Carti - George Sovu

George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
DECLARAŢIE DE
DRAGOSTE
1
Declaraţie de dragoste
Cuprins
Partea întâi___________________________________3
Partea a doua______________________________110
2
George Şovu
Partea întâi
Fata avea degete subţiri şi nervoase, şi ochii verzi, şi

părul de aramă moale, şi buzele fierbinţi...
Intrase pe uşă cu câteva minute înainte de începerea orei
a doua. Era în toamnă, în toamna trecută, în prima zi de
şcoală.
— Aici e clasa a XII-a B? a întrebat cu energie în glas,
dar şi cu o oarecare mirare. Am întârziat, am avut o treabă
urgentă, de aceea...
Alexandru, care se nimerise să fie chiar lângă uşă - nu-şi
mai aducea bine aminte de ce anume... poate voia să iasă
pe coridor, poate... -, a făcut ochii mari şi...
— Ce te uiţi aşa, n-ai mai văzut? s-a trezit apostrofat,
înainte de a apuca să răspundă ceva. Sunt noua voastră
colegă, Ioana Popa - a adăugat fata, întinzându-i mâna.
Alexandru i-a primit în palma lui degetele subţiri şi
nervoase şi a rămas cu luminile sale albastre aninate de
minunile acelea verzi, peste care s-au legănat blând umbre
de aramă moale.
3
— Bârsan, Alexandru Bârsan! Îmi pare rău... adică îmi

pare bine - a început să se bâlbâie, în timp ce îi ţinea mai
departe în palmă degetele subţiri ce se liniştiseră parcă,
încercând acum să se strecoare spre a scăpa din
strânsoarea plăcută şi caldă.
S-au trezit amândoi râzând... Băiatul îi privea în clipele
acelea buzele aprinse şi, închizând ochii, în fracţiuni de
secundă, sărută - în închipuire, desigur - parfumata şi
fierbintea lor atingere.
Iartă-mă... am vrut să spun că aici e a XII-a A... de aceea
îmi pare rău. Sunt mai norocoşi colegii noştri de-alături,
cei de la B...
Ioana zâmbi, închizând şi ea, într-o clipă, în fiinţa sa, ca
pe o mângâiere, imaginea tânărului înalt, cu trup de atlet,
cu părul blond şi chip frumos, bărbătesc, ce-i stătea încă
în faţă, acoperindu-i în întregime aproape perspectiva sălii
de clasă.
— Îmi pare bine, totuşi, că...
— Şi mie! Salut! spuse fata, dispărând pe coridor, în
timp ce colegii lui Alexandru - Andrei şi Eugen - se
apropiaseră de el.
— Cine era, domnule, mimoza? întrebă Eugen, curios,
deschizând uşa. Ioana însă tocmai intra în clasa de-alături.
— Sfinxule, pari fulgerat! îl ironizează Andrei.
— Hai, hai, fără, că nu se prinde! îl repede Alexandru.
— Băiatu’, nu mi-ai răspuns! i se adresează, din nou,
Eugen. În uşă apăruse însă profesoara de matematică,
Isoscel, cum era poreclită de elevi. Se repeziră care-ncotro,
spre băncile lor...
4
George Şovu
Fata avea degetele subţiri, şi ochii verzi, şi părul de

aramă moale, şi buzele fierbinţi...
Acum e sâmbătă, o sâmbătă de la începutul lunii mai.

Peste o oră va trebui să fie la noua dezbatere din cadrul
Cercului de filozofie, pe care-l conduce Socrate, profesorul
lor diriginte, supranumit astfel, cu dragoste, hăt demult, de
prima generaţie de elevi, iar de-atunci tot aşa i s-a spus,
încât cei de astăzi aproape că-i uitaseră adevăratul nume,
Gavrilescu, Mihai Gavrilescu.
Alexandru închide caietul în care rezolvase, în după-a-
miaza aceea, tot felul de exerciţii de matematică. Îl pune
deoparte şi, ridicându-se de la masa de lucru, se apropie
de biblioteca din camera sa. Privirea i se opreşte pe una
dintre cele câteva fotografii ce se odihnesc pe un raft.
Imaginea parcă prinde viaţă. Andrei - colegul şi prietenul
său - dezbrăcat până la brâu, se spală sub jetul răcoros al
unei pompe, în timp ce Alexandru, din spate, îi răstoarnă
în cap o găleată cu apă... Zâmbeşte acelei amintiri. Au fost
zile frumoase, grele, dar frumoase. Au muncit, nu glumă.
S-au simţit însă bine pe şantierul acela de construcţii, de
lângă „Marea cea Mare“, unde făcuseră un fel de practică,
timp de trei săptămâni, însoţiţi fiind de un inginer din
liceu, ca şi de dirigintele lor, Socrate.
Un alt popas de suflet - lângă o nouă fotografie: chipuri
de băieţi şi fete - într-o explozie-de bucurie, la poalele unei
păduri. Alexandru apropie fotografia de ochi. Ioana îi
zâmbeşte cald, cu toată fiinţa ei, cu minunile acelea verzi,
5
cu buzele fierbinţi, pe care el încă nu le-a atins, dar ştie că

aşa sunt, aşa trebuie să fie..., cu părul de aramă moale, cu
sânii ca o taină frumos desenată sub maioul ca toamna
ruginie din jur...
— În fond, cine eşti dumneata, domnişoară? i se
adresează el şi vocea, după ce se izbeşte încet de pereţii
camerei, aleargă şi se strecoară, parcă puţin speriată, în
fiinţa ce-o zămislise.
Căutând într-un dulap, Alexandru scoate un casetofon
pe care îl aşază pe birou. Potriveşte apoi o casetă şi apasă
pe butonul de pornire:
„Eu sunt un zbor frânt,/O melodie de aripi
neterminată,/ Un pas desculţ pe o palmă fierbinte,/ Un
zâmbet pierdut în râsul tău... /Eu sunt o fereastră
deschisă/ Pentru zborul viselor tale...”
Şi vocea Ioanei îl învăluie, îl învăluie...
... În timp ce paşii ei se rostesc grăbiţi pe străduţa care

ocoleşte, ca un braţ ce ocroteşte, cu iubire, o imensă şi
învolburată grămadă de frumuseţe - „Parcul Primăverii”,
aflat în apropiere de blocul în care fata locuieşte. În dreapta
ei, ţinând-o de mână, aleargă, ţopăind din când în când,
încrucişând paşii ca într-un joc de şotron - desenat parcă
anume pe toată strada -, un băieţel de vreo opt ani. E
Gabriel, fratele Ioanei, elev în clasa a treia. Întreaga
săptămână stătuse la internatul şcolii la care învăţa. Acum
era bucuros, fiindcă Ioana venise să-l ia acasă. Toată
6
George Şovu
săptămâna se gândise la aceste clipe. „Oare de ce mi-o fi

aşa de dor de Ioana? se întrebase, la un moment dat,
băiatul. De cum mă aduce luni dimineaţa şi mă lasă aici,
mie începe să-mi fie dor de ea...“ „Măi, da’ ce tipă mişto e
soru-ta!“ exclamase într-o zi, când o văzuse pentru prima
dată, o mogâldeaţă ce-şi dădea aere de bărbat, coleg cu
Gabriel. Ioana abia plecase. Băieţelul s-a repezit atunci cu
pumnii asupra celuilalt. I se păruse că acesta spusese ceva
urât despre sora lui, vorbele-i fiind însoţite de o clipire
semnificativă a pleoapei stângi..., adică „hâm, hâm, ştim
noi!...“ I-a despărţit o învăţătoare, în timp ce Marian - aşa
se numea „expertul” în evaluările feminine - îi tot striga lui
Gabriel, apărându-se de loviturile acestuia: „Ho, nebunule,
ho, că n-am vrut să spun decât că e frumoasă” ... Asta o
ştia şi Gabriel. În orice caz, lui îi plăcea mult de Ioana... Îi
plăceau mai ales ochii ei verzi, ca ai mamei lor, care, de
câţiva ani, nu mai era, o acoperise pământul... El, Gabriel,
avea ochii negri, nu se nimerise să fie măcar albaştri, ca ai
tatălui. „Eu cu cine oi fi semănând, cu ochii ăştia ca
întunericul?” o întrebase el, odată, pe sora sa. „Cu tine, cu
cine să semeni? i-a răspuns Ioana. Şi sunt foarte frumoşi!”
„Ba nu, ai tăi sunt frumoşi!” a exclamat băieţelul, lăsându-
se cuprins şi răsfăţat în lumina lor caldă, ce izvora dintr-un
zâmbet parcă mereu întristat.
„Ioana, nu te superi pe mine?“ a mai spus băiatul atunci.
„De ce să mă supăr?“
„Fiindcă vreau să te întreb ceva!“
„Întreabă-mă!“
„De ce zâmbeşti tu aşa de trist?“
„Cum zâmbesc trist?“
7
„Cu ochii!... Ştii, ochii tăi zâmbesc trist!... L-am întrebat

într-o zi şi pe tata, dar mi-a răspuns că n-are timp de
prostiile mele. Şi-a plecat... la ale lui..., ştii tu...“
Fata l-a strâns lângă pieptul ei, tare, tare, şi câteva clipe
nu i-a mai dat drumul. Apoi, îndepărtându-l puţin, s-a
aplecat ca să-l privească de la aceeaşi înălţime şi i-a
răspuns:
„Poate pentru că acum eu sunt mămica ta, Gabriel. Şi
orice mamă care-şi iubeşte - mult, mult - copilul, cum te
iubesc eu pe tine, se bucură... până la lacrimi!... Şi-acum,
hai, fugi la joacă şi niciodată să nu mă mai întrebi aşa
ceva!...”
— Ioana - i se adresează băieţelul, oprindu-se din jocul
lui „de-a şotronul** -, de ce nu intrăm în parc? (Chiar
atunci trecuseră pe lângă arcada de verdeaţă ce se boltea
deasupra aleii principale a acelei grădini.) Astă-seară nu ne
jucăm?
— Nu, Gabriel, astă-seară nu ne jucăm!
— Dar de ce? scrâşneşte copilul. Abia am aşteptat... Mă
şi gândisem unde să mă ascund, ca să nu mă găseşti. Astă-
seară plăteai precis pariul: trei prăjituri!
— Parcă până acum cine-o fi fost „platnicul**, fie că a
câştigat, fie c-a pierdut!
— Ei, lasă, o să te răsplătesc, când m-oi face mare!
— Oho!
— Ioana... - încearcă, din nou, Gabriel -, chiar nu vrei?
— Nu pot!
— De ce?
— Fiindcă am treabă!
Băieţelul îşi desprinde palma din mâna ei.
8
George Şovu
— Am treabă, nu înţelegi? Am o şedinţă la şcoală.

— Sâmbătă seara, şedinţă?!
— Da, am cerc de filozofie cu Socrate!
Gabriel s-a întristat. Aleargă câţiva paşi singur, înainte.
Ioana îl prinde din spate. Îl opreşte şi-l întoarce cu faţa
spre ea. Ochii copilului sunt plini de lacrimi.
— Parcă ne înţeleseserăm în această privinţă: n-ai zis că,
de-acum, tu vei avea grijă de mine? Că te-ai făcut „băiat
mare“?...
Cu vreo câteva săptămâni în urmă, Ioana fusese bolnavă.
Răcise. Avea febră mare, tuşea cumplit, aproape se sufoca.
Tatăl, ca de obicei, era foarte ocupat la fabrică, venea seara
târziu, obosit, nervos, mereu nemulţumit, pus pe harţă,
mai ales când continua acasă cheful, început pe la vreo
cârciumă, cu câte-o sticlă pe care-o aducea în buzunar,
golită pe jumătate.
Şi în zilele acelea se întâmplase la fel; îi adusese fetei
nişte doctorii şi-atât! Restul rămăsese în grija lui Gabriel,
drept pentru care băiatul, timp de trei zile, nu se mai
dusese la internat. Îşi ocrotise sora „ca un om mare“. Chiar
aşa şi spusese, când Ioana s-a făcut mai bine şi l-a putut
primi lângă ea, să-l mângâie fără spaima de a-l îmbolnăvi şi
pe el:
„Ce zici, surioară, m-am descurcat? De-acum sunt om
mare!... Aşa că să nu-ţi mai fie frică: eu o să am grijă de
tine!“ Ioana era cum nu se poate mai bucuroasă... Privind-
o, băieţelul a mai scurtat puţin coada exagerării:
„Ei, să n-o luăm chiar aşa, că..., dacă nu era tuşa Maria,
vecina noastră, care să ne facă mâncare şi...“
9
„Las-o pe tuşa Maria - i-a şoptit Ioana, realmente

emoţionată -, tu ai fost grozav, să ştii! Aşa e!...“
— Ei, cum rămâne cu scânceala asta de copil, omule?!

continuă Ioana.
Gabriel îşi înghite lacrimile, care coborâseră - pârâiaşe -
până la colţurile gurii, se sileşte, în mod evident, să-şi
înfrângă mâhnirea şi - iată-l că reuşeşte: în timp ce-şi
trece, cu zgomot, mâna pe sub nas, faţa i se destinde, ochii
„de întuneric” se luminează a liniştire, iar el exclamă:
— Ai dreptate - astă-seară nu ne jucăm în parc, astă-
seară avem treabă: şedinţă cu Socrate... lua-l-ar să-l ia de
Socrate!...
Treci la baie, spală-te pe mâini şi vino în bucătărie! Hai,

repede! îi ordona Ioana, de cum au intrat în casă.
— Mi-ai făcut ce te-am rugat?
— Ţi-am făcut!
— Şi ai şi smântână?
— Am!
— Şi plăcintă cu brânză?
— Şi!... Dar du-te odată, nu mă mai interoga, că n-oi fi
de la poliţie!
Gabriel se repede în camera lui, îşi lasă geanta cu cărţi,
dezbracă tunica de la uniformă şi intră în grabă pe uşa de
la baie. În acest timp, Ioana, în bucătărie, încălzeşte
mâncarea şi pregăteşte masa.
10
George Şovu
Băiatul se spală pe mâini, privindu-se în oglindă. La un

moment dat, scoate limba către cel care-l cerceta curios
parcă din apele de argint ce luminau o bucată din perete.
„Ai dorit aşa de mult sărmăluţe în foi de ştevie... şi-acum
te strâmbi! Zici că nu-ţi plac? Dar nici nu le-ai gustat! Să
ştii că Ioana face mâncare foarte bună!“
„Dar nu înţelegi, domnule, că mi s-a făcut aşa... o
greaţă?”
„Şi, mă rog frumos, de ce?“
„Fiindcă sunt supărat. Credeam că măcar atâta lucru ai
înţeles. Degeaba fac eu pe grozavul: sunt trist, asta e! Aş fi
vrut ca toată seara Ioana să fie cu mine!“
— Gabriel! Vino la masă! se aude, în această clipă, vocea

Ioanei.
— Acuşi! Imediat!
— Ţi-am spus că mă grăbesc!
— Mi-ai spus doar că vrei să pleci!
— Ah, hoţomanule, treci mai repede, că, altfel, îl întreb
de sănătate pe „Sfântul Neculai“... Şi-atunci... (Gabriel
zâmbi. Chestia asta cu „Sfântul Neculai“ era aşa, doar o
vorbă... Ioana niciodată nu-l bătuse. Şi nici mama, până
când... Şi, slavă Domnului, el făcuse tot felul de năzbâtii...
Ei, alta era situaţia cu tatăl: când îl supăra cu ceva, acesta
îi plesnea, scurt, o palmă pe un obraz şi alta pe celălalt,
încât cerul, cu stelele lui cu tot - mai ales cu cele „verzi“ -,
îi năvălea, pe loc, în ochi, iar în urechi şi în suflet se mai
înghesuia încă o ediţie a aceloraşi vorbe de dojană: „Aşa, ca
să ţii minte!...“)
11
„Nici plăcinta?!”
„Ba da, plăcintaaa!... Mai ales dacă o fi caldă!”
Ioana îi aşază în faţă o farfurie, din care se înalţă un

abur uşor, cu miros învăluitor.
— Mănânci tot ce ţi-am pus! Dar tot, ne-am înţeles?
— Bine, bine! răspunde băiatul, ameţindu-şi nasul în
rotocoalele pe care le înscrie pe deasupra farfuriei. După ce
sora lui pleacă în camera ei, să se schimbe, el se grăbeşte
însă spre cratiţa de pe aragaz şi răstoarnă aproape în
întregime mâncarea. Revenit apoi la masă, înfige furculiţa
într-o sărmăluţă (Ioana se chinuie „să-i iasă“ dichisite,
mititele), o tăvăleşte prin baia albă de smântână, după care
o face rătăcită.. . În gură, pregătindu-se s-o înghită doar
aşa, să fie. Mestecând-o însă, la început cu dezinteres, în
lene, făcu după câteva secunde ochii mari, a plăcută
mirare, îi dădu drumul în fugă pe gât, mai înghiţi, în grabă,
încă un gogoloi şi se trezi alături de cratiţă, rugându-se să-
i dea înapoi sarmalele.
Tocmai atunci, Ioana reintră în bucătărie.
— Ei, bravo, văd că ţi-au plăcut! exclamă ea,
surprinzându-l.
— Mmmm! mormăie Gabriel, care-şi umpluse gura chiar
acolo, deasupra aragazului, sunt nemaipomenite! Să-mi
mai faci, auzi, să-mi mai faci!
— Bine, am să-ţi mai fac! răspunde fata, mângâindu-i
matern părul bogat, frumos ondulat, care semăna cu al ei.
După ce termini, strângi pe-aici - să nu găsesc mizerie, faci
12
George Şovu
baie, şi-ţi pui rufele la înmuiat. În cel mult două ore mă

întorc şi eu!
Băiatul o conduce până la uşă.
— Să trăiţi, am înţeles! salută el, ducând mâna spre
cozorocul unei nevăzute caschete de militar, fac tot ce mi-
aţi ordonat, dar, mai întâi, mă joc şi eu puţin cu băieţii, pe-
afară, şi-apoi...
— Eu aş zice...
— Că e foarte bună propunerea mea. De, ce să-i faci!
Fiecare cu „şedinţa” lui!
— Parcă scapă cineva până când...
— Dragă surioară, trebuie să recunoşti că sunt un
băiat...
— ”Model“, ştiu, ştiu! adaugă fata, sărutându-l pe
frunte... Vezi, dacă vine tata, ai grijă - îi explici tu!
— Las’ pe mine! răspunde Gabriel, închizând uşa în
urma Ioanei. Cine ştie... poate mai văd şi-n seara asta
stelele, înainte de a răsări..., mormăi el, grăbindu-se,
deocamdată, bucuros, spre bucătărie, unde îl aştepta
plăcinta cu brânză.
— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului

Mihai Gavrilescu... Se încheiase încă o dezbatere în cadrul
cercului pe care el, Socrate, cum îl numeau elevii acestui
mare şi vestit liceu bucureştean, îl organizase, cu un an în
urmă, şi se bucura de un succes extraordinar. Îl intitulase
13
Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în dezbaterile lui

cele mai diverse probleme ce îi interesau pe elevi...
— În şedinţa noastră viitoare, care va fi şi ultima din
acest an - continuă profesorul abătându-ne puţin, dar sper
cu folos, de la planul întocmit, vă propun să ascultaţi o...
declaraţie de dragoste.
Cei aproape o sută de elevi, în picioare, gata de plecare,
s-au potolit ca prin farmec. După câteva secunde însă,
larma a reînceput:
— Cum? Cum? au ţâşnit întrebările. „O declaraţie de
dragoste?” Hohotele de râs au umplut amfiteatrul în care se
aflau.
— Da, de mult mă gândesc la o declaraţie de dragoste! Se
pare că a devenit, că este o „chestiune arzătoare”, la
ordinea zilei. În ultimul timp am cunoscut nişte întâmplări
care - vorba lui Topârccanu - „m-au scandalizat”, aş zice,
peste măsură, aşa că... nu se mai poate, trebuie!...
— Şi cine ne va face misterioasa, mult gândita declaraţie
de dragoste? îşi mlădie glasul Ioana Popa - „frumoasa
liceului”, cum era supranumită, fata în jurul căreia roiau
toţi băieţii cu pretenţie de cuceritori. Dumneavoastră?!...
Sala hohoti din nou...
— Îmi pare rău, Ioana, că nu v-o pot face chiar eu. Din
păcate, nu mai sunt la vârsta declaraţiilor de dragoste.
— Şi cam ce-ar trebui să cuprindă o asemenea..., se auzi
vocea unui timid, curios parcă să afle ce şi cum ar trebui,
într-o împrejurare, în care...
Elevii nu-l băgară în seamă. Socrate îl auzise însă. Aşa
că încearcă să-i răspundă:
14
George Şovu
— Mă gândeam la un fel de radiografie..., o radiografie a

sufletelor voastre la optsprezece ani, a relaţiilor sufleteşti
între băieţi şi fete la vârsta voastră. Ei. ce spuneţi? Cine se
oferă să susţină tema?
Tăcere deplină. Profesorul îşi rotea privirile peste feţele
tinere ce-l întâmpinau cu expresia aşteptării încordate, a
curiozităţii. Se putea constata cu uşurinţă că o asemenea
temă le câştigase deplin interesul.
— Păi, în acest caz - spuse Andrei, care se ridică,
îndrăznind să facă o propunere - o asemenea temă nu
poate fi susţinută decât de... „expertul” nostru în
problemă... Alexandru Bârsan!
De pe scaunul de-alături, Alexandru a sărit ca ars:
— Andrei, ai înnebunit? îl apostrofează el, dându-i, în
acelaşi timp, un ghiont între coaste. Îţi baţi joc de mine?
Colegul de bancă şi prietenul lui Alexandru râdea... cu
lacrimi în ochi, ca de cea mai bună glumă pe care reuşise
s-o facă.
— Cine?! Sfinxul! sări de undeva, nu prea de departe,
Eugen, alt coleg şi prieten al lui Alexandru (aşa îl
porecliseră ei pe Bârsan, Sfinxul, fiindcă era „prea serios” -
cum spusese, odată, o fată; cu greu ai fi putut pătrunde
dincolo de acea figură ca de „marmură”, în spatele căreia
nu se putea citi ce se ascunde). Doar dacă ne face o
declaraţie în... formule matematice... La aşa ceva - da, se
pricepe! continuă Eugen.
Sala era nehotărâtă, nu ştia cum să reacţioneze.
— Să vă spun drept - interveni Socrate, potolind
murmurele -, şi eu mă gândisem tot la Alexandru Bârsan!
15
— La mine, domnule profesor?! izbucni Alexandru. De ce

tocmai la mine? Eu, ştiţi, n-am..., pur şi simplu n-am nici
un fel de experienţă. Vă rog să încredinţaţi altcuiva... lui
Mircea, de pildă..., e doar campion, ca să zic aşa, da,
Mircea Ivaşcu e mai potrivit, sau chiar o fată, de ce nu?
— Cum să facă o fată o „declaraţie de dragoste”,
Alexandre? se iuţi din spatele sălii Cristina Stamate.
— Ei, se mai poate, se mai poate - replică cineva -, în
vremurile noastre modeme, cu deplină libertate şi
democraţie, orice e posibil!...
Mai multe voci, aflate în jurul celui ce-şi trecuse vorbele
prin apele ironiei, hohotiră.
— Nu ştiu cum, dar eu... nu mă pricep..., adăugă
Alexandru bosumflat, neluând în seamă comentariul abia
încheiat.
Mai multe fete îl privesc cu ochi miraţi. Băieţii surâd
batjocoritori. Alexandru e roşu până în vârful urechilor,
încurcat, fâstâcit. „Mai bine nu veneam la şedinţa asta!“ îşi
spuse repede, în gând, în timp ce, privind crunt spre
Andrei - care se amuza mai departe -, îi mai îndesă un
pumn între coaste... Apoi, potolindu-se o clipă, a întors
capul spre Ioana, care, iată, acum tace. Ea, care umple, de
obicei, lumea cu prezenţa fiinţei sale, acum tace. Pata i-a
prins ochii şi... sufletul. Alexandru s-a liniştit. A simţit
răsucindu-se ceva în el şi, o dată cu această mişcare, s-a
desprins parcă liber un resort al mândriei şi al ambiţiei.
Florile din obraji, speriate de hotărârea pe care a luat-o,
într-o secundă,au pălit.
— Vă rog să-mi permiteţi, domnule profesor, spune
băiatul, ridicându-se: primesc propunerea dumneavoastră!
16
George Şovu
— Ura! Ura! Sala, în picioare, strigă şi aplaudă.

— Excelent, amice, excelent! se bucură Andrei, bătându-l
pe umăr şi pregătindu-se să mai adauge ceva:
— Şi-acum, dacă-mi daţi voie - interveni el, din nou, cu
gesturi şi maniere de „Caţavencu“ la tribună -, când
cunoaştem, când avem „declaratorul“, spre a nu se supăra,
cumva, „experta” noastră în problemă - am numit-o pe
colega Corina Ionescu -, propun ca declaraţia să-i fie
închinată chiar ei!...
În sală se aplaudă din nou. Corina - o fată frumuşică,
brunetă, cu ochii ca de păcură fierbinte, înaltă, subţire,
cunoscută pentru comportarea ei mai liberă, pentru unele
aventuri despre care se şoptea pe ici, pe colo (lipsea cam
des de pe la şcoală) - se ridică, încântată (se afla undeva în
spate, în penultimul rând de scaune), şi priveşte intens
spre Alexandru, sorbindu-l parcă de la distanţă. Băiatul
însă n-o bagă în seamă.
— Ba să avem pardon - ţâşneşte, de lângă Ioana, Eugen
-, nu sunt de acord! Dacă este să desemnăm o eroină a
acestei mult discutate declaraţii, după cum se vede chiar
de pe acum, apoi ea nu poate fi decât Ioana! precizează
băiatul, indicându-şi colega şi făcând o reverenţă în faţa
ei... Cine este mai... (face un gest pentru a remarca
frumuseţea chipului) şi mai... (următorul gest, desenat cu
decenţă, sugerează zvelteţea trupului) decât ea?!...
— Eugen! îl admonestează, stânjenită, Ioana. Dar vocea
ei este acoperită de ropotul de aplauze... ale băieţilor.
Singurul care nu aplaudă este Alexandru. Privirea lui se
strecoară furiş spre „cea mai...“ şi „cea mai...“ Luminile
17
albastre se întâlnesc cu cele verzi parcă într-un sărut de

stele.
— Îmi pare bine că eşti de acord, Alexandre! se aude
vocea profesorului deasupra larmei celor aproape o sută de
glasuri. Aşadar, ne-am înţeles: peste o lună de zile vom
asculta declaraţia ta de dragoste!
— Sper că-mi veţi recomanda măcar o bibliografie!
îndrăzneşte să propună elevul.
— Nu! Nu-ţi recomand! Ca de obicei, fiecare îşi caută
singur materialul pentru documentare. Şi-apoi cred că e de
ajuns să priveşti cu atenţie în jurul tău şi... Înlăuntrul
tău...
Ioana este tentată să-l privească, din nou, pe Alexandru,
dar ochii ei fac calea întoarsă de la jumătatea drumului, în
clipa în care stăpâna lor se ridică, pregătindu-se să plece...
— ... răsfoieşte cărţi, continuă Socrate, caută, întreabă,
în sfârşit, te descurci tu. N-am nici o grijă! afirmă el în
încheiere, despărţindu-se de elevi şi ieşind pe uşa
amfiteatrului.
— Ce ziceţi de tăcutul, de sfiosul Alexandru Bârsan?
Fetelor, păzea! Veţi auzi o declaraţie de dragoste cum nici
Romeo nu i-a făcut Julietei!
Ioana îl fulgeră cu privirile pe Bogdan Sima, „fantele”,
cum îi spuneau colegii. Apoi se îndreaptă şi ea spre uşă,
înconjurată de un grup de băieţi, între care Andrei şi
Eugen pot fi uşor remarcaţi, fiindcă se află şi acum în
dispută.
În sala pustie acum, Alexandru - care nu s-a mişcat de

pe scaunul său - priveşte în gol, ca deasupra unei
18
George Şovu
prăpăstii, şi nu găseşte nici un sprijin. „Fir-ar să fie!

exclamă el, în gând. Poftim! în ce încurcătură m-a băgat
zăpăcitul ăsta de Andrei! Şi tocmai acum, când mai este
atât de puţin până la bacalaureat, până la examenul de la
facultate... “
— Şi cum, Alexandre, nu vrei tu să mă onorezi cu... o
„declaraţie de dragoste”? răsună, pe neaşteptate, vocea
Corinei Ionescu... Rămăsese şi ea în sală, fără să fie
observată de ceilalţi din jur, care se grăbiseră să plece.
Acum se ridicase încetişor şi se apropiase de Alexandru.
Luat prin surprindere, băiatul a tresărit. S-a ridicat ca
propulsat de un arc şi s-a întors spre ea.
— Corina, ce-i cu tine?
— Te-am întrebat ceva, Alexandre! spuse fata, în loc de
răspuns, şi glasul ei a vibrat ca o somaţie tandră, aproape
îndurerată.
— Tu chiar ţi-ai dori aşa ceva din partea mea? rosti
băiatul, învăluind-o într-o privire care parcă acum o
descoperea cu adevărat. Lui Alexandru i se păru că fata
tremură de încordare... „Ei, drăcia dracului, îşi spuse iarăşi
în sine, asta îmi mai trebuia! «Experta» Corina Ionescu -
îndrăgostită de «Sfinx»! Cu siguranţă, astăzi e ziua
surprizelor!”
— De ce nu?! se auzi vocea fetei.
— Şi când vrei să ţi se îndeplinească dorinţa? întreabă
Alexandru, într-o doară, intrând în joc.
— Chiar şi acum!
— Aşaaa?!... Bine! Atunci pregăteşte-te!... Eşti gata?
Corina ia o poziţie de fată „sfioasă”, cu intenţia de „a juca
teatru”. Închide ochii şi deschide larg braţele, în aşteptare.
19
Alexandru simte însă că fata este efectiv emoţionată. Ca s-o

scoată din această stare, care, altfel, cine ştie ce
întorsătură ar fi putut să ia - „Nu ştii niciodată cu fetele
astea ce poate să iasă”, se gândi el -, îngenunche brusc în
faţa ei şi-şi începu „declaraţia”, persiflând maniera lui Rică
Venturiano:
— Angelul meu!... exclamă el, de când te-am văzut
întâiaşi dată cu prima ta victimă, ducând-o de nas ca pe-
un căţeluş radios, mi s-a uzat raţiunea..., sunt nebun...!
Corina izbucneşte în râs... şi-i întinde mâna, sprijinindu-
l să se ridice. Râde şi Alexandru. Întâlnindu-se, mâinile lor
rămân câteva clipe împreună. Băiatul îi simte parcă
zvâcnirile inimii în respiraţia degetelor. Se desface încet din
strânsoarea delicată, rostind cu sinceritate:
— Te rog să mă ierţi, Corina! Şi, luându-şi rămas-bun, a
părăsit sala în grabă. Fata l-a urmat cu o privire
întristată...
În apropiere de poarta liceului, Ioana, Andrei, Eugen, alţi

băieţi şi fete stau de vorbă.
— Fetelor, astă-seară sunteţi invitatele mele - zice Andrei.
— Poftim? Poftim? se înghesuie cu întrebarea o fată
urâţică, Liana, colega de bancă a Ioanei. Am auzit bine?
— Chiar foarte bine: sunteţi invitatele mele!
— Şi ale mele! intervine Eugen.
— Unde, mă rog, dacă nu sunt indiscretă? întreabă o
altă fată.
20
George Şovu
— La dans!... E o reuniune trăsnet la „Lazăr“, precizează

Andrei.
Mai multe fete bat din palme, bucuroase.
— Bine, dar ar trebui să trecem pe-acasă, să ne
schimbăm - se aude propunerea uneia.
— Nu e nevoie, sunteţi foarte bine aşa! Arătaţi chiar
excelent - remarcă Andrei, privind-o pe Ioana.
— Îmi pare rău, eu nu pot să merg! Am nişte treburi
urgente - răspunde aceasta.
— Ioana, iar faci nazuri? o întreabă, afectat, Eugen.
— Nu vă supăraţi, băieţi, nu pot, zău nu pot! Altă dată,
cu plăcere! Vă doresc petrecere frumoasă! La revedere!
Plecând, după câţiva paşi Ioana întoarce capul, privind
spre poarta liceului, moment în care Alexandru tocmai
ieşea. Băiatul, care n-o observă, intră într-un centru de
pâine şi cumpără o franzelă. O pune într-o pungă de plastic
pe care-o avea împăturită în buzunar. Porneşte în urma
Ioanei, cu paşi mari, îngândurat. Ajungând-o, abia atunci o
descoperă. Ezită s-o abordeze. Ar vrea să treacă pe
trotuarul celălalt, dar fata, simţindu-l în spatele ei, se
opreşte:
— Cum se face c-ai rămas singură? o întreabă
Alexandru, cu vădită ironie... Că, în sală şi... la ieşire, mai-
mai să te sufoci de atâta companie.
Pe Ioana, ironia mai degrabă o bucură decât s-o
deranjeze.
— Ţi s-a părut! răspunde ea, afectând indiferenţa.
Merg câţiva paşi, cu ochii în jos, fiecare căutând o
modalitate de a da deoparte hăţişul vorbelor de prisos şi al
gesturilor care aruncă, din când în când, umbre otrăvite
21
asupra şoaptelor sincere ale sufletelor. Iată că Ioana s-a

decis să atace direct:
— Ei, te-ai hotărât cui să-i faci, până la urmă,
declaraţia? Corinei sau... mie?
— Nici uneia! soseşte sec răspunsul lui Alexandru, pe
care întrebarea Ioanei îl pusese clar în situaţia de a acoperi
tocmai adevărul ce vibra în întreaga lui fiinţă.
— Şi, mă rog, de ce? mai întreabă Ioana, cu totală
detaşare, ca şi când n-ar fi fost vorba şi despre ea.
— Pentru că nu vreau!... Pentru că eu nu sunt Rică
Venturiano!...
Ioana îl încearcă încă o dată, alegând, în acest caz,
drumul sincerităţii:
— Nu cred că trebuie să fii Rică pentru a accepta ceea ce
spunea Eugen: „Ioana este cea mai...“ şi „cea mai...“
— Să ştii că părerea lui Eugen nu este şi a mea!
răspunde Alexandru cu răceală.
Pe obrazul fetei s-a făcut târziu...
— Atunci, la revedere! spune ea, de parcă ar fi vorbit cu
un stâlp de iluminat din marginea străzii, şi, trecând pe
celălalt trotuar, se îndepărtează grăbită. Alexandru, pironit
locului, aleargă cu sufletul în spatele acelui trup ce se
unduie ca o mătase mângâiată de vânt. Dacă nu i-ar auzi
ecourile paşilor, ar putea să jure că picioarele pe care le
vede mişcându-se în faţa sa sunt fragmente de vis din cel
mai armonios balet...
— Idiot! Idiot! exclamă băiatul, muşcând apoi cu violenţă
din colţul pâinii ce-o purta în mână şi muşcătura îl duru
până în suflet...
22
George Şovu
Trecea pe lângă „Parcul Primăverii”. O boare de vânt,

stârnită ca din senin, îi mângâie faţa, gâtul, înfiorându-i, în
acelaşi timp, buclele de păr de culoarea castanelor coapte.
Ioana simţi nevoia să intre şi să se aşeze pentru câteva
minute pe o bancă. Închise ochii, primind cu recunoştinţă
mângâierile binefăcătoare ale vântului, care se răsfaţă
parcă în jurul fiinţei sale, stăruind, cu cochetă îndrăzneală,
dar şi sfios, să-i sărute când obrajii, când ochii,
învăluindu-i mijlocul ce-ar fi putut fi prins între degetele de
la două mâini, purtându-şi uşor şi încet obrazul lui peste
taina sânilor frumoşi, cu mugurii lor de viaţă de culoarea şi
frăgezimea miezului de piersică. Sub frunte, gândurile fetei
zămisleau întrebări, încălzite de întâmplări şi imagini ce se
redeşteptau din tihna lor mâhnită ori zâmbitoare în care
anii le orânduiseră...
„... Aici e clasa a XII-a B? întrebase cu energie în glas,

dar şi cu oarecare mirare. Am întârziat, am avut o treabă
urgentă, de aceea...“
Ce prostie! De ce simţise nevoia să se explice? întârziase
doar nu de plăcere şi nici că aşa i-ar fi fost obiceiul...
Trebuise să-l ducă pe Gabriel la şcoală, la internat, să-l
orânduiască acolo pentru toată săptămâna... Asta fusese
problema...
Se bucurase însă pentru că el, Alexandru, care parcă o
aşteptase spre a o putea întâmpina el şi nu altcineva, nu
fusese cu nimic obraznic. Dimpotrivă, se fâstâcise ca un
puşti, prins asupra unei şotii pe care se pregătea s-o facă.
23
Şi doar era ditamai flăcăul!... Rămăsese cu ochii lipiţi de

chipul ei, de fiinţa ei, uitând astfel să mai dea drumul
mâinii pe care i-o prinsese în palma lui. Băiatul era înalt,
cu trup de atlet, cu părul blond şi cu ochii albaştri, cu chip
frumos, bărbătesc... Ioana i-a zâmbit şi a fost mirată să
constate că, pe lângă zâmbetul ce deschisese parcă o
poartă a sufletului ei, se strecurase acolo, ca o mângâiere,
imaginea tânărului aflat atunci în faţa sa. Iar de-atunci...
„... Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş fi

cunoscut pe Alexandru, mărturisi sufletul Ioanei, ca şi
când cineva din apropiere i-ar fi ascultat cu cea mai mare
atenţi? şoaptele. Sau, cine ştie?! La urma urmei, nu era
absoluta nevoie să mă mut la liceul lui ca să-l cunosc. Se
putea foarte bine să ne întâlnim pe stradă, el să-mi
zâmbească şi să mă întrebe aşa, de parcă ne-am fi ştiut de
când lumea: «Ce mai faci, Ioana? De când te caut! Unde ai
fost până acum?!» Iar eu să-i răspund: «Unde să fiu? Lângă
tine! Am fost tot timpul lângă tine, dar tu nu m-ai văzut!»
«Cum?! Nu se poate!»
Şi, totuşi, dacă n-ar fi fost «povestea» cu Doru...
El a fost primul băiat pe care l-am întâlnit când am păşit
pe poarta liceului, ca să mă înscriu în clasa a IX-a. Cobora
pe treptele de la intrarea elevilor. Era cu încă un băiat, un
coleg de-al lui, Adrian Merişanu, cum aveam să aflu mai
târziu...
Eu urcam aceleaşi trepte, copleşită de emoţie, aproape
speriată. Îndrăzneam să mă înscriu la unul dintre cele mai
24
George Şovu
renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă

serioasă, că va trebui, din cauza aceasta, să fac faţă unui
adevărat examen - primul din viaţa mea - că s-ar putea...,
dar nu, acest gând nu-l puteam admite. Trebuie să reuşesc
- îmi spuneam -, altfel mă fac de râs... iremediabil! Ce vor
zice, într-o asemenea situaţie, profesorii mei de la şcoală,
diriginta mea, doamna directoare, care m-au recomandat,
cu toţii, pentru acest liceu, având, desigur, încredere în
mine? Nu-i puteam înşela! Aşa că trebuia să reuşesc!
«Voi reuşi, nu te speria - i-am spus mamei, în poarta
liceului. Sunt obligată doar!» am adăugat, zâmbindu-i,
pentru încurajare. Mă însoţea şi ţinuse să mă întrebe
«pentru ultima oară: Ioana mamă, te înscrii, totuşi, la acest
liceu? Dacă se va întâmpla?...»
Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele

tremurând... Atunci l-am văzut pe Doru: înalt, subţire,
brunet, cu părul ondulat şi ochii negri, îmbrăcat într-un
costum elegant, croit după tiparul uniformelor şcolare, dar
dintr-o stofa fină, care avea un anume luciu în lumina
razelor de soare. S-a oprit cu două trepte mai sus, m-a
măsurat cu atenţie şi cu obrăznicia aproape firească a
vârstei şi, întorcându-se puţin spre colegul său, a scos un
fluierat specific, după care a adăugat: «Ia priveşte ce
prospătură ne vine, Adriane!! Mortală, pe cuvântul meu!»
«Fii atent, să nu ameţeşti şi să cazi! Mai ştii, ţi-ar putea fi
căzătura mortală!» i-am răspuns eu, privindu-l sfidător,
drept în ochi, în timp ce-mi simţeam obrajii în flăcări.
Cel căruia îi spusese Adrian, colegul lui, a izbucnit într-
un râs atât de sincer şi de molipsitor, încât m-a făcut şi pe
25
mine... să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero

pentru domnişoara, Dorule! Trebuie să recunoşti!»
«Dacă şi mintea îţi este tot atât de ascuţită precum ţi-e
limba, nu-mi fac nici o grijă, ai să reuşeşti! Şi, în acest caz,
ne vom mai întâlni, Mortalo! Succes!» a fost replica lui
Doru, în timp ce cobora alene scările.
Ajunsă în primul culoar, care ducea într-un hol mare,
unde se făceau înscrierile, mă uit spre mama, care era albă
ca peretele. Privea rătăcită la mine şi nu spunea nimic.
«Ce e, te-ai speriat? am întrebat-o. Aşa sunt băieţii de
astăzi, mamă! Nu-ţi face griji în plus, mă descurc eu!» am
adăugat, ca s-o liniştesc.
«Vai, Ioana mamă, a intervenit ea, săraca, descleştându-
şi parcă gura, băieţii ăştia nu mai au nici un fel de ruşine,
de bun-simţ, nu mai au nici un Dumnezeu! Ce-ai să faci tu
aici, fetiţa mamei? Mai bine ar fi să plecăm, să mergem în
altă parte... »
«Crezi că în altă parte sunt îngeri? Linişteşte-te, mamă!
Nu băieţii sunt problema, ci examenul! Să reuşesc eu, că
mai departe...»
De reuşit - am reuşit şi încă în condiţii foarte bune, îşi
aminti Ioana. Până la urmă însă, tot mama a avut dreptate:
dacă n-am putut să termin acest liceu şi am fost nevoită, la
sfârşitul clasei a XI-a, să mă transfer la şcoala unde învaţă
Alexandru, aceasta s-a întâmplat din cauza unui băiat, a
lui Doru...
În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă,

împreună cu nedespărţitul lui prieten, Adrian, grupurile
noastre de eleve, ale «bobocilor» din clasa a IX-a. Eram
26
George Şovu
aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare a

liceului. Uitasem de el, bineînţeles. Când l-am revăzut - îl
zărisem de departe - am ştiut că mă caută. Am simţit un
fior plăcut cum mă fulgeră din cap până în picioare. Cred
că m-am şi înroşit. Venea din partea dreaptă, luând clasele
la rând. Eu mă aflam în ultima, aşa cum eram aşezaţi, în
clasa a IX-a A. I-am urmărit expresia chipului: arăta tot
mai dezamăgit, pe măsură ce înainta spre ultimul grup de
elevi. Când a ajuns în faţa clasei noastre şi m-a văzut (mă
aflam în primul rând, împreună cu o altă fată), s-a luminat
dintr-o dată, ochii i-au lucit de o bucurie sinceră - aşa cel
puţin mi s-a părut - şi, repezindu-se spre mine, dând
aproape impresia că ar f! vrut să mă îmbrăţişeze, mi-a
strigat: «Mortalo! Aici erai? Ai reuşit, deci! Bravo! Mă bucur
foarte mult!» Şi, întinzând mâna spre mine, a adăugat: «Dă-
mi voie să mă prezint - Doru Nicolescu! El e colegul şi
prietenul meu cel mai bun, Adrian Merişanu.»
În jurul meu se făcuse un gol. Colegele şi colegii priveau
cu oarecare mirare spre cei doi băieţi, care păreau a fi în
clasa a XII-a, după statura lor şi după aerul comportării.
Noroc că profesoara-dirigintă nu se afla în clipele acelea
lângă elevii pe care abia îi luase în primire, strigându-le
numele înscrise în catalogul provizoriu. Plecase pentru
câteva minute, să mai rezolve, probabil, vreo treabă, înainte
de începerea festivităţii de deschidere.
«Când mai aveam două clase de trecut în revistă,
interveni Doru, am pariat cu Adrian - pe o îngheţată - că te
vom găsi, totuşi. El pierduse speranţa. Aşa că, Adriane -
adaugă el, adresându-se prietenului său -, am câştigat!
Astăzi suntem invitaţii tăi la cea mai scumpă şi mai bună
27
îngheţată posibilă. Trecem, după cursuri, şi-o luăm pe

noua noastră colegă. S-ar putea să învăţăm într-o clasă de
pe acelaşi palier. Noi suntem într-a X-a A.»
«Eu zic să vă faceţi socotelile singuri, fără să mă
amestecaţi şi pe mine, şi nu numai astăzi, ci şi de-acum
înainte! Ne-am înţeles?!...»
Băieţii au fost nevoiţi să plece, fără să poată răspunde,
deoarece, chiar în clipa în care am sfârşit replica, sosise
profesoara-dirigintă.
Doru a întors spatele şi, luându-l pe Adrian de-o mână,
s-a îndreptat către clasa lui. Câteva fete din apropierea mea
au chicotit uşor, în timp ce colega din dreapta, făcându-mi
un semn discret, ca să n-o observe diriginta, m-a întrebat
în şoaptă:
«Cine sunt tipii ăştia, dragă?» «N-ai auzit? i-am răspuns:
Doru Nicolescu şi Adrian Merişanu, colegii noştri mai mari,
din clasa a X-a A!» «Şi de unde îi cunoşti?» «Dacă abia astăzi
le-am aflat numele, înseamnă că nu-i cunoşteam dinainte.»
«Cum nu-i cunoşteai, dacă te-au căutat? Şi cu apelativul de
Mortalo ce e? Aşa te mai cheamă pe tine?» «Credeam că am
nimerit... În rând cu o colegă mai dezgheţată, dar... Lasă
că-ţi explic după festivitate», am adăugat, în clipa în care
directorul şcolii s-a apropiat de microfonul instalat în
mijlocul scenei, improvizată anume pentru această
ocazie...“
Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe Ioana, iar

când se întâlneau întâmplător pe culoar, ori în curtea
liceului, nici n-o băga în seamă. Comportarea aceasta n-o
deranja cu nimic, dimpotrivă. Ioana abia era liniştită.
28
George Şovu
Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele lui şi

despre obrăzniciile rostite, nu de puţine ori, chiar în faţa
profesorilor, despre aerele lui de irezistibil Don Juan,
despre notele lui slabe...
Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama

Ioanei a făcut infarct, într-o dimineaţă, când se pregătea să
plece la serviciu, şi s-a prăpădit în câteva minute...
Când a observat-o în doliu, Doru s-a apropiat de colega
lui mai mică şi a întrebat-o ce s-a întâmplat Aflând, i-a
adresat condoleanţe... şi atât!
Au trecut anii! Târâş-grăpiş, a trecut şi Doru dintr-o
clasă în alta, ajungând într-a XII-a. „Succesele” lui însă, în
alte domenii decât cel al învăţăturii, erau tot mai...
zornăitoare. Mai ales cuceririle feminine formau
preocupările lui de bază.
Auzind şi văzând, mirarea Ioanei creştea tot mai mult.
„Dar părinţii? s-a întrebat ea adesea. Părinţii n-or fi ştiind
ce face feciorul? Probabil că tatăl, fiind atât de ocupat (avea
o funcţie de răspundere în guvern), află, cu siguranţă,
foarte puţine lucruri despre Doru. Mama însă ar trebui să
cunoască totul şi să ia, în chip firesc, atitudine! Poate că şi
ea o fi foarte ocupată, cine ştie?!“
Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi

blândă, cu îmbătătoare mirosuri de flori! Ioana îşi aduce
bine aminte clipele acelea. Peste câteva zile, Doru încheia
cursurile liceului. Urma, în curând, bacalaureatul! Ea mai
avea însă mai mult de-o lună până la încheierea clasei a XI-
a.
29
În toţi anii care trecuseră de când s-au cunoscut,

drumurile lor au curs paralel, dar pe făgaşuri diferite.
Ioana îşi văzuse de învăţătură şi de greutăţile de-acasă,
atât de multe după moartea mamei. Raporturile ei cu
băieţii, de care era tot mai mult asaltată - cineva avusese,
într-o zi, ideea s-o numească „frumoasa liceului” -, erau
doar colegiale. Cu obişnuita-i ironie, îi ţinea mereu la
distanţa necesară, aşa încât să poată respira în voie. Nu s-
ar putea spune însă că, după acea lungă perioadă de doliu,
nu cochetase şi ea cu destui băieţi. O făcuse în felul ei
specific, nelegându-şi sufletul de nici unul, ţinându-i pe
atâţia într-un anumit Mu - al vorbelor şi al zâmbetelor ei
„dumnezeieşti” - cum le calificase acelaşi cineva. Unii se
socoteau fericiţi dacă erau lăsaţi să-i ducă servieta cu cărţi,
când mergeau către casă. Alţii se bucurau dacă primeau
cel puţin un răspuns, chiar dacă ironic, la întrebările şi
remarcile lor.
În aceste condiţii, între atâtea „victorii” de care era
mândru nevoie mare, junele Doru Nicolescu simţea tot mai
apăsătoare o anume înfrângere, care îl marcase cu aproape
trei ani în urmă. Se hotărî s-o înlăture, s-o transforme în
izbândă. Cum, însă? De la o vreme, Ioana îi răspundea
politicoasă la întrebări, dar atât! Nimic din ceea ce ar fi
dorit sau sperat băiatul nu se „lega“, nu se întrezărea
măcar!
În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai, s-a

nimerit să iasă în acelaşi timp de la cursuri: Când a văzut-
o, la câţiva metri în faţa sa, Doru, care toată dimineaţa se
lăudase în faţa prietenului său Adrian că „a dat-o gata, în
30
George Şovu
sfârşit, pe Ioana şi că acum totul depinde numai de el“, a

luat, pe loc, hotărârea de „a-şi juca ultima carte“...
„Ioana, Ioana, strigă el, vrei să te opreşti o clipă?“
„Fii atent, Adriane, spuse, când fata se opri şi se întoarse
spre ei, mirată de o asemenea chemare. Am să-ţi ofer acum
o dovadă în sprijinul celor afirmate, o dovadă pentru tine şi
pentru toţi cei care se mai îndoiesc!”
Şi, alergând aproape către fată, a prins-o în braţe, când a
ajuns lângă ea, i-a imobilizat capul între mâini şi a sărutat-
o pe gură.
„Ce-a fost asta, domnule Nicolescu?“ a întrebat Ioana,
când s-a simţit eliberată din strânsoare. Obrajii ei, din albi,
cum fuseseră câteva secunde, căpătau acum culoarea
jarului viu.
„Nimic mai mult decât ai văzut şi ai simţit, domnişoară
Popa!“, răspunse, impertinent, junele.
„Ţine-mi, te rog, puţin servieta, ca să-mi aranjez părul“,
adăugă Ioana, întinzându-i „ghiozdanul” ei cu cărţi. Şi, în
timp ce acesta îl primea, având în ochi o lucire de bucurie
şi de speranţă, fata se apropie încă o jumătate de pas de el
şi, luându-şi parcă avânt, desfăcu larg braţele şi aplică pe
obrajii colegului două palme răsunătoare, câte una cu
fiecare mână. Îşi smulse apoi servieta, îi întoarse spatele şi
plecă.
Pentru câteva clipe, toţi cei care asistaseră la întâmplare
şi-au ţinut parcă răsuflarea. Un râs general a izbucnit apoi,
în hohote şi chicoteli care mai de care.
„Două la unu, Dorule! se auzi vocea lui Adrian. Două
palme pentru un sărut! Poţi să te socoteşti fericit, băiatule -
îşi luă el, mai departe, prietenul în zeflemea. Acum a căzut
31
orice fel de dubiu: ai dat-o într-adevăr gata pe Ioana! A fost

cea mai răsunătoare victorie a ta, cele două palme cred că
s-au auzit până în cabinetul directorului”...
Năucit la început (era ultimul lucru la care s-ar fi putut
aştepta: să fie pălmuit de o fată chiar în faţa liceului),
Doru, pe obrajii căruia se vedeau bine urmele degetelor
Ioanei, a strivit printre dinţi o înjurătură la adresa lui
Adrian şi, rupând cu brutalitate cercul de „gură-cască“ din
jurul lui, s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi.
„Bine i-a făcut! s-au auzit mai multe voci în urma lui.
Trebuia să se găsească cineva care să-i plătească aşa cum
se cuvine, pentru nenumăratele lui obrăznicii şi mojicii,
adăugă altcineva. Poate că Ioana a plătit acum si pentru
alte fete!“
A doua zi, mama junelui pălmuit, care auzise despre
întâmplare nu se ştie de unde, a dat buzna în cabinetul
directorului, tunând şi fulgerând la adresa acelei
„ticăloase”, care „i-a înjosit băiatul”, la adresa şcolii...
„Să fie dată afară din liceu! a hotărât dânsa. Acum,
imediat!”
Şi s-a aşezat pe un fotoliu, aşteptând ca directorul să
scrie, eventual, hârtia prin care s-o îndepărteze din şcoală
pe ticăloasă.
N-a fost uşor să priceapă că o asemenea hotărâre nu se
poate lua astfel, că şcoala este o instituţie care se conduce
şi ea după nişte legi, că orice faptă, cu atât mai mult una
„gravă”, după cum pretinde reclamanta, trebuie discutată
într-un anumit cadru şi apoi să se delibereze...
Consiliul de administraţie şi apoi Consiliul profesoral -
întrunite la câteva zile după întâmplare - n-au găsit-o cu
32
George Şovu
nimic vinovată pe eleva Ioana Popa, care, fireşte, n-a primit

nici un fel de sancţiune. Nici măcar nu i s-a scăzut nota la
purtare - precum propusese, la un moment dat, cineva.
Şi, totuşi, directorul liceului i-a sugerat Ioanei, într-o
discuţie mai lungă, pe care a avut-o cu ea, după acele
şedinţe, să-şi ceară, pentru noul an şcolar, transferul la alt
liceu. „E mai bine aşa - şi pentru tine, şi pentru şcoală“, a
încheiat el...
Fata n-a înţeles în ce constă acest bine, nici de-o parte,
nici de alta. Mai ales că, „în anul următor, Doru Nicolescu
nu va mai fi elevul liceului”, a îndrăznit ea să spună, la un
moment dat. „Da, dar va fi fratele lui mai mic, care abia
trece în clasa a X-a, iar mama lui, «reclamanta», face parte
din Comitetul cetăţenesc de părinţi pe liceu. Vom avea, fără
îndoială, probleme. Şi-apoi, mai e şi tatăl, cu poziţia lui...
De aceea...“
... Mâhnirea Ioanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră

de liceul ei!... Transferându-se la noua şcoală, s-a bucurat
cel puţin pentru faptul că era mai aproape de casă... Apoi
s-a mai bucurat că l-a întâlnit pe Alexandru..., chiar din
prima zi. În acele minute a simţit pătrunzând în fiinţa ei o
căldură necunoscută până atunci... L-a revăzut pe culoar
(clasele lor erau, într-adevăr, vecine), au mai stat, din când
în când, de vorbă, dar mereu în fugă, parcă speriaţi unul
de celălalt. Între cei ce începuseră deja să roiască în jurul
său (nu se ştia cine-i transferase măgulitoarea apreciere de
„frumoasa liceului”, care fusese adoptată cu convingere de
atâţia băieţi) nu-l zărise însă niciodată...
33
Într-una din şedinţele Cercului condus de Socrate, la care

se înscrisese şi ea, Alexandru a avut o intervenţie (mă rog,
într-o dezbatere) nu numai pertinentă, relevând o largă
documentare, ci şi elegant susţinută, într-un stil care
proba, pe lângă claritate de idei, capacitate de stăpânire a
cuvântului... De-atunci, Ioana a început să-l privească cu
şi mai mare luare-aminte. Îl simţea al ei, în sfârşit, simţea
că o iubeşte - şi nu aşa cum ai semăna nişte seminţe din
care nu aştepţi să răsară nimic, ci... adânc, adevărat... Dar
era aşa de stângaci, de sucit şi, la urma urmei, de
orgolios... Iată - nu mai departe de seara aceasta, cu
„povestea” declaraţiei de dragoste şi cu „cea mai...” şi „cea
mai...” „Aşa deci!” exclamă Ioana şi se ridică hotărâtă de pe
bancă, începând să alerge către casă...
Când intră în hol, Ioana aude, în baie, apa curgând. Se

grăbeşte şi deschide uşa. Înăuntru e un adevărat dezastru:
rufe aruncate peste tot, apa se revarsă peste cadă, iar
Gabriel spală de zor, ud leoarcă. Fata îşi pune mâinile-n
cap.
— Ce e aici, Gabriel? Aşa te-am învăţat eu?
— Mai lasă-mă dom’le-n pace cu morala. În loc să zici
mersi că le-am şi spălat?!...
— Hai, dă-te la o parte! îl îndeamnă Ioana, înlăturându-l
cu braţul. Iese apoi pentru câteva clipe, îşi schimbă în fugă
rochia de pe ea, îmbrăcând un capot uşor, îşi încinge un
şorţ în faţă şi se apucă să facă ordine.
34
George Şovu
Gabriel, care se aşezase pe un cap de cadă, începuse să

scâncească.
— Ce naiba, măi Ioana, noi, în fiecare sâmbătă seara,
trebuie să spălăm? De ce nu ducem şi noi rufele astea la
„Nufărul”?
— O să le ducem când o să avem bani pentru aşa ceva!
răspunde Ioana, scurt.
— Şi de ce nu-i spui tatei să ne dea? nu se lasă Gabriel.
— Asta nu e treaba ta!
Băiatul a tăcut. Aşa cum stă pe cadă, cu picioarele
adunate lângă piept, cu o bluzică pe el, udă în întregime,
cu faţa congestionată de efortul făcut până atunci, oferă o
imagine impresionantă. Ioana trage cu ochiul, se opreşte o
clipă din trebăluit şi-l îmbrăţişează, sărutându-l cu
dragoste. Copilul începe să chicotească de bucurie. A uitat
repede necazul... Sora mai mare îi scoate bluza de pe el, îl
pune să-şi dezbrace pantalonaşii (de asemenea, uzi) şi-apoi
îl înghesuie cu totul în cadă, săpunindu-l ca pe-o rufa şi
purtând pe deasupra lui duşul. Băiatul râde, râde fericit şi-
apoi, de la o vreme, începe să rostească sacadat, ca pe un
cântec de suflet: „Ce frumoasă-i sora mea! Ce frumoasă-i
sora mea! Ce frumoasă şi ce bună este sora mea!... Ura! Ura!
Trăiască Ioana! Trăiască Ioana cea frumoasă şi bună! “ Şi se
ridică din cadă, aşa ud, întinzând botişorul s-o sărute...
După ce reuşeşte să-l potolească, fata îl scoate din baie
ţii, ca o mamă iubitoare ce este, îl şterge bine-bine cu un
prosop curat, îl îmbracă într-o pijama subţire şi-i pregăteşte
foehnul, ca să-şi usuce părul. Apoi îşi reia locul în baie. La
câteva minute, Gabriel soseşte lângă ea.
35
— Tata a trecut pe-acasă? întreabă Ioana, cu sufletul

încordat.
— Trecut, boscorodit..., plecat! răspunde scurt băiatul.
Fata se crispează şi începe să frece parcă în duşmănie
cămaşa bărbătească, pe care de-abia o terminase de
săpunit...
În camera sa, Alexandru, cufundat într-un fotoliu, ţine

casetofonul strâns la piept, ca şi cum ar îmbrăţişa o fiinţă...
„În fond, cine eşti dumneata, domnişoară?” se încordează
din nou gândul său, şi sufletul său, şi toată fiinţa sa... „Da,
da, cine eşti?“ se pomeneşte băiatul întrebând cu voce tare,
apăsând, în acelaşi timp, pe butonul de pornire.
„Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor
tale”..., se aude vocea caldă, aproape dramatică a Ioanei...
„Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost/ în ierni de
aşteptare... “
Recitarea este însoţită de aplauze puternice...
Alexandru parcă o vede. Era astă-toamnă. Se dusese şi

el la o şedinţă a Cenaclului literar, pe care-l conducea
profesorul de limba română al Ioanei, el însuşi scriitor.
Văzuse afişul şi rămăsese foarte surprins, plăcut surprins,
fireşte: „Vasăzică, Ioana este şi poetă! Ia te uită!“ îşi spusese
băiatul. Şi hotărâse să participe neapărat.
Pe afiş, alături de cei ce urmau să-şi citească lucrările -
şi în fruntea cărora se afla eleva Ioana Popa, din clasa a
36
George Şovu
XII-a B -, figura numele unui cunoscut critic literar,

directorul celei mai importante reviste literare, care fusese
invitat la şedinţă. Aşadar, „spectacolul” se anunţa a fi
foarte interesant!... Şi chiar a fost!...
Alexandru aranjase, fără să ştie nimeni, cu băiatul care
s-a ocupat de înregistrarea întregii şedinţe (era un coleg din
clasa Ioanei), să-i împrumute, pentru câteva ore, caseta, ca
s-o tragă pe una de-a lui. Şi, bineînţeles că...
„Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor/ Cu aripile

frânte de cerurile grele,/Purtând spre împlinirea arcadelor de
stele/ întâiul pas învins al prăbuşirii lor...“
Cei din sală aplaudă din nou...
„Deci, nu numai critic literar, ci şi o sensibilă poetă.
Bravo! Te felicit! se aude vocea celui care, la masa
prezidiului, stătea lângă Ioana, a directorului revistei...
(Intr-adevăr, Ioana, înainte de a-şi prezenta propriile
versuri, discutase, aproape mai abitir decât oricine şi cu
competenţă, tot ceea ce citiseră ceilalţi.) Aş vrea să mai
stăm de vorbă - continuă musafirul, un bărbat de vreo
patruzeci de ani, spălăcit la chip, dar cu nişte ochi
inteligenţi, foarte pătrunzători... În orice caz, voi încerca să-
ţi public ceva în revista pe care o conduc. Iată cartea mea
de vizită!”
Alexandru opreşte aparatul şi, ridicându-se din fotoliu,
se plimbă nervos, imitându-l pe directorul revistei:
— „Bravo! Te felicit!... Aş vrea să mai stăm de vorbă!... În
orice caz...”
Se aşază apoi, parcă obosit, în acelaşi fotoliu, hotărât s-o
asculte pe Ioana mai departe...
37
„Te aştept pe insula mea albă,/ Vreau să-mi culc fruntea

în palmele tale... “
Opreşte şi-apoi derulează, spre a ajunge la altă poezie:
„Tu eşti seara cu ochii umezi/ de seninul stelelor/ ce
tremură atât de dureros în mine/ când şoaptele mele/ ţi se
dăruie.../ Tu eşti primăvara cu mâini înflorite/ răsfirând
crengile de cais/ în fiecare fereastră/ a ochilor mei
înfriguraţi/ care te aşteaptă.../Tu eşti răsuflarea de foc/ a
macilor lui august/ ce-mi îngemănează furtunile/ cu tot
atâtea răsărituri pentru iubirea ta./ Tu eşti un ochi
deschis/spre întunericul sufletului meu/ sub pleoapele
căruia/ se zbat zborurile însângerate/ ale visurilor./ Tu eşti
poate însăşi dragostea mea/ care crede numai în tine/
limpezindu-şi apele/ în fântânile surâsului tău!...”
Cu câteva clipe în urmă, mama lui Alexandru - doctoriţă
-, femeie tânără încă, de vreo patruzeci de ani, subţire la
trup, cu un chip atrăgător, tocmai trecea pe lângă uşa
camerei băiatului. Auzind un glas străin, de fată, se
opreşte, contrariată, şi ascultă:
„... Nu pleca/ Mai vreau să te privesc!/ Vreau să te culeg/
Şoaptă de şoaptă,/Lumină de lumină,/ Tristeţe de tristeţe/
în ochii mei înălţaţi spre tine!/ Nu pleca!/ Mi-e sete de buzele
tale însingurate/ Cu parfumuri/ De liliac alb/ Mi-e sete de
privirile tale/Ascunzând cerul în fiecare mângâiere/ Cu care
mă îmbrăţişează... /Rămâi!“
Deschide uşa şi intră. Alexandru opreşte banda.
Privind spre masa de lucru a băiatului, mama observă o
fotografie. O ia în mână şi o cercetează:
— Care-i, dintre ele? îl întreabă scurt.
38
George Şovu
Alexandru îşi apropie degetul de o imagine, indicând-o

pe Ioana.
— Mda! zice mama. Din clasă cu tine?
— Nu, e de la... B!
— Şi când aţi făcut poza asta?
— Astă-toamnă, în excursia de la Predeal!
— Şi cum o cheamă?
— Ei, mamă, şi tu!
— Dar înregistrarea?
— De la o şedinţă de cenaclu!
— De când te duci şi la şedinţele de cenaclu? Nu-ţi ajung
cele de la Cercul de filozofie? Nici acolo nu trebuie să mai
calci! De astăzi încolo gata, s-a terminat! Pentru tine -
biologia şi chimia! Admiterea bate la uşă!
Se întoarce spre birou şi observă un morman de cărţi,
începe să le răsfoiască.
— Şi cu astea ce e?
— Pregătesc o lucrare - răspunde Alexandru, spăsit.
— Ce fel de lucrare?
— O lucrare!
Mama ridică, pe rând, volumele şi citeşte:
— Ovidiu - „Arta iubirii”, Flaubert - „Educaţia
sentimentală”, Alfred de Musset - „Cu dragostea nu-i de
glumit”. Enervată, exclamă:
— Uite, domnule, cu ce-şi pierde el vremea acum!... Apoi,
hotărâtă, făcând un gest de ca şi când le-ar fi măturat
chiar în clipa aceea: Să nu le mai văd pe-aici! E clar?
— Ştiu, ştiu! răspunde, bosumflat, Alexandru. Biologia şi
chimia, biologia şi chimia!
39
— Exact! Şi te rog să nu te mai prosteşti... Apoi,

apropiindu-se de el, îl mângâie drăgăstos pe cap:
— Înţelege, acum nu e timp de aşa ceva! continuă ea să-l
dăscălească. Tu ai fost totdeauna un copil serios.
— Ştii cum m-au poreclit colegii la şcoală? „Sfinxul”!
— Îmi place! spune doctoriţa, zâmbind. Sfinxul! Sfinxul!
repetă amuzată. Dar de ce?
— Fiindcă sunt serios şi încăpăţânat!
— Hai, hai! Astea nu-s defecte! Hai, Sfinxule, că e gata
masa! Treci să mâncăm!
Alexandru, în picioare, lângă birou, nu se clinteşte. Este
stăpânit de încordare. În sfârşit, se hotărăşte:
— Mamă, i se adresează el, făcând apoi o mică pauză...
Mie nu-mi place să mint. Să ştii că m-am hotărât: nu dau
examen la Medicină!
— Poftim?! Ce fel de vorbă-i asta? N-am lămurit o dată
lucrurile? Şi taică-tău a fost de acord!
— Da, dar eu n-am fost! Şi, până la urmă, o să-l conving
şi pe tata! susţine băiatul.
Doctoriţa, la început consternată, acum izbucneşte
violent:
— Ascultă, Alexandre - i se adresează ea apăsat, făcând
un pas spre el -, îţi baţi joc de mine? Şi, pe neaşteptate, îi
trage o palmă răsunătoare, de-i aprinde obrazul. Ei, lasă că
vine el taică-tău de pe şantier. Să te vedem atunci pe unde
ai să scoţi cămaşa! îl mai ameninţă, şi-apoi, ieşind,
trânteşte uşa, de mai să dărâme pereţii camerei.
Alexandru, privindu-se în oglindă, îşi pipăie obrazul, pe
care degetele mamei rămaseră ca imprimate. Observând pe
40
George Şovu
masă unul din volume, citeşte: „Cu dragostea nu-i de

glumit”. Apoi exclamă, zâmbind:
— Ei, asta mai zic şi eu declaraţie de dragoste!
Isoscel, profesoara de matematică, diriginta Ioanei, intră

ca o furtună în cancelarie. Îl caută din ochi pe Socrate.
Zărindu-l undeva, mai într-o parte a încăperii, aşezat pe un
fotoliu, se îndreaptă spre el:
— Domnule profesor, i se adresează pe un ton de
inchiziţie, după care glasul îi devine subit mieros..., am
avut totdeauna admiraţie pentru dumneata, eşti un om
serios...
Socrate se ridică. Tocmai cerceta un catalog şi rămâne
cu el în mână:
— Nu s-ar putea mai direct, doamnă? Ce nemulţumire
aveţi? Fiindcă despre aşa ceva bănuiesc că e vorba...
— Nemulţumire e puţin spus! afirmă Isoscel, de parcă ar
fi mânuit o ghilotină. Apoi, înfoindu-se, priveşte înjur, spre
a se asigura dacă ceilalţi din cancelarie o ascultă. Da,
câtorva le atrăsese atenţia; îi priveau pe cei doi... Mi-ai
zăpăcit elevele, domnule! continuă Isoscel, aflată în suiş pe
treptele propriului ei glas, ai zăpăcit o şcoală întreagă!
— Nu înţeleg! se arată nedumerit Socrate, care o priveşte
curios, ca pe o gânganie.
— Cum nu înţelegi? Cum nu înţelegi?! repetă profesoara
de matematică, de parcă ea însăşi s-ar fi aflat în faţa unui
exerciţiu pus pe tablă de către altcineva şi, văzându-l,
41
aşadar, pentru prima dată, se iţeşte spre el, căutând să

vadă de unde-ar trebui să-l apuce spre a-l „doborî” pe loc...
Cine i-a pus pe ăştia de-a douăsprezecea acum, în pragul
bacalaureatului - cuvântul din urmă a fost subliniat în aşa
fel încât chiar Isoscel aşteaptă câteva secunde să audă
dacă ecourile sunt într-adevăr la înălţime -, deci zic (reia
profesoara) acum, în pragul bacalaureatului, să-şi facă,
auziţi dumneavoastră - şi în clipa aceasta se suceşte în
stânga, apoi în dreapta, rotindu-şi ochii, ca pe o scenă de
teatru, voind astfel să-i ia martori pe toţi, dar absolut pe
toţi profesorii prezenţi în acel spaţiu şi deveniţi spectatori
ad-hoc nici mai mult, nici mai puţin decât „declaraţii de
dragoste”! afirmă, în sfârşit, aplicându-i, după părerea ei,
filozofului (Mihai Gavrilescu era profesor de filozofie)
lovitura de graţie...
După această tiradă - despre care profesoara spera să fi
ridicat orice suflet cinstit pe culmile cele mai înalte ale
mâniei - urmează tot din partea ei, desigur, un moment de
„fineţe” interpretativă:
— ”Angel radios” în sus, „Angel radios” în jos - exclamă
slujitoarea „figurilor geometrice”, maimuţărindu-se, ducând
mâinile spre inimă şi dându-şi ochii peste cap... până ce
profesorii încep să râdă. Râde şi Socrate, bineînţeles.
De la înalta tribună a judecăţii inchizitoriale, Isoscel,
puţin afectată de larma din jur, se hotărăşte să comunice
sentinţa:
— E o chestiune de prost gust, domnule profesor..., pe
deasupra şi periculoasă!
Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. Profesorii îşi iau
cataloagele şi se îndreaptă spre clase.
42
George Şovu
Alegând şi el un catalog, Socrate, fără nici o vorbă, îi

întoarce spatele „actriţei”, plecând spre ieşirea din
cancelarie. Aşadar, scena urma să se termine fără aplauze.
Isoscel fierbe, şi clocotul ei, ca şi vânzoleala otrăvită din
vorbele „sentinţei” îl ajung din urmă pe filozof. În faţa uşii
se întoarce şi rosteşte rar şi apăsat, aşa ca să poată pricepe
oricine:
— Tot ceea ce este în legătură cu aceşti tineri - de noi
depinde să nu devină „o chestiune de prost gust” şi cu atât
mai mult „periculoasă”.
— Am înţeles, este punctul dumneavoastră de vedere,
dar asta nu înseamnă că este şi cel mai îndreptăţit!
răspunde Isoscel, cu obrajii aprinşi şi îndârjită încă.
— Şi eu „am înţeles”, dar mi-l menţin! se aude replica
lui Socrate, care iese pe uşă, fără să mai asiste la
frământarea neputincioasă a profesoarei, preocupată acum
să-şi găsească în poşetă o sticluţă cu „săruri”, spre a-şi
recăpăta echilibrul.
Valuri de tinereţe se zbuciumă în parcul liceului. Pe sub

marea de flori a pomilor, elevii din clasele a XII-a A şi B
„înoată” blând, pudrând cu albul curat şi sănătos al
varului tulpinile drepte precum speranţele. Nestânjenite de
nimic, vorbele se întretaie, iar râsul urcă şi coboară pe
toate treptele din tonica arie a veseliei.
Andrei - „reporterul” şcolii, cum era socotit (nu se
întâmpla nimic important în liceu, ori în afară, care să fie
43
de interes pentru şcoală, fără ca el să „imortalizeze”

momentul în imagine) - apare acum, cu aparatul de gât, pe
treptele de la intrarea principală. Îşi caută, dintr-o ochire,
prietenii: pe Alexandru, pe Eugen, pe Marius... Le observă
pe Liana, pe Corina, ca şi pe alte fete, colege din clasa lor
sau dintr-a XII-a B. N-o vede pe Ioana... „Cine ştie, trebuie
să fie şi ea pe-aici, pe undeva” - îşi spune, ducând aparatul
la ochi şi începând să fotografieze. Face, mai întâi, câteva
imagini generale. Apoi, hotărându-se să ordoneze puţin
această mulţime de suflete, se adresează, energic, tuturor:
— Atenţiune, atenţiune! Toată lumea ascultă comanda la
mine!...
„Ce-o mai fi vrând nebunul ăsta?” se întreabă Alexandru,
preocupat să acopere cât mai uniform cu lapte de var
tulpina netedă, sănătoasă, a teiului din faţa sa, unul dintre
cei mai falnici din întregul parc...
— Aşadar - reia Andrei -, ascultă, neamule, comanda la
mine: am să număr până la trei - lăsând astfel timp ca
fiecare dintre voi să ajungă lângă pomul lui. Fiţi atenţi, am
început: unu, doi, trei!...
Băieţii şi fetele aleargă, găsind fiecare câte un pom,
alături de care se aşază.
— Şi-acum, gata! Vă imortalizez: Un om - şi-un pom! Un
om - şi-un pom! Şi o fotografie... pentru veşnicie!...
— Excelent, ziaristule! îi strigă Eugen. Se cumpără!
— Repede, repede, că se răceşte! îi face semn lui Andrei
alt coleg de-al lor, Marius...
„Ziaristul” fotografiază mai departe, repetând cu glas!
solemn: „Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! Şi o
fotografie... pentru veşnicie!...“
44
George Şovu
Cuvintele lui răspândesc ecouri tot mai adânci peste

liniştea parfumată a întregului parc. Băieţii şi fetele
aşteaptă cu oarecare sfială parcă „imortalizarea”. Nu se ştie
cum, dar iată - un lucru atât de banal, mă rog, o fotografie
în parcul şcolii, nimic altceva, pare să devină, dintr-o dată,
un hotar, de la care începe înaintele, ce trebuie străbătut
pe cont propriu, o coloană de lumină pe care-ai putea-o lua
cu tine pe drumul, tot, ce se cheamă viaţă, ea însăşi - acea
imagine - însemnând viaţă, orizont de vis, trăit uneori fără
să ştii ce minune trăieşti şi spre care doar pe apele visării,
întru amintire, mai poţi naviga...
— Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom!...
Ioana, sosită şi ea între timp în parc, ascultă şi nu
înţelege.
— Spune-mi, Liana - o întreabă ea pe colega sa de bancă
-, ce e cu povestea asta: „fiecare cu pomul lui”?
— A, e o chestie mai veche. Tu n-ai de unde să ştii, ai
venit la noi abia în acest an... Când am intrat în clasa a IX-
a - liceul nostru atunci se mutase în acest local nou, era şi
el deci copil abia născut -, directoarea (pe care-o ştii de-
acuma şi tu: e un om de suflet şi de mare cultură, un
pedagog de excepţie) a avut o fericită idee: trebuia să ia
fiinţă acest parc. Ei bine, ea, directoarea, ne-a propus
nouă, liceenilor începători, să sădim câte un pom... „Ca să
prindem rădăcini” - ne-a spus, mă-nţelegi adică, să
rămânem, într-un fel, aici, într-un orizont sigur, care să
funcţioneze pentru fiecare şi ca un element de echilibru
pentru toată viaţa, deci şi după ce ne vom desprinde de
sub aripa ocrotitoare a acestor ani, a acestei vetre pe care
creştem „frumos şi sigur, chiar dacă unii dintre noi n-ar
45
dori-o ori, mai bine spus, nu-şi dau seama de aceasta”. (N-
ai observat, bineînţeles, ghilimelele, dar ultimele vorbe erau
ale directoarei noastre - pe care nu cred să existe cineva să
n-o iubească şi să n-o stimeze cu adevărat.)
Ioana a rămas gânditoare: realmente o impresiona
„povestea”... „Ca să vezi - îşi spunea ea -, din orice, la urma
urmei, se poate face ceva care să capete durabilitate,
dincolo de hotarul clipei...”
„Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! ... Şi o
fotografie... pentru veşnicie!” se aude mai departe glasul lui
Andrei, care înfioară, cu reverberaţiile lui, inimile tinere...
Zărind-o pe Ioana, rămasă suspendată, ca într-un spaţiu
nesigur, Andrei se adresează celorlalţi:
— Cine-o primeşte şi pe Ioana? Că doar şi ea vrea să se
veşnicească, dimpreună cu noi..., nu, stimată şi frumoasă
colegă?
Fata priveşte puţin stânjenită, dar şi bucuroasă
frământarea mai multor băieţi care-i fac tot felul de „oferte”.
— Vino lângă teiul meu, Ioana! Ţi-l ofer cu stăpân cu tot!
zice Eugen, trăgând cu coada ochiului spre Alexandru.
Acesta, atent la tot ce se întâmplă, fără s-o arate însă
anume, văruieşte într-un ritm care nu are parcă început şi
nici sfârşit, mişcările bidinelei purtate pe deasupra tulpinii
pomului semănând cu nişte tandre mângâieri.
Când privirile sale se înalţă, străbătând spaţiul spre
intrarea principală a liceului, le întâlneşte pe cele ale
Ioanei. Fata îi zâmbeşte, aşteptând parcă să fie invitată.
Alexandru aruncă atunci bidineaua şi aleargă spre ea. Din
câţiva paşi a ajuns. O prinde în braţe, o strânge la piept, el
fiind mult mai înalt decât ea, apoi, aplecându-se, începe
46
George Şovu
să-i sărute părul, şi fruntea, şi ochii - „minunile acelea

verzi” -, şi obrajii, şi buzele moi şi arzânde, şi parfumate. În
sfârşit, ridicând-o în braţe, începe s-o poarte ca pe-o
comoară, păşind rar şi solemn, spre a o arăta tuturor,
tuturor... Se făcuse, bineînţeles, o tăcere ca de început de
lume. Stelele, care nu răsăriseră încă - era doar în plină zi
-, se presimţeau undeva, sus, sigur priveau la ei şi îi
binecuvântau cu un cântec rupt din armoniile eterne...
O minge de fotbal, aruncată de un copil de dincolo de
gard ii şcolii, ateriză drept în capul lui Alexandru. Zguduit
puţin, băiatul se propti de tulpina pomului, pe care nu-l
părăsise nici o clipă. Ridică din umeri şi zâmbi încurcat
aceloraşi ochi ce-l aţinteau încă de departe. Visarea, atât de
frumos colorată, îşi risipi vraja. Ioana izbucni în râs şi se
retrase pe nesimţite, dispărând în liceu... Andrei însă,
neclintit în misiunea ce şi-o asumase, continuă să
„veşnicească“ acum tot felul de imagini şi momente care
mai de care mai hazlii, mai cu tâlc. Soarele e sus şi se
bucură. Câţiva pomi, emoţionaţi, desigur, strecoară pe furiş
spre pământ lacrimi albe, de petale.
10
Trecuse aproape o săptămână. Iubirea celor doi

rămăsese tot tandră şi... stelară...
Astăzi, vineri, în sala de sport, este mare-meci-mare.
Handbal! Joacă a XII-a A cu a XII-a B. Alexandru e în
echipa clasei lui. Ei, acu-i acu! Iată-l prinzând o minge şi
alergând cu ea... Cineva îi barează drumul, el pasează,
47
aleargă, primeşte din nou, aleargă, se înalţă pe deasupra

adversarilor şi trage imparabil: Gool!...
Sala aplaudă frenetic - suporterii celor de la „A“,
bineînţeles. Printre ei se află însă şi... Ioana, care, în
momentul marcării golului, nu s-a putut abţine şi a strigat
din toată fiinţa ei:
— Bravo, Alexandre!
Băiatul, care, absorbit de joc, n-o observase până atunci,
plăcut surprins acum, se opreşte câteva clipe şi-i face
semn, bucuros. In acest moment, o minge care-l „căuta“
trece pe lângă el, fără să poată fi prinsă. Ratarea stârneşte
murmure dezaprobatoare. Alexandru se tulbură şi, peste
câteva secunde, scapă din mână, de parcă ar fi fost un
amărât de începător, încă o minge. Aleargă după ea,
recuperează, se apropie de poartă şi trage cu sete... Dar...
bara se opune... Acum este nervos de-a binelea.
— Ah, fir-ar să fie! se lamentează Ioana în „tribună”.
Alexandru parcă ar fi auzit-o... Peste un singur minut,
meciul urma să se termine, iar scorul era egal: zece la
zece. Mingea se afla la adversar. „Nu se poate, trebuie,
trebuie!“ îşi spune Bârsan. Ieşind în faţa celui ce purta
mingea spre poarta lor, acesta pasează, dar Alexandru, cu
o mişcare aproape fulgerătoare, prinde balonul şi întoarce
jocul. Nu vrea să mai paseze nimănui, ca să nu rişte, dar
asta înseamnă că totul depinde de ce avea să reuşească el.
Îşi asumă riscul: joacă mingea mai departe, ocolind pe
unul, pe altul, încă pe unul şi, când s-a aflat destul de
aproape de poartă, s-a înălţat - aşa cum ştia el s-o facă (şi,
când îi reuşea mişcarea, era invincibil) - şi a tras cu atâta
forţă, încât mingea a intrat în plasă cu portar cu tot, pe
48
George Şovu
care pur şi simplu l-a răsturnat pe spate... Strigătele sălii,

care nici acum nu s-au potolit, au rămas departe de cel ce
dusese echipa sa spre victorie. El aude în continuare
repetându-se, repetându-se... În fiinţa lui un singur strigăt,
o singură poruncă, de care nu se poate să nu asculte: „Hai,
Alexandre!”
Se afla tocmai deasupra adversarilor, cu mingea în
mână. „Porunca” Ioanei parcă i-a înzecit puterile. De aceea,
poate...
Acum o caută prin mulţimea fremătândă. O zăreşte
pregătindu-se să plece. Îşi face loc până în apropiere de ea.
— Mă aştepţi şi pe mine puţin? i se adresează fără nici
un fel de ezitare.
— Numai dacă mă rogi frumos! răspunde fata,
cochetând.
— Te rog foarte frumos!
— Atunci, se aprobă! Dar repede!
Alexandru se grăbeşte spre vestiar să se schimbe, însoţit
de ironiile prieteneşti ale lui Andrei şi Eugen, care auziseră,
în treacăt, discuţia dintre el şi Ioana...
11
„Parcul Primăverii“ se află la câteva sute de metri, în

apropierea liceului. Nu hotărâseră ce vor face, dar fiecare
era sigur că acolo vor ajunge: în parc. Aşa că se îndreptau
într-acolo. Deocamdată păşeau alături, pe trotuar, fără să
se ţină de mână, fără să-şi spună o vorbă. Când au ieşit
din şcoală, au aruncat la mijloc câteva banalităţi... despre
49
joc, despre cum a fost el de „grozav“, despre cum „l-a

susţinut” ea... şi tot aşa, mai nimic, până ce s-au trezit
muţi... Erau puţin speriaţi? Poate! Dar, dacă ar fi
recunoscut aşa ceva, ar fi râs şi curcile de ei! Bineînţeles!
La vârsta lor? Şi într-o lume în care... Haida-de! Păi, nu
vedeţi, până şi puştii şi, mai ales, puştoaicele de
paisprezece-cincisprezece ani..., ori ei aveau optsprezece...
Da, dar el nu iubise până atunci pe nimeni... (Fusese aşa,
cum „se duc“ băieţii din când în când, cu nişte... ) Iar ea,
întâmplător, la fel: nu numai că nu iubise până atunci
vreun băiat, vreun bărbat, dar nici nu se lăsase sărutată
de cineva, în sensul în care, mă rog, o faci cu un iubit...
(Măgăria aceea a lui Doru i-o plătise pe loc, în faţa
liceului...) „Ce minune că eşti/ ce-ntâmplare că sunt“ - ar fi
vrut să rostească Alexandru, „colaborând” puţin cu
nemuritoarele versuri ale lui Nichita. Da, aşa simţea: că „e
o întâmplare” minunată a vieţii lui această întâlnire, despre
care ar fi putut să spună că o aştepta de toată viaţa (cine
nu greşeşte - în exagerare - la asemenea vârstă?!), dar de
care acum parcă se temea. Curios era că şi Ioana, mult mai
sigură pe sine de obicei, mai întreprinzătoare, învăţată -
din nefericire, datorită necazurilor - să ia viaţa pe cont
propriu, se simţea oarecum încurcată. Şi asta pentru că
acum aproape că se hotărâse „să pună totul pe-o carte”!
Intuiţiile ei erau aproape sigure... Şi, totuşi, cine ştie?!... În
orice caz, nu voia nicicum să dea greş!... Hm! dacă cineva i-
ar fi auzit gândurile ar fi avut, fără îndoială, toată dreptatea
s-o persifleze: „Dar ce, dragă, te-a cerut de nevastă? Ori,
poate, tu vrei să-l ceri de bărbat?! Sau te-ai hotărât să te
culci astă-seară cu el? Pentru ce ţoală... ?!“
50
George Şovu
— Mda! exclamă, fără voia ei, Ioana...

