fi formulate de către orice persoană interesată este controversată.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce sunt acţiunile de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..............................................................................................................................
.................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 137.
2. Cine poate să exercite acţiunile de stare civilă? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 137.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Importanţa cunoaşterii actelor de stare civilă impune o analiză în detaliu a naturii
juridice a acestora, a modului în care este organizată starea civilă, precum şi a anulării sau
rectificării actelor de stare civilă.

15.9. Lucrare de verificare


Realizaţi o prezentare a acţiunilor de stare civilă.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărei categorii de acţiuni de stare civilă
- utilizarea bibliografiei precizate.

15.10. Bibliografie
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Petre Anca, Încheierea căsătorie şi efectele ei, coordonator Ion P.Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
 Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Claudia-Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei,
Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
 Eugen A. Barash, Aurelian Ionaşcu, Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion
Rucăreanu, Savelly Zilberstein, Rudenia în dreptul RSR, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Teodor Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007

142
 Florin Citacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe. Modele de acţiuni, Editura Themis
Cart, 2006
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Adriana Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
 Francisc Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale.Volumele 1, 2, 3. Ediţia a IV-a
actualizată de Lucian Mihai, Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Florian Emese, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 Ion Enescu, Moise Terbancea, Bazele juridice şi genetice ale expertizei medico-legale
a filiaţiei, Editura medicală, Bucureşti, 1990
 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006
 Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Dan Lupaşcu, coordonator, Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul
1998. Drept civil. Dreptul familiei. Dreptul muncii. Drept procesual civil., Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 T. R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963
 Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
 Adrian Pricopi, Rudenia în Dreptul Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară, Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 Ion Rucăreanu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964
 Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963
 Dana Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cârstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007.

143