— Ai spus ceva?
— Nu, mă gândeam!
— Şi eu... mă gândeam!
— Atunci, hai să intrăm puţin în parc, „să ne gândim“
împreună! luă Ioana iniţiativa.
Şi au intrat... Iată-i înaintând pe o alee luminată de
razele soarelui, ce se pregăteşte să apună. Câţiva copii trec
în fugă pe lângă ei, dispărând în câteva secunde. Parcul
este liniştit, iar această alee, puţin mai retrasă, este acum
de-a dreptul pustie.
Cei doi sunt absolut singuri. De câteva zeci de secunde,
oricum, deveniseră singuri, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca
prin preajmă un întreg bâlci omenesc să-şi fi scos la iveală
zorzoanele existenţei sale...
... Mâna lui Alexandru o caută pe cea a fetei. Degetele se
întâlnesc, se ating, la început cu sfială, apoi se încleştează
ca într-o îmbrăţişare.
Cei doi ajung în faţa unei bănci. Se opresc, întorcându-
se unul spre celălalt.
— Fir-ar să fie! exclamă Alexandru cu oarecare ciudă, în
asemenea momente, nici nu ştii cum să începi.
— De ce să începi? răspunde Ioana, cu înţeles. Poate că e
de ajuns să continui!
— Ioana! şopteşte Alexandru, strângând-o la piept şi
sărutând-o delicat pe obraz.
Fata se desprinde uşor din îmbrăţişare, alunecând parcă
pe lângă pieptul băiatului şi aşezându-se pe banca din
apropiere. Se aşază şi Alexandru. Din spate îi îmbrăţişează
ramurile de flori ale unui arbust nemaipomenit de frumos,
51
un soi de salcâm special cu flori liliachii, care parfumau

ameţitor aerul. În faţa lor, peste aleea pe care se afla banca,
se înălţau semeţi doi brazi, desprinşi parcă din ilustratele
de Anul Nou. Unul dintre ei avea crescute, în vârful fiecărei
ramuri, conuri lungi şi subţiri cu nuanţe galbene, cafenii,
roşcate, ca nişte splendide lumânări, sute, sute de
lumânări, ce aşteptau să se aprindă. Aceleaşi conuri, la
celălalt brad, erau, în întregime, de culoare roşie, un roşu
închis. Păreau aproape stranii, nu-ţi venea să crezi că nu
sunt nişte lumânări roşii, lumânări adevărate, aşezate cu
migală pe fiecare ramură, de mâna omului. Atmosfera
devenise, dintr-o dată, solemnă...
— Şi când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre
celălalt..., se aude vocea Ioanei.
— Te înşeli, eu ştiu!
— Ce ştii? întreabă fata puţin speriată.
Alexandru recită cu căldură:
— ”Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor
tale...“ De curând am ascultat din nou înregistrarea aceea
de la cenaclu.
— De unde o ai tu? se interesează, curioasă, Ioana.
— O am! Şi e de ajuns!...
— Şi, totuşi, nu ştii nimic despre mine! repetă fata, cu
tristeţe în glas.
— Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi să ştii
foarte multe! răspunde Alexandru, sigur pe el. Lucrăm cu
esenţele! Decantăm! Şi ăsta-i lucrul cel mai important.
— Crezi? spune Ioana, gânditoare.
— Cred!
52
George Şovu
Fata îi zâmbeşte, învăluindu-i chipul parcă într-un abur

de suflet. Apoi se ridică de pe bancă. Pornesc spre ieşirea
din parc. Între timp, iată, s-a înserat. Alexandru o ţine pe
Ioana pe după umeri, cu gingăşie. Păşesc alături, din nou
tăcuţi, dar cu sufletele cântând.
— Ne despărţim aici! spune Ioana, la ieşirea din parc.
— Bine, dar...
— Stau aproape, ajung în câteva minute.
— Şi eu stau tot aproape!
— Ştiu unde stai! remarcă fata.
— De unde ştii?
— Trec de multe ori pe strada ta. Te-am văzut, într-o zi,
în curte.
— Îmi pare rău că nu te-am văzut şi eu...
— Trec numai lunea şi sâmbăta!
— Lunea şi sâmbăta? De ce?
— Mă întâlnesc cu cineva! spune Ioana, cochetând.
— Cu cine?
— Secret!
— Ioana!
— Ooo! Autoritatea masculină ofensată! Uşurel, nene
Sfinxule! adaugă fata, zâmbind. „Decantăm” deocamdată!
La revedere! Şi, apropiindu-se de el, îl sărută în fugă, după
care porneşte hotărâtă spre casă.
Alexandru priveşte insistent în urma ei. După câteva
secunde, o strigă:
— Ioana!
Fata întoarce capul, oprindu-se.
— La revedere! îi spune băiatul, cu părere de rău.
53
12
Peste câteva zile se aflau amândoi în sala unui

cinematograf. Pe ecran, tocmai se consuma o scenă de
iubire din filmul Vraciul. Alexandru şi Ioana, pe undeva, pe
la mijlocul sălii, îi urmăresc cu atenţie pe cei doi eroi: el i-a
declarat că o iubeşte, ea este încântată că se va căsători cu
el, iar acum se sărută... Îndelung... Inimile tinere din sală
tresaltă; foială, murmure...
Alexandru mângâie cu tandreţe mâna Ioanei. Apoi o
cuprinde pe după umeri şi, cu oarecare timiditate, se
apleacă spre fată; s-o sărute. Din spatele lor însă, chiar în
clipa aceea, 6 femeie mai în vârstă îi ironizează:
— Aşa, maică, nu vă jenaţi! Că doar e de dragoste!...
Alexandru şi Ioana izbucnesc în râs. Râd şi câţiva
spectatori din jur. Pe neobservate, băiatul şi-a retras mâna
de pe umerii fetei.
După spectacol, în holul cinematografului, Alexandru

întreabă:
— Ei, ce părere ai?
— Mi-a plăcut foarte mult! Ţi-am spus că e bun, îl lăuda
atâta lume. De aceea am şi insistat să venim!
— Dacă află mama de el, mi-l recomandă să-l văd de trei
ori la rând: unde mai găseşti pledoarie ca asta pentru
medicină?
54
George Şovu
— Eu tot nu înţeleg de ce nu vrei tu să dai examen la.. .-

se aude glasul Ioanei... şi, în clipele acelea, fiinţa ei,
străbătută de un gând, avusese îndrăzneala să spere că,
dacă şi ea va reuşi (tot la Medicină, fireşte), şi dacă şi el...,
cine ştie?!... Dar gândul s-a frânt, speriat atât de ceea ce el
singur reprezenta, cât mai ales de vorbele lui Alexandru,
care i-au retezat orice avânt:
— Ioana, te rog... Mi-este de-ajuns cât discut cu ei acasă,
cu mama în primul rând, şi, probabil, că tot cu ea va fi şi în
ultimul... Ce să-ţi spun, acum câtva timp mi-a făcut şi o
„declaraţie de dragoste”: mi-a ars o palmă, de m-am trezit...
cosmonaut!
— Mama ta?! Ţie?! se miră fata, nevenindu-i să creadă.
Apoi, neputându-se stăpâni, izbucneşte în râs, ca de ceva
cu totul şi cu totul hazliu. Iartă-mă! spune după câteva
clipe, te rog să mă ierţi. În orice caz, nu pot să nu constat
că mama ta este o femeie straşnică, ştie ce vrea!
— Oho! afirmă Alexandru, oprindu-se în faţa unor
fotografii de pe panoul de reclamă, aşa cum procedase şi
puţin mai înainte.
În timpul acesta, pe trotuarul de vizavi treceau două fete.
Una dintre ele era Corina, colega Ioanei. Cealaltă era o fată
blondă, cu ochi albaştri, cu părul lung, până la umeri,
subţire, cu forme frumos conturate.
Corina i-a zărit pe cei doi. O prinde în grabă de mână pe
blondă şi-o îndeamnă să traverseze în fugă bulevardul,
spunându-i, între tinp:
— Vino să-ţi fac cunoştinţă cu cineva!
55
— E un film de dragoste... sau n-aţi avut vreme să

observaţi? întrebă ea, cu maliţiozitate, surprinzându-i pe
cei doi. Apoi izbucnind în râs, spuse:
— Mihaela, dă-mi voie să ţi-i prezint pe aceşti tineri,
care… aşa… şi pe dincolo, ce mai: îi vezi şi tu cât sunt de…
Se numesc: Ioana şi Alexandru! Şi sunt colegii mei! Iar ea –
arătând spre fata cu ochii albaştri - este Mihaela, prietena
mea.
Cei trei şi-au strâns mâinile: fetele – cu figuri cam
strepezite; apoi, Mihaela - cu ochii lacomi şi scânteietori – îl
cântărea pe Alexandru. Reîntorcându-se la Ioana şi
măsurând-o, bineînţeles, şi pe ea, o întrebă:
— Ce faci, Ioana? Cum o duci la şcoală? După toate
aparenţele - bine! trage singură concluzia, privindu-l, din
nou, pe Alexandru.
— Vă cunoaşteţi? se miră Corina.
— Pe boi ne scuzaţi, intervine Alexandru, înţelegând
„impulsul” Ioanei, dar trebuie să plecăm. Mi-a părut bine!
adăugă el, privind spre Mihaela. Salut!
— La revedere! spune şi Ioana...
— O cunoşti? întreabă Corina, curioasă, făcând câţiva

paşi. Mihaela se opreşte şi, întorcând capul, priveşte în
urma lui Alexandru:
— Am fost colege trei ani! răspunde ea, în sfârşit.
— Si de ce-a plecat de la voi?
— Ei, a fost o poveste... cu unul dintr-a douăsprezecea...
L-a pălmuit în faţa şcolii, că, aşa mimoză cum o vezi, să ştii
că-i a drăcuţului... foc, nu alta!... A ieşit scandal şi...
bineînţeles c-a trebuit să se mute... Dar junele cine e? mai
56
George Şovu
întreabă fata cea blondă, întorcând încă o dată capul spre

cei doi, care se pierduseră deja în mulţimea pietonilor.
— Hm! Junele - răspunde Corina, de parcă n-ar fi vrut s-
o facă... Junele este... ultima ei achiziţie!
— Dar văd că-ţi place şi ţie! replică Mihaela, înţelegându-
i oful.
— Cui, Doamne iartă-mă, nu i-ar plăcea! scapă Corina o
mărturisire foarte sinceră. Nu te-ai uitat la el? „Să-l bei -
vorba românului - într-un pahar cu apă“...
— Ei, nu chiar de băut, că... te poţi îneca cu el! E destul
de mare! Dar pentru altceva, sigur...
— I-ai luat seama, care va să zică!...
— Şi, ce mai spuneai despre ei? revine Mihaela, trecând
peste...
— Mare-iubire-mare! Au ajuns inseparabili, ca emisferele
de pe „Poarta sărutului”. Au şi „un parc al lor“, „banca
lor“... Romantism leşinat!
— Aşa deci! remarcă Mihaela, meditând. Ia te uită -
lansatori de modă „retro“! Dar ăştia pe ce lume trăiesc,
dragă?
— Ce zici, mâncăm o îngheţată? întreabă Alexandru, în

clipa în care ajung în faţa unei cofetării.
— Mâncăm!
Au intrat. S-au aşezat la o masă.
— Două îngheţate! comandă băiatul, când ospătăriţa s-a
apropiat de masa lor...
— Ce zici de Mihaela? Frumoasă, nu? Şi ce limbă
ascuţită!...
57
— Tu eşti mult mai frumoasă! Iar în ceea ce priveşte...,

avem şi noi „tăişurile” noastre! Aş zice chiar că...
Ioana râde şi întinde o mână spre el. Alexandru i-o
sărută; apoi, ridicând-o la înălţimea feţei sale, îşi mângâie
cu ea obrazul.
13
Acum intră pe poarta casei, fredonând o melodie. Pe

stradă, după ce se despărţise de Ioana, simţea nevoia să
sară într-un picior, ca puştii... În sufletul şi în inima lui
prindeau glas şi îşi cereau dreptul la viaţă nişte vorbe
frumos potrivite de un alt tânăr, care, de foarte mulţi ani,
pornise să se întâlnească cu nemurirea: „Azi sunt
îndrăgostit, e-un curcubeu/Deasupra lumii sufletului meu“...
Ferestrele nu sunt luminate. Alexandru se apropie de
uşă, deschide şi pătrunde în hol. Aprinde lumina. Atunci îl
zăreşte pe tatăl său, aşezat cu fruntea în palme, la biroul
din camera băiatului.
— Salut, tată! Ce-i cu tine? Când ai venit?
— Mama a fost chemată la spital. Are o urgenţă. Ţi-a
lăsat mâncarea pe aragaz...
Alexandru înţelege că între părinţii săi a avut loc o
discuţie. Îşi trage un scaun şi se aşază în faţa biroului:
— Poftim, te-ascult!
— Te rog, cu mine să nu fii obraznic!
— Nici cu mama n-am fost! Da’ ce vină am eu dacă nu
înţelege?!
58
George Şovu
— Ascultă, Alexandre, la urma urmei, nu crezi că mama

s-ar putea să aibă dreptate? întreabă tatăl, inginer
constructor, bărbat de circa 45 de ani, cu un chip energic,
ars de soare şi asprit de vânt.
— Iar începem? răspunde ferm băiatul... Credeam că pe
tine te-am convins - adaugă mai moale, după câteva clipe.
— Şi dacă mai târziu ai să-mi reproşezi? spune
inginerul, pe gânduri. Tu crezi că viaţa pe şantier este o
glumă? în această privinţă, maică-ta are perfectă dreptate.
Ştii bine că, uneori, nu mă vedeţi cu săptămânile!...
— Da, dar îţi place ce faci! afirmă, cu înflăcărare,
băiatul.
Tatăl îl învăluie într-o privire caldă:
— Altfel, cum?!...
— Ţi-am spus de-atâtea ori: şi mie îmi place! Îmi pare
rău - o fi ultracurat bisturiul, foarte albe hainele, dar nu
cred să fiu în stare să-mi trăiesc toată viaţa într-un orizont
de suferinţă omenească... Acolo, în mizerie, în vânt şi în
ploaie, în zloată... te zbaţi, dar laşi ceva după tine!
— Mai mult decât omul, nimic nu este mai important în
toată existenţa asta!
— Ştiu, ştiu: „În lume-s multe, mari minuni! Minuni mai
mari ca omul nu-s!“ Şi, totuşi...
— Şi, totuşi, cred că trebuie să ne mai gândim. Ştii că
mă sperie, oarecum, Alexandre - mai spune tatăl, la fel de
gânditor, aproape ca pentru sine -, romantismul tău.. Mă
tem că eşti prea romantic şi că viaţa, viaţa asta despre care
vorbim noi - a mea, care vrei să fie şi a ta -, are să te
plesnească peste ochi. Iar atunci...
59
— Fugi, domnule, cu teoriile - răspunde băiatul energic:

în partea cealaltă o fi mai simplu!... N-o vezi, n-o simţi pe
mama? Moare de zece ori mai repede, cu fiecare durere pe
care nu reuşeşte s-o aline - aşa cum şi-ar fi dorit...
— Da, dar se şi naşte, din nou, cu fiecare viaţă pe care-o
salvează, cu mâinile ei, pe masa aceea - subţire hotar către
nemurire...
— Stai, stai, să-mi notez - şi să-i comunic doamnei
doctor! Nu cred să fi auzit din gura ta vorbe atât de
frumoase...
Tatăl zâmbeşte, se ridică, îi ciufuleşte părul - aşa cum
făcea când Alexandru era mai mic (noroc că acum stă pe
scaun, căci, altfel, e mai înalt decât inginerul)...
— Hai, că s-o fi răcit mâncarea, treci la bucătărie!
14
Valuri-valuri, elevii ies pe poarta liceului. Alexandru o

caută din ochi pe Ioana. Zărind-o, iuţeşte paşii, s-o ajungă
din urmă.
— Ştiu că astăzi e sâmbătă - spune el, intrând direct,
fără ocolişuri - şi că ai nu ştiu ce fel de... Întâlnire... Mă
gândisem doar aşa, dacă tot mergi spre casă, să te însoţesc!
— Nu, nu merg spre casă! îi răspunde fata în fugă. Apoi
adaugă, văzând umbrele ce i s-au strecurat peste obraz.
Alexandre, nu te supăra, îmi pare rău! Ţi-am spus:
sâmbăta şi lunea nu pot! Cândva, ai să vezi, fireşte, despre
ce este vorba, dar acum nu pot! Rămâne pentru marţi, aşa
60
George Şovu
cum ne-am înţeles. Apoi se înalţă pe vârfuri, îl sărută pe

obraz şi pleacă. După câţiva paşi, începe chiar să alerge...
Alexandru a rămas locului. Priveşte în urma ei gânditor,
ca şi cum o îndoială i s-a strecurat în suflet.
Din spate, Corina şi Liana, colegele Ioanei, sosesc lângă
Alexandru.
— Hei, Sfinxule - i se adresează Corina, provocându-l:
cum stăm cu „Declaraţia de dragoste“? Că, slavă Domnului,
muze ai - face semn cu capul în direcţia în care a plecat
Ioana -, dragi îţi sunt...
— Dar tu lor? intervine Liana.
— Şi ele mie! răspunde, zâmbind, Alexandru. Apoi,
plecând grăbit, adaugă:
— Salve, fetelor!
Ochii lui Alexandru o urmăresc pe Ioana. Traversând

strada şi privind pe deasupra oamenilor, tocmai când
ajunge pe celălalt trotuar, se împiedică de cineva - un
bătrânel care scapă din mână o sacoşă. Din ea se
răspândesc pe jos, ajungând şi pe partea carosabilă, zece-
cincisprezece cartofi.
— Iertaţi-mă, vă rog, n-am vrut! se scuză băiatul,
încercând să repare ceea ce stricase. Câteva maşini îl
claxonează, în timp ce strângea la loc cartofii moşului.
Ioana ajunge, între timp, în faţa unei clădiri, în curtea
căreia se joacă mai mulţi copii. Dintr-un grup se desprinde
un băieţel care aleargă spre fată, chiuind de bucurie.
Ajungând lângă ea, o îmbrăţişează şi o sărută. Este
61
Gabriel, fratele Ioanei, care o aşteptase aici, la internat,

întreaga săptămâni. Acum sora lui venise să-l ia acasă.
Ioana vrea să-i ia servieta, dar băieţelul se opune:
— O duc eu! Parc-am stabilit odată că, de-acum, sunt
mare!
Pleacă împreună, râzând.
Alexandru văzuse toată „scena“ de undeva, din
apropiere, unde se oprise, neînţelegând, deocamdată, ce
caută Ioana la acel internat. Îl ştia, se afla nu departe de
casa lui...
— Aţi venit pentru vreun copil? îl întâmpină o
învăţătoare, în clipa în care a intrat pe poartă.
— A... nu! răspunde Alexandru, încurcat. Trebuia să mă
întâlnesc aici cu verişoara mea..., Ioana Popa, care...,
găseşte el, pe loc, o justificare.
— A fost! A plecat chiar adineauri! răspunde
învăţătoarea. L-a luat pe ăla micu’!
Tocmai atunci, un puşti cam de vârsta lui Gabriel se a-
dresează învăţătoarei:
— Doamnă, bunica mea n-a venit?
— Ionel, du-te înăuntru şi mai aşteaptă puţin, trebuie să
vină, acuşi-acuşi!
După ce copilul se îndepărtează, învăţătoarea adaugă:
— Săracu’! Nici el nu are mamă! Gabriel, cel puţin, are
noroc cu sora lui. Dac-aţi şti ce frumos se îngrijeşte de el!
— Da, da, sigur... e o fată extraordinară..., răspunde
Alexandru, surprins, încurcat, retrăgându-se din curtea
internatului.
62
George Şovu
„Vasăzică, asta era! se gândeşte Alexandru, eliberat ca de

o povară. Întâlnirile de lunea şi sâmbăta ale Ioanei! Biata
Ioana! îşi spuse băiatul, simţind realmente o durere în
suflet. Deci, mama, mama ei... Doamne, ce nenorocire!
Aşadar, Ioana are un frăţior de care se îngrijeşte singură.
Dar tatăl?“
„Şi, când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre
celălalt!...”
I se făcu jenă de ceea ce spusese: „Te înşeli, eu ştiu! «Eu
sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor tale...»
Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi să ştii
foarte multe. Lucrăm cu esenţele! Decantăm!”
„Da, poate că asemenea lucruri sunt valabile cu privire
la Ioana, la fiinţa ei...“ Dar celelalte, nenorocirile, cum să le
prevadă? Nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi cum să-ţi
imaginezi, măcar, când nimic din comportarea acestei fete
frumoase şi mândre nu lăsa să se înţeleagă ce dramă
ascunde dincolo de zâmbete şi ironii?!... „Biata Ioana!”
exclamă, încă o dată, sufletul lui Alexandru, în timp ce
întreaga lui fiinţă se lumină şi mai mult de căldura atât de
binefăcătoare a iubirii.
15
E dimineaţă. Alexandru deschide fereastra camerei sale,

respiră adânc aerul curat şi începe să execute un întreg
program de gimnastică. Scotoceşte apoi în dulap şi, găsind
un extensor, exersează, admirându-şi, din când în când,
muşchii braţelor. Aruncă apoi extensorul şi, apropiindu-se
63
de o oglindă prinsă pe peretele camerei, se priveşte atent,

pieptănându-şi părul şi schimbându-i, de câteva ori,
aranjamentul...
— Ce-i cu tine de te-ai sculat cu noaptea în cap? îl
întreabă mama, care tocmai trecea spre bucătărie.
— Vreau să ajung mai repede la şcoală!... soseşte
răspunsul, prompt.
Proaspăt bărbierit, peste câteva minute, băiatul se
priveşte admirativ în oglindă, zâmbind propriei sale
imagini, îşi alege o nouă cămaşă, se îmbracă, se
parfumează...
„Semne” evidente deci. Doctoriţa le înţelege şi se
încruntă.
— Ţie ce-ţi pasă? izbucneşte ea furioasă, dar în şoaptă.
— Ce s-a mai întâmplat, dragă? o întreabă inginerul.
Asta îi mai trebuie acum: să-i sucească vreuna minţile.
Precis s-a-ndrăgostit!
— Draga mea, dar nu-i firesc? Ce vezi rău...?!
— Las’ că aflu eu! îşi varsă ea focul mai departe. După ce
că n-ai fost în stare să-l convingi cu... medicina, acum o ia
razna şi cu fetele. Tocmai când bate examenul la uşă. Te
rog să stai imediat de vorbă cu el!
— Lasă-l, domnule, în pace, că e băiat serios. Ai avut
până acum vreo problemă cu el?
În bucătărie intră, val-vârtej, Alexandru, pregătit de
şcoală. Îi sărută pe-amândoi. Soarbe în fugă dintr-o cană
cu ceai, înghite, ca un curcan, de câteva ori, dintr-o bucată
de plăcintă, pe care-o ia din faţa tatălui său, apoi:
— Sărut mâna, mamă! Salve, tată! şi pleacă.
64
George Şovu
— Şi-acum, urmezi tu: „Sărut mâna, mamă!“ şi, ca şi

fiu-tău, pe-aici ţi-e drumul... Ca de obicei, greul pe mine
rămâne - bodogăneşte în continuare doctoriţa, în timp ce
aranjează nişte lucruri în valiza bărbatului.
— Asta a fost viaţa mea! exclamă tatăl lui Alexandru,
ridicându-se de la masă şi pornind, îmbufnat, spre
dormitor, să-şi mai ia, probabil, ceva.
— Viaţa ta?! întreabă cu revoltă femeia. Dar viaţa mea?!
Viaţa mea care-a fost?... Am făcut şi-am desfăcut
geamantane! ... Ba nu, încă ceva, ceva neînsemnat: am
aşteptat! O viaţă întreagă te-am aşteptat!
Ochii i se umplu de lacrimi. Se aşază pe pat, obosită şi
parcă, dintr-o dată, îmbătrânită... Plânge...
Inginerul o priveşte cu căldură, se apropie de ea şi-o
mângâie tandru pe păr:
— Lasă c-o scoatem noi la capăt Nu-ţi mai face atâtea
griji! Şi, hai, îmbracă-te repede, că te las şi pe tine la
spital!...
16
Trecând prin faţa unei florării, Alexandru intră şi

cumpără o frumoasă garoafă albă. Iese apoi şi se îndreaptă,
cu floarea în mână, către casa... Ioanei.
Dacă cineva i-ar fi observat pe cei doi tineri în dimineaţa
aceea, ar fi putut să exclame: reacţii paralele! Omul devine
mai conştient de el însuşi atunci când foloseşte drept
oglindă ochii celuilalt... şi, mai ales, când acei ochi...
65
Ioana ştie că e frumoasă! Când se întâlnea cu chipul ei

în oglindă, îi făcea plăcere să-l privească, chiar şi atunci
când acesta arăta puţin obosit, trecut prin apele unor raze
de lună ori prin umbre de zbucium.
În dimineaţa aceasta însă, pur şi simplu, se admira...
Mai exact - ar fi vrut să se admire, dar, iată, găsea tot felul
de motive pentru care era nemulţumită: ba că părul nu se
aranja cum ar fi dorit, ba că uşoara dungă de creion de la
baza genelor nu era chiar „uşoară“, se observa, şi
bineînţeles că ea n-ar fi vrut, ba... În sfârşit, îmbrăcă o
bluză albă, pe care singură şi-o făcuse, cu guler înalt, pe
gât, şi cu o răsfrângere cochetă în faţă, apoi pulveriză - mă
rog, pe unde trebuia - o colonie discretă, fină...
— Eu am plecat! se aude, din hol, o voce răguşită şi rece,
care face ţăndări toată acea atmosferă... de visare cu ochii
deschişi. Dacă vine ăla pentru lumină, vezi că am lăsat
banii pe frigider. Şi ai grijă, să-i dai băiatului doctoriile!...
Fata vrea să-i spună ceva tatălui ei - pentru că a lui era
vocea care tocase cele câteva gânduri şi porunci -, iese din
cameră, aleargă, deschide uşa apartamentului, dar liftul în
care tatăl intrase deja începe să coboare.
Chipul Ioanei se întristează. Întorcându-se în casă, trece
în revistă, aproape ca în fiecare zi, urmele dezagreabile ale
unei vieţi cu echilibru măcar în parte zdruncinat: o cămaşă
folosită, agăţată în cuierul de la intrare (şi doar ieri, ea,
Ioana, ordonase totul), pantofi murdari, aruncaţi neglijent
în dormitorul lui, patul nefăcut, întregul spaţiu năclăit de
fum de ţigară, pe-o noptieră plină, la picioarele patului - o
sticlă de vodcă, golită pe jumătate...
66
George Şovu
Simte că i se face lehamite... Strânge repede ce se putea,

ca să nu piardă prea mult timp, intră apoi în camera ei şi a
lui Gabriel şi-l scoală pe copil:
— Azi nu mergi la internat! îi spune Ioana. Îţi iei
medicamentele şi nu ieşi afară. Ne-am înţeles?
— Zău?! o întâmpină băieţelul bucuros, chiar nu merg la
şcoală? Ioana, nu merg la şcoală? repetă el, spre a se
convinge.
— Nu!
— O, ce bine! Trăiască gâlcile! Trăiască Ioana! Am să te-
aştept! Şi să ştii că şi mâine o să-mi fie rău, presimt de pe-
acum!
— Hai, hai, nu te mai prosti! Bagă-te-n pat şi fii cuminte!
îl potoleşte Ioana, obligându-l, într-adevăr, să se urce din
nou în pat, fiindcă, între timp, începuse să joace tontoroiul
prin cameră.
— Eu am plecat! adaugă fata, luându-şi servieta
pregătită din timp şi îndreptându-se spre ieşire.
— Salut şi succes! se aude din cameră glasul lui Gabriel,
înviorat într-atâta, încât Ioana se întreabă dacă nu se
făcuse, cumva, deplin sănătos şi, deci, dacă n-ar fi trebuit
să-l ducă la internat. Dar acum nu mai avea timp să facă
„cercetări”... „Nici o nenorocire, lipseşte şi el o zi!“ îşi spuse,
coborând scările blocului.
Între timp, Alexandru se apropiase de „Aleea Castanilor”

- străduţa pe care locuia Ioana. Blocul, frumos, era aşezat
într-un intrând ce-l despărţea, prin câteva zeci de metri, de
67
stradă. Panglica de asfalt ce ducea spre intrare era

mărginită, de-o parte şi de alta, de un gard viu, bine
îngrijit, în spatele căruia se ridicau câţiva pomi
ornamentali.
Alexandru se oprise chiar la colţul acestei intrări, de
unde voia s-o vadă pe fată. Cunoştea, de-acum, bine
blocul. O însoţise de mai multe ori până aici, în drumurile
lor ce-i aduceau de la şcoală ori de la plimbările, puţine,
ce-i drept, pe care şi le permiseseră în ultimul timp.
Dimineaţa, însă, înainte de cursuri, nu venise niciodată
până aici. Astăzi voia să-i facă o surpriză Ioanei. De-aceea
cumpărase şi acea frumoasă garoafa albă, pe care acum o
ţinea în mână ca pe o speranţă fragilă şi parfumată.
Iată, însă, că... întâmplarea îi pregătea şi lui o surpriză:
la câţiva metri depărtare, printre pietonii grăbiţi ai
dimineţii, Alexandru o zăreşte pe Isoscel - diriginta Ioanei
şi profesoara de matematică a amândurora...
„Floarea, ce să facă cu floarea?” Păi, ce să facă: o
înghesuie, în grabă, în taşca de pe umăr, în care purta
cărţile, caietele... Şi cu el? Aici e-aici! El unde să se
înghesuie? După gardul viu - era prea târziu. I-ar fi
observat escaladarea. După acel panou aflat în apropiere?
Nici acolo: el, Alexandru, era mult prea mare, aşa că...
— Ce-i cu tine aici, puişor? îl somează Isoscel, de cum îl
vede. Drumul tău spre şcoală nu trece pe „Aleea
Castanilor” (apelativul „puişor” era cunoscut de generaţii
întregi de elevi ai liceului).
— Sărut mâna, doamnă profesoară! salută, încurcat,
Alexandru. Ştiţi, am venit să..., adică aştept un coleg, un
coleg care stă pe-aici!
68
George Şovu
— Şi, dacă e „coleg”, nu puteai „să-l aştepţi” la şcoală,

adică să vă-ntâlnţi la şcoală?
— Păi, nu, că... el învaţă la alt liceu...
— Aha! Şi voiai să aranjaţi - îl ironizează mai departe
Isoscel, privind spre panoul din apropiere, de pe care afişe
mari anunţau un concert de muzică rock, cu nu ştiu ce
formaţii... solişti... - să mergeţi împreună la trăsnaia asta?
— Ei, nu chiar! încearcă să cârpească, ceea ce era, în
mod evident, deja „cârpit”..., că, acum, cu bacalaureatul,
cu examenele la facultate...
— Măi, măi, măi, se „vaită” profesoara, pătrunsă de
„responsabilitatea pregătirii şi educării tinerei generaţii”,
numai gărgăuni vă umblă prin cap. Şi doar tu erai un băiat
bun, Alexandru Bârsan...
— Eu cred că şi sunt, doamnă! răspunde liceanul,
energic. Sper că nu v-am dat nici un motiv să...
— Ia, te rog! Cu mine să nu te obrăzniceşti! Treci mai
repede la şcoală! Şi vezi că astăzi avem oră!... Îi retează
vorbele Isoscel, părăsindu-l imediat...
Alexandru se enervase. Profesoara asta - altfel om de
ispravă, adică ţinea să înveţi carte, la ea nu mergea cu „să
vedeţi, c-o fi, c-o păţi...“, nu, ea trăgea linii drepte şi adânci:
albul-alb, negrul-negru... „profesoara asta - se gândi
băiatul - îşi permite prea mult! Prea vrea să orânduiască
totul, adică pe toţi şi pe toate, în patul lui Procust al gândirii
ei, care, în ceea ce priveşte şcoala, elevii, lua totdeauna
forma rigidă a regulamentelor, a ceea ce prevedeau,
stabileau, indicau acestea...“ Era o figură, ce mai! Nu
degeaba o porecliseră elevii...
69
Aproape că uitase de Ioana, când tocmai se pomeneşte

cu ea:
— Alexandre, ce s-a întâmplat? îl întreabă fata,
neliniştită. De ce-ai venit?
— Să te iau la şcoală, fată frumoasă! răspunde băiatul,
luminat dintr-o dată - şi sărutând-o pe frunte. Am simţit
nevoia să te văd... mai devreme, uite, de-aceea am venit!
Ioana se strânge lângă el, dar încă neliniştită.
— Bine, dar Isoscel? Dacă mă vedea şi pe mine? Dacă ne
vedea? Îţi dai seama?... Noroc că nu ştie unde stau!
— Mare scofală, dacă ne vedea!
— Nu mai face pe grozavul, că asta cine ştie de ce e în
stare... După câte ştiu, „aşteptarea elevelor de către elevi, în
poarta caselor celor dintâi“, nu este prevăzută în
„Regulamentul şcolar“, aşa că...
Râd amândoi ca de o şotie bună.
— Până una-alta, bine că n-ai apărut tu pe uşă tocmai la
momentul oportun - spune Alexandru, gândindu-se, totuşi,
la scandalul pe care ar fi putut să-l facă profesoara.
— Ai să râzi: apărusem cum nu se poate mai „nimerit”,
adică mai nepotrivit, tocmai când „conversaţia*4 voastră
era în plină desfăşurare, după cum am putut să-mi dau
seama. V-am văzut însă la timp. Deschisesem uşa, ieşisem
şi... n-am ştiut cum să intru mai repede înapoi. Sper că nu
m-o fi observat.
— Fii sigură, că altfel, nu scăpai „nefelicitată“ nici tu!
17
70
George Şovu
Într-una din recreaţiile acelei zile, Andrei, colegul de

bancă al lui Alexandru, zăreşte în taşca acestuia,
întredeschisă, garoafa cea albă. Stăpânul o uitase. Andrei o
scoate încetişor.
— Ia uitaţi-vă, minunea minunilor, exclamă el, ridicând
floarea, în văzul tuturor, servieta lui Alexandru a început
să producă flori! Desigur... pentru „cea mai“ şi... „cea mai“
(face gesturile lui Eugen, din amfiteatrul în care se ţinuse
şedinţa cercului condus de Socrate - privind înfăţişarea
Ioanei). Ceea ce nu înţeleg eu... este de ce stă biata floare în
geantă! A... nu avem curaj! Ei, dacă-i aşa, atunci să-l
ajutăm în muncă pe colegul nostru, ce naiba! Oameni
suntem!
Şi, spunând acestea, se îndreaptă, cu floarea în mână,
spre uşă.
— Andrei, te sfătuiesc să te potoleşti! îl somează
Alexandru, dar colegul său parcă nici n-aude. Alexandru îl
prinde din urmă şi încearcă să-i ia floarea. Andrei nu
cedează.
— Ce faceţi, mă, aţi căpiat? îi admonestează Eugen, care
se strecoară între ei, să-i despartă. Profitând de
împrejurarea creată, colegul lui Alexandru iese pe culoar şi
aleargă spre clasa alăturată, a XII-a B.
— Lasă-l, domnule, în pace, nu ştii că e zurliu? Nu e
cazul să te bagi tu! îi spune Eugen lui Alexandru. Mă duc
eu după el!
71
În jurul băncii Ioanei, elevii sunt adunaţi ciorchine.

Andrei, cu floarea în mână, declară solemn, în timp ce i-o
oferă fetei:
— Din partea mea, această floare - ca o splendidă „corolă
de minuni a lumii“...
— Aiurea! îl întrerupe Eugen, persiflând. (Intrase, între
timp, în clasă şi se apropiase de grupul curioşilor...) A
furat-o prăpăditul de la Cimitirul Belu! Nu vedeţi că n-are
coadă?
Tocmai atunci, în uşă, apare Isoscel. Andrei şi Eugen
încearcă să se furişeze pe lângă profesoară. Aceasta îi
reţine:
— Ce e cu voi aici? De ce nu sunteţi în clasa voastră?
— Imediat, doamnă profesoară! Ne scuzaţi! răspund
băieţii, ieşind.
Isoscel aşază catalogul pe catedră şi întreabă:
— Cine lipseşte?
În clasă intră Corina.
— Tu unde-ai fost? o apostrofează profesoara şi, fără să
aştepte răspunsul, o invită să treacă în banca ei.
În timp ce Isoscel notează absenţii, colega de bancă a
Corinei îi scrie acesteia un bileţel. 1-l strecoară. Corina îl
citeşte, păzindu-l, sub bancă, să nu fie văzut: „Sfinxul se
topeşte... pentru «cea mai...» şi «cea mai...» Venit împreună
şcoală!“...
Este observată însă ea de către Isoscel. Ridicându-se în
grabă de la catedră, profesoara se apropie de bancă. Fata
n-are încotro şi-i arată biletul.
Isoscel citeşte cu o anume voluptate. Apoi, nedumerită,
întreabă:
72
George Şovu
— Cine e, dragă, Sfinxul? Şi ce înseamnă asta... „se

topeşte”?...
— Cum? Nu ştiţi cine e Sfinxul? se oferă Liana s-o
lămurească. Distinsul nostru coleg, Alexandru Bârsan,
dintr-a XII-a A.
— Cineee?! se miră profesoara, Bârsan? Şi de ce „sfinx”?
— Pentru că... este foarte serios - răspunde Liana, în
acelaşi stil, de uşoară zeflemea - şi rece, ca un sloi de
gheaţă... Numai că... acum, după cum vedeţi, „se topeşte”...
— Aţi înnebunit de tot! exclamă Isoscel. Apoi, curioasă,
întreabă, mai departe: Dar povestea asta... cu „ cea mai... “
şi „ cea mai... „ la ce se referă?
Clasa izbucneşte în râs. Câteva fete, printre care Corina,
întorc capul spre Ioana. Obrajii acesteia au luat foc.
Isoscel are o revelaţie. O priveşte de parcă ar tăia-o felii-
felii, în timp ce-i face semn cu degetul să se ridice:
— Ascultă, fetiţo - o întreabă ea cu glas mieros care
anunţă furtuna tu unde stai? Nu cumva pe „Aleea
Castanilor”?
Ioana a încremenit. Înghite cu greu ceva care parcă o
sufocă şi-apoi răspunde pierită:
— Ba da!
— Aşa, deci! trage profesoara concluzia, făcându-i semn
să se aşeze.
Pe „banca lor“, din „parcul lor“, Ioana, cu fruntea

sprijinită de umărul lui Alexandru, plânge amarnic.
Atitudinea profesoarei o umilise. Ar fi preferat s-o certe, s-o
73
sancţioneze, s-o reclame directoarei - deşi îşi dădea seama

că n-ar fi avut nici un motiv, la urma urmei... Şi, totuşi…
Dar aşa, cu atitudinea aceea de superioară indiferenţă o
zdrobise Aşa ceva îi era foarte greu să suporte, de aceea
plângea îi părea foarte rău că dăduse curs acestei
slăbiciuni dar pentru că nu avusese cum să-şi descarce
necazul, izbucnise în plâns...
— Gata cu Isoscel - spune Alexandru, ridicându-i capul
ştergându-i pârâiaşele de lacrimi de pe obraji şi sărutându-
i ochii... Recunoşti că mâine, sâmbătă, mergem la dansul
de la liceu? Da sau ba?
Ioana lăcrimează din nou, nu poate să răspundă
— ”Instanţa” întreabă încă o dată: da sau ba? reia
Alexandru, cu acelaşi aer fals serios.
Vrea, nu vrea, fata intră în joc, răspunzând:
— Da!
— Ei bine, reuniunea nu e mâine!
— Cum, „nu e mâine”? se nelinişteşte Ioana. Ce vrei să
spui?
— Da, nu e mâine! E azi, acum, aici! Fii atentă - spune
Alexandru, făcând gestul clasic al prestidigitatorului:
Hocus, Pocus, Preparatus! Ciribic, Ciribaboi-Hop”…
Chipul fetei se înseninează. Ridicându-se de pe bancă,
cei doi pornesc pe aleea străjuită de acei arbuşti misterioşi,
ca nişte salcâmi cu flori liliachii, peste care se întindeau,
ocrotitoare, corzile unor trandafiri, încărcate cu sute, mii de
boboci de foc! Braţul lui Alexandru înconjoară cu drag
umerii Ioanei, iar fata păşeşte alene, sprijinindu-se de el. În
suflet i se strecoară şi se întemeiază tot mai mult o tihnă a
siguranţei şi a luminii.
74
George Şovu
18
Sala de sport a liceului, frumos ornamentată şi

luminată, a fost transformată în ring de dans.
Alexandru şi Ioana, printre alte perechi de fete şi băieţi,
din clasa a XII-a, dansează în ritmul unei melodii modeme,
interpretată de o formaţie muzicală a elevilor.
Pe o latură a sălii se află câteva mese, pe care pot fi
văzute sticle de „Pepsi”, „Coca-Cola“, sticle cu apă minerală,
ca şi platouri cu diferite dulciuri.
Undeva, într-un colţ mai retras, Socrate, filozoful, discută
cu Isoscel. Ceva mai departe, alţi câţiva profesori se află
într-un grup de elevi.
Isoscel, indignată, exclamă:
— Poftim! Cu ce trebuie să-mi pierd eu vremea sâmbătă
după-amiază!
Profesorul Gavrilescu priveşte peste sală, cu un aer
meditativ, ca şi cum n-ar auzi-o.
În acest moment, Eugen, cu o tavă în mână, pe care se
află pahare cu „Pepsi“ şi o farfurie cu prăjituri, îi invită pe
cei doi profesori să servească.
Tocmai atunci dansul se termină. Alexandru face o
„reverenţă” în faţa Ioanei...
Orchestra începe o nouă melodie. Câţiva băieţi se
apropie, în acelaşi timp, de Ioana, cu două degete ridicate,
ca la lecţie, cerând favoarea de a fi acceptaţi ca parteneri.
75
Isoscel, preocupată de ceea ce se întâmplă, a rămas cu

paharul neatins. Se adresează lui Socrate, într-o clipă în
care acesta privea amuzat spre Ioana:
— Ce-or fi găsit, domnule, la fata asta?!... Că nu e nici o
scofală de capul ei... Şi e dintr-o familie... Nu, o să-l strice
pe Bârsan!
Filozoful nu răspunde. O urmăreşte mai departe pe fată,
cu acelaşi zâmbet pe buze.
Andrei, cocoţat pe un spalier, cu microfonul în mână,
anunţă cu căutată emfază:
— Orchestra, stop! în programul serii - urmează
concursul de dans, organizat de clasa a XII-a A. Atenţiune,
atenţiune! Perechile vor ieşi din... căciulă! Poftiţi la
„inimioare”!
Băieţi şi fete se îngrămădesc în jurul lui Eugen, aflat în
apropierea orchestrei. Acesta ţine într-o mână, ca pe nişte
cărţi de joc, dispuse în evantai, „inimioare” bleu, pentru
băieţi, iar în cealaltă - „inimioare” de culoare roz, pentru
fete.
— ”Inimioarele” secrete - pentru băieţi, pentru fete! strigă
el, ca la târg...
Elevii trag „inimioare”, pe care sunt înscrise nume din
cupluri celebre de îndrăgostiţi.
Alexandru şi Ioana se apropie de Eugen. Sala este
întretăiată de strigătele celor ce-şi caută perechea:
— Dante o caută pe Beatrice, strigă un băiat, fluturându-
şi „inimioara”. De undeva se aude:
— Prezent! Şi, lângă cel ce strigase, îşi face apariţia o
fată deşirată, nu tocmai plină de farmec, în mod evident
mai înaltă decât partenerul ei.
76
George Şovu
— Ehe, fericirea nu se cucereşte uşor: are de traversat

băiatul un întreg „Purgatoriu”! exclamă Eugen către colegul
de-alături.
Alte strigăte, alte căutări şi cuplurile se formează: Felix
şi Otilia, Romeo şi Julieta, Daphnis şi Chloe, Petrarca şi Laur
a, Erhinescu şi Veronica etc.
Ioana trage o „inimioară”. Andrei, văzând-o, coboară
repede de pe spalier şi o întreabă:
— Ce ţi-a picat?
— Isolda! răspunde fata.
Andrei se strecoară spre Eugen şi-i suflă la ureche:
— Opreşte-l pe Tristan pentru Alexandru.
Îi vine rândul să tragă o „inimioară” şi lui Bârsan.
— Cea din dreapta! îi şopteşte Eugen, conspirativ.
Alexandru o trage repede şi o priveşte. Se îndreaptă spre
Ioana, care tocmai îl căuta cu privirea.
— Ce ai? îl întreabă ea, curioasă.
— Dar tu? răspunde băiatul, după care îşi desfac
palmele cu cele două „inimioare”-pereche.
În acest moment, chipurile lor sunt fulgerate de o
lumină: urcat pe o „capră“ de sport, Andrei fotografiază cu
bliţul, strigând:
— Un om - şi-un om! Un om - şi-un om! Şi o fotografie...
pentru veşnicie!... Vorbele lui constituiau o replică la
cealaltă expresie, pe care tot el o găsise, în primăvară, când
săpau pomii din parcul liceului: „Un om - şi-un pom! Un
om - şi-un pom!...“
Alexandru şi Ioana dansează dezlănţuiţi, puşi ca pe jar

de fluxul tonic al unei melodii alerte. Un om - şi-un om!...
77
Andrei îi „fulgeră” din nou cu lumina aparatului... Şi o

fotografie - pentru veşnicie!
Perechile se împuţinaseră pe măsură ce se trecuse, în
cadrul concursului, de la un dans la altul. Rămăseseră
încă două, în afară de Ioana şi Alexandru.
— Punctajul cel mai mare, până acum, îl deţine perechea
„Tristan şi Isolda”! anunţă Andrei, ceremonios.
Sala aplaudă frenetic. Cei doi, cu chipurile îmbujorate,
se privesc bucuroşi.
— Urmează ultima probă - vals! adaugă Andrei.
Printre dansatorii rămaşi în concurs, se strecoară o undă
de nelinişte.
— Ce facem, n-am dansat niciodată vals! îi şopteşte
Alexandru partenerei sale.
Isoscel se luminează:
— Ei, puişorilor, acu’ să vă văd! exclamă ea, de la masa
prezidiului. Că la zbânţuială... cred şi eu, nu vă-ntrece
nimeni!
O pereche abandonează.
— Să renunţăm şi noi! spune Alexandru.
— Nici vorbă! Poate câştigăm! îi răspunde Ioana.
— Dar nu-nţelegi că nu ştiu?
— Fii atent la mine, mai bine zis lasă-te în voia muzicii, îl
îndeamnă fata, în timp ce orchestra face să răsune în sală
mătăsoasele acorduri ale celebrei melodii „Valurile Dunării“
— Un-doi-trei! îi şopteşte Ioana lui Alexandru. Ia-te după
mine şi, capul sus! Zâmbeşte! Acum! adaugă ea, încordată
ca un arc.
Cei doi încep să danseze.
78
George Şovu
Cealaltă pereche face câţiva paşi stângaci, dar fata,

nervoasă, îi spune partenerului:
— Nu insista, nu pot! Ne facem de râs! Se desprind din
dans, abandonând...
Alexandru dansează din ce în ce mai dezinvolt, condus
cu eleganţă de Ioana, care îi imprimă ritmul, şoptindu-i
„Un-doi-trei! Un-doi-trei!“
Băieţii şi fetele de pe margini aplaudă ritmic...
Ioana şi Alexandru radiază de fericire...
19
Tocmai intra pe uşa casei, când începu să sune telefonul

Băiatul aleargă şi ridică receptorul.
— Alexandre, repede! Am uitat ochelarii. Ia un taxi şi
vino imediat! Am o operaţie urgentă - se aude vocea
poruncitoare a mamei.
Coborând din maşină, Alexandru urcă în fugă treptele

spitalului, sărind câte două deodată. Intră, întreabă, se
precipită pe culoare, până ajunge în preajma „blocului
operator”. În faţa unei uşi, o asistentă, care-l recunoaşte, îi
spune:
— Nu mai e nevoie: i-am împrumutat pe-ai mei. A zis că i
se potrivesc. Acum n-o mai putem deranja, a început
operaţia.
79
În acest timp, de pe un alt coridor, soseşte către sala de

operaţii un cărucior pe care se afla un bărbat accidentat,
învelit într-un cearşaf pătat de sânge. În jurul căruciorului
împins de un sanitar roiesc femei în alb. Accidentatului i s-
a aplicat un aparat mobil pentru reanimare.
— ”Urgent, urgent, la operaţie! E foarte grav!“ se aude un
îndemn de undeva, din apropiere...
Ochii lui Alexandru nu se pot desprinde de acea imagine
şocantă. Simte că i se face rău. O senzaţie de vomă îi
răscoleşte stomacul. Devine din ce în ce mai livid. Privirea i
se împăienjeneşte, aproape că se clatină.
Asistenta îl sprijină de braţ:
— S-a-ntâmplat ceva? Ce e cu tine? îl întreabă ea,
privindu-l neliniştită. Apoi îl îndeamnă să se întindă pe o
canapea.
Alexandru se supune, fiindcă picioarele, iată, nu-l mai
ascultă, au devenit, dintr-o dată, de cauciuc... Îşi simte
fruntea şi tâmplele tamponate cu ceva rece; apoi i se dă să
respire dintr-o soluţie care-i împinge înăuntru senzaţia de
vomă şi-i şterge, treptat, ochii de hăţişul acela de fire
multicolore...
Se trezeşte alături cu mama sa:
— Îmi pare rău! exclamă Alexandru jenat. Te rog să mă
scuzi, te-am făcut de râs!... Uite, îţi adusesem ochelarii...
— Ţi-a trecut? Ei, nu-i nimic! Aşa e la-nceput, şi eu am
păţit-o!
Se ridică şi păşesc împreună pe culoar. În faţă, le apare,
ca din pământ, o femeie care, plângând, se repede la mama
lui Alexandru şi, până ce aceasta să-şi dea seama de ceea
ce se întâmplă, îi prinde mâna şi i-o sărută:
80
George Şovu
— Doamnă doctor, mi-aţi salvat copilul! Să vă dea

Dumnezeu sănătate! N-o să vă uit niciodată! exclamă cu
lacrimile şiroaie pe obraji...
— Linişteşte-te, linişteşte-te! o îndeamnă doctoriţa,
bătând-o uşor pe umăr. O să se facă bine! E un băiat tare!
O să se facă bine, ai să vezi!
— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! nu mai conteneşte
femeia, în timp ce mama lui Alexandru îşi invită feciorul în
cabinetul ei.
— N-am ştiut că eşti aşa de grozavă - spune acesta
sincer impresionat... Apoi, după câteva secunde, adaugă,
de parcă ar fi avut o revelaţie: Dar, dacă m-ai chemat să-mi
demonstrezi cât e de frumos - mă rog, de important - să fii
doctor, află că „nu ţine“!
Mama îi zâmbeşte, îl ia protector pe după umeri şi-i
spune:
— Eşti un prostuţ! Hai să mergem acasă, că e târziu!
20
Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. Ioana, neliniştită,

aşteaptă lângă o fereastră.
— Hai, nu vii? o întreabă Liana...
— Du-te înainte, vin şi eu imediat!...
În sfârşit, îl vede pe Alexandru. A intrat chiar acum pe
poarta liceului. După ce face câţiva paşi, se întoarce,
desface pachetul pe care-l avea în mână şi-i întinde
portarului o prăjitură. Porneşte apoi să urce, în grabă,
81
scările... Când apare în capătul coridorului, Ioana îi face

semne disperate...
— Fir-ar să fie, am stat la coadă! Nu trebuia să mă
aştepţi! se justifică băiatul.
— Au intrat profesorii, ce facem?
— Mâncăm prăjiturile, spune Alexandru, ghiduş.
Ioana ia o prăjitură, ia şi Alexandru una şi încep să
mănânce cu poftă, zâmbindu-şi ca de o şotie bună.
În acest moment apare, în capătul scărilor, Isoscel. Cei
doi încremenesc cu gura plină.
— Ce faceţi, puişorilor, aici? îi somează ea. Prăjituri în
timpul orelor! Aşadar, chiuliţi! Dulce chiul!...
— Doamnă profesoară, să vedeţi - încearcă o explicaţie
Alexandru.
— Ce să văd, Alexandre? Văd foarte bine... te laşi dus cu
zăhărelu’... Şi e păcat de tine, băiatule!
— Doamnă profesoară..., intervine, ofensată, Ioana.
— Nici o „doamnă profesoară”... Ia poftiţi voi cu mine la...
doamna directoare! Să primiţi „felicitări” complete.
Isoscel o ia înainte. Ioana, cumplit de jignită, are lacrimi
în ochi. Alexandru îi face semn să se liniştească. N-au
încotro, merg, pleoştiţi, în urma abraşei profesoare, care se
întâmplase să fie tocmai ea, astăzi, de serviciu pe şcoală...
În biroul directoarei se desfăşura o şedinţă a unei

catedre. Isoscel şi-a prezentat reclamaţia. Directoarea, la
început, s-a supărat pentru că a fost deranjată din şedinţă.
A ascultat-o, totuşi:
82
George Şovu
— Am înţeles! i-a spus ea apoi profesoarei. După care, s-

a adresat elevilor: Mergeţi la clasele voastre. O să mai
discutăm. Şi, dacă va fi cazul, o să vă scădem notele la
purtare.
— Cum „dacă va fi cazul”, doamnă directoare?
izbucneşte Isoscel, imediat ce elevii au închis uşa.
Dumneavoastră nu vă daţi seama? Avem o răspundere! - şi
subliniază cuvântul răspundere.
Directoarea, o femeie înjur de patruzeci de ani, deschisă
fluxului de înnoire, pentru care socotea că a sosit vremea
să se afirme şi în şcoală, pedagog bun şi om de fineţe
sufletească şi intelectuală, se străduia să-i facă pe toţi
profesorii din liceul pe care-l conducea să înţeleagă faptul
că elevii, înainte de a fi aşezaţi în tiparul unor fiinţe cu un
anumit statut, trebuie priviţi ca oameni, indiferent în ce
împrejurare ajungeau ei să le fie evaluată relaţia cu şcoala
şi cu viaţa. Bineînţeles că Isoscel nu era dintre cei - mulţi -
care-o urmau pe directoare, în general pentru că aşa
gândeau şi simţeau şi ei.
Acum aştepta încordată răspunsul.
— Dacă sunt vinovaţi, să-i pedepsim, dar nimeni nu ne
dă dreptul să-i batjocorim, doamnă profesoară! Eu aşa
înţeleg răspunderea noastră, în acest caz!
— Şi eu mă descopăr uneori uitând că am fost tânăr!
afirmă un profesor mai în vârstă, dintre cei aflaţi în
cabinetul directoarei.
— Dar bine le mai stătea împreună! Doamne, ce frumoşi
sunt! adaugă o profesoară care, după cum arăta, nu se
îndepărtase chiar cu mult de vârsta celor doi elevi. Oare, la
învăţătură, cum or fi?
83
— Sunt doi copii buni! răspunde directoarea. Predau şi

eu la clasele lor!
— E clar! gândeşte Isoscel cu voce tare, mai mult pentru
sine. Apoi, plimbându-şi ochii peste toţi cei de la masă,
exclamă, în timp ce pe faţă are o expresie nu numai de
totală dezaprobare, ci şi de milă parcă: Bun! M-am lămurit!
în asemenea condiţii... Întoarce apoi spatele şi iese aproape
trântind uşa.
21
Andrei sună lung la uşa lui Alexandru. Acesta apare

după câteva clipe şi deschide:
— Salve, cuceritorule!
— Salut, ziaristule! Ce vânt te-aduce? Nu cumva
interesul pentru vreun reportaj despre felul în care se poate
lua un nouă la purtare? Acum, în ultimul trimestru de
liceu?
— Nici vorbă! Şi-apoi cred că Isoscel o să fiarbă mult şi
bine „în suc propriu”. Cu directoarea noastră nu-i merge!...
Aşa că demersul are un obiectiv mult mai prozaic: ceva ce
se numeşte..., zice Andrei, intrând în camera lui Alexandru.
Acesta caută într-un sertar al biroului la care lucra şi,
scoţând un caiet, i-l întinde prietenului său:
— Domnule, dacă le vrei rezolvate, iată-le! Dar numai
până mâine, să ştii! Că-mi trebuie şi mie!
— În regulă! M-aşez astă-seară cu burta pe ele, iar la
noapte le pun chiar sub pernă. Poate, cine ştie?!
84
George Şovu
— Ei, cu atâtea metode „moderne”, nu se poate să n-o

scoţi tu la capăt!
Apoi, părăsind preocuparea pentru fizică - „documentul”
cu pricina conţinea nişte probleme din domeniul acestei
discipline şcolare, cu care Andrei avea ceva „probleme”:
dacă nu lua o notă care să privească ceva mai de sus
situaţia celorlalte „semne” asemănătoare din rubrica
respectivă a catalogului, ajutându-le şi pe ele să mai
crească, liceanul-ziarist ar fi încurcat-o -, Alexandru îl
întreabă:
— Să-ţi fac o cafea? O citronadă?
— Cafea nu beau acum, că m-apuc să învăţ, iar cafeaua,
pe mine, mă adoarme! Bag seama că în mine s-ar putea să
fie ceva pe dos...
— Bine, am înţeles: îţi pregătesc citronada... Iar, referitor
la ceea ce spuseşi, părerea mea e că „s-ar putea” ca chiar
mai mult de ceva să fie...
Andrei îi dă un ghiont prietenesc, după care se trânteşte
în fotoliu, în timp ce Alexandru se îndreaptă spre
bucătărie...
„Fizicianul” în suferinţă răsfoieşte acum caietul,
bombănind ceva. Apoi, văzând casetofonul aflat undeva pe
birou, se ridică şi apasă pe butonul de pornire.
Dintr-o dată, în cameră, se revarsă vocea lui Alexandru:
„Dragostea modelează liniile fiinţei umane. Ea trăieşte din
izvoarele sufletului, dar...“
— Hopa! exclamă, amuzat, Andrei.
Opreşte aparatul şi scoate repede caseta. O bagă în
buzunar. Apoi ia caietul şi se pregăteşte să plece.
— O vrei mai dulce? îi strigă Alexandru, din bucătărie.
85
— O vreau... mai repede!

— Un bob zăbavă că „vine-vine”!... Pân’ la urmă, la ce
dai? Te-ai hotărât? îl întreabă Alexandru, intrând cu o
farfurie, pe care se află un pahar cu citronadă.
— Rămân la T.C.M.! răspunde Andrei, luând paharul şi
gustând din el. Dacă ţine, bine! Dacă nu, „adio şi n-am
cuvinte!” M-angajez la fratele meu, la uzină. Dar tu?
— Încă la masa tratativelor!
— Bătrâne, am plecat! zice Andrei, răsturnând paharul
pe gât. Mulţumesc, a fost foarte bună! Îţi mulţumesc şi
pentru..., arată spre caiet. Mâine îl ai!
— Stai, mă, zănaticule, că „nu dau turcii”!
— Mi-am adus aminte: închide! M-a rugat mama să-i
cumpăr ceva. Şi-atâta-mi trebuie, să... Ce, n-o ştii pe
mama?
— ”Închide” peste vreo oră! zice Alexandru, privindu-şi
ceasul de la mână. Dar, mă rog, nu pot să nu apreciez
nerăbdarea ta de a fi cât mai curând în tovărăşia...
caietului. Aşa că... te-nţeleg!
— Aşa că, pa! Hai, salut!
22
La câteva zile, spre seară, după terminarea cursurilor,

mama lui Alexandru şi Isoscel ieşeau din sala clasei a XII-a
A, continuând o discuţie:
— Îmi pare bine că vă pot fi şi eu cu ceva de folos -
spune, mieros, profesoara. Ne cunoaştem de atâta timp...
86
George Şovu
Oricum, n-am să uit niciodată ce-aţi făcut pentru mine

atunci, când am fost internată-n spital.
— Vă mulţumesc pentru relaţii - zice doctoriţa. Am simţit
şi eu ceva, dar am crezut că e o simplă toană puştească.
— Ce puşti?! Ce puşti?!... Nu vă uitaţi la el? Şi pe ea,
dac-aţi vedea-o... E frumoasă, afurisita!... Păcat că... Dar,
lăsaţi pe mine, n-aveţi nici o grijă! Pun eu lucrurile la
punct!...
Şi, într-adevăr, chiar a doua zi, iat-o pe abraşa
profesoară, încercând să...
— Sper că ne-am înţeles, fetiţo! retează Isoscel fiecare
vorbă şi-o aruncă în obrazul şi în sufletul Ioanei. Îl laşi în
pace pe Bârsan şi gata! L-ai zăpăcit destul până acum... şi
încă într-o perioadă importantă pentru viitorul lui.
Ioana o priveşte cu dispreţ nedisimulat. Se află în clasa a
XII-a A, în picioare, lângă catedră, în spatele căreia
tronează profesoara. În sală nu mai este nimeni.
— De ce nu şi pentru al meu? întreabă fata, subliniind,
cu durere, cuvintele.
— Poate şi pentru al tău! răspunde dăscăliţa, puţin
surprinsă de remarca şi de tonul elevei. Dar acum eu
vorbesc despre el...
— De ce nu şi despre mine? soseşte imediat replica
îndârjită a Ioanei.
— Te rog să încetezi cu obrăzniciile! o repede Isoscel,
făcând apel la „autoritatea”, goală, pe care credea că i-o
asigură, din principiu, condiţia ei de profesoară. În orice
caz, domnişoară, ţine minte de la mine - se hotărăşte ea să
aducă un „argument”, care străluceşte prin absenţă,
înscris în orizontul presupunerilor şi al judecăţilor ei
87
înguste şi strâmbe -, drumurile voastre nu se pot face unul.

Ele sunt diferite şi rămân diferite, pentru că... mă rog, sunt
multe, nu mă obliga să-ţi spun lucruri care...
Chipul Ioanei s-a făcut de piatră... Doar ochii îi
scânteiază şi-o străpung pe Isoscel, ca nişte lasere care-o
fac bucăţi-bucăţi, tot mai mărunte... până la pulbere. Apoi,
luând „pulberea” în mână, suflă peste ea şi-o împrăştie. Îşi
scutură palmele, cu silă, şi...
— Bună ziua! spune eleva, întorcând spatele catedrei, în
mod definitiv. Apoi, liniştită dintr-o dată, ca şi când şi-ar fi
găsit cărarea, prin golul imens din jurul ei, calcă apăsat pe
drumul spre uşă şi de dincolo de aceasta...
23
... Drumul o duce, deocamdată, în întuneric...

Ioana se trezeşte şi aprinde veioza de pe noptieră. Se uită
la ceas: e ora trei! în celălalt pat, din încăpere, Gabriel
doarme dus...
Fata se ridică şi păşeşte încet spre camera tatălui ei.
Ascultă puţin la uşă. Apoi deschide şi aprinde lumina:
Nimeni! Patul este nedesfăcut. Ioana se înfioară, de parcă
ar fi cuprins-o frigul. Un junghi i-a fulgerat inima... Până
atunci, întârzia - aproape în mod regulat. Uneori lipsea de-
acasă, dar o anunţa totdeauna: dacă nu apuca s-o prevină
dinainte, dădea telefon. Mă rog, ştia unde se află... Dar
acum?!...
Aseară, ea nu plecase nicăieri. Văzând că se face noapte,
stătuse cu sufletul lângă telefon. S-a culcat târziu. L-a luat
88
George Şovu
în cameră, ca nu cumva să sune şi ea să nu-l audă... Dar,

nimic! Oarece-o fi?...
Gabriel se trezeşte şi vine lângă ea, frecându-se la ochi:
— Ioana, a sosit tata?
— De ce te-ai sculat? Du-te şi te culcă!
— Dacă s-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic! Are, probabil, treburi!
încearcă Ioana să-l liniştească, dar nu reuşeşte pe deplin
să-şi ascundă îngrijorarea. Hai să ne culcăm! reia fata.
Băiatul se aşază în pat şi mămica lui îl înveleşte.
Se întinde şi Ioana în patul său. Stinge veioza.
— Ioana, te superi dacă vin şi eu la tine? Da, Ioana?
întreabă, rugător, Gabriel. Şi, fără să mai aştepte
răspunsul, se strecoară lângă sora sa. Aceasta îl ia în braţe,
îl mângâie şi-l linişteşte:
— Ei, hai să dormim, că acuşi se face dimineaţă.
Razele soarelui pătrund prin ferestre, luminând chipurile

înbujorate ale celor doi fraţi, care dorm încă.
Se aude semnalul prelung al soneriei.
Ioana se trezeşte. Soneria spintecă, din nou, liniştea.
Fata îmbracă repede un capot şi se îndreaptă spre uşă.
Când deschide, vede în prag un căpitan de poliţie şi un
civil.
— Aici locuieşte Ion Popa? întreabă căpitanul.
— Da! răspunde Ioana automat, făcând ochii mari.
— Dumneata eşti fiica?
— Da! Dar dumneavoastră cine sunteţi?
Ofiţerul scoate legitimaţia:
— De la Poliţie! Căpitan Marinescu.
89
După ce Ioana cercetează cu atenţie legitimaţia,

căpitanul întreabă:
— Putem să intrăm puţin? Dumnealui este domnul
procuror Vârlan.
— Poftiţi! spune Ioana nedumerită, dar... nu înţeleg
pentru ce,... ce s-a întâmplat?!...
— Îmi pare rău, domnişoară, spune procurorul, după ce
închide uşa. Tatăl dumitale a fost reţinut pentru cercetări...
Ne-am putea aşeza undeva?
Fata îi invită în sufragerie.
— Aseară s-a produs un accident de muncă la fabrică -
reia procurorul, aşezându-se pe un scaun şi scoţând un
dosar dintr-o geantă „diplomat”. Priveşte câteva secunde în
el... O neglijenţă, de care se pare că maistrul Ion Popa se
face vinovat. Am zis „se pare“, nu este sigur! Aşa că...,
deocamdată...
Albă ca varul, Ioana întreabă aproape cu disperare:
— I s-a întâmplat ceva?
— Lui, nu! răspunde căpitanul Marinescu, rămas în
picioare.
— Înseamnă că...
— Da, sunt răniţi, dintre care - unii - foarte grav...
Ioana îşi ascunde faţa în palme şi izbucneşte într-un
hohot de plâns. Procurorul ar vrea s-o liniştească, dar nu
ştie cum. I se pare că orice vorbă i-ar spune, nu se
potriveşte...
— Şi ce-o să păţească? întreabă fata printre suspine.
— Deocamdată, nimic! Ţi-am spus, se fac cercetări.
Poate că...
90
George Şovu
— Dumneata ai un frate mai mic? întreabă căpitanul

Marinescu.
— Da!
— De obicei, cine vă ajută pe voi?
— Nimeni! Nu mai avem pe nimeni! în afară de o
mătuşă... la Constanţa. Sora tatei! Ştiţi, mama a murit...
— Mda! mormăie procurorul. Noi am venit mai mult să
vă spunem adevărul, să nu vă speriaţi... Uite cartea mea de
vizită. Dacă ai nevoie de ceva, până se lămuresc lucrurile,
mă găseşti la unul dintre telefoanele de-acolo, fie de la
serviciu, fie de-acasă. Nu te sfii să mă cauţi!...
Ştergându-şi lacrimile, fata îi conduce pe cei doi spre
ieşire.
— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! repetă ea. Bună ziua!
Iar după ce închide uşa, izbucneşte, din nou, în plâns.
în acest timp, Gabriel, somnoros, apare în pragul
dormitorului. O vede şi aleargă spre ea. O îmbrăţişează,
petrecându-şi mâinile după mijlocul subţire al fetei şi
ascunzându-şi faţa la pieptul ei:
— A fost tata? Te-a certat? scânceşte el, cu tristeţe.
— Da... Da! A fost! răspunde Ioana, făcând un efort să se
liniştească, să nu mai plângă. Avea treabă! Aplecat! spune
ea, în continuare, bâlbâindu-se. Hai, culcă-te! Mai dormi
puţin!
24
În faţa liceului, Alexandru aşteaptă nerăbdător. Pe lângă

el trec grupuri-grupuri de elevi care ies din şcoală.
91
Deodată apare Ioana. Îl ia de mână şi pornesc. Fata este

îngândurată. Alexandru nu pare să fi observat. Îi turuie
gura, povestind despre păţania lui Andrei, la fizică: mă rog,
îl ascultase profesoara, din toată materia, şi el răspunsese
foarte bine o vreme, până când a început să încurce
lucrurile şi, pe măsură ce profesoara voia să-l scoată din
„noroi“, punându-i tot felul de întrebări, el, dimpotrivă, se
afunda şi mai tare. În sfârşit, până la urmă a ajuns la
liman: a trecut! ...
Între timp, ajunseseră în faţa blocului în care locuia
Ioana.
— Ce zici, după ce toceşti „oasele” la anatomie, facem o
plimbare prin parc?!
Fata ezită:
— Nu te supăra, îi răspunde ea, nu pot!
— Ei, hai, că n-o fi moarte de om! Tot cu zece o să intri la
Medicină!
— Nu, altă dată! Te rog, Alexandre!
— Îmi pare rău... Atunci nu-mi rămâne decât...
Ioana se apropie mai mult de el, îl îmbrăţişează, vrând
parcă să se asigure că nu e singură pe lume, se înalţă apoi
până la buzele lui - aşa cum proceda, de obicei, ea fiind
mult mai mică şi, după ce-l sărută apăsat, dar scurt, se
desprinde şi începe să alerge către intrarea în bloc.
Puţin ameţit, Alexandru zâmbeşte, mai aşteaptă câteva
clipe, alergând cu privirea în urma ei, iar când fata ridică
braţul, în semn de despărţire, pleacă bucuros, strângând
servieta la piept, de parcă aceasta ar fi fost un scut cu care
băiatul voia să apere - de orice suflare otrăvită şi rea -
92
George Şovu
lumina şi căldura de dinăuntru, cu care fiinţa lui o

înconjura pe Ioana.
Intrând în holul blocului, în timp ce se uita prin
deschizătura cutiei poştale, prinse, în rând cu celelalte, pe
un perete, cutie pe care scria „Familia Popa“, Ioana este
abordată de o femeie în vârstă, care venea de la
cumpărături şi avea o sacoşă plină în mână. În cealaltă,
ţinea un ziar:
— Da’ cum s-a întâmplat, maică?
— Adică, ce să se întâmple? răspunde fata
descumpănită.
— Cum, «ce»? Povestea cu domnu’ Popa! Uite, scrie şi în
ziar! Moartea maică-tii l-a făcut, pesemne, să-şi iasă din
minţi. Băutura! Băutura! Asta e! Tu ce-ai făcut ca să-l o-
preşti?!
Ioana rămâne încremenită. În fiinţa ei totul se amestecă,
se amestecă, în timp ce o mână nevăzută îi strânge sufletul,
să i-l sugrume. Nu mai poate de durere, fiindcă - îi vedeţi? -
şi oamenii de pe stradă au sosit în grabă să se uite la ea.
Iată-i privind prin geamurile ce înconjoară intrarea în bloc,
şi toată lumea de pe scară s-a adunat aici, în hol, şi
omenirea întreagă - toţi, toţi o privesc şi-i strigă: „Tu ce-ai
făcut?...“ Bineînţeles că şi Alexandru a aflat - o faptă ca
asta nu poate să nu se afle -, iar el, Alexandru, trecând
acum prin „parcul lor“, priveşte la „banca lor“ şi,
apropiindu-se de ea, o ia în mâini, da, o ia în mâini, o
ridică mai întâi deasupra capului, apoi o azvârle cât colo,
ca pe-o jucărie stricată de care nu mai ai nevoie şi care se
face praf, praf...
93
Ioana nu are altă soluţie decât să fugă, să fugă şi să se

ascundă, să scape de toate! De-acum, poate să şi moară! îşi
spune ea, pornind să urce scările - la început încet, tiptil,
să n-o observe cei din hol şi să se ia după ea, dar, după ce
se depărtează de ei, cu un fragment din treptele scării,
când ajunge la prima cotitură, face un pas mare, şi încă
unul, repede, mai repede, gâfâie - nu e uşor să sari aşa -,
întinde mâna spre balustradă, trebuie să oprească
balustrada, fiindcă tremură, o să se rupă, cu scară cu tot,
n-o să mai aibă lumea pe unde să urce în bloc... Şi nici
cheia nu intră, nu intră în uşă, probabil că cineva i-a
schimbat broasca, da, i-a schimbat ialele, anume au făcut-
o... sigur! Cei de la Poliţie, ei, nu puteau fi alţii... Uite-i, vin
cu maşina, care-şi face loc cu sirena urlând, urlând... de
durere, urlând...
Se făcuse mică şi se aşezase pe servietă, lângă uşă. N-a-
vusese încotro, fiindcă n-o mai ţineau picioarele. Iar capul -
nu mai era bun de nimic, aşa, despicat în două...
— Ioana, maică, ţi-e rău? Ce e cu tine, fetiţo? Ce s-a

întâmplat? Te-am văzut de cum ai intrat în hol: erai palidă,
te-ai uitat în cutia cu scrisori şi, când te-am întrebat „Ce
mai faci?“, ai alergat spre scări şi-ai început să urci în fugă.
Am luat şi eu liftul în grabă, să te-ajung. Dă-mi mie
cheile... Aşa, acum intră! Să-i dăm un telefon domnului
Popa? Ce zici? Ori să chemăm un doctor, să anunţ
„Salvarea”?...
— Mulţumesc, tuşă Maria - răspunse fata, pe care
bătrâna o ajutase să se aşeze pe canapeaua din sufragerie,
iar după ce-i dăduse să bea puţină apă, îi frecase tâmplele
94
George Şovu
şi încheieturile mâinilor cu oţet, luat din bucătărie.

Cunoştea bine casa, că doar erau vecini de apartament...
După moartea mamei copiilor, ea îi mai ajutase din când în
când: le făcea mâncare, le mai spăla câte ceva...
— Mulţumesc! reluă Ioana. Acum mi-e mai bine... Am
avut aşa... o ameţeală... şi m-a plesnit o durere de cap...
Dar acum mi-e bine...
— Of, fir-ar să fie... Şi cu şcoala asta, că prea înveţi mult!
Mai ai şi toată casa pe cap... Se vede treaba că te-ai obosit
prea rău, fetiţa mea! Ţi-am spus să mă chemi să te ajut! Eu
şi aşa sunt singură...
Ioana izbucneşte în plâns. Bătrâna îi prinde capul lângă
pieptul ei:
— Linişteşte-te! Linişteşte-te, maică! o îndeamnă ea,
mângâind-o. O să treacă, o să fie bine! O să am eu grijă de
voi!
— Deci, tot ştii! se repede Ioana, desfăcându-se de lângă
ea.
— Ce să ştiu, Ioana mamă?
— Că tata a fost arestat!
— Cum, domnu’ Popa arestat? De ce?!...
Ioana începe din nou să plângă...
— A fost un accident la fabrică. Şi se pare că el e vinovat,
că n-a fost atent... O fi fost beat..., cine ştie?! răspunde
fata, zbuciumându-se...
— Ei, lasă, lasă, intervine bătrâna. Poate dă Dumnezeu
să nu fie aşa!...
Neliniştită, Ioana se plimbă prin cameră. Ceasul arată

ora două noaptea. Se apropie de telefon, ridică receptorul,
95
stă o clipă pe gânduri şi-l aşază la loc. Se îndreaptă apoi

spre fereastra camerei şi-o deschide. Din încăpere, se aude
şuieratul unui tren, ca ţipătul unui om, în noapte. Decisă,
de data aceasta, fata ia telefonul de pe măsuţă şi se aşază
cu el în pat. Formează un număr. Ascultă. La capătul
celălalt al firului, telefonul sună prelung, de mai multe ori.
În sfârşit, cineva ridică. O voce neliniştită răspunde:
— Da! Cine e?
Ioana e în mare încurcătură. Sperase ca, printr-o
minune, să răspundă el, dar uite că...
— Vă rog să mă iertaţi - spune fata cu glas pierit ştiu că
e foarte târziu... Dar voiam să-i spun ceva lui Alexandru!
Sunt o colegă de la şcoală!...
— Ce colegă, fetiţo? La ora asta? La două noaptea? o
repede mama băiatului, doctoriţa.
— Am o chestiune foarte gravă! îndrăzneşte Ioana, spre a
motiva gestul ei, e-adevărat, nepotrivit, dacă ţinem seama
de oră...
— Dacă ai chestiuni grave, spune-le mamei şi tatălui
dumitale, domnişoară! Nu deranja nişte oameni străini!
adaugă femeia, trântind receptorul...
Sunetul telefonului lansează ritmic semnale, ca un vaiet
fără speranţă... Ioana aşază şi ea receptorul în furcă...
„Aşadar - străini! îşi spune ea. De fapt, nu înţeleg la ce te
aşteptai! După discuţia cu Isoscel, nu era clar ce părere
are, ori a fost ajutată să aibă familia despre tine? Bine, dar
Alexandru?!... Alexandru... hm! E băiatul lor, va trebui să-i
asculte, până la urmă... Cu atât mai mult acum, când...
Aşadar - «mamei şi tatălui dumitale»! Aşadar - nimeni!
96
George Şovu
Singură!... Buzele Ioanei au prins să tremure. Din ochi,

ţâşnesc iarăşi pârâiaşe fierbinţi...
25
În dimineaţa următoare, adică peste câteva ore doar,

Alexandru, care nu ştia nimic despre nenorocirea fetei, o
aştepta în faţa blocului, cu o garoafa albă în mână.
„Să sperăm să nu mai treacă din nou Isoscel” - îşi spune
băiatul.
De la fereastra camerei, Ioana îl vede. Se frământă... Nu
ştie ce să facă. Şi, dacă-i spune, cu ce-ar putea el s-o ajute?
Şi, mai întâi de toate, cine ştie cum va reacţiona? Dacă nu
va înţelege, dacă-şi va închipui cine ştie ce?!... Nu, ea e
singură! Deci...
Alexandru îşi priveşte neliniştit ceasul. După o clipă de
ezitare, porneşte decis spre intrarea blocului. Urcă scările.
Sună... De dincolo de uşă, Ioana îşi muşcă buzele... Întinde
mâna să deschidă, dar... Neînţelegând, băiatul pleacă...
În ziua aceea, la şcoală, a căutat-o în fiecare recreaţie.
Nimeni nu ştia nimic despre ea. Nici chiar Liana, care-i era
prietenă.
— I-am telefonat după prima oră - îi spune ea. N-a
răspuns nimeni.
Acum el îi telefonează: sună, sună şi iată că receptorul

se ridică.
— Alo, Ioana, tu eşti? Ioana, răspunde, tu eşti? repetă
Alexandru.
97
Fata aşază încet receptorul în furcă. Tremură din toată

fiinţa ei...
Ieşind din curtea casei sale ca o furtună, Alexandru
începe să alerge pe trotuar. O ia de-a dreptul, prin parc...
„Banca lor“ era pustie... Ajuns la Ioana, sună apăsat la uşa
apartamentului. Încă o dată şi încă o dată... Nu răspunde
nimeni. Pune urechea şi ascultă: nimic, nici o mişcare.
Bate cu pumnul în uşă, strigând în acelaşi timp:
— Ioana, Ioana, deschide! Ştiu că eşti acasă! Ioana, ce s-
a întâmplat? Deschide!...
Parcă înnebunise... Îşi dă seama că s-ar putea să apară
vecinii, să se facă de râs!... Nu apare, din fericire, nimeni.
Atunci, sună el la apartamentul vecin. Deschide tuşa
Maria:
— Sărut mâna - spune băiatul. Mă iertaţi că vă
deranjez... Nu ştiţi, cumva, Ioana Popa, vecina
dumneavoastră... N-aţi văzut-o? Noi suntem colegi, dar
astăzi...
— Ba da, maică, am văzut-o adineaori. Tocmai pleca de-
acasă!
— Vă mulţumesc, mă iertaţi! spune Alexandru total
derutat. ..
În timpul acesta, fata pătrundea în holul, plăcut mobilat,
al unei secţii de poliţie.
— Vă rog, unde-l pot găsi pe domnul căpitan Marinescu?
se adresează ea ofiţerului de serviciu.
— La etajul I, a doua uşă pe dreapta! îi răspunde acesta.
Dar, uite-l, chiar acum coboară...
98
George Şovu
Căpitanul cobora într-adevăr scările, însoţit de acelaşi

bărbat cu care venise acasă la Ion Popa şi care nu era altul
decât procurorul Vârlan.
Ioana simte, la început, o strângere de inimă. Apoi, o
căldură bună i se strecoară în suflet, văzând cum cei doi,
cărora ea le ieşea înainte, îi zâmbeau prieteneşte.
— Ce faci, frumoasă domnişoară? o întâmpină
procurorul...
— Bună ziua! Mă iertaţi..., răspunde, politicos, fata.
Tocmai veneam... Poate mi-aţi putea spune...
— Dacă nu te grăbeşti prea tare - intervine căpitanul -,
hai, vino cu noi puţin, te luăm cu maşina, până aici, în
apropiere, unde avem o treabă urgentă. Vorbim pe drum!...
Pentru Alexandru, noaptea care a urmat a fost de

coşmar! Mai întâi, s-a plimbat ca un leu în cuşcă, ore în
şir. A telefonat la Ioana de zeci de ori, dar truda a fost
zadarnică: nici un semn de viaţă nu s-a arătat la orizont.
Iar când a adormit, a visat tot felul de prăpăstii...
Dimineaţa s-a dus direct la şcoală. A intrat în clasă, fiindcă
deja întârziase. În spatele lui se afla profesorul care venea
la prima oră.
Cum s-a sunat însă de recreaţie, Alexandru s-a repezit în
clasa Ioanei. Locul ei din bancă era pustiu...
Văzându-l, Corina îi apare în faţă şi, cu jucată
dezinvoltură, începe să fredoneze, învârtindu-se în jurul-
lui:
— ”Fire uşoară femeia are/ E schimbătoare/ Ca fulgu-n
zbor!“
99
— Lasă prostiile! o repede Alexandru. Ce-i cu ea? N-aţi

aflat nimic?
— ”Nu cerceta aceste legi - răspunde fata, jucându-şi,
mai departe, rolul de improvizată intrigantă - că s-ar putea
să le-nţelegi!“ Şi-atunci să te văd, băieţaş!
Liana, colega Ioanei, care-a asistat la scenă, îi strigă:
— Termină, Corina!
Apoi, adresându-se lui Alexandru:
— Stai, dom’le, liniştit! Are fata nişte probleme, o să vină!
— Ce fel de probleme? întreabă acesta, suspicios.
— Ei, şi tu acum! Vrei să le ştii pe toate! Probleme! Mi-a
spus că le rezolvă şi vine!
Minţea. Nu reuşise să dea de Ioana. O căutase de câteva
ori la telefon, dar... Ce să-i spună însă lui Alexandru?
„Probleme”!...
A mai trecut o noapte. Alexandru, îmbrăcat pentru

şcoală, cu taşca lângă el, formează un număr de telefon:
— Alo, Eugen? vorbeşte el, în şoaptă, ca să nu-l audă
mama, care trebăluia prin bucătărie. Auzi, fii atent: am să
lipsesc la prima oră. Dacă întreabă Socrate unde sunt,
pune tu un „trombon”! Ne-am înţeles? Mersi! Salut!
— Nu vii odată? Se răceşte laptele! se aude glasul
doctoriţei.
— Am venit! răspunde Alexandru, aşezând încet
receptorul.
— Hai, mai repede! Ai să întârzii!
Liceanul observă că mamă-sa se pregăteşte să facă
prăjituri.
— Dar ce, nu te duci la spital? o întreabă el.
100
George Şovu
— Astăzi am liber! Diseară vine şi tata. Mi-a dat telefon...

Şi, în plus, o să avem musafiri!
— Cine? se interesează Alexandru într-o doară,
terminându-şi de băut laptele.
— Lasă c-o să vezi tu!
Când iese din bloc, Ioana dă cu ochii de Alexandru, care
o aştepta chiar lângă treptele de la intrare.
— Ioana! strigă băiatul.
Fata tresare. În ochi i se citeşte, pentru o clipă, bucuria.
— Ioana, ce s-a întâmplat?
Aceasta îl priveşte cercetător şi nu-i răspunde imediat.
Porneşte pe alee. Alexandru o urmează. Ajung în stradă.
— Nu ştii nimic? întreabă ea aproape şoptit.
— Ce să ştiu? Că te caut de două zile? Că mă ia în
„balon” Corina?
În ciuda durităţii voite a vorbelor lui Alexandru, Ioana se
înseninează, de parcă ceea ce aude i-ar face plăcere.
„înseamnă că nu ştie nimic! Asta e bine!“ îşi zice ea.
— Alexandre, îmi pare rău, nu pot să-ţi spun acum,
răspunde încurcată.
— Şi de ce, mă rog?
— Nu înţelegi?... Acum nu pot!
— Nu înţeleg!
— înseamnă că nu vrei..., că n-ai încredere în mine.
— Cum să am? se aprinde Alexandru. Te caut şi tu te
ascunzi; la telefon, mă eviţi, te faci că nu eşti acasă,
umbli... numai tu ştii pe unde şi-mi spui să te înţeleg! Ce
să înţeleg? o întreabă, aproape ţipând şi zguduind-o de
umeri...
101
— Mai delicat, tinere, că nu eşti buldozer! îl

admonestează un bărbat în vârstă, care trece pe trotuar, pe
lângă cei doi. Şi vezi că, în curând, ai să primeşti o
scrisoare!...
Alexandru întoarce, enervat, capul, pus pe harţă, dar
recunoaşte în bărbatul ce se îndepărtează printre oameni
pe maistrul pe care ei îl îndrăgiseră în vara trecută, când
lucraseră pe şantierul acela de construcţii. Toată lumea îl
numea „Nea Tăticu’“, pentru că, persoană foarte simpatică
şi om bun şi de toată isprava, avea el o vorbă când se
adresa cuiva, mai ales tinerilor, pe care voia să-i încurajeze:
„Hai cu tăticu’!“, „Vino la tăticu’!“ Şi „Tăticu’“ i-a rămas
numele, „Nea Tăticu’“... Dându-şi seama cine e cel ce i se
adresase, Alexandru este tentat să se ducă după el, mai cu
seamă să afle despre ce scrisoare e vorba, dar nu poate
întrerupe discuţia cu Ioana. Se enervează şi mai tare.
— Alexandre, să nu ne certăm! spune fata. Acum trebuie
să merg neapărat undeva!
— Vin cu tine! spune el, hotărât. Aşteaptă-mă puţin!
Şi, privind în lungul străzii, începe să alerge în urma lui
„Nea Tăticu’“. Îl strigă, dar pe stradă e zgomot şi cel
strigat nu aude. Când să-l ajungă, acesta se urcă într-un
autobuz, care tocmai pleca din staţie.
Băiatul se întoarce la locul unde o lăsase pe Ioana. Fata
se urcase într-o maşină, în care se aflau doi bărbaţi.
Maşina demarează. Lui Alexandru îi vine să arunce cu
pietre în urma acelei maşini. Până una-alta, loveşte cu sete
într-un ghemotoc de hârtie ce-i apare în cale.
102
George Şovu
26
În camera lui, Alexandru stă întins pe pat, îmbrăcat aşa

cum plecase în dimineaţa aceea de-acasă. Chipul îi este o
imagine a frământării şi a amărăciunii.
În cameră intră mama. Îi aduce o cămaşă proaspăt
călcată. Păşeşte încet şi o agaţă pe marginea uşii dulapului.
Crede că băiatul doarme. Când întoarce capul spre el,
observă că acesta o priveşte.
— Te-am trezit? îl întreabă.
— Nu dormeam!
— Nu prea eşti în apele tale.
— Ei, fleacuri!
— Probleme de amor?
— Nu prea cunosc expresia! răspunde Alexandru ironic.
Doctoriţa se aşază lângă băiat.
— Când aveam doisprezece ani - spune ea - am întrebat-
o pe mama ce-nseamnă cuvântul amor. Şi ea mi-a răspuns:
„Omul, când se naşte, spune «A»! Iar când moare, spune
«Mor»! Deci: «a - mor»! între aceste două hotare este viaţa!“
— Cred c-am s-o plagiez pe bunica. Praf îl fac pe Socrate!
spune Alexandru, amuzat.
Mama râde şi dă să plece din cameră.
Băiatul o reţine, luându-i mâna:
— Mamă! Ştii, atunci, când cu spitalul: îmi pare rău.
Cred c-am fost cam măgar. Ţi-am văzut ochii: parcă tăiaseşi
ceapă. Era clar că nu „aranjaseşi” povestea cu ochelarii.
— Nu-i nimic, a trecut! răspunde mama, bătându-l,
băieţeşte, pe umăr.
103
— Faci o-ngheţată de ciocolată, d-aia de care-mi place

mie, cu frişcă, dacă-ţi spun ceva?
Doctoriţa îl priveşte curioasă:
— Dau la Medicină! îi comunică Alexandru, cu un aer
solemn.
Femeii nu-i vine să creadă.
— Am înţeles că ţii foarte mult la asta! Şi cred că ai
dreptate: a salva viaţa cuiva nu e o bagatelă!
Mama, fericită, cu ochii aproape în lacrimi, îl
îmbrăţişează.
Tocmai atunci, pe uşă, intră inginerul. Doctoriţa îi iese
înainte.
— Bine că n-ai venit după ce plecau musafirii! spune ea.
— Păi, ce, au venit? întreabă acesta îngrijorat.
— Asta mai trebuia!
— Am avut o pană!... Sărut mâna! Mi-a fost dor de voi!
Alexandru ce face?
— E la el.
— Ştie că vine şi Mihaela?
— Sst! Vorbeşte mai încet.
Băiatul apare din camera lui:
— Salut, tată! îi spune, îmbrăţişându-l.
Inginerul îl sărută pe frunte, zburlindu-i părul,
prieteneşte.
— Hai, hai, mai lăsaţi tandreţurile, că acuşi pică
musafirii. Tu - repede la duş! îşi orânduieşte ea soţul. Lasă
geamantanul, că m-am săturat de el! Şi tu ce mai aştepţi?
îl ia în primire pe Alexandru. Pune-ţi rapid costumul cel
nou! îţi fac o surpriză plăcută.
104
George Şovu
— Ştii că mie nu-mi prea plac surprizele... Iar în seara

asta, cu atât mai mult!... răspunde, dintr-o dată,
morocănos.
În faţa casei, opreşte un taxi, din care coboară un bărbat

de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, însoţit de o
femeie cam de vârsta mamei lui Alexandru. Ultima care
coboară este o fată de optsprezece ani, blondă, cu părul
lung, până la umeri, cu ochi albaştri.
— Bună seara, domnule Angelescu. Sărut mâna,
doamnă! Bine aţi venit la noi! îi întâmpină, cu căldură,
tatăl lui Alexandru. Mi-a povestit atâtea soţia mea despre
dumneavoastră, despre spital, se adresează el femeii.
Doream foarte mult să vă cunosc.
— Şi noi ştim multe despre familia dumneavoastră -
răspunde inginerul Angelescu (şi el era tot inginer), din
aceleaşi surse...
Gazda, care apăruse între timp, se îmbrăţişează cu
colega sa de spital, care-şi prezintă soţul, apoi fiica:
— Mihaela! se recomandă fata scurt.
— A, eşti, într-adevăr, frumoasă! exclamă doctoriţa
Bârsan. Mamă-ta nu se lăuda degeaba. Eu te cunosc din
poze, de când erai cât lingura.
De la fereastră, Alexandru urmăreşte scena. Se mai
priveşte o dată în oglinda din hol, îşi aranjează puţin
cravata, părul, apoi iese pe scări.
— Iată-l şi pe băiatul nostru! îl recomandă tatăl.
105
Alexandru sărută mâna doctoriţei Angelescu, îl salută pe

soţul acesteia, apoi, apropiindu-se de Mihaela, o priveşte
lung, înclinându-se, politicos, în faţa ei.
— Noi ne cunoaştem! exclamă fata, zâmbind.
— Vă cunoaşteţi? întreabă mama Mihaelei, mirată.
— Da! răspunde Alexandru.
— De când? se aude glasul doctoriţei Bârsan.
— Ei, ăsta e secretul nostru! precizează fata.
— Vasăzică, deja aveţi secrete! insinuează mama
băiatului.
Seara a trecut repede. A fost plăcută... Acum, gazda a

aşezat pe masă un tort frumos, cu frişcă:
— Alexandre, ce părere ai, ne retragem? întreabă
Mihaela, pe neaşteptate.
Propunerea ei şochează. Alexandru se aprinde la faţă,
deşi, evident, n-ar fi vrut. Este puţin fâstâcit.
— Nu vă speriaţi - intervine doctoriţa Angelescu -, aşa e
Mihaela. Vrea să dea gata pe oricine. Altfel este fată
cuminte şi... foarte silitoare.
— Mamă, nu-mi strica buna reputaţie! glumeşte
Mihaela, luându-l în acest timp de braţ pe Alexandru, care
o conduce spre camera lui.
— Sper că ai şi muzică, nu? îl întreabă ea, de cum intră
în cameră, grăbindu-se, în acelaşi timp, să admire ordinea,
curăţenia, aerul plăcut al încăperii...
— Nu-ţi vine niciodată să arunci cărţi pe jos, şi hainele,
ciorapii, în sfârşit, ce întâlneşti la îndemână? mai spuse, în
106
George Şovu
timp ce-i trecea în revistă cărţile de pe birou, ori pe cele

aflate în bibliotecă.
— Nu! răspunde scurt băiatul.
— Mie, da! adaugă Mihaela. Mie îmi vine să arunc şi
cărţi, şi haine, şi tot ce întâlnesc în cale! Şi, dacă îmi vine,
îmi vine, arunc, ce să fac?!... De aceea, la mine în cameră e
mai puţină ordine decât aici..., mărturisi ea, fără nici o
urmă de jenă.
Între timp, mama lui Alexandru aduse un platou cu
două bucăţi de tort, precum şi o sticlă de lichior „făcut în
casă“, după cum a ţinut să precizeze, deci „cu foarte puţin
alcool”...
— Aşa, da! Mulţumesc, doamnă! spune, fata, întinzând
mâna spre sticlă şi turnându-şi în pahar, fără să mai
aştepte să fie invitată.
— Alexandre, de ce nu eşti atent? îl mustră mama pe
băiat, care nu era de fapt cu nimic vinovat, deoarece făcuse
şi el gestul de a prinde sticla spre a-şi îndeplini obligaţiile
de gazdă, însă Mihaela i-o luase înainte.
— Nu vă faceţi probleme, eu nu mă formalizez! interveni
fata, după care mama lui Alexandru părăsi camera,
lăsându-i singuri.
Mihaela se aşeză într-un fotoliu, punându-şi picioarele
unul peste altul. Alexandru luă şi el loc într-un fotoliu, de
vizavi, şi începu s-o privească oarecum detaşat, dar cu o
vădită curiozitate... Era îmbrăcată într-o rochie lungă,
dintr-o mătase naturală, foarte fină, de culoarea cerului
albastru, limpede şi strălucitor, care era şi culoarea ochilor
ei. Decoltată, fără mâneci, cu spatele aproape gol, cu o
107
despicătură pe piciorul drept, rochia abia se ţinea pe trupul

frumos al fetei.
Punându-şi paharul cu băutură deoparte, Mihaela
scotoci grăbită în propria-i poşetă, scoţând de-acolo un
pachet de „Kent“ şi o brichetă micuţă, frumoasă ca o
bijuterie. A- prinzându-şi o ţigară, trase cu voită lăcomie
fumul în piept, dar se înecă şi începu să tuşească.
Alexandru schiţă un zâmbet uşor.
— Te rog să te serveşti, îl îndeamnă, arătându-i pachetul
de ţigări. Ori nu fumezi?
— Mulţumesc! Nu fumez! răspunde Alexandru apatic.
— Măi, măi, ce băiat cuminte are mama, adaugă
Mihaela, cu ironie. Ia spune, continuă ea, n-ai nici un
viciu? Nu-ţi plac nici ţigările, nici băutura, nici fetele?
Nimic?
— Nu, nimic din tot ce-ai amintit! N-am nici un viciu! Ce
să-i faci, sunt un băiat model! răspunde Alexandru, pe un
ton asemănător. Ţigările nu-mi plac în nici un caz şi nici
fetele care fumează... Exceptez, bineînţeles, persoanele de
faţă, care se remarcă printr-un şarm anume, chiar şi
atunci când îţi aruncă fumul în nas.
— O, dar ai limbă ascuţită, tinere! îmi placi! începusem
să mă tem, cu toate că auzisem numai lucruri bune despre
tine.
— Ce vorbeşti? Ai şi făcut cercetări? Ai venit
documentată, deci!
— Bineînţeles, altfel cum?!
— Atunci, mă bucur că încep să mă reabilitez, în ochii
tăi... frumoşi!
— Ei, aşa mai merge! Dă-i drumul, te ascult!
108
George Şovu
— Şi, cum îţi spuneam: ţigările nu-mi plac, dar să

trecem peste asta.
— Dacă chiar aşa stau lucrurile, ei bine, îţi promit că în
seara aceasta n-o să mai fumez. Fac acest sacrificiu pentru
tine! Şi să ştii - îl ameninţă Mihaela cu unghia-i roşie şi
prelungă de la arătător - că eu fac rar sacrificii pentru
cineva. Sunt învăţată ca alţii să le facă pentru mine.
— Sunt adânc impresionat şi recunoscător, spuse
Alexandru, punându-şi mâna dreaptă la piept şi schiţând
un gest de reverenţă. Dar, să trecem mai departe, dacă-mi
dai voie.
— Te rog, te rog!
— Cu băutura nu mă prea omor, aş zice chiar
dimpotrivă, îmi este aproape străină, ca şi ţigările; iar, cât
priveşte fetele, cine poate să le înţeleagă! mai zise el,
subliniindu-şi vorbele cu un gest al capului, care sugera cel
puţin o dezamăgire.
— Aşa!... Vasăzică, pe fete „cine poate să le înţeleagă”?...
De fapt, ai spus, fără să vrei, un mare adevăr. Voi, bărbaţii,
nu prea sunteţi în stare să înţelegeţi femeile! Voi sunteţi
fiinţe mult mai elementare decât noi.
— Ei, trăim şi noi, ce să facem! Dacă aşa a vrut
Dumnezeu? Parcă poţi să te revolţi? Şi, dacă te revolţi, mă
rog, la ce rezultate ajungi?! Aşa că...
— Bine, Alexandru Bârsan! Bravo! îmi placi!
— îţi atrag, respectuos, atenţia că ai mai spus-o o dată.
Şi doar nu vrei să mă faci să cred că acesta-i adevărul.
— Ba să crezi! De ce nu? De ce nu mi-ai plăcea, la urma
urmei? zise Mihaela, ridicându-se de pe fotoliu şi întinzând
mâna spre a-l invita şi pe Alexandru să se ridice. Când a-
109
cesta se află în picioare, fata se îndepărtează puţin de el,

cântărindu-l de sus până jos şi spunând: Iată - bine
crescut eşti, de arătos, n-am ce zice, măcar o parte din
cărţile acestea cred că le-ai citit, aşa că ai ceva în cap, plus
ceea ce ţi-a inoculat mama noastră - şcoala, de vorbit văd
că ştii să vorbeşti, vicios ai spus că... departe de tine
gândul, ştii să faci curăţenie, să păstrezi ordine, te
pomeneşti că ştii să faci şi mâncare?... Totul e deci cum nu
se poate mai bine! spuse fata^ ca o concluzie, aşa că, de ce
să nu-mi placi? îmi placi, Alexandru Bârsan! repetă ea,
zâmbind seducătoare, în timp ce, apropiindu-se de el, îl
prinse cu amândouă mâinile pe după gât, îşi lipi trupul
fierbinte de cel al băiatului şi, aplecându-i capul, ca să
ajungă până la buzele lui, îl sărută prelung!...
Când se desprinse din braţele ei, Alexandru respiră
adânc, uitându-se, în acelaşi timp, speriat spre uşa
camerei...
Ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi petrecut, Mihaela
spuse, pe un ton de totală degajare:
— Şi-acum, muzică! Hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi?
Băiatul se supuse, apăsând pe butonul casetofonului.
Mihaela începu să danseze de una singură, de parcă n-ar fi
fost nimeni altcineva în cameră. Alexandru rămase
deoparte, aşezându-se, până la urmă, pe fotoliu, ca să
poată s-o urmărească mai bine. Fata dansa cu pasiune,
executând tot felul de mişcări, ca într-o gimnastică
chinuită, dezarticulată, ce-i producea, totuşi, în mod
curios, plăcere, deoarece pe chipul ei se perinda un şir
întreg de nuanţe de zâmbet, însoţite de o bogată gamă de
110
George Şovu
murmure, de la cele guturale, coborâte, până la cele înalte

şi pure, desprinse parcă din trilurile privighetorii.
După o impresionantă avalanşă de energie revărsată în
juru-i, în aşa fel încât întreaga cameră ajunsese să vibreze
parcă de sufletul şi de murmurul ei, Mihaela se potoli ca
prin minune şi, oprindu-se în faţa lui Alexandru, îi spuse,
cu o neasemuită tandreţe:
— Vino, te rog, să dansăm! Gata cu ţopăiala! Mi-ajunge!
Asta înseamnă, continuă ea, că trebuie să pui neapărat un
tango! Ai aşa ceva?
— Sigur, domnişoară! Suntem o casă... respectabilă.
Avem tot ce doriţi! Numai un bob zăbavă, să schimb caseta!
Şi, într-adevăr, introducând în aparat o altă casetă,
Alexandru făcu să se reverse în cameră acordurile sublime
ale unui tango celebru, care ar fi ridicat de pe bancă şi pe
nişte tineri de... optzeci de ani, dacă s-ar fi aflat, cumva, de
faţă.
Toată numai zâmbet şi roşie la faţă ca mărul din poveste,
Mihaela îşi desfăcu braţele spre a-şi primi partenerul, ce se
apropia cu oarecare şovăială. Alexandru simţi cum îi
înlănţuie gâtul nişte tentacule fierbinţi, iar de sus şi până
jos fiinţa lui se pomeni fulgerată de fiori cu totul aparte,
care-l ameţeau şi-i tăiau parcă răsuflarea. Subţire şi
mlădioasă, cu forme provocatoare, Mihaela vibra lângă el,
curgând ca o binefacere rară, adusă de un vis vrăjit.
„Curios, gândi Alexandru, apelând la bruma de judecată
ce-i mai rămăsese limpede, ce-o fi având această fată de se
lipeşte de tine ca un adevărat magnet?! Un magnet care îţi
răscoleşte tot sângele, toată simţirea, totul, totul!“ Nu-şi
mai amintea să mai fi avut vreodată o asemenea senzaţie...
111
Şi doar a strâns-o în braţe şi pe Ioana! Da, dar în faţa ei,

nu ştia de ce, îi venea să îngenuncheze şi s-o privească aşa
cum faci cu o icoană, s-o admire, s-o mângâie cu sfială, să-
i sărute fiecare deget, şi ochii, pe rând, şi obrajii, şi fruntea,
şi părul, şi buzele de pe care avea impresia că adună
nectarul celor mai parfumate flori. Pe când Mihaela..., ea e
toată un clocot, un tumult ce se revarsă peste tine, te
acaparează şi te... zăpăceşte! O zăpăceală plăcută, ce-i
drept, care te scoate din cotidian, făcându-te să uiţi de tot
şi de toate, să uiţi şi să nu-ţi mai pese de nimeni şi... de
nimic!
— Dansezi bine, Alexandru Bârsan, rosti, pe neaşteptate,
Mihaela, desprinzându-se de el şi trezindu-l astfel din vraja
în care se lăsase cufundat cu atâta nebănuită plăcere, îmi
place, îmi place şi cum dansezi! Deci, totul este OK! Drept
să-ţi spun, aproape că nu mă aşteptam. Venind către voi,
mă gândeam, cu teamă, că s-ar putea să întâlnesc un băiat
oarecare, studios şi atâta tot. Îmi pare bine că nu este aşa!
Căci, cu toate stângăciile tale - ca să fim drepţi, cu unele
stângăcii ori reticenţe -, eşti un june clasa întâi! Scuză-mi,
te rog, limbajul!...
Rostind aceste vorbe, Mihaela se eliberase parcă încă o
dată de fluxul acela misterios ce-o stăpânea, redevenind
lucidă, şi ironică.
Se aşeză pe fotoliu şi, ridicând de pe masă paharul gol, îl
întinse spre Alexandru, ca să-i mai toarne în el din acea
licoare atât de plăcută la gust, pe care-o savurase înaintea
celor două reprize de dans. Alexandru se execută, turnând,
după aceea, câţiva stropi şi în paharul său. Ciocniră.
— Pentru prietenie şi izbândă! spuse fata.
112
George Şovu
— Şi pentru iubire! adaugă Alexandru, gândindu-se, de

fapt, la Ioana.
— A! Eşti derutant, tinere!
— Şi când te gândeşti că împlinesc performanţa fără să
mă străduiesc...
— Cu-atât mai interesant: trebuie să te mai studiez!
Şi, ridicându-se, se apropie de bibliotecă, oprindu-se în
faţa unor fotografii:
— Oho! Îmi place! E bună practica pe şantier! exclamă ea
privind acele imagini. Şi, uite şi „teoria“! Se pare însă că lui
Socrate nu-i prea pria! remarcă privind chipul, cam
încruntat, al profesorului.
— Da’ de unde-l cunoşti tu? întrebă Alexandru,
nedumerit.
— Ei, fiecare cu secretele lui!...
O bătaie în uşă spulberă însă atmosfera tuturor
„secretelor” lor din această seară.
— Iertaţi-mă, copii, că vă deranjez, spuse doamna
Angelescu, al cărei cap apăru în deschizătura uşii, dar este
târziu, trebuie să plecăm. V-aţi distrat bine?
— De minune! răspunde fata, după care, întorcându-se
spre „gazda“ sa, îi întinde mâna şi îi spune: Pe curând,
Alexandre!
— Sărut mâna, domnişoară Angelescu! Sărut mâna,
doamnă! spuse Alexandru, sărutând, într-adevăr, mâna
Mihaelei şi pe cea a mamei sale, care, peste câteva minute,
părăseau, însoţite de inginer, casa familiei Bârsan.
După plecarea musafirilor, mama lui Alexandru ar fi vrut
să-l întrebe ce părere are despre fată, dar acesta a evitat-o,
retrăgându-se imediat în camera lui, semn că nu vrea să
113
stea de vorbă cu nimeni. Doctoriţa şi inginerul, trecând pe

lângă uşa băiatului, au auzit, la un moment dat, acordurile
acelui splendid tango, într-ale cărui legănări de vis
Alexandru o ţinuse în braţe pe Mihaela.
A doua zi, de dimineaţă, deşi era duminică, Alexandru se

trezi speriat de chemările insistente ale soneriei.
Deschizând, în pragul uşii o văzu pe Mihaela. Se frecă la
ochi, fiindcă nu-i venea să creadă:
— Să-ţi urez „somn uşor!“ mai departe sau... facem o
plimbare? Hai, spune repede!
— Se pare că n-am de ales - răspunde Alexandru,
zâmbind. Aşteaptă-mă o clipă, că doar n-o să mă iei la
plimbare în pijama. Vrei să intri puţin?
— Nu, aştept aici, în curte! E foarte frumos!
Rămasă în grădina casei, Mihaela se aşeză pe o bancă,
străjuită din spate de tufe de trandafiri. Încercă să rupă
un boboc ce abia se desfăcea spre soare, dar înţepătura cu
care o primi acesta o făcu să renunţe.
Înainte de a pleca, mai stătuseră de vorbă câteva minute

în grădină. Alexandru o cercetase atunci cu luare-aminte:
Mihaela era îmbrăcată cu un pantalon subţire, gri-argintiu
la culoare, strălucitor, care se mula perfect pe trupul ei, iar
în sus avea o bluză scurtă, bleu, ce se termina înainte de a-
114
George Şovu
i ajunge la pantaloni, lăsându-i astfel descoperită talia

subţire şi fină. Pe sub bluză, Alexandru nu credea ca fata
să mai aibă ceva, deoarece sânii, frumoşi, se rotunjeau în
deplină libertate. Privind-o numai, băiatul simţi
renăscându-se în el acei fiori ce-l bântuiseră toată seara
trecută şi întreaga noapte.
— Aşa-i că m-ai visat? întrebă fata, pe neaşteptate...
Mergeau pe trotuar, unul lângă celălalt.
— Se putea altfel?
— O, bravo! Şi cum m-ai visat? Spune, cum?
— Dansând! Am dansat cu tine toată noaptea!
— Păi, asta înseamnă că nici nu ne-am despărţit!
sublime fata, cu un zâmbet cochet... Şi, să ştii că şi eu te-
am visat! reluă ea după câteva clipe. Am visat că ne
plimbam printr-un parc... de aceea am şi venit: să fie în
continuarea visului!...
Au ajuns, între timp, în faţa „Parcului Primăverii”.
— A, dar uite şi parcul visat de mine azi-noapte! exclamă
Mihaela. Alexandre, extraordinar, chiar un asemenea parc
am visat, să ştii! Nu glumesc! Uite-aşa era intrarea, ca
aceasta; şi, de-aici, de sus, pornea o alee mare la dreapta,
care dădea într-alta, încărcată, pe-o parte şi pe cealaltă, de
nişte trandafiri frumoşi, în spatele cărora se afla un soi de
salcâmi pitici, cu flori liliachii... Nu cred că salcâmii
înfloresc o dată cu trandafirii, dar în vis ştii cum se
întâmplă...
Alexandru se uita foarte mirat la ea, pentru că parcul
descris era chiar acela în faţa căruia se aflau, iar aleea cu
trandafiri şi salcâmi era locul cel mai îndrăgit de el şi de
Ioana. Acolo se afla „banca lor“.
115
— Ce te uiţi aşa mirat la mine? îl întreabă Mihaela.

— Mă uit, fiindcă nu pot să cred că ai descris acest parc
numai după imaginea din visul tău, fără să fi trecut
vreodată pe-aici!
— Îţi jur că n-am trecut niciodată! Ori, poate, nu-mi mai
amintesc eu! în sfârşit, hai să intrăm! îl îndeamnă ea pe
băiat, luându-l de braţ şi lipindu-se, tandră, de şoldul lui.
Vreau să ne aşezăm pe o bancă... Suporţi o declaraţie de
dragoste? mai spuse Mihaela, cu sufletul încordat ca un
arc, ce stă să zvâcnească: săgeata scăpată din el ori ajunge
în albastrele nemărginiri ale cerului, ori, frângându-se, face
ocol şi prăpăd în propriul ei orizont de viaţă.
Alexandru are parcă o stare de sufocare. Se gândea că,
în orice clipă, putea să treacă pe-aici Ioana şi să-l vadă... Şi
unde? în „parcul lor“, „pe banca lor“... cu altcineva!...
Mihaela îl observă şi-l înţelege. Şi ea îşi simte sufletul
cuprins de tremur şi de remuşcare. Ceea ce pornise să facă
i se părea acum un adevărat sacrilegiu... Îi spusese Corina,
colega Ioanei şi prietena Mihaelei: „E un moment propice
pentru atac. A intrat dihonia-ntre ei... Nu ştiu ce-a păţit
domnişoara, lipseşte de la şcoală, de-o vreme, iar dânsul e
ca un Othello, numai că nu prea dă de ea, ca s-o sugrume!”
Ea, Corina, îi spusese totul despre cei doi şi despre parc...
Numai că Mihaelei, cunoscându-l mai bine pe Alexandru -
care-i strecurase lumină în inimă de-atunci, de la
cinematograf -, i se întâmplase tocmai ceea ce nu şi-ar fi
dorit, cel puţin acum: se îndrăgostise de el... Şi, totuşi...
„Nu, nu pot să calc peste flori”, peste nişte „flori” atât de
frumoase, chiar dacă ele îmi „rănesc sufletul cu parfumul
lor dumnezeiesc”...
116
George Şovu
— Poftim? Ai spus ceva? întreabă Alexandru, nereuşind

să înţeleagă murmurele fetei.
— N-am spus nimic! Te rog să mă ierţi, Alexandre,
răspunse Mihaela, albă la faţă ca varul. Să ne întoarcem!
propuse ea. Cunosc parcul, îl cunosc din vis... Prefer să
rămân cu visul! El e mai frumos!... Da, e mai frumos! Şi... e
singurul meu adevăr, în ceea ce te priveşte!...
Apoi, făcând un efort şi reuşind să părăsească această
stare de melodramă, care nu i se potrivea, adăugă,
glumind:
— De fapt, n-am vrut decât să te văd. Mi se făcuse dor de
tine! Trecuse doar atâta timp de când ne-am văzut ultima
oară... O mică eternitate!...
27
În faţa uşii Ioanei, Alexandru priveşte atât de insistent,

de parcă ar vrea să vadă prin lemnul acela care acoperă
intrarea... spre adevărul ce-i scapă printre degete,
chinuindu-l aşa de mult. Mai sună încă o dată: lung,
insistent. Apoi ascultă, din nou: nimeni! în clipa aceea,
zăreşte o lumină. Aleargă în urma ei..., ajungând la
internatul la care se afla Gabriel...
— Eu sunt Alexandru, colegul Ioanei - îi spune el
copilului, pe care l-a găsit jucând fotbal, în curte. Vreau
neapărat să vorbesc cu ea. Trebuie să-i dau o lucrare...,
adică nişte notiţe, la română... Mi le-a cerut..., dar unde e,
că la şcoală n-a venit?
117
— Nu ştiu! răspunde Gabriel, după câteva secunde, în

care l-a măsurat pe Alexandru. La mine vine sâmbătă, să
mă ia acasă!
— S-a întâmplat ceva cu ea? Tu nu ştii nimic?
— Nu! Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic! se
aude, sec, glasul copilului, care îi mai aruncă o privire
întrebătoare şi-apoi îi întoarce spatele.
Andrei aşază pe catedră un casetofon şi apasă pe

butonul de pornire. În sală se revarsă melodia unui
cunoscut tango.
Câţiva băieţi, aflaţi în recreaţie, încep să exerseze în
ritmul melodiei. Apoi se prind în dans cu fete.
Deodată, melodia se opreşte şi în clasă se aude, spre
surprinderea tuturor, glasul lui Alexandru, imprimat pe
bandă:
„Dragostea modelează liniile fiinţei umane. Ea trăieşte din
izvoarele sufletului, dar merge pe drumul vieţii cu ochii
minţii, ai raţiunii...“
Abia acum Alexandru, care se afla în bancă şi scria ceva,
îşi dă seama că cel care vorbeşte este chiar el. Sare, ca de
pe jar, strigând:
— Andrei!
Totodată, iese din bancă, plin de furie, cu intenţia de a
ajunge la catedră.
— Ţineţi-l, dacă vreţi să ascultaţi mai departe! îşi
îndeamnă Andrei colegii.
Doi băieţi se reped şi-l blochează pe Alexandru.
118
George Şovu
— Şi-acum... replica dumneaei, spune Andrei, pornind,

din nou, aparatul, pe care-l oprise:
„Te iubesc, cum iubesc dimineţile/ Ce-mi murmură în
suflet,/Pure şi adevărate/ Ca fiecare cântec închis în trupul
meu“ - se aude vocea caldă, patetică, a Ioanei.
— Eşti un măgar! îl admonestează Alexandru, zbătându-
se să scape din strânsoarea colegilor. Dacă nu-l opreşti, îţi
rup oasele!
Andrei continuă să se amuze. Clasa o ascultă mai
departe pe Ioana: „Te iubesc/ Cum iubesc florile/ Ce-şi
înalţă culorile/ Spre ochii unui albastru/ Imens şi greu de
strălucire!“
În acest moment, Alexandru îi zvârle cât colo pe cei doi
care-l ţineau şi se repede spre Andrei. Acesta ia casetofonul
şi încearcă să fugă. Din doi paşi însă, Alexandru îl prinde
şi-i arde, cu sete, un pumn în bărbie. Andrei se învârte pe
loc şi cade ameţit. În cădere, se izbeşte cu tâmpla de colţul
de lemn care încadra tabla... Faţa i se umple de sânge. Îşi
pierde cunoştinţa... Câteva fete ţipă şi ies pe uşă, alergând.
Alexandru, speriat, alb la faţă, îngenunchează şi, luând
între palme capul celui lovit, strigă cu disperare:
— Andrei! Andrei!
Dar colegul său rămâne inert. Atunci, Alexandru ţipă:
— ”Salvarea”!
Casetofonul, scăpat din mâna lui Andrei, undeva, lângă
catedră, îşi derulează, mai departe, declaraţia: „Te iubesc/
Cum iubesc cerul/ Sprijinit pe frunţile noastre/ Ca un cerc
uriaş/ De senin/ Ce ne uneşte visurile!“
Eugen, intrat, de câteva secunde, în clasă, se apropie şi-l
închide. Îl ridică apoi şi-l aşază pe catedră.
119
Maşina „Salvării” e gata de plecare. Socrate deschide

portiera din dreapta şoferului, adresându-se, în acelaşi
timp, elevilor, adunaţi ciorchine în jur:
— Mă aşteptaţi cu toţii aici!
Alexandru vrea să se urce şi el, alături de doctorul care-l
vegheată pe Andrei.
— Îmi pare rău, tinere, nu se poate! îi spune acesta
închizând uşile din spate ale maşinii.
Ţipătul sirenei, care se declanşează, sfâşie din nou tihna
unei zile frumoase - una dintre puţinele ce i-au mai rămas
de petrecut aici acestei generaţii de liceeni -, tihna zilei şi
echilibrul sufletelor.
înainte de a pleca dintre ei, directoarea liceului, care
fusese de faţă, i se adresează lui Eugen:
— Tu, care eşti şeful clasei, ai grijă să nu plece nici unul!
Când se întoarce dirigintele vostru, mă anunţaţi şi pe mine.
Vreau să stăm de vorbă!...
Elevii nu se îndură să intre în şcoală...
— Şi ce dacă ascultam banda? Ce crimă era? îl
apostrofează un coleg pe Alexandru.
— Să nu te superi, Alexandre, dar de data asta să ştii că
eu nu sunt cu tine! îi spune, trist, Eugen.
— N-ai dreptate! Andrei a fost de vină! se repede o fată.
Ce-nseamnă asta? Cine-i dă dreptul să intre aşa, „cu
cizmele murdare”, cum se spune, în viaţa cuiva? Poate că
are o problemă mai intimă, de suflet... Sunt sătulă de
golănisme!
120
George Şovu
— Şi-apoi, de unde avea el banda? intervine o altă fată.

I-ai dat-o tu?...
— Şi chiar dacă ar fi aşa... lui cine-i dă dreptul să-i dea
în cap? se amestecă în discuţie un băiat.
— Staţi, măi, că n-a fost chiar aşa. Ce, voi nu eraţi
acolo?
— Da’ nu vă daţi seama că dintr-o tâmpenie ca asta se
poate întâmpla o nenorocire? se aude, din nou, glasul lui
Eugen.
— Ce-ar fi să mergem şi noi la spital? propune cineva.
Şeful clasei pune însă lucrurile la punct:
— N-are nici un rost. Şi-apoi, Socrate ne-a spus să-l
aşteptăm aici!...
în tot acest timp, Alexandru, aflat undeva, în marginea
grupului de băieţi şi de fete, care, după cum se vede,
săvârşesc aici „judecata”, fără să-i mai aştepte pe diriginte
şi pe directoare, priveşte înmărmurit peste un rond de flori
din faţa liceului. Din ochii lui, de cer îndurerat, se
rostogolese mărgăritare fierbinţi, născute din teribila
încrâncenare ce i-a cuprins întreaga fiinţă... „Şi-acum? Ce
se va întâmpla acum?... Dacă Andrei?...“ Ţăndări de gând îi
fac capul şi sufletul - ţăndări!...
Şedinţa Consiliului de conducere se afla în plină

desfăşurare... Undeva, pe coridor, în apropierea Cabinetului
directoarei, Alexandru patrulează neliniştit.
121
— ... în situaţia aceasta, eu propun exmatricularea

elevului! îşi încheie cuvântul un profesor.
— Daţi-mi voie! Mă iertaţi - se ridică Socrate, profund
afectat... Mă rog, eu nu sunt membru al Consiliului, am
fost doar invitat... Dar, să-mi permiteţi să vă spun că, faţă
de întâmplarea petrecută - căci despre o întâmplare
nefericită este vorba şi nu despre un mod de conduită -,
propunerea făcută mi se pare - nu mi se pare, ci cred că
este - cu totul şi cu totul exagerată. Nepotrivită!
Vorbele filozofului, rostite clar şi cu o anume solemnitate,
au produs un ecou puternic... Toţi cei care au mai luat
cuvântul au fost categoric de părerea lui.
— Bârsan este unul dintre elevii buni ai liceului -
conchide acum directoarea -, a fost, în fiecare an, premiant
- şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. După cum
trebuie să nu uităm - aşa cum s-a arătat de altfel aici - că
ceea ce s-a petrecut nu este caracterizant pentru
comportamentul lui. Iată - continuă ea, luând de pe masă
un plic -, mai zilele trecute ne-a sosit o scrisoare de pe
şantierul unde elevii noştri au lucrat astă-vară. Bârsan e
lăudat pentru faptul că a făcut o propunere de
îmbunătăţire tehnică la o articulaţie a unui agregat.
Propunerea, ca atare, nu era operantă, dar specialiştii de
pe şantier, pornind de la unele sugestii pe care le conţinea,
au realizat, de curând, o foarte importantă inovaţie... Chiar
ne-au rugat să-i transmitem mulţumiri lui Bârsan... Fapta
săvârşită este însă gravă şi se impune să fie sancţionată ca
atare. Elevii trebuie să înţeleagă, între altele, că o năzbâtie
copilărească poate avea, uneori, consecinţe dramatice.
Aşadar - propun ca elevul să fie pedepsit cu amânarea
122
George Şovu
susţinerii examenului de bacalaureat pentru sesiunea din

august! Cine este de acord?
Majoritatea profesorilor ridică mâna. Isoscel, aflată şi ea
de faţă, bate cu pumnul în masă:
— Eu mă opun!
— Am reţinut! îi răspunde directoarea, fără s-o bage în
seamă prea mult. Ceilalţi deci sunteţi de acord cu
amânarea bacalaureatului.
— Doamnă directoare - nu se lasă Isoscel v-am mai spus
că nu e bine să le căutăm în coame! Că şi aşa fierb ei
destul, ce să-i mai punem şi noi pe jar!... „Să ne ocupăm de
sufletele lor!“ - exclamă ea, în batjocură, imitându-l pe
Socrate. Poftim! Suflete! Au ajuns să se omoare în clasă!
„Declaraţii de dragoste“ şi capete sparte! Bravo, bravo,
domnule profesor - îl persiflează ea pe filozof. Dânsul ar
trebui sancţionat, în primul rând! Şi dacă dumneavoastră...
— Doamnă profesoară - intervine energic directoarea vă
rog! Să păstrăm ţinuta... potrivită cu instituţia în care ne
aflăm şi cu... pretenţiile pe care le afişăm! Şi să ştiţi că
ameninţările dumneavoastră nu sperie pe nimeni...
Pe coridor, Alexandru parcă-şi numără clipele vieţii...

Când îl vede pe Socrate ieşind din cancelarie, se repede în
întâmpinarea lui, încercând să-şi citească sentinţa chiar
din ochii profesorului.
— Îmi pare rău, Alexandre, va trebui să-ţi dai
bacalaureatul în august! îi comunică dirigintele hotărârea.
Băiatul rămâne de piatră.
123
— Vreau să ştii - reia filozoful - că şi eu am fost de acord.

Alexandru înghite greu nodul ce i se aşezase de-a
curmezişul în gât. Din palid cum era, chipul s-a făcut,
deodată, de jar. Ochii i s-au umezit.
— Uite, asta îţi aparţine - mai spune profesorul,
întinzându-i scrisoarea primită de la directoare. E de pe
şantierul de-astă vară. Te felicită pentru... nu ştiu ce le-ai
propus tu acolo să facă.
Alexandru ia scrisoarea şi-o bagă în buzunar, fără s-o
privească şi fără măcar să audă despre ce este vorba...
— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor... Îmi pare atât
de rău - spune el, muşcându-şi buzele, spre a le potoli
tremurai... Chiar mâine...
— Ştiu. Trebuia să susţii tema...
— Cine-şi putea închipui că ceva atât de frumos,
gândurile dumneavoastră bune pentru noi, toate
strădaniile dumneavoastră cu cercul, dezbaterile noastre...
vor ajunge aici...
— Şi aici, băiete! Şi! Pentru că ele au ajuns, întâi şi-ntâi,
unde trebuia! „Aici“ măsoară doar o întâmplare, o
întâmplare - înţelegi? - din păcate nefastă pentru tine, şi
nu numai...! Dar, asta e! Uneori, viaţa ne-o ia înainte: ea le
încurcă şi le descurcă pe toate. Ea, ultima ratio! Să sperăm
că tot ea le va descurca şi pentru tine. Dar, ţine minte,
trebuie să pui serios umărul! Să-ţi dea Dumnezeu bine,
Alexandre! Dar până la el, să ştii că eu mai sunt pe-aici, n-
am murit încă! Chiar dacă Isoscel...
124
George Şovu
Alexandru, cu un pachet de prăjituri în mână, vrea să

intre în salonul în care se află Andrei. Tocmai atunci
părinţii acestuia, care-l vizitaseră, se pregăteau de plecare.
Băiatul se retrage, ferindu-se să fie văzut.
— Azi nu ţi-ai luat halat? îl întreabă o tânără asistentă
care-l observă.
— Ştiţi...
— Stai că am eu unul pe-aici - spune ea, căutând într-
un dulap aflat în apropiere, chiar pe culoar, şi oferindu-i-l.
— Vă mulţumesc foarte mult!
— Mi-l dai când pleci!
— Să trăieşti, fratele meu suferind! îi spune Alexandru

colegului său, când intră în salon. Capul acestuia este, pe
jumătate, bandajat.
— Să trăieşti şi tu, chiar dacă suferinţa ţi-e... mai mare!
Alexandru îi zâmbeşte, plăcut impresionat...
— Uite - îi întinde pachetul cu prăjituri -, să ştii, altele
mai dulci n-am găsit.
— Noroc că e foarte dulce viaţa noastră!
— Să vedem cât de dulce o să fie-n august!
— Am înţeles: deci, „compătimim împreună** mai
departe. ..
— Cred şi eu!... Doar nu te puteam lăsa singur.
„Prietenul la nevoie...“
— Asta zic şi eu declaraţie de dragoste!
— Hai, încearcă un desert! îl îndeamnă Alexandru, după
ce desface pachetul şi aranjează prăjiturile pe o farfurie.
Mănâncă amândoi, în tăcere, privindu-se din când în
când, frământaţi, fără îndoială, de aceleaşi gânduri...
125
Acum urcă scările care duc la apartamentul Ioanei. De-

abia-şi mai mişcă picioarele. Parcă a îmbătrânit cu
cincizeci de ani...
În faţa uşii, ezită o clipă. Ar vrea să se întoarcă. Până la
urmă se decide şi sună. Încă o dată! Nimeni! Mai sună o
dată lung, lung - cât un strigăt, care să-i ajungă o viaţă... Şi
pleacă, fără să aştepte... răspuns.
Trecând, spre casă, prin „Parcul Primăverii”, paşii îl

poartă, fără voie, pe o alee anume, spre o bancă anume...
Se opreşte în faţa ei. Pe chip are întipărită o expresie de
durere:
— Ce trist adevăr: nenorocirile nu vor să rămână fără
pereche! exclamă Alexandru şi porneşte mai departe cu
povara lor pe umeri...
Ajungând în camera lui, Alexandru se aşază la masa de

lucru, copleşit de gânduri şi mai ales de tulburarea în care
se afla înaintea unei decizii ce trebuia neapărat luată.
Casetofonul - orizont de mister, născător de lumini şi dureri
- aşteaptă parcă să fie deschis. O clapetă apăsată - şi
126
George Şovu
spaţiul concret al camerei şi-a pierdut materialitatea. Totul

nu este decât vrajă: „Te iubesc, cum iubesc dimineţile/ Ce-
mi murmură în suflet,/Pure şi adevărate/ Ca fiecare cântec
închis în trupul meu... / Te aştept ca pe o ploaie de
primăvară/ Cu buzele-nsetate şi mâinile întinse în
adorare,/Strivind între degete nedumeririle şi îndoielile”...
Versurile, şoptite de vocea caldă a Ioanei, îi
împăienjenesc ochii de lacrimi. Alexandru închide brusc şi
parcă vraja s-a destrămat.
Privirea îi alunecă acum pe fotografiile din bibliotecă.
„Nea Tăticu’“ parcă îi face semn cu mâna. Şi-aduce aminte
de scrisoarea pe care i-a dat-o Socrate. O scoate din
buzunarul hainei şi-abia acum o citeşte... Rămâne câteva
clipe pe gânduri, apoi, decis, începe să îngrămădească,
într-un geamantan, obiecte de îmbrăcăminte. Când
socoteşte că şi-a adunat tot ce-o să-i trebuiască, se aşază la
birou, caută o foaie albă şi scrie:
Totul este OK! Nu vă faceţi probleme! O să vă trimit

ilustrate color!
EU!
P.S. Să nu fiţi supăraţi pe mine! Jur că sunt băiat bun!
Ia apoi geamantanul şi iese pe uşă.
28
127
Încă de pe culoar, Ioana aude sunând telefonul. Deschide

în grabă şi se repede să ridice receptorul. Ceva, ca o
înjunghiere, îi sfâşiase fiinţa în toată după-amiaza aceea.
— Alo! Tu eşti, Ioana? Liana la telefon. Ce-i cu tine,
dragă, în ultima săptămână de şcoală ţi-ai găsit să
chiuleşti? Te-am căutat de nu ştiu câte ori. Pe unde umbli?
— Ştii - se bâlbâie Ioana am fost răcită, o gripă...
Policlinică, doctorii... Mâine vin!
— N-ai aflat nimic?
— Nu! Ce să aflu?
— Povestea cu Alexandru şi Andrei! Bătaie, scandal,
spital!...
În ochii Ioanei năvălesc îngrijorare, spaimă, lacrimi...
29
Cam în acelaşi timp, doctoriţa Bârsan, cu scrisoarea lui

Alexandru în mână, îi impută soţului ei:
— Numai tu eşti de vină, pentru toate ţi-ai găsit timp,
numai pentru copilul tău, nu!
— Şi ce-ai fi vrut să fac? răspunde inginerul, scoţându-
şi, în acest timp, lucrurile din geamantan. De-abia venise
de pe şantier.
— Să-ţi găseşti timp şi pentru el! Să stai mai mult de
vorbă! Te-ai interesat, de pildă, cine-i aia după care-i
sfârâie călcâiele? Totul să cadă numai în seama mea?
Tatăl lui Alexandru se apropie şi încearcă s-o liniştească:
— Draga mea, trebuie să avem încredere în băiatul
nostru!
128
George Şovu
— Cum adică? izbucneşte mama cu violenţă. Se bate ca

un huligan, pierde bacalaureatul, facultatea - fiindcă
Medicina s-a dus, bineînţeles (poate asta aţi şi vrut voi), iar
acum, poftim: fuge de-acasă ca ultimul vagabond şi tu vrei
să fiu calmă?!
Îşi duce mâinile la faţă şi izbucneşte în plâns. Apoi,
liniştindu-se puţin, adaugă:
— Te rog... fa ceva! Trebuie să-l găsim!
Auzind soneria de la intrare, mama lui Alexandru
aleargă la uşă şi deschide. Inginerul o urmează...
— Bună seara! spune Ioana, care se afla în faţa uşii. Vă
rog să mă scuzaţi că îndrăznesc... Cuvintele abia se aud,
emoţia i le sugrumă.
— Cine eşti dumneata? o întreabă doctoriţa, cu o vagă
bănuială.
— O colegă a lui Alexandru..., Ioana Popa.
— Aha! Vasăzică tu eşti Ioana Popa! spune, aproape
înfuriată, mama băiatului.
Fata este ca paralizată. Se gândeşte ce prostie a făcut
venind tocmai aici să întrebe de Alexandru. Dar din altă
parte şi acum, sâmbătă seara, nu putea afla nimic. Ceea
ce-i spusese Liana o înnebunise: „bătaie, scandal, spital“!
Voia să afle, voia să-l vadă pe Alexandru, să se convingă că
este întreg...
— Fetiţo - se repede în ea doctoriţa -, te rog să pleci
imediat! Ne-ai făcut atâta rău!
— Eu? întreabă, nedumerită, Ioana.
— Da, tu! Din cauza ta s-au întâmplat toate!
— Bine, dar... Alexandru...
129
— Pentru tine Alexandru nu mai există. Să-ţi intre bine

în cap. Gata, s-a terminat!
— Domnişoară - intervine tatăl, cu o voce gravă, mâhnită
-, Alexandru a plecat de-acasă. Nu ştim unde este.
Dumneata ai vreo bănuială? Ştii unde ar putea fi?
— Nu! răspunde Ioana, copleşită de veste şi ochii i se
umplu de lacrimi. Vă rog să mă scuzaţi!
Mama băiatului, depăşită, desigur, din cauza supărării,
închide ostentativ uşa.
Fata rămâne nemişcată, privind spre un orizont care...
nu mai există. Aşa, dintr-o dată, s-a închis! A dispărut!
Se întoarce şi pleacă... Pe stradă, paşii ei se orânduiesc
nesiguri. Şi, totuşi, ca un magnet, sunt atraşi spre aceeaşi
alee, din acelaşi parc, unde există o bancă...
Ioana se opreşte în faţa acesteia, rămâne o clipă în
cumpănă, apoi se aşază mai într-o parte, ca şi cum alături
de ea s-ar afla Alexandru. Mâna ei, oarbă, o caută... pe-a
lui... centimetru cu centimetru...
... Dar mâna lui Alexandru nu poate să ajungă până

acolo... Deocamdată, ea se întinde şi înscrie pe discul unui
telefon un număr pe care, de mai mult timp, degetele îl
învăţaseră pe dinafară. Impulsurile lor ajung până într-un
apartament unde chemarea rămâne, şi de data aceasta,
fără răspuns...
Alexandru agaţă receptorul în aparat, îşi ia geamantanul
şi se îndepărtează pe unul dintre peroanele Gării de Nord.
130
George Şovu
Un tren se pune în mişcare... Acul automat al macazului,

ca un destin, îi deschide linia... Drumul e liber... Un tânăr
porneşte pe acest drum. E noapte, nu se vede nimic.
Capătul drumului, pe care ochii tânărului îl aţintesc cu
toate luminile lor, nu poate fi desluşit...
131
Partea a doua
Cu geamantanul în mână, Alexandru coboară din tren

într-o gară veche, modestă. Rămâne pe peron, în timp ce
trenul o porneşte mai departe, şuierând.
Din spatele gării, începe şoseaua. Un camion, o
basculantă de fapt, tocmai se pregăteşte să demareze.
Alexandru îi face semn şoferului, apoi se urcă, alături de
acesta, în cabină.
Panorama şantierului îl impresionează... „Ia te uită, ce-

au mai muncit de astă-vară până acum!...“ Venise cu
şoferul până aici. Lucra chiar pe acest şantier...
Alexandru înaintează printr-o lume de maşini, agregate
şi oameni. Se opreşte în faţa unui excavator uriaş,
încercând să desluşească ceva la articulaţiile cupei care
muşcă, neiertătoare, pământul. Tânărul care manevrează
„uriaşul** îi face un semn prietenesc, de salut, ca şi când l-
ar cunoaşte. Băiatul cu geamantanul îi răspunde, zâmbind.
Ajuns în dreptul unei betoniere, se adresează unui
muncitor:
132
George Şovu
— Nu vă supăraţi, îl caut pe domnul Cristea.

— Cristea? repetă acesta, nedumerit.
— ”Nea Tăticu’ ”..., completează Alexandru.
— Păi spune aşa, dom’le! Uite-l colo, în faţa biroului.
— Marine, băiatule, ia pofteşte tu până la „tăticu’“!
spune un bărbat de vreo cincizeci de ani, nu prea înalt,
bine legat, cu un chip energic, ars de soare... Vino, vino
puţin, să-ţi dau eu un „premiu” pentru îndemânare!
Tânărul, care condusese, până acum câteva secunde, un
tractor cu o remorcă după el, încărcată cu diverse
materiale, alergând ca la curse, făcând „slalom** printre
maşini şi agregate şi care oprise la semnul lui „Nea Tăticu’”,
se codea să coboare din cabină.
— Lasă că ştiu eu „premiul”: mi s-au lungit urechile cu o
jumătate de metru - îi răspunde el maistrului.
— Păi, dacă-l ştii, măi Marine, atunci de ce nu-ţi bagi,
măi, minţile-n cap?
— Hai, bre, ce te-nfurii şi dumneata pentru atâta lucru?!
— Ascultă, flăcăule, îi spune foarte serios maistrul, bagă
de seamă că, dacă o singură dată te mai prind, te-am ras!
întorcându-i spatele, intră apoi în baraca-birou.
Alexandru, care, de la câţiva metri distanţă, asistase la
scenă, se apropie şi bate în uşă. Intră.
— Bună ziua! rosteşte el, oarecum jenat.
— Ia te uită, cunoştinţe vechi! spune „Nea Tăticu’“,
ridicând ochii de pe actele pe care le răsfoia. Ce vânt te-
aduce? Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut dor de noi?
— Da..., răspunde Alexandru, încurcat... Am primit şi
scrisoarea. Vă mulţumesc că v-aţi gândit...
133
— Ia priveşte colo! îl îndeamnă maistrul, arătându-i un

raft cu diferite piese de schimb. Ce vezi? îţi place ce-au
făcut băieţii pornind de la ideea ta?
— E chiar bună?
— ”Zeiss“!... Şi, totuşi, ce vânt te-aduce pe-aici? revine
maistrul.
— Aş dori... aşa... să mai lucrez şi eu aici, la
dumneavoastră.
— Dar liceul l-ai terminat?
— Da, răspunde Alexandru în doi peri.
— Şi bacalaureatul? Că o nepoată de-a mea acu-l dă!
— Eu... o să-l dau în august!
Dându-şi seama că băiatul ezită să-i spună adevărul,
„Nea Tăticu’“ nu insistă.
— Dar, „Platon“ sau „Aristotel” ăla al vostru,
profesorul..., ce mai face? întreabă el, schimbând vorba.
— Socrate! spune Alexandru uşurat...
— Aşa-i, Socrate! Anul ăsta tot pe el l-aţi avut diriginte?
— Tot!
— Ia să văd eu acum ce pui de filozofi a scos el! zice „Nea
Tăticu’“, invitându-l pe Alexandru într-o magazie, spre a-şi
alege o salopetă, ca şi alte haine de lucru.
Apoi, ajungând cu el (după ce-şi lăsase bagajele într-o
baracă-dormitor) lângă un grup de muncitori, îl dădu în
primire unui şef de echipă:
— Ionescule, i se adresă „Nea Tăticu’“, ia-l lângă tine şi
bagă de seamă: răspunzi cu capul de el! Iar tu, dacă într-o
lună nu-mi vii cu încă o inovaţie, ai încurcat-o cu tăticu’!
Ne-am înţeles?!
134
George Şovu
Alexandru zâmbi. Îi plăcea acest om. Se legase sufleteşte

de el încă din vara trecută. Iar acum îl socotea, pur şi
simplu - limanul salvării. În cenuşiul învolburat ce-i
învăluia, pe neaşteptate, fiinţa şi orizontul, el îi apăruse
zarea de lumină.
Întorcându-se la birou, „Nea Tăticu”' se gândi să
lămurească, totuşi, ce este cu acest băiat. Îşi consultă
agenda telefonică, aducându-şi aminte că notase acolo,
astă-vară, numărul lui Socrate.
A avut de două ori noroc: a găsit şi numărul, l-a găsit şi
pe filozof acasă...
— Mă bucur că vă aud! spuse Socrate. Cum să nu-mi
aduc aminte de dumneavoastră?!... Am primit, de curând,
şi scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o... despre elevul
nostru...
— Păi, tocmai despre el voiam să vorbim, preciză „Nea
Tăticu’“. Ştiţi, azi a sosit aici... Cică...
Alexandru intră în dormitor şi se îndreaptă spre patul

lui. Îşi scoate încălţările şi se întinde cu mâinile sub cap,
cu privirea în tavan. După câteva clipe, adoarme. Un
muncitor mai în vârstă se apropie de el şi-l trage de
picioare:
— Alo, băieţică! îi spune cu glas ocrotitor. Păi, ce facem,
ne culcăm îmbrăcaţi?
Proaspătul „constructor” se trezeşte speriat şi începe să
râdă...
135
A mai trecut o vreme. Inginerul Bârsan s-a întors de pe

şantier. Înainte de-a intra în casă, cercetează, din
obişnuinţă, cutia poştală. Scoate de-acolo o vedere.
Doctoriţa îi iese înainte.
— De la fiu-tău! încă una - îi spune el. Pune-o la colecţie!
Se ţine băiatul de cuvânt: „Am să vă trimit ilustrate
color!“...
— Să ştii că eu tot mă duc după el! zice doctoriţa,
îndurerată. Dacă pe tine nu te interesează ce face, te
priveşte!
— Da’ nu ştim ce face, dragă? Nu ne-a spus Socrate? Şi
ăsta e om serios. Zice că la două-trei zile „îi dă raportul”
maistrul acela, „Nea Tăticu’“, care are grijă de el. Chiar i-a
spus să ne comunice că totul va fi în regulă, să fim liniştiţi!
Ai uitat?
— N-am uitat, da’ uite că eu nu sunt... Mihai, nu înţelegi
că mi-e dor de el? încearcă ea să-l înduplece.
— Parcă mie nu mi-o fi? Lasă-l, lasă-l să se dea cu
capul... de stele, ca să vadă mai bine pe unde calcă!
Este timpul rezultatelor la examenul pentru intrarea în

facultăţi...
136
George Şovu
înghesuială mare - şi la Drept! în faţa listelor, afişate pe

geamuri, se iţesc fel de fel: candidaţi, părinţi, rude,
prieteni. Larmă, lacrimi, efuziuni de bucurie.
în mulţimea care se zbate să ajungă în faţa avizierului, o
fată sare în sus de fericire. E Mihaela Angelescu.
— Am reuşit, am reuşit! strigă ea, alergând spre Socrate,
care-o aştepta în stradă, lângă maşină. Unchiule, am
reuşit: 9,25! Aveţi un magistrat în familie! mai adaugă,
încântată, în timp ce îl îmbrăţişează.
— Hai mai repede, să le spunem şi alor tăi! o îndeamnă
filozoful - şi el foarte bucuros.
— Unchiule, de Alexandru Bârsan mai ştii ceva? îl

întreabă fata, la un moment dat, pe drum.
— Alexandru Bârsan? De unde până unde?!
— Ce te miri aşa? îl cunosc! Mama e colegă cu mama lui,
la spital. Am fost şi la el acasă! Cu ai mei, bineînţeles! într-
o vizită.
— Bine că ai precizat, că, cine ştie?!...
— E un tip grozav!
— Aşaaa! O fi, dacă zici tu!
— Dar acum unde-o fi?
— Pe şantier!
— Şantier?! Care şantier? întreabă Mihaela,
nerăbdătoare, întinzând mâna spre volan, ca şi când ar
dori să oprească maşina.
137
— Uşurel, uşurel, că, dacă intrăm într-un stâlp, nu mai

afli nimic. Şi, Doamne fereşte, ce se face bietul Bârsan fără
tine?!...
Noaptea învăluie cu umbrele ei aleile Facultăţii de

Medicină. Toată ziua fusese omor, nu altceva, în faţa listelor
cu „rezultatele”. Acum totul s-a liniştit. Au plecat cu toţii...
Doar o singură fiinţă - o fată: subţire, frumoasă şi tristă
priveşte neclintit listele cu nume şi cifre din spatele unei
vitrine. E Ioana, Ioana Popa!
Portarul, un bătrânel cu sufletul tăbăcit de-acuma în
apele atâtor dureri şi-ale atâtor bucurii pe care, în ani de
zile, ie-a trăit şi el o dată cu tinerii care vin aici „să se facă
doctori“, e adânc impresionat de durerea fetei...
— Măi neică, măi fata tatii - îndrăzneşte bătrânelul -, nu
te zdrobi atâta, măi fetiţo! Mai e şi la anu’ un examen,
taică! Bun e Dumnezeu, ai să reuşeşti atunci, ai să vezi, ai
să reuşeşti! Acum, linişteşte-te, taică, şi du-te acasă! Hai,
du-te!...
Ioana s-a lăsat mângâiată şi ocrotită de bătrân, privind
la el cu drag, ca la un bunic, pe care nu-l avusese
niciodată...
138
George Şovu
Când a intrat în sufragerie, l-a găsit pe fratele ei dormind

pe canapea. Ecranul alb al televizorului tremura pustiu,
căci programul se încheiase de mult.
Ioana îngenunchează lângă canapea şi, sărutându-şi
frăţiorul, îi spune încet, ca să nu-l sperie, cu o bucurie
adâncă:
— Gabriel, Gabriel, am reuşit! Sunt studentă! Am reuşit,
Gabriel! Auzi, sunt studentă!
Băieţelul se trezeşte pe jumătate, mormăie ceva şi a-
doarme din nou. Ioana se chinuie cu el, ducându-l mai
mult în braţe, până în pat. Îl înveleşte şi-l lasă să doarmă.
Întorcându-se în sufragerie, caută în poşetă o carte de
vizită şi, privind la ea, formează un număr de telefon.
De la capătul firului, răspunde un bărbat:
— Domnul procuror Vârlan? întreabă fata.
— Da!
— Vă rog mult să mă iertaţi că sun atât de târziu. Dar aş
fi vrut să...
— Cine e la telefon?
— Scuzaţi-mă! Am crezut că m-am prezentat. Sunt atât
de emoţionată... Ioana Popa mă numesc...
— A, dumneata eşti, domnişoară?
— Iertaţi-mă!
— Nu-i nimic, mă bucur că te-aud. Ce s-a întâmplat?
— Domnule procuror, aţi putea să-mi faceţi un serviciu?
— Desigur, domnişoară, spune!
— V-aş ruga să-l anunţaţi pe tata... să-i spuneţi că am
reuşit la facultate, la Medicină! A treia am intrat!
— Dar ăsta e un lucru extraordinar, domnişoară Ioana!
139
Te felicit din inimă! Tatăl dumitale se va bucura foarte

mult. Chiar mâine dimineaţă am să-i comunic. De altfel,
cred că în curând... O să fie bine, domnişoară... Sper!...
— Vă mulţumesc! Şi, încă o dată, vă rog să mă iertaţi
pentru deranj...
Dar, închizând telefonul, simţi cum bucuria i se

transformă în suferinţă. În minte îi apăru chipul lui
Alexandru... Fiinţa lui era încă vie în sufletul ei.
„Doamne, Doamne, cum nu ne laşi tu bucuriile întregi!
Oare unde-o fi el acum? Ce-o fi făcând? Prin ce suferinţă
cumplită trebuie să fi trecut! Poate că avea dreptate mama
lui: eu sunt de vină!... Trebuia să-i spun! A crezut cine ştie
ce despre mine! Asta l-a înnebunit şi poate că de-aceea...
Iartă-mă, Alexandre, iartă-mă! Şi, dacă mai poţi, bucură-te
o clipă, împreună cu mine, aflând că sunt studentă!“...
Lacrimile îi picurau direct pe hârtia rămasă albă, în timp
ce sufletul îi murmura mai departe: „Dragă Alexandre,
dragă Alexandre, dragul meu drag... “
— Domnu’ Ionescu, domnu’ Ionescu - strigă un băiat -,

Alexandru Bârsan - la şefu’!
140
George Şovu
— Ai auzit, ţâcă? Hai, fuga marş! spune cel care, din

porunca lui „Nea Tăticu’“, ţinea un ochi deschis aproape tot
timpul asupra „bucureşteanului“, cum îl numise el.
Când a intrat în biroul maistrului, Alexandru a dat cu

ochii de... Mihaela. Nu-i vine să creadă.
Fata se repede la el, îl îmbrăţişează şi-l sărută.
Alexandru e emoţionat şi fâstâcit.
— Liber! îi spune „Nea Tăticu’“. Ai liber până diseară şi,
dacă mă gândesc bine, cred că nici mâine dimineaţă nu am
nevoie de tine. Aşa că... Dar vezi, nu uita povestea cu
„buldozerul”. Cu fetele trebuie să fim eleganţi... Hai,
executarea!
— Ce om cumsecade! spune Mihaela când au ieşit afară.
— Da, e un om bun. Şi un meseriaş clasa întâi. De la el
înveţi cât din trei facultăţi!
— Ei, nici aşa să n-o luăm! îi potoli fata entuziasmul...
Ascultă, Alexandre, spuse ea, după câţiva paşi făcuţi
împreună, să nu-ţi închipui că mor după tine. Dacă am
venit aici e numai că voiam să te văd aşa, în ipostaza asta
de om al muncii, în salopetă!... Hai, nu te bucuri?!
Alexandru tace. Se opreşte.
— Sper că îţi doreai o plimbare cu mine!
— Şi dacă nu am chef?
Mihaela se apropie de el şi-i apasă vârful nasului cu
arătătorul:
— Vii sau te iau? spune ea...
141
Părăsind şantierul, cei doi se opresc în marginea unei

liziere de pădure. În jur e iarbă semănată cu flori. Un stejar
falnic, din imediata apropiere, ocroteşte, cu umbra lui,
covorul multicolor, care zvâcneşte frumos de sevele vieţii. O
boare de vânt înfioară frunzele copacilor.
Mihaela se lipeşte, tandră, de Alexandru. Îi caută ochii...
— Alexandre, n-are rost să te frămânţi atâta, îi spune ea.
E drept, nu e tocmai roz ce ţi s-a întâmplat, dar nici s-o iei
aşa în tragic...
— Mihaela, te rog, o opreşte băiatul, n-am chef să
discutăm despre aşa ceva!
— Să ştii că nici eu! răspunde fata, zâmbind. Nu pentru
asta am venit până aici...
Apoi, aşezându-se lângă tulpina stejarului, îi declară:
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că mi-a fost dor de tine?
Şi, privindu-l atent, de parcă atunci i-ar fi descoperit
fiecare parte a chipului, începe să-i mângâie părul şi-apoi
să-i sărute ochii, obrajii, buzele...
— Mi-a fost dor de tine, Alexandre! îi repetă, printre
sărutări. Spune-mi că mă iubeşti şi tu, spune-mi că mă
iubeşti măcar puţin, spune-mi!... se auzea glasul cald şi
rugător al fetei...
Luat prin surprindere, la început, Alexandru s-a
încordat, rămânând rigid. Treptat însă, fiinţa ispititoare a
fetei l-a învăluit, copleşindu-i orice fel de rezervă.
Cuprinzând-o cu braţele lui puternice, a strâns-o lângă
trupul lui şi-a supus-o - minune vie ce i se dăruia într-o
fericire îndurerată, stropită cu lacrimi...
142
George Şovu
Vraja este însă sfărâmată sub şenilele unui buldozer,

care trece la o distanţă de nici două sute de metri de ei.
Alexandru se retrage delicat din îmbrăţişare, exclamând:
— Iartă-mă, Mihaela! Te rog să mă ierţi!
— N-aş fi vrut să-ţi ceri iertare! Măcar atât! se aude
şoapta tristă a fetei. N-ai înţeles cât de mult ţin la tine?
Când am aflat că te ascunzi aici, n-am ştiut cum să vin mai
repede...
Alexandru pare absent. Privindu-l, Mihaela înţelege
izvorul adevăratei lui rezerve. Se hotărăşte să înfigă
bisturiul până în albul durerii:
— Alexandre - îl întreabă încet, cu voce tremurândă -, fii
sincer, nu-i aşa că acum te gândeşti la ea?
— Eşti o fată bună, Mihaela - răspunde băiatul, ocolind
adevărul -, zău că eşti o fată bună!
— Dar asta nu-i de ajuns, aşa-i?
Alexandru se ridică, rupe o floare de câmp şi i-o prinde
în păr. Fata ia floarea, o sărută şi începe să se joace cu ea.
Păşesc din nou pe covorul moale şi verde, pictat cu zecile
de culori ale florilor. Tăcerea şi o oarecare înstrăinare i-au
prins iarăşi de mână.
— Ştii că tatălui Ioanei i s-a întâmplat un necaz? îl
informează Mihaela, într-o clipă în care speranţele ei se
risipiseră ca petalele scuturate de vânt... Ceva în legătură
cu UD accident... O poveste încurcată... Mi-a spus Socrate
că ea a avut un adevărat şoc, când a aflat că l-au arestat...
„Deci asta era! îşi spune Alexandru, tresărind. Iar eu, ca
un dobitoc... “
Se opreşte. Stă o clipă fără să scoată o vorbă. Apoi spune
decis:
143
— Mihaela, trebuie să plec urgent la Bucureşti...

— Te duci la ea!
— Trebuie s-o caut!
— Cât vrei? îl întreabă „Nea Tăticu’“, ridicându-şi

ochelarii pe frunte.
— Trei zile!
— De bani ai nevoie?
— Nu, că am luat avansul!
— Asta-i bine. Dar cu bacalaureatul?
— Nici o problemă, mai sunt două săptămâni!
— Atunci, du-te! Mergi sănătos! Şi ai grijă! Vezi că e
Nelu afară, cu o maşină care trece pe lângă gară. Să te ia şi
pe tine! Şi, dacă-l vezi, transmite-i salutări lui Socrate!
„Parcă e un blestem! îşi spune Alexandru. Soneria asta

dă precis într-un pustiu!“
In clipa aceea, din uşa apartamentului vecin, apare tuşa
Maria.
— Nu sunt acasă! îl informează ea. Da’ mata cine eşti,
maică?
— Un coleg al Ioanei..., Alexandru!
144
George Şovu
— A, mata eşti Alexandru! zice bătrânica, bucuroasă.

Bată-te să te bată, că ce băiat falnic eşti!... Mi-a lăsat vorbă
pentru matale! E la mare, cu băiatu’, cu ăla micu’. I-a
chemat mătuşa lor, la Constanţa!... Uite adresa, a scris-o
aici! mai adaugă tuşa Măria, aducându-i un bileţel, de pe
care ea silabiseşte, după ce şi-a trecut ochelarii pe după
urechi: Strada Zorelelor, nr. 9, Constanţa.
Valurile înspumate ale mării se sparg, obosite, la ţărm.

Locul ales de Ioana era retras şi aproape pustiu. Este du-
pă-amiază, spre seară chiar.
Gabriel adună scoici frumos colorate şi-i face Ioanei un
„şirag“. Îl orânduieşte, mai întâi, pe nisip. Un val lacom se
întinde şi, sărutând şiragul, îl fură cu sine.
Fata zâmbeşte cu tristeţe...
... Alexandru îi caută ochii... Aleargă spre ei,

strecurându-se prin mulţimea de oameni din Gara de Nord.
Se urcă în ultimul vagon al trenului accelerat Bucureşti-
Constanţa, care, deja, se află în mişcare...
Coborând fereastra compartimentului, întinde mâna şi...
o primeşte într-a sa pe cea a Ioanei... Ce fior plăcut! De
145
când n-a mai avut parte de aşa ceva. Fac câţiva paşi
împreună. Intră în mare şi se avântă în valurile înspumate.
Stând de vorbă cu ele, le învaţă să declare: „Te iubesc/
Cum iubesc florile/ Ce-şi înalţă culorile/ Spre ochii unui
albastru/ Imens şi greu de strălucire!“ ... Impresionată,
Ioana răspunde: „Te aştept ca pe o ploaie de primăvară/ Cu
buzele-nsetate şi mâinile întinse în adorare,/ Strivind între
degete nedumeririle şi îndoielile.“
Ioana şi Alexandru ies acum din apă şi încep să alerge
pe plaja goală, ţinându-se de mână. Sunt doar ei singuri,
cu marea. Pe nisipul umed, spălat de valurile ce înaintează
şi «e retrag ritmic, urmele gemene ale paşilor lor rămân
înscrise câteva clipe pe obrazul fragil al ţărmului, pentru ca
apoi să dispară înghiţite de răsuflarea mării'.
„Alexandre, Alexandre, şopteşte, la un moment dat,
Ioana, oprindu-se şi privind înapoi, nu rămâne nimic după
noi, dragule, nimic! Până şi paşii ni se şterg. Priveşte, i-a
înghiţit marea cea lacomă!“
„Nu-i adevărat! răspunde băiatul, noi avem rădăcini,
Ioana, rădăcini adânci, ai uitat?...“
Dar ecoul glasului este luat de vântul care mângâie faţa
lui Alexandru în curgerea grăbită a trenului, ce se
rostogoleşte în iureş nebun pe sub arcadele podului de la
Cernavodă.
10
În acest timp, Ioana priveşte spre orizontul nemărginit al

mării.
146
George Şovu
Lângă ea, Gabriel sparge între dinţi seminţe de floarea-

soarelui, scuipând dezinvolt cojile pe nisipul plajei bătute
de valuri.
— Gabriel, îl ceartă Ioana, nu-i frumos!
Atunci băiatul se hotărăşte să îngroape seminţele.
— Ioana, o să crească din ele floarea-soarelui? se
interesează el.
— Nu!
— De ce?
— Ca să creşti, îţi trebuie pământ bun, băiatule, altfel
nu prinzi rădăcini şi te poate smulge aşa... orice val!
Chipul ei, ca şi sufletul, se întristează din nou...
Soarele se apropie tot mai mult de asfinţit. Razele lui,
care mângâie a despărţire fiecare val ce-ajunge până la
ţărm, fac să strălucească şi mai viu ochii de sidef, orânduiţi
aici, la hotarul dintre lumi, ca o gardă ce păzeşte misterele
amintirilor de fiecare zi.
Amintirile mele sunt toate... dincolo de acest orizont, se
gândeşte fata. Zilele mele şi-au oprit numărătoarea mai de
mult, atunci, în faţa unei uşi: «Pentru tine, Alexandru nu
mai există!» De-atunci zidesc piramidă de cifre mai ales
nopţile mele!“
— Ioana, mergem? se interesează băieţelul, care începuse
să-şi strângă bagajele.
— Mergem, Gabriel.
— Ioanaaa!...
— Mergem, mergem, ţi-am răspuns doar. Nu mai striga!
— Dar nu strig eu...
— Ioanaaa!...
147
Cu faţa luminată de o mare bucurie, fata se întoarce

spre locul de unde vine strigătul, pornit din adâncurile
mării, ca şi din înaltul cerului.
— Alexandre! şopteşte ea, văzându-şi iubitul în
depărtare. Alexandre! repetă fiinţa ei care prinde aripi ce
poartă-n fâlfâirea lor dorurile atâtor chemări: „Te aştept ca
pe o ploaie de primăvară/ Cu buzele însetate şi cu mâinile
întinse în adorare!“
... Fata avea buze fierbinţi, şi ochii verzi, şi părul de
aramă moale...
---- Sfârşit ----
148
GEORGE ŞOVU
DANS ÎN
FOIŞOR
Roman
Coperta de Gheorghe Baltoc

Dans în foişor
CARTEA ROMANEASCĂ
1984
2
Cuprins
Capitolul I Fata în alb________________________3
Capitolul II Destin în derivă________________62
Capitolul III Ochii care aud__________________86
Capitolul IV Vălul de deasupra timpului____110
Capitolul V Lumina la catarg______________147

Capitolul I
FATA ÎN ALB
Când tânărul medic a intrat pe uşa Salonului nr. 5,
privirile i-au fost atrase de chipul ei: rezemată de tăblia
patului aflat lângă fereastră, cu capul sprijinit de pernă, cu
ochii închişi, primea cu o bucurie înspăimântată razele
rumenite ale soarelui, care o mângâiau parcă înainte de a
apune. Diadema de lumină înflorită deasupra părului
castaniu, tuns scurt, respira odată cu întreaga ei fiinţă,
însetată acum de aerul speranţei, dar trecută, desigur, prin
cenuşa sugrumătoare a spaimelor morţii. În urma
accidentului ce-o adusese aici, mâna stângă, din apropiere
de umăr şi până la degete, devenise un trunchi de ghips; se
sprijinea inertă pe abdomen, susţinută de o meşă trecută
pe după gât. Pansamentul lat ce se zărea prin deschizătura
pijamalei, înfăşurând trupul subţire în imediata vecinătate
a sinilor, care se rotunjeau frumoşi sub pânza aproape
transparentă, trăda un traumatism petrecut în aceleaşi
împrejurări.
Trecând pe lângă toţi pacienţii din salon fără să-i observe
măcar, medicul s-a oprit în faţa patului de lângă fereastră.
Ochii ei s-au deschis şi l-au învăluiţi de sus până jos, la
început cu indiferenţă, apoi scânteind de mirare.
— Răzvan!… Tu aici eşti?… a spus fata, încercând să se
ridice.
— Luminiţa, Luminiţa Petreanu! Ce s-a întâmplat cu
tine, ce-ai păţit? a răspuns tânărul în halat alb, făcându-i
semn să stea liniştită; Aşezându-se pe marginea patului,
i-a căutat mâna dreaptă şi i-a sărutat-o.
George Şovu
— E o poveste lungă! a şoptit cu buzele împurpurate, în

timp ce din ochi i s-au zămislit, ca la comandă, bobiţe de
rouă fierbinte. Ce mult e de când nu ne-am văzut!…
— Într-adevăr, sunt… aproape nouă ani!
În vara aceea nu stătuse în staţiune decât o săptămână.

Şi asta la rugămintea mamei sale, care se străduia să-i
îndeplinească toate dorinţele, doar-doar l-o îndupleca să
rămână mai mult şi mai ales să urmeze cura de ape de care
avea atâta nevoie pentru consolidarea ficatului, şubrezit
din cauza unei hepatite contractate – nici el nu ştia
cum – cu doi ani şi jumătate în urmă, la foarte puţin timp
după moartea tatălui său, răpus de ciroză.
Îi plăcea staţiunea şi cu deosebire sanatoriul acela, un
adevărat palat al sănătăţii, aşezai în mijlocul unui platou,
de pe care se putea privi întregul orăşel. Îndrăgise locurile
încă de pe când era mititel şi sosea aici cu amândoi părinţii
ori cu o mătuşă, profesoară ca şi mama lui. Respira cu
nesaţ aerul pur, parfumat de mirosul florilor din imensul
parc ce-nconjura palatul şi de esenţele răspândite de brazii,
stejarii şi fagii din pădurile apropiate.
Prin specificul aşezării geografice, staţiunea aducea
deseori deasupra ei valuri de nori, din care ploaia curgea în
voie, aproape fără oprire, câte-o săptămână întreagă…
În vara aceea însă, vremea fusese cu deosebire
frumoasă. Şi totuşi, după o singură săptămână, Răzvan se
hotărâse să plece din staţiune. Era neliniştit, aproape trist,
în urma unei mari bucurii. Nu i se mai întâmplase
niciodată aşa ceva. Reuşita la Medicină, pe care o
înregistrase cu numai zece zile în urmă, numele lui fiind
menţionat printre primele, în fruntea listelor, îl tulburase
într-atât, încât îl golise parcă de toate puterile, aducându-l
într-o stare de apatie. În asemenea condiţii, atmosfera
aceea de tihnă, caracteristică staţiunii, devenea de
nesuportat. Îi trebuia, aşadar, ceva să-l scoată din
amorţeală. Şi, nevăzând nimic în jur pe care să conteze în
acest sens, se hotărâse să plece. Încotro? Deocamdată spre
Bucureşti. După aceea, va mai vedea! Gândul îi zbura spre
mare, dar marea îi era interzisă. Va merge poate la Predeal,
sau mai bine la Poiana Braşov! În sfârşit, rămânea să mai
chibzuiască! Acum, important i se părea să plece cu orice
preţ…
Cobora încet pe scările de marmură din centrul
palatului, cu geamantanul în mână. Parcă număra treptele,
fiecare pas înscriindu-şi ecoul undeva, adânc, în fiinţa lui.
Eugen, vărul mai mic al lui Răzvan, licean începător,
dispus să-l imite în tot ceea ce lui i se părea deosebit (ca
gesturi, vorbă, comportare), îl privea cu mirare şi,
bineînţeles, cu părere de rău. Venise aici mai mult pentru
proaspătul student medicinist. El n-avea nevoie de nicio
cură şi, la urma-urmei, nici de linişte. Dimpotrivă, ar fi
dorit să zburde pe malul mării, să se cufunde în valurile
înspumate ori să se tăvălească pe nisipul sclipitor şi
fierbinte. Când l-a auzit pe Răzvan că pleacă, s-a hotărât
să-l convingă să plece şi ei, nu peste mult timp, spre mare.
Va fi greu să obţină ceea ce dorea – ştia asta foarte bine –,
dar va insista şi nu se îndoia că va izbândi. Acum pipăia şi
el treptele somptuoaselor scări cu paşi văduviţi de orice fel
de entuziasm, însoţindu-şi idolul cu o deziluzie ce putea fi
citită clar pe obrajii de piersică abia pârguită. Atunci a
George Şovu
apărut ea, fata în alb.

A deschis uşor uşile mari şi grele, cu geamuri de cristal,
dublat pe din afară cu un desen frumos floral, din fier
forjat; în spaţiul rămas liber, ca în urma unei răsuflări,
fiinţa ei, propulsată înăuntru parcă de soarele unei
dimineţi de vis, era o imensă petală albă înconjurată de
raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene mari şi
întoarse, au bătut cu mirare din aripile pleoapelor,
îmbrăţişând coloane înalte de marmură ce sprijineau
arcade solemne cu obraz cald pe care desenatori inspiraţi
închipuiseră lumi de fapte şi visuri.
Şi-a aşezat, nedumerită, geamantanul lângă picioare.
Rochia ca o spumă, din pânză topită, modelată cu
pricepere pe trupul subţire, de adolescentă, buchet de
murmure şi armonii săgetate de întrebări însetate de
răspuns, a fâlfâit într-o înfiorare uşoară, ca un oftat,
domolit în grabă de mângâierile mâinilor fetei.
Răzvan s-a oprit la mijlocul treptelor. Şi-a lăsat şi el
geamantanul, pentru ca după câteva secunde să coboare în
fugă pe cele ce-i mai rămăseseră, oprindu-se, la un pas, în
faţa acestei zâne ce călătorise până aici parcă într-o
caleaşcă de zâmbete ale soarelui.
— Fiţi binevenită, domnişoară! spuse el, învăluindu-i
făptura cu luminile ochilor lui verzi, încălziţi de o
neaşteptată emoţie. Numele meu e Răzvan, Răzvan
Bărbulescu, şi tocmai mă pregăteam să… vă primesc
(adăugă, după o clipă de ezitare, în care ar fi putut! să
spună că era de fapt pe punctul de plecare). Mă bucur mult
că aţi venit. Vă aşteptam! De-o săptămână întreagă vă
aşteptam!
— Luminiţa Petreanu! şopti fata nedumerită, întinzând
în acelaşi timp mâna, pe care Răzvan i-o sărută curtenitor.
Dar nu înţeleg… de unde… până unde…?
— „Aşteptarea”… „o săptămână întreagă”… o întrerupse
băiatul, preluându-i vorbele şi încercând să-i domolească
printr-un zâmbet cald, deschis, neliniştea răsărită pe
chipul ei, acesta este secretul nostru!… Poftiţi la cazare,
adăugă el. Să vedem ce cameră găsim pentru
dumneavoastră şi pentru… Nu sunteţi singură, fireşte!
— Bineînţeles! Mama o să vină însă peste câteva zile!
răspunse Luminiţa, convinsă fiind că Răzvan este un „om
de-al casei”.
Era mirată, dar şi mulţumită, încântată chiar de o
asemenea primire. Mai fusese cu părinţii ei prin diverse
staţiuni. Nicăieri însă şi niciodată nu-i „băgase cineva în
seamă” mai mult decât se cuvenea. Erau oameni de rând
şi, ca atare, nu-i scosese nimeni, cu nimic din „rândul” lor.
Peste tot trebuia să aştepte, uneori să se necăjească… în
sfârşit… Aici însă… Ei, aici e cu totul deosebit! Le făcuse
cineva rost de bilete şi chiar le avertizase (pe ea şi pe mama
ei) în legătură cu acest lucru: „Veţi vedea, acolo e ceva cu
totul deosebit!” „într-adevăr, îşi spune fata în gând,
locurile, – pe care avusese timp să le admire prin fereastra
microbuzului ce-o adusese de jos, de la autogara din
centrul staţiunii, până aici sus, pe platoul acesta luminos,
ca de basm – sunt încântătoare; apoi palatul în care intrase
cu atâta sfială şi acum această primire… acest băiat, ce nu
seamănă de loc a fi…”
— Mă iertaţi, domnule doctor, nu mai plecaţi? întreabă
Eugen, cu o ironie care nu scăpă Luminiţei. Ajunsese cu
geamantanul lângă ei şi-i privea acum, pe amândoi, cu un
zâmbet de cunoscător.
— Eugen, răspunse Răzvan, puţin iritat parcă, te-am
rugat să duci geamantanul în cameră. Hai, repede,
George Şovu
executarea! adăugă el, însoţindu-şi vorbele de un gest

care-i arăta băiatului că acolo şi atunci e de prisos. Te
prind din urmă!
— Am înţeles! spuse Eugen, puţin dezamăgit de
comportarea „idolului”, dar bucuros în acelaşi timp,
înţelegând că acesta şi-a amânat plecarea.
Ridică geamantanul şi porni cu el înapoi, pe scările abia
coborâte.
— Sunteţi medic? întrebă Luminiţa, în timp ce-l privea
cu mare îndoială.
— Sper să fiu… peste vreo şase ani! Abia am intrat,
deocamdată, la Medicină!
— Şi eu, care credeam că…
— Sunt „de-al casei”… De fapt, eroarea e foarte mică.
Într-o mare măsură, sunt de-aici! în orice caz cunosc foarte
bine tot ceea ce se află în acest palat – arătă el cu un gest
larg – şi în afara lui, chiar dincolo de… „în afara lui”… Şi
voi fi bucuros să vă fiu o bună călăuză… numai dacă…
— Sunt obişnuită să mă descurc singură! răspunse
Luminiţa, oarecum jenată de străvezia propunere a
băiatului. Dar – şi în clipa aceea ridică ochii şi-l privi mai
bine, fiind obligată să constate, cu bucurie, că are în faţă
un băiat înalt, suplu, cu chip plăcut, cu trăsături regulate,
cu ten măsliniu, ochi verzi, lucitori, şi cu un păr negru,
scurt, ondulat – de data aceasta, cine ştie?!… Ce facem
însă cu plecarea? întrebă ea.
— Care plecare?
— Despre care vorbea…
— Eugen?
— Cine e?
— Un văr al meu, licean, a trecut abia în clasa a X-a!
Apropo, tu…? îmi dai voie să-ţi spun aşa?
— Eu… am trecut abia în clasa a XII-a!
— Excelent! La anu’ vei fi studentă şi…
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— A, cu „plecarea”… dintr-o cameră în alta (găsi el la
repezeală o scuză) şi dintr-un corp de clădire – arătă spre
partea stângă a sanatoriului – în altul (preciză,
continuându-şi gestul spre dreapta). Mai aveam de
transportat un geamantan… acela pe care l-ai văzut.
Ajungând la biroul de cazare, aflat la câţiva paşi, în
partea dreaptă, Răzvan se adresă băiatului însărcinat cu
asemenea treburi:
— Sandule, te rog o cameră bună pentru domnişoara
Petreanu şi pentru mama ei! Vin pentru prima dată la noi,
aşa că… Uite, eu ţi-aş propune… C 125! Pleca adineauri
cineva de-acolo!
— Adică… lângă… C 123, camera ta! răspunse băiatul
zâmbind.
— Exact! Sper că n-ai nimic împotrivă!
— Eu nu! adaugă el privind-o pe Luminiţa.
Fata se împurpură dintr-odată.
— E o cameră bună, interveni din nou Răzvan, liniştită,
eu vedere spre parc. O să vă simţiţi bine!
— Iar dacă e ceva în neregulă – completă ironic
Sandu – vă adresaţi domnului „doctor” Răzvan Bărbulescu.
Ca vechi locatar al „casei” noastre, el primeşte şi rezolvă
plângerile vecinilor!
— Sandule!
— Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşă Petreanu, dincolo de
glumă, să ştiţi că Răzvan e un băiat straşnic, iar camera pe
care v-o propune e foarte bună!
— Vă mulţumesc! spuse Luminiţa, primind într-adevăr
cheia camerei cu inscripţia C 125.
George Şovu
Peste vreo oră se găsea în anticamera medicului care

urma s-o consulte şi să-i recomande din ce izvoare să bea,
ce fel de tratamente să facă… Răsfoind câteva reviste aflate
pe o masă, privirile îi fură atrase de un nume: Răzvan
Bărbulescu, semnatar al unui articol intitulat Însemnări de
vacanţă. Era de fapt o microproză. Începu s-o citească
într-o stare de mare curiozitate…
„Zile în şir, cerul s-a sprijinit parcă de ramurile pomilor
şi de acoperişurile vilelor din staţiune – începea
însemnarea. Şi în tot acest timp, o stropitoare uriaşă a
lăcrimat neîntrerupt deasupra acestei căldări dintre dealuri
şi munţi, din pereţii căreia ţâşnesc zeci de izvoare cu ape
minerale, pe care oamenii, miile de oameni, veniţi să se
trateze de tot felul de boli, le înghit cu sfinţenie din
sticluţele înhămate cu fâşii de piele de diferite culori. Şiruri
lungi de capete sub umbrele înaintează cu paşi mărunţi, cu
frânturi de paşi, către gurile ţevilor pe care se scurge, mai
cu inimă ori mai anemic, licoarea mai mult sau mai puţin
urât mirositoare. Când ajung în dreptul izvorului, uneori
după o oră de aşteptare, potrivesc cu grabă sticluţele sub
şuvoiul de apă, iar după ce acestea se umplu, capetele
adăpostite sub umbrele ies din rând şi o pornesc către
cantină. Apa şi masa constituie preocupările principale în
staţiune.
— Sărut mâna, sărut mâna, doamna… Cutare, se pleacă
o umbrelă politicoasă către alta cu care se încrucişează pe
aleile ce te duc la, ori te aduc de la… izvoare. Anul acesta
ce mai beţi?
— Tot ce-am băut şi anul trecut! Sunt consecventă: 5
cald dimineaţa (izvoarele sunt numerotate) şi 8 înainte de
micul dejun, apoi 24; 11 înainte de prânz, şi-apoi 24, iar
seara – 24 înainte şi după masă.
— Deci, în principal, spălăm rinichii!
— Exact! Numai că de când tot îi spăl şi nu reuşesc să-i
mai scot la lumină…
— Ei, răbdare, răbdare! soseşte răspunsul încurajator.
Suntem tineri, mai avem atâta apă de băut!…
Deşi se doreşte ironică, sublinierea vizează un nefericit
adevăr: atâţia oameni tineri, mult prea tineri, şi-atâţia copii
chiar (nu mai vorbesc de oamenii în vârstă ori de bătrâni),
au ajuns să-şi petreacă zilele concediilor de odihnă ori ale
vacanţelor purtând, de la un izvor la altul, sticluţele
înhămate cu fâşii de piele de diferite culori.”
De la început, Luminiţa îşi dădu seama că însemnarea
lui Răzvan se referea la staţiunea în care sosise şi ea în
dimineaţa aceea. Pe măsură ce parcurgea rândurile,
lucrurile i se confirmară definitiv: auzise şi ea, de exemplu,
despre vestitul izvor 24, foarte bun pentru bolile de rinichi,
ori despre faptul că localitatea, din punct de vedere
geografic, era ca „o căldare” aşezată „între dealuri şi
munţi”. Citi mai departe, cu tot interesul:
„între cozile la apă şi la masă, oamenii fac alte cozi, la
diferite tratamente. Cele mai solicitate sunt masajele şi
băile cu plante, nu numai folositoare, ci şi plăcute. Cozi
sunt însă şi la împachetările cu parafină, la băile
sulfuroase, la fizioterapie, la duşul subacvatic. Cu fişele de
tratament în mână, pe care sunt trecute „procedurile”,
oamenii se mişcă de dimineaţă până seara, aproape
neîntrerupt „de la o cameră la alta a complexelor
sanatoriale. Când termină obligaţiile de tratament ale zilei,
sunt obosiţi, aproape că nu le mai arde de nimic.
Şi totuşi, când e soare, ca astăzi de pildă, locurile devin
atât de frumoase, de liniştitoare, încât uiţi de toate cozile şi
de toate „procedurile”, iar drumul până la izvorul 24, aflat
George Şovu
undeva în afara staţiunii, parcurgerea acestui drum – o

panglică cenuşie de asfalt şerpuind kilometri întregi pe
marginea unui pârâu ce aleargă neobosit spre întâlnirea cu
Oltul – devine o adevărată încântare.
— Sărut mâna, sărut mâna… doamna Cutare! se pleacă
un cap politicos, azi fără umbrelă… În sfârşit, a ieşit
soarele! Ce vreme splendidă! De-acum, aşa va fi cel puţin
două săptămâni, veţi vedea! N-o să mai plouă, nu!..
Femeia, într-o superbă rochie de culoarea cerului
limpede, care se arcuieşte ca un clopot înalt deasupra
staţiunii, zâmbeşte încrezătoare vorbelor cu darnicele
asigurări şi trece mai departe.”
— Luminiţa, ce faci, ai terminat? întrebă Răzvan, intrând
pe uşă.
— Încă nu, acum o să-mi vină rândul. A fost multă lume.
Răzvan, spuse în continuare, fata arătându-i revista, tu ai
scris articolul acesta?
— Tot îl mai ţine pe masă doctorul Cosma?! I-am spus,
doar, să-l ia de aici. E de acum un an! N-aveam şi eu ce
face… ploua, şi… m-am apucat să mâzgălesc hârtia. L-a
citit, întâmplător, un ziarist care era pe-aici, i-a plăcut şi
l-a publicat. Şi uite-aşa ajunsei „celebru”: „Ăla care a scris
despre staţiune!” Mă arată lumea cu degetul!
Spusese totul repede-repede, aşa cum vorbea de obicei,
vrând să sugereze că astfel stau lucrurile, nu-l interesează
deloc mica lui glorie câştigată în urma publicării rândurilor
citite de Luminiţa. Fata înţelese însă adevărul şi nu-l
condamnă. Dimpotrivă, dădu glas convingerii formate în
cele câteva minute de lectură:
— Să ştii că ai talent! De ce te faci tu doctor? Poate că ai
ajunge un mare scriitor, cine ştie?!
— Puţini oameni dintre cei ce chinuiesc hârtia ajung
mari scriitori. Iar dintre aceştia, doar câţiva pot trăi numai
din scris! Mai important e însă faptul că înainte de a fi
scriitor trebuie să fii ceva, să ai o meserie, care să te pună
în contact cu viaţa şi să ţi-o justifice pe a ta. Eu mi-am ales
medicina – drumul spinos, dar pasionant, spre apărarea şi
salvarea surselor vieţii!
Zâmbetul cu care îşi termină replica, uşor persiflant, voia
să atenueze oarecum grandilocvenţa din comunicarea
acestor adevăruri – convingeri scumpe ale fiinţei sale.
Asistenta deschise uşa şi o pofti pe Luminiţa înăuntru.
— Te aştept până termini, îi spune Răzvan, aşezându-se
pe un fotoliu.
După vreo zece minute, fata ieşi cu prescripţii foarte
clare atât pentru apele pe care trebuia să le bea, cât şi
pentru „procedurile” de tratament. Răzvan le examină.
— Deci – 5, 7, 24! spuse el, citind numerele izvoarelor.
Asta înseamnă: dischinezie biliară şi predispoziţie pentru
calculi renali, ori măsură de prevedere – să-i spălăm chiar
înainte de a avea neapărat nevoie.
— Exact, „domnule doctor”! Şi dacă te mai străduieşti
puţin, cred că poţi să-i iei locul medicului-şef! îl tachină
Luminiţa.
— Aspiraţiile mele nu pot fi satisfăcute numai cu atât
răspunse Răzvan, înţelegând ironia. Eu vreau să devin un
mare chirurg!
— Îţi doresc să ţi se împlinească visul!
— Thank you!… Şi-acum, ia să vedem mai departe
masaj! citi el prima recomandare. Foarte bine, masajul nu
face rău nimănui, nici chiar unei fete atât de tinere şi de…
frumoase ca tine!
— Mulţumesc!
— Nu trebuie să te jenezi, o încurajă Răzvan, observând
George Şovu
obrajii îmbujoraţi ai Luminiţei. E un adevăr de care n-ai

cum să scapi decât, poate, la bătrâneţe. Şi nici atunci!…
Mda! Şi altceva? A, ultrasunete în regiunea cervicală! Astea
nu-mi plac! N-ar fi trebuit să ai nevoie de ele la vârsta ta.
Dar dacă aşa a spus Cosma, nu ne tocmim! Deşi…
Fata îl urmărea cu atenţie. Începea să se deprindă cu
acest fel de a vorbi al lui Răzvan, care cu câteva ore în
urmă o cam deranjase, cu toate că nu arătase. Se grozăvea
faţă de ea, asta era sigur, dar în grozăveala aceasta a lui
spunea lucruri demne de a fi luate în seamă. Îi zâmbi
jenată, încercând o explicaţie:
— Am o sensibilitate la coloană. Am mai făcut
ultrasunete. Mă simt mai bine după ele.
— Mă rog, nu sunt boli, ci bolnavi! preciză Răzvan,
profesional. Dar la tine nu este vorba decât de o…
sensibilitate, după cum ai spus. Desensibilizare, deci!… Se
uită la ceas. Luminiţa, e douăsprezece şi jumătate. Ora
apelor de dinainte de prânz. Ia să vedem, ce scrie pe fişă?
E-n regulă: 24! Ca şi la mine! Mergem, deci, la 24!
— Bine, dar până acolo e drum, nu jucărie! Aşa am
înţeles, cel puţin, din articolul tău. Când mai ajungem?
— În cel mult un minut!
— Nu se poate!
— Ba se poate! Vino!
O luă de mână. Străbătură un hol mare, acoperit de un
covor superb, cu desene geometrice asemănătoare
basoreliefurilor plafonului. De-o parte şi de alta a holului,
pe canapele, fotolii, în jurul unor mese, bărbaţi şi femei,
tineri, copii – lume de cele mai variate vârste şi cu cele mai
diferite preocupări – discută, citesc, joacă remi, şah, table,
cărţi… Trecând pe lângă ei, Răzvan şi Luminiţa atrag
atenţia, chemând în urma lor priviri admirative. Coboară
pe scările somptuoase, din marmură, o iau la dreapta,
intră într-o sală în care se joacă biliard, subach etc., şi de
aici într-o altă încăpere, în care un perete întreg este
tapetat… eu „izvoare”. În faţa peretelui se află un paravan
din lemn, străpuns de diferite robinete, deasupra cărora
sunt înscrise numerele izvoarelor recomandate celor ce fac
cură de ape minerale. În spatele paravanului, fiecare
robinet este conectat la câte un mic bazin, în care se toarnă
apa adusă special, cu câteva minute înainte de programul
de distribuire, de la sursele naturale din staţiune. Un
microbuz face drumul acesta de trei ori pe zi, scutindu-i de
o deplasare, ce poate măsura uneori şi zeci de kilometri, pe
cei care nu pot sau nu vor s-o facă.
— Voilà, mademoiselle! Izvoare, la discreţie!
— Extraordinar! spuse fata, „Izvoare” la domiciliu!
— Exact! Confort super!
— Şi noi?…
— Cum „Şi noi”?
— Noi n-o să vedem izvoarele adevărate? Nu vom călca pe
acea „panglică cenuşie de asfalt, care şerpuieşte kilometri
întregi pe marginea unui pârâu ce aleargă neobosit să se
întâlnească cu Oltul”, spre a trăi astfel „o adevărată
încântare”?
— Mă bucur că ai reţinut imaginea, exclamă Răzvan,
sincer impresionat. Mă bucur şi pentru întrebare.
Răspunsul este tot o interogaţie: Cum să nu? Cine ne-ar
putea împiedica? Nimeni şi nimic! Dar nu acum! Căci
pentru aceasta trebuie ceva timp şi… răbdare. Rândurile
de oameni din faţa robinetelor care bolborosesc în
gâtlejurile sticluţelor „înhămate cu fâşii din piele de diferite
culori”, ca acestea pe care le avem şi noi în mâini, se întind
pe distanţe de zeci şi, uneori, de sute de metri. Aşa
George Şovu
că – timp până acolo, timp şi mai ales răbdare, la faţa

locului! Le vom găsi, începând chiar din după-amiaza
aceasta. Acum însă, poftiţi, domnişoară, serviţi aceeaşi
băutură de la „barul” propriu. Şi, atenţie la măsură, că
lăcomia… strică…! 50 de grame, bravo! Aşa se începe!
Adormise cu fereastra deschisă, prin care pătrundeau
şoaptele dulci ale frunzelor din teii rotaţi ai parcului. De
cum se întinsese în pat, strecurându-se sub cearşaful
curat şi foşnitor, o păsărică, oprită din zborul ei undeva, în
spaţiul deschis al ferestrei, în spatele perdelei aproape
străvezii, privi lung spre ea şi-i ură, printr-un firicel de
cântec, subţire şi delicat ca o mătase, „Bun venit!”, „Bun
venit!”, „Bun venit!”.
La un moment dat, fata se apropie de fereastră – era
într-o cămaşă de noapte subţire, care-i acoperea trupul
frumos, liber acum de orice fel de încorsetare – întinse
braţele în lături, asemeni unor aripi, şi începu să zboare.
Mişcările, precipitate, mai întâi o ajutară să prindă
înălţime, să se salte deasupra teilor rotaţi, deasupra altor
copaci şi mai înalţi, sus, tot mai sus, până în creştetul
ruginiu al ţiglei ce acoperea palatul. Se opri câteva clipe
aici, pentru ca apoi să pornească, într-un balans cumpănit,
lin, pe deasupra platoului întregului parc, cu obrazul
brăzdat de alei lucitoare, zâmbi cu drag miilor de buchete
de ochi ce clipeau spre ea din rondurile de flori, care mai
de care mai frumos colorate, şi se îndreptă spre foişorul din
partea de nord-est, înconjurat, ca de nişte străjeri, de un
şir de mesteceni argintii. Se roti de câteva ori deasupra
acoperişului circular, apoi plonjă până spre streşinile
acestuia, încercând să străbată cu privirea penumbra
calmă de dinăuntru. Dar tocmai atunci se stârni, ca din
senin, un vânt puternic. Mestecenii îşi încordară solzii
frunzelor şi începură să sune din ce în ce mai tare, iar
sunetele se transformară, în câteva clipe, într-un vuiet
impresionant. O pală de aer rece izbi faţa Luminiţei,
învăluindu-i apoi trupul, care intră într-o vibraţie
dureroasă. Făcu un efort să se înalţe, aripile braţelor se
zbătură nervos, fata reuşind, în curând, să scape din fluxul
acela zăpăcit. Trupul i se linişti, deveni uşor ca un fulg, şi
ea se simţi atrasă, ca de un magnet, de spaţiul acela liber
al ferestrei de la camera sa, în care pâlpâia perdeaua
aproape străvezie. Se apropie, intră şi se aşează din nou în
pat, sub cearşaful alb, curat şi foşnitor…
Deschizând ochii, privi speriată spre ceasul de la mână.
Trecuse o oră şi jumătate de când adormise… Îşi aduse
aminte de zborul ei… din vis. „Oare ce-o fi însemnând?” se
încordă gândul Luminiţei. „Când zbori, în orice caz, e bine!”
Aşa îi spusese cândva bunica ei. „Numai sufletele curate
sunt în stare să zboare! „Sufletul ei era – cel puţin până
acum – o lumină în care se putea citi fără niciun efort. Dar
vântul, vântul acela zăpăcit şi rece?!…
În clipa aceea, peste atmosfera tihnită a parcului şi a
sanatoriului, peste ciripit de păsărele, gângurit de
porumbei şi foşnet alinător de ramuri, se revărsă, curgând
delicat din fiinţa unei trompete, o melodie celebră, la modă
cu mulţi ani în urmă. Luminiţa o recunoscu, ajutată de
înregistrarea pe care o avea tatăl ei pe o bandă de
magnetofon şi pe care o ascultase de atâtea ori. Se chema,
parcă, Linişte şi era interpretată de un trompetist celebru,
al cărui nume fata nu-l mai reţinea.
„Linişte! Aici! Acum, în o mie nouă sute optzeci şi…?!” îşi
spuse fata. Dar oare cine cântă atât de frumos?
Acordurile se răsfirau dinspre partea de nord-est a
platoului ce adăpostea sanatoriul. „Probabil cântă în
George Şovu
foişorul pe care l-am văzut…” se gândi Luminiţa.

Dar acordurile cu glas de alamă se stinseră în curând.
Peste vuietul potolit stârnit în sufletul fetei se rostogoliră, la
numai câteva clipe, armoniile calme, uşor suitoare şi
coborâtoare, dar profund răscolitoare şi dureroase, ale altei
melodii ce-a învolburat sute de milioane de inimi de pe
toate continentele, odată cu destinul tragic al tinerilor eroi
din filmul Love story. Sufletul melodiei se năştea de data
aceasta din trupul de abanos al unui flaut, ce se înfiora
adânc, dar blând, potrivindu-şi vibraţiile cu acelea din
sufletul celui ce cânta.
Ochii Luminiţei se umplură de lacrimi. Nu putea să
suporte această melodie, dar nici nu se putea sustrage, de
câte ori o auzea, farmecului ei dureros. Urmărise, cu mai
mulţi, ani în urmă, povestea dramatică a eroilor din film.
şi, cu toate că pe-atunci era o preadolescentă, se simţise
marcată profund de această poveste. Făcuse chiar o
obsesie. Se gândea adesea la moarte, şi atunci fără să vrea,
îşi simţea ochii potopiţi de lacrimi.
De ce tocmai aici a trebuit s-o asculte din nou? N-o mai
auzise de câţiva ani, o uitase! Şi, totuşi, sufletul său
asculta, asculta! „Omul acesta cântă nemaipomenit!”
Melodia se apropia de sfârşit, Luminiţa o cunoştea foarte
bine şi nu ştia de ce acum ar fi vrut s -o asculte încă o
dată… „Ce bine ar fi dacă ar lua-o de la capăt!”
Sunetele de mătase ale flautului fură însă înlocuite, în
curând. de cele viguroase şi săltăreţe ale unui clarinet, care
se porni să ţopăie în ritmul zvâcnit al unui cântec popular
de prin părţile locului.
„Cine cântă, domnule? Se întrebă Luminiţa, aproape
enervată. Cine e acest «om-orchestră»?” Sări din pat şi
începu să se îmbrace. Trebuia să-l vadă neapărat!
Tocmai atunci se auziră câteva bătăi în uşa camerei.
— Imediat! Vin imediat, Răzvane!
— Te aştept jos, pe-o bancă în parc! spuse băiatul…
— …Vrei să cunoşti, deci, pe „omul-orchestră?” Ştii că tot
aşa îi zice şi lumea de pe-aici? E un moşulică trecut de
şaptezeci de ani, mic şi pricăjit, de parcă toată viaţa a
mâncat numai miercurea şi vinerea. Dacă se înfurie puţin
vântul, îl ia pe aripile lui, cu instrumente cu tot. A fost
cântăreţ într-o orchestră simfonică sau militară, nici nu
ştiu prea bine. Mirarea e de unde are acest omuleţ atâta
forţă în plămâni să sufle mai ales în trompeta aceea, din
care scoate sunete dumnezeieşti. Şi bineînţeles că şi din
flaut, şi din clarinet!…
— „Forţa” e, cu deosebire, în sufletul lui; acolo e izvorul
tuturor acelor acorduri „dumnezeieşti”, cum le-ai calificat
tu! Interesant ar fi de ştiut acolo ce se petrece, ce imagini
din viaţa acestui om îşi măsoară şi îşi întretaie umbrele în
zbuciumul acelui izvor.
— O, bravo! Sunt încântat de gândul tău, care bate
frumos şi departe!… Dar iată-l pe eroul nostru…
Într-adevăr, pe treptele foişorului şi-a făcut apariţia un
bătrânel, mic de statură, cu trupul subţire, acoperit de o
cămaşă albă, al cărei guler era împodobit de un papion de
mătase de culoarea vişinii coapte; pantalonii, kaki, erau
strânşi într-o centură provenită, sigur, dintr-o uniformă
militară; faţa, bătând în roz, ca petalele unui trandafir
decolorat de prea mult soare, cu obrajii subţiri, era
încadrată de şuviţele părului alb, mătăsos şi lung, ce se
mişca într-o parte şi-n alta, mângâind gulerul cămăşii.
Purta în mâini cele trei instrumente din care cântase,
adăpostite acum în cutiile lor protectoare.
Lumea de pe bănci s-a ridicat şi-a început să aplaude.
George Şovu
Bătrânul s-a oprit pentru câteva clipe, a mulţumit cu

sfială, zâmbind puţin încurcat, copilăreşte; şi-a continuat
apoi drumul, adâncit dintr-odată în gândurile lui.
— Aşa se întâmplă în fiecare zi, de când a venit aici. Se
pare că e de vreo două săptămâni – o lămuri Răzvan. E un
„personaj” enigmatic: nu stă de vorbă cu nimeni, se plimbă
singur, cu mâinile la spate, numărând parcă fiecare pas pe
care-l face. Din când în când, se opreşte şi-şi roteşte ochii
peste pomi şi peste flori, peste tot ceea ce se află în jurul
lui, înălţându-i până la urmă către cer, de unde, cu
siguranţă, aşteaptă un răspuns. Poate că este cel pe care-l
comunică lumii în fiecare zi, începând de la ora 17, prin
melodiile ascultate astăzi şi de tine. Fix la această oră, urcă
solemn pe treptele foişorului, se apropie de masa din
mijlocul rotondei şi îşi aşază cele trei instrumente. Se uită
lung, câteva clipe, la cutia în care se află trompeta. Îşi trece
mâna dreaptă peste ea, mângâind-o şi îşi opreşte degetele
pe închizătoare.
Descuie, scoate instrumentul, îl potriveşte la gură,
închide ochii şi începe să cânte Linişte! Şi tot aşa cu flautul
şi apoi cu clarinetul. La cererea „ascultătorilor”, care se
adună uneori în jurul foişorului şi-l aplaudă, consimte să
repete, să biseze, dar de fiecare dată – numai melodia din
Love story… Acesta este „omul-orchestră”! îşi încheie
Răzvan relatarea.
— „Omul-orchestră” cu tainele şi zbuciumul lui!
Coborâseră, între timp, de pe platou pe un şir de trepte
de piatră care duceau într-o alee carosabilă, ce înconjura,
pe trei sferturi, clădirea sanatoriului. Era artera de
circulaţie pe care se făcea de obicei aprovizionarea, de-o
parte şi de alta a ei fiind aşezate diferite depozite.
Traversară aleea, intrând într-o vastă grădină cu fel de fel
de pomi fructiferi. Teritoriul era dispus, în mare măsură, în
câteva pante, ce se domoleau din când în când,
prelungindu-se în oaze de câmp neted, acoperit de iarbă
grasă şi frumoasă ori de culturi de trifoi şi lucernă, de
cartofi şi căpşuni.
La poalele primului coborâş, cel mai abrupt, pe Luminiţa
o aştepta o surpriză foarte plăcută: aleea de asfalt ce le
purta paşii chiar pe mijlocul încântătoarei grădini traversa
peste un lac încărcat cu flori de nufăr. Fata a rămas
înmărmurită. Nu văzuse niciodată atâţia nuferi la un loc,
cu florile larg deschise încă spre soarele ce-şi grăbea razele
către asfinţit. De-o parte a lacului, în stânga, florile erau
albe; de cealaltă, în dreapta – galbene.
— Răzvane, izbucni Luminiţa după câteva clipe de tăcere
încordată de admiraţie, dar e nemaipomenit! E o minune!
Aşa ceva n-am văzut până acum – şi o luă la fugă, până în
apropierea maiestuoaselor flori.
Îngenunche, în marginea apei, în iarbă, şi întinse mâna
către o floare.
— Nu e voie s-o rupi! strigă Răzvan.
— Cine ţi-a spus că o rup? Voiam doar s-o mângâi puţin.
— Ei, asta se poate; în acest caz, te ajut şi eu.
Găsi la repezeală o creangă, un fel de cârlig, apucă
lujerul plantei, şi floarea, purtată ca o regină într-o
caleaşcă de smarald pe tipsiile late ale frunzelor, pluti
blând spre marginea lacului.
În timp ce se mutau în partea cealaltă, Răzvan începu să
recite:
„Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe,
George Şovu
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept.”
Fata îl privea încântată, iar el îi mângâia tandru, cu

sfială, părul castaniu, în care se juca o ultimă rază de
soare.
Vraja ţesută o clipă între ei se rupse la suflarea
zgomotoasă a unui cârd de copii ce coborau în fugă panta,
înaintând către poarta de jos a grădinii, prin care se ieşea
în oraş.
— Să mergem şi noi, propuse Răzvan, căci altfel nu mai
ajungem în seara aceasta la 24. Şi mai avem încă multe de
văzut şi de făcut; iar la sfârşitul programului, eşti invitata
mea – te anunţ de pe acum – la dans în foişor!
— Poftim? întrebă Luminiţa, prinzându-l de mână şi
îndemnându-l s-o ia şi ei la fugă precum stolul de copii din
faţa lor. Am auzit bine? Dansăm astă-seară?
— Bineînţeles! răspunse băiatul. În fiecare seară, în
foişorul în care, începând de la ora 17, se produce
„omul-orchestră”, se cântă şi se dansează.
— Cine cântă?
— De obicei un băiat, un băiat frumos şi înalt, deşi nu
are mai mult de şaisprezece-şaptesprezece ani, un adevărat
Adonis, cu părul negru, cu ochii mari, albaştri, cu faţa
albă, de care nu se prinde rumeneala soarelui, are ceva
serafic în el, un mic zeu, în jurul căruia vibrează toată
suflarea feminină a sanatoriului, între cinci şi optsprezece
ani. Se pare că e localnic, ori că stă întreaga vară aici, în
staţiune, la nişte rude. Cântă foarte frumos din chitară, iar
uneori îşi dă drumul şi la voce; are un timbru cald şi plin,
de bariton, nici n-ai crede privindu-l, ţi-am spus, în ciuda
faptului că e înalt şi bine făcut, pare fragil, are, cum
ziceam, ceva de înger, ce se poate ofili la orice suflare. În
realitate, e un băiat în care viaţa clocoteşte din plin, cu
toate că unele ciudăţenii nu-i sunt străine. De pildă, nu
dansează niciodată. Îl invită fetele, îl roagă, ba unele, ba
altele, mai mari, mai mici, dar el nu dă curs nici unei
invitaţii. Zâmbeşte, fermecător, l-am văzut şi eu, şi
răspunde, invariabil: „Nu te supăra, nu ştiu să dansez!”
Desigur, nu acesta este adevărul. De dansat, aşa cum
dansează cei mai mulţi astăzi – adică o simplă
bâţâială – oricine ştie, ori poate, în cel mult câteva minute,
să înveţe.
— Nu este adevărat! se repezi Luminiţa. Cum poţi să
vorbeşti astfel despre dans?! Auzi, „o simplă bâţâială!”
Dansul este în primul rând o expresie a sufletului, o
concretizare a unui clocot ori a unei linişti, a unui fel de a fi
de dinăuntru! Mişcarea este doar o aparenţă ce
materializează un fior, dându-i un anume chip. Dacă
lucrurile nu se petrec astfel, atunci, într-adevăr, se poate
vorbi chiar şi despre „bâţâiala” de care pomeneai. Deşi eu,
una, nu cred că…
— Luminiţa, i se adresă Răzvan, sincer impresionat, tu
eşti pornită astăzi să spui numai lucruri deştepte?!…
— Iartă-mă, răspunse fata, oarecum jenată, n-am vrut…
Hai să mergem mai repede, spuneai că drumul este lung.
Au ajuns în scurt timp în parcul din partea de nord a
orăşelului. De-aici înainte începea regiunea izvoarelor,
unele – cele mai multe – fiind grupate undeva în apropiere,
într-o deschizătură dintre două dealuri înalte, ca doi
George Şovu
munţi – locul era frumos amenajat, izvoarele fiind captate

şi „aduse” într-o sală mare, ca la un consiliu, în cadrul
căruia fiecare îşi rostea cuvântul în favoarea sănătăţii
oamenilor, altele erau semănate de-a lungul drumului ce
trecea pe marginile acelui pârâu, de la care îşi trăgea
numele şi staţiunea, iar la capăt de tot, după aproximativ 5
kilometri, şuşotea zi şi noapte, neîntrerupt, pe cel puţin
zece guri, singur sub o impresionantă cupolă, celebrul 24!,
După ce au admirat câteva „Mariane” – veveriţele, pe
care copiii le strigau „Mariana!”, „Mariana!”, „Mariana!”
(toate erau numite astfel) şi le „serveau” cu nuci ce urmau
să fie „consumate”, ca într-un adevărat spectacol, chiar în
faţa celui (sau a celor) ce le oferiseră, Răzvan a invitat-o pe
Luminiţa să se aşeze pe o bancă, din imediata apropiere a
intrării în parc.
— Dar ce s-a întâmplat, ai obosit?
— Nu, însă de câte ori trec pe lângă parc, intru şi mă
aşez cel puţin un minut pe această bancă. O fac ca să „stau
de vorbă” cu tatăl meu. Peste obrazul băiatului au fâlfâit, în
grabă, umbrele întristării; ochii au început să-i lucească
intens, iar glasul i s-a încălzit. Până acum doi ani şi
jumătate, în fiecare vară, putea fi văzut aici, pe această
bancă, jucând şah cu un vestit profesor, prieten bun, din
Bucureşti. Tatăl meu a fost tot profesor, dar şi poet, şi a
avut, mulţi ani, importante răspunderi politice… Pentru că
prietenul lui, un om de o rară distincţie şi de mare cultură,
locuia în orăşel, atunci când venea să-şi urmeze cura
obişnuită, tata cobora de la sanatoriu şi se întâlneau aici,
aproape în fiecare zi. Jucau, ore întregi, şah. Erau nişte
pasionaţi. Erau!… Acum, niciunul dintre ei nu mai există!
Ne-au părăsit amândoi în acelaşi an, la o distanţă de câteva
luni, răpuşi de aceeaşi boală: ciroză!
Luminiţa nu îndrăznea să-l privească. Aflase o veste
groaznică. Îi strângea mâna, cu căldură, în mâna ei,
mângâindu-i, involuntar, degetele lungi şi subţiri ca de
pianist.
S-au ridicat şi au plecat în tăcere.
Drumul până la izvorul 24 i-a făcut o mare plăcere.
Răzvan şi-a revenit în curând, întorcându-se la verva lui
obişnuită. Au discutat fel de fel. Şi-au spus multe spre a se
cunoaşte mai bine…
…Dansau! Se mişcau înfioraţi în ritmul unui tangou
vestit imprimat pe o casetă a lui Răzvan. Din timp în timp,
atunci când Adonis mai obosea, îl suplineau
casetofoanele…
Foişorul era plin; perechile, îmbrăţişate, se mişcau alene
după chemările calde, seducătoare, ale tangoului.
Totdeauna, spre sfârşitul reprizelor de dans, după „ţopăieli”
şi „bâţâieli” de tot felul, la care participau de-a valma, în
grupuri mai mari sau mai mici, sub cupola foişorului sau
pe aleile din jur, la lumina de argint a mestecenilor ori sub
razele de sidef ale lunii (orice fel de altă lumină era stinsă),
copii, adolescenţi sau tineri, se adunau perechi-perechi,
după tainice sau declarate imbolduri, ori la întâmplare, şi
ascultau cu toţii de o singură comandă: chemările
tangoului…
Atunci, perdelele de la unele ferestre ale sanatoriului
fâlfâiau, şi parcul era străbătut de alte chemări, de data
aceasta imperative: „Gabriela! Liana! Cosmin! Treci acasă!
Vino înăuntru! Gata cu dansul! Hai! Mai este şi mâine o zi!
Nu vă mai săturaţi odată?! Terminaţi, că deranjaţi lumea! E
târziu!”…
Dar aproape toţi cei chemaţi îşi vedeau mai departe de
dans. Sub oblăduirea întunericului ori a razelor
George Şovu
mângâietoare ale lunii, foşneau şoapte duioase, cel mai

adesea neîndemânatic rostite, sufletele se adunau din când
în când în gât şi făceau explozie, inimile îşi pierdeau de
obicei ritmul obişnuit, sugrumând respiraţia, uneori
câte-un gest ce se rostea mai îndrăzneţ era amendat la
repezeală sau, dimpotrivă, căpăta răspuns asemănător…
O lume de gânduri, de sentimente şi senzaţii se decanta
sub vraja dansului… până ce începea să duduie prin
apropiere paşi ameninţători, iar mâini „protectoare” se
înfigeau în gulere umezite de transpiraţie şi de… aburul
emoţiilor, chemând pe purtătorii acestora la ordine! „Acasă!
Imediat, acasă!”…
— Răzvan!
— Te ascult, Luminiţa!
Dansau pe o alee din apropierea foişorului. Lumina lunii
le învăluia deopotrivă fiinţele, care căutau să-şi potrivească
ritmurile lor tainice…
— Ştii că pe mine nu m-a sărutat niciodată un băiat?…
Răzvan o strânse la piept şi începu să-i mângâie părul
mătăsos şi frumos mirositor. Era mai înalt, aşa încât după
câteva secunde, când se opri din dans, îşi apropie buzele
de părul ei şi i-l sărută aproape pe furiş. Desprinzându-i
apoi capul de lângă pieptul lui, îi căută ochii, care luceau
intens, sub razele sidefii ce cădeau din înalt, şi începu să-i
sărute tandru, pe rând, coborî cu buzele fierbinţi pe un
obraz, apoi pe celălalt, ajungând, în sfârşit, la buzele
fetei – două bucăţi de jar dulce, cu o aromă de piersică – pe
care le atinse, mai întâi cu sfială, o dată, şi încă o dată,
pentru ca până la urmă să le ţină sub apăsarea gurii sale
secunde în şir, într-un sărut ce le uni parcă sufletele…
A doua zi, lucrurile s-au petrecut la fel, şi a treia zi, ca şi
în toate celelalte pe care le-au petrecut împreună în vara
aceea de vis…
La despărţire, şi-au luat adresele, şi-au promis scrisori.
S-au ţinut într-adevăr de cuvânt: şi-au scris! Luminiţa era
totdeauna mai zeloasă, ea scria, de fiecare dată, cel puţin
un număr dublu de pagini. Îi vorbea despre toate, dar mai
ales despre sufletul ei, care murmura acum, neîntrerupt,
acel cântec mistuitor, născut cu câteva luni în urmă,
într-un cadru de basm.
De la o vreme însă, Răzvan a început să dea semne de
oboseală: scrisorile lui soseau din ce în ce mai rar şi mereu
mai lapidare.
„Am mult de învăţat, sunt copleşit de treburi”… erau
vorbe ce se repetau, încercând să scuze întârzierile,
laconismul. Până într-o zi, când a început cu adevărat
aşteptarea: o lună, două, trei; o scrisoare, două, mai
multe – nici nu mai ştia câte – ale fetei au rămas fără
răspuns. În tot acest timp, Luminiţa a început să audă
izvorând din adâncurile fiinţei sale dureroasele acorduri ale
singurei melodii pe care bătrânelul enigmatic,
„omul-orchestră” din foişorul din acea vară, accepta s-o
repete la solicitările insistente ale ascultătorilor. Obsesia
atâtor ani se trezise din nou, zbuciumând gândurile şi
sufletul fetei…
S-au trezit amândoi din acea visare scurtă, dar profund

răscolitoare, scuturând imaginile ce înviaseră în fiinţele
lor…
— Spune-mi, cum ai ajuns aici? întrebă Răzvan, cuprins
parcă de vinovăţie. (Niciodată nu retrăise mai intens ca în
George Şovu
acele momente fragmentul de viaţă pe care-l credea uitat.)

Un accident? Nu cumva locuieşti în Bucureşti, şi eu nici
măcar acest lucru nu-l ştiu?!
— Da, un accident! Eram… În trecere, răspunde fata,
trădând însă o nehotărâre.
— Erai cu soţul tău? Văd că te-ai căsătorit, remarcă
tânărul medic, privind către degetul inelar de la mâna
stângă, pe care aurul verighetei sclipea, în vecinătatea
pansamentului înfăşurat, ca într-o carcasă, de ghips.
— Da… cu soţul meu! sosiră, rostite cu greutate, vorbele
Luminiţei, în timp ce o paloare ca de moartă îi inundă faţa,
izvorul ei venind mai de departe, de dinăuntru.
— Ţi-e rău? Să-ţi fac o injecţie? se nelinişti Răzvan.
— Nu, nu trebuie! Nu-mi trebuie nimic! Mi-e bine! Mi-a
trecut!
— El unde e?
— S-a lovit la cap. E la Spitalul numărul 9.
— Extraordinar! Ce întâmplare nenorocită! Sper că nu e
prea grav.
— Şi eu sper!
— În sfârşit, mai vorbim în cele câteva zile în care sigur
va trebui să rămâi aici. Sunt nevoit să plec. Vine profesorul
la contravizită. După ce terminăm, eu rămân în spital.
Sunt de gardă. Voi trece pe la tine.
— Răzvan! strigă Luminiţa, în timp ce tânărul în halat
alb se ridicase să plece. Vreau să te rog ceva, nu te supăra
că îndrăznesc.
— Se poate?!
— Dă tu un telefon la numărul acesta… E un unchi de-al
meu. Spune-i că sunt aici. Vezi să nu-l sperii. Eu nu am
curaj să telefonez…
— Cu plăcere! se oferi doctorul, privind bileţelul din
mâna bolnavei. Când citi numele celui pe care trebuia să-l
caute spre a-i transmite mesajul, făcu ochii mari: Dragoş
Dănescu? Ziaristul?
— Da!
— E unchiul tău?
— Da! E fratele mamei!
— Nemaipomenit! Dar el este un foarte bun amic al
nostru. A fost bun prieten cu tata! Ca să vezi: ce mică e
lumea!
— Spune-i să nu anunţe nimic acasă la ai mei!
— Bine, dar?
— Nimic! Deocamdată!
— Abia aştept să stăm de vorbă, să-mi povesteşti despre
tine… Să se mai liniştească puţin lucrurile. Vom merge în
cabinetul medicilor. Pa!
Ce să-ţi povestesc, Răzvane? se învolburară gândurile

Luminiţei. Cum mi-am ratat viaţa? Cât am suferit, mai
întâi, din cauza ta? Cum credeam atunci că pentru mine
s-a sfârşit totul, totul… până când…
Scria prima lucrare din cadrul examenului de admitere
la Facultatea de Cibernetică… Fusese peste măsură de
emoţionată în dimineaţa aceea. Înainte de a pleca din casa
unchiului său, unde locuiau în perioada concursului ea şi
mama ei, plânsese de atâta încordare. Acum era liniştită.
Subiectele pe care le primise la lucrare îi erau cunoscute,
atât chestiunile teoretice, cât şi problemele ce urmau să fie
rezolvate. Scria de zor…
Ridicând la un moment dat ochii de pe coala albă de
George Şovu
hârtie, ce se acoperea tot mai mult cu rânduri – rânduri de

litere şi cifre, şi privind spre dreapta, se întâlni cu zâmbetul
unui coleg de concurs. Luminiţa l-a receptat cu mirare,
înţelegând în acelaşi timp semnificaţia gestului, discret, pe
care băiatul i l-a adresat mai mult din ochi: „Merge?
Merge?” Involuntar, fata a zâmbit şi ea, răspunzându-i
printr-un cod asemănător: „Da, merge! Totul e-n regulă!” Pe
faţa băiatului s-a aşternut parcă o mulţumire. S-au apucat
să scrie amândoi mai departe.
După câteva secunde, în care Luminiţa n-a putut să nu
se întrebe: „Cine e? O cunoaşte oare de undeva?”, reveni la
preocupările de realizare a lucrării, care o acaparară din
nou, total. La sfârşit, când totul era gata, după ultima
lectură, de verificare, fata privi iarăşi în dreapta ei, abia
atunci aducându-şi aminte de băiatul ce-i zâmbise
încurajator. Terminase şi el. O privi liniştit. Ochii lor s-au
întâlnit: încă o dată, şi în ei se putea citi cu uşurinţă
mulţumire şi curiozitate.
S-a ridicat mai întâi el şi a predat lucrarea. Ieşind pe
uşă, a privit spre fată, tocmai în clipa în care ea pornea
spre catedră. A aşteptat-o pe culoar.
— Mă numesc Gabriel Manta!
— Luminiţa Petreanu!
Şi-au strâns mâinile.
— Cum ţi s-a părut?
— A mers! Chiar foarte bine! Măcar de-ar fi şi celelalte la
fel!
— O să fie! Trebuie să reuşim!
Fata a întors privirile spre el. Îi plăcea această siguranţă,
care era de fapt mai mult o autoîncurajare. „Dar de câte ori
în viaţă nu ai nevoie de aşa ceva!” se gândi Luminiţa. Îi
plăcea şi „să reuşim”! adică noi, amândoi.
— Ar fi bine! Altfel…
— Altfel… reluă băiatul, sigur că ar fi greu să ne
întoarcem acasă… De unde eşti?
— Dinspre Câmpulung-Muscel.
— Dar tu?
— Din Ardeal.
— Salut! Şi, baftă mai departe! spuse Luminiţa la ieşire,
zărind-o pe mama ei, care-i făcea semne, nerăbdătoare.
— Salut! La fel! răspunse Gabriel. Ne vedem mâine!
Parcă i-ar fi dat întâlnire… „Aşa şi este! se gândi fata. Nu
ne întâlnim mâine la Economie Politică?”
— Cum a fost? o întrebă mama, galben-pierită de
aşteptare şi de spaimă. De ce-ai ieşit aşa repede? Am văzut
puţini copii până acum… N-ai ştiut?
— Ba da, am ştiut! Am făcut totul şi cred că foarte bine.
Linişteşte-te!
— Ai făcut?! întrebă, mirată, mama Luminiţei, în timp ce
faţa ei revenea la o culoare normală. Chiar ai rezolvat totul?
— Da, mamă! Totul!
— Bravo, fetiţa mamei! spuse femeia strângând-o la
piept. Nu ţi-am spus eu că o să fie bine? Ai văzut? Ai plâns
degeaba azi-dimineaţă. Sau poate, cine ştie, aşa te-ai
descărcat de nervi şi ai putut să lucrezi liniştită. Bravo! Hai
să-ţi dau o prăjitură, sau o îngheţată… ce vrei tu. Cred că o
îngheţată ar fi mai bună, e aşa de cald, un profiterol grozav
de la Casata. Hai! Dar băiatul acela cine era?
— Un coleg! Am fost repartizaţi în aceeaşi bancă, alături!
— Daa?!…
— Şi a făcut şi el bine?
— Aşa spunea!
— Şi ce mai spunea?
— Nimic! Crede că o să reuşim!
George Şovu
— De unde este el atât de sigur? Are pe cineva?

— Nu ştiu, mamă! Pe cine să aibă? Parcă aici?…
— Ei, cine ştie?!
— Hai, nu mergem? Că a început să mă doară capul.
— Tu să termini cu durerile de cap! în aceste zile, cât
ţine examenul, n-are voie să te doară capul. Gata! Acum
trebuie să fii perfect lucidă! Eu, dacă nu intri, nu mai merg
cu tine acasă. Ce, vrei să mă ştie tot oraşul? „Fata lui
Petreanu a căzut la facultate!” Nu, asta nu se poate!
M-auzi?
— Potoleşte-te, mamă! Te rog! Şi dacă vrei într-adevăr să
intru, lasă-mă-n pace! Nu mă mai toca atâta! Fac tot ce
pot! Am învăţat, sunt bine pregătită. Am făcut deja o
lucrare bună. Sper să reuşesc. Parcă eu ce-mi doresc?!
— Bine, să mergem să ne răcorim puţin. Dar vezi, să
mănânci încet, să nu cumva să răceşti, să faci iar… auzi,
să…
În drum spre cofetăria indicată de mama ei, aflată de
altfel în imediata apropiere a facultăţii, Luminiţa zăreşte la
un moment dat, venind din faţă, la o distanţă de vreo 10 —
15 metri, un băiat şi o fată care mergeau fericiţi,
ţinându-se pe după mijloc. Inima i-a fost, pe loc,
înjunghiată de un fior dureros: băiatul nu era altul decât
Răzvan, iar fata, fata… desigur… A simţit că leşină. A
prins-o repede pe mama ei de mână şi-a tras-o sub
arcadele unui bloc din apropiere, ieşind astfel din raza
vizuală a celor doi, care se apropiaseră la câţiva paşi doar.
— Ce e, ce s-a întâmplat? a întrebat-o speriată mama,
privind la faţa ei albă ca varul.
— Mi-e puţin rău! a reuşit să şoptească fata, în timp ce
se sprijinea de o coloană de susţinere (era un fel de pasaj
prin faţa unor magazine, cu stâlpi mari, plantaţi din loc în
loc); cred că emoţiile, căldura… Dar… (a vrut să adauge
„Nu te speria, îmi revin!” însă în clipa aceea şi-a simţit
stomacul în gât şi n-a mai putut articula niciun cuvânt).
Alăturându-şi fruntea de coloana de marmură, puţin
rece, Luminiţa şi-a recăpătat repede echilibrul; a deschis
ochii, pe care-i ţinuse închişi câteva zeci de secunde, şi a
privit lung în urma celor doi… Mergeau, nepăsători şi
fericiţi!…
Mamă-sa îi freca mâinile, cercetând-o cu mare
tulburare…
— Luminiţa, fetiţa mea, ţi-e mai bine?!
Doamne-Dumnezeule!…
— Da, mamă! Cred că mi-a trecut! Te rog să mă ierţi, a
fost un moment de slăbiciune, dar a trecut. Îţi promit că o
să mă ţin tare de-acum înainte! Ai să vezi!…
Au plecat mai departe, spre cofetărie. („în viaţă ai nevoie
de atâtea ori de autoîncurajare şi de voinţă! De multă
voinţă!”) Mergea de parcă atunci s-ar fi dat jos din pat după
o grea operaţie pe care o suferise. O „operaţie” făcută la
capătul unei lungi şi zbuciumate aşteptări… La urma
urmei, acest lucru se şi petrecuse cu ea: o „operaţie”… În
plină stradă, în văzul lumii… „Domnul doctor Răzvan
Bărbulescu, marele chirurg”, tăiase în carne vie, aşa, fără
niciun fel de pregătire! Tăiase şi trecuse mai departe.
Nepăsător şi… neştiutor!
„Cine-o fi? Era frumoasă, din câte am putut să-mi dau
seama! Abia am zărit-o de fapt! Vreo colegă, desigur. A
găsit-o, a fost mereu lângă el, explicabil. Da, acum, totul
este explicat, domnule doctor!”
A doua zi, Luminiţa s-a dus cu mai mult curaj la
examen. Gabriel o aştepta la intrarea în sală. S-au privit cu
plăcere. Fata l-a observat de data aceasta cu atenţie: era
George Şovu
înalt, cu umerii laţi, de sportiv; avea o faţă rotundă, cu

trăsături frumoase, ochii negri, în care jucau parcă
luminiţe de aur, ce le dădea o anume căldură, iar părul
castaniu, bogat, era pieptănat puţin într-o parte, băieţeşte.
— Salve, colega! o întâmpină el cu zâmbetul pe buze.
— Salut! îi răspunse fata, scurt.
— Ţi-e frică?
— Puţin!
— Curaj! Peste trei ore vom fi studenţi! Astăzi o să facem
şi mai bine decât ieri. Aşa că ultima lucrare nici n-o să mai
conteze…
— Cum să nu conteze? Orice contează; la o adică, şi o
sutime poate fi hotărâtoare, te plasează deasupra ori,
dimpotrivă, dedesubtul liniei…
— Ştiu, numai că noi nu vom fi în vecinătatea „zonei
periculoase” a liniei, ci spre frunte. Ai să Vezi! Baftă! mai
apucă să spună el înainte de a se deschide uşa şi a fi poftiţi
înăuntru.
— Mulţumesc! Şi ţie!
Într-adevăr, lucrarea la Economie Politică au făcut-o cel
mai bine, după cum aveau să constate la rezultatul
examenului, care le-a fost cu totul favorabil, plasându-i în
prima treime a reuşiţilor, cu medii apropiate de 9, cea a lui
Gabriel fiind cu câteva sutimi mai mare decât a colegei
sale.
A fost atât de bucuroasă atunci, socotind acest examen
prima victorie adevărată din viaţa ei. Mama Luminiţei
bineînţeles că a plâns de bucurie, o îmbrăţişa, o săruta, o
mângâia… nu mai ştia ce să-i facă…
— Ţi-am spus eu că vom reuşi? se auzi din spate vocea
caldă a lui Gabriel.
Fata s-a întors şi s-a repezit spre el, aproape gata să-l
îmbrăţişeze, în acele clipe simţindu-l atât; de aproape de
inima ei… Dându-şi seama, s-a oprit la timp şi i-a întins
mâna.
— Vezi că te plesnesc de-ai să vezi stele verzi! N-ai fost
până acum de capul tău şi nici de-acum înainte n-o să fii!
Asta s-o ţii bine minte. Fiindcă totdeauna când m-ai
ascultat pe mine, lucrurile s-au rezolvat cum trebuie… Şi
hai odată, ce te mocăi atâta, aşează-ţi mai repede ce ai de
aşezat în, dulap şi să plecăm, că mai avem o serie de
treburi de făcut.
La ieşirea din cămin s-au întâlnit cu Gabriel.
— Sărut mâna, doamnă Petreanu!
Mama Luminiţei îi răspunse cu o neaşteptată căldură,
zâmbindu-i şi întrebându-l „ce mai face”, dacă… s-a
aranjat”, interesându-se mai ales în ce cămin va locui.
— Să ai grijă şi de fata mea! i-a spus, după ce a aflat că i
s-a repartizat o cameră în căminul de-alături. Sunteţi
colegi, poate mergeţi împreună la cursuri, vezi să nu i se
întâmple ceva. Te fac răspunzător, să ştii! îl ameninţă ea, în
glumă, cu zâmbetul pe buze. Poate ai şi dumneata o soră,
gândeşte-te că…
— Mamă, se poate? interveni Luminiţa jenată.
— N-am nicio soră, doamnă, dar fiţi sigură că voi avea
grijă de… colega mea. „Răspunderea” pe care mi-o
încredinţaţi mă onorează, adăugă băiatul cu un ton de
uşoară ştrengărie.
— Te văd un tânăr serios, îşi căută madam Petreanu
argumente, în continuare, pentru hotărârea pe care o
luase. Ce sunt părinţii dumitale?
— Profesori!
— Foarte bine! Şi de unde eşti?
— De pe lângă Alba-Iulia!
George Şovu
— Un motiv în plus să cred că eşti băiat bun. Sper să nu

mă înşel!
— Vă mulţumesc, doamnă!
— Ia ascultă, mamă, ce te-a apucat cu… „Te fac
răspunzător…”? îi zise Luminiţa, când au rămas din nou
singure.
— Lasă-l, dragă, să ştie cu cine are de-a face! Pentru că,
chiar dacă ţi-aş interzice eu, tu tot o să umbli la şcoală cu
băiatul ăsta. Şi mai bine cu el decât cu alţii! Nu ştiu de ce,
îmi inspiră încredere. E drăguţ, e voinic, dacă o să ai vreun
necaz, te apără el. Numai tu să ai grijă, vezi ca „necazul” să
nu-ţi vină tocmai de la cel căruia te-am dat „în
răspundere”.
— Eşti teribilă, mamă, zău! îţi umblă mintea
nemaipomenit…
— Bineînţeles că-mi umblă! Dar ia stai, el ce caută la
cursuri?
— Cum, „ce caută la cursuri”?
— Da, ce caută la cursuri în anul acesta? Nu e băiat,
bărbat, de ce nu este la armată?
— Fiindcă a dat examen la neîncorporabili.
— Şi, mă rog frumos, de ce?
— Nu ştiu, mi se pare că a avut o hepatită. Şi-a amânat
armata pentru perioada de după facultate, ori a obţinut
scutire… Nu ştiu!
— Mda! zise madam Petreanu, gânditoare.. Deci e cam
şubred. Păcat! Un bărbat trebuie să fie zdravăn, să te poţi
baza pe el din toate punctele de vedere. El trebuie să ducă
greul în gospodărie. Tu un asemenea bărbat să-ţi găseşti!…
Luminiţa nici n-o mai asculta. Se săturase, realmente,
de sfaturile mamei sale. Chiar grija aceea nemaipomenită,
care este un lucru demn de toată preţuirea şi căreia,
probabil, niciodată nu va avea cum să-i răspundă pe
măsură, o apăsa de mult, fiindcă în foarte multe
împrejurări o anihila ca om, ca personalitate.
Ea, Luminiţa, nu avea voie să aibă păreri, iniţiative, ea
trebuia să se lase în grija mamei sale, care „face totul
pentru ea”, care „gândeşte” pentru ea (adică la viitorul ei,
voia să spună), care „îi vrea numai binele” şi care „trăieşte
şi munceşte numai spre a o vedea fericită”.
„Va trebui să fac ceva, fiindcă aşa nu se mai poate. Tutela
asta nenorocită mă scoate din minţi.”
— În ceea ce priveşte armata – continuă Elena
Petreanu – şi eu trebuie să te scutesc. Tu eşti bolnavă, nu
poţi să faci faţă la efortul necesar acolo. Şi-apoi, de ce să
nu ai şi tu o zi liberă pe săptămână? Te mai odihneşti,
înveţi mai în linişte, fiindcă eşti şubredă, ştii. doar câte am
pătimit cu tine.
— Mamă, dar nu mai sunt deloc bolnavă, de ce să nu fiu
în rând cu toţi colegii mei? De ce să mă cocoloşeşti în
continuare?
— „Să te cocoloşesc” ai spus? Nu ţi-e ruşine! Asta ţi-este
răsplata pentru toată grija şi pentru toate suferinţele mele?
Ai uitat sutele de injecţii pe care ţi le-am făcut, eu, cu
mâna mea, ca să nu las pe altele care te puteau infecta?
Sutele de nopţi pierdute la căpătâiul tău…
— Păi, tocmai că mi-ai făcut prea multe injecţii de care,
după părerea mea, nu era nevoie, că ai exagerat totul,
mamă, totul, şi grija, şi boala, totul! Ai făcut din mine o
schiloadă din punct de vedere sufletesc, nu înţelegi? Când
o să pricepi odată că trebuie să mă laşi şi pe mine să
trăiesc, adică să gândesc cu capul meu, să acţionez după
cum socotesc şi eu că trebuie sau nu trebuie, când?!
— Mai e mult până atunci, Luminiţa mamă! spuse
George Şovu
madam Petreanu cu un calm desăvârşit…

Gabriel Manta şi-a luat în serios rolul de „tutore” al
Luminiţei. De fapt, şi-a luat în serios îndemnurile inimii,
care îşi făurise un cântec al ei, aprins, dar delicat în acelaşi
timp, pentru fata cu părul castaniu, tuns scurt, cu ochii
căprui, migdalaţi, streşiniţi de gene mari, cu obrazul
catifelat şi frumos, cu buze ca miezul de piersică bună şi
cu trup mlădios şi fragil. O aştepta în fiecare dimineaţă la
micul dejun (el ajungea totdeauna primul şi-i păstra şi ei
loc la masă), de unde plecau împreună spre facultate. La
cursuri şi seminarii stăteau mereu alături, la masă la fel,
iar drumul spre cămin le era totdeauna comun. Învăţau de
asemenea, nu de puţine ori, unul lângă celălalt la
bibliotecă…
Toamna aceea, a anului I, a fost lungă şi frumoasă. S-au
plimbat prin cele mai cunoscute parcuri ale Bucureştiului,
au văzut spectacole, au discutat mult, mult, şi-au făcut
visuri, au luat chiar hotărâri: cel mai târziu în anul III se
vor căsători! Lucrul acesta îl ştiau de pe acum toate
colegele şi toţi colegii. „Ăştia cred că vor fi primii ce se vor
căsători din anul nostru! a spus cineva, la un moment dat.
Nu vedeţi? Sunt pierduţi unul după celălalt. Nu rezistă ei
până la sfârşit. De altfel, ar fi şi păcat: amândoi sunt
frumoşi, se iubesc, sunt potriviţi din toate punctele de
vedere, ce să aştepte altceva? Nu! Gata, cu ei am încheiat
socotelile!…”
Cam în acelaşi fel gândeau şi cei doi tineri în cauză.
Numai că lui Gabriel îi era greu să aştepte chiar şi până în
anul III. După fiecare plimbare sosea la cămin tot mai
încordat, mai nervos. De la o vreme a început „să aibă
treabă” în unele seri, aşa încât au mai rărit-o cu plimbările;
în prima vacanţă de vară, la sfârşitul anului I, după o vizită
scurtă făcută Luminiţei, acasă la părinţii acesteia, a plecat
singur la mare, apoi la munte, evitând orice fel de întâlnire
cu fata, care, în corectitudinea comportării ei, nu îndrăznea
să meargă nici la ştrandul de pe malul Argeşului, la câteva
sute de metri de casă. A făcut „plajă” pe o magazie toată
vara! Nu s-a întâlnit cu niciun băiat, nu s-a plimbat cu
nimeni, în ciuda solicitărilor pe care le primea din partea
unor foşti colegi de liceu, unii dintre ei actuali colegi de
facultate, originari din acelaşi oraş. Din când în când ieşea
să vadă câte un film, însoţită de mama ei sau de vreo
prietenă. Şi în tot acest timp i-a scris multe scrisori, tandre
şi calde, lui Gabriel, care i-a răspuns doar la câteva dintre
ele…
La începutul celui de-al doilea an, madam Petreanu şi-a
înteţit sfaturile cu care n-o slăbise pe fată în tot anul trecut
şi nici în timpul verii.
— Vezi, acum eşti şi mai mare, Luminiţo mamă, să nu
cumva să mă faci de râs! Ai grijă, ai grijă, eu atât îţi spun!
Dacă faci cumva vreo prostie, adio, ai terminat-o cu mine!
Mă jur că-ţi sucesc gâtul cu mâinile mele; eu te-am (făcut,
eu te-am crescut – şi cu atâta trudă şi suferinţă (şi iarăşi
începea să plângă) – eu te omor! Aşa să ştii! Iar la nunta ta
nu vin nici în ruptul capului! Gândeşte-te bine. Să nu-ţi fie
milă de el! Bărbaţii sunt… (era să spun „nişte porci”, dar
mă abţin) j în orice caz, n-au nicio limită, să ştii! Şi pe
urmă cine ştie ce se întâmplă, „pe-aici ţi-e drumul!” Mie de
ăsta al tău, drept să-ţi spun, nici nu-mi place. Acum l-am
cunoscut mai bine: m-am înşelat, nu e cum credeam la
început. E mâţă blândă în aparenţă, dar în realitate e omul
dracului. Asta oricând te calcă în picioare, trece peste
tine – un-doi! Nu ne pricopsim cu el! Nu l-ai văzut cum se
încontrează cu mine? M-a pus la punct de câteva ori! El, pe
George Şovu
mine!…
— Bine că s-a găsit cineva să te mai pună la punct şi pe
tine!
— Aşaaa?… Bravo! Bravo, fata mamii! Ţii cu el, ai?
— Dar bine, mamă, crezi dumneata că se va mai găsi
cineva pe lumea aceasta să te suporte aşa cum te-a
suportat o viaţă întreagă tata, cam te-am suportat ea?
Adică cineva care să facă numai ce vrei şi cum vrei
dumneata? Cineva care să-ţi fie slugă mută, să aibă numai
urechi ca să audă comenzile, picioare care să alerge, braţe
care să lucreze şi spinare să care, să care, să muncească în
neştire? Cum poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Tata e un
exemplar unic, să ştii! Altul nu cred să se mai afle. Şi apoi,
mie nu-mi trebuie un asemenea om. Sigur că e bine şi
necesar să aibă cineva grijă de tine, să simţi mereu
sprijinul cuiva, să ştii că nu eşti singur în tot ceea ce faci,
dar tot atât de necesar e să fii şi tu părtaş la totul!
Dumneata vrei ca mie să-mi găseşti un bărbat care „să mă
ţină în vârful patului”, precum te-ai exprimat cândva, şi
care să-ţi asculte şi să-ţi îndeplinească, fără murmur,
poruncile? Dar eu ce statut să am: de schiloadă? Să ne
adunăm aşa, la un loc, o schiloadă şi-o slugă? Asta vrei?
Sigur că Manta nu este un asemenea om şi nici nu se va
putea schimba vreodată!
— Nu este, nu este! Asta ţi-am spus şi eu! De aceea vezi
ce faci… fiindcă, mai ales după ultima ciocnire pe care am
avut-o cu el, eu nu vreau să-l mai văd. Şi cu asta am
terminat.
Aflată între „ciocan şi nicovală” şi încă fără curajul de a
lua viaţa pe cont propriu, Luminiţa a început să piardă
încet-încet terenul în relaţiile cu Gabriel.
La puţin timp după începerea noului an universitar,
acesta a părăsit căminul studenţesc, găsindu-şi o gazdă, în
oraş. Le-a spus părinţilor că „nu poate trăi şi învăţa la
grămadă”!
A invitat-o şi pe Luminiţa să-i vadă noua locuinţă – o
cameră într-un apartament, cu acces la diversele lui
dependinţe. Proprietara casei, o femeie în vârstă, care
rămăsese singură, îi acorda toată libertatea, nu-l deranja
cu nimic. Era tocmai ceea ce-şi dorea studentul, care,
înţelegând că fata iubită nu este şi probabil nu va fi
niciodată în stare să iasă de sub tiranica tutelă a mamei, a
început să-şi orânduiască viaţa după cum îi dictau vrerile
şi interesele. În asemenea condiţii, plimbările cu Luminiţa
s-au rărit tot mai mult, răceala instalându-se treptat între
ei.
O nouă şi cumplită suferinţă începea pentru fată. Starea
aproape disperată în care va ajunge în curând va atinge
intensitatea maximă atunci când, spre sfârşitul anului
şcolar, Luminiţa Petreanu află că băiatul pe care ea încă îl
iubea, de care îşi legase toate speranţele şi visurile (în
ciuda neînţelegerilor cu mama ei) se căsătoreşte cu
altcineva! Vestea a căzut ca un trăsnet peste sufletul ei.
„Se căsătoreşte?! Se căsătoreşte?!… se întreba cuprinsă
aproape de nebunie. A uitat tot ce mi-a spus, tot ce-am
visat împreună?! Cum e posibil? Ah! Nimic nu mai este
sfânt şi trainic pe lumea asta!”
Când a aflat cine este mireasa lui Gabriel, uimirea
Luminiţei a fost totală. „Cu urâta aceea?” a mai apucat să
spună, şi-au cuprins-o ameţelile… Revenindu-şi, s-a
întrebat mai departe: „Ce-a găsit la ea? Cum a putut? El
nici nu se uita măcar spre femeile urâte. Şi-acum, să-şi ia o
asemenea nevastă, care de la vârsta aceasta are ceva de
babă în ea, de joimăriţă cu dinţii scoşi în afară?!” Dar, când
George Şovu
a aflat că tânăra doamnă Manta, studentă în acelaşi an, la

altă facultate a institutului, este fiica unui om cu mulţi
bani şi că tata-socru le-a pus la dispoziţie tinerilor
căsătoriţi un apartament într-o vilă, maşină, cu care să
vină la cursuri (mai erau două săptămâni până la sfârşitul
anului şcolar), şi că le-a asigurat tot ceea ce era necesar
spre a-şi petrece vacanţa în străinătate, lucrurile au
început, desigur, să capete o altă faţă.
„Păcat! Să te vinzi aşa, e oribil! Sau poate – crine ştie? —
mi se pare mie!”
Ultimii doi ani de facultate au fost un adevărat chin.
Luminiţa a rămas singură şi, în durerea ei, s-a izolat tot
mai adânc de colegi. Mulţi l-au condamnat pe Gabriel. Unii,
dimpotrivă, „l-au înţeles” şi l-au aprobat.
— Nu se putea, domnule, a spus la un moment dat unul
dintre aceştia, n-avea omul nicio perspectivă cu scorpia de
mamă a fetei. Cu ea, nimeni nu s-ar fi putut înţelege!
— Şi, să fim drepţi, nici colegei noastre nu-i face pielea
prea multe parale – a intervenit altul mai răutăcios, vrând
să plătească, probabil, cine ştie ce poliţă. N-o vedeţi?
Sclifosită, bolnăvicioasă… Păi nici aşa, s-o duci în spinare o
viaţă!…
— Şi-apoi şi să aştepţi, iarăşi să aştepţi, să te
chinui – aduse altcineva în discuţie argumente mai directe.
Anii trec! Uite că Ruxandra (aşa se numea fata cu care se
căsătorise Gabriel) n-a mai aşteptat, a ştiut ce vrea şi a
rezolvat lucrurile în favoarea ei. Eu o admir!
Izolarea a continuat, de data aceasta prin forţa
lucrurilor, şi după absolvirea facultăţii. Întoarsă în oraşul
natal, prin repartizare la cerere (ar fi putut să rămână în
Bucureşti, dar mama sa n-a lăsat-o), tânăra licenţiată s-a
trezit deodată cu un gol mare în jurul său. Cei mai mulţi
băieţi se căsătoriseră cu colegele lor, încă înainte de
terminarea studiilor, poate şi pentru a fi repartizaţi
împreună cel puţin în aceleaşi localităţi.
Cunoştinţele mai vechi, din oraş, se împuţinaseră şi, în
orice caz, printre ele nimeni „nu era potrivit” pentru
Luminiţa, după gusturile Elenei Petreanu, iar la
întreprinderea unde fusese încadrată, toată lumea era în
vârstă.
În felul acesta au trecut câţiva ani. Chinuitori,
deprimanţi! Atmosfera devenise de nesuportat. Ce se
sperase în legătură cu această fată, ce visuri îşi făcuseră
nu numai soţii Petreanu, ci şi toate rudele lor de la ţară,
din Bucureşti, din alte părţi, cum aşteptaseră cu toţii ca
această fiinţă bună, frumoasă, pură, care acum se dovedea
şi foarte pricepută acolo unde lucra, fiind avansată în
curând, deşi stagiară încă, în funcţia de şef de serviciu,
să-şi împlinească viaţa aşa cum s-ar fi cuvenit, precum
merita! Şi ce deziluzie! Pentru toată lumea!
Şi pentru ce, la urma urmei? Care era de fapt vina fetei?
Avea ea cu adevărat vreo vină? Lucrurile sunt greu de
precizat! Sigur că mai mult curaj de a ieşi de sub tutela
mamei nu i-ar fi stricat. După cum mai multă îndemânare
în a-şi rostui singură viaţa i-ar fi fost, de asemenea, de
folos.
Dar mama!… Aici, adevărurile par să fie mai clare. Par!
Pentru că, ia să se fi găsit cineva, un bărbat adevărat, care
s-o vrea cu tot dinadinsul pe fată, să vezi cum ar fi
înfruntat-o pe mamă-sa, cum ar fi făcut-o, cu siguranţă, să
cedeze din atâtea ifose şi pretenţii, să se modeleze după
nevoile noii familii, punându-şi astfel în valoare fondul
uman, emoţionant, al unei mame adevărate, rare! Dar… Şi
totul a curs astfel până într-o zi, când Luminiţa l-a
George Şovu
cunoscut pe viitorul ei soţ.

L-a întâlnit pentru prima dată în casa unei prietene a
mamei sale, Monica Barbu. Nu i-a dat nici într-un fel
atenţie. A doua zi însă, la poarta întreprinderii, când a ieşit
de la serviciu, s-a pomenit cu el. A oprit-o.
— Ne-am cunoscut ieri la doamna Barbu. Am reţinut că
vă numiţi Luminiţa. Daţi-mi voie să mă mai recomand o
dată: Victor Teodorescu!
— Şi pentru asta ai venit astăzi aici, ca să-mi spui cum
te cheamă? Am auzit încă de ieri, dar n-am înţeles, trebuia
să-mi spună ceva mai mult numele dumitale?
— Numele nu, dar…
— Dar ce?
— Uite ce e, domnişoară, eu vreau să mă însor!
— Să fii sănătos! Pentru ce-mi spui mie?
— Pentru că şi dumneata vrei să te căsătoreşti.
— Cu dumneata în niciun caz! spuse Luminiţa cu o silă
teribilă în glas.
— Şi de ce mă rog?
— Fii, domnule, serios! Te văd ditamai namila de om,
poate ai şi ceva minte în capul acela, cum crezi că?!…
Dumneata te-ai uitat vreodată în oglindă?
Era roşie ca focul. Se enervase peste măsură. În clipa în
care îl întrebase dacă s-a uitat vreodată în oglindă îl privise
şi ea cu mai multă atenţie: drept rezultat, simţea cum i se
încrâncenează carnea sub piele. Individul avea o faţă
cumplită. Ceea ce te izbea mai întâi când îl cercetai erau
bubele ce-i acopereau obrajii, nişte umflături mari şi roşii,
unele purulente, iar printre ele – tot felul de semne, de
urme ale altor bube, încât ţi se părea că e tatuat. Chipul
mare, parcă cioplit în piatră, colţuros, era luminat) de doi
ochi de un albastru spălăcit ca de peşte mort, deasupra
cărora stăteau, zburlite, sprâncenele stufoase, decolorate
de soare. Părul, cam de aceeaşi culoare, castaniu bătând
spre blond, avea ceva pe el de nisip încleiat cu grăsime. Iar
gura – largă de-i ajungea până la urechile blegi – te
respingea prin buzele subţiri, arse pe jumătate şi încreţite
pe la colţuri ca la babe. Înalt, de peste 1 metru şi 90 de
centimetri, cu umerii laţi, nu avea, în ciuda acestei staturi,
nimic falnic, impunător. Dimpotrivă, privit din spate, ai fi
putut jura că are peste şaizeci de ani, deşi nu împlinise
decât douăzeci şi şapte. Contribuia la această impresie
poziţia bătrânească a corpului, cu umerii lăsaţi, traşi în
faţă de mâinile lungi, cu palmele late, ca nişte lopeţi, cu
spatele puţin încovoiat, cu capul aplecat, privind spre
pământ, de parcă ar fi cercetat mereu ceva, cu mersul
legănat, asemănător marinarilor, ce pipăie tot timpul
terenul, ori al halterofililor, ce-şi potrivesc picioarele la
distanţă, căutând o bază de susţinere…
N-a scăpat de el în ziua aceea, nici în următoarea, şi
lucrurile s-au repetat vreo treizeci de zile la rând, până ce,
sufocată de insistenţele lui, desperată într-un fel de lipsa
oricărei alte cereri în căsătorie, ameţită de vorbele tuturor
„binevoitorilor” care-i „tocau” zi de zi, care mai de care, că
„e băiat bun, e harnic, e blând, o iubeşte nespus de mult, e
ascultător, va face tot ce va zice ea, are un suflet de aur”
etc., etc., n-a avut încotro şi a spus: Da!
— Daa?! Te căsătoreşti cu el? Cu ăsta?!… a întrebat-o
atunci madam Petreanu. Să ştii că eu nu l-aş lua nici de
frică!
Simţea o durere cumplită în suflet: ce-şi dorise pentru
fata ei, pe care o crescuse ca pe o floare rară, străduindu-se
s-o apere de cel mai neînsemnat rău de pe lumea aceasta,
şi la ce ajunsese!… Cum s-o dea pe mâinile „namilei”?! Nici
George Şovu
nu-i spunea altfel decât „namila”! Şi totuşi, până la urmă…

au început pregătirile în vederea căsătoriei.
Părinţii lui Victor, gospodari de ispravă dintr-o comună
aflată cam la vreo 80 de km de oraş, erau încântaţi de
viitoarea lor noră. Au invitat-o pe la ei, i-au: făcut câteva
daruri: un inel, o statuetă, nişte dantelă… O asigurau
mereu:
— Are să fie bine, ai să vezi, te iubeşte foarte mult, e
băiat bun, n-o să-ţi pară rău!
De câte ori rămânea singură, Luminiţa izbucnea în
plâns. Mergea uneori pe stradă şi se pomenea cu şirul de
lacrimi pe obraz. „Doamne, Doamne! se văitau gândurile ei,
sufletul ei. Ce rău am făcut eu pe lumea aceasta să fiu
astfel pedepsită?! Atâtea zăpăcite îşi fac de cap, umblă în
sus şi-n jos şi găsesc bărbaţi de ţi-e mai mare dragul să-i
priveşti. De ce? Cum? Unde este dreptatea? Pentru ce
m-am păstrat eu oare până la douăzeci şi cinci de ani
curată ca lacrima? Nu era, oare, maţi bine?… Şi din nou,
ca în atâtea şi atâtea dăţi în aceşti din urmă ani, pentru ea
cenuşii, doldora de suferinţă, se gândi la Gabriel, pe care
aproape că nu-l mai învinuia deloc. Pe sine se învinuia! Ea
nu ştiuse cum să-şi orânduiască viaţa. O înnebuniseră
„sfaturile” mamei, ameninţările ei… Şi cât de mult l-a iubit!
Cât îl mai iubeşte şi acum! Nici el nu poate să fie fericit. Şi
el a avut parte de o urâtă! Nu e drept! Nu e drept! Dacă nu
ne-am fi cunoscut, dacă nu ne-am fi îndrăgit! Dar aşa…”
Mai am încă timp să spun „Nu!” – o bântuiau gândurile
pe Luminiţa.
— Mai ai încă timp să spui: „Nu!” – o auzea din când în
când pe mama sa, şoptindu-i, cu ochii în lacrimi.
„Ce să mă mai gândesc, mamă? ar fi vrut să-i răspundă.
Probabil că aceasta este Golgota mea! Ajută-mă cel puţin
acum s-o urc demnă!”
Şi a urcat-o! în faţa ofiţerului stării civile, ca să poată
spune „Da!”, i-a trebuit un mare efort de voinţă. La făcut şi
a învins! A fost în stare chiar să zâmbească, să primească
felicitările, îmbrăţişările, să fie „fericită”!
Dar ziua căsătoriei civile a trecut, a trecut şi ziua nunţii,
când ea a fost „una dintre cele mai frumoase mirese din
câte au putut fi văzute prin părţile locului”, după cum
spunea lumea, şi a sosit noaptea în care trebuia să rămână
singură cu Victor, soţul ei!…
A făcut febră, s-a îmbolnăvit de spaimă, de silă! L-a
rugat s-o mai amâne, că nu se simte bine, că… Nicio
îngăduinţă! Şi-a cerut drepturile! Şi le-a luat! Cu lumina
aprinsă! Mare! S-o vadă…
Ca să poată să treacă şi peste acest moment, şi-a
mobilizat, din nou, forţele de dinăuntru. („în viaţă ai nevoie
de atâtea ori de autoîncurajare şi de voinţă, de multă
voinţă! Ca şi de autoiluzionare!”)
„Gabriel! Gabriel! Iubitule!” murmura sufletul fetei, în
timp ce de sub pleoapele, strânse peste luminile ochilor,
printre genele mari şi întoarse se zămisleau calde
mărgăritare…
— Alo! Casa Dănescu? Răzvan Bărbulescu la telefon!

— Un accident?!
— Nu vă speriaţi, e ceva banal: o fractură la braţul stâng
şi două coaste fisurate puţin… Se pare însă că soţul e mai
grav.
— Soţul?…
George Şovu
— Da, el e la Spitalul nr. 9. S-a lovit la cap!

— Bine, dar ştiam că…
— Poftim?
— Nu, nimic! Spune-i că vin chiar în seara aceasta.
— Tu eşti acolo?
— Da! Rămân toată noaptea. Sunt de gardă!
După convorbirea cu Dragoş Dănescu, unchiul

Luminiţei, Răzvan intră în salon. Accidentata dormea.
Medicul cercetă puţin fişa de la capătul patului. „Deci
Teodorescu se numeşte. Teodorescu şi mai cum? În sfârşit,
mă descurc eu!” Ieşi fără să fie observat, îndreptându-se
către cabinetul medicilor. Înregistră, grăbit, pe discul de
telefon numărul Spitalului nr. 9.
— Alo! Alo! Spitalul numărul 9? Medicul Răzvan
Bărbulescu, de la Urgenţă, la telefon. A fost internat la
dumneavoastră, acum două zile, un accidentat, Teodorescu
se numeşte, un bărbat tânăr, până în treizeci de ani. Mă
interesează care e situaţia lui. Fiţi, vă rog, amabilă,
domnişoară… Cum? Nu e niciun Teodorescu proaspăt
internat? Nu se poate! Mi-a spus doar soţia lui. Da, ea e
aici la noi, e mai puţin grav lovită. Cinee? Manta? Manta
Gabriel?! Câţi ani are? Douăzeci şi şase? Accident de
maşină, de-acum două zile. Da! Lovit la cap! Bine! Vă
mulţumesc, domnişoară! Mulţumesc! La revedere!
6
„Luminiţa accidentată! îşi spuse Dănescu după ce
închise telefonul. Ce-o fi căutat la Bucureşti? Şi în maşina
cui o fi fost? Dar de unde până unde Victor cu ea?! Nu
cumva s-or fi împăcat? Nu cred! E imposibil!”
Îl văzuse pentru prima dată abia la nuntă. Fata venise o
dată cu el prin Bucureşti, dar ziaristul nu se întâmplase
acasă.
— Ei, cum e? o întreabă el atunci pe soţie.
— Vorba sorei tale: nu l-aş lua nici dacă ar fi ultimul de
pe pământ!
— Şi fata aceea a înnebunit? Ce e eu ea? Ei îi place?
— Ea nu spune nimic altceva în afară de faptul că şi-a
dat o dată cuvântul şi că nu-l mai ia înapoi.
— „Cuvântul”, „cuvântul”! E bine să-ţi păstrezi cuvântul,
dar într-o situaţie ca aceasta e tot atât de bine să deschizi
ochii mari, să cumpăneşti. În fond, de cât timp îl cunoaşte?
Parcă spuneaţi că nu e mai mult de o lună, o lună şi ceva!
Păi ce poţi să afli despre un om într-o lună? Şi încă despre
unul pe care vrei să-l iei lângă tine pentru toată viaţa!… Ce
ştie ea despre el? A avut timp să-l cunoască, mă rog, cât de
cât?
— Cică e bun, e blând, o iubeşte… E mare, aşa cum vrea
soră-ta, adică bun, să facă treabă, să nu cumva să se
spetească odorul muncind!
— Dacă n-aş şti câte ai făcut pentru ele – şi pentru
Luminiţa, şi pentru maică-sa – aş zice că eşti răutăcioasă.
Dar aşa…
— Dragoş, nu pot s-o văd pe Luminiţa lângă… haplea
acela! Ce să-ţi spun, mă doare sufletul!
Această senzaţie a avut-o şi el când l-a văzut pentru
prima dată: că-l doare sufletul! A simţit cum parcă un
George Şovu
fulger de foc îi taie pieptul, străbătându-i inima, toată

fiinţa. Era în faţa casei, lângă maşină. Sosise de la
Bucureşti de câteva minute. Se făceau ultimele pregătiri
înaintea plecării la cununie. L-a zărit agitându-se pe-acolo.
Deşi nu-l cunoştea, l-a bănuit după ţinută: haine negre,
papion alb, floare mare de ginere pe rever. Şi-apoi l-a şi
strigat cineva: Victore! Victore!
Atunci, s-a uitat mai bine la el şi a simţit, pur şi simplu,
cum ameţeşte.
Biata Luminiţa! a murmurat, fără să vrea. Soţia, care
tocmai se apropia, îi spuse:
— Ţi-ai văzut nepotul? Uite-l acolo! Hai să-ţi fac
cunoştinţă cu el!
— Nu-mi trebuie! a răspuns Dănescu bosumflat.
— Poftim?
— Nu-mi trebuie! a repetat el, nu e clar?
Soţia a zâmbit trist şi a plecat.
S-au aflat faţă-n faţă doar în momentul în care a trebuit
să-i felicite, după cununie. Când i-a spus că-i doreşte „din
toată inima să fie fericită”, Luminiţei i s-au umezit ochii.
Până atunci se ţinuse tare, zâmbise, arăta senină,
încântată, astfel că, privind-o, ziaristul nu ştia ce să creadă
despre ea. În clipa aceea, i-a văzut sufletul în ochi. „Biata
de tine!” şi-a zis el, încă o dată.
Nenorocirea a început curând, la nicio lună de la
căsătorie. Voiajul de nuntă n-a durat mai mult de două
săptămâni. Toată lumea aştepta s-o vadă pe Luminiţa.
— Ei, cum e? a întrebat-o, mai întâi, mamă-sa.
— Bine!
— Ce înseamnă „bine”?
— Bine!
— Atât?
— Atât!
Şi într-adevăr, nimic mai mult n-au scos de la ea. Tânăra
soţie se autoconvingea, în fiecare zi, că totul e bine şi, mai
ales, că trebuie să fie bine! „Acum, cu adevărat nu mai pot
să dau înapoi! E bărbatul meu, trebuie să ne împăcăm…”
Numai că…
„Harnicul” de dinainte de nuntă nu numai că nu făcea
nimic în gospodărie (Luminiţa primise, din partea
întreprinderii unde lucra, o garsonieră foarte bună, într-un
bloc, pe care părinţii ei i-o amenajaseră cu tot ceea ce o
familie tânără avea nevoie), dar a început să fugă de la
serviciu (la care abia de curând fusese încadrat) „să vină
acasă şi să se culce. Dormea câte-o jumătate de zi şi
noaptea întreagă, la un loc, şi nu se mai sătura.
— Poate eşti bolnav, du-te la medic! Ce e cu atâta somn?
îi spuse soţia într-o zi.
— N-am nimic, dragă! a răspuns el, nepăsător. Mi-e
somn pur şi simplu! Aşa dorm eu!
— Şi socoteşti acest lucru normal?
— Nu m-am întrebat şi nici nu vreau să mă întreb,
pentru că îmi place să dorm!
— Dar mai sunt şi alte lucruri de făcut în viaţă, cu atât
mai mult cu cât ai doar douăzeci şi şapte de ani şi te-ai
însurat de cinci săptămâni.
— O să le fac în restul timpului!
— Bine, dar de la serviciu de ce pleci cu ore întregi
înainte de a se termina programul?
— Cine ţi-a spus că plec de la serviciu?
— Inginerul-şef i-a spus tatei; se cunosc foarte bine.
Cum poţi să faci aşa ceva? Nici n-ai intrat bine într-un loc
de muncă şi-ţi scrii o asemenea carte de vizită? Din partea
cealaltă, dacă nu plecai, am aflat că te dădeau afară…
George Şovu
— Ia ascultă, dragă, tu nu cumva eşti de la Miliţie?

Uită-te cu cine m-am însurat!… Te rog să nu te mai
amesteci în treburile mele! Ai înţeles?
— Eu credeam că treburile tale, ca şi treburile mele,
sunt ale noastre! Şi că trebuie să ne intereseze.
— Ba pardon! Tu să-ţi vezi de serviciul tău, de şefia ta, şi
să nu mă mai controlezi pe mine. Eşti şefă acolo la tine, nu
şi acasă. Sau tovărăşica este jignită de faptul că soţul ei nu
se ridică la înălţimea…
— Termină, Victore! Nu ţi-e jenă să trăncăneşti de
pomană?
— Tu să termini! Eu îmi aranjez viaţa aşa cum doresc,
nu după cum o să-mi dictaţi tu şi cu mă-ta! Că şi ea a
venit să mă socotească astăzi. A deranjat-o, ca şi pe tine, că
m-a găsit acasă, dormind. Am dat-o afară!
— Poftim?!
— Am dat-o pe uşă afară! Aşa cum ai auzit!
— Ce fel de om eşti tu, Victore?
— Asta, pe care de-abia acum îl cunoşti!
Într-adevăr, plicticosul, blândul, de dinainte de nuntă,
nu era în realitate decât un bădăran ordinar, fără niciun fel
de scrupul.
Într-o sâmbătă după amiază a dispărut. N-a mai venit de
la serviciu. Luminiţa, îngrijorată, n-a ieşit din casă,
aşteptându-l. A sosit duminică seară, pe la ora 22.
— De unde vii, omule?
— Am fost pe la mama, la ţară! Ştiam că nu-ţi face
plăcere să mergi. Aşa că…
— Dar de unde ai tras această concluzie? Părinţii tăi
mi-au plăcuţi de la început, sunt oameni serioşi şi
gospodari, m-aş fi bucurat să-i revăd! Şi, în afară de acest
lucru, eu ce sunt? Eu nu trebuie să ştiu unde eşti? De ce
să fiu eu obligată să te aştept în casă peste treizeci de ore?
Şi să mă frământ, neştiind ce s-a întâmplat cu tine?!
— Am avut o ocazie, un prieten cu maşina, a trebuit să
plec urgent şi n-am avut cum să te anunţ, că doar n-avem
telefon acasă.
— Dar de ce nu mi-ai telefonat la serviciu, dacă aveai de
gând să pleci? Nişte reguli elementare de civilizaţie, dacă
nu şi altceva, te-ar fi obligat, desigur…
— Uite că eu nu sunt atât de civilizat ca tine… Asta el
— Nu numai că nu eşti civilizat, dar eşti şi mincinos.
— Poftim?
— Un mincinos şi-un necinstit!
— Nu-ţi permit!
— Tu nu-mi permiţi mie! Ce să-mi permiţi? Să-ţi spun
adevărul? Adevărul iese singur la lumină, să ştii!… Acum o
jumătate de oră a telefonat la mama tatăl tău. Se interesa
ce mai facem, cum o ducem. A zis că mâine dimineaţă e
aici, să te vadă, că i s-a făcut dor de tine!…
Se albise la faţă. Era încurcat, speriat chiar. Ştia că tatăl
său îl mai bătuse de multe ori. Chiar după ce terminase
facultatea. Şi are o palmă!…
— Luminiţa, te rog să mă ierţi! Uite, îngenunchi în faţa ta
şi te rog: Iartă-mă! N-o să mai fac! Am fost cu nişte amici
şi-am jucat pocher… Am câştigat 200 de lei, 200 de lei,
înţelegi? Iată-le! (A scos banii, pe care-i arăta, cu mâinile
tremurânde.) Ştii cum e când joci, te antrenezi…
— Nu ştiu cum e când joci! Şi nici nu vreau să ştiu! Mi-e
silă! De tine, şi de amicii tăi, şi de pocherul vostru! Ai
înţeles? Mi-e silă!
I-a întors spatele şi a plecat în bucătărie. El s-a ridicat şi
s-a dus după ea. A rămas în rama uşii, „cât mi ţi-i
melianul”, cum ar fi spus Creangă. Tăcea.
George Şovu
— Victore, i-a spus soţia, ia, te rog, loc pe scaun. S-a

aşezat şi ea pe celălalt. Să stăm puţin de vorbă. Tu de ce
te-ai însurat?
— Ce fel de vorbă e asta?
— Da, tu de ce te-ai însurat? Şi, mai ales, de ce te-ai
însurat cu mine? Ştii bine că de mii de ori ţi-am spus că eu
nu vreau să te iau de bărbat. Nu ţi-a păsat de ceea ce
auzeai. Ai insistat, m-ai rugat, mi-ai spus că mă iubeşti,
„că fără mine nu poţi trăi”; mi-ai promis câte-n lună şi-n
stele! De ce toate acestea? De ce acest circ? Ţi-am făcut eu
vreun rău ca să-ţi baţi joc de mine?
— Dar nu pricep de ce te plângi?! Asemenea
lucruri – mici neînţelegeri, că doar nu sunt altceva – aud şi
eu că se întâmplă în toate familiile. Tu de ce te plângi?
Luminiţa înmărmurise de uimire. „E un înapoiat mintal,
ori un cinic?” se întreba. S-a ridicat de pe scaun şi i-a
spus:
— Să nu vii în pat lângă mine! Dormi pe canapea sau te
duci unde vrei!
Dimineaţă, când a sosit tatăl său, l-au judecat amândoi.
La un moment dat, în timp ce ea pregătea o cafea, în
bucătărie, l-a auzit pe Victor strigând:
— Să nu dai!
În ciuda acestor vorbe însă, tatăl i-a aplicat, cu sete,
două palme, care-au răsunat până în stradă. Era mai înalt
decât Victor şi mai solid, bărbat în toată forţa, în vârstă de
vreo cincizeci şi cinci de ani.
— Dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, te omor, derbedeule! l-a
auzit Luminiţa judecându-l, în continuare. Ai găsit o femeie
cum nu ţi-ai imaginat nici în visurile tale cele mai alese şi
te-ai apucat s-o batjocoreşti? Ce eşti, mă, tu? Animal?! De
unde-ai apărut tu în neamul nostru: puturos, mincinos,
hahaleră, om de nimic? De unde? Nu te uiţi, mă, la tine că i
se face silă oricui numai dacă te priveşte cum arăţi cu
mutra asta scârboasă, Cu bubele de pe t; ine, dar să te mai
şi accepte în pat, în intimitate?… Ar trebui să-i săruţi
urmele, să mergi în genunchi în faţa ei… Şi tu? Ce faci?
Lipseşti de-acasă cu zi, cu noapte, la câteva luni după
însurătoare; ori fugi de la serviciu şi te culci, dormi ca
animalul, ca „să mai creşti”! De ce n-ai spus, mă, că nu te
simţi în stare să întemeiezi o familie, de ce ne-ai mai băgat
la cheltuieli, la încurcături, ai făcut şi fata asta de ruşine?
…
— Tată! scânci Victor de lângă un fotoliu, unde ajunsese
în urma palmelor, îţi promit…
— Ce-mi promiţi, mă, ce-mi promiţi? zise bătrânul
Teodorescu apropiindu-se de el, în timp ce fiul ridică braţul
să se ferească de o nouă lovitură. De câte ori mi-ai promis
tu până acum că te faci om serios? Spune, de câte?
— Ai să vezi… Uite…
Intrând pe uşă cu cafelele, Luminiţa s-a purtat în aşa fel
încât a dat impresia că n-a auzit şi n-a văzut nimic din
ceea ce se întâmplase. A ascultat, încă o dată, vorbele de
încurajare ale socrului său, hotărând în consecinţă să mai
încerce, în speranţa că Victor se va schimba.
O vreme, aşa se părea! Luminiţa căpătase curaj. Aceasta
şi pentru faptul că n-ar fi vrut în ruptul capului să se dea
bătută. Când hotărâse să-l ia de bărbat, nu se gândise
nicidecum să facă o simplă încercare, să vadă dacă
„merge”, ci pornise cu gândul sănătos de a-şi întemeia o
familie pentru toată viaţa. (Deşi hotărârea ei fusese luată
după atâta zbucium, după îndoieli, reticenţe şi spaime. Ou
atât mai puţin ar fi vrut ca acestea să se adeverească.)
Iată însă că bărbatul a început să-şi dea din nou în
George Şovu
petic, cum spun oamenii prin părţile locului. Adică „să

uite”, de pildă, s-o mai ajute pe Luminiţa la treburile
gospodăriei; (cu toate că nu avea nimic altceva de făcut; de
când se căsătorise – aproape o jumătate de an – nu
deschisese o carte, din care să citească un rând; a, da,
citea uneori Sportul! De altfel, orice fel de conversaţie a lui
cu cineva: cunoscut, prieten, vecin putea să aibă loc numai
dacă se referea la probleme sportive. În afară de sport, un
cuvânt nu putea să scoată: despre literatură, artă, ştiinţă,
despre un film văzut sau despre un spectacol, o emisiune,
despre ce se întâmplă în lume… Nu putea să închege o
frază despre niciunul dintre aceste domenii, despre nicio
temă, o problemă oarecare. Nici nu se străduia. Acest lucru
ieşea, pur şi simplu, din preocupările lui. La sport, în
schimb, se socotea „as”! Până într-o zi, când un vecin de
apartament, cu care îi plăcea „să discute”, „l-a încuiat”,
dovedindu-i că nu ştie nişte lucruri elementare dintre cele
ce se petreceau în lumea sportivă. De-atunci, n-a mai avut
ochi să-l vadă:
— Nesuferitul acela care face pe deşteptul! Să nu-l mai
prind pe-aici!
— Dar tu îl chemai! i-a răspuns Luminiţa. Omul n-a
venit niciodată din proprie iniţiativă.
— Uite că nu-l mai chem!
— Foarte bine, asta înseamnă e~o să ai mai mult timp să
faci şi tu câte ceva!
— N-aş crede!
— Victore, iarăşi începem să discutăm?
— De ce să discutăm? Lucrurile sunt clare: treburile
gospodăriei sunt treburile femeii.
— Şi ale bărbatului care sunt?
— Altele!
— De pildă?
— Uite, vezi, tu vrei „să discutăm”, să ne certăm! Şi ca să
evit acest lucru, eu mă culc! (Şi s-a culcat.)
Plecările, clandestine, de la serviciu au început, de
asemenea, să se repete. Dar Victor nu mai venea acum
acasă să se culce, ca să-l mai surprindă părinţii Luminiţei,
care treceau din când în când pe-acolo, pentru câte-o
treabă (aveau şi ei o cheie a apartamentului). El ştie pe
unde umbla, dar de la serviciu chiulea, în mod sigur. A
primit şi o serie de penalizări pentru aceasta (reţineri din
retribuţie, ca şi avertismentul că i se va desface contractul
de muncă).
Comportarea, gesturile de bădăran şi, în fond, de om
lipsit de afecţiune sufletească pentru soţia sa puteau fi
zilnic constatate. La un moment dat, Luminiţei îi era rău: o
chinuia cumplit o măsea de minte care nu reuşea să
străpungă gingia şi să-şi facă apariţia. Locul se umflase şi
devenise extrem de dureros. Un medic incompetent de la
policlinica de specialitate din oraş i-a spus nici mai mult,
nici mai puţin decât că, după părerea lui, „e vorba de o
tumoare malignă!” Cum era şi firesc, vestea a cutremurat-o
pe bolnavă, ca şi pe părinţii acesteia, care au hotărât s-o
transporte imediat cu maşina unor prieteni la Bucureşti,
spre a consulta şi alţi doctori. Aflând diagnosticul pus de
medicul din oraş, Victor a rămas aproape nepăsător. Şi ca
să-şi confirme nepăsarea, când Luminiţa şi-a strâns câteva
lucruri în grabă ca să plece la Bucureşti, el n-a socotit că e
necesar s-o conducă măcar din casă până-n faţa blocului,
unde o aştepta maşina. A rămas întins pe canapea, citind
Sportul.
Din fericire, la Bucureşti lucrurile s-au lămurit uşor:
bolnavei i s-a făcut o simplă incizie, prin care a fost
George Şovu
eliberată măseaua buclucaşă.

Întorcându-se acasă, Luminiţa află că între timp fusese
pe la ei mama lui Victor, care le adusese câte ceva. Femeia
s-a bucurat, exprimându-şi totodată regretul că nu s-au
întâlnit. Dar, după câteva zile, căutând prin şifonier, a avut
o surpriză care a îndurerat-o peste măsură: sub nişte
lucruri a descoperit mai multe bucăţi dintr-o plăcintă cu
mere. Contrariată, a cerut explicaţii.
— A adus-o mama! a răspuns Victor, cu seninătate.
Le-am pus acolo, fiindcă tu tot nu mănânci. Ştiam că te
doare măseaua… Şi-apoi, ai cam luat proporţii, continuă el,
în timp ce o măsura din ochi. Să ştii că dacă te îngraşi mai
mult, eu nu merg cu tine pe stradă, să fie clar! Ori tu mergi
înainte şi eu în urmă, sau invers, dar nu ne cunoaştem!
A trecut anul, anul acela pe la mijlocul păruia ei se
căsătoriseră. Revelionul l-au petrecu la ţară, la o verişoară
de-a Luminiţei. A fost frumos. Gazdele s-au pregătit cu de
toate şi i-au primit cu inimă deschisă şi cu mare bucurie.
Au stat şi în ziua următoare: au mâncat, s-au distrat. În
sfârşit, a treia zi au plecat spre casă. Verişoara Luminiţei şi
prietenul ei, amândoi studenţi, i-au însoţit până în oraş. Au
trecut pe-acasă pe la tânăra familie Teodorescu. Au fost
opriţi la masă.
— Victore, adu nişte portocale din bucătărie, i-a spus
Luminiţa la un moment dat soţului ei.
A venit cu o singură portocală. A curăţit-o, a împărţit-o
în două şi-a oferit-o musafirilor.
— Ce e asta, omule? a întrebat gazda. Nu mai sunt
portocale?
— Ba sunt! Dar eu nu mănânc. Iar lor le ajunge una
singură. Zilele acestea au mâncat prea multe!…
Peste vreo două săptămâni, se afla în sufragerie. Tocmai
venise de la serviciu. Scoţând ceva din buzunarul de la
spate, i-a căzut un ghemotoc de bani. N-a observat.
Luminiţa i-a ridicat, s-a dus în bucătărie şi i-a numărat:
1000 de lei. L-a chemat şi l-a întrebat ce e cu ei?
încurcat, a răspuns că îi strânge ca să-i cumpere un
cadou frumos de ziua ei. Când, peste încă două săptămâni,
această zi a sosit, i-a cumpărat trei fire de garoafă.
— Şi cu banii?
— Nu-i mai am, i-am pierdut.
— Cum i-ai pierdut?
— La pocher!
— Bravo!… Victore, îţi mai aminteşti ce i-ai promis
tatălui tău?
— Sigur că-mi amintesc, dar eu ăsta sunt, şi de
schimbat n-o să mă schimb niciodată! Dacă-ţi place! Dacă
nu – liber! Eşti liberă să pleci unde vezi cu ochii şi să mă
laşi în pace!
Toate acestea i le relatase cu de-amănuntul lui Dănescu
sora sa, Elena Petreanu, plângând şi blestemând.
— Asta are bube nu numai pe faţă şi pe unde mai
spuneţi voi, ci şi pe suflet! spuse atunci ziaristul, ca o
concluzie la tot ceea ce auzise. Acelea nu se vindecă
niciodată. Sunt fără leac. Aşa că bine a făcut nepoata că a
introdus divorţ. Şi care a fost reacţia domnului Teodorescu?
— La prima înfăţişare a spus că el „nu are nevastă de
lăsat”, deci că nu e de acord.
— Bine, dar cele pe care le-aţi ascultat în acţiunea
intentată sunt adevărate? l-a întrebat judecătorul. Ce aveţi
de spus?
— Sunt şi exagerări! a răspuns.
— A avut el bunul-simţ să recunoască?!
— Deci, în cea mai mare măsură lucrurile stau aşa! a
George Şovu
adăugat omul legii. Atunci, vă opuneţi zadarnic…

— În continuare nu s-a mai împotrivit, dar a cerut „să fie
despăgubit”, să se împartă între ei totul, totul! Ne-a cerut
să-i plătim tot ce-au cheltuit părinţii lui la nuntă, şi-a luat
înapoi cadourile făcute de aceştia Luminiţei, care
deveniseră, după cum se spune, „bunuri personale” şi nu
se iau în seamă într-o acţiune de departajare (era vorba de
un inel, o statuetă din nu ştiu ce, până şi dantela pe care
i-o dăduse mama lui a trebuit să i-o plătim, fiindcă o
folosisem la nişte bluze). A cerut, de asemenea, verigheta; a
împărţit pe din două toate „bunurile” comune. A ajuns
până acolo încât n-a plecat din casă până nu a luat şi
jumătate din cadourile primite de Luminiţa de ziua ei de la
nişte prieteni. A luat şi o sticlă de ulei, din două pe care le
aveau în cămară, o traistă cu cartofi, câteva cepe,
„cântărind” ca totul să fie „pe jumătate”, sau dacă se poate
ceva mai mult la el, a numărat sticlele goale şi-a pus
deoparte, pentru el, câte i se cuveneau… A fost cumplit! La
tot acest târg mizerabil, Luminiţa n-a vrut să participe. I-a
daţi voie să ia tot ce vrea şi cât vrea, numai să plece. O
mătuşă de-a lui şi bărbatul acesteia, care veniseră cu o
maşină, să-l ajute, s-au simţit îngrozitor asistând la acest
spectacol al degradării. Un om tânăr cu astfel de apucături,
nu se poate ceva mai jalnic! Şi tocmai de un asemenea
individ a avut parte fata mea!
Elena Petreanu şi-a încheiat povestirea cu lacrimi, aşa
cum făcea de obicei atunci când vorbea despre Luminiţa.
Trecuseră câteva luni de atunci. Divorţul îşi continuase
cursul, din câte ştia Dragoş Dănescu, trebuind să ajungă în
curând la ultima filă. „Să se fi împăcat nepoata cu
«bubosul»? Nu se poate!” se gândea ziaristul în timp ce se
îndrepta spre spital.
7
— Am telefonat!
— Da? Şi?…
— Vine să te vadă. În seara aceasta.
— Mulţumesc!
— Am telefonat şi la Spitalul numărul 9…
Obrajii Luminiţei au devenit două coli albe de hârtie.
— Deci ai aflat!… Spune-mi, ce face?
— Se pare că nu prea bine. Răzvan îi priveşte mâinile.
„Verigheta” de pe deget se răsucise între timp şi devenise
ceea ce era: un inel.
— Cine e?
— Suferisem mult şi cumplit după minunea aceea de

vară
— Te rog să mă ierţi, Luminiţa! Ştii…
— Prea târziu, Răzvane! Ştiu: „Ochii care nu se văd”…
— O colegă, cu care m-am căsătorit. Avem un băieţel de
trei ani! „Pe drum” se află, sperăm, o fetiţă…
— Foarte bine! Bravo! Să fiţi fericiţi!
— Mulţumesc!
Bolnava respiră adânc, făcând eforturi ca să-şi revină şi
să poată continua.
— V-am văzut întâmplător – pe tine şi probabil pe
viitoarea ta soţie, pe atunci – după ce dădusem prima
lucrare. Mergeaţi fericiţi pe stradă, ţinându-vă pe după
George Şovu
mijloc. Mi s-a făcut rău, am fost la un pas de a-mi pierde

cunoştinţa…
Mâinile tânărului doctor se frământă neputincioase.
— Mi-am revenit şi m-am dus cu mama la cofetărie să
mănânc un profiterol. (Zâmbeşte amar.) Iar a doua zi mi-am
continuat examenul. Fusesem repartizaţi în aceeaşi bancă.
Am stat deci alături la toate cele trei lucrări. Ne-am
împrietenit şi am rămas prieteni timp de doi ani. Ţineam
mult la el, aşa cum doar… (ar fi vrut să spună la el,
Răzvan, mai ţinuse…) Şi el mă iubea! Şi totuşi ne-am
despărţit.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— A apărut alta, care n-a mai avut pretenţia să rămână
fată cuminte până la căsătorie. Astfel am rămas din nou,
singură, de data aceasta singură în mijlocul unor colegi
care mă priveau cu mirare, neînţelegând cum din aşa ceva
se poate sfărâma o prietenie ca a noastră, ce trecuse până
atunci drept exemplară: eram doi oameni parcă făcuţi
anume unul pentru celălalt.
Cred, sunt sigură că la această „operă” nefericită a
contribuit şi mama, care l-a speriat pe Gabriel cu
pretenţiile ei, cu perspectiva ce ne-o înfăţişa mereu de „a se
ocupa de noi” şi de a ne orândui viaţa numai aşa cum
credea şi dorea ea. Cu personalitatea lui debordantă,
Gabriel Manta nu putea nici măcar concepe o asemenea
viaţă sub tutelă. Dar bineînţeles că au fost şi celelalte
elemente pe care ţi le-am amintit şi toate la un loc au creat
ruptura.
Eu am rămas – nu mă sfiesc s-o spun – realmente cu
sufletul mutilat. Nu puteam să înţeleg nimic şi să accept.
Mă întrebam: „Cine oare m-a blestemat să ajung astfel?”
Săraca de mine! Nici nu bănuiam că acela era doar un
palid început pentru ceea ce avea să urmeze.
Fără niciun fel de vină – în afara aceleia, poate, că n-am
fost în stare să hotărăsc de una singură ce să fac cu viaţa
mea – ajunsesem, oarecum, o stigmatizată. Toată lumea se
întreba: „De ce?”
Băieţii care până atunci ar fi fost în stare oricând să -i
devină rivali lui Gabriel (în perioada în care înţelegea că
trebuie să se lupte cu el – unul dintre cei mai arătoşi şi mai
de ispravă studenţi) acum mă ocoleau cu sfială ori mă
tratau ca pe-o infirmă: pentru toţi eram „aceea părăsită de
Manta”! Şi iarăşi întrebarea: „De ce?”
Şi, la urma urmelor, acest fel de a privi şi trata situaţia
era determinat şi de altceva: către sfârşitul anului II (când
s-a petrecut „catastrofa”), cu atât mai mult în anul
următor, „perechile” erau deja făcute. Ştii cum se întâmplă
în studenţie: căsniciile, cele mai multe, se aranjează în
primii doi ani şi se desăvârşesc în următorii (doar şi ţie ţi
s-a întâmplat la fel).
Aşa că priveam în jurul meu, nedumerită, şi vedeam
pustiul. N-aş putea spune că n-au mai apărut unul, altul.
Dar după câteva tatonări se lămureau că eu, deocamdată…
până la căsătorie… Şi se lăsau păgubaşi. Oamenii voiau să
fie siguri de pe-atunci! Iar eu mă gândeam la mama, care…
Ce să-ţi spun? Mi-e şi silă să-ţi povestesc. Pentru că mi-e
silă de acest fel de a concepe viaţa: nu pot să înţeleg cum
una dintre cele mai alese, mai rare trăsături ale unei
fiinţe – puritatea unei fete – poate deveni piedică în
împlinirea unui destin. Probabil că sunt eu înapoiată, dar
nu înţeleg, asta el…
Viaţa însă a luat-o cu siguranţă pe lângă mine, şi eu am
rămas în urma ei, şi ea se tot depărta, iar eu o priveam tot
mai de departe. Până n-am mai văzut aproape nimic.
George Şovu
Atunci mi-a apărut Nimicul! Un mare nimic: bubos,

bătrânicios, aproape slut pe din afară şi cumplit de «lut,
cum aveam să descopăr, pe dinăuntru. Acesta a fost mirele
meu, soţul meu! Pentru el „m-am păstrat” pură! A meritat,
ce zici?!…
Tânărul medic era ca de piatră. Privea prin fereastră în
întunericul de-afară. Parcă nici nu asculta… Deodată, în
faţa ochilor îi apare o lumină, o imensă petală albă,
înconjurată de raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene
mari şi întoarse, bat cu mirare din aripile pleoapelor,
îmbrăţişând coloane înalte de marmură. Îşi aşază
nedumerită geamantanul lângă picioare. Rochia, ca o
spumă, din pânză topită, modelată pe trupul subţire,
fâlfâie într-o înfiorare uşoară, ca un oftat, pe care mâinile
fetei îl domolesc în grabă.
El, Răzvan, coboară în fugă treptele scării pe care se afla
şi-i iese în întâmpinare, şoptindu-i cu glas de miere şi foc:
„Fiţi binevenită, domnişoară! Numele meu e… Tocmai mă
pregăteam să… vă primesc… Fiţi binevenită!…”
Degetele lui mângâie cu nespusă afecţiune, amestecată
cu durere şi regret, pe cele ale Luminiţei, ducându-i-le apoi
la buze şi sărutându-i-le pe rând…
— N-am putere să-ţi relatez despre întregul calvar!
De-ajuns să-ţi spun că mai e mult până să se împlinească
un an de la căsătorie, şi noi aşteptăm ultima înfăţişare în
cadrul divorţului.
Cu Manta m-am întâlnit întâmplător, acum câteva zile.
Terminasem un curs de reciclare. Era vineri, spre seară.
Mergeam pe Calea Victoriei, căutând un magazin de la care
voiam să-mi cumpăr ceva. A trecut pe lângă mine o maşină,
o Dacie 1300, care s-a oprit la vreo 10 metri, în faţă. De la
volan a coborât un bărbat. Era el.
În seara aceea am mers împreună la un restaurant.
Mi-am amânat plecarea pentru a doua zi, apoi pentru a
treia, iar acum…
Mi-a povestit toată viaţa lui de când ne-am despărţit. E
la fel de nefericit ca şi mine. Nu şi-a iubit cu adevărat
niciodată soţia, după cum spunea, şi eu îl cred, pentru că
era un om mândru şi îi plăceau femeile frumoase. „S-a
încurcat” cu ea – este expresia lui – şi n-a mai avut încotro,
pentru că „a apărut tata-socru”, care… Care, zic eu, i-a
promis câte i-a promis, iar Gabriel nu era insensibil la
asemenea lucruri, ci dimpotrivă. Voia să facă neapărat
mare carieră, să ajungă diplomat, să colinde lumea, „să
cunoască şi să fie cunoscut” – sunt, iarăşi, cuvintele lui.
Pentru asemenea perspectivă a renunţat la suflet, s-a
aruncat în viitoarea vieţii fără inimă.
Şi într-adevăr, la început nu i-a mers rău. Au fost
repartizaţi – şi el, şi soţia – la o întreprindere de comerţ
exterior. Ea, o fiinţă modestă, în fond o femeie bună şi
cinstită (l-a iubit mult pe Manta), a rămas la locul ei. În
schimb, dânsul s-a zbătut, a început să se afirme, a fost
trimis de mai multe ori în străinătate. Visul începea să i se
împlinească. Numai că la un moment dat în urma mai
multor abateri săvârşite – îngâmfarea l-a dus la
superficialitate şi aceasta la o serie de greşeli – au început
discuţiile, avertismentele şi s-a ajuns la transfer – nu la
cerere, bineînţeles. Gabriel a fost transferat într-un post de
economist la o întreprindere de mâna a cincea. Soţia i-a
rămas mai departe acolo unde se afla, dar fără să-l poată
ajuta cu ceva.
De altfel, lucrurile între ei, niciodată solid legate, s-au
deteriorat tot mai mult. Copilul care a apărut – o fetiţă,
acum de vreo trei anişori, după cum spunea – în loc să-i
George Şovu
apropie, constituie o mare sursă de nemulţumire: bietul

copil, în parte, este anormal; se pare că la naştere a păţit
ceva, pentru că, iată, deşi are trei ani, nu vorbeşte încă, o
mână şi un picior sunt puţin moi, ochii, de asemenea, nu
sunt întru totul normali, comportarea la fel, în
sfârşit – prezenţa şi îngrijirea ei constituie un chin, iar
perspectiva este mai mult decât îngrijorătoare. În asemenea
condiţii, Gabriel şi-a pierdut echilibrul. O stare cumplită de
nemulţumire şi de neputinţă l-a cuprins. Şi „salvarea” – cea
mai nenorocită dintre câte se puteau alege – a fost băutura:
a început să bea, în fiecare zi – mărturisea singur – bea şi
simte că nu mai poate trăi fără această otravă. Şi în seara
aceea, cu toate rugăminţile mele, a băut mult, s-a ameţit şi
aşa s-a urcat la volan. Am vrut, îţi mărturisesc, să anunţ
un miliţian, cu orice risc, să-l opresc, ca să nu i se
întâmple ceva. Dar n-am apucat, n-am găsit pe nimeni la
îndemână, el a plecat în viteză mare, după ce îmi smulsese
promisiunea că a doua zi ne vom întâlni din nou. Voiam
mai mult să-l văd încă o dată, să constat că nimic rău nu i
s-a întâmplat. Desigur, m-au tulburat şi vorbele lui,
mărturisirea că „nu m-a uitat niciodată”, că… Ştiu,
recunosc, sunt o sentimentală iremediabilă, dar… n-am ce
face!
Noaptea, la hotel, n-am dormit aproape deloc. M-am
frământat, mi-am întors viaţa pe-o parte şi pe alta…
Aşteptam să se facă ziuă, să-l văd… Parcă aveam din nou
şaptesprezece ani!
A doua zi, sâmbătă, era liber. Nu trebuia să meargă la
serviciu. Eu, de asemenea, abia luni urma să-mi reiau
munca. Ne-am întâlnit. Era tot cu maşina. Îşi revenise, dar
era complet răvăşit. L-am rugat s-o parcheze undeva şi să
mergem într-un parc să ne plimbăm, să stăm pe-o bancă
de vorbă. N-a acceptat. Am pornit cu maşina către o
pădure din afara oraşului, despre care spunea că e foarte
frumoasă şi liniştită. Când mai aveam puţin până acolo, a
început să plouă. Strada a devenit alunecoasă, se crease
un fel de mâzgă. Maşina rula fără siguranţă. I-am spus să
ne oprim ori să ne întoarcem în oraş. Tocmai se gândea ce
manevră să facă, ce hotărâre să ia, când din marginea
şoselei, unde stătuse până atunci de vorbă cu cineva, un
prieten, a izbucnit către mijlocul ei, pe neaşteptate, la
câţiva metri în faţa noastră, un copil, un băieţel de vreo
zece-doisprezece ani. Gabriel s-a speriat, a pus piciorul pe
frână, maşina a intrat într-un derapaj puternic, şi el n-a
mai putut s-o redreseze. Am intrat într-un copac mare,
izbindu-ne pe partea volanului. Şi eu, şi el ne-am pierdut
cunoştinţa. M-am trezit într-o Salvare, cu un medic la
capul meu; Gabriel, într-un lac de sânge, cu capul
înfăşurat în bandaje, nu-şi revenise. Pe mine m-au oprit
aici, la Urgenţă, iar pe el l-au dus mai departe, la Spitalul
numărul 9.
Tocmai atunci se auzi soneria telefonului. Răzvan ridică
receptorul.
— Tu eşti, Petrescule? Apoi şopti către Luminiţa: Un
coleg de facultate, prieten bun…
— În legătură cu accidentatul acela – spuse doctorul de
la Spitalul nr. 9. Trebuie operat!
— Operat?
— Da! Altfel…
— Şi?…
— Şanse minime să scape întreg!
— Bine-bine, Petrescule, faceţi tot ce trebuie. Vă rog eu
foarte mult, aveţi grijă! Te rog, nu uita! îţi mulţumesc!
— Ce-a spus? întrebă Luminiţa, cu o voce stinsă.
George Şovu
— Că îl vor opera, dar că… nu este niciun pericol! Nu te

nelinişti! Scapă şi… cine ştie?
— De ce nu mi-ai spus, domnule, niciodată că o cunoşti

pe nepoata mea? îl întrebă Dragoş Dănescu pe Răzvan, în
momentul în care ieşeau din salon.
— Fiindcă nu mi-am închipuit niciodată că Luminiţa este
nepoata matale.
— Ce nenoroc pe capul acestei fete, ce nenoroc! Şi ce
copil bun este! O cunosc pe nevastă-ta, o preţuiesc, aveţi o
căsnicie reuşită, dar, îţi spun drept, mi-ar fi plăcut să fii
bărbatul Luminiţei. Cred că nici ţie nu ţi-ar fi părut rău…
Dar, în sfârşit, altfel au căzut zarurile, şi acum nu mai este
nimic de făcut! Ce să mai dezgropăm morţii? E prea
departe dansul vostru din foişor. O lumină care s-a închis
şi a dispărut… Deşi pe mine imaginea aceea a foişorului
din staţiunea pe care amândoi o cunoaştem foarte bine m-a
obsedat şi mă obsedează încă.
— Nu înţeleg, de ce?
— Mi se pare – sigur, am investit-o eu cu aceste
semnificaţii – o metaforă pentru viaţa voastră, a tinerilor.
— Mă faci curios, nene Dănescule, cu atât mai curios cu
cât, îmi amintesc, şi Luminiţa vorbea atunci, într-o seară,
despre nişte valenţe deosebite ale dansului, prezentându-l,
dacă nu mă înşel, ca pe o expresie a sufletului, a unui chip
de dinăuntru al omului.
— Interesant, n-am vorbit niciodată cu nepoata mea
despre aşa ceva. Chiar foarte interesant? Pentru că mie,
foişorul acela mi se părea un loc al aparenţelor, un cadru al
dansului, al cântecului, al atmosferei tinereşti, nevinovate,
înţesată, nu de puţine ori, de banalităţi, de lucruri şi
atitudini superficiale… Îmi pare rău că trebuie să-ţi
mărturisesc o concluzie la care am ajuns, cam amară, în
legătură cu mulţi tineri.
— Problemele sunt prea importante, spuse Răzvan
râzând, ca să le discutăm pe culoarul unui spital, şi încă
de urgenţă. Vă invit să bem o cafea în biroul meu. Se pare
că avem o seară mai liniştită. Se mai odihnesc puţin
bisturiurile…
— Concluzia la care mă refeream, reluă Dragoş Dănescu
ideea, în faţa unei cafele aburinde, e că nu prea mulţi
tineri, în împrejurările lor obişnuite de viaţă, de distracţie
mai ales, mai aduc în conversaţie probleme serioase legate
de cultură, ştiinţă, de existenţă… Nu vorbesc, desigur,
despre situaţiile de excepţie. Şi, totuşi, în atmosfera aceea
de banal îngroşat se croiesc destine, se orânduiesc drumuri
lungi, pe care uneori se va merge până la capăt, se face, cu
alte cuvinte, viaţa, cu tot ceea. ce are ea frumos, dar şi
încordat, dramatic uneori.
Revenind la foişorul vostru, dincolo de aparenţa
dansului, de concreteţea lui, orice ochi mai atent putea să
străbată spre suflete, spre mentalităţi, năzuinţe, speranţe,
spre impulsuri învolburate, care, măcar din când în când,
tulburau frumoase şi tandre lumini.
Lărgind metafora contrastului dintre aparenţă şi esenţă,
la atâtea alte cazuri şi situaţii, am încercat, nu o dată, să le
descriu, să le analizez, întrucâtva să propun chiar soluţii.
Ţi-a căzut, desigur, în mină ziarul la care lucrez; între
altele, de ani de zile, acopăr aici coloanele rubricii intitulate
Cine sunt ei? cu zeci şi zeci, cu sute de cazuri, o întreagă
George Şovu
lume de concretizări ale acestui contrast.

Multe le-am cunoscut prin soţia mea, fosta ta profesoară
de limbă engleză şi dirigintă în acelaşi timp. Pe unele aş
dori să le reiau, privindu-le de data aceasta prin prisma
devenirii; altele aşteaptă abia să proiectez asupra lor o
lumină. Deocamdată nu mă pot desprinde de acest caz, din
salonul nr. 5. Ce-a fost această fată „ce aşteptam noi toţi,
cei din familie, de la drumul ei prin viaţă şi ce a ajuns!
— Vorbeşti de parcă ar fi un om pierdut. Zău, nu -mi
place să te-aud aşa, nene Dănescule! Luminiţa e un om
tânăr, are tot drumul înainte şi e un om, în primul rând.
— Care, în ciuda tinereţii, a adunat atâta cenuşă otrăvită
în suflet. Aceasta nu se spulberă uşor, băiatule. E nevoie de
un vânt puternic şi curat care să sufle peste vatra aceea
bună şi să îndepărteze orice miasmă. Să nădăjduim în el!
Trebuie să se stârnească de undeva. Abia îl aştept!
Capitolul II
DESTIN ÎN DERIVĂ
— Cum se simte? îl întrebă ziaristul pe tânărul medic.

— Bine! Nu e nicio problemă din acest punct de vedere.
Peste câteva zile îi facem externarea. Ghipsul o să-l mai
păstreze, desigur, câtva timp, după care o să i-l scoatem noi
sau oricare alt medic de specialitate de la ea din oraş.
Trecuse aproape o săptămână de la vizita lui Dănescu la
spital. Stăteau acum de vorbă în casa acestuia. Răzvan
obişnuia să vină din când în când s-o vadă pe fosta lui
profesoară şi pe ziarist – prieteni buni ai mamei sale şi ai
lui, oameni de mare sensibilitate şi delicateţe
— Rana e undeva înăuntru, continuă băiatul, aşa cum
spuneai şi matale. Acolo trebuie să se petreacă o radicală
operaţie, care să îndepărteze ceea ce e rău şi să creeze
premise de vindecare.
— Auzi, doctore, îi spuse ziaristul foarte tânărului său
prieten, nenorocirea aceasta petrecută cu Luminiţa mi-a
adus aminte de un caz dintre cele dezbătute de mine în
ziar. Aş vrea să-l reiau, pentru că între timp au apărut
elemente noi, care demonstrează încă o dată – dacă mai era
nevoie de aşa ceva – cât de complicată e fiinţa omenească şi
pe ce cărări întortocheate, ascunse, imprevizibile uneori, te
poartă viaţa. Am recitit ceea ce scrisesem atunci şi aproape
că m-am cutremurat. La început a fost vorba tot de un
cuplu, el având multe din însemnele nenorocitului ăla de
bărbat al nepoatei mele. Atunci când scriam îi deplângeam,
George Şovu
fără îndoială, pe părinţii fetei şi pe bunicii acesteia, de la

care aflasem de fapt întâmplările. Mai exact: îmi povestise
totul un amic al meu mai în vârstă, fost profesor la liceul
unde lucrează şi soţia mea, unde ai învăţat şi tu. Cred că
nu l-ai apucat…
— Cum se numea?
— Andreescu! Vladimir Andreescu, de biologie.
— Nu, nu mai era în liceu pe vremea mea, spuse Răzvan.
În orice caz, m-ai făcut curios. N-ai vrea să-mi spui şi mie
despre ce era vorba?
— Vrei să-ţi povestesc? De altfel, sper să scriu
continuarea, şi-atunci o să-ţi dau să citeşti. Dar poate că
până atunci…
Ea se numea Cristina, şi pe vremea aceea, când am

cunoscut-o şi eu, era o fată plăcută la înfăţişare, cu ochi
frumoşi, subţirică, graţioasă, o fată care răspândea în jurul
ei zâmbet şi voie bună. Era cuminte, aşezată, în general
ascultătoare. Răsfăţată, bineînţeles! De părinţi, mai ales de
bunici. Nu prea harnică! Trebuia îndemnată mereu să
înveţe! Dar probleme deosebite până atunci nu apăruseră.
Era în clasa a XII-a şi se pregătea ca după absolvire să
dea examen de admitere la Facultatea de Comerţ Exterior.
Pentru aceasta începuse pregătirile cu doi ani înainte. Cum
a trecut în clasa a XI-a, au început şi meditaţiile: la
matematică şi la economie politică. La engleză şi franceză
făcea pregătire de ani de zile. Mulţi ani înainte, părinţii i-au
plătit lecţii de balet, de pian, naiba ştie ce fel de profesori
i-au mai plătit ca „să-i facă fetei o educaţie aleasă”, s-o
pregătească pentru viaţă. Cheltuiseră pentru toate acestea
zeci şi zeci de mii de lei, o avere. Dar nu se plângeau.
În sfârşit, lucrurile evoluau pe un făgaş normal, dacă
normală se poate numi o asemenea situaţie, în care bieţii
părinţi ai copiilor sunt nevoiţi să cheltuiască atât de mulţi
bani, uneori, pentru a-şi vedea fiii şi fiicele în facultăţi…
(Am mai scris de câteva ori despre acest lucru, cu care eu
personal nu sunt de acord! Dar…)
Cristina împlinise optsprezece ani, a fost sărbătorită,
devenise cetăţean major, cu drepturi depline (cred că la
răspunderi se gândea, fără îndoială, mai puţin sau deloc).
Şi cu ocazia aceasta, a găsit potrivit că trebuie să se
îndrăgostească. Lucru normal, firesc deci, care se petrece şi
cu alţii, cu toţi, mai devreme sau mai târziu (ce-i drept,
după cum ştii şi tu, cu unii sau cu unele prea devreme,
mult prea devreme, dacă mă gândesc la atâtea situaţii pe
care le-am cunoscut şi la care nu o dată am reflectat). Şi
şi-a ales Cristina drept obiect al dragostei ei pe un coleg,
aşa cum fac atâţia la vârsta aceasta, numai că nu de la
aceeaşi şcoală, ci de la alta, un coleg de clasă, cam de
aceeaşi vârstă.
Ţi-am descris-o, sumar, pe fată. Alesul ei (alegere făcută,
se pare, cam la întâmplare şi, după cum vei vedea, cu mare
pagubă pentru nepoata prietenului meu) nu excela prin
nimic, ca înfăţişare, aş zice, repetând cele spuse de
Andreescu (eu nu-l văzusem până atunci pe băiat), ci
dimpotrivă: înalt, aplecat puţin de spate, cu o faţă mică,
încadrată de un păr mare, creţ, cu nas cam lung, puţin
coroiat, sub care se adăpostea o mustăcioară neagră, parcă
lipită acolo, ca şi cum ar fi fost o muscă răstignită (e tot
expresia lui Andreescu, el, cu biologia lui, se pricepe mai
George Şovu
bine la aşa ceva); figura lui Mişu – acesta era numele de

alintare al flăcăului, de la Mihai probabil – arăta, luată aşa,
una peste alta, ca a unui şoarece puţin speriat, de aceea
aflat în încordare, stând parcă la pândă. Cristina îl socotea
însă cel mai agreabil băiat pe care l-a cunoscut vreodată.
Drept pentru care s-a îndrăgostit de el, dar rău, rău de tot,
nu aşa! Mă rog, peste înfăţişare s-ar fi putut trece (părinţii
Cristinei îşi ziceau că, fiind prima dragoste să n-o
dezamăgească pe fată – se va trezi ea singură, sperau ei, şi
încă foarte curând), (s-ar fi putut trece, zic, în această
ipostază a începutului, dacă băiatul ar fi dat la iveală unele
calităţi ale fiinţei lui care să-l facă într-adevăr agreabil şi,
ţinându-se seama de ele, ar fi putut fi privit ca un om
pentru care merită să-ţi risipeşti nişte valori ale sufletului.
El însă, după foarte puţin timp de la începutul prieteniei cu
Cristina, perioadă în care s-a prefăcut îndrăgostit şi făcea
eforturi să fie atent cu ea, cald, afectuos etc., a început
să-şi dea arama pe faţă, să apară, fără sfială, aşa cum era
de fapt: arogant, brutal în comportare şi în vorbă, aproape
vulgar, mai ales meschin, mic la suflet, foarte interesat
ş.a.m.d. Părinţii lui, pe care, din câte spunea Andreescu,
flăcăul îi reprezenta fidel, i-au spus Cristinei de la început,
când Mişu le-a prezentat-o, că n-o plac şi că o roagă „să le
lase băiatul în pace”, fiindcă el „trebuie să înveţe”, „are de
făcut facultate”, deci „n-are timp de pierdut aşa, cu
oricine”.
În faţa părinţilor lui, Mişu n-a zis nimic, n-a schiţat
niciun gest de protest. Cristina a rămas uluită, a plâns
mult şi i-a spus totul, de data aceasta, mamei sale.
Vorbele rostite în faţa Cristinei au fost repetate de
părinţii lui Mişu la telefon, în urechea mamei fetei
îndrăgostite. Aceasta şi-a sfătuit fiica să pună imediat
capăt nefericitei iubiri şi să-şi vadă de treabă, pentru că se
apropiau bacalaureatul şi concursul de admitere în
facultate.
„Acum, i-ar fi spus mama, profund jignită, îndurerată de
tot ceea ce a aflat, ai nevoie de linişte, fiindcă e o etapă
hotărâtoare pentru viaţa ta. Şi apoi, stând lucrurile astfel,
nici nu merită să fii necăjită măcar. N-ai pentru cine!
Vino-ţi în fire, Cristina!” a încercat biata mamă să-şi
îmbărbăteze fata, care plângea în hohote. La fel a încercat
bunica fetei. Tatăl şi bunicul, prietenul meu, Andreescu,
deocamdată nu ştiau nimic.
Dar de unde să ia Cristina liniştea de care avea nevoie?
Inima ei era cuprinsă de acel foc, de care se temuse până
atunci, spre dogoarea căruia se îndreptase cu sfială, dar şi
cu o dorinţă enormă de a-i cunoaşte căldura binefăcătoare,
fiinţa ei vibra ca o frunză în vânt la orice gând, la orice
cuvânt ce-i aminteau de cel căruia îşi încredinţase sufletul.
În casă, în camera ei mai ales, nici nu era nevoie să-i
privească fotografia, îl vedea peste tot, îl auzea vorbindu-i,
aşa cum îi vorbea la început, frumos, cald, pe stradă la fel,
parcă se afla într-o permanentă halucinaţie: din spatele
oricărui trecător trebuia să apară el, la o distanţă de câteva
zeci de metri se legăna cineva în mers ca Mişu. „El e, el e”,
cânta sufletul Cristinei, făcând-o să iuţească pasul, spre
a-şi întâlni astfel, cu câteva clipe mai devreme, deziluzia.
În săptămâna aceea, în care Mişu nu i-a dat telefon, n-a
căutat-o în niciun fel, Cristina simţea că înnebuneşte. Cât
era acasă, tresărea la fiecare ţârâit al telefonului şi alerga,
cu sufletul la gură, să smulgă receptorul din furcă, în
speranţa că… Dar nu, nu era el; soneria de la intrare o
făcea să sară, de asemenea, de la masa de lucru, unde
încerca zadarnic să se concentreze ca să poată face faţă
George Şovu
măcar obligaţiilor şcolare; revenea de fiecare dată în

cameră fără vlagă, cu ochii pierduţi undeva înăuntru, în
lumina vie a amintirilor.
A doua săptămână era pe sfârşite. Mama şi bunica fetei
erau din ce în ce mai desperate de năpasta abătută asupra
casei lor. Tatăl Cristinei era plecat de aproape trei
săptămâni într-o misiune în străinătate. Bunicul,
Andreescu, se afla undeva într-o staţiune, la tratament.
Veştile de-acasă, pentru el, erau liniştitoare: „Totul e
normal!” i se comunica, fie la telefon, fie în vreo scrisoare.
O prietenă mai tânără a familiei, căsătorită, chiar
profesoară a Cristinei, văzând-o schimbată, a vrut să ştie
ce s-a întâmplat cu fata. Când a aflat despre ce e vorba, a
discutat îndelung cu eleva ei, pe care-o cunoştea de câţiva
ani, încercând s-o înveţe cum s-ar cuveni să procedeze
într-o asemenea situaţie, spre a-şi salva sufletul de povara
cu care viaţa îl încărcase şi care nu mai era o dulce povară,
ci una atât de dureroasă. Între cuvintele profesoarei
revenea, ca un laitmotiv, chemarea către păstrarea
demnităţii. Fata era sfătuită să se poarte cu demnitate,
pentru că altfel singură îşi retează suportul a tot ceea ce-ţi
dă forţa şi dreptul de a privi lumea şi viaţa în faţă. Biata
Cristina asculta, făcea eforturi să înţeleagă, dar se pare că
puterile fiinţei ei n-o ajutau. Astfel, nu se putea potoli din
plânsul însoţit de aceeaşi mărturisire a unei iubiri aproape
bolnăvicioase, atât de impresionante, încât „de piatră dacă
ai fi, cum remarca profesoara, şi tot te-ar zgudui o
asemenea trăire”.
A doua săptămână de suferinţă era, deci, pe sfârşite.
Cristina era singură acasă. Tocmai sosise de la şcoală, îşi
lăsase servieta şi se aşezase într-un fotoliu, lângă telefon;
simţea o sfârşeală în tot corpul, nu mai avea pic de vlagă.
Se gândea să intre în baie, să-şi facă un duş şi apoi să se
culce. Nu mai avea putere nici să sufere. Ascultase de toţi
cei care o sfătuiseră „să nu facă ea primul pas, fiindcă ar fi
nedemn pentru o fată, mai ales după ceea ce s-a
întâmplat”. Ascultase până acum. Se hotărâse ca mâine,
duminică, să-l caute ea pe Mişu, fie ce-o fi, poate să spună
oricine ce va vrea, ea îl va căuta, pentru că trebuie să afle
de la el adevărul, „să-şi afle de la el destinul”, cum îşi
spunea în gând, exagerând, bineînţeles. Pentru aceasta
avea nevoie de odihnă. Se va odihni deci! Mâncare? Nu,
nu-i trebuie! Simţea că n-ar putea înghiţi nimic. De altfel,
în aceste două săptămâni se hrănise din ce în ce mai puţin,
de-aceea uniforma de şcoală ajunsese să fluture pe talia ei.
Cu ochii închişi, Cristina încerca să-şi imagineze cum va
proceda mâine. Îi va telefona, asta va face şi, chiar dacă îi
va răspunde unul dintre părinţii lui Mişu, va vorbi hotărâtă
şi demnă: Cu băiatul lor, ea are unele lucruri de lămurit şi,
având dreptul la aceste lămuriri, şi-a permis să…
Telefonul a sunat scurt. Cristina a tresărit mai întâi; apoi
a întins mâna, a luat receptorul şi l-a dus la ureche; vocea
lui Mişu era schimbată întrucâtva, dar era totuşi vocea lui,
îi cerea să coboare, fiindcă o aşteaptă jos, la intrarea în
bloc.
— Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, a încheiat el,
adăugind, cum rar i se întâmpla, formula „te rog”. Te rog să
cobori măcar pentru câteva minute, a auzit Cristina
ultimele vorbe ale lui Mişu.
Se făcuse dintr-odată lumină în casă; soarele ardea
puternic, deşi telefonul se afla într-un hol care n-avea nicio
fereastră spre afară; Cristina vedea numai pomi înfloriţi în
jur, şi ea alerga nebunatică printre ei, iar crengile se
aplecau în drum, îşi dădeau mâna, se uneau formând o
George Şovu
boltă multicoloră, ce încânta ochii şi răspândea balsam

peste suflet.
A ajuns în câteva secunde. Mişu a întâmpinat-o
zâmbind, sigur pe sine, ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat. Intuind starea sufletească a Cristinei, în ciuda
tăcerii din cele două săptămâni, planul lui – şi-a spus în
gând – poate fi perfect aplicat. Mai întâi, fata trebuie
convinsă că el, Mişu, n-are nicio vină. Că părinţii lui, „ca
toţi părinţii”, s-au gândit „că nu e timpul acum”, „de parcă
inima ar şti care este timpul favorabil pentru…” – se
gândise el la o replică „de efect”. În concluzie, „după
această luptă” cu ai săi, el a hotărât că, „indiferent de ce
cred şi vor ei, nu se va despărţi de Cristina, pentru că fără
ea nu poate să trăiască. Şi lucrurile se vor aranja, cu
siguranţă, atunci când vor vedea cât de hotărât este el să
se căsătorească cu ea. El o şi socoteşte de pe acum
«mireasa sufletului său». Vor lua bacalaureatul, vor intra la
facultate, el va merge apoi în armată, iar ea îl va aştepta, şi
după aceea, la întoarcerea lui, se vor căsători. Vor trăi mai
modest, din bursă (pentru că vor avea şi bursă), el va da şi
meditaţii, poate-i mai ajută şi părinţii ei, sigur că şi ai lui…
în sfârşit, totul este clar, totul este plănuit şi va fi bine.
Gata, norii au trecut, s-au risipit, de parcă n-ar fi fost.
Cristina trebuie să fie iar „Cristina lui cea dulce”, să
zâmbească aşa cum ştie ea, să râdă…
Ajunseseră într-un parc, departe de casă, într-un parc în
care nu se mai plimbaseră până atunci. Cristina râdea,
într-adevăr, râdea din nou, deşi lacrimile îi curgeau şiroaie
pe obraji. Oricum i-ar fi motivat Mişu, ea tot nu înţelegea
de ce timp de două săptămâni, lungi cât doi ani, în care
sufletul ei, fiinţa ei au fost supuse la cele mai cumplite
chinuri, el n-a dat niciun semn de viaţă?!
Dar vorbele lui reveneau şi ele, măcar acum, începeau
să-i aducă alinarea mult aşteptată, atât de mult dorită.
Când s-a întors acasă, era alta. Mama, care i-a deschis
uşa, a fost izbită de ochii Cristinei, umezi încă de lacrimi,
puţin înroşiţi, dar strălucind de o lumină tulburătoare.
Obrajii îşi recăpătaseră culoarea, erau chiar prea
îmbujoraţi.
Fata a sărit de gâtul mamei, îmbrăţişând-o îndelung,
apoi a repetat îmbrăţişările cu bunica, sosită şi ea în grabă,
în holul de la intrare, să vadă ce se petrece.
Povestirea gâfâită a Cristinei, trăirile ei atât de puternice
şi de sincere în loc să le liniştească pe cele două femei,
dimpotrivă, le-au sporit îngrijorarea. Deocamdată nu i-au
spus nimic fetei, simţind, înţelegând câtă nevoie are de o
asemenea stare, pe care o doreau şi o sperau regeneratoare
pentru forţele ei sufleteşti, pentru capacităţile-i de muncă,
scăzute în mod vizibil în ultimul timp. Şi apoi, cine ştie,
încercau ele să spere, poate că băiatul o fi sincer, o fi
iubind-o, aşa cum spune; în orice caz, lucrurile se vor
lămuri; ele trebuie să facă efortul ca s-o prevină, cu mult
tact însă, pe Cristina că, măcar de data aceasta, trebuie să
fie mai rezervată faţă de Mişu, să-şi strunească sufletul,
temperându-l puţin câte puţin, până ce-şi va afla acel
echilibru stabil, de care în viaţă este atâta nevoie, fără de
care, normal, nici nu se poate trăi. Fata „trebuie să
fie – subliniau ele – de data aceasta mult mai deşteaptă!”
— Din câte ai anticipat matale, nene Dănescule,
interveni Răzvan, care ascultase cu tot interesul cele
povestite, se pare că n-a prea fost „nici de data aceasta”.
— Într-adevăr, dragostea Cristinei pentru Mişu nu numai
că nu şi-a dobândit „acel echilibru atât de necesar”,
dimpotrivă, s-a aprins parcă şi mai tare, în timp ce
George Şovu
dumnealui…
— Mă ierţi, interveni din nou tânărul medic, ce înţelegi
dumneata, în acest caz, prin echilibru? Crezi oare că este
absolut necesar? Sufletele pot fi puse aşa pe cântar, atât
dai tu, atât dau eu?! Căci altfel…
— Să ştii, măi băiete, răspunse ziaristul, că într-o iubire
adevărată, frumoasă, cele două inimi care vibrează trebuie
să stea pe trepte egale, să privească şi să înfăptuiască totul
pornind de la aceeaşi înălţime. Dacă una se află în
genunchi, iar cealaltă îşi înalţă sprinceana către ea de
deasupra, cumpăna existenţei lor comune se va frânge cu
siguranţă. Sau, în cazul în care bucăţile nu se rup, luând-o
care-ncotro, atunci orice mişcare, orice balans al vieţii va
produce atâta durere celui îngenuncheat. Încât situaţia
este cu mult mai rea…
— Este interesant ceea ce spui… M-am gândit prea puţin
sau deloc la acest lucru. La noi s-a întâmplat să fie totul
„cum trebuie”; cred că şi pe dinăuntru ne aflăm pe trepte
egale, cum afirmai dumneata…
— Mă bucur pentru voi, Răzvane. Sunteţi într-adevăr doi
copii buni şi meritaţi din plin să trăiţi o viaţă în care să
înfăptuiţi „totul pornind de la aceeaşi înălţime sufletească”.
Măcar aşa mama ta mai poate zâmbi şi ea din când în
când, oprind parcă atunci, pentru câteva clipe „ceasornicul
care, la toţi, ne măsoară destrămarea”, cum ar fi spus
Lucian Blaga. Ce veţi face voi în afară, ce veţi înfăptui în
profesiunea voastră, de pildă, acestea depind de mulţi alţi
factori. Totul este ca, indiferent de relieful exterior al
existenţei, înăuntru să se păstreze cumpăna!…
— Mulţumesc pentru înţeleptul sfat, care, sincer să fiu,
m-a emoţionat. Dar te-am întrerupt din povestire. Care a
fost, în continuare, destinul „eroinei” dumitale?
— Bacalaureatul a trecut cu bine pentru amândoi, reluă
Dragoş Dănescu firul întâmplărilor. Cristina, însă, în tot
acest timp învăţa din ce în ce mai puţin. Când nu se
întâlnea cu Mişu, şi cu el se întâlnea din ce în ce mai rar,
pierdea timpul lamentându-se înfrigurată, nervoasă, tot
mai nestăpânită şi mai fără logică în gesturile şi faptele ei.
Mai ales în zilele de sărbătoare Mişu nu se întâlnea cu
Cristina. Deşi ştia că pretextele invocate de el nu pot fi
luate în seamă, adevăratul motiv fiind acela că părinţii
băiatului nu-i permiteau să mai fie prieten cu ea – şi acest
lucru s-ar fi putut constata cu uşurinţă tocmai în zilele de
sărbătoare, când îşi puteau supraveghea clar odrasla –,
Cristina se încăpăţâna să nu vadă adevărul, stăruind în
situaţia ei de umilinţă şi de durere care-i otrăveau toată
fiinţa.
În aceste condiţii, intrarea în facultate a fost ratată.
Amorezul mincinos, care, cunoscându-şi interesul, nu şi-a
pierdut timpul, a învăţat şi a devenit astfel student, s-a
arătat, chipurile, „îngăduitor”. „E foarte bine că n-a
intrat” – ar fi afirmat el; în timp ce dânsul se va afla la
armată, ea va lucra, îi va trimite şi lui bani, pachete, va
putea să vină să-l vadă, dar va şi învăţa, astfel că în anul
următor, când „nu încape îndoială că admiterea ei va fi un
triumf”, vor fi colegi.
Nu-ţi va veni să crezi, dar „programul de viaţă” plănuit
de Mişu s-a împlinit în toate prevederile… ce-l interesau pe
el însă.
Cristina, care-şi pierduse parcă orice fărâmă de
demnitate, de personalitate, i-a urmat întocmai sfaturile. A
început să lucreze, iar banii câştigaţi îi folosea exclusiv
pentru Mişu: mandat poştal cu… sute de lei pentru Mişu;
pachete cu ţigări scumpe, ciocolată etc., etc. — pentru
George Şovu
Mişu; cheltuieli pe bilete de tren până la Piatra-Neamţ,

unde se afla Mişu, şi pe cameră, la hotel, unde să poată să
stea în voie de vorbă cu el… Când întârzia cumva o
săptămână „subvenţia”, soseau cu regularitate scrisori
pline de reproşuri: ea se află în libertate, cine ştie ce face?
De el nu-i pasă, l-a părăsit etc. Cristina plângea, ofta, se
mai împrumuta şi-i trimitea imediat tot ceea ce dorea, mai
abitir decât cea mai supusă şi mai devotată soţie. Bunicul
ei, profesorul Andreescu, povestindu-mi, presupunea că de
fapt de-atunci au început între ei altfel de relaţii, care au
înlănţuit-o pe Cristina şi mai mult. Cert este că fata se
pierduse de tot cu firea, nu mai trăia decât pentru
amăgitorul ei prieten.
Părinţii i-au plătit, în toată această perioadă, mulţi bani
pentru meditaţii. Cristinei capul nu-i stătea însă la
învăţătură. Cu o lună înainte de noul concurs, ea a refuzat
ajutorul oricărui meditator. Acum „o ajuta” Mişu. Venise
acasă, terminase cu armata, părinţii lui erau plecaţi din
Bucureşti, în concediu, aşa încât la el acasă „aveau
asigurate toate condiţiile ca să poată învăţa în linişte”, aşa
pretindea Cristina. „Şi apoi, Mişu ştie mai bine ca oricine
ce se cere la Cibernetică, el doar a dat examen.” (Se
hotărâse între timp să dea şi ea la aceeaşi facultate.)
„Parcă ne pierduserăm şi noi capul, îmi spunea atunci
bietul Andreescu. Deşi era clar că lucrurile nu merg bine,
nu puteam s-o oprim.”
Când tatăl Cristinei s-a opus într-o zi, spunând că „este
de neacceptat ca o fată să stea singură, zile întregi, închisă
în casă cu un băiat care pretinde c-o ajută la
învăţătură – chiar dacă ar fi aşa”, domnişoara s-a revărsat
într-un torent de vorbe necontrolate, grave, de ai fi putut să
crezi că şi-a pierdut minţile.
Atunci s-a întâmplat un lucru oribil. În familia părinţilor
fetei există o taină pe care aceştia au păstrat-o cu
străşnicie ani mulţi. Cu aproape douăzeci de ani în urmă,
când Cristina nu avea decât două luni, tatăl ei, adevăratul
ei tată, plecase definitiv de acasă. În scurta convieţuire a
aceleia ce-i dăduse viaţă cu „individul” respectiv, cum îi
spunea ea, asemenea plecări mai avuseseră loc. Înaintea
celei definitive, una le pusese vârf la toate.
Era în seara de Anul nou. Mama Cristinei abia sosise
acasă de la spital cu fetiţa. Era slăbită, dar bucuroasă.
Adusese pe lume un copil, pe care şi-l dorea, scăpase cu
bine, şi ea, şi fetiţa erau sănătoase. „Poate se mai schimbă
şi el, se gândea tânăra mamă, poate îl mai leagă de casă
copilul, poate devine mai serios, mai raţional, mai matur!”
Până atunci te puteai aştepta la orice de la el, acţiona
fără niciun fel de responsabilitate, pleca de la serviciu
oricând, fără să dea vreo socoteală cuiva, pleca de-acasă,
de asemenea, fără să spună unde şi pentru cât timp, îşi
bea aproape toţi banii, iar cei rămaşi erau puşi pe masa în
faţa căreia nopţi întregi, împreună cu alţii ca el, îşi pierdea
timpul jucând pocher. Dacă i se cerea să răspundă pentru
această comportare, parcă lua foc, îşi pierdea şi bruma de
judecată pe care altădată părea s-o aibă: ţipa, insulta,
spărgea tot ce găsea la îndemână, trântea apoi uşa în urma
lui şi… dus era!
„Doamne, dacă n-ar semăna fata cu el!” se gândea biata
femeie. Poate ar fi fost mai bine dacă năştea un băieţel,
băieţii moştenesc de obicei firea şi înfăţişarea mamelor, pe
când fetele… I-ar fi plăcut Mioarei – aşa se numea mama
Cristinei – să aibă un copil care să semene – cât de cât cu
ea (profesorul Andreescu, lăudându-şi fata, spunea
atunci – şi eu am putut să constat mai apoi, când am
George Şovu
cunoscut-o bine, că nu exagera cu nimic – că e „un om şi

jumătate”, harnică, răzbătătoare, plină de viaţă, în plus
foarte atrăgătoare ca înfăţişare, ca femeie).
Andreescu, bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi, de a
se închide prăvăliile, magazinele, proaspătul tată,
aventurierul, a plecat „să-şi cumpere ţigări”. Mioara a
rămas singură acasă. Se întâmpla ca mama ei să fie chiar
atunci bolnavă, stăteau pe vremea aceea în locuinţe
separate, aşa că părinţii, bunicii Cristinei, nu puteau să se
bucure împreună cu „fetele” de sosirea unui nou an.
La plecare, Mioara a avut parcă o presimţire, l-a rugat să
nu întârzie. După o jumătate de oră, care s-a scurs pe
nesimţite, a început aşteptarea. O oră, două, trei… Miezul
nopţii, Anul nou – un noul an întâmpinat cu lacrimi, cu
disperare, cu zarea zilelor următoare întunecată. O zi,
două, trei… A patra zi, Mioara, care rămăsese şi fără pâine
în casă, fiindcă nu putea pleca nicăieri din cauza fetiţei, a
adormit-o pe Cristina şi a dat fuga, aşa slăbită şi desperată
cum era, până la părinţii ei. I-a găsit pe amândoi în pat. Se
îmbolnăvise şi tatăl, avea febră, de aceea nu putuseră să
vină în zilele respective să-şi vadă fiica şi nepoata. Au aflat
şi ei ce s-a întâmplat. Mioara s-a dus, în grabă, şi la miliţie,
a telefonat la spitale. Nimic! Nimic nu se ştia despre soţul
ei. S-a întors la fetiţă şi a mai aşteptat încă trei zile. În a
şasea zi de la dispariţie, spre seară, a Sosit şi fugarul
misterios, cu zâmbetul pe buze, ca şi când ar fi fost plecat
de cinci minute. A povestit pe scurt, ca pe un fapt divers,
aventura: La debit, s-a întâlnit cu un prieten care pleca să
petreacă Anul nou la Ploieşti. L-a rugat să meargă cu el şi…
nu l-a putut refuza. De la Ploieşti au plecat, a doua zi, la o
cabană, la Predeal, unde au stat câteva zile. A petrecut
foarte bine. Este refăcut, bine dispus…
— Asta merita „să i se pună capul pe tăietor”, cum se
zice pe la bunica la ţară, spuse Răzvan.
— Aşa zicea şi bietul Andreescu. Mama Cristinei „nu i-a
pus capul pe tăietor”, dar „l-a decapitat” din atribuţiile de
tată şi de soţ, anunţându-l că nu mai are ce căuta acolo. E
liber să plece oricând, de tot.
De data aceea, cică, individul nu s-a mai supărat. A
plecat definitiv, abia peste două luni. Peste încă şase-şapte,
Mioara obţinea divorţul, iar Cristina îşi dobândea un nou
tată, eu aş zice, după tot ce mi-a spus profesorul şi după
cum aveam să-l cunosc ceva mai târziu, pe adevăratul ei
tată, pentru că acesta, inginer, om de ispravă, bun ca
pâinea caldă, afectuos, avea s-o crească de când nu
împlinise încă un an şi s-o iubească mai mult decât dacă ar
fi fost copilul lui propriu. A crescut -o, a îngrijit-o, s-a
străduit să nu ducă lipsă de nimic, să primească, aşa cum
îţi spuneam la început, o educaţie aleasă, să-şi asigure un
viitor cum oricare tânăr şi l-ar dori. S-a străduit în acelaşi
timp ca fata să nu afle niciodată taina privitoare la venirea
ei pe lume.
Cu puţin timp înainte de momentul acela de mare
încordare pe care îl evocam, Cristina aflase acest adevăr de
la o prietenă „binevoitoare” a familiei lor, căreia i se plângea
că nu se mai înţelege cu părinţii. „E explicabil, ar fi spus la
un moment dat aceasta, dacă nu e tatăl tău”… „Cum nu e
tatăl meu, ce vorbă e asta?” s-a revoltat Cristina. „Aşa,
bine! Domnul inginer, domnul X, nu e tatăl tău. Eşti un
copil înfiat, domnişoară, asta eşti!” au răsunat vorbele,
spuse cu satisfacţie răutăcioasă de către „amabila prietenă”
a familiei.
Cristina a aflat atunci, cutremurată, toată povestea. N-a
spus nimic acasă, dar din ziua aceea îl urmărea cu cea mai
George Şovu
mare atenţie pe acela căruia-i spunea tată de aproape

douăzeci de ani şi de care, din câte îşi amintea, nu avea
motive să se plângă. Din contră, au fost atâtea situaţii
când, răsfăţată, aşa cum a fost crescută mai ales de bunică
(Andreescu singur recunoştea acest lucru), capricioasă din
cale-afară, nu prea harnică din fire – precum aminteam, se
găseau destule motive să i se facă observaţii, cel care
totdeauna îi lua apărarea era tatăl ei.
Acum însă, când l-a auzit că „este de neacceptat ca o
fată ca ea să stea închisă în casă” cu acela pe care îl
iubeşte, a văzut roşu înaintea ochilor şi a simţit nevoia de
a-l jigni şi ea, de a-l umili, de a-i închide gura, precum
gândea cu capul ei cel fără de sănătoasă judecată şi
precum simţea în fiinţa ei, stăpânită parcă de haos, în care
orice echilibru părea rupt. Şi atunci a săvârşit acel lucru
oribil, strigându-i cu furie că nu are niciun drept asupra ei,
fiindcă nu-i este tată, că deci nu-i permite să se amestece
în treburile familiei ei, în viaţa ei cu care face ce vrea…
Andreescu bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi
preferat să moară în clipele acelea. Ar fi fost scutit, după
cum spunea el, să vadă o scenă ce i-a încrâncenat întreaga
fiinţă.
Inginerul a îngălbenit la început, apoi, în efortul de a se
stăpâni (câte ar fi putut să -i spună acestui copil
nerecunoscător pentru fericirea căruia tremura de douăzeci
de ani), s-a congestionat la faţă, încât credeau cu toţii (în
afară de Cristina, dezlănţuită într-o avalanşă de insulte)
că-i vor plesni venele de la tâmple; după câteva minute s-a
liniştit, s-a retras într-o altă cameră şi a început să plângă
precum un copil.
Crezi că ceea ce s-a întâmplat cu tatăl ei a impresionat-o
cât de cât pe domnişoară? Nicidecum!
„Dragă Dănescule, asta m-a îngrozit mai mult decât
orice, zicea bietul Andreescu. Era ca o fiară încolţită. Se
manifesta de fapt exact ca nenorocitul acela ce-i dăduse
viaţă. Săraca Mioara, ce şi-a dorit şi cu ce s-a ales! Săracii
de noi, prietene, săracii de noi, pentru că toată existenţa
noastră se concentrează, de ani de zile, în jurul acestui
copil.
— Şi inginerul?… a întrebat Răzvan. Cu el ce s-a
întâmplat?
— Ce să se întâmple? Nu ţi-am spus? Bun ca pâinea
caldă! A doua zi – după cum povestea bătrânul profesor – a
uitat, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce suflet nobil!
zicea Andreescu, a făcut efortul să-şi închidă singur rana,
fiindcă, îţi dai seama, cine i-ar fi putut spune ceva în
situaţia aceasta?! A încercat Mioara, dar el a rugat-o să nu
mai adauge nimic, subliniind că nu aduce nicio vină
nimănui…
În timpul examenului Cristinei, se afla la Constanţa,
detaşat pentru câtva timp, pe un şantier. Ştii ce i-a spus
atunci unui cunoscut? „Dacă intră fata mea la facultate
(reţine: fata mea), o iau pe calea ferată aşa, pe jos), până la
Bucureşti”. Îţi spun drept că mi-au venit lacrimi în ochi.
— Te cred şi eu, aşa ceva mai rar se poate vedea! Nu i-au
spus despre asta şi fetei?
— Ba da!
— Şi ce-a răspuns?
— Că „nu face el aşa prostie!”
— Da, e un răspuns pe măsura ei!
— Cristina însă n-a reuşit nici de data aceasta. Mama ei
de altfel se şi aştepta la un asemenea rezultat. Dovadă că
înaintea concursului la facultate se interesa de şcolile
postliceale existente pe atunci şi perioada în care vor avea
George Şovu
loc examenele de admitere. Nici domnişoara nu spera să

aibă succes, ea ştiind cel mai bine că nu învăţase nimic ca
lumea tot anul. Mai uitase şi din ceea ce ştia. Cât priveşte
„ajutorul” lui Mişu el s-a exercitat din plin şi în continuu,
în aceeaşi direcţie: a otrăvirii sufletului celei pe care uneori
mai pretindea că o iubeşte.
Singurul încrezător încă, în această fată, era tatăl ei,
inginerul, cel ce ar fi fost în stare să calce drumul pe jos, de
la Constanţa la Bucureşti, dacă ea ar fi reuşit la examen.
După concurs, domnişoara a cerut să plece cu Mişu şi
cu altă pereche (reţine: pereche) undeva pe litoral, să se
odihnească, deoarece, vezi bine, se extenuase învăţând. A
primit banii necesari, mulţi bani, şi a plecat. „Călătorie de
nuntă!”, plătită, se pare, numai de către părinţii Cristinei.
Pentru inginer, cel de-al doilea eşec al fetei a sosit ca un
trăsnet; a suferit cumplit, i se părea ca viaţa îşi închide
toate luminile pentru el. Ştia că şi pe el, ca şi pe toţi ceilalţi
din familie, îl aşteaptă nenorociri şi mai mari, toate născute
din aceeaşi sursă: domnişoara Cristina şi infamul individ
care îşi bătea joc de ea.
A trecut vara, individul a început cursurile la facultate,
iar Cristina la o şcoală postliceală de hidrotehnică, la care
intrase către sfârşitul lunii august, după mari zbateri ale
părinţilor. „Diferenţa dintre ei a început să fie subliniată
acum de fiecare dată când se întâlneau, când mai accepta
să se întâlnească, bineînţeles, niciodată fără un interes
anume: să-i dea nişte bani, să-i predea un conspect pe care
i-l ceruse şi pe care ea îl făcuse lipsind zile întregi de la
cursuri spre a citi şi a lucra pentru Mişu, „care e foarte
aglomerat, săracu'” să meargă împreună… ş.a.m.d. Cristina
a ajuns astfel din rău în mai rău, îngenunchindu-şi
demnitatea, cerşind întrevederile, în ciuda tuturor
insultelor primite în continuare de la părinţii lui Mişu, în
ciuda bădărăniilor şi nepăsării cu care o întâmpina acesta
de fiecare dată, cu care o petrecea la fiecare despărţire.
La un moment dat, îmi spunea profesorul (încă un
moment, o împrejurare de mare tensiune, de imensă ruşine
şi umilinţă suferită de familia lor), tânărul student a intrat
în panică în faţa eventualei perspective de a deveni tată. Şi
atunci a hotărât să-i facă pe deplin „fericiţi”. Situaţia era
încă nesigură. El, totuşi, a convocat întreaga familie a fetei,
spre „a sta de vorbă”. Nu cunoşteau, bineînţeles, motivul,
de aceea făceau tot felul de presupuneri.
„Îţi place, Dănescule, zicea atunci prietenul meu, ce
ajunsesem? Auzi, un mucos amărât ne convoacă în consiliu
de familie, şi dacă ai şti pentru ce!” „Pentru ce?” am
întrebat, mai mult intrigat decât curios. „Ca să ne
batjocorească, de data aceasta pe toţi! în faţă, fără niciun
fel de ocol.” „Cum se poate aşa ceva? am izbucnit. Cum aţi
putut admite, suporta?” „Măi omule, complicată fiinţă mai
este cel ce poartă acest nume! a continuat bătrânul. Şi cât
de ticăloasă poate fi câteodată! Ascultă aici: şobolanul, care
ne batjocorise fiica şi nepoata, a venit să ne spună verde, în
faţă, că într-adevăr aşa stau lucrurile, de peste un an se
îndeletniceşte dumnealui cu aceste fapte demne de laudă,
dar că, supremă «mulţumire» – pentru noi şi pentru ea,
bineînţeles, ne anunţa pe toţi, aşa, în plenul familiei, că a
făcut acest lucru fără s-o iubească. Deci, n-a iubit-o, n-o
iubeşte, iar dacă s-au încurcat cumva treburile şi
domnişoara ar urma să aibă un copil, el «înţelege să-şi ia
toată răspunderea», fie plătind ceea ce trebuie, fie
luându-şi progenitura şi pricopsindu-şi cu ea părinţii. Dar
cu Cristina nu se va căsători! A venit atunci să ne spună el
tot ceea ce gândeşte şi simte şi să se termine pentru
George Şovu
totdeauna!”
— L-au mai lăsat să iasă întreg de-acolo? a întrebat
Răzvan cu indignare. Cum au putut să suporte o asemenea
batjocură? Cum au reacţionat? Mă interesează mai întâi
„fericita” îndrăgostită. Ce-a zis?
— N-ai să crezi, a subliniat ziaristul. Cică ar fi spus că
nu este adevărat, că Mişu vrea să facă pe grozavul, că aşa
este el, totdeauna îşi ascunde adevăratele sentimente.
— Biata fată! interveni din nou tânărul medic. N-o
cunosc, nu ştiu deci care a fost esenţa lucrurilor, dar înclin
să cred că era atât de orbită şi atât de pulverizată în focul
ce o mistuia, încât nici adevărul cel mai crunt şi mai
evident totodată nu voia să-l recunoască. Şi încă ceva, nene
Dragoş: Bănuiesc că domnişoara în cauză trebuie să fie, în
ciuda aparenţelor, o fiinţă orgolioasă, care, în disperarea ei,
n-a vrut să se dea bătută, preferind să-şi târască mai
departe „demnitatea în genunchi”, după cum te exprimai
dumneata, „să cerşească firimituri de speranţă”… E o
situaţie de care mă cutremur, să-ţi spun drept…
— Aşteaptă, căci n-am ajuns la apogeu.
— Exact: n-ai spus ce-au făcut ceilalţi…
— Iarăşi n-o să-ţi vină să crezi (reacţiile oamenilor sunt
de atâtea ori imprevizibile): au rămas consternaţi cu toţii,
stare ce i-a redus mai întâi la… tăcere. Ruşinea ce-o
simţeau era atât de mare, obrăznicia scamatorului
ăluia – de necalificat, încât înţelegeau că nu sunt vorbe pe
măsura faptelor.
După aceea, inginerul – cică – şi-a revenit primul şi l-a
pus pe presupusul viitor tată să consemneze şi în scris tot
ceea ce le-a declarat lor Cu neobrăzare.
— Şi?…
— A dat băiatul declaraţie!
— Nemaipomenit! înseamnă, deci, că în felul acesta
Cristina s-a lecuit…
— Aşa ar fi fost normal.
— „Ar fi fost”? Dar ce s-a mai întâmplat! Că încep să mă
îndoiesc dacă poate fi adevărat ceea ce spui dumneata de
atâta timp…
— Pentru timp îmi cer scuze, doctore! Dar adevărul e cel
pe care l-ai ascultat până acum.
— Şi, totuşi, mai departe?…
— Ce-a fost atunci, în continuare, se poate rezuma astfel:
Mişu n-a devenit tată, a fost numai o alarmă falsă; acest
lucru l-a bucurat nespus şi l-a făcut să mai reducă din
dârzenia hotărârii de a nu se mai întâlni cu Cristina. S-a
gândit că n-avea nimic de pierdut, la urma urmei. De altfel,
la câtva timp după scena evocată, studentul a suferit un
accident, a căzut de pe scara unui autobuz şi s-a lovit la
cap. Cine crezi că s-a internat cu el la spital, pe timp de
două săptămâni, spre a-l îngriji zi şi noapte?
— Mama lui, ar fi fost firesc, bănuiesc însă că…
— Ceea ce bănuieşti, Răzvane, este adevărat. Cristina a
fost aceea…
De atunci, vreme de încă aproape un an, de câte ori era
pusă în faţa unei noi umilinţe, iar ai ei interveneau în
speranţa, pe care o păstrau încă, de a o salva, de a o
smulge, oricât de târziu, din nenorocire (Cristina se
schimbase mult, parcă trăise deja o viaţă, îşi pierduse
prospeţimea, asprindu-se la înfăţişare, iar comportarea ei
devenea a unei fiinţe permanent hăituite), întâlneau la ea o
rezistenţă din ce în ce mai desperată, care se! transforma în
vorbe neînchipuit de grele, în gesturi iresponsabile: ţipa,
urla, ameninţa, spărgea totul în jur, apoi, plângând, pleca
de acasă.
George Şovu
Grav lucru este, tinere prieten, spuse în continuare

ziaristul, pe un ton de impresionantă meditaţie, să-ţi baţi
joc de viaţa ta, să-ţi îngenunchezi demnitatea, mai ales
când ai înainte o viaţă ce fără demnitate nu se poate trăi.
Dar gravitatea aceasta sporeşte totdeauna, imens, prin
aceea că viaţa despre care vorbim nu-ţi aparţine de fapt
numai ţie, ea fiind împletită cu vieţile altora, din care te-ai
rupt, venind pe lume, care au muncit şi au tremurat pe
dinăuntru pentru tine, ca şi cu vieţile acelora ce te-au
primit în mijlocul lor sau te vor primi ca să le fii tovarăş de
faptă şi gând, cu atâtea şi atâtea vieţi! Şi dacă în ceea ce te
priveşte te încumeţi să hotărăşti singur, cine îţi dă dreptul
să faci acelaşi lucru cu privire la alţii? Cine?
Ecoul acestei întrebări, unit cu al altor încordări ale
fiinţei mele, stăruie şi acum, fără să fi primit lumină
deplină. Cu toate că destinul Cristinei a cunoscut, de mai
multe ori, întorsături neaşteptate! Dar toate acestea pe altă
dată!
Vestea căsătoriei Cristinei ca Mişu, pe care i-o anunţase
profesorul Andreescu, fusese mai mult decât o surpriză.
Era un lucru atât de neaşteptat, după tot ce se întâmplase,
incit era greu de crezut în el. Şi, totuşi, acesta era adevărul.
Atunci când nimeni nu mai spera nimic, nici chiar Cristina,
venise schimbarea: studentul se hotărâse să se însoare, şi
hotărârea lui a rămas atât de fermă, încât a reuşit să-şi
convingă şi părinţii.
Tulburată peste măsură, familia fetei privea cu mare
îndoială această întorsătură, prevestitoare parcă de alte
nenorociri. Nu-i vedea, pur şi simplu, împreună pe cei doi.
Se întrebau, în chip firesc: „Cum, după o asemenea
batjocură? Ce fel de căsătorie poate să fie aceea? Trebuie să
urmărească ceva, şi-au spus ei, pune el la cale ceva, s-ar
putea să ne coste şi mai mult!”
Au prevenit-o pe Cristina, dar cu ea nu se putea vorbi, de
data aceasta de fericită ce era. „V-am spus eu? le scotea ea
ochii acum, că până la urmă voi reuşi? Iată rezultatul.
Numai eu singură l-am cunoscut cu adevărat pe Mişu. În
realitate, este! un om bun!”
Dragoş Dănescu avea să-şi aducă aminte de această
subliniere a fetei mult mai târziu.
Deocamdată, primind invitaţia bătrânului său prieten,
s-a dus cu bucurie şi cu mare curiozitate la nuntă. I-a
cunoscut mai îndeaproape pe miri, a stat de vorbă cu ei.
Mişu arăta, în esenţă, aşa cum îl descrisese Andreescu,
schimbat, bineînţeles, de ţinuta festivă potrivită cu
momentul căsătoriei. Ziaristul a rămas surprins însă de
comportarea băiatului, care în ipostaza de ginere s-a purtat
ireproşabil. Mai întâi, s-a arătat foarte afectuos faţă de
Cristina – acum fericită „în al nouălea cer”, şi cald cu
părinţii şi cu bunicii acesteia, cu toţi invitaţii. Din
răspunsurile date lui Dănescu la o serie de probleme aduse
în discuţie, rezulta, mai presus de toate „că nu este un om
superficial, ci, dimpotrivă, că tratează ceea ce înfăptuia în
ziua aceea – actul căsătoriei – cu toată seriozitatea şi
răspunderea. Iar hotărârea pe care o luase nu avusese
altceva la bază în afară de iubirea pentru Cristina.
„Bine, dar, ar fi vrut să -l întrebe Dănescu, într-o
perioadă am auzit că…” Nu se cădea să facă însă aceasta.
Mai ales acum! Intuind parcă, băiatul a spus, din proprie
iniţiativă, o serie de lucruri, din care rezulta că „da, oricine
s-ar putea îndoi, întreba, dar că uneori este greu să te
cunoşti pe tine însuţi, darămite pe alţii» şi că datoria
fiecăruia este în primul rând să se cunoască bine pe sine;
el, acest lucru l-a făcut… e adevărat, într-un timp cam
George Şovu
lung, a provocat atâta nemulţumire, suferinţă; a ţinut să

ştie însă adevărul adevărat, şi acesta este cel care se vede!”
Din discuţie a rezultat în acelaşi timp că el, Mişu, mai are,
din păcate, nişte temeri, dar n-a spus în legătură cu ce sau
cu cine.
„Ca să vezi!” şi-a zis atunci Dragoş Dănescu, rămânând
cu un mare semn de întrebare.
Când lucrurile ies bine, orice suferinţă se uită. Aşa s-a
întâmplat şi cu familia Cristinei, care, intrând în acest „nou
joc”, atât de nesperat, a făcut toate eforturile ca să le
asigure tinerilor condiţii mai mult decât onorabile pentru
căsnicia lor. Astfel, în scurt timp le-a contractat un
apartament mare şi bun, de patru camere, pe care l-au
mobilat corespunzător. Din prevedere, contractul l-au făcut
deocamdată pe numele fetei. Cristina terminase între timp
şcoala postliceală, şi acum lucra. Masa o luau la părinţii ei,
care o scuteau astfel de nişte eforturi, în speranţa ca ea să
se apuce de învăţătură Şi să dea din nou examen la
facultate. De fapt, acum se ivise posibilitatea unor
diferenţe, în urma cărora să intre în anul II sau III la o
facultate de subingineri. Perspectivele erau bune şi
frumoase, şi o vreme lucrurile s-au desfăşurat în aşa fel
încât toată lumea era mulţumită.
„Vezi, dragă Dănescule, i-a zis într-o zi profesorul
pensionar ziaristului, cine mai spera?! Şi uite că… În orice
caz, viaţa e plină de surprize!”
„Surprizele le aduc oamenii, stimate magistre!”
Şi surprizele n-au întârziat prea mult! Numai că acum
ele n-au venit din partea băiatului. Neînţelegerile au pornit
de la Cristina. Şi ai ei au fost nevoiţi să recunoască faptul.
Parcă din nou a înnebunit, spunea bătrânul, însă în acest
caz, fără motiv! Bărbatul este corect, se poartă frumos cu
ea, o iubeşte, după cum arată, e harnic, face tot felul de
treburi în gospodărie, la facultate învaţă bine, trecându-şi
toate examenele cu note mari, de 9 şi 10… Ea însă nu face
nimic ca lumea, la serviciu nu numai că nu excelează prin
ceva, dar nu-şi îndeplineşte cel puţin obligaţiile, primind
repetate avertismente; a ajuns până-ntr-acolo încât
părăseşte nemotivat institutul la care lucrează, fără să dea
nicio explicaţie. A întrebat-o maică-sa, am întrebat-o noi…
Ne-a răspuns că nu ne interesează! Face ce vrea! Auzind,
sigur că şi Mişu şi-a pus problema: Unde se duce? De ce
pleacă? Şi, mai ales, de ce o asemenea atitudine? Acasă, pe
de altă parte, este absentă de la orice fel de treburi. „Nu
m-am căsătorit ca să-ţi fiu slugă!” i-a răspuns într-o zi
soţului, în timp ce acesta îi atrăgea atenţia că se cuvine să
aibă grijă de gospodărie.
„Bine, Cristina, dar orice femeie are, cât de cât, grijă de
casa ei. La noi, lucrurile văd că sunt invers: eu mă
interesez de toate, eu fac totul, iar tu, tu ce ai de gând? De
învăţat nu înveţi, mâncare nu faci, trebuie să stăm aşa, în
continuare, pe capul mamei tale şi al bunicii tale, până
când? Nu crezi că e timpul să devii şi tu ceea ce eşti: adică
o nevastă, care are şi nişte obligaţii?”
Nici nu l-a băgat în seamă, Dănescule, se văita bătrânul,
i-a întors spatele şi a plecat de-acasă.
După câtva timp, fata şi nepoata noastră, nefericita de
altădată, despre care credeam că nu-şi doreşte altceva mai
mult pe lume decât să fie împreună cu acest om, şi-a găsit
şi alte preocupări, în afara casei şi a serviciului: a devenit
ghid la O.N.T. Ştiind franceza şi engleza (măcar cu atât s-a
ales în urma grămezilor de bani cheltuiţi cu ea), a început
să însoţească, sâmbăta după-amiaza şi duminica (uneori
lipsea de la serviciu şi în alte zile, ori se învoia), grupuri de
George Şovu
străini prin ţară, pe diferite trasee turistice. Nimic rău în

acest lucru dacă nu şi-ar fi neglijat serviciul şi casa,
bărbatul şi dacă n-ar fi intrat în tot felul de încurcături
băneşti, ca şi de altă natură… A început să mintă, să
inventeze tot felul de situaţii care mai de care mai
caraghioase, ca să iasă din încurcături, afundându-se
astfel tot mai mult. A trebuit să plătim pe urma ei, la
O.N.T., vreo zece-cincisprezece mii de lei, risipiţi de ea cine
ştie pe unde şi cu cine. A pierdut până la urmă serviciul,
cu toate intervenţiile noastre, a fost dată afară. Nemaiavând
bani, a început să se împrumute de la unii şi de la alţii, şi
aceste împrumuturi cine crezi că le-a plătit? Tot noi,
bineînţeles!
Într-o zi, ne-am pomenit că ne aduce acasă un străin, un
bărbat tânăr din Grecia, un excursionist. Ne-a spus că e
„prietenul” ei. „Ce fel de prieten?” am întrebat-o. „Prieten!”
Atât am scos de la ea.
Ce să-ţi mai spun, treceam din uimire în uimire. Astfel
că, nemaiputând suporta toată mascarada aceasta, tatăl ei
a chemat-o la o judecată serioasă şi i-a tras, până la urmă,
o mamă de bătaie ca s-o ţină minte toată viaţa. Eu, drept
să-ţi spun, am fost de acord cu atitudinea şi cu fapta lui.
Aş fi făcut -o chiar eu, dacă aş mai fi fost în stare.
Nevastă-mea şi fiică-mea, în schimb, au sărit pe el. I-au
luat partea neobrăzatei aceleia, şi ei atâta i-a trebuit. S-a
repezit la taică-său. l-a lovit şi ea, i-a strigat, ca altădată,
tot felul de infamii.
Inginerul a plecat pe şantier şi nu s-a mai întors acasă.
A rămas departe de Bucureşti mai mult de un an, nevrând
să mai audă de nimeni şi de nimic… Iar noi…”
Toate judecăţile ziaristului se răsturnaseră. Logica
aplicată la acest caz nu mai rezista. Cine este, de fapt,
Cristina? Care sunt datele fiinţei ei? Tot ceea ce a făcut
înainte de nuntă a fost o simplă scamatorie? Bineînţeles că
nu! Dar comportarea de acum: e o rătăcire de moment, o
nebunie oarecare? Greu de spus! Iar în acest timp, faptele,
cele mai multe reprobabile, se înşiră unele după altele, se
adaugă aproape zilnic, ajungându-se la un adevărat
„palmares” al răului.
După grec, Cristina a venit în casa părinţilor ei cu un
suedez…
— Opreşte-te, fiinţă zăpăcită, opreşte-te! a apostrofat-o
mama într-o zi, unde vrei să ajungi? Până nu de mult nu
mai aveai pic de demnitate în comportare, te umileai,
cerşeai în faţa celui pe care îl voiai de bărbat… Ţi s-a
îndeplinit dorinţa, ai obţinut ceea ce ai vrut; ţi-am
cumpărat casă, mobilă, tot ceea ce-ţi trebuie; ţi-am obţinut
serviciu, pe care l-ai pierdut; ţi-am dat şi îţi dăm de
mâncare; ţi-am înghiţit atâtea… aşa nu se mai poate!
L-am condamnat o grămadă de timp pe omul acela;
sigur, comportarea lui n-a fost potrivită, dar el şi-a
corectat-o până la urmă. Iar acum este un bărbat pe care
oricine şi l-ar putea dori.
— Poţi să-l iei tu, ţi-l cedez! Celălalt tot a plecat de atâta
timp. Poate ai nevoie!
— Cristina! a răcnit, de parcă ar fi fost înjunghiată în
inimă, mama ei. Şi în clipa aceea s-a îngălbenit, apoi faţa
i-a devenit de var, a căzut în genunchi, lângă un scaun,
rostogolindu-se după câteva secunde, cu ochii rătăciţi, pe
covor. O şuviţă de sânge apărută imediat în colţul gurii
indica tragicul sfârşit. La nici cincizeci de ani!
Ziaristul a fost prezent la înmormântare. Atunci a vorbit
pentru ultima oară cu inginerul. După două luni, a pierit şi
el într-un accident. Un vânt rău parcă suflase peste casa
George Şovu
lor, peste familia aceea, care părea să aibă toate condiţiile

spre a trăi o viaţă demnă, liniştită, luminoasă. „Vântul rău”
fusese această fată…
S-a despărţit în curând de bărbat. Ea nu l-a mai vrut, l-a
dat afară din casă. Era doar casa ei! I-o cumpăraseră
părinţii, care acum nu mai erau…
„Suedezul” i-a promis că o ia de nevastă! Este român de
origine, plecat de mult din ţară. Mai în vârstă cu aproape
douăzeci de ani decât Cristina. Dar se pare că este un
escroc, ca şi ea! Ceva mai deştept şi mai canalie! A
păcălit-o: a pus-o să ceară statului aprobare pentru
căsătorie. A obţinut-o. Dar el nu s-a mai întors, între timp,
Cristina a născut o fetiţă. Probabil a suedezului. A vândut
apartamentul. Serviciu nu are. Trăieşte din pensia
bunicului ei, atât de îmbătrânitul şi îndureratul profesor!
Trăieşte şi aşteaptă. Ce?!
Capitolul III
OCHII CARE AUD
În aer era o căldură densă de suflete. Avusese loc

serbarea de încheiere a anului şcolar. Acum se strigau
premianţii, pe clase. Se ajunsese la clasa a XII-a. „O
generaţie bună, spuse directorul, copii merituoşi, mulţi
dintre ei au adus deja o anume faimă liceului, prin premiile
câştigate la olimpiade, la concursurile artistice, prin felul în
care s-au distins la întrecerile sportive, ajunse în finale de
mare prestigiu; unii au contribuit la apariţia revistei şcolii,
alţii s-au afirmat ca «tinere talente» în revistele de
specialitate. O generaţie care ne mulţumeşte, înainte de
toate însă, prin ceea ce au acumulat – cei ce fac parte din
ea – ca oameni adevăraţi!”
În sala aceea, în care nu se putea respira decât suflete
cu zâmbetul pe buze, în care aerul ardea de vibraţiile
emoţiilor, se afla şi el, ziaristul Dragoş Dănescu, nelipsit de
la asemenea momente, mai ales în ultimii ani, de când
soţia sa era profesoară aici. De data aceasta, motivaţia era
chiar mai mare: absolvea încă o clasă pe care ea,
profesoara de limba engleză Mădălina Dănescu, o
păstorise, în calitate de dirigintă, dintr-a IX-a până în a
XII-a.
Sosise şi rândul ei. Tremurase aproape toată noaptea (nu
închisese ochii decât puţin, spre ziuă) şi toată dimineaţa la
George Şovu
gândul că se va urca acolo, pe scenă, în faţa întregii şcoli: a

directorilor, a profesorilor, a colegilor ei şi va primi, în văzul
tuturor, diploma de onoare a liceului, conferită celor mai
buni elevi, care s-au distins în toţi anii şcolarităţii,
diploma, cărţile şi coroniţa de premiantă întâi pe clasa ei,
aşa cum fusese şi în ceilalţi ani, şi va asculta vorbele calde
pe care i le va spune diriginta, poate că şi directorul…
Se afla în primul rând, la câteva scaune de Dragoş
Dănescu. Era ca o picătură de aur stropită cu rubin în
obraji şi luminată de două viorele ce se scăldau în rouă
strălucitoare. Impresia ţi-o dădea în primul rând părul lung
şi bogat ca o mătase galbenă, înfiorată din loc în loc în
valuri uşoare de frumuseţe; obrajii catifelaţi, de obicei
limpezi, puri, aproape de sidef, împrumutaseră acum ceva
din culoarea muşcatelor pline de sănătate, iar ochii îşi
prelungeau şuvoaiele albăstrii, electrizante, până pe scenă,
vrând să capteze tot ce se face şi se spune acolo.
Alături, pe scaunul din stânga ei, se afla un băiat: mai
înalt cu un cap decât ea, cu păr castaniu şi ochi căprui, cu
ten puţin măsliniu, cu trăsăturile fetei regulate.
Ziaristul îi privea cu atenţie. În clipa în care profesoara
dirigintă, Mădălina Dănescu, a rostit numele fetei
— Voinea Ana-Maria –, anunţând că „i se acordă diploma
de onoare pentru succesele deosebite, obţinute printr-o
muncă eroică, depusă în toţi anii de liceu, când a primit de
fiecare dată premiul I, ca şi acum, la absolvire”, sala
întreagă a izbucnit într-un ropot sincer de aplauze.
Băiatul a strâns-o uşor de braţ, făcându-i semn.
— Despre tine este vorba. Du-te! Curaj!
Ochii de viorea ai fetei s-au întors spre colegul ei şi i-au
cules de pe buze cuvintele rostite. I-au zâmbit mai întâi lui,
puţin speriaţi. Apoi, în timp ce Ana-Maria se ridica, s-au
rotit peste sală, învăluind toate acele figuri atât de familiare
într-o căldură limpede şi bună. S-a îndreptat către scenă,
urmărită de sute şi sute de priviri, cele mai multe dintre ele
cunoscătoare ale destinului dramatic al fetei.
A primit diplomele şi cărţile din mâinile dirigintei, pe
care o iubea atât de mult. Profesoara i-a aşezat pe frunte
coroniţa – acel cerc parfumat şi vesel, din flori de câmp cu
cele mai variate culori, iar fata arăta acum ca o prinţesă,
subţire şi fragilă, unduind pe dinăuntru ca o mare răscolită
de vânt. Mădălina Dănescu a strâns-o la piept şi i-a sărutat
obrajii de foc. Buzele fetei au vibrat într-o uşoară încordare
de plâns, care s-a stins însă în câteva clipe. I-a strâns
mâna şi directorul şcolii, iar gestul acesta s-a prelungit
într-o mângâiere de părinte, înălţată către obrajii ei şi către
buclele aurii.
Colegii de clasă, aflaţi în sală, se ridicaseră de pe scaune
şi aplaudau cu mâinile adunate deasupra capetelor, să se
vadă! Le-au urmat exemplul toţi ceilalţi elevi, care au
înţeles semnificaţia gestului.
Ana-Maria s-a apropiat de microfonul serbării. Colegii
aplaudau în continuare. Deodată s-au oprit, rămânând
însă tot în picioare.
— Ştiţi că nu vă aud decât… cu ochii! a început fata cele
câteva cuvinte în care se concentra şi se topea întreaga ei
fiinţă. Vă mulţumesc din inimă pentru tot ceea ce aţi făcut
de-a lungul acestor ani – cei mai frumoşi din viaţa mea – ca
să-mi uit, măcar din când în când, nenorocirea şi să mă
simt şi eu om întreg! Vă mulţumesc şi n-am să vă uit
niciodată! a mai adăugat, întorcându-se în acelaşi timp
spre scenă.
Sala a izbucnit din nou în ropot de aplauze. Sutele de
mâini ridicate deasupra capetelor intonau un frenetic şi
George Şovu
sincer, un grandios – ca semnificaţie – imn al omeniei! Fata

îl asculta cu ochii, adunându-i, însetată, fiecare acord, pe
care-l încorpora fiinţei sale ca pe o lumină ce trebuia
păstrată pentru întreaga viaţă… Undeva, în spatele sălii, pe
ultimul rând de scaune, un bărbat şi o femeie, părinţii
Anei-Maria, potoleau în batiste stropii acestei îndurerate
fericiri…
Doctoriţa Lucia Voinea era tânără, avea douăzeci şi trei
de ani, şi aştepta un copil. În ziua aceea lipsea de la spital,
precum lipsise şi în celelalte două zile anterioare. Era
bolnavă, contractase o răceală puternică. Toamna începuse
devreme în anul acela, nu era decât mijlocul lui octombrie
şi se făcuse, aşa dintr-odată, frig. O surprinsese subţire
îmbrăcată şi răcise.
Luase medicamentele necesare şi stătea în pat, acoperită
cu un pled. Aproape că zăcea. Soţul, Mircea Voinea, inginer
geolog, se afla undeva pe teren, de peste o săptămână. Nici
nu ştia că este bolnavă.
Frigul se înteţea, iar ea simţea că nu este chip să se
încălzească. S-a hotărât să facă focul. A coborât din pat,
s-a îmbrăcat cu un halat mai gros, şi-a pus nişte ciorapi în
picioare şi a mers până în bucătărie, de unde a luat cutia
cu chibrituri. În toamna aceea aprindea pentru prima dată
focul. Totdeauna la începutul sezonului rece, acest lucru îl
făcea Mircea, soţul ei. Controla mai întâi sobele, arzătoarele
de gaze, el ştie ce mai controla şi, când se convingea că
totul este-n regulă, numai ce auzeai că începe, undeva
lângă tine, acel „cântec” plăcut, aducător de căldură.
Acum îl aşteptase, inginerul lipsea, şi ea trebuia să
aprindă focul, pentru că în întreaga casă era mult prea frig.
S-a apropiat de sobă, a dat în lături uşiţa, a deschis
robinetul de gaz şi a aprins chibritul. În clipa aceea a auzit
o bubuitură atât de puternică, încât parcă i-a spart
timpanele şi s-a simţit împinsă Cu brutalitate, proiectată
cât colo de un suflu agresiv, care a năvălit peste ea. S-a
lovit cu capul de tăblia patului şi… n-a mai ştiut nimic.
Când s-a trezit, se afla într-un pat de spital, înconjurată de
medici, cu masca de la tubul de oxigen alături de cap. Era
lovită pe mâini, pe picioare, pe corp, dar pe unde nu era
lovită?! A dus imediat mâinile spre pântece, pe care nu l-a
mai simţit aşa cum îl ştia.
— Nu te speria, ai o fetiţă, trăieşte! i-a şoptit un medic, în
care a recunoscut pe un prieten al familiei, ginecolog la o
mare maternitate, unde fusese adusă şi ea, din întâmplare.
Iar acasă, totul este bine! O să fie bine! O explozie de la
gaze, atâta tot! Bine că aţi scăpat cu viaţă amândouă.
Norocul a fost că te aflai în luna a şaptea… Iar astea
trec – a arătat el spre loviturile de pe mâini, de la
picioare – sunt fleacuri.
— Pot s-o văd? a întrebat tânăra mamă.
— Puţin mai târziu, acum doarme! Dar e întreagă, e
frumoasă, îţi seamănă!
Ochii doctoriţei s-au umplut de lacrimi.
— Nu, te rog, a spus ginecologul. Vrei să strici totul?
Abia te-am înviat! Să ştii că l-am anunţat şi pe Mircea,
astăzi cred că soseşte şi el…
Geologul a sosit, într-adevăr, peste câteva ore, venind la
spital direct de pe teren. Era speriat peste măsură. S-a
liniştit când a aflat că soţia este în afară de pericol şi s-a
bucurat nespus pentru faptul că fetiţa… este întreagă. A
primit asigurarea că va trăi.
— Dar mai târziu nu crezi că s-ar putea…? şi-a întrebat
el prietenul…
— Te gândeşti dacă nu va avea de suferit de pe urma
George Şovu
traumatismului?
— Exact!
— Nu este exclus, din nenorocire! S-ar putea să apară
ceva… Să sperăm însă că va avea noroc. Deja este un mare
noroc că trăieşte!
Le-a adus acasă abia după vreo două săptămâni.
Amândouă – şi mama, şi fetiţa, pe care au numit-o
Ana-Maria – au avut nevoie de îngrijiri speciale. Şi acasă au
fost necesare reparaţii serioase: soba a trebuit refăcută,
fiindcă odată cu explozia fusese pulverizată; iar peretele din
spatele ei, care era comun cu apartamentul vecinilor, a fost
rezidit în mare parte, deoarece fusese dărâmat.
Cercetându-se cauza acestei întâmplări, s-a constatat că
printr-o fisură foarte mică, provocată cu puţin timp înainte
de a se aprinde focul, ieşiseră gaze, care se adunaseră în
sobă. În clipa în care flacăra chibritului a pătruns acolo,
s-a produs explozia…
Multă vreme, soţii Voinea au trăit cu o mare spaimă:
cum va fi fetiţa? Să nu cumva să apară ceva! Erau
întrebările laitmotiv ce le chinuiau zilele şi uneori nopţile,
atunci când copilul prezenta semnele celei mai uşoare
indispoziţii. Ajunseseră să exagereze, fără îndoială, îşi
dădeau seama de acest lucru, dar ideea că s-ar putea
întâmpla ceva rău cu fetiţa aceasta, pe care o iubeau ca pe
ochii din cap, devenise o tiranică obsesie.
A trecut un an, au trecut doi, au trecut şase. Ana-Maria
se dezvoltase normal, fiind un copil reuşit din toate
punctele de vedere: blondă, cu ochii albaştri, ca doi stropi
de viorea, cu o faţă frumoasă, înăltuţă, bine proporţionată;
era cuminte, ascultătoare, inteligentă; învăţase să scrie şi
să citească înainte de a merge la şcoală; ştia poezii multe,
recita frumos, cânta la pian. Părinţii o priveau ca pe o mare
bucurie a vieţii lor. Erau fericiţi şi sperau să rămână!…
Atunci a apărut nenorocirea. Fetiţa se afla în clasa întâi;
trecuseră cam două luni de la începutul anului şcolar.
Stătea în prima bancă, asculta explicaţiile învăţătoarei,
urmărind în acelaşi timp cu atenţie tot ceea ce se petrecea
în clasă: răspunsurile copiilor, murmurele lor, uneori
chicotelile…
Ea era cuminte, nu-şi permitea să vorbească
neîntrebată, cu atât mai puţin să râdă sau cine ştie ce să
mai facă.
Deodată, în jurul ei totul a devenit o linişte de mormânt.
A întors privirile speriate către clasă. Doi colegi din spate
se înghionteau, vorbind în acelaşi timp, dar ea nu auzea
nimic. Învăţătoarea i-a văzut, s-a apropiat de ei, le-a zis
ceva ce i-a potolit pe loc, dar ea, Ana-Maria, n-a auzit
nimic. Explicaţiile continuau, se vedea clar că învăţătoarea
vorbeşte, fetiţa îi privea cu atenţie buzele, fără să audă însă
nici cel mai slab sunet. Vorbele rostite până acum câteva
minute răsunau clar în fiinţa ei, le asculta, dar altele noi,
din toată larma ce se crease în jur, odată cu sfârşitul
lecţiei – cunoştea foarte bine acest moment – pentru ea nu
se mai năşteau. A dus mâinile la urechi, le-a apăsat pe
rând ori în acelaşi timp pe amândouă, crezând că i s-au
înfundat cumva. Nimic! Niciun sunet nu mai ajungea până
la ea.
S-a speriat îngrozitor şi a strigat: „Tovarăşa, nu mai aud!
Nu mai aud!” în clipa următoare a izbucnit în plâns, cu
capul ascuns în braţele învăţătoarei…
Aşa a început calvarul ei şi al părinţilor ei!… Acomodarea
cu o viaţă fără sunete – cum a început să-i fie existenţa de
atunci înainte, o viaţă cu forme, culori, cu mirosuri dar
fără urmă de sunet – a fost neînchipuit de grea. Îi era
George Şovu
teamă să vorbească, pentru că nu-şi auzea cuvintele

rostite, avea spaimă să meargă, călca de parcă atunci
învăţa să facă acest lucru, deoarece nu-şi auzea paşii, şi
mai ales nu putea să comunice cu nimeni decât… prin
scris. Bineînţeles că a cuprins-o disperarea. N-a vrut să se
mai ducă la şcoală, nu voia să mai iasă din casă, evita pe
oricine, chiar şi pe părinţii ei, se închidea în cameră şi
plângea aproape tot timpul.
Desperarea soţilor Voinea nu cunoştea margini. Aflaseră
de la medicii de specialitate (Lucia Voinea era chirurg) că
fetiţa nu mai are nicio şansă de a-şi recăpăta auzul şi că
nu va putea întrebuinţa nici cel puţin un aparat care s-o
ajute cât de cât. Ceea ce se petrecuse era ireparabil, ca
urmare a şocului şi a traumatismelor pe care mama le
suferise în timpul acelei explozii.
Ana-Maria a trebuit „să se nască” din nou spre a face
faţă vieţii de chin ce-i era hărăzită de aici înainte. Răbdarea
părinţilor şi în special a mamei cu ea a fost dumnezeiască.
La fel a învăţătoarei.
Ca să scape măcar în parte de complexul infirmităţii, a
trebuit mai întâi să înveţe să audă cu ochii, să citească deci
de pe buzele oamenilor vorbele ce se rosteau. Iar în al
doilea rând, ca „să-şi regleze” tonalitatea, înălţimea glasului
său, a fost nevoită să apeleze, pe de o parte, la amintirea
sunetelor păstrate în fiinţa sa, iar pe de alta să exerseze
neîntrerupt, sub supravegherea părinţilor, până ce şi-a
creat un reflex interior al intensităţii rostirii.
înarmată astfel cu aceste două strategii de a se strecura
prin lume, luându-şi de asemenea drept sprijin o voinţă
încrâncenată, trezită la conştiinţa de sine şi educată tot de
mama sa, o voinţă şi o tărie care s-o ajute să treacă prin
atâtea greutăţi şi umilinţe, fetiţa s-a întors, către sfârşitul
anului şcolar, în clasa pe care o părăsise într-un moment
atât de dramatic pentru ea. Având în vedere avansul de
pregătire faţă de cei mai mulţi dintre colegii ei înainte de a
începe cursurile, nu i-a fost greu să promoveze.
Directoarea şcolii şi învăţătoarea au avut înţelegerea de a
o păstra pe fetiţă şi în anii următori în acelaşi colectiv de
copii normali. De altfel, Ana-Maria s-a dovedit atât de
inteligentă şi atât de silitoare, încât a rămas mereu în
fruntea clasei sale prin rezultatele obţinute.
Greutăţi mai mari s-au ivit în ciclul gimnazial, când,
scăpătă de sub mâna unui singur om – învăţătoarea – care
se îngrijise de ea ca de propriul său copil, fata s-a trezit
dintr-odată faţă în faţă cu atâţia profesori necunoscuţi,
fiecare cu felul său de a explica, de a lucra cu copiii, fiecare
cu pretenţiile şi uneori cu ifosele sale.
Buzele învăţătoarei de până atunci erau o „carte” în care
Ana-Maria putea să citească neaşteptat de uşor.
„Ce va face acum? se întreba. Cum să se descurce?” Unii
profesori vorbeau mult prea repede, gesticulau mult, nu
priveau decât arar spre ea, atunci când explicau ceva, ori
nici nu o băgau în seamă…
Până când au aflat cu toţii, elevi şi profesori, despre
situaţia ei „specială”, a trecut de mai multe ori prin
momente cumplite. Profesorii i-au înţeles drama, deşi unii
nu s-au dat înapoi de la răutăţi ce dovedeau cel puţin
superficialitate şi micime sufletească, nechemare de
pedagogi.
„Ce e, dragă cu surda aceea din clasa ta? a întrebat la un
moment dat o tânără dăscăliţă pe colegul ei, diriginte al
fetiţei, de ce n-o duc părinţii la o şcoală specială, ce caută
ea aici?!…
Copiii însă, colegii, mai ales cei din alte clase, n-au
George Şovu
scutit-o de fel de fel de farse, de şotii, naive, fără îndoială,

care i-au făcut mult rău.
Treptat, Ana-Maria s-a obişnuit cu toate şi lupta din
răsputeri să le facă faţă. Când nu înţelegea ceva în clasă,
învăţa singură, citea în manuale, citea cărţi ajutătoare,
rezolva tot felul de probleme, de exerciţii; citea de asemenea
multă literatură, s-a apucat să picteze, scria poezii… Îşi
ocupa aproape fiecare părticică din timp cu un anume fel
de muncă. Rar ieşea afară din casă să se joace. Era
prietenă cu câteva fetiţe de pe aceeaşi scară a blocului, care
o iubeau şi o protejau de răutăţile unor copii. Cu ele se
plimba din când în când ori se juca.
Astfel au trecut anii! Devenind elevă de liceu, Ana-Maria
a trebuit să schimbe din nou colectivul. Se făcuse fetiţă
mare acum, o adevărată domnişoară, care atrăgea atenţia
oricui, în primul rând prin părul acela ca o mătase din aur,
lung, bogat şi uşor ondulat, ce-i mângâia umerii fragili, ca
şi prin ochii de un albastru viu, bătând puţin spre violet;
aveau o nuanţă rară de albastru ochii acestei fete, păreau
puţin stranii, mai ales prin intensitatea cu care învăluiau
chipurile oamenilor.
Intrând pe poarta liceului, primul om pe care l-a întâlnit
şi care a întâmpinat-o cu o neaşteptată căldură, a fost
profesoara de limba engleză, ce avea să-i devină dirigintă, o
femeie distinsă, frumoasă şi delicată, îmbrăcată cu mult
bun-gust.
— Vai, dar ce frumoasă eşti, dragă! i-a spus ea cu
zâmbetul pe buze şi întinzând mâna spre a-i mângâia
buclele fluturânde pe lângă obraz. E fetiţa dumneavoastră?
a adăugat profesoara, observând-o în spatele acesteia pe
doctoriţa Lucia Voinea.
Mama Anei-Maria şi-a împărtăşit drama încă din ziua
aceea. Mădălina Dănescu a ascultat-o şi s-a cutremurat.
— Liniştiţi-vă, doamnă, nu mai plângeţi, a încurajat-o
profesoara. Voi avea eu grijă de fată – şi acum, în timpul
examenului, şi după aceea. Să sperăm că va reuşi. În cazul
acesta, o voi lua în clasa mea – eu voi primi ca dirigintă,
pentru anul care urmează, o clasă a IX-a. Vă asigur că va
face parte din această clasă, numai să reuşească!
Mama şi fata erau fericite. Nu se aşteptaseră la
asemenea noroc. Ana-Maria a căpătat din clipa aceea un
curaj care nu vibrase în fiinţa ei niciodată până atunci. Şi-a
simţit totodată sufletul stăpânit de o dorinţă arzătoare de
a-i dovedi profesoarei că este un copil bine pregătit şi bun.
Începutul anului şcolar a găsit-o, într-adevăr, în clasa
condusă de Mădălina Dănescu. Ana-Maria nu avea ochi
decât pentru diriginta ei; aceasta a ajutat-o enorm, cu tact
şi delicateţe, să se încadreze în colectivul de elevi din care
făcea parte, ca şi în colectivul cel mare, al liceului.
La începutul clasei a X-a, între elevii profesoarei de
engleză a apărut o figură nouă: un băiat venit de la alt
liceu. Nu se ştia cum, dar vestea s-a răspândit rapid: „A
fost mutat disciplinar”! înalt, cu trup de atlet – de altfel s-a
aflat curând că făcea sport de performanţă: era handbalist
şi juca în echipa de juniori a unui club – Dan Cristeanu,
aşa se numea băiatul, era departe de a fi un frumos; avea
totuşi un chip senin, încadrat de un păr castaniu, cam
măricel pentru „ţinuta” de elev, şi ochi plămădiţi parcă din
ciocolată fierbinte, gata să aburească.
S-a aşezat singur în ultima bancă. Şi în prima zi n-a
scos aproape nicio vorbă. La observaţia dirigintei în
legătură ou lungimea părului, a răspuns decent,
cerându-şi scuze şi promiţând că se va tunde, ceea ce s-a
şi întâmplat. Nici a doua zi n-a intrat în discuţie cu cineva.
George Şovu
În timpul orelor nu-şi nota aproape nimic din explicaţiile

profesorilor, pe care le urmărea însă foarte atent, iar în
recreaţii părăsea clasa, plimbându-se pe culoare sau prin
curte.
— „Înălţimea-ta”, l-a abordat într-o recreaţie din ziua
următoare „Prâslea al clasei” – cum era numit Alexandru
Pricop, cel mai mic ca vârstă şi ca statură dintre toţi băieţii
din colectiv – ni s-a părut că nu eşti mut, după răspunsul
pe care, ou trei zile în urmă, l-ai dat dirigintei. Atunci, de
ce ne fierbi în suc propriu?
— Poftim?! a răspuns Dan, privindu-l de parcă atunci îl
vedea pentru prima dată.
— Te-am întrebat: Ce ai cu noi? De ce nu ne vorbeşti?
— De lene!
— Cuum?! s-a mirat „Prâslea”, în auzul celor câţiva
colegi ce-l înconjurau şi care au izbucnit cu toţii în râs.
— Dar dacă ţi-s drag, a adăugat sportivul, te primesc
lângă mine în bancă, numai că ar trebui să te ţin în braţe
ca să vezi şi tu ceva până la tablă…
Soneria, care a izbucnit peste câteva secunde, a izbutit
cu greu să potolească larma ce se crease în clasă.
În ciuda ironiei lui Dan, din ziua aceea Alexandru a
devenit, în scurt timp, cel mai bun prieten al
„înălţimii-sale”. S-au mutat chiar într-o bancă, aşezată
puţin mai în faţă, „ca să vadă şi Prâslea ceva până la
tablă”.
Pereche simpatică, aproape caraghioasă, ei puteau fi
văzuţi aproape tot timpul împreună.
Aşa a aflat Alexandru „povestea” lui Dan Cristeanu, iar
acesta, la rându-i, a fost pus la curent cu drama colegei lor,
frumoasa Ana-Maria Voinea. („Ce hram poartă frumoasa
aceea din prima bancă?” îl întrebase Dan pe prietenul său
eu prima ocazie. „îţi place?” „Hm! Mănânci, calule, ovăz?!
Parcă ţie? Sau celorlalţi? Vă trădează ochii, puişorilor!”)
Pe lângă ce i se întâmplase lui, nenorocirea fetei părea să
fie mult mai mare – se gândea handbalistul…
Îl iubise pe tatăl său: era profesor universitar, om fin,
„scrobit”, ca înfăţişare şi comportament, deştept, publicase
mai multe cărţi de inginerie; cinci mergea cu el pe stradă
sau la vreun spectacol, oriunde, era mândru. A rămas
uimit văzându-l că le părăseşte casa, „pentru totdeauna”,
cum a ţinut să precizeze: se încurcase cu o studentă din
ultimul an, puţin mai mare decât propriul său băiat.
Uimirea a cuprins-o şi pe mama lui Dan, care nu se
gândise niciodată la aşa ceva. Se înţelegeau bine, se
iubeau…
Cuprins de furie, băiatul n-a vrut şi n-a putut, mai ales,
să înţeleagă întâmplarea. Şi atunci, s-a răzbunat… pe sine:
a început să lipsească de la şcoală, de la antrenamente…
pierdea timpul, umblând singur pe străzi, prin parcuri, ori
intra dintr-un cinematograf în altul, nu ştia ce să mai facă,
numai să uite…
Era ameninţat să rămână repetent. Până la urmă, l-a
strâns de pe drumuri antrenorul său, un om înţelept şi
bun, care s-a priceput să-i „bandajeze” sufletul. Şi-a reluat
şcoala, dar chiar în ultima săptămână de cursuri un coleg
a rostit câteva vorbe urâte la adresa tatălui său. Dan n-a
suportat, s-au încăierat, şi cel vinovat „a ieşit”, până la
urmă el; conducerea şcolii, analizând se pare superficial
cazul, a hotărât ca în clasa următoare să fie transferat…
„disciplinar”…
Prietenia Anei-Maria cu sportivul a început la puţină
vreme după ce băiatul i-a aflat drama.
„O iau sub oblăduirea mea! a spus el în faţa întregii
George Şovu
clase, într-o zi. Cine mai îndrăzneşte vreodată să-i facă cel
mai mic rău va avea de-a face cu mine. Să nu uitaţi asta! Şi
spuneţi şi altora, din afara acestor ziduri!”
Colegii, colegele se purtau în general foarte frumos cu
fata cea blondă şi delicată. Unele ironii ori gesturi care o
răneau, născute mai ales din invidie pentru notele, aproape
numai de 10, primite de Ana-Maria sau pentru înfăţişarea
ei, ce captiva toţi ochii, odihnindu-i parcă, tot mai apăreau
din când în când.
Într-una din zile, fata s-a întors în clasă, dintr-o
recreaţie, cu o hârtie agăţată în spate, de uniformă, pe care
scria, cu litere mari, roşii: „SURDA!”
Primul care a observat-o, îndată ce a intrat pe uşă şi a
înaintat către bandă, a fost Dan. Se afla lângă o fereastră,
cu Alexandru. L-a părăsit imediat pe acesta, s-a apropiat
de Ana-Maria, a întrebat-o ceva, în timp ce fata se aşeza pe
scaun, iar în vremea aceasta, fără ca ea să simtă, i-a
desprins hârtia din spate. Cei aflaţi de faţă şi care
observaseră cu toţii acea „dovadă” a unui suflet strâmb şi
neputincios totodată – „cine o fi acela?” se
întrebau – rămăseseră înmărmuriţi.
„Am să-l dibui eu pe nemernic!” a spus Dan, uitându-se
către clasă. Şi l-a dibuit! Era un sfrijit din clasa a XI-a,
înăltuţ, dar subţire şi pirpiriu, cu o faţă ca de cretă,
umbrită de ochelari cu lentile groase, cu multe dioptrii.
Handbalistul l-a prins de ceafă şi l-a ridicat într-o mână,
ameninţând să dea cu el de perete. „De ce?” l-a întrebat
scurt. „Fiindcă nu se uită niciodată la mine!” „Şi aşa ai
crezut c-o s-o faci să se uite?! Iată cum procedăm, puişor:
începând de mâine, timp de… hai să zicem treizeci de zile,
pentru început, vei cumpăra, în fiecare dimineaţă, câte-o
garoafă albă (te priveşte cum o aduci, să nu te vadă
nimeni); şi tot în fiecare dimineaţă te prezinţi cu floarea la
mine, mă aştepţi la intrarea în şcoală; eu o să-i pun colegei
mele – pe care văd că o preţuieşti foarte mult – floarea pe
bancă, însoţind-o de un bileţel, cu menţiunea: „De la un
admirator!” Gestul sigur că o să-i facă plăcere, o să se
bucure, se va gândi la tine – chiar dacă nu te ştie, şi dă.
Doamne, să nu te afle! — iar tu vei fi fericit! Şi dacă te porţi
frumos, corect, în aşa fel ca nimeni să nu afle nimic, poate
că după o lună te iert! Sper că ne-am înţeles, căci altcum,
sublinie Dan în timp ce îl ridică din nou de la pământ şi îl
sprijini de perete, să te ferească… te spulber, să ştii! Deci,
pe mâine, băieţică!”
„Sfrijitul”, cum a început să-i spună Dan Cristeanu din
ziua aceea, s-a ţinut de cuvânt, neavând încotro. Astfel că,
la puţin timp după întâmplarea cu infama inscripţie,
despre care Ana-Maria nu aflase şi nu avea să afle
niciodată nimic, pe banca ei, într-o recreaţie sau alta din
fiecare zi (când Dan prindea un moment potrivit, spre a nu
fi observat de fată şi în general de nimeni altcineva, în afară
de Alexandru, care ştia toată povestea) îşi făcea apariţia
garoafa albă, însoţită de menţiunea: „De la un admirator!”
Prima floare i-a stârnit uimire şi curiozitate. A doua zi,
s-a gândit că cineva vrea să-şi bată joc de ea şi a început să
plângă. În a treia, ochii ei l-au căutat tot timpul pe Dan,
întrebându-l tulburaţi… Dar privirile de ciocolată aburindă
erau limpezi, „fără niciun fel de mister”. Apoi s-a obişnuit,
zâmbea, săruta floarea, o punea în bancă, şi la sfârşitul
orelor pornea către casă cu ea în mână. Totul a durat cam
două săptămâni, după care „sfrijitul” a obosit şi l-a rugat
pe Dan să-l ierte…
Începuseră să înflorească trandafirii. Grădina din faţa
casei lui Dan era încărcată de boboci, care în fiecare
George Şovu
dimineaţă se deschideau spre lumină. Astfel, garoafele au

fost înlocuite de bulgăraşi de catifea roşie, sau galbenă, roz
sau albă, dar totdeauna ameţitor de frumos mirositoare, şi
toată clasa a aflat că Dan Cristeanu o iubeşte pe
Ana-Maria. Când pleca din localitate, în vreun turneu,
pentru câteva zile, cu echipa de handbal, i-o lăsa în primire
lui Alexandru: „Vezi, ai grijă – îi spunea el – să nu se atingă
cineva de ea, «cu vorba, au cu fapta», că atunci când mă
întorc… Îl spulber! începuse să-i placă această expresie: „îl
spulber!”…
Acum, privind când spre scenă, când spre fremătânda
sală, Dan Cristeanu îşi simţea „spulberată” propria fiinţă…
de fericire. Cât era de mare, devenise uşor, uşor, parcă se
rupea în bucăţi şi începea să plutească pe deasupra sutelor
de capete şi de mâini înălţate, care rosteau, ritmic, acel imn
cald ce-i mângâia şi lui sufletul.
Ana-Maria coborâse între timp de pe scenă şi sosise
lângă el. S-a aşezat pe scaun. I-a pus în braţe cărţile şi
diplomele, păstrându-şi pe cap coroniţa. Apoi i-a prins o
mină într-ale ei şi a început să i-o mângâie… Cu fiecare
mişcare a degetelor subţiri, graţioase, apărea o floare, un
trandafir – bulgăraşi de catifea roşie şi galbenă şi roz şi
albă, cu toţii însă mirosind ameţitor de frumos…
Privindu-i, Dragoş Dănescu se întreba unde o fi mama

fetei? O căuta din ochi, fără să poată bănui că ea, ca şi
tatăl Anei-Maria, nu avusese tăria să vină până aici, în faţa
sălii, preferind să se aşeze, spre a fi mai feriţi de privirile
curioşilor, acolo, în ultimul rând de scaune.
„Trebuie să fie cel puţin mulţumită!” îşi spuse ziaristul,
gândindu-se din nou la doctoriţă. De fericire e greu de
vorbit! Şi, totuşi, starea aceea în care o văzuse cândva cu
aşa ceva semăna. Mai degrabă ou o fericire îndurerată. De
două ori îndurerată…
Stătuse de vorbă cu ea tot într-un cabinet de spital, ca
nu demult cu Răzvan. Ajunsese acolo spre a-l vizita pe un
coleg de serviciu pe care-l operase chiar doctoriţa Lucia
Voinea.
Întâlnind-o, s-a mirat că-i vede faţa mai luminată,
spălată parcă de toţi norii pe care, din nefericire, se
învăţase să-i observe plutind peste obrazul ei frumos de
câte ori s-a întâmplat să discute, în diverse împrejurări.
— Se pare că aveţi o mare bucurie, i-a spus Dragoş
Dănescu. Probabil încă o victorie împotriva morţii, în acest
sens, vă rog să-mi permiteţi să vă mulţumesc călduros,
pentru că mi-aţi salvat colegul…
— Nu mi-am făcut decât datoria! Iar dacă ar fi să vorbim
despre cine pe cine a salvat, acest lucru s-ar potrivi foarte
bine cu ceea ce a făcut şi face soţia dumneavoastră pentru
fata mea, pentru noi, într-o perioadă atât de importantă,
decisivă.
— O, exageraţi, fără îndoială!
— Nicidecum! Iar astăzi mi-am dat încă o dată seama de
importanţa acestui lucru. Ana-Maria a fost acum câteva ore
aici. Am avut de rezolvat împreună o treabă. Ei bine, s-a
purtat ca un om absolut normal! Dacă nu mi-ar fi
cunoscut drama colegii mei, cel puţin la prima vedere n-ar
fi putut să descopere că fata aude cu ochii. De altfel, o
pacientă care a văzut-o şi cu care a vorbit puţin n-a
observat nimic. Nenorocirea imensă, aproape de
George Şovu
nesuportat, a acestei femei… pe mine m-a făcut fericită,

într-un anumit fel.
— Poftim?! a întrebat cu mare mirare Dragoş Dănescu.
— Ceea ce mi-a povestit ea a constituit o demonstraţie
(care de data aceasta mi-a pătruns în toate resorturile
fiinţei – vă daţi seama că aici, zilnic, văd şi trăiesc aş putea
spune atâtea mari necazuri, nenorociri) pentru a înţelege
că alţii au fost infinit mai năpăstuiţi de viaţă decât mine.
După ce Ana-Maria a plecat, m-am întors în salon. Am
găsit-o pe femeie plângând. Este cercetătoare în domeniul
psihologiei, la un institut. M-am gândit că se teme de
operaţia pe care urmează să i-o fac, deşi o asigurasem de
mai multe ori că totul va fi bine. Am aflat că nu despre
aceasta era vorba. Plângea fiindcă o văzuse pe Ana-Maria,
care i-a adus aminte de fetiţa ei, de aceeaşi vârstă (abia
atunci am înţeles de ce o întrebase câţi ani are), moartă de
nicio jumătate de an.
— Moartă? De ce?
— Închipuiţi-vă: s-a sinucis!
— O fată de şaptesprezece ani?
— Da!
— Elevă la Liceul…
— Exact!
— Dragoş Dănescu s-a întunecat. A simţit cum îi
tremură toată fiinţa pe dinăuntru…
Cunoştea povestea, o întâmplare aproape nereală. „Să
mai spună cineva că Shakespeare a exagerat când a scris
Romeo şi Julieta – gândise atunci, aflând că un băiat, elev
în clasa a XI-a la un mare şi vestit liceu, matematician de
forţă, „genial”, cum îndrăzneau să-l socotească dascălii lui,
s-a sinucis, în urma unei neînţelegeri cu fata pe care o
iubea; după o lună, nemaiputând suporta viaţa fără el,
fata, colegă de clasă şi de bancă, s-a sinucis şi ea în acelaşi
mod. Era, acum afla acest lucru, copila bietei femei despre
care vorbea Lucia Voinea.
— Vedeţi ce fragili sunt câteodată aceşti tineri, despre
care nu de puţine ori noi, cei maturi, spunem, cu atâta
uşurinţă, că nu au niciun fel de sensibilitate, de suflet, că
sunt practici până peste urechi, că fac totul din interes, că
nu-i mişcă, nu-i afectează aproape nimic ş.a.m.d.?
înţelegeţi acum de ce vă spuneam că sunt fericită
constatând că fata mea se poartă ca un om normal, deci că
judecă normal, firesc, fără spaimă, că a început să calce
mai sigură pe faţa pământului, că îndrăzneşte să privească
dincolo de ziua de mâine… şi că toată această stare îşi are,
în principal, izvorul în comportarea fără egal a acelei
dăruite profesoare care este soţia dumneavoastră?!
Plecase de la spital tulburat de discuţia cu doctoriţa, dar
şi mai tulburat de nenorocirea acelor copii, pe care o retrăia
încă o dată, a nu ştiu câta oară de când o cunoscuse. Atras
de grozăvia întâmplării, se interesase, stătuse de vorbă cu
profesori, cu elevi, cu prieteni ai celor dispăruţi… Îi venise
greu să creadă că – după cum îi spuneau cei cu care
discutase – aşa se petrecuseră lucrurile, că numai din
atât…
Bun la toate disciplinele, Tiberiu Drăgan – aşa se numea
băiatul – excela când era vorba de matematică. Nici nu
termina bine profesorul de propus o problemă ori un
exerciţiu spre rezolvare, că el şi găsea una, două, de obicei
mai multe soluţii, care mai de care mai surprinzătoare.
Avea o minte strălucită, o memorie fenomenală, o
capacitate de muncă şi de concentrare impresionante.
Fiecare oră la care el participa (uneori, deşi prezent în
clasă, îşi vedea de treburile lui, rezolva altceva decât
George Şovu
propunea profesorul ori studia cursuri de specialitate din

anii III şi IV de facultate, sau pur şi simplu privea pe
fereastră, se gândea) devenea un spectacol, el fiind vedeta.
Colegii se obişnuiseră, în general îl admirau, deşi din când
în când invidia nu se putea să nu-şi scoată capul, apărea
fără îndoială. „Să mai termine ăsta, tovarăşe profesor, cu
farafastâcurile lui, să mai dea voie şi «oamenilor de
rând»” – se auzea câte-o intervenţie. Şi într-adevăr, Tiberiu
„îşi făcea numărul”, după care „dădea voie” şi altora.
Cea care îl admira cel mai mult pe
matematician – câştigător, de câteva ori, al concursului de
specialitate, la fazele naţională şi internaţională – era
colega lui de bancă, Iulia Dorneanu. Deşi Tiberiu nu avea
nimic deosebit ca înfăţişare, ba, dimpotrivă, s-ar fi putut
spune despre el că este o figură ştearsă, cu excepţia ochilor,
albaştri-cenuşii, care aveau în ei o iuţeală, o fulgerare
continuă parcă, trădând într-un fel tensiuni interioare, ce
puteau merge până la incandescenţă (de altfel, această
impresie o avea Iulia privind ochii colegului ei: a
acumulărilor de încordare până în clipa în care se produc
exploziile… de lumină, ca la aparatele de fotografiat), fata
se lăsa tot mai mult robită pe dinăuntru de puternica lui
personalitate. Începuse să-l iubească; se ferea însă cu
străşnicie să i-o arate: îi era teamă să n-o persifleze, pentru
că de câte ori venea vorba despre aşa ceva (cu referire la
alţii, bineînţeles), Tiberiu califica situaţiile cu celebrul vers
eminescian: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu
cotul!”.
Iulia aproape că se speria auzindu-l.
Într-o zi, l-a întrebat: „Tiberiu, tu în afară de matematică
mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau pe cineva?”
„Cine ştie?!” i-a răspuns băiatul, învăluind-o cu privirile
lui de oţel. „Eu cred că de cele mai multe ori uiţi chiar şi de
părinţii tăi. Pe ei îi iubeşti?” Colegul Iuliei a tăcut, n-a
răspuns nimic. „Vezi să nu te trezeşti singur, absolut
singur!” a adăugat fata ca pe un avertisment, înfiorat de o
adâncă părere de rău. „Suntem şi rămânem singuri, Iulia,
în aproape toate clipele noastre hotărâtoare!” „Nu este
adevărat, s-a repezit colega matematicianului, omul este
înconjurat de oameni, are izvoare comune cu ei, porneşte
din aceste izvoare, pe care, orice-ar face, nu le poate ignora,
se întoarce la ele, spre a-şi lua puteri, mai ales în
momentele lui de cumpănă…” „Literatură, domnişoară!
Ceea ce se află în afară de noi nu este decât un simplu şi
fad decor, uneori mincinos peste măsură, ipocrit,
viermuind de ambiţii şi sugrumându-se de suficienţă pe
care şi-o poleieşte cu «aurul» din gogoşile vorbelor; alteori
nu este decât un zid de mucava inertă: oricât ai bate,
nimeni nu-ţi va răspunde de dinăuntru, pentru că nu are
cine să-ţi răspundă!”
L-a lăsat în pace. Tocmai atunci trecea însă pe lângă ea
Cătălin, băiatul cel mai chipeş din toată clasa, care-i făcea
o curte asiduă, sperând s-o smulgă de sub influenţa
matematicianului.
„Vino la soare, fiinţă superbă ce eşti, îi zise el (Iulia era o
fată frumoasă şi foarte bună la învăţătură în acelaşi timp),
ştiinţa nu e valabilă decât dacă se întâlneşte cu viaţa, altfel,
slujirea ei înseamnă un imens şi dureros sacrificiu, pe
deasupra şi zadarnic. Cine ţi-a spus ţie că trebuie să i te
sacrifici?” a încheiat el, indicându-l cu arătătorul pe
Tiberiu.
Fata i-a zâmbit cu cochetărie şi, întinzându-i mâna, au
ieşit împreună pe uşa clasei.
Matematicianul a privit lung în urma lor, după care şi-a
George Şovu
îndreptat privirile spre fereastră. Un copac superb, dintr-o

grădină celebră a oraşului, bătea uşor cu degetele
ramurilor în geamuri, strecurându-şi înăuntru, prin
deschizătura acestora, parfumul suav al florilor ce-l
împodobeau ca pe un Făt-Frumos, sigur pe sine şi gata să
se dăruiască oricărei solicitări. Tiberiu îl cunoştea de trei
ani, de când devenise elev al acestui liceu (el şi colegii lui
avuseseră norocul să rămână, în tot acest timp, în aceeaşi
sală de clasă). „Ce faci, «bătrâne»? îl interogă băiatul.
«Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.»
«Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor. —»”
Era sâmbătă; lucrase toată după-amiaza intens, nu se

ridicase de la biroul din camera sa. Rezolvase zeci şi zeci de
probleme. Cu furie lucrase, vrând să uite, să uite! Acum se
înnopta!
Se ridică grăbit de pe scaun şi începu să măsoare cu
paşi mari covorul din mijlocul camerei. Umbrele înaintau,
înghiţind treptat firele de lumină care stăruiau cu
strălucirea lor domoală prin fereastra în vecinătatea căreia
se afla un mic balcon, ce dădea spre un petic de grădiniţă
dintre două blocuri…
Aduse telefonul din hol şi, aşezându-se pe un fotoliu,
începu să înscrie pe disc un număr pe care îl cunoştea
foarte bine, dar pe care îl folosise extrem de rar.
„Tu eşti, Iulia?” „Da! răspunse fata. Tiberiu?!… Cu ce
ocazie?” „Aş vrea să stau de vorbă cu tine! Trebuie să-ţi
spun neapărat ceva! în această seară, acum!”
Fata a simţit cum o năvală de roşu îi cucereşte obrajii.
Dar în acelaşi timp, un arc s-a încordat înlăuntrul ei,
începând să-i murmure în ureche şoapte străine de
propria-i fiinţă. Ascultându-le, răspunse alb, înşirând
vorbele ca pe o linie dreaptă: „îmi pare rău, Tiberiu, în
seara aceasta nu pot! Sunt invitată la un ceai, plecam chiar
acum!” (Se mira de sine cum poate să mintă cu atâta
seninătate!) „Te rog… să amâni, Iulia, spuse băiatul,
călcându-şi pe inimă, e important!” „Nu văd ce ar fi pentru
tine mai important decât matematica! Ne vedem luni,
Tiberiu, şi-mi vei spune atunci. Te voi asculta cu toată
atenţia. M-ai făcut chiar curioasă!” După aceste vorbe,
închise telefonul.
Matematicianul rămase cu receptorul la ureche. Un
sunet gol, pustiu, sosea până la el. „Subţire, a şoptit fiinţa
băiatului, firul a fost prea subţire, s-a rupt, a fost
«decapitat» (aşa i se păruse zgomotul receptorului aşezat de
Iulia în furcă – o «decapitare»; acum, hăul nu mai poate fi
trecut! Şi totuşi…”
Formă la repezeală un alt număr, după ce îl culese cu
ochii din agendă.
„A, să mai spună cineva că ştiinţa nu se umanizează,
poftim, a ajuns să dea şi telefoane! rosti Cătălin, colegul lui
Tiberiu, în loc de răspuns. Ce faci, «Pitagora», îşi continuă
el peroraţia, te pomeneşti că nu-ţi iese vreo problemă şi vrei
să mă consulţi?!”
„Exact! răspunse acesta, aş dori să discutăm puţin. Vrei
să ne vedem pentru cel mult o jumătate de oră?” „Sunt
măgulit, încântat chiar de solicitare… Sper însă că nu vrei
acum…” „Ba da! acum aş fi avut nevoie de tine, Cătăline!”
„Să fim serioşi, Tiberiu, tu în afară de matematică nu ai
nevoie de nimic şi de nimeni cu adevărat! Aşa că, lăsăm pe
luni, bătrâne! Acum, tocmai plecam la un ceai. Pe tine nu
George Şovu
te interesează, desigur, aşa ceva, căci, altfel, te-aş fi

invitat…”
„Nu, într-adevăr, aşa ceva nu mă interesează!” îşi spuse
Tiberiu, după ce de data aceasta el închisese primul
telefonul.
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”
Blânde la început, aceste cuvinte răsunau în fiinţa lui
din ce în ce mai tare; acum vuiau ca un talaz care îl
clătina, îl clătina, până ce firul de legătură cu acel teritoriu
sigur de sub picioare… se rupse.
Luă o hârtie de pe masa de lucru şi scrise:
„Dragă mamă şi dragă tată,

Deşi nu v- am arătat acest lucru îndeajuns, v- am iubit
mult, să ştiţi! Niciodată nu avem timp pentru toate câte ni
le- am dori împlinite. Acum, eu nu mai am deloc. Lumea
întreagă nu este decât «o clipă suspendată»… Clipa mea s- a
consumat. Plec…
Iertaţi- mă, dacă puteţi! Să mă duceţi acolo, la bisericuţa
aceea de pe deal, unde doarme bunicul. Mi- e dor de el!
Vă sărut! Adio!
Tiberiu.”
A dus telefonul la locul lui, pe măsuţa din hol. Deasupra

discului a aşezat scrisoarea. A ieşit pe balconul camerei
sale, a inspirat adânc şi… a pornit-o „în zbor”…
Vestea morţii băiatului matematician a zguduit tot liceul,
ca şi pe toţi cei ce au aflat despre ea. Comentariile sunt de
prisos acum. Dragoş Dănescu îşi aminteşte cum s-au
întretăiat atunci părerile, presupunerile, cum s-au
formulat concluzii, fără îndoială contradictorii. Un lucru
era sigur: că acest rar exemplar de tânăr dispăruse fără ca
cei din jurul lui – colegi, părinţi, profesori – să-i intuiască
cel puţin drama. Şi el avusese, vorba lui Camil Petrescu,
nemăsuratul orgoliu de a judeca totul de unul singur şi de
a lua măsuri, ireparabile în ceea ce-l privea, tot de unul
singur.
Ceea ce-l tulburase însă peste măsură pe ziarist, în
continuare, se lega de faptul că încă o dată, la foarte puţin
timp, o lună de zile parcă, întreaga ambianţă umană din
jurul altei fiinţe nu fusese în stare să observe ce se petrece
cu aceasta şi să împiedice un gest asemănător, izvorât
acum din cumplita durere a remuşcării.
Iulia se mutase din banca aceea, n-o mai putea suporta.
Stătea singură, în spatele clasei, într-o bancă de lângă
fereastră. În primele zile a plâns mult. Acum, parcă nu mai
avea nimic în ea, îi dispăruse sufletul ori parcă i-l
anesteziase cineva.
Profesorul de matematică, în acelaşi timp diriginte al
clasei, a scris, ca de obicei, un exerciţiu pe tablă.
Terminase. După câteva secunde, văzând că nu soseşte
niciun răspuns, s-a întors cu faţa spre clasă, întrebând:
„Ei, Tiberiu, nu ai nimic de spus?”
Au înmărmurit cu toţii! Profesorul s-a făcut alb ca varul!
Iar din spatele clasei, din banca de lângă fereastră, cineva a
izbucnit în hohote de plâns!…
După câteva zile, la o altă oră de matematică, în timp ce
elevii căutau soluţii de rezolvare la o altă problemă, acelaşi
dascăl s-a pomenit afirmând: „Până acum, Tiberiu ne-ar fi
dat cel puţin trei variante de abordare… «Şi tot astfel s-a
întâmplat şi altă dată, şi încă o dată…
„Te rog să amâni, Iulia, e important! Te rog să amâni,
Iulia, e important!” Vorbele acestea deveniseră o tiranică
obsesie pentru fată. „E important, important!” zvâcneau
George Şovu
gândurile ei. „Nu văd ce ar fi mai important pentru tine

decât matematica. Ne vedem luni, Tiberiu, şi-mi vei spune
atunci!” sosea de undeva un răspuns, străin de fiinţa fetei,
care o lovea întocmai ca o ghilotină…
I se făcuse dor de el. În banca lor nu stătea acum
nimeni. La ora următoare şi-a luat geanta şi s-a mutat
acolo.
„Tiberiu, întrebă sufletul Iuliei, în timp ce ea îşi întorcea
ochii spre locul din partea dreaptă, în afară de matematică,
tu mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau pe cineva?
«Cine ştie?!… Suntem şi rămânem singuri, Iulia, în
aproape toate clipele noastre hotărâtoare!”
„Câtă dreptate ai avut, Tiberiu! Nu puteam să te cred,
dar acum… Acum nu mai vreau să fiu singură, nu mai pot
să fiu singură…”
Plecase de-acasă pe la miezul nopţii. Stătea undeva
departe, în alt cartier. Ai ei (părinţii şi o surioară, mai mică)
dormeau de vreo oră. A ieşit tiptil, să n-o simtă nimeni.
Noaptea, puţin răcoroasă, a îndemnat-o să-şi strângă pe
lângă ea balonzaidul, potolind începutul de tremur al
trupului. A prins un troleibuz care se retrăgea. A coborât la
o staţie din centru, în apropiere de liceu şi la câteva sute de
metri de blocul în care locuise Tiberiu. S-a apropiat cu paşi
şovăitori de bloc. A încercat uşa de la intrare.
„Extraordinar, e încuiată! La acest lucru nu se gândise.
Acum, ce mă fac?”
A privit spre blocul de vizavi. Uşa acestuia era dată de
perete. A intrat. S-a urcat în lift şi a apăsat pe butonul
ultimului etaj. După ce a ieşit pe palier, a mai urcat câteva
trepte şi a împins în uşa de la terasă. S-a deschis. „Sunt
norocoasă!” şi-a spus fata. A ieşit… Razele lunii i-au
înfăşurat faţa şi trupul într-un giulgiu de gheaţă. A început
să tremure. S-a apropiat de marginea acoperişului. A privit
către blocul vecin, căutând un anume balcon, apoi în jos. A
simţit că ameţeşte. S-a retras un pas şi a dus mâna spre
inimă, să-i potolească zbaterea înnebunită. S-a aşezat
puţin, chircindu-se, spre a-şi aduna puterile, după care s-a
ridicat şi a făcut, hotărâtă, un pas şi încă unul; în clipa
aceea, tăcerea nopţii a fost sfâşiată de un strigăt disperat şi
tandru totodată: „Tibeeeriuu”. Un paznic de noapte a
auzit-o şi a văzut-o venind spre pământ, cu aripile
balonzaidului fâlfâind, ca o uriaşă pasăre rănită.
Înainte de a pleca de-acasă, scrisese pe o hârtie pe care
le-o lăsase părinţilor, pe masă:
„Să mă înmormântaţi alături de Tiberiu,

Iertaţi- mă,
Iulia!”
Ceea ce s-a şi întâmplat: cei doi copii, pentru care viaţa

adevărată nici nu începuse, se odihnesc pentru
totdeauna – îşi aminti, încă o dată, îndurerat, ziaristul – în
pământul din jurul unei bisericuţe aflate undeva departe,
într-un sat din apropierea munţilor. Pe crucea de
marmură, care le străjuieşte trupurile din sicriele
alăturate, fotografiile lor îşi zâmbesc cu mirare, de parcă
atunci s-ar vedea cu adevărat pentru prima oară…
Serbarea s-a terminat! Dan şi Ana-Maria îşi zâmbesc
fericiţi. Se ridică să plece. Trec pe lângă Dragoş Dănescu.
Nu-l văd! Aşa cum nu mai văd de fapt pe nimeni altcineva
în jurul lor…
George Şovu
Capitolul IV
VĂLUL DE DEASUPRA TIMPULUI
Ştim atât de mult şi totuşi atât de puţin despre oameni,

despre sufletul lor! „Vedeţi ce fragili sunt, câteodată, aceşti
tineri, despre care; nu de puţine ori, noi, cei maturi,
spunem, cu atâta uşurinţă, că nu au niciun fel de
sensibilitate, de suflet, că sunt practici până peste-urechi,
că fac totul din interes, că nu-i mişcă, nu-i afectează
aproape nimic?…” Cuvintele doctoriţei răsunau nu numai
în urechile ziaristului, ci şi undeva mult mai adânc, de data
aceasta în fiinţa lui, aşa cum a început să-i apară ea de
sub vălul timpului dat într-o parte…
Proba de viteză se desfăşura de vreo zece minute..
Aştepta, nerăbdător, să alerge. Îi plăcea. De altfel, era
campion pe facultate. Scotea pe atunci, în o mie nouă sute
cincizeci şi ceva, cam 10,6 secunde. Timp bun, din câte îşi
aminteşte. Viteza şi săriturile la aparate îl pasionau. Din
când în când – crosul şi handbalul.
La marginea pistei, profesorul, cu cronometrul în mână,
dădea plecările. I-a venit şi lui rândul. A ţâşnit „ca din
puşcă”. Prinsese un ritm nemaipomenit, lăsându-şi mult în
urmă colegii de serie. Era sigur că va realiza un timp
record. Dar după vreo 60 de metri parcurşi a simţit că se
sufocă, un bisturiu înroşit i-a sfâşiat pe dinăuntru pieptul,
picioarele i s-au înmuiat pe loc şi a căzut cu faţa în zgura
terenului. Noroc că ai avut prezenţa de spirit să întindă
mâinile şi să amortizeze astfel lovitura.
Profesorul a sosit imediat.
— Ce e, ce s-a întâmplat, eşti rănit? l-a întrebat cu mare
îngrijorare.
Era palid şi abia putea să articuleze cuvintele.
— Nu ştiu, am simţit că mă sufoc, că… şi am căzut!
— Ai avut vreun semn înainte?
— O simplă durere sub clavicula dreaptă. Un junghi
uşor, care nu dispare.
— De când?
— De vreo două săptămâni. Am adormit într-o noapte cu
fereastra deschisă la cap, de fapt o deschisese un coleg, în
timp ce eu dormeam; noaptea s-a întâmplat să fie rece (era
sfârşitul lunii mai). Eu la început cred că am transpirat, pe
urmă… Dimineaţă am simţit cuţitul acela în piept. Nu i-am
dat importanţă… până acum.
— Urgent, la medic! a hotărât profesorul. Trebuie să fie
un fleac – a adăugat el, poate spre a-l încuraja – dar e
absolut necesar să ne convingem. Amânăm deocamdată
antrenamentele. Îmi pare rău… Astăzi am fi avut sigur un
nou record! Nu e nicio nenorocire dacă îl vom avea peste cel
mult… două săptămâni!
I-a zâmbit încurajator, mângâindu-i părul.
La acel record „sigur” studentul Dragoş Dănescu n-a mai
ajuns niciodată. Un coleg al său, localnic, l-a recomandat
unui radiolog în care părinţii lui, tot medici, aveau mare
încredere.
— Respiră, băiatule, aşa, încă o dată; întoarce-te puţin la
stânga, bun!… Acum respiră mai profund! Bine… Aceeaşi
mişcare o faci spre dreapta. În regulă! Respiră, respiră!
George Şovu
Mda!… Ascultă, tinere, întreabă medicul, dumneata ai avut

ceva vreodată la plămâni?…
Îşi retrăsese mâinile din spatele aparatului, cu care îl
manevrase până atunci ca să execute mişcările solicitate. A
apăsat pe un buton, oprind fluxul razelor ce-l
străpunseseră, făcând vizibilă imaginea lui de dinăuntru.
Şi pe încă unul, în urma căruia în cabinet s-a aprins o
lumină slabă. Te rog să ieşi, i-a comandat medicul, în
aşteptarea răspunsului. Dar studentul nici nu ieşea, nici
nu răspundea. Doctorul ţinea ochii plecaţi, ca să se
acomodeze cu lumina.
— Te-am întrebat ceva, nu mi-ai răspuns, reluă el,
întinzând mâna să-l „ajute” să iasă de după aparat. Dar
pustiu; după aparat – nimeni! Unde eşti, domnule?
Nimic, niciun răspuns, Ridicându-se de pe scaun şi
privind mai bine, îl zări, ca pe un ghemotoc, la picioare. Cu
capul în piept, chircii, stătea cu spatele rezemat de
instalaţie…
L-a scos în grabă şi l-a dus spre lumină. A deschis
fereastra, l-a zgâlţâit, strigându-i: „Respiră, respiră!”…
— Vă rog să mă iertaţi, a spus Dragoş, ruşinat, după ce
şi-a revenit. Când m-aţi întrebat dacă am avut ceva
vreodată la plămâni mi s-a făcut foarte rău. Neam de
neamul nostru n-a fost bolnav vreodată de aşa ceva!
— Aoleu, aoleu, mămăligă nefiartă ce eşti! Halal tânăr, şi
încă student! Pe deasupra, şi sportiv! Dar cine ţi-a spus
dumitale că eşti bolnav de „aşa ceva”?
— Păi, am înţeles că… din ceea ce aţi văzut… se bâlbâi
studentul.
— Da, din ceea ce „am văzut”, pare că ai fi avut cândva o
răceală, iar acum nu mai este aproape nimic.
Dragoş Dănescu simţi din nou că ameţeşte.
— Uite ce e, tinere, se repezi doctorul în el, să fim serioşi!
Ce eşti dumneata, „copil neînţărcat”? Se poate?! Dar, chiar
dacă ai fi bolnav, trebuie să priveşti bărbăteşte lucrurile, în
faţă. Îţi spun toate acestea tocmai pentru că nu eşti… Adică
nu ai nimic important… În afara unei răceli ce trebuie
tratată, ca să nu se transforme în ceva ce… Şi apoi, acum
au apărut medicamente miraculoase, streptomicina, de
pildă, care rezolvă rapid totul, dacă treaba este luată din
timp… Dumitale nu-ţi trebuie însă decât odihnă, hrană
bună şi aer. Am înţeles că nu eşti din Iaşi.
— Nu, sunt dinspre Câmpulung-Muscel!
— Bravo! Acolo este o regiune excepţională. Trebuie să
pleci cât mai repede. Mănânci, te odihneşti, respiri.
— Şi cu facultatea?…
— Ai început sesiunea?
— Da, am dat două examene!
— Şi câte mai ai?
— Patru!
— Le dai şi pe celelalte… În două-trei zile, sau le amâni
pentru toamnă. Iţi scriu imediat o recomandare… Ţine
minte, i-a spus doctorul la plecare, nu ai nimic, să-ţi iasă
din cap că eşti bolnav, mai exact: să nu-ţi intre! Dar dacă
nu mă asculţi, s-ar putea să devii bolnav! Şi asta s-o ţii
minte! Deci:
— „Mănânc, mă odihnesc, respir”! repetă Dragoş,
zâmbind trist.
— Şi capul, sus! Colegul dumitale mi-a spus că eşti un
tânăr de toată isprava, primul din an, unul dintre cei mai
buni din facultate! Păi dacă şi un om „cu cap”, ca
dumneata… Ia, te rog!… La toamnă, când te întorci, vii să
te „văd” din nou. Totul va fi perfect. Îţi garantez! La
revedere!
George Şovu
A susţinut cele patru examene în două zile (le avea

pregătite din timp) şi a plecat spre casă, cuprins de o mare
îngrijorare. Încurajările, asigurările medicului nu făcuseră
altceva decât să-l neliniştească şi mai mult… Dumnezeule,
bolnav de plămâni! Ce vor spune cei de-acasă?!…
După sperietura trasă, în clipa când l-a văzut („Trebuie

să se fi întâmplat ceva, că doar nu s -a terminat şcoala, e
prea devreme”, îi fulgerase prin minte), mama a izbucnit în
plâns când a aflat despre ce este vorba.
L-a bocit câteva zile în şir, şi chiar când se ascundea, să
n-o vadă, o recunoştea după ochi, veşnic înroşiţi de atâtea
lacrimi.
— Te rog să te potoleşti, i-a spus Dragoş, că doar n-am
murit! Şi nici n-o să mor!
Femeia a plecat, cu basmaua la gură, prin grădină, să
plângă din nou, în voie. Inima ei, friptă de durere, se
simţea iarăşi înjunghiată şi se zbătea de spaimă. Pentru că
numai cu trei ani în urmă îi dispăruse, aşa; pe neaşteptate,
în nici două săptămâni, o fată de douăzeci şi trei de ani,
care lăsase în urma ei două copile, una de un an şi ceva,
alta de câteva luni. Le creştea mama lui Dragoş, iar fetiţele
îi aminteau acesteia în fiecare zi de nenorocirea ce se
petrecuse.
Fata aceea, Gabriela, fusese sprijinul întregii familii în
timpul războiului, când tatăl celor şapte copii a lipsit
aproape patru ani de acasă. Dragoş o iubise nespus de
mult, era şi o fată frumoasă, blondă şi cu ochi
albaştri – cum nu era nimeni în familia lor –, curajoasă mai
abitir decât un bărbat, deşi nu era pe atunci, în vremea
aceea grea, de pierzanie, decât un copil. Delicată şi fragilă
în aparenţă, ea dăduse la iveală în anii de scrum şi durere
ai războiului puteri nebănuite ale sufletului care o
ajutaseră să înfrângă obstacole ce păreau de netrecut.
Dragoş Dănescu şi-a amintit în zilele acelea despre multe
dintre momentele în care el şi Gabriela fuseseră împreună,
trăind cu sufletele în voia furtunii. Astfel…
Cu vreo zece zile înainte de sfârşitul unui an, li se
terminase fânul, nu mai aveau cu ce să hrănească cei doi
cai – care însemnau toată averea lor şi unica sursă de
existenţă. Gabriela, ajutată de el (nu avea decât doisprezece
ani, iar fata – cu patru mai mult), muncea la scosul pietrei
de pe prundul râului din apropierea satului; puneau piatra
pe marginea drumului – şosea naţională, de fapt – cu ea
urmând să se astupe gropile făcute de roţile altor maşini şi
căruţe; li se plăteau pentru acest lucru bani puţini, dar ei
însemnau în principal pâine sau mămăligă şi fin pentru
cai. Acum, fânul se terminase (fusese un an secetos şi chiar
atunci, în decembrie, nu exista pic de zăpadă). În sat şi
prin împrejurimi n-au găsit la nimeni un braţ de fân în
plus. Nu aveau de unde să cumpere. În aceste condiţii, s-au
pregătit de drum lung, în Ardeal. Numai desperarea a
determinat-o pe mama copiilor să-i lase să plece. A mai
căpătat puţină inimă când a văzut că s-a hotărât să-i
întovărăşească, pentru aceeaşi nevoie, un vecin de-al lor.
De la Câmpulung înainte, drumul le era necunoscut. Au
făcut zile şi nopţi, peste munţi, până în inima Transilvaniei.
Aici, după îndelungi căutări (nu găseau fân bun, ori era
prea scump pentru punga lor subţire), au reuşit să încarce
căruţa, plătind ultimii bani ce-i aveau. La plecare, femeii de
George Şovu
la care au luat fânul – o văduvă cu patru copii. — i s-a

făcut milă de ei şi le-a dăruit – să aibă pentru drum – o
pâine mare şi o bucată de brânză. Au plecat cu lacrimi în
ochi, sărutând mâna cea bună şi darnică şi luând, în plus,
merinde pentru suflet un zâmbet cald şi o încurajare: „Să
ajungeţi cu bine, copii! Să vă dea Dumnezeu sănătate, vouă
şi mamei voastre, şi fraţilor voştri! Şi să-l vedeţi pe tatăl
vostru cât mai curând acasă!”
Lelea Ioana – aşa se numea femeia – care voia să mai
spună ceva, şi-a înghiţit vorbele, pentru că o podidise
plânsul (soţii! ei pierise pe front).
Copiii s-au apropiat de cai şi amândoi, pe jos, pe lângă
ei, au pornit-o domol. Au plecat singuri şi îngrijoraţi,
fiindcă pe vecinul lor de-acasă îl pierduseră: se dusese
într-o altă comună (aici nu se învoise din preţ) şi, cu toate
că îl aşteptaseră, nu sosise încă.
Mai erau cinci zile până la Anul Nou. După socoteala lor,
puteau să ajungă acasă, dacă totul ar fi decurs bine,
înainte de momentele „cumpenei dintre ani”. Dar n-au avut
parte de această bucurie. La numai o zi de mers, li s-a
stricat o roată la căruţă. Fata, care a intuit prima
nenorocirea, s-a făcut albă la faţă (şi aşa era aproape
îngheţată); apoi au început să-i tremure buzele, în timp ce
pe obraz i se rostogoleau şiruri de lacrimi fierbinţi.
Dragoş şi-a adus atunci aminte de tot ceea ce-l învăţase
Gabriela în anii de când tatăl lor lipsea de acasă: să nu se
dea bătut în nicio împrejurare, să nu-şi piardă cumpătul,
să nu se vaite, chiar dacă îl doare ceva, să fie curajos, să
nu-i fie frică noaptea de nimeni etc., etc. Fulgerător, toate
acestea i-au trecut parcă prin minte, hotărându-l să-şi
înghită desperarea, ce se adunase ca un ghem în gât, şi
să-i spună sorei sale să nu-i fie teamă, că este cu el, sunt
împreună şi că se vor descurca!
Gabriela a zâmbit amar, apoi i-a luat băiatului capul
între palmele ei mici şi îngheţate şi l-a sărutat pe ochi.
Rezultatul a fost că a început şi el să lăcrimeze. Fata s-a
întors cu spatele şi l-a lăsat în voie, timp în care ea şi-a
adunat toate puterile delicatei sale făpturi spre a se linişti
şi a reuşi să chibzuiască la ce aveau de făcut.
Trei zile s-au chinuit să repare roata: până au găsit un
meşter într-o comună vecină, până l-au convins să-i
ajute – fără bani – până a efectuat reparaţia, fără să
descarce fânul… Au socotit totuşi ca pe o minune faptul că
cineva, un bătrân, moş Ion Pânzaru, cum îl ştia satul, s-a
îndurat să-i ajute fără să primească altă plată în afara
vorbelor de mulţumire, cu care copiii nu mai conteneau, şi
a lacrimilor de bucurie vărsate de ei din belşug…
Au reluat drumul şi, încet-încet, au lăsat în urmă satele
şi s-au apropiat din nou de munţi, pe care trebuia să-i
treacă a doua oară, de data aceasta în condiţii mult mai
grele, căruţa fiind încărcată cu fân. Au lăsat în urmă şi
zilele!
Era 31 decembrie, după-amiază, când au început să
coboare munţii. Încercare temerară. Oricând căruţa putea
să se răstoarne, în orice clipă se puteau trezi (mai degrabă
să adoarmă pe veci) într-o prăpastie, cu cai cu toţi! Şi,
totuşi, trebuia să ajungă acasă; altă cale nu exista.
Gabriela purta caii de dârlog, vorbind cu ei tot timpul,
domolindu-le orice încercare de a grăbi pasul atunci când
căruţa îi forţa din spate. Caii se supuneau cu blândeţe şi
ţineau cu străşnicie oiştea căruţei, proptindu-se în hamuri,
mai să le rupă. Dar oricât ar fi ţinut căruţa bieţii cai, nu se
putea coborî fără să-i ajute printr-un sistem de frânare.
Era primitiv şi greoi, dar nu aveau altul la îndemână: în
George Şovu
faţa roţilor din spate, suspendaseră, cu nişte lanţuri, un

buştean, ce se strângea când apăsai pe o pârghie, formată
dintr-o prăjină şi alt lanţ. Cineva trebuia să apese
permanent pe această pârghie. Acel cineva nu avea cine să
fie decât Dragoş. Cu mâinile nu reuşea, nu avea destulă
forţă. De aceea, a trebuit să se caţăre cu picioarele pe ea,
ţinându-se în acelaşi timp de lanţul care strângea un lemn
lung, anume aşezat de-a lungul căruţei, peste fân,
deasupra, ca să nu se răstoarne sau să se risipească în
timpul mersului. Astfel, apăsând cu toată greutatea
corpului şi printr-un anume balans, imprimat aproape la
fiecare metru parcurs, reuşea să îngreuieze, parţial, mersul
căruţei, să uşureze de fapt coborâşul.
Băiatul se gândea că niciodată în viaţa lui nu făcuse un
drum mai lung şi mai istovitor ca acela. Mâinile îi
îngheţaseră pe lanţ, gata oricând să se desprindă, iar
picioarele îi tremurau de oboseală. Pe Gabriela n-o vedea. O
auzea vorbind mereu cu caii. Vocea îi era din ce în ce mai
slabă. Răguşise de tot!
De la o vreme, se înnoptase. Lui Dragoş i se părea că au
intrat în iad! Lumina felinarului, pe care sora sa îl purta în
faţa cailor, pâlpâia speriată la fiecare serpentină, în
apropierea prăpăstiilor. Îl cuprinse o teamă cumplită.
Tremura din toată fiinţa. Plângea… Se aştepta în fiecare
moment să sticlească din întunericul ce-i înconjura ochii
vreunui lup, ori să apară cine ştie ce răufăcător…
Auzea sforăiturile cailor. I se părea că aceştia presimt
lupii pe aproape. Bocănitul copitelor pe pietre şi
scârţâiturile căruţei răsunau puternic în noapte. În afară
de ei, în faţă sau în spate – nimeni! începuse să bată un
vânt ascuţit. Îl pătrundea până la oase. Gabriela se
încălzea mergând. Picioarele ei mici se loveau de pietre.
Când au coborât ultima pantă şi au văzut lucind
luminile caselor de la Podul Dâmbovicioarei li s-a părut că
visează. Nu credeau că vor mai ajunge!
Fata a oprit caii la margine de drum, lângă zidul unei
case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Apoi,
văzând că Dragoş nu apare, s-a repezit îngrijorată în
spatele căruţei. Aşezat pe pârghia cu care atâta drum
frânase roţile, acesta plângea încet, liniştitor.
Gabriela s-a apropiat, i-a şters lacrimile cu mâneca
hainei şi l-a rugat să urce în căruţă şi să încerce să-şi facă
un culcuş în fân, ca să se încălzească puţin. Nu s-a urcat.
A preferat să-i frece ea mâinile ca să i le dezmorţească.
Nu mâncaseră nimic, de dimineaţă, De altfel, nici nu
aveau ce. Pâinea şi brânza de la femeia aceea se
terminaseră. De acasă nu mai aveau decât nişte mere. Mere
pe stomacul gol! Mere… Şi-atât! în noaptea de Anul Nou!
— Vai, zise Gabriela, am uitat că asta e noaptea Anului
Nou!
— Cât o fi ceasul? a întrebat băiatul. O fi sosit?
— Cine să sosească?
— Anul Nou!
— Nu ştiu! O fi sosit. Probabil că e trecut de 12.
— La mulţi ani, Gabriela!
— La mulţi ani, Dragoş!
S-au îmbrăţişat.
— Oare ce-or fi făcând ai noştri? Mama cred că a
înnebunit de frică şi de durere. Dar tata, pe unde-o fi el
acum?
Mâine sosim, spuse băiatul. Mâine se vor bucura că
sosim sănătoşi şi aducem fân.
În clipa aceea, uşa casei lângă care se opriseră s-a
deschis, şi pe prispă a apărut o femeie tânără, cam de
George Şovu
treizeci şi cinci de ani, gătită de sărbătoare. Când a dat cu

ochii de căruţă şi de mogâldeţele de la poartă, a lăsat pe-o
masă ceea ce avea în mână şi s-a apropiat. Cu glasuri
aproape pierite, copiii au spus:
— Bună seara!
Femeia a răspuns mirată:
— Bună seara! Dar cine sunteţi dumneavoastră? De
unde veniţi? Sper că nu sunteţi singuri!
— Ba singuri suntem, a răspuns Gabriela.
— Singuri?! a exclamat şi mai mirată femeia.
După câteva minute, caii se aflau la adăpost, cu două
braţe de lucernă în faţă, coborâtă din podul gospodinei, iar
Dragoş şi sora sa se încălzeau lângă sobă, privind la cei doi
copilaşi – un băieţel şi o fetiţă – ce se jucau încă în jurul
pomului de iarnă. Alături se afla o masă întinsă, încărcată
cu destule bunătăţi.. La masă – un bătrân, bunicul copiilor.
Soţul femeii era tot pe front.
— La mulţi ani, copii! le-a urat bătrânul.
— La mulţi ani, bunicule! La mulţi ani, lele! au răspuns
cei doi. Şi vă mulţumim din inimă, continuă fata. Fără
dumneavoastră nu ştiu ce ne-am fi făcut. Era păcat să
îngheţăm afară, după ce am izbutit să coborâm munţii.
Se dezmorţise şi avea chef de vorbă. Şi băiatul se mai
liniştise, dar îi era aşa de foame, că înfuleca pe tăcute şi
fără jenă din toate cele ce se aflau pe masă. Iar femeia îl
îndemna de zor:
— Mănâncă, mănâncă, băiete!
A mâncat şi, tot la îndemnul acelei nevisate gazde, ce le
răsărise în cale precum zânele din poveste, s-a strecurat în
patul cald şi bun şi a adormit imediat. A mâncat şi
Gabriela şi s-a culcat apoi lângă el. Păcat de mâncare însă
şi de pat! Tot somnul, Dragoş s-a zbuciumat cu pârghia şi
cu frâna de la căruţă!
A doua zi, spre seară, au ajuns, în sfârşit, acasă. Mama
lor pierduse nădejdea să-i mai vadă întregi…
Gabriela s-a sfârşit, în mari chinuri, peste vreo opt, ani.
Răcise într-o iarnă, contractase meningită şi n-a mai putut
fi salvată… Aducându -şi aminte de ea, Dragoş rupse la
repezeală mai multe flori din grădină, întocmi un buchet
frumos şi plecă spre cimitir. „Să nu te dai bătut în nicio
împrejurare, să nu-ţi pierzi cumpătul, să nu te vaiţi, chiar
dacă te doare…” „Să nu te da, i bătut… să nu-ţi pierzi
cumpătul!”. Fiecare pas îi imprima în suflet, tot mai adânc,
aceste îndemnuri…
Se scula de dimineaţă, la puţin timp după răsăritul

soarelui. Ieşea în grădină şi începea să se plimbe, inspirând
aerul pur şi îmbălsămat de miros de flori şi de ierburi…
Înghiţea lacom, ajutându-se de mişcări ale braţelor, pe care
le întindea şi le strângea ca pe nişte mari aripi, în stare să-l
ajute oricând să se înalţe peste câmp şi peste pomi, peste
nul ce murmura la câteva sute de metri, peste arborii aceia
mari, de sute de ani, din pădurea de pe deal, care la nevoie
îi vor împrumuta ceva din puterea lor veşnică şi din
copleşitoarea lor măreţie. Era sigur de aceasta. Tot mai
sigur, cu fiecare zi. De aceea, după plimbare se întorcea
acasă şi bea, pe nerăsuflate, din laptele cald, înspumat,
muls chiar atunci de la vacă. Bea cât putea, apoi mânca…
În câteva zile, uitase de boală; junghiul din piept îi
dispăruse, obrajii îşi recăpătaseră culoarea, începând să se
rumenească puţin chiar, simţea în trupul tânăr aceleaşi
George Şovu
puteri ca în zilele lui cele mai bune. În sfârşit, totul părea

să se desfăşoare normal.
Atunci a apărut cineva cu ideea: „N-ar fi bine să -l mai
vadă, totuşi, un medic?” Acel cineva cunoştea pe directorul
Spitalului T.B.C. din oraşul apropiat. S-a oferit să
mijlocească întrevederea, care a şi avut loc peste două zile.
— Ceea ce v-a spus doctorul de la Iaşi este perfect
adevărat, avea să declare directorul, în urma radiografiei.
Boala nu este deloc gravă în acest stadiu. Se poate vindeca
fără niciun fel de medicament. Totuşi…
— Totuşi?! a întrebat tatăl lui Dragoş, cu îngrijorare.
— Ca să avem deplină siguranţă, ca să nu riscăm deci
absolut nimic, mai ales că peste câteva luni băiatul trebuie
să se întoarcă la facultate şi să fie complet restabilit, cred
că n-ar strica să-i administrez vreo zece grame de
streptomicină.
— Bine, dar… a încercat să spună ceva părintele.
— Vă gândiţi la faptul că este foarte scumpă şi că nici nu
se găseşte…
— Mai ales la acest lucru.
— Nicio problemă! 11 internez la mine la spital… pentru
10 zile, îi fac în fiecare zi câte-o injecţie, după care – liber,
poate să zburde cum va dori… Adică, adăugă el grăbit, să
urmeze în continuare programul de restabilire… Ei, ce
ziceţi?
Tatăl s-a uitat spre băiat. Dragoş, auzind despre spital şi
gândindu-se la ce fel de spital trebuia să fie internat, adică
la ce fel de bolnavi sunt acolo, fu cuprins de o stare
aproape asemănătoare cu aceea pe care o trăise la Iaşi.
Simţea că ameţeşte…
— Eu, domnule doctor… sigur… se bâlbâi bărbatul, vă
mulţumesc… vă mulţumim foarte mult… În timpul acesta
îşi tot cerceta fiul… Cred că nici băiatul meu nu are ceva
împotrivă…
— Ai mai fost vreodată internat în spital? îl întrebă
atunci doctorul.
— Nu! răspunse prompt Dragoş.
— Nu-i nimic, să nu-ţi fie teamă. Te voi repartiza într-o
rezervă, adică într-o cameră numai cu două paturi. Vei sta
împreună cu un nepot al meu, tânăr inginer, care, ca şi
dumneata, a răcit puţin şi urmează acelaşi tratament. Ai să
vezi, te vei simţi bine, mai adăugă doctorul spre a-l încuraja
şi mai mult pe student.
Acasă, bocetele au început din nou.
— Lasă-l, femeie, în pace! s-a adresat tatăl către mama
lui Dragoş. Nu i se întâmplă nimic. M-a asigurat doar
directorul spitalului. El nu e nebun, să ne mintă. De ce să
nu avem siguranţa vindecării depline?! Iar medicamentul
acesta nu putem altfel să-l dobândim.
Au înhămat din nou caii la căruţă şi au plecat spre oraş.
Spitalul se afla pe un deal, într-o parte a târgului. Când au
ajuns la poartă, Dragoş şi-a simţit picioarele moi. S-a uitat
către tatăl său. A înţeles că şi el trăieşte o mare încordare.
Au pătruns în curte, spunând că sunt aşteptaţi de director
(de altfel, bileţelul pe care acesta îl scrisese atunci când l-a
consultat pe băiat vorbea clar despre acest lucru: „Va veni
în ziua de… la ora… pentru internare!”).
S-au îndreptat către clădirea din centru, roşie la culoare,
din cărămidă aparentă. Lângă nişte uşi mari, într-o parte şi
în cealaltă, câte-o bancă.
— Să ne aşezăm puţin! propuse tatăl, cu glas tărăgănat.
Cred că este devreme.
— N-ar fi rău, a răspuns băiatul.
Şi s-au aşezat pe una dintre bănci. Tăceau. Parcă nu
George Şovu
aveau nimic să-şi spună. Şi drumul de acasă până aici cam

tot în tăcere îl făcuseră. Fiecare îşi ascultase gândurile,
frământarea…
După câteva minute, ieşi pe uşă o asistentă. Căuta pe
cineva cu ochii prin curte.
— Nu vă supăraţi, tovarăşul director este cumva liber?
îndrăzni să întrebe tatăl studentului.
— Nu e liber acum. Dar dumneavoastră cine sunteţi.
Cum vă numiţi?
— Mihai Dănescu! Ne-a spus să venim astăzi, iată acest
bilet…
— Poftiţi înăuntru, zise femeia, binevoitoare, chiar
adineauri a întrebat de dumneavoastră. De fapt, ar fi bine
să intre numai băiatul, ca să-l mai consulte o dată. Aşa se
procedează. Dumneata rămâi aici, te anunţ eu când e gata.
Dragoş a intrat în urma femeii în alb pe uşile mari ale
clădirii. A deschis apoi alte uşi şi altele, ia mers vreo 20 de
metri pe un coridor, până în anticamera cabinetului în care
se făceau radioscopii.
— Rămâi aici, ia loc, l-a îndemnat asistenta, arătându-i
un scaun.
S-a aşezat. Stătea ca pe ghimpi. Miros de doctorii, de
spital. S-a temut totdeauna de aşa ceva.
După niciun minut, au pătruns pe uşa camerei doi
bărbaţi, sprijinind de dedesubtul braţelor pe un altul, care
nu se putea ţine pe picioare. Era un om între două vârste;
faţa îi era descompusă, scofâlcită, pielea galbenă, ca de
ceară, întinsă pe oase; ochii, duşi, aproape pierduţi în
orbite, licăreau febril, ca două luminiţe gata să se stingă.
Cămaşa îi era descheiată, lăsând să i se vadă pur şi simplu
scheletul îmbrăcat în piele. Dragoş a început să tremure. A
avut dintr-o dată imaginea scheletului din laboratorul de
ştiinţele naturii de la Şcoala pedagogică, peste care se
trăsese un sac de piele galbenă, aproape transparentă. S-a
îngrozit! „Ce ravagii poate să facă boala asta!” şi-a spus el
în gând. Nu prea ştia multe despre ea. A simţit totdeauna o
reticenţă şi o înfiorare când auzea vorbindu-se despre
tuberculoză. Evita orice conversaţie în acest sens şi nici de
citit nu citise prea multe despre simptomele şi evoluţia ei,
despre tratamente. Cunoştea unele lucruri din literatura
beletristică… Acum ar fi dorit să ştie atâtea, dacă s -ar
putea totul, tot ceea ce ştiau şi doctorii.
Urmări cu privirea spectrul acela omenesc ce fusese
introdus într-o cameră alăturată. Sanitarii îl întinseră pe o
canapea, cu faţa în sus. Dragoş s-a ridicat de pe scaun şi
s-a apropiat de uşă, care rămăsese întredeschisă. Vedea tot
ce se întâmpla înăuntru.
După niciun minut, de bolnav s-a apropiat o asistentă
care avea în mână o seringă mare, prelungită cu un ac
gros, de dimensiuni neobişnuite. Cei doi bărbaţi, la capul
bolnavului, îl ţineau fiecare de câte o mână Asistenta i-a
desfăcut cămaşa, a dezinfectat locul cu un tampon înmuiat
în spirt şi a înfipt, cu putere, acul acela gros puţin mai la
dreapta de mijlocul pieptului. Pielea a pârâit, iar omul de
pe canapea a strâns pleoapele, ce-i acopereau ochii, în timp
ce oasele feţei, de sub pergamentul acela galben, au
tremurat scurt.
Studentul a întors capul, simţind o cumplită senzaţie de
vomă. Inima i se zbătea speriată; respira greu…
„Ce i-o fi făcând? se întreba Dragoş. Ce fel de
tratament?” După ce l-au scos, târându-l precum îl
aduseseră, şi-a luat inima-n dinţi, a băgat capul pe uşă şi a
întrebat-o pe femeia de dinăuntru:
— Nu vă supăraţi, ce fel de injecţie i-aţi făcut omului
George Şovu
aceluia?
— Streptomicină! a răspuns scurt asistenta.
— Streptomicină?! a întrebat băiatul, făcând ochii mari.
— Da, dar de ce te miri aşa?
— Nu, nimic, vă mulţumesc! a îngăimat Dragoş la
repezeală, retrăgându-se şi pornind-o către uşă, spre ieşire.
„Deci, aşa se face streptomicină! îşi spuse el
îngrozindu-se încă o dată. Şi eu, prostul, care credeam
că…” Se gândea la locul obişnuit unde sunt înţepaţi
oamenii când li se fac injecţii. De asemenea înţepături nu-i
era frică. Suportase el injecţii mult mai grele: în venă – cu
calciu – a făcut cândva un tratament, sau în muşchii de
lângă gât, din apropierea omoplaţilor, atunci când răcise
rău de tot la internat şi când toată lumea credea că o să
moară, fiindcă mai mult de o jumătate de an aproape că nu
putuse întoarce, de durere, capul într-o parte sau în
cealaltă. Îi găsise leacul un sanitar din sat, om înţelept,
cultivat, bărbat fin, care îi făcuse câteva zeci de injecţii cu
calciu, vitamine şi nu mai ştia ce, până când îl salvase.
Erau extrem de dureroase înţepăturile, injecţiile, dar el şi
atunci se gândise la vorbele Gabrielei şi nu se temuse.
Acum însă, ceea ce văzuse i se părea o grozăvie…
Ieşind pe culoar, se uită cu spaimă înapoi, să observe
dacă nu-l urmăreşte cineva. Deschise apoi în fugă o uşă,
încă una, ajunse în gangul acela de la intrare şi începu să
alerge.
Când sosi lângă tatăl său, era alb ca varul şi cu
broboane de sudoare pe faţă.
— Dragoş, băiatule, se sperie tatăl, ce-ai păţit? Ce ţi s-a
întâmplat? Ţi-au făcut ceva rău? Spune!
Gâfâia, de parcă ar fi urcat Golgota.
— Ia-mă acasă, nu mă lăsa aici, dacă nu vrei să mă iei
mort! Hai să plecăm, aici nu rămân! Nu rămân!
— Stai, fiule, puţin, potoleşte-te şi spune-mi şi mie ce s-a
întâmplat. Unde e doctorul?
— Îţi spun pe drum, hai să plecăm!
Tocmai atunci se deschise uşa clădirii şi apăru directorul
spitalului.
— Ce faci aici, măi băiete? întrebă el nedumerit. De ce-ai
plecat? Te caut de câteva minute…
A fost nevoit să-i spună de ce plecase!
La început, doctorul a izbucnit într-un hohot de râs.
Apoi s-a apropiat de el, l-a mângâiat pe obraz şi i-a explicat
că omul acela pe care Dragoş îl văzuse era pe moarte şi că
ei, medicii, mai fac cu el încercarea, desperată, de a-l salva,
introducându-i medicamentele direct în cavităţile din
plămâni, în cavernele făcute de boală, care sunt mari, cât
pumnul!
— Hai, nu fi copil, continuă directorul, că ţie o să -ţi
facem injecţiile în… şi-i arătă locul unde urma să-l înţepe.
Măi-măi… şi doar eşti ditamai studentul!…
L-a luat de mână şi-a intrat cu el înăuntru.
Camera în care fusese repartizat – rezerva – se afla

tocmai la etajul II, într-un colţ al clădirii. Era o scară ce
ducea direct acolo, dar acum se repara ceva la balustradă,
nu se putea trece. Astfel că asistenta care îl conducea a
ales o altă cale. La un moment dat, au, intrat într-un salon
mare, cu mai multe paturi, Dragoş s-a uitat curios şi puţin
speriat. A spus „Bună ziua!” cu sfială, temându-se parcă să
nu deranjeze. Bolnavii îl priveau.
George Şovu
— Încă unul! a rostit careva dintre ei.

— Păcat de el, a adăugat altul, e doar un copil!
Dragoş a simţit că sângele i-a năvălit tot în obraji şi că-i
zvâcnesc urechile. Ar fi vrut să se întoarcă spre ei şi să le
strige că el nu este bolnav!… lin orice caz, nu este ca ei!
Dar asistenta a deschis altă uşă şi au început să
străbată un nou salon. Aici, într-un colţ al camerei, mai
mulţi bărbaţi în halatele acelea de spital se adunaseră în
jurul unui pat. Câţiva îşi făceau cruce. Alţii tuşeau încet,
cu teamă parcă.
— Ce e acolo? a ţipat asistenta, îndreptându-se către
grupul de bolnavi. Fiecare, la patul lui! Imediat! a ordonat
ea, de parcă ar fi fost undeva pe câmpul de instrucţie.
Oamenii s-au îndepărtat puţin, desfăcând cercul din
jurul patului pe care – abia atunci a văzut şi Dragoş – se
afla un bolnav ce trăgea să moară. Cu ochii închişi, respira
greu, pe gură, hârâind îngrozitor. Un mugure de flacără din
vârful unei luminări pâlpâia cu fiecare respiraţie chinuită a
bolnavului. 1-l ţinea între degetele mâinii drepte un alt
bolnav, aşezat pe patul muribundului şi veghindu-i
ultimele clipe.
— De ce nu aţi chemat pe cineva dintre noi? a întrebat,
tot supărată, asistenta.
— Ce să mai chemăm? a răspuns careva dintre cei de
faţă. Acum nu mai are nevoie de nimeni… Iar
dumneavoastră nu aprindeţi luminări…
Studentul încremenise. Nu-şi putea lua ochii de la cel
care murea! Până atunci nu mai asistase la un asemenea
cutremurător spectacol. Gabriela, sora lui, se chinuise
mult, dar s-a sfârşit uşor. Se chinuise să nu moară,
aşteptându-l pe el, să sosească de la şcoală, să-l mai vadă.
Când a ajuns lângă patul ei, fata a deschis ochii şi,
recunoscându-l, i-a zâmbit uşor. El s-a aplecat, a
îngenuncheat lângă pat şi a început să-i mângâie obrazul şi
părul galben ca soarele de-afară… După câteva minute, l-a
ridicat cineva şi l-a scos din cameră…
Asistenta s-a întors şi l-a luat de braţ.
— Îmi pare rău, foarte rău! Ceea ce ai văzut nu e pentru
dumneata. Să ştii că cei mai mulţi se fac bine. Sunt însă şi
unii care ajung prea târziu aici şi cărora nu mai avem ce le
face… ca acesta, ca cel de care te-ai speriat acolo, jos…
A încercat să-i zâmbească, să-l încurajeze. Dar degeaba!
În câteva zile a aflat totul despre tuberculoză… tot ceea

ce ştiau bolnavii, desigur, în primul rând nepotul
directorului, inginerul, care era un bărbat mai mare cu
vreo şapte-opt ani decât Dragoş, plăcut la înfăţişare,
simpatic, prietenos.
L-a primit cu zâmbetul pe buze, „ştia că va sosi”, de
aceea „îl aştepta!”. I-a urat „să fie binevenit”, dar „şi mai
bine i-ar fi dacă ar pleca de-acolo cât mai repede!”.
— Zece zile nu sunt o veşnicie! a încheiat el, invitându-l
să-şi ocupe patul.
Inginerul era tot negativ, ca şi Dragoş, adică nu avea
bacili în spută, nu-i răspândea când vorbea, nu era deci
periculos, contagios. Dar era mult mai bolnav decât
studentul.
— Aşa am început şi eu, i-a mărturisit el: un simplu
infiltrat la vârful plămânului drept. Nu prea l-am luat în
seamă, şi, după câteva luni, microbul s-a aşezat la lucru, a
început să excaveze…
George Şovu
— Adică?
— Să „mănânce” în jurul lui, lăsând în urmă „găuri”,
cum se zice pe aici, adică să atace serios plămânul. Şi când
ajungi la aşa ceva, vindecarea nu mai este chiar foarte
uşoară. În aproape toate cazurile de cavităţi trebuie să
intervină pneumotoraxul.
— Ce este acela?
— O modalitate de tratament, care constă în
introducerea artificială a aerului în cavitatea pleurei pentru
a comprima şi imobiliza plămânul bolnav, până la
însănătoşire.
— Cum?! îţi strânge plămânul?
— Da, ţi-l comprimă, ca să respire mult mai puţin, şi în
orice caz, atunci când o face, să nu forţeze zona bolnavă, să
se poată vindeca…
— Şi… dumneata?
— A trebuit să accept şi eu… n-am avut încotro. Dar să
ştii că nu doare…
— Dar nu te sufoci? Cum o să respiri numai pe
jumătate?
— Nu, nu te sufoci! Ai o oarecare senzaţie de greutate în
plămânul comprimat, dar atât. Aşa că, dacă va fi cazul şi la
tine…
— De ce să fie cazul? a sărit, ca ars, Dragoş. Eu nu am
nimic!
— Şi atunci, de ce eşti aici? Ai citit ce scrie pe firma de la
poartă? „Spitalul T.B.C.”, adică de tuberculoză, adăugă
inginerul, cu o nuanţă de răutate în glas.
— Mie o să-mi facă zece grame de streptomicină şi gata!
— Streptomicina este un medicament aproape miraculos,
e adevărat, cu care se tratează… tuberculoza!
Din momentul acela, Dragoş a început să-l evite. Vorbea
foarte puţin cu el, îi răspundea, doar, din când în când la
întrebări, şi atâta tot. De cum se făcea ziuă, se spăla, se
bărbierea, aştepta să i se facă injecţia, după care părăsea
camera; se întorcea numai în momentele prescrise pentru
odihnă. Ieşea afară să respire aer, aer curat, din parcul
spitalului.
În jurul sanatoriului, pe o suprafaţă de zeci de hectare,
se întindea o grădină, aşezată în pante uşoare, o grădină
cu copaci de tot felul, Cu flori, cu pajişti acoperite cu iarbă,
cu bănci pe care te puteai odihni. Imaginea generală
încânta. Dar aceasta numai la prima vedere, pentru că
parcul era împânzit de sute de bolnavi, – bărbaţi şi femei,
tineri şi vârstnici, chiar unii copii – care roiau, roiau peste
tot. Oriunde te îndreptai nu se putea să nu dai peste cineva
ori să nu se apropie cineva de tine şi să te abordeze:
— A, eşti nou? De aceea te agiţi! Ei, ai să te obişnuieşti!..
Cu toţii ne-am obişnuit…
— O formă uşoară zici? Aproape nimic?! Hm; Aşa am
început-o şi eu: câţiva noduli acolo, la vârful drept, şi, uite,
acum am găuri şi într-unul, şi în celălalt! Când boala a
început să se prindă, e greu s-o mai arunci „din casă”!
Ascultă-mă pe mine, asta e: suntem condamnaţi! Deşi, cine
ştie, poate că tinereţea dumitale…
Dragoş începuse să despere. Spaima pusese stăpânire pe
sufletul lui, pe gândurile lui. „Deci, sunt bolnav! Bolnav de
plămâni! îngrozitor! Avea dreptate să mă bocească mama ca
pe-un mort! De fapt…”
Şi în clipa aceea, un gând se instală în fiinţa lui, îşi făcu
loc, mai mult loc… Nu, el nu va accepta să ajungă o epavă,
să i se facă pneumotorax ori injecţii direct în… În niciun
caz. Mai bine… acum! Va trebui să iasă de aici cât mai
curând şi… va găsi el o modalitate! O să-l uite şi pe el…
George Şovu
Toate se uită…
L-a podidit plânsul. I se făcuse milă de sine! La un
moment dat, şi-a adus aminte de Gabriela. „Degeaba,
surioară, i-a spus el, de data aceasta nu se mai poate, nu
mai ţine cu autoîncurajarea! Beţişoarele acelea nenorocite
mănâncă din mine, auzi-le cum mănâncă! Iartă-mă, nu pot
să suport, aşteptând neputincios, să ajung cadavrul lor.
Mai bine vin mai degrabă, aşteaptă-mă!…”
Se afla pe o bancă, în parc. Privea în faţă peste flori,
peste oameni, peste copaci. Nu înregistra nimic. Parcă s-ar
fi aflat într-un pustiu… Era singur!
„Suntem şi rămânem singuri în aproape toate clipele
noastre hotărâtoare!” îşi aminti ziaristul cuvintele băiatului
aceluia, Tiberiu. Surprinzător, dar nici el, studentul Dragoş
Dănescu, internat într-un sanatoriu pentru boli de
plămâni, nu gândea altfel atunci, în acele clipe de
cumpănă.
Deodată, întorcând capul spre stânga, observă că se
apropie de el o fată cu braţul plin de garoafe albe. Roşie la
faţă, emoţionată, cu un păr castaniu, lung, trecându-i de
umeri, îmbrăcată într-o rochie subţire, vernil la culoare, se
apropia zâmbindu-i.
— Valentina! exclamă Dragoş cu mirare în glas, în timp
ce se ridica de pe bancă, făcând câţiva paşi în întâmpinarea
fetei. Ce e cu tine aici? De unde ai aflat despre mine?
— Înainte de toate, îmi dai voie să te sărut, domnule
student?
— Nu, te rog, sunt bolnav! Nu vreau să ţi se întâmple şi
ţie ceva! răspunse băiatul, precipitat, descurajând avântul
înfiorat al celei pe care o numise Valentina.
Era o fostă colegă de la Liceul de fete din oraşul în care el
absolvise Şcoala pedagogică. Puseseră într-o vreme
prieteni. Se iubiseră, aşa cum sunt iubirile la anii aceia:
repezite, în general trecătoare.
În timp ce privea florile, Dragoş adăugă aproape supărat:
— Ai auzit cumva că sunt pe moarte de mi-ai adus
„jerba” aceasta?!
— Te ştiam mai delicat, a răspuns fata, mâhnindu-se pe
loc, deşi faţă de mine n-ai arătat acest lucru aproape
niciodată. Ce te-a înăsprit aşa?
— Mă mir că mă mai întrebi, nu vezi unde mă aflu?
— Şi?…
— Cum „şi?” Nu e de-ajuns?
— Nu! Cândva, într-o situaţie ca aceasta, am fost şi eu!
Dar tu ai uitat de mult totul! Un lucru n-ar fi trebuit să-l
uiţi totuşi: că eu ajunsesem la sanatoriu din cauza ta…
După cum eu nu uit că m-ai căutat până la urmă şi mi-ai
spus că „nimic şi nimeni nu merită pe lumea aceasta
sacrificiul pe care vrusesem să-l fac eu!” M-am gândit mult
la aceste cuvinte şi ţi-am dat dreptate. De aceea am şi
luptat ca să mă fac bine, în această luptă repetând, din
când în când, unele îndemnuri primite tot de la tine, între
care acela de a nu ne da bătuţi niciodată, oricât ne-ar fi de
greu! Se pare că am picat la timp: sufletul acela tare când e
vorba de alţii a început să tremure, să se clatine, să se
ofilească… Şi pentru ce? Mi-a spus sora ta, de-aici din
oraş, cu care sunt colegă de serviciu, la bancă (nu ştiai?!)
că în fond nu e nimic: o răceală şi atâta tot! La mine a fost
mai grav şi tot m-am făcut bine. Iar tu, în plus, beneficiezi
de un medicament despre care atunci nici nu se vorbea…
Dragoş s-a simţit ruşinat. „Lecţia” amintirii nimerise, cu
semnificaţiile ei, în plin. De fapt, nu uitase întâmplarea
aceea dramatică a cărei „eroină” fusese Valentina… În
vremea în care erau prieteni, el se îndrăgostise de altă fată,
George Şovu
elevă la Liceul pedagogic din oraşul unde se aflau chiar

acum. Îşi scriau… Un coleg „binevoitor” de-al lui Dragoş,
gelos pe succesele acestuia, a luat scrisorile Dianei (aşa se
numea cealaltă fată), a forţat un dulap, în care le-a găsit, şi
le-a dus Valentinei. Aceasta i-a cerut explicaţii.
Confirmându-i-se adevărul, a hotărât, nici mai mult, nici
mai puţin decât că nu mai are de ce trăi.
Discuţia avusese loc în faţa grădinii publice. După ce
s-au despărţit, fata nu s-a mai dus acasă. Deasupra
grădinii, la o depărtare de câteva sute de metri, începea un
parc imens, amenajat pe un deal. Valentina a rătăcit ore
întregi, singură, prin parc. Apoi, când s-a lăsat gerul (era în
februarie), s-a aşezat pe o bancă şi a rămas acolo până
spre ziuă. Au găsit-o nişte muncitori de la Uzina
metalurgică din oraş, când plecau în schimb, dimineaţă,
devreme. Era aproape complet îngheţată. În apropiere de
parc se afla un spital de boli pulmonare. Au dus-o acolo, la
camera de gardă, unde i s-au dat primele îngrijiri. Apoi au
internat-o. După aproape două luni, s-a însănătoşit…
Valentina plecase de vreo oră. Studentul se aşezase
acum pe o altă bancă (iubita de altădată se căsătorise între
timp şi avea un băieţel, ceea ce n-o împiedica să se mai
gândească însă, uneori, cu învolburare de suflet la anii
adolescenţei); medita la întâmplarea petrecută cu câţiva ani
în urmă, la destinul acelor scrisori care… făcuseră şi ele
parte din „geamantanul cu visuri”…
Dragoş Dănescu zâmbea. Îşi amintea cu plăcere de

romantismul, cam leşinat, e drept, dar răscolitor, al acelor
ani…
Învăţa la o şcoală vestită, dintr-un orăşel aşezat la
poalele munţilor, o şcoală numai de băieţi. Era elev în
ultima clasă. Printr-o tradiţie, statornicită de ani de zile
(nimeni nu mai ştia cine fusese cu iniţiativa), băieţii de-aici,
viitori învăţători, purtau corespondenţă mai ales cu fetele
de la liceul, similar ca profil, dintr-un alt oraş, aflat la o
distanţă de circa 50 de km. Niciodată însă scrisorile nu
erau trimise prin poştă, în mod obişnuit, ci erau
încredinţate cuiva, unui mesager special, băiat se înţelege,
care, adunând tot ceea ce scriau timp de o săptămână
colegii săi – sute de băieţi, mai mari, mai mici, sute de
îndrăgostiţi sau de viitori îndrăgostiţi –, întocmea
„geamantanul cu visuri”, născute pentru acei ochi frumoşi
ce luceau din depărtare, calzi şi ademenitori, precum nişte
stele pâlpâind de atâtea taine de suflet.
Biletul de tren – dus şi întors – pentru originalul poştaş
era plătit prin contribuţia celor interesaţi. Când „omul cu
geamantanul” ajungea la poarta liceului de fete, era
anunţată eleva de serviciu; aceasta venea şi îl însoţea până
într-o sală specială, destinată întâlnirii celor sosiţi din
afară spre a sta de vorbă cu fetele aflate în internat (părinţi,
rude apropiate, mai rar simple cunoştinţe). Aici începea un
adevărat ceremonial: faimosul geamantan era deschis,
scrisorile – orânduite pe clase, după care urma momentul
culminant – împărţirea plicurilor. Atunci – se gândi
ziaristul, retrăind febra momentelor în care şi el fusese
fericitul împărţitor al visurilor de iubire – să fi avut un
aparat de (filmat spre a înregistra ochii cu deosebire, ochii
sclipind de bucurie, de nerăbdare, ochii umeziţi de lacrimi,
fulgeraţi de întrebări, ochii şi jocul florilor de pe obraji; ori
George Şovu
bătăile inimilor să le fi înregistrat, freamătul

sufletelor – emoţionantă, copleşitoare simfonie!
Totdeauna la primirea scrisorilor se aflau de faţă şi
câteva fete care în chip direct nu aşteptau nimic de la
„geamantanul cu visuri”. Veneau aşa, ca să se bucure
pentru colegele lor cărora le scriau prietenii; veneau uneori
şi cu speranţa că printre atâtea scrisori se vor afla şi câteva
care purtau pe plic menţiunea „Unei necunoscute din
clasa…” Autorul unei asemenea scrisori îşi însoţea
sfioasele şi ceremonioasele rânduri, în mod obligatoriu, de
o fotografie. Necunoscuta privea fotografia, citea şi epistola,
şi, dacă-i dădea inima ghes, răspundea, însoţind, la
rându-i, scrisoarea cu o fotografie. Aştepta apoi, cu
nerăbdare, confirmarea.
Momentul lecturii scrisorilor era cel mai înfrigurat…
După aceea, condeiele începeau să alerge pe hârtie,
visurile se torceau mai departe, geamantanul se încărca
din nou, şi scenele se repetau, de data aceasta în liceul
băieţilor…
„Romantism, aşa este, fără de care însă viaţa îşi pierde
măcar ceva din adevăratul ei farmec!” îşi spuse ziaristul,
întorcându-se cu gândul lângă banca studentului, aflat
într-o stare de adâncă tulburare.
Şi până atunci avusese de luptat cu nenumărate

obstacole. Se străduise să le învingă. De cele mai multe ori
reuşise…
Nu era prea departe momentul absolvirii liceului, când
fusese la un pas de imposibilitatea de a merge la facultate.
Se înscrisese şi el la un curs rapid, cu o durată de câteva
luni, pentru terminarea ultimei clase liceale, curs iniţiat
din nevoia satelor de a primi cu un an mai devreme o serie
de învăţători. Fuseseră aleşi cei mai buni elevi. Ca
premiant al şcolii, Dănescu se afla, firesc, în fruntea lor.
„Eu vreau să urmez, fără niciun fel de întrerupere, o
facultate, i-a spus el directorului şcolii, atunci. Mă înscriu
la cursul rapid cu condiţia să-mi daţi, totuşi, repartizare
pentru învăţământul superior.” în ciuda promisiunii primite
însă, după examenul de diplomă, lucrurile s-au schimbat:
trebuia să meargă neapărat în învăţământ, să ia în primire
o catedră la o şcoală primară. Nici n-a vrut să audă despre
aşa ceva, n-a vrut să primească repartizarea. S-a zbătut,
s-a dus pe la fel de fel de autorităţi, ameninţând că va
renunţa la anul de studii câştigat şi că va face ultima clasă
în mod normal, începând din toamnă, iar la absolvire va
trebui, potrivit legii, să i se respecte dreptul de a merge la
facultate, având în vedere rezultatele sale foarte bune.
Până la urmă, cei de care depindea rezolvarea acestui
caz au optat în favoarea tânărului atât de hotărât să
urmeze un drum visat de mult timp şi pregătit cu
seriozitate, pas cu pas.
Când s-a apropiat de porţile Universităţii din Iaşi (aici
fusese trimis, pe trei sferturi fără voia lui, de către
profesorul de limbă şi literatura română, ce-i călăuzise
paşii şi… sufletul în anii de liceu, om pentru care avea
mare respect şi iubire), Dragoş a simţit că i se înmoaie
picioarele de emoţie, întreaga fiinţă îi intrase într-o stare de
vibraţie, făcându-l aproape să se sufoce. Şi-a adus aminte
de prima sa întâlnire cu Şcoala normală, când trăise o
frământare aidoma, poate chiar cu ceva mai multe spaime
George Şovu
decât acum. Şi-a adunat puterile şi a pătruns cu zâmbetul

pe buze în spaţiul acela aureolat de o glorioasă tradiţie de
cultură, de ştiinţă, de poezie, a sufletului şi a minţii.
În mai puţin timp decât se aştepta, a fost declarat reuşit
la Facultatea de Filologie, imediat după susţinerea
lucrărilor scrise, înaintea examenului oral ce se practica,
pe atunci. Hotărârea fusese luată în urma unei Instrucţiuni
a Ministerului Învăţământului, intrată în vigoare în zilele
respective, potrivit căreia absolvenţii cu diplomă de merit ai
liceelor erau admişi în facultăţi fără examen. Nu-i venea să
creadă! într-un fel, îi părea chiar rău, ar fi dorit să susţină
examenul până la capăt, să-şi măsoare forţele cu cele ale
sutelor de candidaţi din jurul său. Hotărârea aceasta îl
scăpase însă de nişte emoţii în plus, contribuise la
împlinirea celui mai ales dintre visurile sale de până
atunci, era izvorul unei mari bucurii!
Deşi ştia bine că va trebui s-o plătească în vreun fel
(niciodată până atunci nu dobândise ceva fără trudă
deosebită, după cum la fel avea să se întâmple în tot restul
vieţii), proaspătul student îşi deschise larg sufletul spre a
primi cum se cuvine căldura şi frumuseţea unei victorii.
Odată cu el şi în aceleaşi condiţii fusese admisă în
facultate şi o fată, prima lui colegă de an deci! Decanul i-a
felicitat pe amândoi. I-au felicitat şi câţiva profesori aflaţi
de faţă. Li s-a comunicat că din acel moment sunt liberi să
se întoarcă acasă!
„Vă aşteptăm în toamnă la cursuri, a precizat
conducătorul facultăţii. Să sperăm că veţi fi şi nişte
studenţi foarte buni!”
„Şi totuşi, n-am putea să mai rămânem? a îndrăznit fata
să întrebe. Dacă ne întoarcem mai devreme, cei ce ne
cunosc nu ne vor crede, vor socoti că n-am reuşit!
„Pentru a lămuri o astfel de situaţie, vă eliberăm
adeverinţe de admişi, răspunse decanul. Dar dacă vreţi să
mai rămâneţi în Iaşi până se încheie examenul, o puteţi
face, beneficiaţi de cazare şi masă pe întreagă această
perioadă. Se poate, de ce să nu se poată?! Sunteţi liberi să
alegeţi! „
Dragoş a rămas surprins de îndrăzneala colegei sale, dar
s-a bucurat în acelaşi timp pentru întrebarea pusă şi, mai
ales, pentru răspunsul primit. A învăluit-o cu o privire
caldă, de recunoştinţă. Sigur că nici el nu dorea să plece
atât de repede din Iaşi. În cele câteva zile de când se afla
aici, nu avusese timp să-l cunoască. Drumurile pe care le
făcuse până atunci se consumaseră între căminul
studenţesc, aflat în apropierea Teatrului Naţional, cantina
din faţa Bibliotecii Centrale şi Universitate. Într-o seară,
făcând o scurtă plimbare cu câţiva colegi, avusese prilejul
să admire Biserica Trei Ierarhi şi impunătoarea clădire a
Palatului Culturii.
Teatrul, Biblioteca, Palatul Culturii, Universitatea!… Iar
mai sus, Grădina Copou, în care străjuieşte, de-atâtea
decenii, Teiul lui Eminescu. Păstra, presată între filele unui
carneţel, o floare din acest tei, adusă cu un an în urmă de
către profesorul său de limba română.
După ce s-au plimbat prin întreaga grădină, pe aleile ce-i
chemau prietenoase, învăluindu-i în mângâietoarea poezie
a atâtor culori şi parfumuri ale florilor, după ce s-au plecat
cu sfială şi pioşenie în faţa chipului de bronz al
„Luceafărului” şi al aceleia ce i-a fost, în scurta lui viaţă,
izvor de mare, tulburător cântec şi iubire, au poposit pe
banca de sub tei, încercând să asculte parcă şoapte sosite
de dincolo de timp:
George Şovu
„Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Vom visa un vis ferice…”
„O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ…”
„O, lasă capul meu pe sân,

Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce…”
„Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie…”
…Recitau… Versurile, strofele soseau firesc, ca la o

întâlnire mult aşteptată, stabilită dinainte. Nu mai vedeau
şi nu mai auzeau parcă nimic din ceea ce era în jurul lor.
Totul vibra de înălţătoarea, adânc răscolitoarea simfonie
născută din fiinţa Poetului şi ţesută în acea vrajă de
necomparat a cuvântului „ce exprimă adevărul”.
Ţinându-se de mână, au început să cutreiere, din nou,
aleile parcului, recitind, recitind mai departe:
„Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi?”
S-au trezit îmbrăţişaţi pe iarba adumbrită de crengile

dese ale unor arbuşti frumoşi dintr-un colţ îndepărtat al
grădinii. Încleştarea din iubirea lor a fost repezită, ca o
ploaie de vară, cu fulgerări scurte, dar mistuitoare.
Carmen, aşa se numea fata, zâmbea soarelui de
deasupra, ce-i privea parcă întrebător din împărăţia sa de
azur, luminată blând cu raze de aur. Dragoş o privea cu
oarecare jenă, aproape încurcat. Nu era o fată frumoasă,
aşa cum îi plăcea lui. Deşi, luate separat, elementele care
compuneau chipul ei: ochii – căprui, cu desen de migdală,
şi gene lungi, nasul – mic şi drept, buzele – frumos
conturate, senzuale, obrajii – cu pielea puţin smeadă, ce
împrumutase acum culori de piersică dată în pârg – erau
aproape fără cusur, adunate toate la un loc se constituiau
într-o imagine fără strălucire, care în tot cazul nu atrăgea
neapărat. Trupul fetei era însă o sculptură de vis: subţire şi
mlădios, cu forme ce strigau parcă după mângâieri, o
statuie vibrând de prospeţime şi aleanuri…
La începutul anului universitar, Carmen l-a întâmpinat

cu sufletul cald, revărsat într-un zâmbet ce-i aminti pe loc
imaginea lor din Grădina Copou. Un fior de oarecare
spaimă l-a fulgerat pe Dragoş. „Nu, nu cred că am s-o pot
iubi! ÎŞI spuse el. Îmi pare atât de rău!”
Se gândise la ea de multe ori în vara care trecuse.
George Şovu
Rememorase, cu plăcere, dar şi cu îngrijorare ceasurile, din

atâtea zile, petrecute împreună în timpul plimbărilor
comune prin Iaşi, în aşteptarea terminării examenului
celorlalţi candidaţi, după cum retrăise, ca pe o obsesie
„dureros de dulce” ’, scena iubirii lor din parcul copleşit de
poezie şi miros de tei.
La sosire însă, chiar în gară, se întâlnise cu Andreea, o
altă colegă, care reuşise la examen cu cea mai mare medie:
9,86.
— Te salut, concurenţă! îi spuse ea de cum îl văzu. Abia
aştept să constat ce poţi… fiindcă la examen te cam fofilaşi!
Andreea era nu numai deşteaptă, ci şi o fată cu adevărat
frumoasă. Jocul înţepăturilor început în gară a fost
continuat cu osârdie din ambele părţi, zile şi săptămâni în
şir, până ce inimile celor doi s-au trezit prinse în acel joc
tainic care le poruncea tot mai mult să-şi deschidă braţele
una spre cealaltă.
Carmen a înţeles uşor, ca şi toţi ceilalţi colegi, ce se
petrece cu Andreea şi Dragoş. Suferea, fără îndoială, fără
să pronunţe însă nici cel mai mic reproş. Doar într-o
împrejurare sosită pe neaşteptate, ea a rostit:
— Poate e mai bine aşa; aproape că mă bucur fiindcă nu
va avea nici ea parte de tine!
A izbucnit în plâns, a întors spatele şi a plecat.
Dragoş era ca lovit de trăsnet. Vestea că trebuie să
întrerupă timp de doi ani facultatea, abia începută, spre a
împlini obligaţiile stagiului militar îl năucise. În situaţia lui
se aflau, ce-i drept, aproape toţi băieţii, cu excepţia câtorva
mai în vârstă, care veniseră la facultate mai târziu, după ce
făcuseră armata.
— Nu cred că am să te pot aştepta, Dragoş! i-a spus
Andreea la plecare. Doi ani înseamnă prea mult. Şi-apoi,
chiar dacă revii… Îmi pare foarte rău!
Cel puţin era sinceră! în acelaşi timp, cu toată durerea
din suflet, Dragoş fu silit de raţiune să-i dea dreptate. Aşa
era: cum o să-l aştepte doi ani? Şi, chiar dacă s-ar petrece o
astfel de minune, şi în acel caz paşii lor n-ar mai putea
răsuna alături, fiecare ar călca pe alt drum, ce nu s-ar mai
lega niciodată într-o pereche.
— Păcat! şopti Dragoş, mai mult pentru sine. Îţi doresc
mult noroc!
La Comisariatul de care aparţinea s-a întâlnit cu cel mai

bun prieten al său, din copilărie. Era un consătean, Geo se
numea, întors şi el acasă, tot de la facultate! (abia devenise
student la Institutul Agronomic din Craiova).
Când s-au văzut cu ordinele în mână, cei doi prieteni
s-au speriat cu adevărat: aşadar, nu mai aveau niciun fel
de salvare? „Cum?! Nu se poate!” şi-au spus ei, neizbutind
să accepte că vor fi nevoiţi, într -adevăr, să-şi amine
facultatea spre a-şi îndeplini această importantă obligaţie.
Au început să se roage de comandant, să implore.
Zadarnic! „Ordinul se execută, nu se discută!” – iată unul
dintre principiile de bază ale vieţii militare, cu care se părea
că trebuie să se obişnuiască degrabă şi să-l respecte
întocmai.
— Deci, ne văzurăm cătane! spuse Dragoş cu un ton de
păgubaş îndurerat. Adio visuri, adio poezie! De-aici înainte
tunuri, desigur, mai mari, mai mici.
— Bine că nu le-a dat în gând să mă repartizeze la
Cavalerie, pornind de la caii noştri de-acasă. Frumos mi-aş
George Şovu
mai fi petrecut zilele prin grajduri, curăţind podelele şi

lustruind şi împletind cozile şi coamele bidiviilor! Râseră
amândoi, făcând haz de necaz.
Întorcându-se de la Comisariat, de la gară au luat-o de-a
dreptul, peste lunci, către casă. Erau vecini şi, prin forţa
lucrurilor, se cunoşteau de când au ajuns să meargă în
picioare, sprijinindu-se de gardul ce le despărţea ogrăzile.
La şcoala din sat, în primii patru ani, au fost colegi de
clasă şi de bancă, după cum au continuat să fie colegi şi în
clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a, pe care le-au urmat la o
şcoală dintr-o comună vecină. Parcurgeau până acolo 3 km
la ducere şi, desigur, tot atâţia la întoarcere. Numai că nu
prea aveau ce învăţa: manuale nu existau, programele
analitice erau neclare ori lipseau cu desăvârşire, profesorii
improvizând după cum se pricepeau ori îi îndemna inima.
În anii aceia, un lucru l-au făcut bine: au săpat, în fiecare
primăvară şi vară, grădina cu pomi şi zarzavaturi a
directorului şcolii, care, văzându-i harnici şi serioşi, i-a pus
la treabă, la fiecare sfârşit de săptămână înmânându-le şi
câţiva lei de fiecare, în timp ce le repeta, cu zâmbetul pe
buze:
„Cine mişcă tot mai pişcă,

Cine sade coada-i cade!”
Dragoş şi Geo râdeau, primeau banii în palmă, îi priveau

câteva secunde, după care mulţumeau, în timp ce îi
strecurau cu grijă într-unul din buzunarele de la pantaloni.
Uneori, în câte-o seară, când întârziau mai mult, directorul
îi oprea la masă. La început s-au codit, nu le venea să
mănânce, deşi foamea le dădea ghes. Până la urmă, după
îndemnul repetat şi sincer al dascălului, au început să se
aşeze la masă, să mănânce – e adevărat, cu mare grijă.
Plecau apoi veseli şi nepăsători, ţinându-se pe după gât şi
lălăind, ca flăcăii din satul lor, câte-un cântec dintre cele
învăţate acasă ori la şcoală.
Se ţineau şi acum pe după gât şi cântau… cântau o
melodie veche, dar mereu „la modă”, pe care o auziseră de
atâtea ori, în atâţia ani, rostită de generaţii de tineri ce se
pregăteau să plece în armată.
Zadarnic încercau ai lor, zi de zi, să-i liniştească! în
familiile din care proveneau erau primii ce năzuiseră spre
mai sus, prin învăţătură. Se pregătiseră straşnic, reuşiseră,
iar acum…
— Cum de nu se gândesc? se frământau Geo şi Dragoş
în fiecare zi, întrebând, fără rost, o ştiau, dar parcă
răcorindu-se întrucâtva. De ce nu ne amână, aşa cum au
mai făcut-o şi cu alţii?! Ce s-ar întâmpla dacă am satisface
stagiul militar după terminarea facultăţii?
— Nimic! Pentru noi ar fi însă un mare câştig, pentru că
acum am Urma un drum firesc, care, poate, chiar şi pentru
unele sacrificii evidente, n-ar trebui întrerupt!
Au trecut zile la rând, multe zile, şi săptămâni la rând au
trecut, vreo şase la număr! Acum erau de-a dreptul
intrigaţi, pentru că nici la armată nu-i luau (termenul de
încorporare fusese amânat de câteva ori) şi nici nu-i
dezlegau de obligaţie, ca să se poată întoarce la facultate.
În sfârşit, ultimul termen se apropia. „Gata, mâine
plecăm! De data aceasta s-a terminat! „îşi spuneau băieţii,
pregătindu-şi bagajele. Şi tocmai atunci a sosit poştaşul.
I-a strigat din drum şi le-a înmânat câte-un plic, pe care
fiecare dintre cei doi, Dragoş şi Geo, l-a desfăcut în grabă,
cu degete tremurânde…
— „Vă aducem la cunoştinţă – citiră ei cu glas tare, în
George Şovu
acelaşi timp – că, potrivit Hotărârii… urmează să satisfaceţi

stagiul militar, începând chiar din acest an universitar, în
cadrul facultăţii, timp de…”
— Poftim? au întrebat amândoi… Şi au reluat lectura
înştiinţărilor… „Vă aducem la cunoştinţă că… urmează
(sublinie Dragoş) să satisfaceţi stagiul militar (apăsă Geo pe
cuvinte)… În cadrul facultăţii” (ţipară, aproape, amândoi,
repezindu-se la poştaş şi îmbrăţişându-l).
Omul cu geanta pe după gât se aplecă să-şi adune
cascheta de pe jos, rostogolită în timpul furtunoasei
îmbrăţişări, iar când se ridică întinse amândouă mâinile
şi-i strânse pe cei doi băieţi lângă pieptul său.
— Aşa, mânca-v-ar neică, spuse el, mângâindu-i pe cap,
bine că aţi scăpat! Era păcat să pierdeţi ori să amânaţi
învăţătura! Acum, gata, hai, bagajele pentru şcoală „repede!
Noroc şi succes! Mult succes! Vă aştept la iarnă, în
vacanţă!
„Ce mult înseamnă uneori un ceas, o zi, darămite şase

săptămâni!”
Gândul lui Dragoş avea, fără îndoială, solid temei. Căci,
iată, au fost de-ajuns şase săptămâni pentru ca aici, la
facultate, unele lucruri să le găsească schimbate radical.
Provenită dintr-o familie de medici, după gestul făcut de
a deveni studentă la filologie, prin aceasta stricând o
tradiţie de câteva generaţii, Andreea, cuprinsă parcă de
remuşcări, se întoarse destul de repede la un prieten mai
vechi, conorăşean, student în anul IV la Medicină. Când l-a
văzut pe Dragoş intrând, într-o dimineaţă, în sala de
cursuri a îngălbenit! (Băiatul era pregătit de cu seară, de la
cămin; îl puseseră „în curent” colegii.) S-a îndreptat totuşi
spre el, l-a îmbrăţişat, urându-i bun venit.
— Mă bucur că te-ai întors, deşi pentru amândoi, mult
timp viaţa va fi un chin! a apucat să-i şoptească.
Dragoş a privit-o lung, fără să-i răspundă. Apoi, ca şi
când nimic nu s-ar fi întâmplat, a zâmbit senin tuturor,
îndreptându-se către ultima bancă a amfiteatrului. Din
ziua aceea, pentru el Andreea n-a mai existat. Nici măcar
n-o observa.
în curând a constatat că şi Carmen se împrietenise cu
un coleg de la Drept, mai mare cu un an decât ei.
Şi celelalte fete din seria lor „mai demne de
interes” – cum obişnuiau să spună băieţii – îşi găsiseră
prieteni printre filologi ori studenţii de la alte facultăţi.
O prietenă şi-a găsit şi el, Dragoş Dănescu, imediat:
învăţătura! A luat-o în stăpânire cu toată seriozitatea
căutând să recupereze ceea ce pierduse şi nu numai!
Singurătatea în care de bunăvoie se instalase nu l-a
deranjat) defel, până-ntr-o seară, mai exact într-o noapte,
una anume: noaptea Revelionului!
Acum, fiecare suflet căuta să se afle în preajma altuia
care să-i fie cât de cât apropiat. Sufletele ce purtau acest
însemn pentru studentul Dragoş Dănescu se aflau departe
de meleagurile laşului.
Petrecerea era în toi. Se aşezase şi el la o masă cu mai
mulţi colegi şi colege. Până la un timp, totul a decurs bine
şi frumos. Dar cei cu care se găsea împreună au început să
se ridice rând pe rând, doi câte doi, să danseze. Îmbrăţişaţi
de parcă ar fi fost o singură fiinţă, se pierdeau fericiţi într-o
lume fremătândă ce părea pe deplin fericită.
George Şovu
Deschizând ochii mari, atunci parcă pentru prima dată

după atâta vreme, Dragoş constată pustiu în jurul său. Era
singur! Inima îi zvâcni dureros, în gât i se grămădi un nod
care ţinea cu tot dinadinsul să-l sufoce, iar pe ochi i-a
coborât parcă o pânză de păianjen. Se apropia ora 12, clipa
de cumpănă dintre ani!
Se ridică hotărât şi ieşi imediat afară; simţea o acută
nevoie să înghită câteva guri de aer curat, altfel…
10
Prima vacanţă din viaţa de student era pe sfârşite… La

câteva zile după Anul Nou, Dragoş intrase în sesiune şi
terminase toate examenele şi colocviile cu calificativul
maxim: „foarte bine”. Făcuse astfel primul pas spre crearea
acelei platforme care avea să-l ducă la titlul de şef de
promoţie, cucerit treptat, în fiecare an, şi decernat la
absolvirea facultăţii, odată cu diploma roşie, de merit,
cuvenită în asemenea situaţii.
Părinţii, fraţii şi surorile se bucuraseră, bineînţeles, de
succesele lui, pe care le socoteau… fireşti. Dragoş însuşi le
prezentase ca atare, străduindu-se adică să nu atragă cu
nimic atenţia asupra lor.
Petrecuse bine în vacanţă. Se întâlnise cu prietenii, mai
ales cu Geo, se odihnise, citise mult! Acum se pregătea de
plecare. Îşi aşezase, cu grijă, totul în geamantanul cel nou,
cumpărat încă din toamnă, odată cu începerea facultăţii.
Se oferise să-l conducă la gară mama, pentru că tatăl era
plecat de două zile cu căruţa şi caii, undeva departe de sat,
pentru rezolvarea unor treburi.
Trebuia să meargă 3 km pe jos. Era noapte, întuneric. Au
luat-o pe calea ferată. Păşeau din traversă în traversă, ca să
le fie mai uşor, atenţi tot timpul la cel mai mic zgomot, de
teamă de a nu fi surprinşi de vreun tren.
O vreme a dus Dragoş geamantanul în mână. Nu era
uşor. Când a obosit, l-a preluat mama. Nu mai era prea
tânără: avea peste cincizeci de ani. Deşi fusese de multe ori
bolnavă, se învăţase cu suferinţa şi arareori spunea că o
doare câte ceva, doar când efectiv nu mai putea să se ţină
pe picioare. De altfel, viaţa îi fusese, în general, un calvar…
eroic. Muncise de la vârsta de şapte ani, la stăpân, pe
moşie. Era cea mai mare dintr-un şir de copii, până la
urmă nouă aveau să fie la număr. Din cauza aceasta, nu
putuse să meargă la şcoală, trebuind să muncească, să
câştige şi ea ceva, să-şi ajute părinţii. Când a împlinit
şaisprezece ani, a rămas singură: părinţii i-au murit,
amândoi, într-o săptămână. De tifos! Era în timpul
primului război mondial. Au murit în următoarele două
săptămâni şi doi copii. Patru morţi în trei săptămâni. Iar
ea, viitoarea mamă a lui Dragoş, a rămas deocamdată şi
mamă, şi tată, la numai şaisprezece ani, pentru şase fraţi
şi surori mai mici, ultima, o fetiţă, neavând mai mult de
câteva luni. I-a crescut pe toţi, i-a făcut mari, i-a
supravegheat şi ajutat pe fiecare, până ce au ajuns la
casele lor, la rostul lor. Se căsătorise ea însăşi între timp,
avea copii, cu toţii aveau să se facă şapte. Dragoş era al
patrulea, primul după trei fete…
Acum, când mergeau spre gară, două dintre aceste fete
nu mai existau: una murise de mică, pe la vreo şase ani,
cealaltă – Gabriela, pe care o iubise atât de mult
Dragoş – se stinsese cu trei ani în urmă.
Bocăneau, lovind ritmic traversele din lemn ale căii
George Şovu
ferate. Deşi iarnă, nu era pic de zăpadă. Nici ger prea mare
nu era. Din când în când, mai izbeau cu încălţările şi în
câte-o piatră, care ajungea în şina strălucitoare ţiuind
prelung în noapte.
Mama călca bărbăteşte, cu paşi mari. Era o femeie
înaltă, bine legată, dar subţire la trup. Aşezase
geamantanul pe creştetul capului, îl ducea mai uşor aşa,
sprijinindu-l din câte-o parte, când cu o mină, când cu
cealaltă. Vorbeau. Deşi neştiutoare de carte, mama era o
femeie de duh, învăţase atât de mult de la viaţă, se purta
cu înţelepciune şi echilibru în orice împrejurare. Pe
deasupra, se exprima nu de puţine ori colorat, plastic,
valorificând într-un chip fericit, original, resursele
nelimitate ale limbajului popular.
La un moment dat, călcând pe o piatră mai mare, pe
care n-o putuse observa, fiind întuneric, femeia a alunecat.
În clipa aceea, dezechilibrându-se, geamantanul i-a zburat
de pe cap, aterizând, la o distanţă de câţiva metri, între
şine.
Dragoş s-a repezit spre geamantan îngrijorat,
bombănind. Fiind încuiat cu cheia, nu se deschisese, dar
din cauza loviturii se zgâriase în câteva locuri şi se turtise
la un colţ, după cum şi-a putut da seama, cercetându-l la
flacăra unui chibrit. Mama se căina, scuzându-se.
— N-am vrut, maică, te rog să mă ierţi! spuse ea.
— Bineînţeles că n-ai vrut, dar asta nu mă consolează
pentru faptul că mi s-a stricat geamantanul!
— Şi mai dă-l, Doamne iartă-mă, de geamantan, izbucni
femeia jignită, că la urma urmei o să-ţi cumpărăm altul, la
anu'!
— Păi da, că sunteţi şi nemaipomenit de pricopsiţi!
aruncă vorbele feciorul, fără prea multă gândire, pornind
mai departe spre gară.
Mama venea în urma lui, stingheră, parcă fără niciun
rost. Nu spunea nimic. Dragoş îşi dădu seama că o
mâhnise, dar o anume încăpăţânare îl oprea parcă să-şi
ceară scuze. La despărţire, când se afla pe scara vagonului,
observând cum ochii aceleia ce-i dăduse viaţă înotau în
lacrimi, îngână câteva cuvinte, dar era prea târziu, trenul
se pusese deja în mişcare.
O lăsase supărată, ca de atâtea ori de altfel, şi-i părea
tare rău! Şi în alte dăţi, din cine ştie ce motive, o necăjise şi
aproape niciodată nu fusese în stare să-i aline cu o vorbă
necazul. Ceva de neînţeles îl oprea de fiecare dată s-o facă,
deşi în adâncul sufletului său simţea clar această dorinţă.
Nici după aceea, din păcate, îşi aminti ziaristul Dragoş
Dănescu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Parcă era
obligat să îndeplinească un destin ce-i poruncea mereu să
rămână dator: fie cu o vorbă bună, fie dator s-o vadă mai
des (uneori trecea câte-un an şi nu ajungea acasă). Acum,
când nu mai are cui să spună niciuna din vorbele acelea,
pe care le simte foind în fiinţa lui, condamnate să se sufoce
acolo în nerostire şi adânc, ar da orice s-o mai poată vedea
măcar o singură dată în poarta casei aşteptându-l sau s-o
mai audă cum le spunea la plecare, lui şi alor săi:
— Vă mulţumesc, maică, pentru că aţi venit să vă mai
văd! Vă mulţumesc!
Chiar înainte de sfârşitul bătrânei (ajunsese la şaptezeci
şi nouă de ani şi era foarte bolnavă), a ezitat să-şi
părăsească treburile, urgente, e adevărat, şi să plece
imediat ce-a aflat vestea că-i este foarte rău. Ar mai fi
apucat-o în viaţă, poate că ar mai fi reuşit să vorbească
ceva cu dânsa. A ajuns la o oră după ce-şi dăduse sufletul.
Degeaba alergase cu 120 de km pe oră! A găsit-o cu
George Şovu
lacrimile proaspete pe obrajii încreţiţi precum scoarţa

bătrânilor copaci. Aşteptase, aşteptase, sperând…
Înţelegând însă că timpul nu mai are răbdare, începuse sa
plângă… Aşa a murit!
„Neghiobi suntem… de-atâtea ori suntem neghiobi, şopti
îndurerat, gândul lui Dănescu. Lăsăm să ne scape viaţa
printre degete! Nu ne bucurăm de ea, nu ne bucuram de
cei dragi, de cei apropiaţi…”
„Parcă n-am fi surori, îşi aminti Dragoş ce -i spusese
într-o zi, la telefon, soţiei sale una dintre surorile acesteia.
Trăim în acelaşi oraş, la o distanţă de 1 kilometru şi nu
ne-am văzut de peste două luni!”
La mai puţin de-o săptămână, cea care vorbise la telefon
era moartă! S-a stins pe neaşteptate, într-o oră. Soţia lui
Dănescu a apucat s-o vadă câteva secunde, înaintea unei
operaţii care n-a salvat-o. Au plâns şi s-au căit după aceea
amarnic! în zadar, desigur! Acum, dacă ar şti că trăieşte
undeva, la marginea pământului, n-ar ezita să pornească
imediat într-acolo!
…Deocamdată, gândul ziaristului alergă din nou spre
curtea sanatoriului, unde-l lăsase pe studentul Dragoş
Dănescu… Îl găsi mai înseninat la faţă. Părăsise banca pe
care stătuse cu Valentina. Se plimba tot singur, ca de
obicei, dar avea pe faţă înscrisă parcă hotărârea pe care o
luase cu câteva clipe înainte, o hotărâre demnă de anii lui
tineri, de drumul vieţii ce îl aştepta.
Capitolul V
LUMINA LA CATARG
— Ridicaţi marele pavoaz! „Lumină la catarg”! „Lumină la

catarg”! A sosit simpaticul nostru lup de mare!
Cel ce vorbise era Şerban Giurcă, agronomul.
— Andrei! Andrei! rostiră alte două glasuri.
Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, înainta
cu braţele deschise. Uniforma de un alb imaculat, a
ofiţerilor de marină, îmbrăca de minune trupul subţire şi
zvelt, mângâind cu lumini calde chipul aproape colţuros,
tăiat parcă în grabă într-o piatră pe care timpul nu-şi
găsise încă răgazul s-o şlefuiască.
După serbarea din fiecare an a absolvenţilor, la care ei
participau cu regularitate, se întâlneau aici, în cabinetul de
limbi moderne, fosta lor sală de clasă. Iniţiativa fusese
chiar a lui Andrei Cernea, „marinarul”, cum l-au numit din
vara aceea a propriei lor absolviri, de la care trecuseră,
iată, nu mai puţin de nouă ani. El, Andrei, care, după ce
învăţase undeva departe, la margine de ţară, cutreierase
lumea pe „mişcătoarele cărări” de apă, simţise primul
nevoia revederii. Aprinsese atunci „o lumină la catarg” – o
telegramă, adresată mai multora dintre foştii lui colegi, ca
şi fostei lui profesoare diriginte, conţinând propunerea unei
întâlniri, ce urma să devină tradiţională şi să se petreacă
de fiecare dată în ziua absolvirii unei noi generaţii de
George Şovu
liceeni.
Metafora – „lumină la catarg” – cu care denumiseră
de-atunci această întâlnire căpătase multiple semnificaţii.
Şcoala însăşi era privită ca un adevărat „catarg”, punct
înalt şi izvor de lumină, către care te îndrepţi cu gândul, cu
sufletul, ori cu întreaga fiinţă, de-atâtea ori, în atâtea
momente ale vieţii, fie din plăcere ori datorie, fie din nevoia
de a reîmprospăta contactul cu un şuvoi de putere şi
încredere neobosită în speranţă şi izbândă pe un drum pe
care eşti chemat să-l urci, să urci trudind şi bucurându-te!
„Lumină la catarg” devenise şi un fel de parolă a
generaţiei lor. Era de-ajuns ca cineva să dea un telefon şi
să rostească aceste cuvinte pentru ca cel ce le recepta să
înţeleagă imediat că la capătul celălalt al firului se află un
coleg sau o colegă purtând pe buze un gând bun, o
întrebare, o rugăminte, o propunere…
Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, zâmbea
acum, după ce îmbrăţişase pe toţi cei de faţă,
străduindu-se să răspundă, pe rând, întrebărilor ce-l
asaltau. Privirile sale, de un albastru-cenuşiu, în care se
topiseră parcă toate culorile şi tainele mărilor şi oceanelor
străbătute în ani de lungi călătorii, se plimbau de la o faţă
la alta, zâmbind şi ele cu luciri de oţel îmblânzit.
— Am o surpriză pentru toată lumea! se grăbi Andrei
Cernea să anunţe, spre a potoli şuvoiul de întrebări, pe
care-l presimţea în continuare (de câte ori se întâlnea cu
foştii săi colegi, în asemenea împrejurări, ori în altele, era
solicitat să le povestească, neapărat, despre ceea ce mai
văzuse în ultimele sale călătorii).
— Ce fel de surpriză? întrebă Cristina Văleanu, una
dintre doctoriţele clasei (în total erau trei: ea, Cristina,
Magda Ionăşan a doua şi Monica Dragu; lor li se adăuga,
dintre băieţi, Răzvan Bărbulescu, absent deocamdată,
urma să sosească ceva mai târziu, direct la restaurantul
unde obişnuiau să se întâlnească după ce plecau de la
liceu; de altfel, şi celelalte două fete – Magda şi
Monica – lipseau, ori nu sosiseră încă).
Andrei se îndreptă spre uşa sălii de clasă, deschise şi ieşi
pe Culoar, pentru ca după câteva secunde să pătrundă
înăuntru, de mână cu o fată.
— Ea e Anca, logodnica mea!
— Logodnică? se auzi glasul Cristinei ondulându-se
într-o mirare aproape răutăcioasă. De când?
— De astăzi! răspunse marinarul, firesc.
Un ropot de aplauze, ca un ecou al cuvintelor lui Andrei,
umplu sala de clasă.
Se făceau prezentările. Anca era o fată micuţă, abia
ajungea până la umărul lui Andrei, subţire, mlădioasă, cu
o faţă plăcută, zâmbitoare, cu ochi căprui, inteligenţi;
îmbrăcată cu bun-gust, ea concentra în juru-i priviri
cercetătoare şi zâmbete calde, ca nişte ferestre deschise
spre lumină.
— Bine că s-a găsit cineva să te ia şi pe tine! Acum, cred
că eşti mulţumit! Şopti un glas lângă umărul lui Andrei.
Era Cristina Văleanu, doctoriţa, care, ridicându-şi cu
semeţie privirile, tulbură cu două săgeţi verzi albastrul
oţelit al ochilor marinarului.
— Da, Cristina, răspunse tot în şoaptă şi Andrei, s-a
găsit, în sfârşit, cineva să mă ia şi pe mine.
Soţii Dănescu – profesoara de engleză şi ziaristul,
prezent şi de data aceasta la întâlnirea foştilor elevi ai soţiei
sale –, aflaţi în preajmă, ascultară miraţi şi cu îngrijorare
schimbul de replici dintre Cristina şi Andrei.
— Unele răni se vindecă foarte greu! spuse profesoara.
George Şovu
— Aşa se pare! răspunse acesta…
Cristina şi Andrei fuseseră prieteni buni în toţi anii de

liceu. Prietenia lor, o tandră şi caldă iubire de fapt, se
tulburase în clasa a XII-a, când Andrei şi-a rostit mai ferm
decât oricând hotărârea de a nu da examen de admitere la
Medicină, ci la Institutul de Marină de la Constanţa.
— Pentru ce? Pentru ce trebuie să pătimesc şi cu tine
ceea ce am pătimit cu tatăl tău? a întrebat într-o zi, a nu
ştiu cita oară, mama lui Andrei, desperată. Nu înţelegi că
nu mai pot să suport? Nu-ţi este milă de mine? Treizeci de
ani am trăit cu inima înspăimântată şi m-am zbătut mai
mult în singurătate. Tatăl tău a fost, o ştii şi tu bine, mai
mult pe mare decât cu mine, cu noi! Fiecare plecare într-o
nouă cursă a însemnat pentru mine încă o confruntare cu
moartea. De fiecare dată mă uitam la el înainte de a părăsi
pragul casei ca pentru ultima oară. Am avut noroc, s-a
întors de fiecare dată. Dar ce folos! El a fost aproape mereu
fără noi, iar noi… Acum ne-a părăsit de tot!
O înecase plânsul. Biata femeie!… Lui Andrei îi era cu
adevărat milă de mama lui. Suferise şi suferea cumplit
pentru că tatăl, ajuns la gradul de amiral la vârsta de
cincizeci şi cinci de ani, abia ieşit la pensie, se prăpădise,
pe neaşteptate, în urma unui infarct. Era spre sfârşitul
clasei a XI-a, în mai. Cu toate acestea, cu toate dureroasele
adevăruri pe care i le amintea şi reamintea mama sa,
băiatul era hotărât să urmeze aceeaşi carieră. Se
contaminase până în adâncul fiinţei sale de acest lucru, de
tot ceea ce văzuse, ca dovezi, la tatăl său, despre lumea
întreagă, pe care amiralul o cutreierase şi-o cunoscuse, de
tot ceea ce auzise despre această lume, a albastrului infinit
şi mişcător şi a uscatului cu atâtea chipuri şi seducătoare
taine. Degeaba! Nici el nu putea! Nu putea să renunţe! O fi
meseria de medic interesantă, importantă, „vitală”, cum îi
sublinia în atâtea rânduri mama sa, „bănoasă” pe
deasupra, dar pe el nu-l pasiona. Astfel că hotărârea lui,
odată luată, a rămas neclintită.
Atunci s-a petrecut ruptura între el şi Cristina. Fată de

medici, hotărâtă să urmeze de asemenea medicina, ea a
decis, tot atât de categoric pe cât o făcuse Andrei în ceea ce
priveşte profesia lui, că „nu-i trebuie în niciun caz un
marinar”, „un vântură-apă şi-un vântură-lume”! Dacă
aceasta îi este hotărârea, „n-are decât să şi-o păstreze, dar
cu ea a terminat!”
Uşor de spus! Uşor de procedat chiar în consecinţă! Dar
sufletul?! El nu ascultă prea uşor de hotărâri luate mai
ales de minte!
Suferinţa declanşată a ros în inimi nestingherită de
nimic, ani de zile. Cristina a devenit pustie şi rea. Nici
măcar reuşita la facultate n-a mai bucurat-o! Ani de-a
rândul a evitat orice fel de băiat sau de bărbat care încerca
să se apropie de ea. Pentru ca până la urmă să observe cu
surprindere că ea însăşi începuse să fie evitată. Rămăsese
singură! Era încă mândră, dar singură, tot mai singură!
Până într-o zi, când, desperată, şi-a scos mândria din
suflet, aruncând-o ca pe ceva nefolositor, şi a cedat
primului care a îndemnat-o să facă acest gest.
Era cu un an în urmă, în primăvară… Ieşise de la spital.
Ploua. Autobuzul cu care călătorea până acasă sosise în
George Şovu
staţie. A început să alerge, ca să-l prindă. A alunecat şi a

căzut. O arsură i-a fulgerat genunchiul drept, din care a
început să ţâşnească sângele prin ciorapul murdărit şi
rupt. În clipa aceea a simţit o mână viguroasă sprijinind-o
să se ridice, iar în urechi a primit, ca pe o şoaptă de
dragoste, încurajarea, desigur, mai mult ironică:
— Nu-i nimic, trece până vă căsătoriţi! Deşi căzătura e
semn că fenomenul se va petrece foarte repede. Iată, eu
sunt dispus să vă iau şi aşa… lovită la genunchi.
N-a mai scăpat de el până acasă. Era un bărbat de vreo
treizeci de ani, înalt, nu prea solid, nici frumos, nici urât,
care vorbea domol şi cu anume întorsături ale frazelor ce
atrăgeau atenţia. A sporovăit tot timpul, i-a împuiat capul
cu fel de fel. Iar ea, în ciuda comportării caracteristice (era
de obicei ironică, retezând scurt, cu ascuţiş de bisturiu,
orice fel de intenţie pe care-o simţea înaintând spre sine şi
care nu-i convenea) şi în ciuda însingurării ce şi-o
impusese în ultimii ani, ori poate tocmai de aceea, l-a
ascultat cuminte, din ce în ce mai liniştită, Cu atenţie, deşi
multe dintre cele auzite n-o interesau. A reţinut astfel,
dintre atâtea, că este inginer mecanic, că se numeşte Doru
Nenciu, că lucrează la un Ciclop şi că este necăsătorit, dar
că, desigur, vrea să se însoare.
Peste vreo zece zile, după ce depuse actele în vederea
căsătoriei, Cristina a auzit, întâmplător, pe o funcţionară
de la Oficiul stării civile şoptindu-i unei colege:
— Nici nu s-a răcit bine culcuşul de la plecarea celeilalte,
că a şi găsit înlocuitoare. Şi unde mai pui: asta e doctoriţă!
Iar el?…
L-a tras repede de mână afară.
— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? l-a întrebat,
privindu-l crunt.
— Ce-a spus, ce-a spus? N-am auzit nimic! s-a apărat
„inginerul” de vorbele Cristinei ca de muşcătura unei
viespi, dând să coboare scările clădirii.
— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? a repetat doctoriţa şi
mai apăsat. Ce e cu „cealaltă”?
— Ce să fie, dragă? a răspuns viitorul mire, zâmbind, în
timp ce o prindea de braţ, îndemnând-o să coboare.
Cealaltă a fost… a fost şi s-a dus!
— Cum „a fost”?!
— Aşa, bine, a fost! Adică, înaintea ta a mai fost cineva!
Un an, atât! Nu ne-am înţeles, şi gata: „Au revoir!” „Good
bye!” Şi s-a dus! Acum vreo două săptămâni, mai exact; în
ziua în care ne-am cunoscut, veneam de la divorţ, să ştii!
A simţit că i se face rău; chipul a împrumutat culoare de
var, ochii căutau rătăciţi în jur, iar picioarele, moi, călcau
parcă străine de trup. În cap şi în suflet se pornise furtună,
iar ea, Cristina, asculta bombănitul uraganului dinăuntru
fără să poată răspunde ceva.
— Dragă, dacă nu-ţi convine, a continuat „domnul
inginer”, în timp ce-o privea fără să fie impresionat cât de
cât, poţi să zici „Nu” de pe-acum, ce să mai aştepţi
întrebarea ăluia cu panglică peste umăr? Ne întoarcem,
retragem hârtiile şi… „Mi-a părut bine!” „Au revoir /” „Good
bye!” Mai căutăm, că asta e viaţa.!
Doctoriţa n-a spus „Nu” nici atunci, nici peste câteva
zile, ca răspuns la întrebarea tradiţională din momentele
oficierii căsătoriei, deşi între timp mai aflase că „inginerul”
era de fapt „personal TESA”, după propria lui expresie, mai
exact: recepţioner la Ciclopul cu pricina! Câştiga însă „cât
trei ingineri la un loc” după cam a ţinut s-o asigure, şi pe
deasupra, spre a-i satisface cât de cât orgoliul ei de
„intelectuală”, a informat-o că este student în anul II la
George Şovu
cursurile serale ale unei facultăţi a Academiei de Stadii

Economice.
Cristina se simţea propulsată parcă de o forţă
inexplicabilă pe drumul pe care pornise şi nu găsea în ea
puteri să se oprească. Astfel că a mers înainte,
nemaiauzind şi nemailuând nimic În seamă, iar după
căsătorie, ieşind pe uşa Oficiului Stării Civile, n-a găsit
altceva mai bun să rostească spre cunoştinţele aflate de
faţă, spre colegele de la spital sau spre fostele colege de
şcoală decât:
— Fetelor, de-acum am şi eu un bărbat! „
„Biata Cristina” a şoptit cineva din preajmă, cu lacrimi în
ochi.
Mireasa însă n-a auzit-o! Părea cu adevărat fericită. Era
frumoasă, faţa toată îi era numai zâmbet; atentă şi tandră
cu cei din jur, chiar şi cu ginerele, nu auzea de fapt nimic şi
nu vedea pe nimeni. Sperase până-n ultima clipă că
părinţii ei o vor ierta şi că vor fi de faţă, aşa cum s -ar fi
cuvenit în asemenea momente. Dar nu, nu veniseră! Cel
puţin, ai lui Doru se aflau undeva departe, în provincie.
— Ce să-i mai deranjăm, dragă? a răspuns el când
Cristina a cerut să-i invite la căsătorie. Le trimitem o
scrisoare după aceea, ca să ştie şi ei, şi „gata!” (De fapt, nu
apucase să-i anunţe că se despărţise de „cealaltă”, deşi pe
doctoriţă o asigurase că făcuse acest lucru.)
La restaurant, unde au petrecut câteva ore după
încheierea căsătoriei, proaspătul mire a băut zdravăn, până
s-a îmbătat şi-a început să facă scandal. Ou ocazia
aceasta, Cristina a aflat încă un lucru „îmbucurător”, şi
anume că bărbatul ei nu scapă nicio săptămână în care să
nu se îmbete, bine de tot, măcar o dată, şi că, ajuns în
această stare, plăcerea lui cea mai mare o constituie
scandalul!
„În principal, pentru asta l-a părăsit fosta soţie!” i-a spus
atunci un coleg de serviciu al lui Doru.
„Mă mir că în perioada care a trecut de când vă
cunoaşteţi nu şi-a dat în petec, a continuat altul,
de-alături. E drept că nu sunt mai mult; de trei
săptămâni!”
„Ei, a făcut şi el un efort! Merita, doar!” a mai adăugat
cel dintâi.
Doctoriţa a plâns pe săturate, căindu-se amarnic pentru
nechibzuinţa ei de-a dreptul strigătoare la cer! „Doamne,
Doamne, cine m-a blestemat”? strigau gândurile ei
învălmăşite. „Cine să te blesteme? se ridică unul mai treaz
dintre ele. Bineînţeles că nimeni! E o prostie să judeci
astfel!” Fata nu se putea însă opri din plâns; îi venea să-şi
muşte degetele, să-şi dea palme peste obraji, „să se dea cu
capul de pereţi”, cum îi spusese mama ei cu puţin timp în
urmă:
— Mai bine dă-te cu capul de pereţi, Cristino, decât să
faci asemenea gogomănie. Dă-te acum, că poate o să te
trezeşti! Mai târziu, degeaba ai să vrei s-o faci! Va fi
zadarnic! Ştii tu cine este acest individ? De unde îl cunoşti,
de pe stradă? Şi de când îl cunoşti? De zece zile?! Noi nu
avem nimic împotriva lui, chiar dacă nu ne place nici mie,
nici tatălui tău. Nu ştiu să-ţi spun precis de ce, dar nu ne
place! Aşa că mai aşteaptă, fata mea! Mai aşteaptă, că nici
sufletul tău nu e pregătit să-l primească! Simt foarte bine
acest lucru, sunt sigură că aşa el Tu eşti încrâncenată şi
atâta tot! Încrâncenată şi încăpăţânată! Dar nu s-a
terminat lumea, Cristino! Uite, nici Andrei nu…
— Să nu aud de Andrei! a răspuns ea atunci cu
înverşunare îndurerată. Şi mai ales, să nu te aud pe tine
George Şovu
vorbind despre! el! Pe voi! Nu voi sunteţi cei ce m-aţi obligat

să mă îndepărtez de el? Nu din cauza voastră am suferit şi
sufăr atâta? Acum, gata! S-a terminat! Am aşteptat destul!
Cu ăsta mă mărit! Fie ce-o fi!
Se uita la el cu silă, pe sub pleoapele umflate din cauza
plânsului. Îl potoliseră cei doi colegi de serviciu, care-i
ştiau foarte bine metehnele. Intervenise şi Şerban Giurcă,
aşa cum proceda el întotdeauna, sărind fără preget atunci
când cineva se afla în nevoie, ajutând cu tot ceea ce era în
stare să facă, ori de câte ori se punea ceva la cale, când se
organiza ceva. De data aceasta găsise la repezeală o
maşină, şi acum îl sprijinea pe mire să ajungă până la ea,
spre a-l trimite acasă. Cristina l-a urmat, s-a urcat şi ea în
maşină. Înainte de a închide portiera, i-a zâmbit trist şi i-a
spus:
— Iartă-mă, Şerbane! îţi mulţumesc mult! Te rog să
închei tu „lucrurile” aici! Vorbim mâine la telefon, încă o
dată, îţi mulţumesc!
— Ai grijă de tine, Cristina! i-a răspuns Şerban. Aici,
descurc eu totul, fii liniştită. În rest… — a încheiat el,
înălţând din umeri, neputincios –, vom trăi şi vom vedea…
Cine ştie?!
Fără să-i povestească chiar totul, ocolind deci cu bună

intenţie aspectele neplăcute, tristeţea din scrisoarea trimisă
de Şerban lui Andrei se simţea de la o poştă.
Nenorocirea căzută pe capul fostei sale iubite l-a
îndurerat adânc pe marinar. Cu atât mai mult cu cât de
când o întâlnise pe Anca el îşi recăpătase aproape total
echilibrul. Sufletul lui, bântuit de zbucium ca o mare de
furtună timp de ani de zile, îşi potolise talazurile,
străduindu-se, cu multă grijă şi aprinsă dorinţă, să
construiască, cel puţin la suprafaţă deocamdată, o oglindă
clară în care să se poată reflecta un nou chip, o nouă
fiinţă…
Se simţise atâta timp singur, faţă-n faţă doar cu
hotărârea sa neclintită, cu greutăţile caracteristice vieţii de
student-militar, cu asprimile câmpului de instrucţie, ale
nopţilor de gardă, ale exerciţiilor pe apă, în timpul cărora se
simulau tot felul de situaţii de viaţă sau de luptă ce
trebuiau rezolvate. Îl vegheau însă peste tot ochii
albaştri-cenuşii ai tatălui său, care erau şi ochii lui,
privirile acelea când blânde, când de oţel, deasupra cărora
se profilau, ca două aripi bogate şi grele, sprâncenele
stufoase, ce pâlpâiau în veşnică nelinişte.
Cu toată această veghe, ar fi dorit totuşi să -i fie mai
aproape mama, colegii, măcar unii dintre ei cu care fusese
şi rămăsese bun prieten, profesorii… Pe Cristina o purta în
suflet: ea era bucuria şi durerea lui totodată! Atunci i-a
venit ideea întâlnirilor din fiecare an, botezate cu metafora
„Lumină la catarg”.
Era într-o noapte pe mare, în timpul unui exerciţiu.
Vasul pe care se afla străbătea alene întunericul de smoală,
tăind cu deplină siguranţă, fără milă, trupul valurilor ce-i
ieşeau în cale. Bâzâitul înfundat al motoarelor se stingea
treptat, înghiţit de răsuflarea puternică a mării. Înaintau,
urmărind îndeplinirea unor comenzi prezente în ordine şi
înscrise pe bordurile aparatelor. Deodată, de undeva din
dreapta lor, de la o distanţă nu prea mare, au ţâşnit
semnale luminoase, al căror grai specific Andrei îl înţelegea
George Şovu
foarte bine: colegii de pe alt vas anunţau îndeplinirea unui

obiectiv din misiunea lor. Lui Cernea, acele lumini i s-au
părut însă ca un strigăt la început, ca o chemare de suflet
îndurerat, apoi, dimpotrivă, ca o încurajare ce se rostea în
noaptea cea neagră: „Hei, voi de-acolo, fiţi liniştiţi! Nu
sunteţi singuri!”
I-a povestit acest lucru într-o scrisoare lui Şerban,
dezvăluindu-i şi gândul acela al întâlnirii. A trimis în
acelaşi timp telegrame cu propunerea respectivă mai
multor colegi, ca şi „doamnei de engleză”, Mădălina
Dănescu. Entuziastul Giurcă, „suflet mare şi gând frumos”,
cum l-a numit cândva ziaristul Dănescu în urma unei
îndelungi convorbiri cu el, în timpul căreia îl întrebase de
mai multe ori „de ce vrea să se facă inginer agronom?”, i-a
răspuns prompt, spunându-i, printre altele: – Bătrâne lup
de mare, propunerea ta a fost acceptată cu ropot de
aplauze. Ea a aprins pe catargul cel mai înalt al fiinţelor
noastre o lumină ce sperăm să nu se stingă mult timp.
Aşadar, „Lumină la catarg!” Pe curând!
Când aflase despre această iniţiativă, Dragoş Dănescu se

gândise mult la încărcătura ei de frumuseţe. Ce bine ar fi
fost dacă cineva dintre cei ce constituiseră generaţia lui,
dacă dintre foştii lui colegi de şcoală s-ar fi găsit unul cu o
asemenea propunere! Ar fi rămas, desigur, într -o mai
strânsă legătură unii cu alţii, s-ar fi cunoscut mai bine, ca
oameni maturi de data aceasta, s-ar fi ajutat la nevoie, ar fi
pus poate la cale realizarea împreună a unor lucruri
frumoase, cu mai multă şansă de a rămâne, ar fi fost
scutiţi de unele dureroase surprize…
Festivităţile prilejuite de sărbătorirea centenarului şcolii
coincideau cu împlinirea a douăzeci de ani de la terminarea
liceului de către promoţia lui Dănescu. La întâlnirea de
zece ani, el nu fusese, la aceea organizată la cincisprezece
ani de asemenea nu putuse să participe. Acum era prezent
însă. Acum se va întâlni cu toţi colegii sau cu cei mai mulţi
dintre ei. Pe unii îi mai văzuse între timp, prin Bucureşti
ori prin diferite colturi de ţară, pe unde viaţa îi răspândise
şi-i fixase. Aceştia erau puţini însă; cei mai mulţi îi
rămăseseră departe, timp de douăzeci de ani.
Erau momente de mare emoţie, de încordare. Ti va
recunoaşte pe toţi? Nici nu încape îndoială! Cum să nu?!
Iată: „Tu eşti Cutare! Ce mai faci? Tu eşti Cutare! Tu…
Cutare! Dar tu?… Tu cine eşti?”
În faţa lui Dănescu se afla un omuleţ cocârjat, cu obrajii
căzuţi, scofâlciţi, care s-ar fi potrivit foarte bine cuiva a
cărui vârstă să fi numărat cel puţin optzeci de ani; buzele
crăpate, bătute de vânt, fără seva vieţii în ele, se străduiau
să nască un zâmbet, dar rezultatul nu era decât expresia
unei tristeţi răstignite peste cele două ţărmuri fragile, rare,
ale dinţilor îngălbeniţi de tutun, ochii însă erau vii, negri şi
adânciţi în orbite; bucuria ce s-a aprins în ei la început, în
momentul revederii, s-a înecat repede în durerea cu care se
părea că erau obişnuiţi, într-o durere, fără margini, a
sufletului…
— Cine eşti, omule? mai întrebă Dănescu cu glas
tremurat, simţind cum i se urcă în gât un nod dureros. Am
fost colegi?
— Cum, măi Dragoş, nu mă mai cunoşti? se auzi glasul
omuleţului din faţa sa. Ştiu că m-am schimbat mult, mult,
George Şovu
adăugă mişcându-şi capul într-o dureroasă meditaţie, dar

nu se poate să nu mă recunoşti. Adu-ţi aminte, într-un fel
eram idolul vostru, al şcolii, al oraşului acestuia…
— Sandule! strigă deodată Dănescu, îmbrăţişându-l.
Sandu Teodorescu! „Cangurul!” Extraordinar! Ce s-a
întâmplat cu tine? Ce-ai păţit?
— M-a călcat viaţa în picioare, Dragoş!
— Cum, pe tine?! Pe tine, care ţineai în mână vieţile a
sute şi sute de oameni, sufletele ce populau un stadion
întreg atunci când te aruncai, precum un cangur, dintr-un
colţ al porţii în celălalt şi nu lăsai să-ţi scape nicio minge,
nici măcar cele bătute la „păianjen”? Cine era portarul de
fotbal imbatabil în tot oraşul, în toată regiunea aceasta a
noastră? Sandu Teodorescu! „Cangurul”! Ce-ai făcut,
Cangure, cu tine? Pe unde te-ai pierdut?
— E o poveste întreagă, Dragoş, pe care am să ţi-o spun,
dacă vei avea timp s-o asculţi, o poveste aproape de
neimaginat!…
Dar au început festivităţile, programul lor a fost
aglomerat şi antrenant, iar Dragoş n-a mai apucat să
asculte povestea „Cangurului”. A plecat din oraş chiar fără
să-şi ia la revedere de la el. De la şcoală au mers la un
restaurant, într-un parc, apoi la altul, pe drum s-au
pierdut, şi până la sfârşit nu s-au mai întâlnit. La
Bucureşti, s-a gândit de mai multe ori la el; i-ar fi scris,
l-ar fi căutat poate, dar nu ştia nici măcar unde trăieşte.
Nu-şi notase adresa lui. Sigur că ar fi putut întreba,
eventual, pe alţi colegi, poate ştiau aceştia. Dar a pregetat,
nu şi-a găsit timp. Astfel că încet-încet, „Cangurul” a intrat
din nou în uitare…
— Dar Costel Drumea unde este? L-aţi văzut cumva pe
fostul meu coleg de bancă şi bun amic, Costel Drumea? a
întrebat Dragoş la un moment dat, în timpul festivităţilor,
pe cei din jurul său. El n-o fi venit?
— De unde să vină, de pe lumea cealaltă?
— Poftim?! Ce tot vorbeşti, Hârtiescule? întrebă intrigat
Dănescu pe cel ce-i răspunsese, şi pe care-l ştia consătean
cu Drumea.
— Dragoş, Dragoş! Se cunoaşte că n-ai mai fost de mult
timp pe-aici. Altfel, ai fi aflat că bunul tău prieten de
altădată nu mai este printre noi de aproape patru ani!
— Cuum?!
— Aşa precum ai auzit! Se îngrăşase rău, îşi îmbolnăvise
inima, şi într-o zi s-a rupt arcul maşinăriei! Şi gata!…
Dragoş Dănescu amuţise. Nu mai auzea nimic şi parcă
nu mai vedea nimic din tot ceea ce se afla în jur… Alerga
prin curtea aceea de forma unui pătrat, ascunsă între
clădiri, de mână eu un băieţel grăsuţ la faţă şi la trup, cu
pielea creolă, cu părul negru şi ochi ca de smoală
aburindă, alergau amândoi râzând prin curtea aceea, apoi
prin grădina şcolii, cât era ea de mare, se jucau de-a v-aţi
ascunselea, apoi iar râdeau şi alergau până la poartă, la
intrarea şcolii, ca să vadă dacă nu „le-a venit cineva
de-acasă”. De obicei, tatăl lui Costel era acela care venea
des, aproape în fiecare săptămână, câteodată chiar şi de
două ori într-un asemenea scurt interval. Era brutar şi
venea la oraş să cumpere ba făină, ba zahăr, ba una, ba
alta! Dădea, bineînţeles, şi pe la şcoală, încărcat de
bunătăţi. Astfel că dulapul în care Costel îşi păstra
lucrurile era o adevărată ispită pentru Dragoş, ca şi pentru
alţi copii. Abia aşteptau recreaţia cea mare din timpul
cursurilor, ori pauza cea mare din programul de
după-amiază, când îşi pregăteau lecţiile, ori momentele de
seară de dinaintea culcării, sau pe cele de dimineaţă, puţin
George Şovu
înainte de începerea cursurilor, ca să alerge la

dulapul-minune, în care găseau pâine albă şi proaspătă,
aşa de bună cum Dragoş nu mâncase niciodată (la ei, la
ţară, se făcea pâine neagră, din cauza făinii, măcinată la
moară de apă, cu piatră care zdrobea boabele de grâu);
găseau de asemenea în dulap cozonac frumos mirositor,
galben ca soarele, pufos ca un burete, care avea în trupul
său spirale, late cât degetul, din sâmburi de nucă; se aflau
în dulap şi pui fripţi, şi bucăţi mari de friptură din miel
fraged, şi rotocoale de caş afumat, şi mere ionatane sau
domneşti, şi gem de prune, şi… câte şi mai câte. Costel era
un copil bun la suflet, darnic şi tandru, iar Dragoş era
primul lui favorit, în calitate de coleg de bancă şi mai ales
de… sprijin permanent la învăţătură, la realizarea temelor,
la trecerea examenelor, chiar şi la… Întocmirea, când s-au
făcut mai mari, a scrisorilor de dragoste. Drumea iubea o
fată din sat de la el, elevă la un alt liceu din oraş. Se
întâlneau numai duminica, atunci când primeau învoire să
părăsească internatul; se plimbau de mână prin grădina
publică, aşa cum făceau atâţia alţi elevi, ori mai ales prin
parcul de deasupra acesteia, unde, pierzându-se printre
copaci, îndrăzneau să-şi apropie în fugă, ca într-o
fulgerare, buzele… spre a avea apoi la ce să se gândească o
săptămână întreagă. Gândurile lor se aşterneau adesea pe
hârtie, iar cele ale lui Costel găseau, de cele mai multe ori,
haină de exprimare – potrivită şi înfiorată – sub peniţa
subţire şi inspirată a lui Dragoş…
— Ştii că are un băiat aici în scoală, elev în clasa a XII-a?
Întrebarea lui Hârtiescu l-a trezit din visare.
— Ce-ai spus?
— Drumea, Costel Drumea, are un băiat mare, e elev în
clasa a XII-a, aici! Dacă vrei, putem să-l căutăm, să stăm
de vorbă cu el. E taică-său pe picioare. Cred că o să-ţi facă
plăcere să-l vezi. Şi lui, de altfel! Costel i-a vorbit de multe
ori despre tine, ţi-au citit cărţile…
— Da, da, să-l căutăm, răspunse Dragoş, cu gândul tot
la imaginile de altădată!
„Fără îndoială, adăugă el în gând, legătura aceasta între

membrii unei generaţii este atât de necesară. Tuturor ne
trebuie câte-o «lumină la catarg» către care să privim, în
care să avem încredere, de la care, la nevoie, să aşteptăm şi
să primim un sprijin…”
Privind la uniforma lui Andrei, impecabil călcată şi care

îi venea atât de bine (stăteau acum de vorbă, după ce Anca
fusese prezentată tuturor celor prezenţi), profesoara îşi
aduse aminte de o întâmplare. Îi şopti ceva ziaristului.
Zâmbiră amândoi, apropiindu-şi astfel din urmă o clipă
care atunci, cândva, îi impresionase atât de plăcut…
Primul an de student-militar se apropia de sfârşit. Andrei
se afla în faţa ultimei sesiuni de examene. Era într-o
duminică dimineaţă. Chemat la telefon de către mama sa, i
s-a comunicat că peste câteva ore va trece pe la el familia
Dănescu. Profesoara şi ziaristul primiseră cu plăcere
rugămintea ei, a mamei lui Andrei, ca, în drum spre
staţiunea Neptun, de pe malul mării, să-l viziteze la institut
şi cu prilejul acesta să-i aducă şi un pachet.
Într-adevăr, peste câteva ore a fost solicitat să se prezinte
la camera de primire a oaspeţilor. Emoţiile aproape că îl
sugrumau. Fosta lui dirigintă l-a îmbrăţişat cu drag, iar
George Şovu
ziaristul l-a salutat cu multă afecţiune.

„Ce vor spune oare? Vor observa?” se foia de zor un gând
al marinarului… În drum spre vorbitor.
Au observat, sigur că au observat!
— Andrei, ce s-a întâmplat Cu uniforma ta? a întrebat
Mădălina Dănescu în clipa în care s-a apropiat de el.
Flăcăul s-a înroşit până-n vârful urechilor.
— Vă rog să mă scuzaţi, s-a bâlbâit el, ştiţi, ieri am făcut
nişte exerciţii de… luptă şi… am murdărit hainele. Am aflat
prea târziu de venirea dumneavoastră, abia astăzi pe la
ora… Dacă ştiam mai devreme, o spălam astă-noapte.
Aşa… n-a avut timp să se usuce. Dar nu-i nimic…
— Ai să răceşti, nu se poate să rămâi aşa! a replicat
profesoara. Nu ai alte haine?
— Ba da, dar nu am voie să le îmbrac: uniforma de
paradă, cu care ieşim în oraş, la festivităţi…
— Bine, dar nici aşa…
— Lăsaţi, doamnă, că nu se întâmplă nimic! a îndrăznit
Andrei să spună. În anul acesta, de când am părăsit
culcuşul cald, chiar prea cald, de-acasă, m-am călit serios,
am trecut prin atâtea. Situaţia de faţă e un simplu moft!
Nu vă faceţi griji pentru mine.
— Totuşi, a insistat Mădălina Dănescu, să ieşim cel
puţin afară, la soare…
Au ieşit la soare, au stat de vorbă. Andrei se schimbase
mult, gândea şi vorbea ca un om matur. Ziaristul
Îşi aminteşte că a simţit atunci o plăcere deosebită să-l
vadă astfel, să-i asculte gândurile, opiniile.
— Iată, a fost de-ajuns un singur an pentru ca un tânăr
cu destule excese în felul de a fi, de a se manifesta să
devină un adevărat bărbat, echilibrat, serios, de încredere!
a remarcat el după ce-l părăsiseră pe Andrei.
— Un singur an, este drept, a răspuns profesoara, să nu
uităm însă cadrul în care s-a scurs acest an. Vorba lui nea
Pândele, de pe scara noastră: „Armata e… armată, domle!”
Restaurantul la care obişnuiau să petreacă vreo câteva

ore după întâlnirea de la liceu se afla în Parcul studenţesc,
pe malul drept al unuia dintre lacurile Bucureştiului.
Clădirea, frumoasă, cochetă, dispunea şi de o terasă
splendidă, mare, acoperită, spre care se cobora pe nişte
trepte maiestuoase, iar în continuare se profilau, ca nişte
panglici cenuşii, aleile parcului, şerpuind printre pomi
încântători şi printr-un rai de flori, pe care străbătându-l
ajungeai foarte curând să simţi răsuflarea întinderii de apă.
Giurcă alergase cu o maşină ceva mai înainte spre parc.
Trecuse pe la o florărie, de unde cumpărase mai întâi un
buchet bogat de garoafe albe – pentru Anca –, iar apoi alte
flori, multe, de toate culorile, pe care acum le împărţea
foştilor săi colegi, îndemnându-i să alcătuiască din ele o
boltă… de frumuseţe şi zâmbete fragede, plăcut
mirositoare, pe sub care să treacă cei doi logodnici.
Apărând în capătul scărilor, deasupra, şi văzând
spectacolul pregătit de Şerban şi de ceilalţi colegi ai lui
Andrei, Anca s-a emoţionat atât de tare, încât a început să
tremure din toată fiinţa. Giurcă a apărut însă imediat şi i-a
înmânat buchetul de garoafe albe, iar toţi ceilalţi,
„constructori” ai boitei de frumuseţe, au izbucnit în urale
sincere de „Mulţi ani trăiască!” Li s-a asociat orchestra,
alcătuită din câţiva tineri, înarmaţi cu tot felul de aparate
şi instrumente, care au intonat un marş solemn, potrivit cu
George Şovu
asemenea împrejurare. Un ropot de aplauze a încheiat acest

moment de aleasă tensiune a inimilor, după care toţi cei
prezenţi s-au aşezat în jurul meselor, ce-i aşteptau
încărcate de bunătăţi.
Cele două mame ale tinerilor logodnici, aflate, ca şi
aceştia, în centrul atenţiei, lăcrimaseră de bucurie şi de
emoţie. (Şi tatăl Ancăi, fost profesor universitar, murise cu
câtva timp în urmă, din cauza unui cancer, apărut pe
neaşteptate. Soţia acestuia, farmacistă, şi cele două
fete – Anca mai avea o soră, mai mică, acum elevă în clasa
a XI-a – rămăseseră de-atunci singure.)
Petrecerea se desfăşura într-o atmosferă plăcută: foştii
colegi, bucuroşi de revedere, întrebau care mai de care,
povesteau, se lăudau uneori cu ceea ce au mai făcut în
ultimul timp. Discuţiile se purtau fie în auzul tuturor, fie
cu vecinii din stânga sau din dreapta, ori cu cei din faţă,
după cum era cazul. Din când în când, dansau ori se
plimbau pe aleea din imediata apropiere a terasei. În
sfârşit, „totul era cum nu se putea mai bine”. Chiar aşa a şi
rostit cineva, remarcând că „de data aceasta se simte mai
bine decât oricând”, pentru că „totul este cum nu se poate
mai bine!”
După câteva clipe însă, în capătul scărilor, deasupra
terasei, a apărut un scandal: doi ospătari se luptau să
oprească un individ care voia să coboare scările şi care,
beat fiind, abia se putea ţine pe picioare, rostogolea peste
ei, ca şi în auzul tuturor, înjurături şi vorbe de ocară. La un
moment dat, uitându-se peste mesele de pe terasă, a
început să strige:
— Credeai că nu te găsesc, ai? Aşa sperai, spune! Spune,
femeie ingrată ce eşti! Va să zică eu mă muncesc să-ţi aduc
acasă grămezi de bani, chiar dacă mai mototoliţi (şi în
timpul acesta scotea de prin buzunare ghemotoace de bani
mototoliţi, e-adevărat, pe care le presăra de sus sau le
arunca în faţa ospătarilor ce-l imobilizaseră), iar tu să
petreci, să te întinzi, cine ştie pe Unde, cu foştii colegi! Cu
mine ţi-e ruşine, ai, ţi-e ruşine! De mine fugi! Credeai că
nu te găsesc! Am antenele mele, cucoană, ce crezi? Aşa că
te-am găsit, am venit să te iau. Treci acasă! Hai, imediat!
Faţa Cristinei Văleanu devenise de ceară. Mâinile îi
tremurau, buzele la fel, iar din ochi i se rostogoleau şiroaie
de lacrimi. Doru Nenciu întrecuse de data aceasta orice
măsură. „Aşa nu se mai poate! „şi-a spus doctoriţa.
Deocamdată însă, trebuia să-l scoată imediat de acolo. Au
ajutat-o câţiva bărbaţi, care l-au potolit, urcându-l într-o
maşină, adusă în grabă de acelaşi harnic şi mereu
întreprinzător Şerban Giurcă.
— Ce păcat de fata aceasta! Mare păcat! a rostit
profesoara Mădălina Dănescu.
Orchestra a început să cânte un tangou. Cei mai mulţi
s-au prins în dans.
Anca şi Andrei sunt parcă o singură fiinţă… Se

cunoscuseră în anul acela, în martie, deci de aproape patru
luni. Fata se întorcea de la o mătuşă de-a ei din Constanţa;
Andrei venea acasă, după o cursă de trei săptămâni. S-au
întâlnit în avionul de Bucureşti; s-a nimerit să aibă locuri
alăturate. La aeroport, marinarul a întâlnit o cunoştinţă;
acesta era cu maşina: o aşteptase pe soţia lui. I-a luat şi pe
ei. Andrei a coborât odată ou Anca, în poarta casei
acesteia. Au mai stat de vorbă, era într-o sâmbătă seară. A
George Şovu
doua zi, duminică, marinarul i-a telefonat, invitând-o la

plimbare. Era o zi splendidă. Andrei a scos din garaj
maşina ce-i rămăsese de la tatăl său. Aşa a început
prietenia lor, iubirea lor. Anca era o fată bună, serioasă şi
modestă, după cum şi-a putut da seama Andrei. Nu s-a
speriat de meseria lui, de perspectiva unor săptămâni sau
luni de singurătate.
— O să avem copii, a spus ea într-o zi, când iarăşi a venit
vorba despre plecările lui. Voi avea atâtea de făcut!
De-atunci, vorbele acestea, înţelesurile lor tălăzuiesc
frumos în fiinţa marinarului, murmurându-i permanent un
cântec cald de tainică fericire…
— Cine dintre dumneavoastră se numeşte Octavian

Mincu? întrebă un ospătar de sus, din capătul scărilor. Să
poftească la telefon!
— Mi-a născut nevasta, fraţilor! ţipă Octavian,
ridicându-se în grabă de la masă. Eu sunt, eu sunt!
continuă el, făcând semne cu mâna ospătarului, în timp ce
alerga, printre mese, către telefon.
După câteva minute se întoarse strigând:
— Oameni buni, am un băiat! Un băiat, auziţi? Am un
băiat! Andrei, să ştii că-i pun numele tău! Te superi? în
cinstea acestei zile fericite şi pentru mine, şi pentru tine!
Andrei o să-l cheme, Andrei Mincu! Ce zici?
Ce să zică? Andrei râdea. Se bucura şi el odată cu
proaspătul tată al unui băieţel care o să-i poarte numele.
— Şi dacă vrei, îl fac şi marinar, să ştii! Inginer
electronist, ca şi tine!
— Bine, Tavi! răspunse Andrei, menajându-şi prietenul
atât de entuziasmat. Bine! Numai că până atunci e drum
lung, omule! Şi-apoi, mai trebuie întrebat şi el, el – Andrei
Mincu! Ce zici? Iar, deocamdată, micuţul tău nici nu ştie
cum îl cheamă!
Toată lumea a izbucnit în râs. Se grăbeau cu toţii să-l
felicite pe Octavian, urându-i noroc copilului şi izbândă în
viaţă.
— Da! „Noroc” şi „Izbândă”! Trebuie şi „noroc”, spuse la
un moment dat fericitul tată. Norocul meu a fost, în primul
rând, Elena!
— Ingrate creaturi sunt uneori copiii! a rostit, ca pentru
sine, mama lui Andrei.
— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, n-am vrut să jignesc
pe nimeni! răspunse Octavian, care auzise foarte bine
replica. Vă gândiţi la părinţi, desigur. De pildă, eu, iată,
sunt părinte pentru a doua oară. Aţi văzut cât mă bucur că
mi-a apărut un suflet pe lume, un suflet din sufletul soţiei
mele şi al meu. Bucuria mea este într-adevăr sinceră. Am şi
o fetiţă, e mare acum, are cinci ani; în curând va fi
şcolăriţă. E un copil bun, un suflet ales, inteligentă,
sensibilă. E o permanentă sursă de bucurie pentru noi. Şi
chiar dacă nu tot ce face ea, dacă existenţa ei în casa
noastră nu înseamnă numai bucurie, ci, dimpotrivă, şi
grijă şi necaz, uneori încordare, alergătură, eu socotesc că
aceasta e datoria părinţilor. Ea nici nu trebuie pusă în
discuţie. Iar pentru îndeplinirea unei asemenea îndatoriri,
grea, recunosc, orice părinte adevărat nu trebuie să ceară
nimic! Dar absolut nimic! El, părintele, datoria să şi-o facă!
Cât mai bine, atât cât poate el! În rest, intră în joc
George Şovu
îndatoririle altora. Ale copiilor, de exemplu. Vă gândiţi la

recunoştinţa şi la dragostea cu care aceştia ne sunt datori?
E dreptul dumneavoastră să vă gândiţi, după cum mă
gândesc şi eu! Dar nici acestea nu trebuie puse în discuţie,
măsurate, cântărite! Ele sunt ca un dat: sunt, sau nu sunt!
Atât! V-a deranjat, desigur, de ce am spus că norocul meu
a fost în primul rând Elena, adică soţia mea! De ce n-am
numit-o mai întâi pe mama mea, de ce nu m-am gândit la
tatăl meu?! Dar ei sunt părinţi, doamnă, ce mi-au dat ei, ce
au făcut ei pentru mine s-au înscris în ordinea acelei
datorii despre care vorbeam. Au fost datori! Firea lucrurilor
trebuia respectată. Pe când Elena, ea mi-a apărut în drum
ca un adevărat noroc, cel mai mare pe care mi l-a oferit
viaţa! N-o cunoaşteţi pe soţia mea, desigur! Nu-i nimic! Vă
spun eu, doamnă, vă asigur, e o minune! O minune de om,
de femeie! Iar pentru mine un mare noroc! Cel mai mare!
Când Octavian a cunoscut-o pe Elena, aceasta avea
şaptesprezece ani. Şi el tot şaptesprezece avea, şi câteva
luni! îi împlinise în august, iar atunci era noiembrie, pe la
început. Amândoi se aflau în clasa a XI-a. Învăţau la licee
diferite. Părinţii Elenei, muncitori, se mutau într-un bloc
vecin cu cel în care stătea Octavian.
Întâlnirea s-a petrecut într-o zi cenuşie, de toamnă, cu
ploaie măruntă şi deasă, cu vânt, care zvârcolea picăturile
de apă în toate părţile, plesnind cu ele peste feţele
oamenilor. Octavian tocmai ieşise să cumpere pâine. Văzu
pe trotuarul de vizavi o maşină, un camion, din care doi
oameni descărcau bagaje: mobilă, saci, cutii… „Vai de capul
lor, îşi spuse el, pe vremea aceasta şi-au găsit să se mute?”
Se gândi însă că cine ştie ce i-a obligat s-o facă, probabil că
stabiliseră pentru ziua de azi…
Puteai să ştii că o să fie un asemenea timp? Ieri, de
pildă, a fost foarte frumos. Începând de azi-noapte însă…
„Dar în ce apartament S-or fi mutând? Au făcut schimb cu
cineva, desigur!”
Cu pâinea sub braţ (o cumpărase, între timp), se
îndrepta spre intrarea blocului său, când privind din nou
spre trotuarul din faţă văzu o fată luptându-se cu două
valize mari şi probabil destul de grele, din moment ce mai
mult le târa.
„De ce n-o fi luând una singură, nenişorule? îşi spuse
Octavian intrigat; chiar dacă plouă – începuse şi mai tare –,
dar cu amândouă îşi rupe mâinile, pur şi simplu.”
Rugă pe un băieţel, un vecin de apartament, pe care-l
văzu în uşa blocului, să ia pâinea şi s-o ducă, sus, în casă
(locuiau la etajul VII), iar el trecu în grabă strada şi se
repezi drept la geamantanele fetei.
— Vrei să-ţi rupi neapărat mâinile? i se adresă, fără
niciun fel de altă introducere; ţi-a spus cineva că n-o să
mai ai nevoie de ele? Sau mijlocul? Păi, nu e păcat de…
tine? — şi o învălui într-o privire caldă, de sus şi până jos.
Mamă, ce frumoasă eşti! exclamă Octavian, cu privirile
lipite de chipul fetei. Iar, după câteva secunde, apucând
cele două valize, spuse: Ia lasă-mi-le mie!… Oho! mai zise,
abia ridicându-le de jos şi pornind cu ele Spre intrarea
clădirii.
Le aşeză în hol. Se întoarse apoi către fată, care venea
agale în urma lui, zâmbind. Era înaltă, aproape cât
Octavian de înaltă, subţire la trup, îmbrăcată cu nişte blugi
vechi, care veneau însă foarte bine pe picioarele ei lungi şi
frumoase, şi cu un pulover gros, din lână, ce-i scotea în
evidenţă bustul, cu sânii formaţi, vibrând la orice mişcare.
Toate acestea, băiatul le observă în câteva clipe, deoarece
George Şovu
ochii lui se opriseră, ca şi acum câteva minute, pe chipul

acela de madonă, descinsă parcă din icoanele bisericilor:
obrazul era fin şi catifelat, de un roz-pal, nasul mic şi
drept, buzele delicate, dar pline de viaţă, ochii de un
albastru senin, iar părul… părul era o minune de aur
moale şi buclat, pe care însă îl chinuia acum cu nemilă şi
nepăsare vântul nesuferit şi umed.
— Te rog să mă ierţi pentru stilul „abrupt” în care te-am
abordat! Mă cheamă Octavian. Vezi să nu-mi spui cumva
Tavi, că nu-mi place.
— Elena – răspunse fata, întinzându-i camaradereşte,
mâna. Nici mie să nu-mi spui Nuţi, că nu-mi face plăcere.
— Vă mutaţi aici? La ce etaj?
— La VII!
— Coincidenţă: şi eu stau tot la VII, în blocul de vizavi. O
să-ţi spun bună dimineaţa de la aceeaşi înălţime a…
ferestrei! în ce clasă eşti?
— A XI-a!
— Excelent! Şi eu! Nu poţi să fii la liceu cu mine, că te-aş
fi cunoscut. O asemenea frumuseţe nu putea să treacă
neobservată!
Nu, nu erau colegi de liceu!
Şi-a făcut de lucru pe lângă ea până au terminat de
cărat toate bagajele din stradă. L-a căutat între timp, ca
să-l cheme în casă, unul dintre fraţii mai mici – avea doi, şi
încă gemeni, elevi în clasa a IV. Nu s-a dus, bineînţeles! Şi
Elena avea un frate, pe Adrian, în vârstă de treisprezece
ani, dar acum era internat în spital: i se făcuse, de două
zile, operaţie de apendicită…
Urcând şi coborând de câteva ori scările, gura nu i-a stat
o clipă, a înşirat verzi şi uscate: despre sine, despre ai lui,
despre colegi şi prieteni… dar câte nu i-a spus acestei fete,
pe care o cunoştea parcă de când se născuse, faţă de care
era îndemnat – aşa, fără nicio explicaţie, desigur – să nu
aibă nicio reticenţă! O simţea atât de apropiată de sufletul
lui, parcă toată viaţa o căutase, şi acum era nemaipomenit
de fericit că a întâlnit-o. De aceea i s-a confesat, i s-a
lăudat… I-a vorbit şi despre aparatele „inventate” de el, ca
de pildă, despre cel cu care bruiază toate radiourile
vecinilor, încât aceştia, ieşind, pe rând ori în acelaşi timp,
în uşile apartamentelor, încep să strige: „Octavian,
Octavian, încetează!” Momentul cel mai palpitant a fost
acela în care a ajuns să-i spună despre romanul poliţist pe
care îl scria: Hoţii de bijuterii!
— Ce zici de titlu? a întrebat-o el pe Elena.
— Cam banal, dar atrăgător. A fost, parcă, mai de mult
un film italian: Hoţii de biciclete!
— Da, ştiu, am auzit şi eu despre el; Hoţii de biciclete e,
într-adevăr, un titlu banal, pe când al meu… Şi-apoi,
chestia asta cu bijuteriile, foarte interesantă de altfel,
palpitantă şi, la urma urmei, adevărată – pentru că am
pornit de la un caz pe care-l cunosc foarte bine – e numai
un moft, o problemă de suprafaţă. În principal, conflictul
se construieşte în jurul unei probleme de spionaj! Înţelegi?
De spionaj economic, care implică, desigur, şi dimensiuni
politice… Interesant e însă faptul că, aproape de…
cunoştinţa noastră, am acolo o eroină (personaj negativ în
aparenţă) pe care atunci când am descris-o am avut în
minte un chip ca al tău… Visam, de mult un asemenea
chip! a adăugat Octavian, meditând ca un visător.
— Va să zică: un chip ca al meu – pentru un personaj
negativ! Cum ţi-ai permis aşa ceva? a întrebat Elena,
simulând supărarea.
— Ţi-am spus că doar „în aparenţă”… În realitate, fata,
George Şovu
secretară a unui mare om de ştiinţă, a unui savant, de la

care „fură” documentele unei invenţii extrem de valoroase,
spre a le „vinde” unui spion străin, ajută la demascarea
unei întregi reţele de spionaj. Interesant, nu?
— E o schemă, şi nici măcar originală, sublinie fata,
dezumflând pe jumătate balonul cu care Octavian tot
încerca să zboare prin faţa ei. Observând însă cum chipul
lui se întunecă, adăugă, spre a nu-l supăra prea tare (n-ar
fi putut să spună de ce, dacă ar fi întrebat -o cineva, dar
nu-i displăcea lăudăroşenia lui, mai ales nu-i displăceau
preocupările pe care le avea, despre care vorbea): depinde,
fireşte, de cum prinde viaţă o asemenea schemă, aici e
totul!
— Păi, aici e totul! repetă Octavian, luându-şi din nou
avânt. Iar în problema aceasta, a felului în care… mă rog,
cred că am reuşit o serie de lucruri… În sfârşit, sper să le
poţi citi cândva… Închipuieşte-ţi ce ai să simţi când ai să
vezi în vitrinele librăriilor volumul pe care o să scrie mare
şi frumos: Octavian Mincu – Hoţii de bijuterii – roman
poliţist.
— Nu ştiu ce am să simt atunci, sper să nu fie prea
departe clipa… spuse fata cu o ironie îndulcită într-un
zâmbet frumos, deocamdată simt însă că… nu mă mai ţin
picioarele, iar mâinile, de care tu te îngrijorai, şi mijlocul
parcă sunt făcute din bucăţele ce abia se mai ţin unele de
altele…
— Te rog să mă ierţi pentru sporovăiala mea neroadă…
Ţi-am bombardat auzul cu toate prostiile mele.
— Dimpotrivă, îţi mulţumesc, răspunse Elena cu căldură
în glas, îţi mulţumesc pentru tot – pentru ajutor şi pentru
cunoştinţă…
— Nu te-ai supărat pe mine? întrebă Octavian sincer
interesat.
— Nu ţi-am spus? Dimpotrivă! Pe… curând! Când înveţi?
— Dimineaţa!
— Şi eu!
— E bine! rostiră amândoi deodată!
S-au despărţit râzând…
De-atunci, viaţa le-a rămas un zâmbet, în ciuda atâtor
încordări prin care au fost nevoiţi să treacă.
Văzând că nu au încotro, la sfârşitul clasei a XII-a, la
vreo zece zile de la terminarea bacalaureatului, părinţii i-au
lăsat să se căsătorească. Dar Şi unii, şi ceilalţi, oameni
modeşti, cu greutăţi, i-au avertizat că în facultate nu-i pot
ţine (dacă ar fi fost singuri, fiecare ar fi avut probabil
bursă, era altceva, dar aşa, o familie, nu se poate, trebuie
atâtea, vin atâtea…).
Nici nu e nevoie! au spus ei. Vom munci, vom trăi pe
propriile noastre picioare!
Şi într-adevăr, s-au angajat la întreprinderile la care au
fost repartizaţi de liceele absolvite: Octavian – la o mare
unitate industrială, constructoare de maşini, iar Elena la o
fabrică de confecţii Şi tricotaje. Băiatul şi-a perfecţionat, în
scurt timp, calificarea ca strungar, după care şi-a efectuat
stagiul militar, iar fata, pricepută şi la desen, cu fantezie, a
fost cooptată în atelierul de creaţie, unde a ajuns în curând
o specialistă dintre cele mai apreciate. Din verva căutărilor
de altădată ale lui Octavian s-au concretizat – în anii care
au trecut de atunci – nenumărate inovaţii, de Pe urma
cărora a câştigat şi întreprinderea, dar şi tânărul strungar.
Numele şi chipul lui, aşezate la ioc de cinste pe panoul de
onoare al uzinei, au apărui de mai multe ori şi în presă,
devenind familiare multor cititori, chiar dacă în vitrinele
librăriilor nu s-a putut vedea încă o carte cu titlul Hoţii de
George Şovu
bijuterii, pe care să figureze numele Octavian Mincu…

— Bravo, domnule Mincu! îi zise Anca, înaintând spre el
zâmbitoare şi întinzându-i mâna. Te felicit de două ori: o
dată pentru băiat (într-un fel, o să ne fie şi nouă foarte
apropiat, spuse ea, îndreptând priviri frumoase şi fericite
spre Andrei), iar în al doilea rând, pentru norocul dumitale,
ce se cheamă Elena, şi în mod deosebit pentru felul în care
ne-ai vorbit astăzi despre acest noroc!
— Şi eu te felicit, Tavi, spuse doctorul Răzvan

Bărbulescu, strângând mâna lui Octavian Mincu.
— În aceeaşi măsură te felicit eu, Răzvane, pentru
micuţa ta domnişoară, sosită pe lume acum trei zile!
împreună am dăruit vieţii, deci, încă o pereche. Să fie
fericiţi! Să aibă destin bun şi luminos!
Ciocniră cu toţii paharele în cinstea vieţii, „care a fost şi
trebuie să rămână victorioasă, în ciuda atâtor ravagii pe
care moartea le face, clipă de clipă, în teritoriul ei”, după
cum a ţinut să sublinieze tânărul medic, sosit doar de
câteva minute în mijlocul foştilor săi colegi.
Venea direct de la spital. Fusese de gardă toată noaptea
şi lucrase apoi, în continuare, până acum o oră în urmă.
Povesti că participase, împreună cu doctorul Cristea, cu
care lucrase în echipă, la nu mai puţin de nouă operaţii.
— Poate că vi se pare aberant ce spun, dar la Urgenţă
acest lucru nu este decât un element obişnuit al acelei
rezistenţe disperate pe care oamenii – medici şi pacienţi – o
opun permanentei şi viclenei ofensive a morţii. În faţa
ultimului caz, cel de-al nouălea, eu nu mai puteam, mă
clătinam pe picioare. M-am uitat la doctorul Cristea: era şi
el de nerecunoscut, avea pe faţă o paloare cadaverică şi mă
privea rătăcit, cu ochii înroşiţi, în urma unei concentrări şi
a oboselii duse dincolo de puterile obişnuite ale unui om.
Bolnavul avea o cangrenă oribilă la piciorul drept, care
trebuia să-i fie imediat amputat de la genunchi, în speranţa
salvării vieţii. Carnea era aproape putredă şi mirosea
îngrozitor. Nu te puteai apropia. Doctorul Cristea, medic şi
om de excepţie, a rugat să intervină altă echipă de
specialişti, mai puţin solicitaţi în noaptea aceea. Dar cu
toţii se aflau îţi sălile de operaţie.
Nu puteam lăsa omul să moară în faţa noastră – un
bărbat de nici treizeci şi cinci de ani, cu doi copii mici
acasă (făcuse un accident şi stătuse aşa vreo două
săptămâni, fără să-şi dea seama de nenorocirea ce-l
păştea). Ne-am apucat de lucru, i-am tăiat piciorul, l-am
salvat de la moarte, chiar dacă a rămas invalid. Dar la
sfârşitul operaţiei, mie mi s-a făcut rău; m-am liniştit, în
parte, vomând. Doctorul care operase simţea aceeaşi
senzaţie cumplită de vomă, dar nu putea să facă acest
lucru, nu reuşea. Cineva – o asistentă – l-a sfătuit să şi-o
provoace, aşa cum se face în mod obişnuit, prin
introducerea unui deget ori a unui tub în gură, care să
determine reacţia respectivă. Procedând astfel, în urma
unui spasm violent, ficatul medicului, atât de greu încercat
în noaptea respectivă, ca şi în atâtea alte dăţi, a făcut un fel
de explozie, s-a produs în el o ruptură. Sângele i-a năvălit
pe gură şi pe nas. Doctorul se stingea sub ochii noştri.
Singurul om care l-ar fi putut opera, de data aceasta pe el,
era profesorul Paulescu, la ora aceea – 3 noaptea – bolnav
într-o rezervă a spitalului, cu 39 de grade temperatură, în
George Şovu
urma unei duble pneumonii.

L-am sculat, l-am adus în sala de operaţie şi, sprijinit,
pur şi simplu, din spate ca să nu se prăbuşească, l-a
operat pe colegul său mai tânăr, salvându-i viaţa… Dar
dacă nu era Paulescu?! Dar dacă nu reuşea?! Ar fi fost
mare păcat!… Aşa, să sperăm că doctorul Cristea va mai
salva el însuşi, de-acum înainte, atâtea alte şi alte vieţi!
10
Virgil Purcărea, „matematicianul” (era profesor de

matematică la un liceu în provincie), nu vorbise aproape
deloc. În general era el tăcut, retras, dar astăzi nu scosese
mai mult de câteva cuvinte, şi acelea ca răspuns la unele
solicitări ale dirigintei.
— Ce-ţi face fetiţa, Virgile? îl întrebă la un moment dat
Răzvan. Tot aşa…?! (Voia să spună: cu aceleaşi manifestări
curioase, adică ţipă, fără niciun motiv, din senin, se repede
uneori cu dinţii în carnea copiilor pe care-i întâlneşte în
cale ori în a celor ce-i sunt tovarăşi de joacă, ori sparge,
sparge totul în jurul ei – vaze de flori, oglinzi, geamuri,
farfurii…)
— Hm! S-a mai potolit, răspunse profesorul, cu un
zâmbet enigmatic pe buze. N-are încotro! Se face mare
de-acum!
— Ţi-am spus eu?! Erau manifestări ale unei copilării
mai… sucite puţin (nu găsise alt cuvânt, şi fără îndoială că
cel folosit nu spunea prea multe, dar… cu cât mai echivoc,
cu atât mai bine – se gândi Răzvan).
— Da! Sigur… mai „sucite”, repetă Virgil, gândindu-se
încă o dată, cu spaimă, la aceste „sucituri”, care ar putea
să-i rămână toată viaţa şi care cine ştie din ce izvor
proveneau…
În ziua aceea se simţea cu adevărat fericit, pentru că

făcuse fericit pe altcineva, pe un om prin apropierea căruia
atâţia treceau fără să le pese, fără să-l privească o dată cu
atenţie, aşa în general, sau pe bucăţele, fără să se întrebe
ce se află dincolo de masca aceea a unui chip nici frumos,
nici urât, în spatele ochilor acelora din catifea maro, puţin
decolorată, pe jumătate moartă, dincolo de hainele
potrivite, cam fără gust la culori şi croială, pe un trup ce ar
fi putut să fie ispititor, fără să lase însă această bănuială,
dar mai ales treceau fără să intuiască ce vifor se zbate ori
ce apă lâncedă bolboroseşte în inima acelei fiinţe, a acelui
om.
El, Virgil Purcărea, student în anul IV la Facultatea de
Matematică, în curând – adică nici peste două luni, era
atunci în mai – viitor absolvent, se uitase în ziua aceea la
omul cu pricina, adică la o colegă de an, studentă foarte
bună, premiantă, fată serioasă, cuminte, care străbătea
culoarele facultăţii în tăcere, strecurându-se mai mult pe
lângă pereţi, aproape ca o umbră, ferindu-se parcă mereu
să nu deranjeze pe cineva. În sălile de seminar însă,
prezenţa ei se făcea imediat simţită, pentru că ea se afla
mai tot timpul în centrul atenţiei, umplând de zeci de ori
tabla de scris cu fel de fel de formule, dezlegând probleme,
exerciţii, propunând soluţii mai puţin frecventate, chiar de
către profesori, nu mai vorbesc de asistenţi… Da, aici, în
sălile de intensă, rafinată activitate intelectuală, ea, Lucia
Vasiliu, era imbatabilă. Dar când seminariile se terminau,
totul murea parcă în jurul ei; colegii şi colegele îşi vedeau
George Şovu
de treburile lor, fiecare avea o prietenă sau un prieten, se

plimbau, mergeau la spectacole, petreceau împreună… Ea,
Lucia, rămânea mereu singură. Pe ea n-o abordase
niciodată un băiat sau un bărbat pe stradă – aşa cum se
întâmpla cu atâtea dintre colegele sale, dintre fetele de la
cămin; pe culoare, în sălile de curs sau de seminar, la
bibliotecă, niciun coleg – cunoscut sau student la o altă
facultate – nu-i spusese niciodată vreo vorbă care să fi
bătut dincolo de obişnuit, de banal; ei nu-i zâmbise, aşa,
într-o doară, nimenea, nici măcar băieţii mai obraznici ori
puşi pe şotii; nu-i spusese nimeni o vorbă în doi peri, care
eventual s-o jignească ori să-i aducă, pentru câteva
secunde, sângele în obraji! Nimic deci din toate acestea! De
ce?! se întrebase de atâtea ori fata. De ce? se întrebase şi
Virgil Purcărea de la o vreme, de când începuse să observe
fenomenul.
Şi ea, şi, iată, de câtva timp şi Virgil, fiecare deci, la
rândul său, îşi spusese: „Nu e drept! Pur şi simplu: nu e
drept! Păi, cum vine asta? Sunt în jurul nostru fiinţe lipsite
de orice merit, dar cărora viaţa le oferă din plin tot ceea ce
doresc! De pildă, priviţi fetele, femeile în general (ca să
rămânem la domeniul aflat în discuţie): câte dintre ele nu
ne surprind pentru faptul că, bunăoară, deşi urâte,
îmbrăcate ca nişte ţopârlance, fără niciun fel de gust,
„sorcove” de fiecare zi, deşi negospodine sau leneşe şi…
s-ar mai putea înşira în continuare atâtea alte asemenea
„calităţi” –, câte din acestea, deci, nu se căsătoresc cu
bărbaţi buni din toate punctele de vedere, sau măcar
acceptabili, oricum superiori lor?! Şi, dimpotrivă, câte fiinţe
delicate, alese, de multe ori şi ca înfăţişare, nu numai ca
spirit, serioase, harnice, bune – în adevăratul înţeles al
cuvântului – nu „trec neobservate, aflându-se în aşteptare,
în frământare şi întrebări care le otrăvesc sufletul, în
spaime ce le strică echilibrul, determinându-le la cine ştie
ce gesturi desperate! Şi atunci: unde este dreptatea?! De ce
se întâmplă ori se pot întâmpla astfel de anomalii?!
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: din cauza
oamenilor. Ei sunt cei care greşesc în variate forme şi
împrejurări. Unii nu au, de pildă, curajul să înfrunte
obrăznicia (se ştie că nu de puţine ori asemenea
manifestări rămân fără replică potrivită, tocmai pentru că,
deranjând prea tare, inhibă, şi cei ce se manifestă ca atare
scontează pe o asemenea reacţie din partea acelora cu care
vin în contact, pe care îi violentează cu vorba, gestul,
înfăţişarea sau fapta lor); alţii nu au tăria să se dea la o
parte din calea tentaţiilor, mai ales când acestea ţâşnesc
din izvoare dubioase, din care răul duhneşte de la o poştă,
iar alţii, dimpotrivă, caută asemenea ¡făgaş de viaţă şi cu
cât se afundă mai mult în el, cu atât se simt mai fericiţi,
pentru că otrava, întunecându-le orice lumină, le nivelează
simţirea şi gândirea, scutindu-i de orice „bătaie de cap şi
zvâcnire de inimă”; se întâmplă apoi să bată la ochi
poleiala, lustrul de înfăţişare ori de vorbă, care, luând
ochii, pot lua în stăpânire şi „lumea” de dincolo de ei, şi
până să se trezească cel orbit, nu arareori e prea târziu! Şi
câte nu se mai întâmplă sau se pot întâmpla! Iată, de pildă,
între altele, şi această anomalie, potrivit căreia fata, femeia
trebuie să aştepte, să aştepte uneori ani mult prea mulţi,
mai ales când nu face parte din categoria „atacantelor”, să
aştepte deci… solicitarea cuiva (acesta putând fi şi un
neisprăvit, care nu face nici două parale) de a porni pe
drumul vieţii…
La toate acestea, ca şi la altele, se gândiseră şi ea, Lucia
Vasiliu, şi el, Virgil Purcărea, până în acea zi de 15 mai,
George Şovu
când, întâlnindu-se pe unul dintre culoarele facultăţii, s-au

ciocnit unul de celălalt, din neatenţie, desigur, sau parcă
atraşi de un magnet nevăzut.
— Scuză-mă, te rog, Lucia! a spus băiatul.
— Nu-i nimic, Virgil! Nu m-ai deranjat!
Ochii lor s-au întâlnit atunci pentru prima dată cu
adevărat şi, în câteva clipe, studentul matematician a văzut
cum catifeaua aceea maro, pe jumătate moartă, a luat foc,
tremurând de nelinişte şi de speranţă, cum obrazul, neted
de altfel, frumos rotunjit, dar ţinut parcă mereu la umbră,
împrumută ceva din culorile petalelor de trandafiri în floare
şi din frăgezimi de piersică dată în pârg, cum buzele severe,
croite spre a pronunţa numai formule, raţionamente, cifre,
se deschid într-un zâmbet, gata să se dăruie aşa, fără
niciun scop…
— Unde mergeai?
— La bibliotecă.
— Eu vin de-acolo.
— Nici eu nu am mare nevoie, pot să merg şi altă dată!
— Atunci, e bine! Vrei să ne plimbăm puţin, să ieşim la
soare?
— Dacă vrei tu… sigur că da!.
S-au plimbat până le-au obosit picioarele. Şi au discutat
în câteva ceasuri cât pentru o viaţă de om.
La un moment dat, au ajuns, nici ei nu ştiau cum, în
poarta unui mare stadion de fotbal.
— Tu ai fost vreodată pe un stadion? a întrebat Virgil.
— Nu! a răspuns Lucia.
— Eu da! Vrei să intrăm, să vezi cum arată?
Au intrat şi, după câteva clipe de mirare, Lucia a început
să alerge pe gazonul stadionului, de parcă ar fi fost o copilă
de câţiva anişori. Virgil s-a luat după ea.
— Prinde-mă, prinde-mă! i-a strigat fata, alergând cu o
viteză pe care nu i-ai fi bănuit-o.
Studentul şi-a pus în joc toate forţele şi toată abilitatea
până ce a reuşit s-o prindă…
Se rostogoleau acum, agale, pe iarba moale şi frumoasă,
când într-o parte, când în alta: de zece ori în dreapta, apoi
de alte zece ori în stânga. De fiecare dată, cerul limpede se
apleca până ce se întâlnea cu verdele crud al gazonului,
unindu-se cu acesta, reflectându-i suliţele mici şi fragile în
oglinda sa imensă, tremurătoare. Râdeau fericiţi ca doi
copii pe care nu-i încearcă niciun fel de grijă. Virgil simţea
o bucurie imensă în suflet ascultând râsul Luciei,
înţelegând starea ei de fericire. Un gând îl îmboldi să-şi
mărturisească: Fericirea se află, de fapt, în mâinile noastre!
— Ce faceţi aici, puişorilor? Vă distraţi? N-aţi mai găsit
un alt loc decât stadionul pentru asemenea joacă?
Au sărit în picioare, ca arşi. În faţa lor stăteau două
namile, doi hojmălăi murdari pe mâini şi pe faţă, îmbrăcaţi
cu nişte bluze şi pantaloni din doc pe care se aflau
nenumărate pete de ulei… Duhneau a băutură.
„De unde or fi ieşit ăştia”? se întrebă fulgerător Virgil.
Privi speriat în jur. Nimeni! Se însera. O prinse pe Lucia de
mână şi încercă să-i ocolească, spre a se îndrepta către
ieşire.
— Nu aşa, băieţică, nu aşa! — zise unul dintre ei. Dacă
vrei să pleci, n-ai decât! Dar pe domnişoara ne-o laşi puţin
nouă, „să ne distrăm” şi noi oleacă, ce naiba? Hi-hi-hi! —
sfârşi namila, cu un râs gros, hârâit.
— Să nu pui mâna pe ea, bestie! ţipă Virgil înspăimântat,
trecând în faţa fetei.
— „Bestie”? se miră, afectat, individul. I-auzi, Jane, se
adresă el celuilalt, care privea nepăsător, nici nu ştii cu
George Şovu
cine eşti prieten, cu o „bestie”, ai văzut? Ţi-a spus-o

dumnealui, aşa, ca să ştii şi tu! Şi în timpul acesta, îl
prinse pe student cu mâna stângă, cât o labă de urs, de
ceafă, iar cu dreapta îi repezi un pumn ca un mai în
stomac, apoi încă unul sub bărbie, aruncându-l câţiva
metri mai încolo, ca pe-un sac nefolositor. Virgil leşinase.
Lucia s-a repezit spre băiat, ţipând şi strigând după ajutor.
Dar nimeni n-o auzea! A început apoi să se roage de cel
care ţinea neapărat s-o batjocorească.
— I-auzi, Jane, se roagă s-o iertăm! Te pomeneşti c-o fi
ne-ncepută! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! în cazul ăsta, eşti o
raritate, puicuţo, cu atât mai mult nu pot să te iert!…
Când Virgil s-a trezit din leşin, Lucia plângea deasupra
lui, bocindu-l de parcă ar fi fost mort.
— Ce ţi-au făcut? a întrebat el cu disperare.
Fata a izbucnit într-un plâns şi mai amarnic. Durerea
trupului, supus cu violenţă, şi a sufletului, care nu putea
nici înţelege măcar ceea ce s-a întâmplat, cum de a fost
posibilă o astfel de întâmplare, îi tăia respiraţia…
În seara aceea, Virgil a hotărât s-o ia pe Lucia de soţie.
I-a comunicat hotărârea lui, ca s-o liniştească. Dar această
hotărâre, pe cât de frumoasă, pe cât de nobilă, a constituit
începutul unei adevărate drame.
S-au căsătorit peste vreo două luni. Au plecat undeva
într-un oraş de provincie, fiind numiţi amândoi profesori de
matematică la două licee din localitatea respectivă. Şi-au
întocmit un cămin. S-au străduit să uite nenorocirea prin
care au trecut şi despre care nimeni, în afară de ei doi şi de
jivinele acelea cu chip de om, de pe stadion, n-a aflat nimic.
Dar a sosit pe lume copilul, fetiţa, pe care au numit-o
Monica. Şi fără să-i spună vreodată soţiei sale despre acest
lucru, socotind că, neîndoios, şi ea se gândeşte la el,
profesorul nu poate să nu se frământe, să nu-şi otrăvească
zilele, viaţa, la gândul că Monica, fetiţa lui, s-a născut cu
cel puţin două luni mai înainte decât ar fi trebuit în mod
normal. Iar atunci când pune în legătură faptul respectiv
cu manifestările cam „sucite” ale fetei, un sloi de gheaţă i se
aşază pe suflet, iar în întreaga sa fiinţă simte cum îi creşte
păr de fiară care ar dori să sfâşie pe toţi ticăloşii lumii…
11
Odată cu Răzvan Bărbulescu, la restaurant sosise şi

Luminiţa, nepoata lui Dănescu, pacienta de acum câteva
luni a tânărului medic.
— Ce e cu tine, Luminiţa? a întrebat ziaristul
ridicându-se, bucuros, de la masă şi întâmpinând-o. Cum
ai aflat că suntem aici? N-am ştiut că vii în Bucureşti…
— Nici eu n-am ştiut, altfel vă dădeam telefon.
Azi-dimineaţă s-a hotărât că trebuie să aduc urgent la
Centrală nişte documente. N-am avut încotro: am venit,
le-am adus şi tocmai mă gândeam să vă caut; eram în
apropiere de spitalul lui Răzvan, mă îndreptam chiar spre
un telefon public, când m-am auzit strigată. El ştia că
sunteţi aici. Aşa am ajuns şi eu…
— Îţi mulţumesc, Răzvane, că ne-ai adus-o!
— Plăcerea e de partea mea, nene Dănescule! M-am
bucurat foarte mult întâlnind-o pe Luminiţa; cu acest
prilej, am putut constata că urmele accidentului s-au şters,
cel puţin pe din afară: iată, mâna îi este sănătoasă,
coastele – mi-a spus că n-o supără în niciun fel. Poate că şi
sufletul…
O umbră s-a zbătut peste ochii şi obrajii fetei. Lui Răzvan
George Şovu
i-a părut rău pentru vorbele rostite la sfârşit. S-a gândit

imediat la Gabriel Manta, care nu rezistase atunci la
operaţie. Luminiţa rămăsese astfel cu sufletul de două ori
mutilat, fără să fi avut nicio vină.
— O, ce nepoată frumoasă aveţi, tovarăşe Dănescu! îmi
daţi voie, domnişoară: Şerban Giurcă, fost coleg de liceu cu
unii dintre tovarăşii aceştia de pe-aici, în prezent – inginer
agronom! Sunt încântat să vă cunosc!
— Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil! răspunse nepoata
ziaristului. Şi eu mă bucur de cunoştinţă!
— Vă rog să luaţi loc aici, lângă foarte bunul meu prieten
Emil Hanu, inginer constructor… de baraje… Într-un fel,
tot de la ţară, ca şi mine. Ea este Liliana, soţia lui,
profesoară de fizică. Au şi doi băieţi – oameni harnici, nu ca
alţii! încheie Şerban, arătând spre sine.
— Eşti tare la autocritică, Şerbane, spuse Emil, dar dacă
o să rămâi tot la pragul vorbelor…
— Gata, am înţeles, „Meştere Manole”, vă promit că până
la întâlnirea din anul viitor, totul se va rezolva. Şi eu, când
promit ceva, ştiu să mă ţin de cuvânt!
Auzind promisiunea lui Şerban, toţi foştii lui colegi s-au
bucurat sincer. Ştiau cât suferise, ani şi ani de zile, în
urma pierderii Danielei…
Era cea mai frumoasă fată din clasa lor şi din întreg
liceul. Era deşteaptă şi talentată în acelaşi timp. Şerban o
cunoştea de când se aflau în clasa a IV-a primară. Daniela
venise în toamna aceea la şcoala lor, în vremea mutării în
Capitală a tatălui ei, numit director într-un minister.
Învăţătoarea a aşezat-o lângă el, în banca întâi. S-au
împrietenit. Au fost colegi în continuare, în toate clasele de
gimnaziu. Au intrat la acelaşi liceu şi au nimerit, de
asemenea, în aceeaşi clasă. Prietenia lor s-a transformat
acum în iubire. Şerban crescuse, era înalt, bine legat, făcea
sport de performanţă – fiind membru în echipa de polo a
unui club renumit. Avea un chip extrem de plăcut, cu
trăsături bărbăteşti, îndulcite însă de un zâmbet bun, ce-i
flutura aproape tot timpul pe buze. Era totodată cald,
afectuos în comportarea sa faţă de fata iubită, ca şi în
relaţiile cu celelalte colege. „Bunul Giurcă” îl numiseră ele,
fetele din clasa lui, şi aşa îi rămăsese numele pentru toată
şcoala.
Mulţi băieţi îl invidiau pentru iubirea Danielei, dar
nimeni nu se putea opri, văzându-i împreună, să nu
recunoască faptul că le stă atât de bine alături: şi fata era
înaltă, şi era subţire, cu o talie s-o cuprinzi între degetele
de la două mâini, cu picioare lungi, ca de balerină, şi cu un
cap de la care nu ţi-ai mai fi luat ochii. Privindu -l, n-ai fi
ştiut ce să admiri mai întâi: părul – negru, revărsându-se
în valuri mari, lucitoare, până dincolo de umeri, faţa
prelungă, dar cu trăsături ce se uneau într-o desăvârşită
armonie, pielea obrazului puţin smeadă, sub care zâmbeau
parcă tot timpul culori din inimi de trandafiri ce se
deschideau spre lumină, ochii căprui, catifelaţi, cercetând
inteligenţi tot ceea ce întâlneau în cale… Făptură întru
totul remarcabilă, Daniela sfârşise tragic, înecată şi
pierdută în mare, în vacanţa de vară dinaintea clasei a
XII-a.
Şerban se afla într-un turneu, în străinătate, ou echipa
sa. Când s-a întors şi a aflat nenorocirea întâmplată, s-a
jurat că măcar zece ani nu-i va trebui altă fată pe care s-o
iubească. Se împlineau în vara aceasta cei zece ani!
George Şovu
12
Dragoş Dănescu a tresărit auzindu-l pe Giurcă vorbind

astfel. Cunoştea foarte bine „povestea” lui, după cum o
cunoştea şi pe aceea a lui Emil, a Doinei Miron, profesoară
de engleză, a lui Ionică Pătru – profesor de franceză şi
italiană, a lui Mihai Pătraşcu – zis „Patric” – chimistul şi ale
atâtor altora. Nu era tânăr sau tânăra din fosta clasă a
soţiei sale despre care să nu ştie câte ceva deosebit, aşa
cum cunoştea multe lucruri interesante despre alţi foşti ori
actuali elevi ai liceului. Cu unii dintre ei colaborase la
activitatea cenaclului literar şi la scoaterea revistei şcolii,
ori la pregătirea programelor de brigadă, a montajelor
literare, colaborare neîncheiată, fireşte…
În ziua aceea se supărase pe Emil, ca şi pe alţi colegi
de-ai lui. Repetau un program de brigadă, nu mai aveau
decât vreo două săptămâni până la spectacolul ce trebuia
prezentat în cadrul unui prestigios concurs, iar
lor – elevilor – nu le ardea de treabă. Răbdarea şi tactul lui
Dănescu ajunseseră la margine: el îşi sacrifica un timp ce-i
era atât de preţios, şi „dracii” ăştia rămâneau pasivi, nu
intrau deloc în rol, nici măcar nu se străduiau, ba,
dimpotrivă, se ţineau de şotii, dezorganizând repede orice
moment de seriozitate la care se ajungea după subliniate
strădanii ale ziaristului. Tartorul tuturor era Emil Hanu,
cel mai talentat dintre ei, dar un fel de înrăit, parcă avea
numai ţepi pe el, rareori puteai să-i intri în voie şi să-l
câştigi pentru o treabă serioasă. Dănescu a informat-o pe
directoarea liceului că „în asemenea condiţii, el renunţă, cu
toată părerea de rău…”
Directoarea a venit pe scena sălii de spectacole, uncie se
făcea repetiţia. A stat puţin de vorbă cu toţi elevii, după
care l-a oprit câteva minute, pentru o discuţie specială, pe
Emil Hanu.
Dragoş Dănescu ieşise, pregătindu-se să plece. Dându-şi
seama însă că a uitat mapa, a fost nevoit să pătrundă din
nou în sală. Una dintre intrări ducea direct pe scenă.
Ziaristul a fost surprins de vorbele directoarei: erau blânde,
nu-l certau aproape deloc pe Emil. S-a oprit în spatele unei
perdele, pe care a dat-o puţin într-o parte. Băiatul, în
picioare, asculta, cu capul plecat. S-a ridicat şi directoarea
de pe scaun şi, ou un gest de mamă, l-a mângâiat pe păr,
spunându-i:
— În fond, tu eşti un copil foarte bun!
În clipa următoare, când se pregăteau să plece, băiatul
i-a oprit mâna şi i-a purtat-o, ca pe ceva de preţ, peste
obrazul său, aprins de dojană şi emoţie.
— Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată! a rostit
el, cu glas sugrumat.
Dănescu a lăsat uşurel colţul perdelei şi a părăsit scena
în grabă, în timp ce în urechi şi în suflet îi răsunau, ca o
dureroasă obsesie: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni,
niciodată!”…
Încercând să afle de la soţia sa ceva despre viaţa
băiatului, aşa cum se orânduia aceasta în afara şcolii,
ziaristul nu s-a ales cu prea multe. Profesoara dirigintă îl
vizitase până atunci (trecuse mai mult de jumătate de an
din clasa a IX-a) de două ori, dar niciodată nu avusese
şansa să stea de vorbă cu părinţii lui Emil: aceştia lipseau
de-acasă. Anunţaţi să vină la şcoală, nu se prezentaseră
până atunci niciodată.
În aceste condiţii, Dănescu a sfătuit-o să mai încerce o
dată.
George Şovu
— Ba nu, a spus el, de data aceasta mă duc eu, dacă îmi

dai voie!
Bineînţeles că soţia n-a avut nimic împotrivă. Astfel că,
într-o seară, ziaristul a pornit, cu adresa în mână, în
căutarea străzii, a casei, a familiei lui Emil Hanu… Desigur,
nu-l avertizase!
După o oră de mers şi de bâjbâială, a ajuns. Întunericul
de pe strada prost luminată îl ferea de ochii oricui, şi
aceasta îl bucura. Îl chinuia însă cumplit gândul: Cum va
interpreta băiatul această vizită?! Dacă în loc să şi-l
apropie, aşa cum dorea şi spera, va strica totul? N-ar fi fost
mai nimerit să-l fi anunţat ori să fi stat cu el de vorbă la
şcoală, aşa, deschis, ca între bărbaţi? Cine îi garanta însă
că băiatul, într-o asemenea situaţie, ar fi fost sincer?!
Prin fereastra luminată se vedea totul! Familia era în
plenul ei. Se vorbea tare, şi vorbele se auzeau din stradă.
Ziaristul s-a oprit (ca şi atunci, în spatele scenei), n-a mai
intrat. Câteva minute de aşteptare lângă un pom, crescut în
apropierea ochiului de geam luminat, au fost suficiente
spre a se lămuri în legătură cu ceea ce dorea să afle.
Părinţii lui Emil se certau în toată regula, se insultau, se
batjocoreau, îşi aruncau unul altuia acuzaţii atât de grave,
cu vorbe atât de urâte, încât Dănescu simţea, el, în locul
celor de dincolo de fereastră, o cumplită ruşine. Şi toate
acestea se petreceau în faţa elevului, care bineînţeles că
n-a rămas scutit de batjocură, aşa cum probabil se
întâmplase în atâtea alte rânduri.
Acest băiat, înzestrat cu numeroase aptitudini (nu numai
spre teatru), „în fond – un copil foarte bun”, trăia aşadar, zi
şi noapte, o cutremurătoare dramă, pe care se străduia s-o
transforme permanent în comedie de bravadă.
Dragoş Dănescu a plecat pe nesimţite, aşa cum sosise.
Iar vorbele rostite de băiat pe scena şcolii, vorbe care
constituiau singura replică din piesa vieţii lui, i s-au părut
atunci, ca şi mult timp după aceea, şi mai pline de
omenesc şi de durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni,
niciodată!”
Prietenia dintre Emil şi Liliana a început în clasa a XII-a

şi a continuat în timpul consacrat facultăţii. Părinţii
fetei – mama economistă, tatăl profesor de chimie – n-au
fost de acord cu intenţia lor de a se căsători, nu atât pentru
perspectiva înrudirii cu nişte oameni lipsiţi în general de
responsabilitate şi de echilibru, aşa cum au fost şi au
rămas, în mare măsură, părinţii lui Emil, cât mai ales
pentru profesia băiatului, care reclama cu necesitate
plecarea din Bucureşti, oferindu-le o viaţă ce urmează să se
consume pe diverse şantiere ale ţării. Voinţa celor doi a fost
însă de neînfrânt, astfel că, de la absolvire, Emil lucrează
pe marele şantier ce va lega, cu drum de apă, Dunărea de
Marea cea mare, iar Liliana funcţionează ca profesoară
într-un oraş din apropiere… Au trecut de-atunci aproape
cinci ani!
Oricine stă însă de vorbă cu Liliana despre căsnicia ei
află – şi vorbele sunt rostite de fiecare dată cu mândrie şi
sinceritate – că „nu există pe lume bărbat şi tată pentru
copiii lui mai bun, mai afectuos, mai de ispravă decât
inginerul Emil Hanu”, acel suflet care rostise cândva cu
durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată!”
13
— Ce se întâmplă cu tine, Doiniţo? a abordat-o la un

George Şovu
moment dat ziaristul pe fata cu părul ca spicul de grâu şi

ochii precum seninul boitei de deasupra. Astăzi, parcă nu
eşti aici. Pe unde cutreieri?
— Ba sunt aici şi aştept să fiu invitată la dans! răspunse
fata zâmbind.
— Cum nu se mai află nimeni prin preajmă, înseamnă că
numai eu te pot invita.
— Pe dumneavoastră vă aştept!
— Mă emoţionezi, fetiţo, zise Dănescu ridicându-se şi
pornind cu profesoara de limba engleză, Doina Miron, spre
ringul de dans.
Nu se schimbase aproape deloc de când o cunoştea.
Vorbea, ca şi altădată, puţin, cu glasul scăzut, dar vibrant.
Purta aceeaşi umbră de asprime pe obraz, în ciuda
zâmbetului cu care te întâmpina şi pe care-l păstra chiar şi
atunci când rostea lucruri foarte serioase.
— Ce mai scrii? Ţi-am văzut numele din când în când
prin reviste, o întrebă ziaristul în timp ce dansau. Atât
poeziile, cât şi prozele tale sunt de foarte bun gust. Eşti nu
numai talentată, ci şi inteligentă. Şi instruită pe deasupra!
De altfel, nu-ţi spun noutăţi! îmi cunoşti părerile de pe
vremea când redactam împreună revista liceului. Am ţinut
să ştii că nu mi le-am schimbat.
— Vă mulţumesc foarte mult. Ca întotdeauna, sunteţi
generos!
— Deloc! Este ceea ce cred!
— M-aţi întrebat despre ce mai scriu. Nimic,
deocamdată! S-au adunat prea multe în mine, viaţa a
îngrămădit cu toptanul şi bune, şi rele, mai ales rele… şi
mă simt parcă blocată, fără grai. Aştept explozia spre a
putea ieşi în afară… Numai că nu ştiu dacă voi mai putea
să adun atunci la un loc ţăndările…
Fata a tăcut. Zâmbetul de pe buze i s-a ofilit şi a
încremenit într-un colţ al gurii. Picioarele s-au oprit.
— Te ascult, îi spuse Dragoş Dănescu, după ce s-au
aşezat undeva pe o bancă aflată în parcul din apropierea
terasei. Ce se întâmplă cu tine? De ce eşti iarăşi singură?
— Pentru că m-am despărţit şi de al doilea bărbat.
— Sunt numai ei de vină?
— Nu ştiu, nu cred! De altfel, acest lucru a început să
mă sperie. Îmi dau seama că în mine este ceva în neregulă.
Urăsc singurătatea, şi în acelaşi timp sufletul meu aleargă
după ea. Mai exact: nu după singurătate, ci după linişte
aleargă el.
— Te-ai zbuciumat prea mult şi prea de timpuriu.
Ţi-aminteşti? Ca elevă, erai veşnic îndrăgostită. Mă socoteai
prietenul tău şi ajunseseşi să-mi povesteşti câte şi mai
câte… Te ascultam cu interes, fiindcă ceea ce-mi spuneai
erau lucruri ce depăşeau totdeauna obişnuitul, banalul.
Este adevărat că chiar în povestirile tale… orale făceai, în
mare parte, literatură.
— Se observa?
— Era simplu de identificat!
— Şi eu, care credeam!… Proasta de mine!
— Era un exerciţiu al fiinţei tale… Îţi prevedeam o
evoluţie interesantă. De altfel, ai tot drumul înainte!
În ceea ce priveşte liniştea… există fără îndoială o linişte
a singurătăţii, un aer calm, care îţi dă posibilitatea să vezi
mai bine tot ceea ce este în jurul tău, să observi atent, să
cauţi, să scormoneşti, să aduni şi să înţelegi, pentru ca
apoi, intrând într-o nelinişte, într-o frământare creatoare,
să încerci să spui, să fixezi, spre a rămâne eventual! Există
însă şi o linişte a armoniei cu… universul, cu omul de
lângă tine care trebuie să valoreze cât un univers!
George Şovu
— Nu oricine aflat sau adus în preajmă-ţi valorează cât

un univers!
— Nu, din păcate! Dar tocmai de aceea sunt lăsate
căutarea şi… speranţa.
Din activitatea de profesoară a Doinei Miron – avea o
catedră de limbă engleză la o şcoală generală dintr-un
cartier bucureştean, o şcoală aşezată în apropierea liniei de
centură din partea de răsărit a oraşului –, ziaristul Dragoş
Dănescu reţinuse un fapt, popularizat chiar şi de presă, şi
care proba seriozitatea muncii ei, dăruirea de care era în
stare în activitatea cu copiii.
În primăvară se aflase în Bucureşti o delegaţie de
parlamentari americani. Unul dintre membrii delegaţiei,
plecat într-o zi singur prin oraş, cu un mijloc de transport
în comun, un troleibuz parcă, voia să afle ceva. Din
întâmplare, în troleibuz nu se afla atunci nimeni care să-i
dea explicaţii în limba engleză, în afara unui puşti, a unui
elev din clasa a VIII-a de la şcoala cu pricina. El a intrat în
vorbă cu americanul, răspunzându-i la întrebări.
Parlamentarul a rămas încântat, dar şi mirat în acelaşi
timp de faptul că un copil oarecare cunoaşte limba engleză.
L-a întrebat de unde ştie. Băiatul a răspuns, mândru, că de
la profesoara sa. Americanul şi-a notat numele profesoarei,
numărul şcolii, iar după ce s-a întors în ţară, a trimis pe
adresa Doinei Miron, la locul ei de muncă, o scrisoare de
mulţumire şi de felicitare. Elevul Doinei făcea parte dintr-o
familie de muncitori cu cinci copii. El era cel mai mare!
— N-am avut prilejul să te felicit pentru scrisoarea
americanului. Bravo! Te cunoaşte acum toată ţara! Iată
cum şi un copil te poate scoate din anonimat, zise
Dănescu, trecând la un plan mai concret al discuţiei.
— Hm! O simplă întâmplare. În ceea ce mă priveşte, eu
n-am avut ocazia să mărturisesc unui străin de la cine am
învăţat bine limba engleză, dar aceasta nu înseamnă că nu
rostesc de atâtea ori, pentru sufletul meu în primul rând,
cu o imensă recunoştinţă, numele Mădălina Dănescu!
14
Într-un grup adunat pe o altă bancă, în apropiere, se

agita de zor, povestind cu aprindere, Mihai
Pătraşcu – Patric, chimistul, cercetător la un institut de
specialitate din Bucureşti. Dintre toţi colegii de altădată, el
era savantul. Aşa îl cunoscuse tot liceul, încă de când
intrase în clasa a IX-a.
Pasiunea pentru chimie o moştenise de la tatăl său,
cercetător de prestigiu, bărbat mai în vârstă cu
cincisprezece-douăzeci de ani decât mama lui „Patrie”, aşa
incit, când băiatul a devenit licean, el era deja pensionar.
Noua situate îi permitea să se consacre şi mai mult decât o
făcuse până atunci muncii în laborator, în care l-a atras,
tot mai stăruitor, şi pe feciorul său. Lucrau în primul rând
acasă, locuinţa lor era pe jumătate transformată în
laborator. Făceau experienţe peste experienţe, cercetau,
notau rezultatele, pe care apoi le verificau în alte încercări
practice. Îşi petreceau aproape tot timpul în cele două
cămăruţe-laborator, spre desperarea mamei lui Patrie,
învăţătoare, care îşi certa adesea bărbatul, spunându-i:
— Ai să omori copilul, omule! Mai dă-i pace, mai lasă-l şi
pe el să facă şi altceva, la urma urmei – să se şi joace, să se
plimbe în aer curat, afară, că aici o să-l otrăveşti de tot cu
experienţele tale! Nu vezi că a ajuns galben ca lămâia?
— Dar ce? Eu îl ţin să nu se joace? îl silesc eu cumva să
George Şovu
stea lângă mine? Nu-i spun eu de-atâtea ori: „Du-te, Mihai,

du-te, băiatule, afară şi te mai joacă şi tu?” Să recunoască
el dacă nu-i aşa!
De fiecare dată când răspundea astfel se uita spre fecior
şi zâmbea cu un anume înţeles.
— Păi da, intervenea din nou mama, îi spui, cum să nu,
îi spui, parcă eu n-am urechi să te aud: „Ia priveşte, Mihai!
Ia notează, Mihai! Ia pune mâna aici, Mihai! Mihai,
extraordinar! Bravo, băiatule! Bravooo!”… În condiţiile
acestea, cum să nu se ducă feciorul nostru să se joace?!…
Se duce! Se duce pe apa sâmbetei, că ai să-l îmbolnăveşti
precis, ori într-o zi o să aruncaţi totul în aer, Doamne
fereşte!
— Bată-te peste gură, femeie, şi nu mai cobi! Vezi-ţi de
treburile tale! îi răspundea chimistul. Ce ştii tu? Băiatul
nostru o să ajungă departe, dar ca să ajungă, trebuie să
muncească serios.
Bietul Patrie muncea chiar foarte serios, şi nu numai
acasă (unde într-o zi, când se afla singur în laborator, a
determinat o explozie în timpul unei experienţe, în urma
căreia doi dintre pereţii unei camere au fost dărâmaţi, în
rest, pagubele fiind neînsemnate, mai mult spaima a
contat), ci şi la şcoală, mai ales în afara orelor. Directoarea
liceului, la propunerea profesoarei de specialitate, îşi
dăduse avizul ca cei doi Pătraşcu – tatăl şi fiul – să lucreze
în laboratorul de chimie, spre a-l pregăti cât mai bine pe
Patrie în vederea participării la faza pe ţară a olimpiadei. În
felul acesta, Mihai Pătraşcu a fost ani la rând laureat al
concursului respectiv, iar succesul obţinut în clasa a XII-a,
atât la faza naţională, cât şi la confruntarea pe plan
internaţional, i-a asigurat admiterea ca student al
Facultăţii de Chimie din Bucureşti fără alt examen.
Urmărindu-l acum pe Mihai, care, desigur, povestea
despre succesul recent al unei delegaţii de chimişti români
(din care şi el făcuse parte) la un congres de specialitate
ţinut în Anglia, în faţa ochilor lui Dănescu apăru chipul de
altădată al lui Patrie, surprins într-o ipostază nu prea
fericită.
Concursul pentru admiterea în treapta a doua de liceu
se afla în plină desfăşurare. Se dăduseră probele scrise, se
afişaseră rezultatele, iar acum se susţinea examenul oral
(pe atunci, prezent în metodologia concursului). În ziua
aceea erau examinaţi elevii la matematică. Se făcuse,
bineînţeles, planificarea, astfel că fiecare copil ştia – cu o
oarecare aproximaţie, fireşte – ora la care va urma să apară
în faţa comisiei. Lui Patrie îi venea rândul pe la ora 17
după-amiază. Cu toate acestea, mamă-sa îl adusese la liceu
la ora 8 dimineaţa.
— De ce, mamă, aşa de dimineaţă? a întrebat cu
îngrijorare băiatul. Ce să facem acolo până la ora 5
după-masă? Dumneata nu te gândeşti?
— Tu să taci! Ce ştii tu? Eşti mic, nu cunoşti tehnica
examenelor. Mergem acolo, stăm la uşă şi, pe măsură ce ies
colegii tăi, ne notăm subiectele. În felul acesta aflăm toate
problemele şi exerciţiile care se dau, că doar n-or avea ei
câte-un bilet pentru fiecare candidat!
Până la prânz le termină, cu siguranţă; apoi le repetă. E
clar?
Neavând încotro, bietul Patrie, premiantul clasei şi al
şcolii, a fost postat de mama lui în faţa sălii de examen.
Fiecare elev care ieşea de la comisie era imediat abordat de
învăţătoare cu întrebarea laitmotiv:
— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut?
Apoi Patrie trebuia să răspundă dacă ştie exerciţiile sau
George Şovu
problemele respective. Spre deplina convingere a mamei,

trebuia să le rezolve chiar în faţa ei.
Un nou elev – aceeaşi întrebare:
— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut? După care: Pe astea le
ştii?
Patrie răspundea invariabil:
— Le ştiu, mamă, le ştiu!
— Rezolvă-le! îi poruncea învăţătoarea.
— Pe astea le ştii? Rezolvă-le! Le ştii? Rezolvă-le! Le ştii?
— Le ştiu, mamă, le ştiu!
— Rezolvă-le!
— Nu le mai rezolv! a ţipat atunci băiatul, înnebunit. Le
ştiu pe toate, pe toate, auzi, din toate cărţile; şi pe cele pe
care nu le-am făcut la şcoală le ştiu, căci le-am rezolvat
singur, ştiu orice m-ar întreba şi la matematică, şi la fizică,
şi la chimie, ştiu!
— Şi-atunci noi de ce stăm aici? a întrebat mama, acum
trezită parcă la realitate.
Băiatului îi venea să se arunce pe fereastră. S-a stăpânit
cât a putut şi, galben la faţă, scrâşnind din dinţi,
tremurând din toată fiinţa, a răspuns cu o ironie
zdrobitoare, dar şi cu durere:
— Stăm, de ce să nu stăm, nu te-am rugat eu să stăm,
ca să mă fac de râs, iremediabil, în faţa colegilor mei, a
profesorilor, a şcolii întregi? De aceea stăm! Cum, nu ştiai?!
Din ochii plini de furie i-au ţâşnit două şiruri de lacrimi
fierbinţi. A întors spatele mamei sale şi a început să alerge
pe culoar, apoi pe scări, a ieşit în curtea liceului, a
traversat-o, de asemenea în fugă, ieşind în stradă. Mergea
cu paşi apăsaţi şi largi, răsuflând greu, ştergându-şi
lacrimile. În urma lui, învăţătoarea striga de zor, alergând
după el:
— Mihai, Mihai, de ce te-ai supărat, mamă? Nu înţeleg!
Mihai!…
15
Maşina lui Şerban a virat scurt şi s-a oprit în faţa

pridvorului central al fostului conac boieresc – în prezent
sediul unei întreprinderi agricole de stat. În spatele Daciei
1310 a lui Giurcă s-a oprit, la doi paşi, un Renault 16,
condus de Andrei Cernea, şi la încă doi metri mai departe
Trabantul lui Ionică Pătru.
Şerban a sărit de la volan şi, trecând pe partea dreaptă,
a deschis ambele portiere: din faţă a coborât Luminiţa
Petreanu, iar din spate – profesoara Mădălina Dănescu.
Ziaristul a ieşit, în acelaşi timp, pe uşa din stingă. Andrei şi
Anca se apropiau, privind în jur cu interes şi admiraţie.
Ionică Pătru mai fusese pe la Andrei, cunoştea deci
locurile.
— Ei, ce spuneţi? întrebă mândru Şerban, de parcă le-ar
fi arătat propriul lui palat.
— Splendid! rosti profesoara. E un loc într-adevăr
splendid!
— Să sperăm că nu numai la prima vedere! adăugă
Giurcă, oarecum circumspect, privind spre conac.
Pe scările din centrul clădirii, construită în formă de U,
fiecare dintre cele trei laturi având pridvor cu stâlpi şi bolţi
în stil brâncovenesc, precum şi scări dispuse de-o parte şi
de alta a pridvoarelor, cobora inginerul Ion Stancu, bărbat
ce se apropia de patruzeci de ani, directorul I.A.S.-ului.
— Te însori, tovarăşe inginer? Văd că ai venit cu un
adevărat alai de nuntă!
George Şovu
— Până la urmă, o să mă şi însor, tovarăşe director!

răspunse Şerban. Deocamdată, daţi-mi voie să vă prezint
pe oaspeţii mei… într-o măsură şi ai întreprinderii noastre,
pentru că tovarăşul Dragoş Dănescu, despre care, desigur,
aţi auzit, nu va scăpa prilejul să scrie un – să sperăm
frumos – reportaj despre aceste locuri…
Cuvintele i-au atras atenţia directorului, care şi-a
îndulcit ironia de la început în urări de bun venit adresate
musafirilor lui Şerban.
— Fiecare dintre noi urma un drum, care într-un fel
trecea pe aici. Astfel că am primit cu plăcere invitaţia mai
tânărului dumneavoastră colaborator – spre a vedea
locurile în care trăieşte şi lucrează, spuse ziaristul
privindu-l cu atenţie pe directorul Ion Stancu. În ceea ce
mă priveşte, continuă Dragoş Dănescu, eu cunosc
regiunea. M-am născut la mai puţin de o oră de mers.
Cunosc şi I.A.S.-ul dumneavoastră. Conacul acesta n-a fost
al boierului Dobrovici?
— Ba da! a răspuns directorul.
— Atunci, aici, pe aceste locuri, pe fosta moşie a lui
Dobrovici, a lucrat şi mama mea, începând de la vârsta de
şapte ani!…
Cercetau cu atenţie registru după registru… Şerban îi
spusese lui Dănescu despre ele. Le găsise depozitate într-o
ladă dintr-o cămară pe care o descoperise întâmplător (era
o prelungire secretă a unuia dintre pereţii camerei sale, un
fel de nişă, a cărei intrare se afla sub rama unei oglinzi;
când zugrăvise încăperea, inginerul descoperise şi
ascunzătoarea respectivă, iar aici aflase fel de fel de
documente, între care şi registre cu numele ţăranilor ce
lucraseră ani mulţi, zeci de ani, pe moşia boierului.
Căutarea nu le-a fost zadarnică, pentru că după vreo oră
de trudă au dat peste un registru în care erau însemnate
nume de copii. L-au găsit şi pe cel al Elisabetei Stan;
„etatea – şapte ani”, aşa se menţiona acolo.
— Biata mama! a spus, deci, adevărul!
— Te îndoiai cumva? l-a întrebat profesoara.
— Nici vorbă! Dar abia acum mă cutremur cu adevărat,
când văd acest document.
În alt registru, numele Elisabetei Stan se repeta;
„etatea – nouă ani”, iar în altul era înregistrată la vârsta de
treisprezece ani…
— Cine e, domle, fata asta frumoasă? întreabă directorul

Ion Stancu pe Ionică Pătru, fostul coleg al lui Şerban.
— Nepoata ziaristului şi… logodnica inginerului Giurcă,
găsi Ionică un răspuns care să-l intereseze pe director.
— Logodnică, domle? Nu glumeşti?
— De ce-aş glumi, parcă foloseşte la ceva?
— Ai dreptate, ai dreptate! Bravo lui! A dat lovitura,
domle! Faină fată!
Deşi era duminică, se întorsese la sediu, fiindcă „mai

avea ceva treabă”, după cum îi spusese soţiei. În realitate, o
văzuse pe tânăra directoare a şcolii din sat – profesoara
Mioara Istrate – dând târcoale conacului. Avea douăzeci şi
opt de ani, era localnică şi nu se căsătorise până atunci.
Câţiva ani înainte de a sosi Şerban la I.A.S. şi doi după
aceea, profesoara, care nu găsise pe nimeni mai acătării să
se mărite, îl lăsase pe director să spere că „cine ştie?… mă
rog, dacă îşi lasă soţia…” Dar acest lucru erai cam dificil de
făcut, pentru că aveau şi un copil – băiat mare, elev în
clasa a V-a ajunsese, şi, apoi, Irina, nevastă-sa, o să facă
scandal, ce dacă ea e doar tehniciană şi are numai liceul (la
George Şovu
„fără frecvenţă”)? E nevasta lui, nu se lasă cu una, cu

două; iar satul o să râdă de ei, că ce treabă are?! Aşa că…
Satul râdea şi aşa, pentru că Ion Stancu era nebun după
Mioara, şi câte n-a făcut el ca să-şi împlinească scopul! Dar
degeaba, profesoara îl amâna mereu, iar de la un timp,
adică de vreun an în urmă, i-a retezat orice speranţă.
Motivul acestui refuz total îl constituia interesul pe care
tânăra directoare (fusese numită directoare între timp) îl
manifesta pentru inginerul Şerban Giurcă.
Ei bine, când a văzut Stancu aşa ceva, atât i-a trebuit ca
să schimbe cu o sută optzeci de grade comportarea faţă de
agronom. De unde până atunci, tot ceea ce făcea era „bun,
interesant”, colaboratorul lui dovedind „pregătire,
seriozitate, pricepere practică, simţ de orientare” ş.a.m.d.,
acum putea să se dea peste cap Şerban, totul era zadarnic,
vorbă bună, adică dreaptă, în consens cu adevărul muncii
desfăşurate, al capacităţilor concretizate în activitatea
prezentă şi în propunerile de perspectivă, n-a mai primit de
la director. Au început ciocnirile. Şerban le prefera pe cele
deschise, pe faţă. El nu avea nimic de ascuns. Toată lumea
înţelegea situaţia, toţi erau de partea tânărului inginer, dar
Stancu era director, şi până la urmă îşi impunea, într-un
fel sau altul, punctul de vedere. Mai ales de partea lui
Şerban era nevasta directorului, care îi tot dădea ghes să se
însoare cu Mioara, spre a o vedea îndepărtată din calea
bărbatului ei.
În ceea ce-o priveşte pe directoarea şcolii, nu s-ar fi
putut spune că ea îşi dorea altceva. Nu avusese curajul să
discute deschis cu agronomul acest lucru, dar, din tot ceea
ce făcea, din comportarea ei, se vedea bine că îi iese în
întâmpinare cu cea mai vie dorinţă şi cu speranţă în
acelaşi timp.
Lui Şerban îi părea rău de colega lui de la şcoală, era
bună, delicată, în ciuda pintenilor pe oare îi zornăiseră pe
lângă ea Stancu şi alţii, îşi păstrase reputaţia de femeie
serioasă, dar lui nu-i plăcea sau nu-i plăcea într-atât încât
să şi-o facă soţie…
— Ce e, mă, cu florile acelea, cine ţi le-a dat?

Vasilică, băiatul lui Stancu, avea în braţe un buchet
mare de garoafe albe, în mijlocul cărora se deschidea,
precum un zâmbet, un boboc de trandafir cu obraz ca de
jar. Le numărase: erau douăzeci şi şase de garoafe, iar eu
trandafirul – douăzeci şi şapte; „întocmai câţi ani face azi
nenea Şerban” – îşi spuse Vasilică.
— În orice caz, nu sunt pentru matale şi trebuie să le
predau direct „andrisantului”, spuse el, sub influenţa
comediei lui Caragiale, pe care o ascultase, încă o dată,
transmisă la radio, chiar în dimineaţa aceea. „Andrisantul”
e cunoscut, aşa că, „pardon, scuzaţi, mon cher”, nu
se-nghite!… Merg direct la omul în cauză, aşa sună
porunca: „Auzi, direct, numai lui – mi s-a zis; fereşte-te mai
ales de…”, adică de dumneata.
— Vasilică băiatule, ia spune tu: cine e tatăl tău? îl
întrebă directorul pe copil, în timp ce încerca să se apropie
de el („Să-l iau cu binişorul, că ăsta e zurliu, acum o rupe
la fugă, iar eu trebuie să văd neapărat, dar neapărat, ce
scrie dumneaei în plicul acela” – observase un plic agăţat
de funda roşie cu care erau legate florile).
— Nu ştiu, „domle”, nu ştiu precis, răspunse băiatul, pus
pe şotii, cum îi era felul (repetând şi el acel apelativ,
caracteristic exprimării lui Stancu), probabil că
dumneata…
— Cum, mă, „probabil”? Anafura cui te-a făcut… De
George Şovu
unde până unde „probabil”? Ai, ia spune?

— Zicând „probabil”, domle, eşti scutit de o eroare
posibilă, pentru că, la urma urmei, sigur nu poţi să fii
decât de mamă! Păi nu? Şi rostind aceste Cuvinte, nu fac
altceva decât să citez ce ne-a spus tovarăşa noastră
profesoară de biologie – recte stimata directoare – (şi
Vasilică arătă spre braţul de flori) la o şedinţă de cerc!
Lucru, de altfel, Cunoscut de oricine, „domle” Aşa că nu
ştiu de ce te-ar enerva…
— Vasilică, vezi că mă enervezi rău cu fiţele tale, spuse
directorul, învăluindu-şi băiatul într-o privire cruntă.
Dă-mi imediat buchetul de flori! Nu înţelegi că nu te poţi
duce tu acolo, în foişor? Deranjezi oamenii, care abia s-au
aşezat la masă. Nu e frumos, băiatule!
Vasilică înţelegea că tatăl său nu are dreptate şi că
foloseşte această stratagemă ca să-i ia florile – „Cine ştie ce
vrea să facă cu ele? Te pomeneşti că nici nu i le dă lui
nenea Şerban!”
— Am să le duc eu ceva mai târziu, într-un moment
potrivit, adăugă directorul, străduindu-se să fie
convingător.
— Dar nu pricepi – se repezi băiatul – că tocmai asta ar fi
nepotrivit: ca dumneata, ditamai directorul, să duci un
buchet de flori de la… În sfârşit, de la cineva… unui
colaborator de-al dumitale, şi unde mai pui, acela mult mai
tânăr?!
— Termină, domle, odată cu interpretările tale şi cu
sfaturile de deştept! Nu mai încape omul de deşteptăciunea
ta! — şi, în momentele, în care rostea aceste vorbe,
apropiindu-se de băiat, rămas pe loc, ca hipnotizat, îi
smulse din mână buchetul cu flori.
Vasilică îl privi lung, dezamăgit.
— Cum doreşti, tovarăşe director, dar află de la mine că
nu e cocoş! îi spuse el, ducând în acest timp arătătorul
mâinii drepte spre obraz.
În clipa următoare a făcut stânga-mprejur şi-a început
să alerge spre poartă.
„Din toată inima, îţi doresc: La mulţi ani şi fericire!
Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! Păcat!
Ar fi putut fi o minime viaţa noastră! ADIO, deci şi fii
fericit!
Mioara”
— Foarte bine, fetiţo, foarte bine ai înţeles, bolborosea
directorul în timp ce împacheta la loc scrisoarea şi o
introducea în plic. „ADIO” e cel mai frumos cuvânt pe care
trebuie să vi-l spuneţi, ADIO şi n-am cuvinte! Ha-ha-ha! Ce
bine s-a potrivit! Până la urmă, tot în braţele mele ajungi,
Mioriţo, neică, degeaba ţi-ai strâmbat tu nasul,
întorcându-l mereu în altă parte, în ultimul an. Ţi-a jucat
festa ingineraşul tău! Acum să te văd, acum, când o să
alergi tu după mine şi-o să mă rogi! Pentru că o să mă rogi,
n-o să ai încotro, fiindcă „altul mai acătării”, cum îţi place
să zici, n-ai de unde! Toţi câţi sunt au „schema
completă” – însuraţi, cu copii, şi mai ales navetişti! Aşa
că – eu singur fiind dispus „s-o las pe urâtă” (şi, la urma
urmei, Irina nici nu e aşa urâtă, numai că s-a îngrăşat
cumplit), la mine ai să tragi. Şi-atunci, poate că „viaţa
noastră” o să fie o minune! Ia uită-te la ea: „Ar fi putut fi o
minune viaţa noastră!” Măi, să fie! La ce s-o fi gândit?…
16
Scriind urările pentru Şerban, tânăra directoare nu-şi

George Şovu
putea stăpâni lacrimile. Deşi el nu-i promisese niciodată

nimic, de fapt nici nu discutaseră vreodată despre
căsătorie, ea spera totuşi, spera, cu toate că era mai în
vârstă cu un an decât inginerul. „Bine-ar fi fost să fie
invers, el să fie mai mare, şi nu cu un an, cu doi, ci chiar
cu mai mulţi, cu şapte-opt – e bine ca bărbatul să fie mai
matur la început, pentru că de obicei femeia îl ajunge în
grabă din urmă, astfel că imagini, chipuri diferite în mod
vizibil ca vârstă, la un anumit moment, după o vreme,
capătă expresii apropiate, vremea adună şi pe unul, şi pe
celălalt, iar «câştigurile» acestea mai ales la femeie se văd…”
Deşi nu se nimerise astfel, Mioara spera de data aceasta…
Cândva, într-o situaţie cât de cât similară, ştiuse de la
început că nu trebuie să-şi aprindă în suflet scânteia nici
unei nădejdi. Atunci fusese totuşi altceva.
Se întorsese de un an, în sat. După absolvirea facultăţii,
la repartizare, ceruse catedra de biologie şi agricultură de
la şcoala din satul natal. Ar fi putut foarte bine să meargă
în altă parte, într-un oraş, de pildă. Avea a doua medie, în
ordine, pe ţară şi putea să-şi aleagă posturi mult mai bune.
I s-a propus să rămână chiar în Bucureşti, în domeniul
cercetării. Ea însă a cerut răspicat această catedră.
— Vreau să mă întorc în satul meu! a mărturisit
comisiei.
— Aveţi acolo, desigur, părinţi, fraţi…
— Nu mai am pe nimeni – a răspuns Mioara. Tatăl meu a
murit când eu aveam cinci ani, a fost învăţătorul satului şi
directorul şcolii. Mama, ţărancă, s-a prăpădit acum câteva
luni. Fraţi, surori nu am! Mă întorc să continuu acolo un
drum început de demult!
Comisia, impresionată, a felicitat-o.
Era toamnă. Se ruginise totul în jur. Pe uliţele satului,
nu numai prin grădini şi prin case, dădeau buzna merele şi
gutuile cu mirosul lor ameţitor. Licoarea din dulcea făptură
a strugurilor începuse procesul de decantare, liniştindu-şi
bolboroseala, căutând către butoaiele mai mari sau mai
mici, aflate într-o însetată aşteptare. La povarnă, zi şi
noapte, se auzea murmurând izvorul picurat al tăriei
prunelor. Căruţe scârţâind, tractoare cu câte una sau două
remorci sau chiar camioane, încărcate cât puteau să
cuprindă, cărau către hambare şi magazii aurul
porumbului. Era toamnă bogată şi frumoasă!
Tocmai atunci a sosit în sat o echipă de cineaşti. Trebuia
să filmeze la conac şi prin părţile acelea cu locuri atât de
frumoase o secvenţă dintr-un film de altă dată, cu haiduci.
Regizorul, un artist cunoscut – realizase mai multe
asemenea filme, ca şi o gamă variată de alte pelicule, a
selecţionat pentru figuraţie mai multe persoane din sat şi
de la fermă. A vizitat, bineînţeles, şi şcoala. În asemenea
împrejurări s-a întâlnit Mioara cu el. Timp de trei
săptămâni a fost fericită, fără să spere, desigur, ceva.
Nimeni de la şcoală, din sat şi se pare că nici din echipă
n-a ştiut despre bucuria ei din fiecare noapte a acelei
toamne de aur, a acele toamne de vis… Pentru că dacă nu
i-ar fi rămas nişte fotografii – şi ea se numărase printre
localnicii care „jucaseră” în film – ar crede şi acum că totul
n-a fost decât un vis frumos…
Cu Şerban, lucrurile se petrecuseră însă altfel. El venise

aici, în aceste locuri cu întinse plantaţii de pomi fructiferi,
cu ogoare pe care creşteau grâu frumos şi porumb cu
bobul plin de sănătate, cu dealuri în terase, din pământul
cărora via sorbea şi decanta licoarea de aur, cu ferme de
George Şovu
vite, de porci şi de găini, ca să rămână! Mioara se

convinsese de acest lucru în primii doi ani ai lui de
stagiatură, în care l-a observat cu înfrigurare, rugându-se
aproape în fiecare noapte să-l cuprindă duhul pământului
acestuia bun şi să nu-l mai lase să se ducă. Pentru că
rămânând, îşi spunea, dorind cu înverşunare să se
întâmple aşa, nu va aduce aici pe nimeni de-acolo de unde
vine. Ştia ea că e greu să te rupi de asfaltul Bucureştiului,
dacă n-ai trăit mai mult timp lângă ţărână. Astfel stând
lucrurile, speranţa ar putea să prindă aripi. Chiar începuse
să prindă, mai ales de atunci, din noaptea aceea albă, când
„s-a născut o nouă frântură de veşnicie”, cum spunea
cineva, un nou an, anul acesta…
Şerban avusese treabă atunci, în ajun, până spre seară.

Se întâmplase ceva la ferma de viţei, mai mulţi dintre ei se
îmbolnăviseră şi nu se ştia de ce, medicul veterinar – o
femeie, navetistă – plecase fără să soluţioneze lucrurile, şi
el, în condiţiile acestea, nu se desprinsese de-acolo până
nu găsise cauza: ceva în hrana ce li se dădea viţeilor nu era
în regulă şi, de-aici boala.
În sfârşit, luase toate măsurile să evite îmbolnăvirile mai
departe, dar în acelaşi timp să încerce salvarea animalelor
afectate. Mai avea o oră, o singură oră până la plecarea
trenului. O jumătate de oră îi trebuia ca să ajungă la gară.
Bagajul, o simplă valiză, îl aştepta în cameră, lângă uşă. O
pregătise de dimineaţă. Atunci s-a trezit parcă dintr-un vis
şi a privit în jur. Ningea de nu vedeai la doi paşi, ningea
straşnic, şi nu de o oră, de două, ci de o zi şi-o noapte. În
incinta întreprinderii, de la o clădire la alta, cu atât mai
mult în afară, de la o fermă la alta, de-abia se putea
circula, pe poteci înguste, pe care se înşiruiau, pentru
câteva secunde paşii, ce se acopereau, în urma trecerii,
aproape imediat. „Cum mai ajung eu la Bucureşti?” se
întrebă îngrijorat Şerban. Dădu un telefon la gară. Vestea
că de vreo cinci ore nu mai circulă niciun tren şi că,
bineînţeles, nici nu va circula cine ştie cât timp în
continuare l-a lăsat mut. „Şi eu, eu ce fac acum?” se
gândea tânărul inginer. O rugă pe fata de la centrala
telefonică să-i facă legătură cu cei de-acasă, de la
Bucureşti. Părinţii săi – tatăl tot inginer agronom, acum
director general în Ministerul Agriculturii, iar mama
economistă la o centrală industrială – au primit vestea cu
multă părere de rău. Era pentru prima dată, în cei
douăzeci şi şase de ani ai lui Şerban, când urma să
petreacă noaptea Revelionului singuri. L-au certat puţin
pentru faptul că „a fost neglijent”, că „a întârziat atâta
acolo”, „la urma urmei, putea să plece de dimineaţă sau
chiar cu o zi înainte…” Toate acestea ca şi altele, mama i le
spusese, ea fiind cel mai tare afectată de lipsa băiatului.
Şerban încerca să se scuze… Atunci a intervenit tatăl, care
l-a asigurat „că-l înţelege şi că-i dă dreptate!” I-a urat „La
mulţi ani”! adăugind că-l aşteaptă a doua zi sau… „când va
putea să sosească”!
„Aşadar, iată-mă singur în noaptea Anului nou! îşi spuse

tânărul Giurcă, mişcând capul de sus în jos, a pagubă.
Trebuie să mă reped până la cantină, să văd dacă găsesc
cel puţin ceva de mâncare.” Băutură avea destulă: vin,
coniac, ţuică, o rezervă serioasă… Tot adunase între timp,
fără să se omoare cu băutura. Strângea mai ales să ducă
acasă, mai dădea uneori prietenilor.
— Luaţi, măi, îi îndemna el, totul e absolut natural,
preparat sub ochii mei! Luaţi!
George Şovu
Nu se gândea să apeleze la nimeni dintre localnici, care

ar fi putut eventual să -l primească şi pe el alături în
noaptea aceea. De fapt, singurul la care ar fi meritat să
meargă era directorul. Dar acesta se uita strâmb la Şerban
de mai multe luni, de când directoarea şcolii – profesoara
Mioara Istrate – îl rugase pe el, inginerul Giurcă, să predea
nişte ore de tehnologie şi să conducă vreo câteva grupe de
practică ale elevilor din clasele a IX-a şi a X-a. Şerban
primise cu plăcere solicitarea directoarei, iar în cele câteva
luni ce trecuseră de atunci, fusese foarte mulţumit de
colaborarea cu elevii. Nu mai puţin mulţumită se arătase
directoarea, ori de câte ori stătuse de vorbă cu el. Odată,
trecând pe lângă uşa unei clase a IX-a, la care Şerban avea
oră de tehnologie, directoarea s-a oprit puţin, atrasă de
vocea „profesorului”, care în loc să vorbească despre modul
de execuţie a cine ştie cărei lucrări agricole sau despre
oricare altă temă din programa analitică, se pare că recita o
poezie, într-o linişte de mormânt:
„Pe când din zarea serii ca namile, cu rost

Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii,
Pe rând: albaştri, vineţi, de aur verde, munţii
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost”.
— Mai vrem, mai vrem! Mai spuneţi-ne, vă rugăm! încă

una! se auziră repezite, întretăiate, calde glasurile copiilor.
— „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă”, începu cu
glasul coborât Şerban, iar elevii continuară, aproape în cor:
— „Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…” după
care tăcură, ascultând cu sufletele sus, înflăcărate, foşnind
mătăsos, cu aripi de aur:
„Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă-ntoarnă?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,

Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie,

Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.
Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.

Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar,
Ca un ecou al toamnei, răspunde tocălia…”
„S-a dus!” roti directoarea de la uşă, oprindu-se apoi

jenată şi privind repede într-o parte şi-n alta a culoarului,
ca să vadă dacă n-a observat-o cineva.
Dar în clipa aceea, clasa întreagă, de dincolo de uşă, i-a
reluat parcă vorbele:
„S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud

— Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată —
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată,
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.”
Un ropot scurt de aplauze răsună în clasă. Directoarei îi

venea să pătrundă înăuntru, să meargă direct la catedră şi,
în văzul tuturor, să-l sărute pe profesor şi să-i spună:
„Ştiam eu că rugăminţile din atâtea nopţi îşi vor găsi
răspuns, că duhul pământului acestuia bun, distilat
dumnezeieşte în imagine artistică, în cântec fermecător,
unduios şi înaripat totodată, molcom, uneori sfâşietor,
George Şovu
înmuiat în soarele amintirilor ce nicicând nu vor muri, de

către un mare poet, izvorând, prin buni şi străbuni, din
sevele mustind de viaţă şi de rod ale plaiurilor şi dealurilor
acestora, te va cuprinde şi pe tine şi că, iată, tu vei fi în
stare să-i faci şi pe alţii să tresară la întâlnirea cu
mistuitoarea lui putere şi frumuseţe.
Dar gestul îi fu oprit de întrebarea:
— Şi-acum, să vedem cine ghiceşte:
„Copilăria toată dă buzna la uluci

Când stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci”.
— Septembrie, din Trecutul viu – răspunse cineva.

— Exact! confirmă profesorul. Continuăm?
— Daa! se auzi clasa, în cor.
„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri…”
— Este chiar definiţia Poemului într- un vers, din ciclul

consacrat unor asemenea poeme, spuse o fată.
— Bravo, Mădălina!
Directoarea plecase de lângă uşă odată cu ultimul vers
ascultat. După câţiva paşi, muzica acestuia îi vibră din nou
în ureche: „Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi!” îşi
amintea că poemul se numeşte Amurg. Coborând treptele
către cabinet, fiecare pas făcut se rostea în fiinţa ei pe o
frântură de vers: „Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai
lungi!” Astfel, coborâşul se transforma în sufletu-i avântat,
dornic de iubire şi de adevăr, şi de frumos, în urcuş,
umbrele – în lumini, amurgul – în răsărit!
Se pregătea să iasă din cameră. L-a oprit o bătaie în uşă.

A deschis. Era directoarea şcolii. N-a putut, bineînţeles, s-o
refuze; dimpotrivă, i-a făcut chiar plăcere invitaţia ei de a
petrece împreună Revelionul.
Casa profesoarei se afla undeva, în centrul satului, foarte
aproape de şcoală şi de sediul întreprinderii la care lucra
Şerban, dar prin poziţia sa era în acelaşi timp izolată de
ochii lumii; astfel, ca să ajungi aici trebuia să străbaţi, din
strada principală, în dreapta, o uliţă de câteva sute de
metri, iar din aceasta să pătrunzi la un moment dat într-o
grădină cu tot felul de pomi fructiferi şi de flori, care avea
tocmai la marginea ei de sus, pe locul cel mai înalt, un
platou, de unde începea o fâşie de pădure, o clădire albă,
frumoasă şi sănătoasă, ridicată de învăţătorul Paul Istrate,
cu puţin înainte de cel de-al doilea război mondial…
A fost o noapte pe care Mioara a înscris-o în inima ei ca

pe „debutul unui şir de minuni”, cum şi-a dorit, în gând, în
clipa când au ciocnit paharele de şampanie, în
întâmpinarea noului an.
La început reticent, puţin speriat chiar de „ce-o să zică
lumea”, de ce-o să-i facă directorul, care şi aşa „se uită la el
cruciş”, de când… Şerban a uitat până la urmă totul,
lăsându-se în voia acelor ceasuri pline de frumuseţe, de
prospeţime şi sinceritate.
Pe la 2—3 noaptea, când se încălziseră
bine – contribuiseră la aceasta şi băutura, şi căldura bună,
sănătoasă, pe care o împrăştiau în camere lemnele ce
trosneau sub pala focului, în cămin, dar şi vorbele multe
puse la mijloc, şi gândurile – când încordate, când dulci,
lin-foşnitoare – au ieşit în grădină, îmbrăcaţi bine, în
cojoace de lână. Ninsoarea se ostoise. Totul în jur alcătuia
un basm alb, care-i chema şi-i primea cu braţele deschise.
George Şovu
Au intrat în zăpada strălucitoare şi pufoasă, înaltă până la

brâu. Abia înaintau prin ea, pe sub pomii ale căror crengi
vibrau sub povară de frumuseţe. Se bucurau ca nişte
copii… Au început să alerge, să înoate, la propriu, prin
omăt, să se rostogolească, râzând, unul după altul, pornind
de sus, de pe platou, până spre poartă… o dată, şi încă o
dată, şi încă o dată…
Erau singuri, nu le păsa de nimeni; lumea rămăsese
undeva departe, mult mai departe decât hotarul acela de
gard ce împrejmuia grădina şi casa, iar ei înaintau, prin
omătul alb, cu suflete înnobilate parcă de puritatea naturii;
iar când oboseau, începeau să se rostogolească şi să râdă,
să râdă… De la o vreme, băgară însă de seamă că nici
înaintarea, oricât era aerul de pur şi obstacolele de gingaşe,
încât o simplă suflare peste ele le-ar fi înlăcrimat făptura, şi
nici acel sus-jos, sus-jos de-a rostogolul, chiar dacă direcţia
lui era la vale, deci fără opintire, nu erau deloc uşoare!
Şi-atunci, râsul s-a speriat şi s-a oprit, iar gândurile se
încordară sub frunţi precum muşchii înaintea unei comenzi
de start!
Fiecare dintre ei simţea clar „comanda”, dar aceasta, din
păcate, nu era chiar identică: Şerban abia acum înţelegea
că această noapte ar putea să aibă urmări la care nu voia
deocamdată să se gândească şi la care nici nu credea că
s-ar putea gândi vreodată cu adevărat. Dacă cineva l-ar fi
întrebat „De ce?”, n-ar fi putut să răspundă concret. Mioara
era un om care merita toată atenţia, un suflet rar, ar fi
putut fi un partener de viaţă alături de care să poţi ţine
mereu fruntea sus, în orice împrejurare. Şi, totuşi, ceva se
aduna în el, sosind din izvoare necunoscute, mai mult
presimţite ca fiind ale lui, ceva ce-l golea de puterea de a
decide în favoarea unui drum comun…
Lunile care au urmat au constituit o zbatere
permanentă, care uneori i-a urcat, cel mai adesea i-a
rostogolit însă, aducându-i, iată, la clipa de-acum, cu chip
de garoafe albe şi zâmbet de trandafir, pe fruntea căreia
profesoara directoare a pecetluit petală de suflet îndurerat:
„Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! păcat!
Ar fi putut fi o minune viaţa noastră!”…
„Şi, totuşi, cu ursul de Ion Stancu n-am să mă mărit
niciodată! hotărî Mioara. Mai bine rămân fată bătrână!”
17
— Profesore, se adresă directorul gazdă lui Ionică Pătru,

care părăsise de câteva minute foişorul, spre a căuta ceva
în maşina lui, ia dumneata buchetul acesta de flori şi dă-i-l
lui Şerban. L-a adus cineva adineaori. Cică astăzi este ziua
lui. Mă mir, nu ne-a spus niciodată. Trec şi eu peste câteva
minute să-i spun „La mulţi ani!” Acum, mai am puţină
treabă.
— Ziua lui Şerban a fost ieri, tovarăşe director, răspunse
Ionică (îl cunoştea bine pe Stancu; i-l prezentase inginerul
cu altă ocazie). Şi-a sărbătorit-o la Bucureşti. (Deşi,
spunând aceasta se gândea că Şerban nu şoptise o vorbă,
iar ei uitaseră pur şi simplu)!
— Şi-atunci, astăzi? întrebă directorul, arătând spre
foişor.
— Astăzi e aşa, după… Se bucură de fapt de trecerea
noastră pe aici. Şi-apoi, ieri e foarte aproape de azi, aşa că
o puteţi lua şi ca pe o continuare!
— Mda! mormăi Ion Stancu.
— O, dar florile sunt excepţionale, exclamă profesorul,
George Şovu
abia atunci privind cu atenţie buchetul. Cine e darnicul

expeditor?
— Scrie acolo, în plic! O să se lămurească el! Dumneata
dă-i-l! răspunse directorul, ursuz.
În partea dreaptă a clădirii fostului conac boieresc se
întindea, pe mai multe hectare, un parc de toată
frumuseţea, iar în mijlocul parcului, înconjurat de pomi
ornamentali şi ronduri de flori, se afla un foişor splendid,
loc în care se putea sta de vorbă, se putea servi masa, la
umbră şi răcoare, iar pe mica terasă din faţa acestei
interesante construcţii, renovată de curând, se putea
dansa.
Aici îşi invitase Şerban oaspeţii, pentru care pregătise,
cu ajutorul unor femei din sat, lucrătoare la cantină, tot
ceea ce trebuia pentru o masă bună, servită în aer liber,
curat, îmbătat de mirosul florilor.
Cu toţii erau de-a dreptul încântaţi! Profesoara Mădălina
Dănescu nu mai contenea cu laudele; Anca şi Andrei, în
drum spre Poiana Braşov, unde aveau de gând să-şi
petreacă vreo câteva zile, se priveau fericiţi, îşi zâmbeau tot
timpul şi. fiecare zâmbet se încărca parcă de o tainică
promisiune; în timp ce Luminiţa, trezită din somnul ei de
cenuşă, vâslea printre vorbe şi gânduri. către un liman
unde i se părea că se aprind lumini pe cel mai înalt catarg.
Marinarul, care agita frumos „marele pavoaz”, avea chipul
lui Şerban şi glasul lui, ce se ondula cu căldură, urcând şi
coborând pe firul unor gânduri izvorâte parcă direct din
inima şi cugetul ei.
— Maestre Dănescu, i se adresă profesorul Ionică Pătru

ziaristului, se pare că am creat o încurcătură.
— Anume?
— Ca să înţelegeţi la ce mă refer, ar trebui să vă dau
câteva explicaţii.
— Sunt dispus să le ascult. Aici este atât de bine, că
putem rămâne până spre seară. Avem deci destul timp.
— Iată… directorul I.A.S.-ului, inginerul Ion Stancu, pe
care l-aţi cunoscut (aţi remarcat, desigur, „amabilitatea” cu
care ne-a primit), îi cam poartă sâmbetele lui Şerban.
Motivul îl constituie directoarea şcolii din sat, după care el
aleargă de mai mulţi ani, nereuşind până acum s-o şi
„prindă”, în timp ce dumneaei priveşte, cu tot interesul,
spre inginerul nostru.
— Ia uită-te!… Până aici, schema e bună pentru o piesă
de teatru… Zi-i mai departe!
— De fapt, verbul priveşte, la prezent deci, ar trebui
schimbat, în consens cu realitatea, la trecut: a privit, adică
directoarea a privit până astăzi cu interes…
— De ce „până astăzi”? Ce s-a întâmplat astăzi? Am
tulburat cumva noi apele?
— Dumneavoastră nu!
— Atunci, cine?
— Eu!
— Nu înţeleg!
— Ca să „tulbur” în bine atitudinea de catâr a
directorului, i-am spus (atunci când am fost întrebat) că
nepoata dumneavoastră, domnişoara Luminiţa, este…
logodnica lui Şerban. Înţelegeţi, deci, că având o
„logodnică” – fată atât de… frumoasă, acesta este cuvântul
potrivit –, inginerul nu se mai poate gândi ia profesoară, iar
ea, rămânând fără pavăză, poate fi prinsă, după speranţa
lui Stancu, în vârtejul care s-o aducă… la ţărmul lui.
Primind această informaţie, năbădăiosul îndrăgostit a
ţipat-o către fiecare dintre cele patru puncte cardinale ale
George Şovu
fiinţei sale, spre a fi auzită, şi s-a grăbit totodată s-o aducă

la cunoştinţă idolului său, numai aşa, spre a-i face o mare
bucurie”! Urmarea? Acest buchet de flori, splendide,
trebuie să recunoaştem, însoţit de cuvântul ADIO
(mărturisesc păcatul: am deschis plicul şi am citit. Sunt
într-un fel, dacă nu în totalitate, responsabil de ce s-a
întâmplat şi… probabil, de ce-o să se mai întâmple, aşa că
era necesar să fiu în cunoştinţă de cauză).
— Tinere, spuse Dănescu meditând, văd că ai declanşat
cu o simplă vorbă o întreagă furtună. Un singur lucru m-ar
interesa, deocamdată: Dacă Şerban.. privea” şi el, aşa cum
ziseşi, „cu interes” către „partea adversă”.
— Ca să ne convingem de adevăr, zise Ionică, ar trebui să
privim amândoi spre foişor: ce spuneţi? Cineva care strânge
în braţe cu patimă şi cu „pierdere de sine” o fată, chiar
dacă în timpul unui dans, aşa cum procedează acum
Şerban cu Luminiţa, nu cred să fi căutat, cu interes real,
înainte către altcineva!
— Argumentul e palpabil şi de bun-simţ! S-ar putea ca
tu, băiete, să fi intuit bine un lucru ce m-ar bucura şi m-ar
interesa foarte mult! mărturisi Dănescu. Şerban îmi este
foarte apropiat. Îl cunosc bine pe tatăl lui, care mi-a fost
coleg de liceu, ca şi tatăl tău, după cum ştii, iar Luminiţa,
ce să-ţi spun, e un copil bun, de ispravă, care ar merita din
plin o zodie mai limpede. Şerban poate fi „marele ei
pavoaz”! ca să ne păstrăm la una dintre imaginile ce-au
colorat discuţiile de ieri, cu prilejul prezenţei între noi a
marinarului logodnic. Dar să nu ne pripim!… În orice caz,
îmi pare rău de suferinţa acelui suflet ce îndurerează
ofranda aceasta de frumuseţe cu un cuvânt şi un gând atât
de triste!
18
Se însera. Musafirii lui Şerban dansau cu toţii, în frunte

cu el, învăluiţi în acordurile unui tangou – mângâietor de
suflete. Simţeau în acelaşi timp cum pacea şi frumuseţea
locurilor le încoronează zâmbetele cele mai alese ale fiinţei
lor, bătând în porţile gândului emblemă de mulţumire şi de
frumoasă aducere-aminte.
Singur profesorul cel tânăr mai adăsta la masă,
privindu-i…
Nu ştia ce s-a întâmplat. Întrebă încă o dată, de data

acesta pe şeful gării:
— Tovarăşe, este adevărat că acum două ore a sosit un
tren cu legătură dinspre Bucureşti?
— Este! răspunse şeful.
— Dar acest tren nu apare în graficul dumneavoastră!
— Nu! răspunse din nou şeful.
— Aş putea să ştiu şi de ce?
— Da!
— Vă rog, aştept!
— Pentru că astăzi, în ajun de Anul nou – începu
bărbatul cu chipiu roşu să explice tacticos –, fiind o foarte
mare aglomeraţie (ştiţi doar câtă lume se grăbeşte în
această zi încoace şi-ncolo, fiecare dorind să ronţăie la
noapte curcanii altcuiva şi să-i bea zaibărul – izbucni
într-un râs scurt, sperând că a fericit urechile celui ce-l
asculta cu o glumă de pe urma căreia să-ţi lingi buzele),
Onor conducerea ministerului nostru a hotărât, pentru
astăzi şi pentru primele patru zile din anul care vine, să
pună în circulaţie câteva garnituri noi, în afara graficului
George Şovu
obişnuit, rânduite pe diverse trasee din ţară. Una dintre

acestea a ajuns până aici. Priviţi-o, este cea de colo! A sosit
acum două ore! Mulţumit?
— Deci aşa! Asta înseamnă că s-ar putea să ai dreptate,
Cătăline. A sosit cu trenul acela. (Cum e ea cu capul în
nori, nici nu s-a uitat Cu atenţie ce tren a luat.) A sosit şi…
— Şi n-a avut răbdare să aştepte. Îţi spun eu, aşa s-a
întâmplat. Nu cred să mă fi înşelat: după cum am văzut -o
în fotografie la tine, ea era! Peronul se golise de lume.
Îmbrăcată cu un cojoc, cu o căciuliţă pe cap, şi în mână cu
o geantă de voiaj, se fâţâia nervoasă aici, prin faţa intrării,
privind impacientată în toate părţile. Treceam, ţi-am spus,
întâmplător pe stradă, când am văzut sosind în gară trenul.
M-am abătut şi eu puţin, ca să casc gura. Croitorul îmi
spusese că peste vreo oră şi jumătate îmi termină
costumul. Ce era să fac până atunci? Mă plictiseam lângă
el, aşteptând. Aşa că, am plecat… Am stat ce-am stat până
s-a dus lumea. Atunci am observat-o pe dânsa. „Pe cine o fi
aşteptând?” mă gândeam. Şi în timpul acesta, numai ce-o
văd că intră în sala de aşteptare, traversează în grabă şi
iese în partea cealaltă a clădirii, spre stradă. Curios, m-am
luat după ea. Aici, iarăşi s-a uitat ce s-a mai uitat, preţ de
vreun minut, când din şosea coboară în viteză un Mercedes
cu număr de Bucureşti. De la volan se desprinde un tip
tânăr, mişto bărbat, alură de sportiv, îmbrăcat cu un
pulover frumos şi cu un pantalon introdus în cizme, ce-i
ajungeau până sub genunchi. În dreapta se afla un alt
bărbat, puţin mai în vârstă. Tânărul se duce până la şeful
gării, nu ştiu ce-a vorbit cu el, şi se întoarce în nici două
minute. Deschide portiera şi vrea să intre în maşină.
Atunci, domnişoara, care se afla în apropiere (băiatul cu
Mercedesul se uitase spre ea, fără s-o ia în seamă
neapărat), i se adresează: „Nu vă supăraţi, mergeţi la
Bucureşti?” „Da, domnişoară!”, i-a răspuns tipul, cu
amabilitate, în timp ce-o cântărea din ochi. „îndrăznesc
prea mult dacă vă rog să mă luaţi şi pe mine?! Ştiţi…” voia
să explice, probabil, dar el îl răspunse prompt:
„Mie îmi plac fetele îndrăzneţe, aşa că vă iau. Poftiţi!”
Domnişoara a chicotit uşor şi a intrat în maşină. Când
au demarat, mi-a căzut şi mie fisa: „Te pomeneşti, mi-am
zis, că dânsa era Lena lui Ionică?!” îmi venise în minte
chipul din poza văzută la tine astă-vară, când mi-ai spus că
vrei să te însori cu ea…
— Mda! a rostit atunci studentul Ionică Pătru, oftând din
rărunchi. Fir-ar să fie de întâmplare! Cum de n-am ştiut eu
de trenul acesta? se căina el. Am stat acasă, aşteptând să
treacă timpul, iar ea, săraca…
— „Săraca”! Ce să-ţi spun? interveni Cătălin (un văr
de-al lui Ionică, elev în clasa a XII-a de liceu), că dânsa nu
putea să se uite pe panou şi să observe că trenul la care
v-aţi înţeles să o aştepţi nu este cel cu care sosise! Şi dacă
tot greşise, luând altă garnitură – cum s-a exprimat chipiul
cel roşu, şi în consecinţă trebuia să mai aştepte puţin, îi
cădea rangul, da?! A preferat, de aceea, să plece e*u…
primul venit!
— Ia mai potoleşte-te, măi Cătăline, că nu de morala ta
duc eu acum lipsă!
— Nu e bună de nevastă, vericule, ascultă la mine, chiar
dacă nu am eu experienţa ta! Una din astea, care nu are o
răbdare de nici două ore, de unde să scoată ea răbdare
pentru o viaţă întreagă?!
Curios, dar vorbele liceanului îl puseră pe gânduri pe
student. Întorcându-se cu maşina (Ionică împrumutase
Dacia 1100 a tatălui său, profesor şi director la şcoala din
George Şovu
satul lor, aflat undeva, peste vreo două dealuri, dacă

priveai drept în faţă din oraşul în care se găseau), tocmai
când se întreba mai abitir cu cine o să petreacă el
Revelionul, văzu într-o pantă o maşină oprită. Şoferul
controla ceva la motor. Oprind în apropiere, Ionică întrebă
dacă poate să-i fie cu ceva de ajutor. Omului i se rupsese
cablul de ambreiaj şi altul, de schimb, nu avea. Mergea în
acelaşi sat. În maşină, o fată!
Au făcut cunoştinţă.
— Tamara Fulga!
— Sunteţi studentă, domnişoară? a întrebat-o Ionică.
— Da, în anul IV la Franceză-Română.
— Mă mir că nu ne-am cunoscut până acum: şi eu sunt
tot în anul IV – la Italiană-Franceză!
S-au bucurat de întâlnire. Au plecat amândoi cu maşina
lui Ionică, urmând să trimită tatălui fetei, prin cineva, un
cablu de ambreiaj, pe care sperau să-l găsească în sat. Au
descoperit că vor petrece Revelionul împreună, la o vilă a
Pavilionului de vânătoare din regiunea respectivă, tatăl
Tamarei fiind invitat aici de către o rudă foarte apropiată a
familiei Pătru, inginer silvic, văr bun cu mama studentului
de la Italiană…
Cu Italiana fusese o adevărată poveste… Când a venit

vremea să intre la liceu, Ionică aflase, nu ştiu cum (se pare
că se publicase în presă), că în Bucureşti există o şcoală
care, începând din acel an, va avea câteva clase cu predare
în limba italiană. Îndrăgostit de muzica italiană cu
deosebire (cânta foarte frumos, acompaniindu-se la
chitară), dar şi de literatura şi de cultura italiană în
general, de această ţară, pe care n-o văzuse până atunci,
dar o cunoştea foarte bine din albume, hărţi, documente,
băiatul profesorului Pătru hotărî, nici mai mult, nici mai
puţin decât că el va urma acest liceu! Şi cum a hotărât, aşa
a şi procedat! Venit în Bucureşti, a susţinut examenul de
admitere, a reuşit şi a intrat. A absolvit deci secţia de
italiană a liceului la care era profesoară şi Mădălina
Dănescu. Aşa s-au cunoscut, descoperind că ziaristul
fusese coleg de liceu cu tatăl lui Ionică. Băiatul s-a
împrietenit cu elevi din clasa doamnei Dănescu. Unii dintre
ei l-au vizitat, petrecându-şi zile ale vacanţelor prin aceste
locuri încântătoare. În ceea ce-i priveşte pe soţii Dănescu,
cel puţin o dată pe an ei trec cu mare plăcere pe aici.
Acum, de pildă, în preajma acestui Revelion, sosiţi anume
pentru asemenea sărbătoare, ei erau oaspeţii familiei
Pătru…
Peste câteva luni, în primăvară, Ionică şi Tamara se

căsătoreau. Au fost astfel repartizaţi împreună, ca profesori
de franceză într-un oraş din Transilvania. De câteva luni,
au al doilea băiat. De aceea, Tamara, pe care el o aducea
mereu la tradiţionala lor întâlnire, n-a putut să fie prezentă
anul acesta… Acum, profesorul cel tânăr, dansează totuşi
cu ea… O ţine strâns lângă pieptul lai, ascultându-i parcă
bătăile inimii. Nu-i mai spune nimic. O noapte întreagă,
împărţită între doi ani, i-a tot spus, vorbind şi tăcând lângă
ea. Acum, doar dansează… Toţi – ai lui, ai ei, ai…
altora – s-au culcat. Ei singuri mai dansează, aşteptând
luminile zorilor, lumini care în aceste locuri apar
întâi-şi-ntâi acolo sus, deasupra munţilor, mângâindu-le
fruntea cea albă şi scânteietoare, acolo sus, unde se află
catargul cel mai înalt, ce dă mâna cu cerul!
George Şovu
19
„Amurgul, cu razele-i de miere”, cum ar fi spus Poetul

acelor locuri, îi învăluia tot mai mult. „Tămâia înserării
înalţă-albastru fum” deasupra fostului conac, deasupra
parcului şi a foişorului…
în această atmosferă care unea pământul cu cerul, dând
sufletului aripi şi murmur de vis, o lumină caldă şi bună
apăru la orizont. Ziaristul, tânăr pe-atunci – se scurseseră
aproape douăzeci şi cinci de ani –, bătu repezit din pleoape,
spre a-şi feri ochii de năvala de foc blând ce aprinsese
creştetele copacilor, dar şi spre a desluşi conturul acela de
madonă, cu aureolă cât zarea, răsărit în faţă.
Ieşise în luminiş, venind dintr-o lume de trupuri drepte
şi mândre ce-şi întindeau braţele spre apele albastre, acum
parcă neclintite, ale infinitului. Păşea cu sfială pe covorul
de smarald al ierbii, în care sclipeau mărgăritare de rouă,
ferindu-se să tulbure prin ceva râsul cristalin din ochii
florilor, încărcaţi de toate minunile curcubeului.
S-a apropiat de el – încremenit într-o admiraţie mută.
Atunci i-a văzut chipul, colorat frumos de soarele verii, şi
i-a privit de-aproape făptura. Rochia din mătase albă,
mişcându-se ca într-un fâlfâit cald de pescăruşi
îndrăgostiţi de zare şi de ţărm totodată, acoperea un trup
geamăn cu cel al statuilor cu linii potolite într-o armonie
perfectă. S-a supus, cu tainică bucurie în suflet, privirilor
verzi, peste apele cărora jucau năluci de umbre ale genelor
lungi, protectoare.
A aflat că e studentă la Engleză şi că însoţeşte, într-o
călătorie prin ţară, o delegaţie de oameni de cultură din
patria lui Shakespeare. În dimineaţa aceea urma să
părăsească Sinaia, îndreptându-se spre Giurgiu, de unde
vor lua un vapor, vor călători o vreme pe Dunăre, ţinta
finală fiind litoralul Mării Negre (îi condusese între timp pe
la mănăstirile din Moldova, trecuse apoi cu ei în
Transilvania, făcând popasuri mai însemnate la Cluj şi la
Braşov).
A decis să lărgească aria reportajelor şi interviurilor sale,
realizate prin locurile respective, timp de vreo săptămână.
Stătuse mult de vorbă cu profesori şi specialişti din ţări
îndepărtate ale lumii sosiţi, aici, la Sinaia, la cursurile de
vară ale Universităţii din Bucureşti pentru perfecţionarea
străinilor în domeniul limbii române…
Prima zi pe vapor se scursese pe nesimţite, cu toate că
vorbiseră atâta, dansaseră ore în şir, dar mai ales
stăruiseră cu privirile în zarea de dincolo de prora vasului
şi de dincolo de clipă, rostind nenumărate întrebări făcute
să fie ascultate, dar mai ales tainice, ascultând şi cu
deosebire aşteptând de la ei şi de la timp răspunsurile
potrivite.
„Amurgul” sosea şi acolo „cu razele-i de miere”, „tămâia
înserării” înălţa şi atunci „albastru fum”, pânza de apă,
spintecată lin de trupul vaporului, se înnegrea, fâlfâind
alene şi mângâind cu aripile-i zdrenţuite colosul de oţel, în
faţă sau în spate vuia din când în când respiraţia altor
ambarcaţiuni, care acum îşi făceau simţită prezenţa şi prin
salba de lumini aprinse pe catargele mereu căutând către
cer.
În liniştea deplină de pe punte, glasul studentei a vibrat
în şoaptă caldă şi îmbietoare:
— Ar fi bine să ne culcăm. Mai avea şi mâine timp de
George Şovu
vorbit!
— Ai dreptate, a răspuns ziaristul. O viaţă întreagă o să
tot vorbim!…
L-au îmbrăţişat cu toţii pe Şerban, mulţumindu-i pentru
această zi, pe fruntea căreia „bătuseră emblemă de
frumuseţe”, de răscolitoare aduceri-aminte şi nu mai puţin
de… Înfiorate speranţe!
— Trecem s-o lăsăm acasă pe fata aceasta, care stă doar
la o azvârlitură de băţ de aici, spuse Dănescu, aşezându-se
la volanul propriei sale maşini, pe care la sosire o
condusese tânărul inginer, şi apoi ne îndreptăm spre satul,
pentru noi încărcat de atâtea amintiri, al vechiului meu
prieten şi coleg – învăţătorul Pătru, tatăl lui Ionică.
Rămânem acolo cu toţii la noapte, iar mâine dimineaţă vom
mai vedea. Am intrat doar în vacanţă, stimată doamnă,
nu?! se adresă ziaristul soţiei sale. Iar Anca şi Andrei nu au
nimic împotrivă, după cum am înţeles!…
De la poartă, au privit încă o dată spre clădirea albă, cu
chipul sprijinit pe stâlpi solizi împletiţi din sfori de lemn.
Întunericul ce cuprinsese fostul conac s-a dat dintr-odată
în părţi, speriat de bulgării de lumină înşiraţi pe un arc de
metal ce susţinuse urarea „Bine aţi venit”, menită să
întâmpine oficialităţile judeţului care vizitaseră de curând
ferma. Şerban a aprins şi a stins de câteva ori la rând
buchetul acela cu litere de foc alb, ce pâlpâiau ca nişte
impulsuri de suflet. Cele trei maşini au răspuns clipind din
ochii farurilor.
Undeva prin apropiere a vuit sirena unui vas, iar lumina
din vârful catargului său plutea maiestuoasă, pe deasupra
parcului, pe deasupra clădirii, împingând tot mai departe
aburul negru al nopţii, dansând ca o speranţă a cărei
busolă nu se va strica niciodată.
---- Sfîrşit ----
George Şovu
Lector: SORIN MARCULESCU

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Apărut: 1984 Bun de tipar: 25 IV 84
Format: 16/54x84 Coli tipo: 13,25
Tiparul executat sub comanda 5540 la
întreprinderea Poligrafică Galaţi
B-dul George Coşbuc, nr. 223 A
Republica Socialistă România
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
DIMINEAŢA
IUBIRII
1
Dimineaţa iubirii
2
George Şovu
CUPRINS
CAPITOLUL I......................................................................5
1............................................................................................................5
2............................................................................................................6
3..........................................................................................................11
4..........................................................................................................16
5..........................................................................................................22
6..........................................................................................................29
7..........................................................................................................33
8..........................................................................................................36
9..........................................................................................................41
10........................................................................................................47
11........................................................................................................51
CAPITOLUL II...................................................................52
1..........................................................................................................52
2..........................................................................................................60
3..........................................................................................................74
4..........................................................................................................75
CAPITOLUL III.................................................................77
1..........................................................................................................77
2..........................................................................................................82
3..........................................................................................................85
4..........................................................................................................89
5..........................................................................................................91
6..........................................................................................................94
7........................................................................................................100
8........................................................................................................101
3
Dimineaţa iubirii
9........................................................................................................109
10......................................................................................................111
11......................................................................................................114
CAPITOLUL IV...............................................................117
1........................................................................................................117
2........................................................................................................121
3........................................................................................................124
4........................................................................................................125
5........................................................................................................130
6........................................................................................................132
7........................................................................................................134
8........................................................................................................137
9........................................................................................................138
10......................................................................................................147
11......................................................................................................153
CAPITOLUL V.................................................................160
1........................................................................................................160
2........................................................................................................161
3........................................................................................................164
4........................................................................................................168
CAPITOLUL VI...............................................................172
1........................................................................................................172
2........................................................................................................174
3........................................................................................................179
4........................................................................................................183
5........................................................................................................192
6........................................................................................................194
7........................................................................................................195
8........................................................................................................196
9........................................................................................................198
10......................................................................................................201
11......................................................................................................204
12......................................................................................................208
14......................................................................................................211
4
George Şovu
CAPITOLUL VII..............................................................214
1........................................................................................................214
2........................................................................................................215
3........................................................................................................217
4........................................................................................................218
5........................................................................................................220
CAPITOLUL VIII.............................................................223
1........................................................................................................223
2........................................................................................................226
3........................................................................................................228
4........................................................................................................233
5........................................................................................................238
CAPITOLUL IX...............................................................242
1........................................................................................................242
2........................................................................................................243
3........................................................................................................246
4........................................................................................................247
5........................................................................................................248
6........................................................................................................252
7........................................................................................................253
8........................................................................................................264
CAPITOLUL X................................................................266
1........................................................................................................266
2........................................................................................................268
3........................................................................................................269
4........................................................................................................270
5........................................................................................................275
6........................................................................................................277
7........................................................................................................278
8........................................................................................................279
9........................................................................................................282
10......................................................................................................283
11......................................................................................................287
12......................................................................................................291
5
Dimineaţa iubirii
13......................................................................................................292
14......................................................................................................293
15................................................................................................294
6
George Şovu
CAPITOLUL I
Plaja a rămas pustie!… Marea îşi poartă răsuflarea

blândă pe deasupra nisipului, încercând să citească de pe
obrazul acestuia rândurile unei noi file din cronica de
vacanţă. Undeva, dincolo de înaltele şi elegantele blocuri
ale hotelurilor, ce-şi dau mâna precum nişte silabe de
piatră şi de sticlă rostite pe verticală, soarele îşi stinge,
treptat, cercul de rubin, însemnând hotarul de foc al
trecerii pe „celălalt tărâm” ca pe o înflorită promisiune de
reîntoarcere pentru mâine.
Pe plaja pustie, doar două flăcări — una albă şi alta
verzuie — îşi mistuie îmbrăţişările. La hotarul dintre
pământ şi apă, jurămintele se rostesc în tăcere. Între două
valuri, marea îşi ţine, parcă, răsuflarea spre a prinde mai
bine şoaptele celor două tinere inimi.
„Nu pleca /… pare să îngâne una dintre ele. Mai vreau să
te privesc! / Vreau să te culeg / Şoaptă de şoaptă, / Lumină
de lumină, / Tristeţe de tristeţe, / În ochii mei înălţaţi spre
tine! I Nu pleca! / Mi-e sete de buzele tale însingurate, / Cu
parfumuri / De liliac alb / Mi-e sete de privirile tale /
Ascunzând cerul în fiecare mângâiere / Cu care mă
îmbrăţişează… / Rămâi”!
7
Dimineaţa iubirii
Mâna dreaptă a lui Bogdan ocroteşte cu tandreţe umerii

rotunzi şi catifelaţi ai Ştefanei, iar degetele lui şoptesc
înfiorate mângâieri prin pletele-i de aramă, în timp ce fata,
ascunsă toată aproape sub braţul băiatului, i-a înconjurat
mijlocul cu lujere de fierbinte liană. Valurile se întind către
ei a mângâiere, sorbindu-le şi ducându-le departe, în
nemărginire, şi vorbele, şi gândurile, şi speranţele…
…— Bogdane, cine este această Ştefana Dragomir?…

…Era într-o vineri. Bogdan îşi amintea exact… şi parcă şi
acum îi răsuna în urechi glasul înţepat al mamei… Era
seară. După trei ani de zile, fusese şi ea la liceu să se
intereseze de situaţia băiatului. Degeaba încercase bunicul
s-o asigure că „nu sunt probleme” cu Bogdan, „fiindcă
învaţă bine — e doar premiantul clasei — se poartă
cuviincios, nu lipseşte de la şcoală, se pregăteşte’ serios şi
pentru facultate, în sfârşit, totul e aşa cum, trebuie să fie!”
„Bine, bine! a răspuns nora profesorului. O să văd eu!
Vreau să mă conving şi singură!”
Tatăl lui Bogdan nu era de faţă. Nu venise încă de la
minister. Sosiseră de câteva zile din străinătate, unde, timp
de patru ani, el fusese consilier de ambasadă, şi acum îşi
lua noile treburi în primire…
— Ce înseamnă „vreau să mă conving şi singură”,
8
George Şovu
Melania? a întrebat-o atunci bunica pe mama nepotului ei.

Cum, adică tu n-ai încredere în noi?
— Ba da, a răspuns mama lui Bogdan, dar nişte dovezi
în plus nu strică!
— Sigur, sigur, a conchis bunica, vădit deranjată de
tonul norei sale, gândindu-se, încă o dată, ca de atâtea ori
în cei peste douăzeci de ani de când Daniel Ştefănescu,
băiatul ei, se căsătorise cu această femeie, că Melania le-a
rămas, în parte, străină, că nu s-a lipit prea mult de
sufletul lor. Fusese o femeie frumoasă şi mai era încă (de
altfel înfăţişarea fizică îl robise pe Daniel), dar rece, nu uşor
de mlădiat. Cu toate acestea, Daniel a luat-o de soţie; nu
peste mult timp a venit şi copilul şi, uite aşa, au rămas
împreună. Bunica i-a spus de la început fiului ei că nu-i
place nora aşa cum arată… pe dinăuntru. „Se
compensează”, mamă, cu felul în care arată pe dinafară: nu
vezi ce frumoasă e? a răspuns atunci proaspătul inginer.
Şi-apoi, cred că se va schimba!”
Melania nu s-a prea schimbat! S-a modelat, asta da ’. A
devenit ceea ce se cheamă,. O femeie de lume”, fiindcă, pe-
atunci, când abia terminase studiile economice, era o fată
modest îmbrăcată, simplă în comportare, fără prea mari
pretenţii de la viaţă (aşa părea) crescută prin internate şi
cămine, deoarece rămăsese orfană de ambii părinţi la
vârsta de nici opt ani. În scurt timp de la căsătorie, a
căpătat distincţie şi strălucire în ţinută, a început să se
arate dornică „să vadă lumea”, să călătorească, să se
întâlnească şi să stabilească relaţii prieteneşti, de familie,
cu tot felul de oameni. În aceste întâlniri reuşea să atragă
totul în juru-i, să captiveze prin înfăţişare, prin vorbă,
9
Dimineaţa iubirii
meşteşugită şi pigmentată de nuanţate ironii, atunci când

voia, astfel că nu de puţine ori în spatele ei se exclama:
„Frumoasă şi deşteaptă femeie! Mare noroc a avut Daniel
Ştefănescu
— … Nu înţeleg, mamă, de ce această…
— Te rog, fără interpretări de subtext! Răspunde la
întrebare!
— Deci recunoşti subtextul…
— Recunosc că te-ai cam obrăznicit, de când nu te mai
afli sub mâna mea.
— Şi eu care credeam că m-am aflat şi mă aflu în mâini
foarte bune. Iar de la o vreme, ce să-ţi spun, speram chiar
la mai mult, şi anume că am capul, mâinile şi picioarele
mele, că văd, pot judeca, mă pot mişca, pot merge singur
prin viaţă, credeam că a sosit chiar timpul pentru asta…
— Drept pentru care ai socotit că a sosit chiar momentul
să te îndrăgosteşti!
— Să-ţi spun sincer: problema cu momentul… n-a intrat
în calculele mele. De fapt, la mijloc n-a fost niciun fel de
calcul, ci, pur şi simplu, viaţă! Viaţa mi-a scos-o în cale pe
această Ştefana Dragomir şi eu m-am îndrăgostit de ea fără
calcul; iar acum, când mă întrebi dumneata, mă gândesc
că poate în viaţă n-ar trebui chiar toate calculate!…
— ”N-ar trebui chiar toate calculate!” Grozav gând, ce să-
ţi spun, expresie de minte necoaptă! Să ştii de la mine,
băiatule, că trebuie, în viaţă totul trebuie calculat! Altfel nu
se poate trăi!
— Pentru a face faţă unui asemenea mod de trai oamenii
ar trebui să aibă, în loc de inimă, un calculator în piept! Eu
vreau să te informez, mamă, că am încă în mine o inimă,
10
George Şovu
care abia acum a început să simtă că trăieşte. De altfel,

dumneata nu mă mai cunoşti şi nici nu ştiu dacă m-ai
cunoscut vreodată. În orice caz, în ultimii trei ani, adică în
perioada în care eu am devenit, în mod firesc, ca toţi tinerii
de vârsta mea, altceva decât ce ştiai dumneata, decât ceea
ce lăsaseşi dumneata acasă, noi doi n-am prea fost
împreună decât din când în când şi atunci mai mult prin
corespondenţă. Dacă vrei să ştii cu adevărat ceva despre
mine, întreabă-i, în primul rând, pe bunicul şi pe bunica!
— Nu mă învăţa tu pe mine ce am de făcut! Bunicul şi
bunica sunt bătrâni, ei au altă mentalitate, sunt depăşiţi!
Eu vreau să te pregătesc pentru veacul douăzeci şi unu!
— E frumos să priveşti în perspectivă. Îţi mulţumesc.
Până una-alta însă mai avem de trăit ceva din acest veac!
Şi nu ştiu cum se face că mentalitatea depăşită a bunicilor
mei (dacă ai şti dumneata ce oameni nemaipomeniţi sunt,
ai fi cu adevărat mândră de ei!) se potriveşte în foarte multe
privinţe — şi anume în cele esenţiale — cu mentalitatea
noastră, a tinerilor de astăzi. În ultima vreme, am stat
foarte mult de vorbă cu bunicii, eu în special, dar şi unii
dintre colegii mei şi, drept să-ţi spun, ne-am înţeles de
minune! Dar auzi: de minune!… N-are rost să-ţi dau
amănunte… tot nu le-ai înţelege!
— A, e grav de tot, Bogdane! Te-ai obrăznicit din cale-
afară!
— Iartă-mă, mamă, poate par obraznic, dar, în realitate,
nu sunt şi nici n-aş putea să fiu vreodată. Mă trag dintr-un
izvor prea sănătos, în această privinţă, ca să-l denaturez
eu! Ceea ce ţi se pare dumitale obrăznicie să ştii că este
expresia elementarei demnităţi! Nu pot să suport
11
Dimineaţa iubirii
neadevărul, insulta, nedreptatea! (Aceasta am învăţat-o, în

primul rând, de la bunicii mei.) Şi atunci izbucnesc, „pun
la punct”, cum se obişnuieşte să se spună, pe oricine, într-
o asemenea situaţie. În toată viaţa mea am răspuns
cuviincios, dar demn, atunci când am socotit că dreptatea
este de partea mea!
— Dar de unde ştii tu, de fiecare dată, că ai dreptate sau
nu?!…
— Mărturisesc că ai ridicat o problemă la care nu de
puţine ori m-am gândit. Şi m-am gândit mai ales raportând
lucrurile la un anumit context specific — cel ce
caracterizează spontaneitatea şi, uneori, nematuritatea
reacţiilor şi deciziilor vârstei noastre, a tinerilor. În ceea ce
mă priveşte, cred că am un simţ al adevărului (îţi spun asta
cu riscul de a mă socoti îngâmfat), al adevărului rezultat
din buna intenţie şi din cinstea săvârşirii faptelor mele, din
bunul simţ nativ care mă opreşte să jignesc, ori să nu
respect ceea ce trebuie respectat, sau să acuz ceea ce nu
merită să fie acuzat!…
Economista Melania Ştefănescu, cercetătoare într-un
institut de specialitate, nevastă de inginer-diplomat, în
prezent director într-un minister, îl privea cu ochii măriţi pe
unicul ei fiu, din aceasta putându-se deduce că ceea ce-i
spune Bogdan nu era chiar lipsit de interes, chiar dacă
felul demn, bărbătesc, al replicilor, în care intra, fără
îndoială, şi o oarecare nuanţă de bravadă, nu-l putea
accepta, în întregime, deocamdată.
— Să revenim la întrebare, spuse mama lui Bogdan,
făcând efortul să mascheze buna impresie pe care i-o
făcuseră, în mare măsură, vorbele fiului ei, n-am timp de
pierdut cu tine!…
12
George Şovu
În clipa aceea îşi dădu seama că „a sărit peste cal”, că nu

aceasta a vrut să spună. De fapt, era, luate una peste alta,
din câte aflase, foarte mulţumită de băiat: de rezultatele
lui, de seriozitatea pe care o manifestă, de comportarea lui.
Auzise, peste tot la şcoală, numai vorbe bune, deseori laude
rostite fără nicio rezervă, pentru Bogdan Ştefănescu.
Cineva o pusese, totuşi, pe jar, îi înfipsese un ghimpe în
inimă. Era profesoara de matematică a băiatului, o
persoană pe care Melania Ştefănescu o cunoştea de mai
mulţi ani şi căreia îi acordase o anume încredere (nu-şi mai
aducea bine aminte ce anume o determinase la aceasta). În
calitate de dirigintă a Ştefanei, această profesoară s-a
simţit obligată să-i atragă luarea aminte asupra pericolului
ce-l pândeşte pe băiat.
— Nu vă imaginaţi, doamnă Ştefănescu… a început
diriginta Ştefanei un gâfâit monolog care a durat peste o
jumătate de oră…
La un moment dat, nemaiputând asculta, Melania a
oprit-o, aproape scârbită… Reţinuse totuşi o serie de vorbe
rostite la adresa acelei fete, Ştefana Dragomir, de care era
îndrăgostit băiatul ei. O supăraseră, pe de o parte, cele
spuse de profesoară despre comportarea Ştefanei şi despre
familia din care provenea! „Nu! Nu! Cu o asemenea fată nu
trebuia să aibă de-a face Bogdan. N-are ce căuta în familia
mea! Ce dacă este frumoasă?! Mai bine una mai puţin
frumoasă, dar… cu tot ce-i trebuie!” îşi făcu ea, la repezeală,
calculul! Pe de altă parte, o deranja teribil faptul că despre
aventura lui Bogdan („pentru că, îşi spuse ea, o aventură
trebuie să fie sau, în orice caz, aşa trebuie considerată”),
ştia întreaga şcoală! De aceea venise aşa de furioasă acasă
13
Dimineaţa iubirii
şi îl luase pe Bogdan la rost…
— Te rog să mă scuzi, mamă, răspunse îndurerat şi palid

la faţă, dar o asemenea discuţie şi eu o socotesc un timp
pierdut. Deşi am aşteptat atâţia ani — continuă mai mult
pentru sine — un timp în care să stau de vorbă cu părinţii
mei. Se pare însă că acel timp n-a sosit încă! În orice caz,
dacă vrei să ştii şi de la mine ceva despre Ştefana (în afară
de ceea ce ţi-a spus, cu siguranţă, diriginta ei), atunci
notează că este o fată de excepţie, din toate punctele de
vedere (minus cel al situaţiei materiale) şi că, în ciuda
acestui din urmă lucru, care, fără îndoială, te interesează
pe dumneata personal, dacă va voi şi ea, va fi, mai curând
sau mai târziu, nora dumitale I Am zis! Şi-acum, dă-mi voie
să mă retrag în camera mea, fiindcă am de învăţat…
Intrând însă în cameră, băiatul fu copleşit de pârjolul ce-
i stăpânea sufletul…
… — De data aceasta e grav. Nu glumesc şi nici nu

exagerez. Te rog să mă crezi, bunicule. Şi numai dumneata
eşti în stare să mă salvezi…
Bogdan zâmbi trist… Aşa începuse, într-o zi, cu câteva

luni în urmă, şirul discuţiilor despre Ştefana cu bunicul
14
George Şovu
său, profesorul pensionar Dragoş Ştefănescu. Tot

zbuciumul acela frumos, cu întâmplări şi clipe cu raze de
soare pe frunte, reînvia acum în el…
… — Ce s-a întâmplat de eşti atât de grav, nepoate? Te

dau afară din şcoală? l-a întrebat bătrânul.
— Stai, bunicule, nu te-aprinde aşa. Nu mă dă nimeni
afară din şcoală. N-am făcut nicio prostie.
— Atât îţi trebuia!
— Să ştii că nici nu mi-am revenit, deşi acolo…
— Unde acolo?
— La cercul nostru…
— A, la faimosul vostru cerc: Noi fi viaţa! Auzi, Noi şi
viaţa! Filosoful ăsta al vostru are idei, n-am ce zice. Ei, ce-a
fost la şedinţă? Te-ai ciocnit, cumva, de… viaţă? Că ar cam
fi timpul.
— Şi încă!…
— Te-ascult! Dar, mai întâi, spală-te pe mâini şi treci să
mănânci! Şi mai puţină gălăgie, că bunica doarme, nu se
simte prea bine…
— Vin, vin acum, Dragoş! Lasă băiatul în pace!
— Ai văzut? Ai trezit-o.
— Sărut mâna, bunico!
— Bine-ai venit, băiatul mamii! Eşti obosit? Hai, spală-te
şi vino la masă, Ce e, Dragoş, iar te ard tălpile? Văd că te-ai
pregătit de plecare. Plânge parcul după tine, aşa-i? Nu se
pot desface mugurii dacă „nu-i mângâi tu cu ochii şi
astăzi?”
— Cu ochii şi cu sufletul, bunico! Aşa ajut eu florile să
vină pe lume: le mângâi cu ochii şi cu sufletul şi le dau
15
Dimineaţa iubirii
bineţe în fiecare zi. Până le mut de tot în sufletul meu.

Măcar pe dinăuntru să rămână flori, dacă pe-afară suflă
vântul şi scutură îngălbenitele frunze!
— Bunicule, eşti omul meu! înseamnă că sunt salvat!…
— Râzi de mine, Bogdane? Ai moştenit-o pe bunică-ta,
care toată viaţa m-a ironizat. Ba, pardon, m-a adus cu
„picioarele pe pământ”.
— Eu nu-mi pot explica de ce te-ai făcut dumneata
profesor de matematică.
— Ce, n-ai mai văzut?
— Ba da! Ion Barbu — Dan Barbilian! Dar dumneata nu
scrii’ Bunicule, scrie-ţi măcar memoriile! Patruzeci de ani
de viaţă ai unui belfer — de Dragoş Ştefănescu, iată un litiu
de carte! Parc-o şi văd în vitrinele librăriilor.
— N-ai s-o vezi, nu te speria. Deşi ea e… aproape scrisă.
— Cum?!
— Da, Bogdane, aşa e, băiatule, bunicul tău,
matematicianul, are, să ştii şi tu, un maldăr de
manuscrise; dar n-a publicat, în afară de articole şi cărţi de
specialitate, niciun rând.
— Le-am scris numai pentru tine, bunico! Ţi le-am citit
ţie şi mi-a fost de ajuns. Scânteierile de bucurie din ochii
tăi, ca şi fulgerele — sunt toată viaţa mea. Nu am nevoie de
altele!
— Te-ai prostit la bătrâneţe! Eu m-am lăudat mereu că
am un bărbat deştept şi uite ce e în stare să spună.
— N-am vorbit niciodată altfel.
— Păi, da, că de-aceea nu ştie omul când spui adevărul
şi când baţi câmpii. Ai fi fost bun să joci teatru. De altfel...
— Eşti geloasă pe succesele mele… teatrale! Am jucat şi
eu, odată, pe Cuza, ei şi? Dacă nu-ţi spuneam, filosof
16
George Şovu
rămâneam!
— Bunico, dumneata trebuie să fii tare fericită. Ce n-aş
da să pot vorbi şi eu ca bunicul. Mai ales acum când am
atâta nevoie…
— Hai la masă, Bogdane, că nu eşti prea departe de el
nici tu…
…Trecuse aproape o oră. Profesorul Dragoş Ştefănescu

îşi invită nepotul să se aşeze pe o bancă în faţa soarelui
blând de sfârşit de aprilie. O impetuoasă simfonie a
culorilor îşi revarsă acordurile peste întregul parc.
— ”Primăvara…
O pictură parfumată cu vibrări de violet!”
— Bunicule!
— Ce e, Bogdane, nu-ţi place Bacovia? Parcă acum un
an discutam altfel.
— Bine, dar eu mă dau de ceasul morţii şi dumneata?
— Ţi-am cerut eu „să te dai de ceasul morţii”? Ţi-am
spus să-mi povesteşti pur şi simplu ce s-a întâmplat.
— Şi ţi-am povestit…
— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului
Dan Panaitescu… Se încheiase încă o dezbatere în cadrul
cercului pe care el, filosoful, cum îl numeau elevii acestui
mare şi vestit liceu bucureştean, îl organizase, cu un an în
urmă, şi care se bucura de un succes extraordinar. Îl
intitulase Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în
dezbaterile lui cele mai diverse probleme ce îi interesau pe
elevi. La începutul discuţiilor noastre din şedinţa viitoare
continuă profesorul, abătându-ne puţin, dar sper cu folosi
de la planul întocmit, vă propun să ascultaţi o… declaraţie
17
Dimineaţa iubirii
de dragoste.
Cei aproape o sută de elevi, în picioare, gata de plecare,
s-au potolit ca prin farmec. După câteva secunde însă,
larma a reînceput.
— Cum? Cum? au ţâşnit întrebările. O „declaraţie de
dragoste’”? Hohotele de râs au umplut amfiteatrul.
— Da, de mult mă gândesc la o declaraţie de dragoste! Se
pare că a devenit, că este o „chestiune arzătoare11,] a
ordinea zilei. În ultimul timp am cunoscut nişte întâmplări
care, vorba lui Topîrceanu, „m-au scandalizat”, aş zice,
peste măsură; aşa că… nu se mai poate, trebuie…
— Şi cine ne va face misterioasa, mult gândita declaraţie
de dragoste? îşi mlădie glasul Ştefana Dragomir, „frumoasa
liceului”, fata în jurul căreia roiau toţi băieţii cu pretenţie
de cuceritori. Dumneavoastră?!…
Sala hohoti din nou.
— Îmi pare rău, Ştefana, că nu v-o pot face chiar eu. Din
păcate, nu mai sunt la vârsta declaraţiilor de dragoste. Vom
da cuvântul, ca de obicei, şi de data aceasta, unuia dintre
dumneavoastră.
Tăcere deplină. Profesorul îşi rotea privirile peste feţele
tinere ce-l întâmpinau cu expresia aşteptării încordate, a
curiozităţii. Se putea constata cu uşurinţă că o asemenea
temă le câştigase deplin interesul.
— M-am gândit, reluă el, la… Bogdan Ştefănescu.
— Cine?!… Bogdan Ştefănescu? se auziră mai multe
glasuri mirate.
— Eu, tovarăşe profesor? izbucni Bogdan. De ce tocmai
eu? Eu, ştiţi, n-am… pur şi simplu n-am experienţă. Vă rog
să încredinţaţi această misiune altcuiva… lui Mihai, de
pildă… e doar campion, ca să zic aşa, da, Mihai Gavriliu e
18
George Şovu
mai potrivit, sau chiar o fată, de ce nu?

— Cum să facă o fată o „declaraţie de dragoste”,
Bogdane? se iuţi din spatele sălii Cristina Stamate.
— Nu ştiu cum, dar eu… nu mă pricep, zise bosumflat
Bogdan.
Mai multe fete îl privesc cu ochi miraţi. Băieţii surâd
batjocoritor. Bogdan e roşu până în vârful urechilor,
încurcat, fâstâcit. Ştefana tace. Ea, care umple, de obicei,
lumea, cu prezenţa ei, tace. Acum tace. Pierdut, Bogdan a
întors capul spre Ştefana. Ochii ei i-au prins privirile şi…
sufletul.. Băiatul s-a liniştit. S-a răsucit ceva în el şi s-a
desprins parcă un resort al ambiţiei, al mândriei. Florile
din obraji, speriate de hotărârea pe care a luat-o, într-o
clipă, au pălit
— Vă rog să-mi permiteţi, tovarăşe profesor, spuse
băiatul ridicându-se. Primesc propunerea dumneavoastră!
Sala, în picioare, aplaudă. Apoi, câţiva băieţi îi dau
ghionturi lui Bogdan.
— Ce ziceţi de tăcutul, sfiosul Bogdan Ştefănescu?
Fetelor, păzea! Veţi auzi o declaraţie de dragoste cum nici
Romeo nu i-a făcut Julietei!
Ştefana îl fulgeră cu privirile pe Alexandru Sima,
„fantele”. Apoi, „indiferentă”, se pregăteşte să plece din
amfiteatru. Peste larma celor aproape o sută de glasuri, se
aude vocea profesorului:
— Mă bucur că eşti de acord, Bogdane!
— Sper că-mi veţi recomanda măcar o bibliografie.
— Nu! Nu-ţi recomand! Ca de obicei, fiecare îşi caută
singur materialul pentru documentare. Şi-apoi e de ajuns
să priveşti cu atenţie în jurul tău, în jurul tău şi…
19
Dimineaţa iubirii
înlăuntrul tău (Ştefana a ieşit pe uşă în acest moment;

parcă, fără s-o observe, profesorul continuă); răsfoieşte
cărţi, caută, întreabă, în sfârşit, te descurci tu. N-am nicio
grijă!
— Aşa, aşa! El n-are nicio grijă. Ni le-a lăsat nouă pe

toate, drăguţul de el. Mda! Să recapitulăm, totuşi: va să
zică, nepoate, ţi-a sosit timpul să faci şi tu o declaraţie de
dragoste! Păi, acesta este un moment mare, Bogdane!
Vestea trebuie s-o comunicăm neapărat şi părinţi lor tăi. Să
ştie şi ei ce flăcău au. Să se mândrească pe-acolo, prin
străinătăţi! Poate aşa vor veni mai repede acasă!
— Ştii bine că vor veni peste câteva luni. Măcar când dau
examen la facultate să fie şi ei aici.
— Măcar!
— Dar despre declaraţie nu le scriem, bunicule. Te rog!
Vrei să mă fac de râs?
— Tu vezi să nu te faci de râs în faţa colegilor tăi şi, mai
ales, a colegelor, a uneia, cu deosebire… despre care, fără
să-ţi dai seama, vorbeşti cam des.
— Bunicule!
— Ce, bunicule, eu, când eram de vârsta ta, ehe!…
aveam… experienţă, „ca să zic aşa”. Şi, fiindcă veni vorba,
domnişoara Ştefana… Ştefana şi mai cum?
— Ştefana Dragomir!
— … Ştefana Dragomir, „frumoasa liceului”, parcă aşa
ziceai că o numesc băieţii, cum a reacţionat când…
— Nu ştiu, n-am văzut-o.
— N-ai văzut-o! Vorbă să fie! Mă rog!…
— Bunicule, las-o pe Ştefana, spune-mi mai bine ce ne
facem?
20
George Şovu
— Ce te faci. Nu ce ne facem!…’
„Azi am stat de vorbă cu Ştefana. Pentru prima dată am

stat cu adevărat de vorbă cu Ştefana. Sunt atât de… ah,
dacă m-ar vedea bunicul, ar râde de mine, fiindcă nu-mi
găsesc cuvintele. De fapt, ce m-o fi apucat să mă spovedesc
hârtiei?! N-am avut niciodată pasiunea jurnalelor, dar, de
când cu declaraţia asta, parcă nu mai sunt eu. Nu mai a. M
răbdare până vine bunicul, ca să discut cu el. Orice s-ar
spune, sunt atât de… tulburat, acesta este cuvântul. Mai
exact: sunt foarte bucuros, deşi nu tot ce-am aflat m-a
bucurat. Aveam dreptate când susţineam, acum câteva zile,
într-o discuţie, că nu întotdeauna aparenţa exprimă, şi
realitatea. Cel mai adesea, lucrurile stau altfel decât par la
prima vedere.
De pildă cu Ştefana. Cine ar putea să bănuiască măcar
ceva din cele aflate de mine astăzi. Pentru toată lumea,
elevi şi profesori, Ştefana Dragomir este „frumoasa
liceului”, fată deşteaptă, cochetă, dar rece, indiferentă,
răutăcioasă chiar. Nu e prietenă cu nimeni, cu nicio fată,
cu niciun băiat, deşi atâţia roiesc în jurul ei.
Ce s-o fi întâmplat astăzi cu ea? Cine-ar fi crezut?! Cine
şi-ar fi închipuit-o pe Şefana făcând… mărturisiri. Mă rog,
cele câteva lucruri pe care le-am aflat, tot mărturisiri sunt,
21
Dimineaţa iubirii
fiindcă ea mi le-a spus şi cred că, cel puţin de la şcoala

noastră, nimeni nu le mai ştie.
Şi vorba parcă îi era altfel!… Mai întâi m-a luat în
pleasnă, întrebându-mă aşa, pe neaşteptate, în plin
coridor:
— Ia spune, Bogdane, cum merge cu declaraţia de
dragoste? Vezi că se-apropie… premiera şi nu se simte
nimic. Probabil că te pregăteşti în taină, vrei să cucereşti pe
toate fetele dintr-o dată, aşa-i?
Nu ştiu ce mi-a venit să mă sumeţesc şi eu şi s-o înfrunt:
— Ai o intuiţie fantastică, aşa este, mă pregătesc în mare
taină. Vreau să fie o lovitură!
— Ce fel de lovitură?
— O lovitură de teatru! Nu vorbeşti tu de premieră, deci
de spectacol?
— Sper să nu te dai în spectacol!
— N-ai nicio grijă!… Dar, ia stai, m-am mirat eu, de când
te interesează ce se întâmplă cu mine?
— Te deranjează? s-a auzit glasul Ştefanei, dintr-o dată
schimbat. A sunat parcă atât de aproape de mine, de
sufletul meu, atât de… fără nicio ironie, că nici nu mi-a
venit să cred. De aceea, probabil, am şi întrebat, evident
fără rost şi nepotrivit, dar sincer mirat:
— Poftim?!…
— Te deranjează, am spus? a repetat Ştefana pe acelaşi
ton. Şi m-a oprit lângă o fereastră în care ardea ca o pală
de foc soarele începutului de mai.
M-am apropiat de ea uimit, simţindu-mă învăluit de
luminile ei verzi cu sclipiri de aur. Doamne, ce ochi frumoşi
are Ştefana! Şi ce păr — cum sunt castanele coapte (a şi
suspectat-o, din câte-am auzit, profesoara dirigintă că şi-ar
22
George Şovu
fi vopsit părul, dar s-a convins că nu este aşa şi-a lăsat-o în

pace). Şi buzele — care atunci parcă fremătau dureros!…
«Ca din carte», Bogdane, ar avea dreptul să mă ironizeze, de
data aceasta, bunicul! E adevărat, bunicule, să ştii, e atât
de adevărat, că-mi vine să strig de bucurie…
…Nu mai ştiu ce-am îngăimat. Dacă nu m-ar fi cunoscut
cât de cât dinainte, cred că nu i-aş fi făcut o impresie prea
bună. Ar fi crezut că sunt un mototol. În sfârşit, nici cu ce-
am spus mai departe nu cred că aş fi putut să schimb prea
mult impresia.
Nici acum nu-mi explic cum de ne-au lăsat în pace
colegii. Probabil că fiecare se grăbea să iasă cât mai repede;
poate că nici nu ne-au observat. Am ieşit şi noi! Eu
zâmbeam aşa, în neştire, şi parcă nu mai vedeam nici pe
unde calc. M-am pomenit întrebând-o pe Ştefana:
— Îmi dai voie să te însoţesc spre casă? Apropo, unde
stai? E departe? Cu ce călătoreşti, de obicei? (Şi mă
gândeam că ar fi fost foarte bine să stea cât mai departe de
şcoală şi să mergem pe jos.)
— Dincolo de „Parcul Primăverii”, fu răspunsul Ştefanei.
Merg totdeauna pe jos.
— Minunat! Atunci trecem prin parc. De altfel, nici eu nu
stau prea departe. Suntem într-un fel vecini.
— Ştiu unde stai!
— Ştii?
— Da, te-am văzut într-o zi ieşind pe poartă cu bunicul
tău. Aveţi o casă frumoasă, curte cu flori, cu pomi…
— Casa este frumoasă: bunicul şi bunica şi-au dat toate
economiile lor, părinţii mei s-au mai împrumutat şi-au
cumpărat-o de câţiva ani. Principalul lucru valoros, cum
23
Dimineaţa iubirii
spune bunicul, e liniştea. Fără această linişte de pe strada

noastră, el n-ar fi rămas în Bucureşti. Bunicul şi bunica au
fost profesori într-un orăşel liniştit, cu aer curat, lângă
munţi… îmi pare rău că nu te-am văzut şi eu atunci…
— Trec des pe acolo.
— Şi nu te-am observat niciodată!
— De obicei luni dimineaţa şi sâmbătă după-amiază.
— Luni şi sâmbătă? Dar ce cauţi tu luni şi sâmbătă pe
strada noastră?
— Mă întâlnesc cu cineva!
— Cu cine?
— Secret! zise Ştefana cu cochetărie. Şi parcă în clipele
acelea ochii ei căpătară inexplicabile luciri răutăcioase.
— Te rog să mă ierţi că te-am întrebat. De fapt, nu mă
interesează, am făcut eu o sforţare supremă să afectez aşa-
zisa indiferenţă.
Ştefana a tăcut. N-a mai dat nicio replică. Mergea cu
privirile în pământ, de parcă ar fi căutat ceva de preţ, pe
jos.
Îmi părea atât de rău că am supărat-o, dar nu ştiam
cum să repar lucrurile. Mi-a venit tot ea în ajutor.
— Chiar vrei, cu adevărat, să ştii unele lucruri despre
mine, Bogdane? zise, după câteva minute de stânjenitoare
şi dureroasă tăcere.
— Crede-mă, Ştefana, de mult doresc acest lucru, de
când te-am zărit pe culoarele liceului nostru, astă-toamnă.
Ceea ce ştiu până acum, deşi a trecut atâta timp, e că ai
venit de la altă şcoală, că eşti o fată deşteaptă, că înveţi
bine şi că vrei să te faci doctoriţă…
— De unde ştii că vreau să mă fac doctoriţă?
— Am aflat-o de la Mihai Stamate, care se învârte des în
24
George Şovu
jurul tău, ca şi atâţia alţii…

— Ai încercat şi n-ai avut loc? Sau ţie îţi place să priveşti
şi să judeci de la distanţă…
— Nu s-ar spune, dovadă că acum…
— Acum, acum, dacă nu te opream eu, tot aşa ar fi fost
— Ştefana, mă uluieşti.
— Nu e ceea ce aştept eu de la tine, Bogdan Ştefănescu,
un tânăr care se pregăteşte, e adevărat, în mare taină, să
facă o declaraţie de dragoste la vestitul cerc Noi şi viaţa,
condus de onorabilul nostru filosof, un asemenea tânăr nu
poate fi uluit de câteva vorbe ale unei fete.
— Ştefana, nu vrei să revenim?
— La ce?
— La tine!…
— În legătură cu mine nu poţi afla nimic interesant. În
orice caz, nimic care să-ţi facă plăcere.
— Deocamdată îmi face plăcere că sunt cu tine. Sunt
fericit, Ştefana!
— Uşurel, uşurel, tinere!
— Asta e vorba bunicului meu, când mă aprind, el mi
potoleşte astfel.
— E un bărbat interesant bunicul tău, drept să-ţi spun
mi-a plăcut!
— O să se bucure când îi voi spune. De fapt şi el vrea să
te cunoască.
— El, să mă cunoască?! De unde până unde?!… De unde
ştie bunicul tău de mine?
— Ştie! Nu ştiu de unde, dar ştie!
— Mă rog, şi ce ştie?
— În orice caz, nu mai multe decât mine!
25
Dimineaţa iubirii
— Iar cum tu nu ştii nimic…

— Şi cum vreau să ştiu măcar ceva…
— Cred c-ar fi mai bine să nu ştii mai multe, Bogdane —
zise Ştefana, trăgând aer în piept, cu teama de a nu se
sufoca parcă!
Am rugat-o să ne-aşezăm pe-o bancă. Din spate ne

îmbrăţişau ramurile încărcate de flori ale unui arbust
nemaipomenit de frumos, un soi de salcâm special cu flori
liliachii, care parfumau ameţitor aerul. În faţa noastră,
peste aleea pe care se afla banca, se înălţau semeţi doi
brazi desprinşi parcă din ilustratele de Anul Nou. Unul
dintre ei avea crescute, în vârful fiecărei ramuri, conuri
lungi şi subţiri cu nuanţe galbene, cafenii, roşcate, ca nişte
splendide luminări, sute, sute de lumânări ce aşteptau să
se aprindă. Aceleaşi conuri, la celălalt brad, erau în
întregime, de culoare roşie, un roşu închis. Păreau aproape
stranii, nu-ţi venea să crezi că nu sunt nişte lumânări roşii,
lumânări adevărate, aşezate cu migală, pe fiecare ramură,
de mâna omului.
Ne aflam parcă la ceremonie, la o mare sărbătoare! Ne-
am pomenit gândind amândoi la fel, simţind, mai ales, la
fel.
— În apropiere de casa voastră — şi-a început Ştefana
mărturisirea — se află un internat
— Exact, este internatul unei şcoli.
— Acolo merg eu, în fiecare luni dimineaţa, să-l duc pe
fratele meu mai mic. Şi tot de-acolo îl iau în fiecare
sâmbătă după-amiază.
— Ai un frate mai mic, trebuie să fii fericită! am zis eu.
— Aş fi fericită dacă Radu ar putea să stea cu noi, acasă,
26
George Şovu
nu la internat.
— Dar de ce îl daţi la internat? Mama ta nu poate să
aibă grijă de el?
— De aproape trei ani… mama nu mai poate să aibă grijă
de niciunul dintre noi.
— De ce?
— Fiindcă… nu mai este!
— Iartă-mă, Ştefana!
— S-a îmbolnăvit grav de inimă şi… ne-a părăsit…’
— Şi tu?
— Eu mă descurc singură, cum pot!
— Te mai ajută, fără îndoială, tatăl tău.
— Din păcate, tata îmi face mai mult rău decât bine. De
la moartea mamei, bea mult, bea de câte ori are bani în
buzunar. Lipseşte de-acasă… Trebuie să spăl, să fac
mâncare, ordine, curăţenie, să am grijă de Radu… Şi-
acum, fiindcă ştii destule despre mine, e timpul să plecăm.
Te rog să nu mă însoţeşti. Iartă-mă că ţi-am spus atâtea şi
că te-am necăjit, fără îndoială. Dar tu m-ai cerut-o. Ţine
minte însă că nimeni, în afară de tine, din tot liceul, nu ştie
ceea ce ai aflat astăzi. Nici chiar profesoara dirigintă; nu
ştiu ce-a scris în rubrica mea din catalog, că nu m-a
întrebat nimic până acum. În curând vom termina anul
şcolar, odată cu el liceul — şi vei uita şi tu totul! Cu toţii
vom uita multe!
— Eu n-am să uit, Ştefana! Nu vreau să uit! Cum aş
putea?!”…
27
Dimineaţa iubirii
— Ştefana, tu ştii că bunicul şi bunica nu s-au certat

niciodată?
— Frumos din partea lor, înseamnă că sunt oameni
echilibraţi, se respectă, se iubesc, n-au avut nimic de
împărţit.
— Cum să nu aibă nimic de împărţit?
— Au avut? Ce? Parcă ziceai că n-au fost bogaţi, că au
fost simpli profesori, au muncit toată viaţa din greu.
— Da, şi asta înseamnă că n-au avut nimic de împărţit?
Că doar nu la vreo avere mă refer.
— Repet întrebarea: Ce?
— Viaţa, Ştefana! Vieţile lor care s-au făcut una, una
singură, pe care au trăit-o împreună. „Viaţa noastră,
bunico, viaţa noastră, în ciuda tuturor greutăţilor şi
necazurilor pe care le-am trăit şi le-am învins, a fost foarte
frumoasă!” Aşa spunea bunicul acum câteva zile.
— Deci tot eu am dreptate, n-au împărţit, au adunat, au
pus la un loc, au făcut un tot.
— Îţi baţi joc de mine.
— Eu nu-mi bat joc de nimeni, Bogdane, de nimeni
dintre cei care merită respect, cu atât mai mult de tine.
— Dar cu băieţii, la şcoală, de ce-i iei peste picior pe toţi?
Te întreb nu fiindcă mi-ar părea rău, dar vreau să înţeleg.
28
George Şovu
— Mă mir cum de eşti tu premiant! Văd că unele lucruri

le înţelegi mai greu.
— Am dreptate, deci! Mă iei şi pe mine în răspăr.
— Fiecăruia ceea ce merită, Bogdane. Dar să ne
întoarcem la întrebarea ta cu… băieţii… la gândeşte-te la ei
şi spune-mi: Mihai Gavriliu — „campionul curtezan”,
Alexandru Sima — „fantele”, frate deci întru preocupări,
Dorin Popescu, „mustăcioară pomădată”, Costin
Haralambie, „picioare fără cap”, aleargă bine, trage bine la
poartă, când nimereşte, dar atât, şi alţii ca ei de care nu
mă pot mişca măcar pe culoare sau pe stradă, uneori. Ce
să apreciezi la ei? Notele proaste? — că de-abia se târăsc
dintr-o clasă în alta. Asemenea specimene n-au ce căuta
nici în cercul nostru, dar, mă rog, filosoful primeşte pe
oricine şi poate că are dreptate — s-o mai prinde câte ceva
şi de ei: „Speranţa alină pe toţi muritorii!” Asemenea colegi
ai vrea să apreciez?
— Bine, dar aceştia sunt doar câţiva, Ştefana! Şi au, ce-i
drept, corespondentele lor feminine…
— Cu care, în aparenţă, se înţeleg foarte bine, dar să ştii
de la mine că nici ele „nu dau doi bani” pe asemenea
„bărbaţi”. Asemenea „corespondente”, cum le zici tu
(Mirela, Liliana, Ana-Maria, Cora ş.a.), află de la mine că-şi
cunosc mai bine interesul decât s-ar crede.
— Acum vorbeşti ca bunica!
— Nu ştiu cum vorbeşte bunica ta, n-am avut plăcerea s-
o cunosc, dar aşa stau lucrurile.
— Ştii ce spunea într-o zi, nu ştiu cum a venit vorba
despre asemenea fete, despre cum vorbesc băieţii cu ele:…
„nu există fiinţă, omenească bineînţeles, pe care s-o
29
Dimineaţa iubirii
deranjeze o vorbă bună, o vorbă frumoasă. În orice caz, nu

există femeie pe care s-o supere un gând sincer, decent
exprimat, potrivit, ca să nu zic neapărat într-o formă
aleasă…”
— Bunica ta n-a fost profesoară degeaba…
— Emerită…
— Bravo, cu toate că nu titlurile exprimă neapărat ceea
ce este omul! Pe deasupra, este femeie, trebuie s-o crezi.
— Altădată spunea un lucru grozav în legătură cu…
bărbaţii şi cu nevestele… dar nu-ţi spun, să nu râzi de
mine, crezând că… Ştii, Ştefana, eu mai mult cu bunicii
mei discut. Părinţii sunt plecaţi. În aproape patru ani nu i-
am văzut mai mult de două luni.
— Da, am auzit că sunt plecaţi în străinătate.
— Trebuie să vină anul acesta, măcar când dau examen
la facultate să fie şi ei.
— Ce zici că spunea bunica ta?
— Dar nu te superi, nu?
— Sper că n-a spus ceva rău despre mine; de altfel, cred
că nici măcar nu ştie de existenţa mea.
— Cum să nu ştie, Ştefana?!… În fine, asta e altă
poveste. „Bărbaţii — zicea bunica — toţi au nevoie să fie
struniţi. Altfel, sunt în pericol să rătăcească, din când în
când, drumul cel bun”. Iar, în ceea ce mă priveşte, spunea:
„trebuie să-ţi iei o nevastă care să ştie ce vrea de la viaţă. Şi
ea trebuie să ştie, nu numai voi, care credeţi totdeauna că
sunteţi mai grozavi!” Era de faţă şi bunicul, de-aceea…
— E straşnică bunica ta!
— Mie-mi place grozav de bunica şi de bunicul. Tu n-ai…
— Eu n-am bunici: nu mai am pe nimeni, de fapt, în
afară de o mătuşă, sora mai mare a mamei, iar tatăl meu „a
30
George Şovu
fost singur pe lume”, cum zice el (copil crescut la orfelinat);

a fost singur şi a rămas singur. Nu ştiu ce are, nu l-am
înţeles niciodată: pe mama se pare că a iubit-o, a fost o
femeie frumoasă. De altfel şi el… la înfăţişare eu îi semăn
foarte mult; deşi o iubea, se purta însă rău cu ea, o chinuia
cu gelozia lui, în timp ce el…
— Unde lucrează tatăl tău?
— În comerţ. E un om cinstit, dar de neînţeles, bun cu
alţii, rău cu ai lui. Mama a fost funcţionară într-un
minister, desenatoare tehnică. Tata îi scotea mereu ochii că
ea „e doamnă”, iar el „un pârlit de vânzător!”
— De ce? Fiecare muncă, dacă o faci cinstit…
— Bineînţeles! Mama era o fiinţă aleasă, ca spirit, ca
înfăţişare şi comportare. El însă ar fi avut nevoie de…
multă cioplitură, cu toate că, atunci când îl vezi aşa, — n-ai
zice! Probabil că şi de aceea se mai ţin încă femeile după
el… Dacă nu ne-ar ajuta mătuşa mea, care n-are copii, ar fi
vai şi-amar de capul nostru! Mătuşa este pensionată de
boală, aceeaşi boală ca a mamei — inima! A fost căsătorită
demult, a divorţat (nici ea n-a nimerit-o) şi a rămas
singură. Mă duc aproape zilnic pe la ea, noroc că stă în
apropiere de noi. A lucrat la Fabrica de confecţii…
creatoare de modele. Mai desenează şi acum, mai câştigă,
în plus, peste pensie, ca să ne poată ajuta pe noi. Ea îmi
face, din când în când, câte ceva. De altfel, am învăţat şi eu
să croiesc, să cos. Mi-am făcut o rochiţă singură. Şi lui
Radu i-am cusut ba una, ba alta…
— Când ai tu timp pentru toate, Ştefana? Eu nu fac
decât să învăţ şi cad, uneori, frânt de oboseală.
— Totdeauna femeile au fost mai chinuite şi, în ciuda
31
Dimineaţa iubirii
fragilităţii lor, se pare mai rezistente. Cel puţin unele!…

— Ştefanei, de ce plângi? Te-am supărat cu ceva? Iartă-
mă, iartă-mă, te rog!
— Nu m-ai supărat cu nimic. Nu e nimeni vinovat că
vieţile noastre se desfăşoară fiecare pe alt făgaş. Dacă aş
putea să intru la facultate!
— O fată cu voinţa ta… trebuie să izbutească!
— E greu, e mare concurenţă, dar voi munci zi şi noapte!
— Parcă Ia electronică…
— Bunicul tău e profesor de matematică şi, din câte am
auzit, nu unul oarecare.
— Da, are cărţi publicate, chiar acum urmează să-i
apară o culegere de probleme pentru liceu şi admitere în
facultate.
— Vezi? Pe când la mine!… Ştii ce mi-a spus profesoara
dirigintă astăzi? Că vrea să mă cunoască mai îndeaproape.
Pentru ea sunt „o enigmă”. E adevărat că habar n-are, nu
ştie nimic despre mine şi, închipuieşte-ţi, acum vrea să
dezlege „enigma”!
— Tu chiar pari o enigmă pentru mulţi oameni. Cum vrei
să te cunoască lumea dacă te porţi într-un fel şi gândeşti
altfel.
— Şi, mă rog, cum ai vrea să mă port, Bogdan
Ştefănescu? Să chem lumea din lume, sau măcar şcoala
întreagă, ori clasa, ori pe cei care-i interesează şi… să ţin o
conferinţă de presă? Să încep mărturisirile, spunând:
„Oameni buni, eu, de fapt, nu sunt cea care par… Dar ce
să vă mai spun eu, întrebaţi-l pe colegul meu, pe distinsul
meu coleg, fiu al unor oameni distinşi, Bogdan Ştefănescu,
de la a XII-a A, vă va spune el cine sunt, el ştie, ştie totul
despre mine”!…
32
George Şovu
— Văd că eşti supărată rău… Mă bucuram că am

discutat atâtea, că ne-am spus atâtea, că am ajuns să ştim
mai multe unul despre celălalt.
— Sunt puţin obosită şi nervoasă. Te rog să mă ierţi.
Trebuia să discut şi eu cu cineva. Prea am adunat multe în
mine. Şi s-a nimerit ca acela să fii tu.
— S-a… nimerit? Atât?
— Da, atât! S-a nimerit, că… de aceea te-am oprit atunci
pe culoar!
— Avea dreptate bunicul: trebuie un colosal efort de
voinţă ca să te înţelegi cu cineva, chiar dacă acest cineva îţi
este apropiat.
— Se pare că bunicii tăi spun numai lucruri de ispravă,
din câte susţii tu.
— Fiindcă au fost şi sunt oameni de ispravă, să ştii.
— Nu te contrazic, n-am niciun fel de interes.
— Dar ce, aici e vorba de interes? Noi… am stat de vorbă
cu vreun interes?
— Cu atât mai bine! Deşi, de data aceasta, tinere, nu
cred că stăm prea bine cu… sinceritatea. Eu, de pildă, am
avut un interes, pe care l-am şi mărturisit: acela de a-ţi
spune ţie măcar ceva din ceea ce am pe suflet E limpede,
nu?
— Îţi mulţumesc pentru acest interes al tău!
— Nu s-ar putea spune că, dacă e greu cu femeile, cu
bărbaţii e foarte simplu. Au şi ei complicaţiile lor.
— Poate, dar unele lucruri devin complicate pentru că
oamenii le complică.
— Sau viaţa.
— Viaţa le complică, dar le şi dezleagă.
33
Dimineaţa iubirii
— Se cunoaşte că suntem membri ai cercului Noi şi

viaţa. Ce „filosofie” pe capul nostru! Ar avea de ce să
zâmbească Dan Panaitescu!
— De ce crezi c-ar zâmbi? Prostii în orice caz nu
spunem. Şi-apoi sunt lucruri ce ne interesează, nu?
— Vezi că ai ajuns la vorba mea? Ne interesează!
— Mă bucur că ai spus ne…
— Vrând să subliniez că şi tu ai avut un interes… De ce
te uiţi aşa la mine? Mă măsori de parcă ai vrea să mă
cumperi.
— N-am eu bani să te cumpăr pe tine. Mi-ar trebui prea
mult aur.
— Oho! De unde ştii că sunt aşa de preţioasă?! S-ar
putea să te înşeli.
— Nu spun nu.
— Care va să zică, vorbim de circumstanţă; am învăţat
de la bunici că fetelor trebuie să le spunem vorbe frumoase
şi… tot nu costă nimic…
— Ştefana, nu-ţi permit să-ţi baţi joc…
— Nu-mi permiţi?!… Ce nu-mi permiţi? Dar cine eşti tu
să-mi permiţi sau nu mie ceva? Cine eşti…
— Degeaba te străduieşti, că ochii tăi acum spun…
altceva, n-au fulgere în ei, ca să zic aşa!
— Dar de unde ştii tu, elev Ştefănescu Bogdan, ce spun
şi ce nu spun ochii unei colege dintr-a XII-a B? De unde şi
de când ştii tu că au sau nu „fulgere”?! Ce, ochii ei sunt
fenomene meteorologice?
— Meteorologice, nu, dar fenomene, da! Sunt…
fenomenal de frumoşi! Asta el în ceea ce priveşte întrebarea
cu timpul şi locul, răspund: într-o oarecare măsură, de
aproape un an de zile; ceva mai bine, de curând, de câteva
34
George Şovu
săptămâni; asta ca timp; locul — când ici, când colo; şi a

doua oară — că fericirile acestea nu pot fi prea dese — aici,
aici, pe această bancă, spre care parcă fără să vrem neam
îndreptat şi acum. Priveşte, brazii din faţa noastră s-au
pregătit din nou de sărbătoare: şi-au prins pe ramuri
lumânărele, sute de lumânărele galbene şi roşii, iar acum
sunt gata să le aprindă ca să ardă în templul… sfintei,
fermecătoarei naturi. Salcâmul cel cu flori liliachii şi-a
întins braţul său ocrotitor peste banca… mărturisirilor
noastre, iar pe la picioare, se grămădesc în grupuri
multicolore panseluţele, care zâmbesc, zâmbesc cu ochi
fericiţi! Zâmbesc, că ce altă treabă au, după cum văd că
zâmbeşti şi tu „a râde” — din cauza romantismului meu…
leşinat! M-am molipsit de la bunicul, el e cu matematica,
dar şi cu poezia! Noroc că bunica-l readuce mereu la
realitate, restabilind echilibrul, aşa că, pe medie, treaba
iese bună. De aceea-ţi spuneam că ei nu s-au certat
niciodată. Auzi, Ştefana, bunicul şi bunica nu s-au certat
niciodată în patruzeci şi patru de ani… Cel puţin aşa
susţin ei. Eu citez doar.
— Frumos din partea lor, înseamnă că sunt oameni
echilibraţi, se respectă, se iubesc, n-au avut nimic de
împărţit!
— Da, „n-au avut nimic de împărţit”!
35
Dimineaţa iubirii
— Bogdane, ia priveşte, ce moment înduioşător! Trebuie

să fie necăjită biata femeie dacă e în stare să se despartă o
săptămână întreagă de copil Cine ştie ce greutăţi o fi
având?
— Dar e Ştefana, bunicule! Nu-i nicio femeie… Ştefana,
Ştefana! Iartă-mă c-o strig, aş vrea s-o cunoşti şi
dumneata.
— E Ştefana?! Atunci băieţelul?
— Băieţelul e fratele ei, Radu, fratele Ştefanei, bunicule.
— Ştefana, iartă-mă că te-am strigat… aş vrea…
bunicule, dă-mi voie să ţi-o prezint pe colega mea.
— Ştefana Dragomir! El e fratele meu, Radu!
— Mă bucur, domnişoară Ştefana, mă bucur mult că te
cunosc. Va să zică, dumneata eşti… fata despre care…
— Nu înţeleg…
— Bogdane, „O fată frumoasă e / cum ne-o arată
soarele: / pe cale veche o minune nouă, / curcubeul ce sare
din rouă…” Ţi-e vocabularul sărac, nepoate, ce mi-ai spus
tu despre colega ta e departe de a exprima…
— Domnule profesor, domnule Ştefănescu…
— A, dar văd că mă cunoşti, domnişoară…
— Bunicule!
— Lasă, lasă, Bogdane! Domnişoară Ştefana, te rog să
mă ierţi, e o bucurie sinceră şi, crede-mă, nu una de
fiecare zi! Nepotul meu, dar, în sfârşit.. Încotro mergeţi? Noi
am plecat să cumpărăm câte ceva, am primit sarcini de
la… stăpâna noastră de-acasă şi, ce să facem, le îndeplinim
cu plăcere.
— Noi mergem spre casă…
— Ştefana, n-ai zis că-mi cumperi o locomotivă cu
36
George Şovu
vagoane? Vreau o locomotivă cu vagoane!

— Ce spui, flăcăule, vrei o locomotivă cu vagoane? Te faci
mecanic?…
— Nu mă fac mecanic, dar mâine e ziua mea şi Ştefana
mi-a promis că-mi cumpără o locomotivă electrică cu
vagoane.
— Radule, se poate?
— Dar ai zis că-mi cumperi!
— Îţi cumpăr, sigur că-ţi cumpăr. Mergem acolo, lângă
noi.
— La magazinul unde-am văzut-o eu, da?
— Sigur, hai să mergem! Domnule profesor, şi eu mă
bucur că v-am cunoscut. Vă mulţumesc pentru cuvintele
frumoase…
— Părinţii dumitale trebuie să fie fericiţi, domnişoară
Ştefana, au doi copil…
— Noi n-avem mamă…
— Cum?!…
— Bunicule, lasă că-ţi povestesc eu.
— Ce-ai spus, Radule?
— Iertaţi-l, domnule profesor! Vă rugăm să ne iertaţi.
Bună seara!
— Mda! Şi câţi ani împlineşti mâine, flăcăule?
— Opt ani!
— O, dar eşti băiat mare! De-acum trebuie să ai grijă de
sora ta.
— Ea are grijă de mine, că tata…
— Radule!
— Ce-i cu tata?
— Cu tata nu e nimic, domnule profesor, tata trăieşte, e
37
Dimineaţa iubirii
bine, lucrează…
— Sigur, sigur… atunci să mergem până la colţul străzii,
avem acelaşi drum. Iar locomotiva cu vagoanele aţi putea
să le cumpăraţi şi de la un magazin de-aici, din apropiere,
îl ştiţi, nu? S-a deschis de curând şi e foarte bine
aprovizionat. Intr-acolo mergem şi noi. Dacă nu l-aţi vizitat
până acum, sunteţi invitaţii mei.
— Vă mulţumim, dar…
— Niciun dar… adică te-aş ruga să nu mă refuzi,
domnişoară Ştefana. Cred că şi Radu e de acord să meargă,
da?…
…— Asta, asta, pe asta să mi-o cumperi, Ştefana, te rog!
Uite ce frumoasă el Şi vagoanele, şi…
— Radule, dar asta e prea scumpă!
— Îmi dai voie, domnişoară! Aţi primit să fiţi invitaţii mei.
Atunci, lăsaţi-mă să am şi eu o bucurie, încă o bucurie pe
ziua de astăzi. Care-ai zis că-ţi place, Radule, asta? Pe asta
o cumpărăm! Iat-o! Te rog s-o primeşti… odată cu urarea
noastră de: „La mulţi ani!” Să te faci mare, să fii cuminte,
să înveţi bine…
— Am numai note de zece!
— Bravo! Foarte bine! Să ajungi inginer mecanic!
— Mulţumesc! îmi daţi voie să vă sărut?
— Cum să nu, Radule, vino să ne-mbrăţişăm, ca între
bărbaţi! Şi-acum, fiindcă ştiu unde te afli toată săptămâna,
am să te vizitez, să mai stăm de vorbă. Eşti de acord?
— Vreţi să fiţi bunicul meu?...
— Radule!
— Ce s-a întâmplat, Ştefana?… Te rog să nu plângi, e
păcat, strici frumuseţe de ochi! Sigur, sigur, Radule! Dacă
vrei tu… Măi copii, haideţi să ieşim de-aici că e o căldură,
38
George Şovu
simt că mă-năbuş.
— Bunicule, ţi-e rău?
— Nu te speria, Bogdane, n-am nimic! Motorul de
dinăuntru iuţeşte pasul şi uneori mai gâfâie! Dar mai ţine
el, trebuie să mai ţină. N-ai auzit-o pe bunică-ta? „Să
ajungem neapărat să-l vedem pe Bogdan la casa lui, să-l
vedem fericit la casa lui!” Să ajungem neapărat! E o
poruncă înaltă, nepoate. Trebuie îndeplinită. Aşa că…
Iartă-mă, domnişoară Ştefana, aşa-s bătrânii, se
înduioşează mai uşor; încep să trăiască, mai ales, prin cei
care vin după ei… Radule, noi doi o să fim prieteni buni, ai
înţeles? Dacă vrei, o să-ţi cer voie de la şcoală, să mai vii,
din când în când, pe la mine. Şi s-o aduci şi pe sora ta. Eşti
de acord, da? Ei, atunci să ne spunem „La revedere” şi să
ne vedem cu bine! Daţi-mi voie să vă îmbrăţişez pe
amândoi, şi pe tine, Radule, şi pe tine, Ştefana.
— Bună seara, bunicule, nu ştiu cum să vă mulţumesc…
pentru tot!
— Să rămâi tânără şi frumoasă!…
— ”O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul”.
— Faci progrese, mânzule. Văd că a început să-ţi placă şi

Blaga, de la o vreme.
— Merg pe urmele matale!
— Dacă mergi pe urmele mele, atunci trebuie să-ţi
plăteşti, mai întâi, datoriile.
39
Dimineaţa iubirii
— Ce datorii?
— Nu zău, n-ai nicio datorie? Îţi place în ce situaţie m-ai
pus? De ce nu mi-ai spus nimic până acum despre familia
Ştefanei?
— Pentru că n-am avut timp. Şi-apoi, fiecare lucru la
vremea sa! Dumneata m-ai învăţat doar.
— Aşa e, numai că, de data aceasta, timpul m-a luat
peste rând.
— Se mai întâmplă, bunicule, dar te-ai descurcat bine.
Aşa că…
— Mulţumesc!
— … Acum trei ani, mama Ştefanei…
Într-o dimineaţă — îşi reaminti Bogdan — se hotărâse s-

o aştepte pe Ştefana în faţa casei, ca să meargă împreună la
şcoală. S-a sculat mai devreme, a trecut pe la florăria din
colţul străzii sale, de la care a cumpărat o frumoasă
garoafă albă…
„Aleea Castanilor”, unde locuia Ştefana, nu era prea
departe. A traversat „Parcul Primăverii” în câteva minute.
Cu garoafa în mină, aştepta în faţa unei porţi. În apropiere,
pe un panou de afişaj, prins de gard, se afla un anunţ
frumos colorat care vestea că… nu ştiu unde… se
organizează un concert de muzică rock. Bogdan citea
40
George Şovu
afişul, când, deodată, întorcând capul, observă că din

partea stângă se apropia profesoara dirigintă a Ştefanei, pe
care elevii o porecliseră „Isoscel”. Se zăpăceşte, vrea să
ascundă floarea la spate, dar apoi o înghesuie, la repezeală,
în servietă, frângându-i codiţa.
— Ce e cu tine, aici, Bogdane? îl ia în primire profesoara.
Băiatul a îngheţat, cu ochii pe uşa casei, unde îşi făcuse
apariţia Ştefana, cu servieta în mână. Văzând scena, fata
se ascunde în grabă după o tufă de trandafiri, dintr-o
margine a aleii ce ducea spre poartă, chircindu-se la
pământ, ca să nu fie observată. Priveşte, speriată, din
spatele trandafirilor, la ceea ce se întâmplă…
— Ştiţi… aştept un coleg, se bâlbâie Bogdan.
— Ca să mergeţi împreună la trăsnaia asta? adăugă
„Isoscel” privind spre afiş…
— Nu… dar…
— Bine, bine! Ne vedem la şcoală! Astăzi avem oră de
matematică, aşa-i? mai spune diriginta Ştefanei, în timp ce
se îndepărtează.
Băiatul răsuflă uşurat…
— Bogdane, ce e cu tine aici? îl întreabă Ştefana,

alergând către el. Dacă mă vedea şi pe mine? Bine că nu
ştie unde stau!
— Iartă-mă! Am venit să te iau la şcoală! îi răspunde
băiatul, cu un zâmbet pe buze…
După câteva ore, într-o recreaţie, Marius, colegul de
bancă al lui Bogdan, zăreşte garoafa în servieta acestuia,
care era întredeschisă. Bagă mâna încetişor şi-o scoate.
— Ia uitaţi-vă, minunea-minunii — zice el, ridicând
41
Dimineaţa iubirii
stropul acela de spumă albă, frumos parfumată, în văzul

tuturor, servieta lui Bogdan a început să producă flori!…
Desigur pentru cea mai” şi… „cea mai”, subliniază el
cuvintele, însoţindu-le de gesturi specifice, care voiau să
sugereze chipul şi silueta Ştefanei… Ceea ce nu înţeleg eu…
este de ce stă biata floare în geantă?! A!… N-avem curaj! Ei,
dacă-i aşa, atunci să-l ajutăm în muncă, e colegul nostru
doar — adaugă Marius, îndreptându-se spre uşă, cu
garoafa în mină.
Bogdan, aflat în apropierea băncii, îl somează:
— Te sfătuiesc să te potoleşti!
Marius îşi continuă drumul. Bogdan îl prinde de piept şi
vrea să-i ia floarea. Eugen, un alt coleg, intervine,
încercând să-i despartă. Marius scapă, o zbugheşte pe uşă
şi aleargă spre sala de clasă a Ştefanei, aflată în apropiere.
Bogdan şi Eugen îl urmăresc, dar, auzind soneria de
intrare la ore, se opresc.
— Lasă-l domnule-n pace, nu ştii că e zurliu? îi spune
Eugen lui Bogdan. Apoi, intrând în clasa Ştefanei, îl vede şi
îl aude pe Marius, cum declamă solemn, cu garoafa în
mână:
— Din partea mea, această floare — ca pe o splendidă
„corolă de minuni a lumii”…
— Aiurea! îl întrerupe Eugen, ironic. A furat-o prăpăditul
de la cimitirul Belu, nu vedeţi că n-are coadă?!…
În uşă apare profesoara de matematică, diriginta clasei.
Marius şi Eugen încearcă să se furişeze neobservaţii, dar
nu reuşesc.
— Ce e cu voi? De ce nu sunteţi în clasa voastră?
— Imediat, tovarăşă profesoară! Ne scuzaţi! răspund
băieţii, ieşind în grabă.
42
George Şovu
În timp ce „Isoscel” notează absenţii în catalog, Liana, o

fată din clasă, scrie un bilet colegei sale, Cristina Stamate.
Aceasta îl primeşte şi începe să-l citească, ascunzându-l,
pe jumătate, în pupitru…
„Sfinxul se topeşte pentru «cea mai» şi… «cea mai» —
scrisese Liana. Venit împreună şcoală!” Cristina o întrebă
ceva pe Liana. Profesoara le observă, se apropie de bancă,
cerând biletul. Cristina n-are încotro şi i-l dă… „Isoscel” îl
citeşte… Apoi întreabă cu o anume naivitate:
— Cine e, dragă, „Sfinxul”? Şi ce înseamnă asta… „se
topeşte”?
— Cum? Nu ştiţi cine e „Sfinxul”? Distinsul nostru coleg,
Bogdan Ştefănescu, dintr-a XII-a A — se oferă Liana s-o
lămurească.
— Cineee? Bogdan?! întreabă, cu mare mirare, „Isoscel”.
Şi de ce „Sfinx”?
— Pentru că este… foarte serios, şi rece, ca un sloi de
gheaţă… răspunde fata cu o voalată obrăznicie… Numai
că… acum, după cum vedeţi, „se topeşte”…
— Aţi înnebunit de tot! zice profesoara. Apoi, curioasă,
mai întreabă: Dar povestea asta… „cea mai” şi— „cea mai”,
la ce se referă?!…
Clasa izbucneşte în râs. Câteva fete, printre care şi
Cristina Stamate, întorc capul spre Ştefana. Aceasta este
roşie ca focul.
„Isoscel” are o revelaţie. Se apropie, o priveşte sever,
făcându-i semn, cu arătătorul, să se ridice.
— Ascultă, fetiţo, tu unde stai? Nu cumva pe „Aleea
Castanilor?”
Ştefana a încremenit.
43
Dimineaţa iubirii
— Aha! spune profesoara, făcându-i semn să se aşeze.
Ştefana nu se putea opri din plâns… După ore,

ajunseseră în „Parcul Primăverii”. Se aflau acum Pe „banca
lor”…
— Gata cu „Isoscel”! exclamă Bogdan, ştergându-i
lacrimile şi mângâindu-i obrazul. Şi-acum, priveşte în ochii
mei, hai, priveşte, priveşte!
Ştefana îl învăluie cu luminile ei verzi, înfiorate de
tristeţe.
— Recunoşti că mâine mergem la reuniune? o întreabă
Bogdan. Da, ori ba?
Ştefana lăcrimează încă.
Bogdan reia, cu acelaşi aer fals-serios:
— Instanţa întreabă încă o dată: Da, ori ba?
Fata, vrând-nevrând, intră în joc:
— Da! răspunde ea.
— Ei, bine, reuniunea nu e mâine!
— Cum, nu e „mâine”?!… se nelinişteşte Ştefana.
— E azi, acum! Fii atentă! spune Bogdan, făcând gestul
clasic al prestidigitatorului: „Hocus, Pocus, Preparatus!
Ciribic, Ciribaboi!”…
Chipul Ştefanei se înseninează…
44
George Şovu
Sala de sport a liceului, frumos ornamentată şi

luminată, a fost transformată în ring de dans.
Bogdan şi Ştefana, printre alte perechi de fete şi de băieţi
din clasa a XII-a, dansează, în ritmul unei melodii modeme,
interpretate de o formaţie de muzică uşoară, compusă din
elevi.
Pe o latură a sălii se află câteva mese, pe care pot fi
văzute sticle de „Pepsi” şi cu apă minerală, ca şi platouri cu
diferite dulciuri.
Undeva, într-un colţ mai retras, Dan Panaitescu,
filosoful, discută cu „Isoscel”. Ceva mai departe, alţi câţiva
profesori se află într-un grup de elevi.
„Isoscel”, indignată, exclamă:
— Poftim! Cu ce trebuie să-mi pierd eu vremea sâmbătă
după-amiază!
Profesorul Panaitescu priveşte peste sala, cu un aer
meditativ, ca şi cum n-ar auzi-o!
În acest moment, Eugen, cu o tavă în mână, pe care se
află pahare cu „pepsi” şi o farfurie cu fursecuri, invită pe
cei doi profesori să servească.
Tocmai atunci dansul se termină. Bogdan face o
„reverenţă” în faţa Ştefanei. Orchestra începe o altă
melodie. Câţiva băieţi se apropie, în acelaşi timp, de
Ştefana, cu două degete ridicate, ca la lecţie, cerând
favoarea de a fi acceptaţi ca parteneri.
„Isoscel”, preocupată de ceea ce se întâmplă, a rămas cu
paharul neatins. Se adresează lui Panaitescu, într-o clipă în
care acesta privea amuzat spre Ştefana:
— Ce-or fi găsind, domnule, la fata asta?… Că nu e nicio
scofală de capul ei… Şi e dintr-o familie… O să-l strice pe
45
Dimineaţa iubirii
Ştefănescu!…
Filosoful nu răspunde. O urmăreşte, mai departe, pe
fată, cu acelaşi zâmbet pe buze.
Marius, cocoţat pe un spalier, cu microfonul în mână,
anunţă cu căutată emfază:
— Orchestra, stop! În programul serii — urmează
concursul de dans, organizat de clasa a XII-a A. Atenţiune,
atenţiune! Perechile vor ieşi din căciulă! Poftiţi la
„inimioare”!
Băieţi şi fete se îngrămădesc în jurul lui Eugen, aflat în
apropierea orchestrei. Acesta ţine într-o mână, ca pe nişte
cărţi de joc, dispuse în evantai, „inimioare” bleu, pentru
băieţi, iar în cealaltă — „inimioare” de culoare roz, pentru
fete.
— ”Inimioarele” secrete — pentru băieţi, pentru fete!
strigă el, ca la târg.
Elevii trag „inimioare”, pe care sunt înscrise nume din
cupluri celebre de îndrăgostiţi.
Bogdan şi Ştefana se apropie de Eugen. Sala se întretaie
de strigările celor ce-şi caută perechea:
— Dante o caută de Beatrice, strigă un băiat,
fluturându-şi „inimioara”. De undeva se aude:
— Prezent! Şi, lângă cel ce strigase, îşi face apariţia o
fată deşirată, nu tocmai plină de farmec, în mod evident
mai înaltă decât partenerul ei!
— Ehe, fericirea nu se cucereşte uşor: are de traversat
băiatul un întreg „Purgatoriu”!… exclamă Eugen către
colegul de-alături.
Alte strigări, alte căutări şi cuplurile se formează: Felii şi
Otilia, Paul şi Virginia, Daphnis şi Chloe, Romeo şi Julieta,
Petrarca şi Laura, Eminescu şi Veronica etc.
46
George Şovu
Ştefana trage o „inimioară”. Marius, văzând-o, coboară

repede de pe spalier şi o întreabă:
— Ce ţi-a picat?
— Isolda! răspunse fata.
Marius se strecoară spre Eugen şi-i suflă la ureche:
— Opreşte-l pe Tristan pentru Bogdan!
Îi vine rândul să tragă o „inimioară” şi lui Bogdan.
— Cea din dreapta! îi şopteşte Eugen, conspirativ.
Bogdan o trage repede şi-o priveşte. Se îndreaptă spre
Ştefana, care tocmai îl căuta cu privirea.
— Ce ai? îl întreabă ea, curioasă.
— Dar tu? răspunde băiatul, după care îşi desfac
palmele cu cele două „inimioare” — pereche.
În acest moment, chipurile lor sunt fulgerate de o
lumină: urcat pe o „capră” de sport, Marius fotografiază cu
blitz-ul, strigând:
Un om — şi-un om! Un om — şi-un om! Şi o fotografie
pentru veşnicie!” Vorbele lui constituiau o replică la o altă
expresie, pe care tot el o găsise, în primăvară, când săpau
pomii din parcul liceului. Fiecare elev din clasa a XII-a
plantase, cu patru ani în urmă, câte un pom — aşa, „ca să
prindă şi ei rădăcini, să nu-şi uite cuibul din care îşi vor lua
zborul în viaţă” I după cum le spusese directoarea lor.
Pomii se făcuseră mari, iar elevii îi săpau în jur de câteva
ori pe an. În primăvară, fiecare se afla lângă pomul lui.
Marius îi fotografia, strigându-le: „Un om — şi-un pom! Un
om — şi-un pom! Şi o fotografie — pentru veşnicie!”
Atunci, Ştefana privea, nedumerită, în jur, necunoscând
„povestea” pomilor şi neştiind de care să se apropie şi ea.
Mai mulţi băieţi o invitau, în acelaşi timp, fiecare oferindu-i
47
Dimineaţa iubirii
„pomul lui”, dar „cu inima stăpânului cu tot”.

Bogdan terminase de săpat şi, în clipele acelea, îmbrăca
în haină proaspătă de var tulpina teiului său falnic, pe
care-l plantase în parc, în anul în care devenise elev al
acestui liceu. Mâna plimba bidineaua ca-ntr-o mângâiere
tandră, peste obrazul neted al teiului, în timp ce ochii
băiatului stăruiau, gânditori, asupra chipului Ştefanei. Ea
nu-l vedea însă. Totuşi, parcă îl căuta, mutându-şi privirea
de la un pom la altul. Când l-a găsit, s-a făcut o tăcere ca
de început de lume. Nu mai era nimeni în jur, în afară de ei
doi — scăldaţi în boarea unei vrăji de frumuseţe şi lumină.
O minge de fotbal ţâşni, din stradă, peste gardul şcolii şi se
opri drept în capul lui Bogdan. Ca trezit dintr-un vis,
băiatul începu să râdă. Ştefana zâmbi şi, după câteva
secunde, o porni spre intrarea în liceu…
…Acum dansau dezlănţuiţi, puşi ca pe jar de fluxul tonic

al unei melodii alerte. Perechile se împuţinaseră pe măsură
ce se trecuse, în cadrul concursului, de la un dans la altul.
Rămăseseră încă două, în afară de Ştefana şi Bogdan.
— Punctajul cel mai mare, până acum, îl deţine perechea
„Tristan şi Isolda”! anunţă Marius, ceremonios.
Sala aplaudă frenetic. Cei doi, cu chipurile îmbujorate,
se priveau bucuroşi.
— Urmează ultima probă: vals! adaugă Marius.
Printre dansatorii rămaşi în concurs se strecoară o undă
de nelinişte.
— Ce facem, n-am dansat niciodată vals! îi şopteşte
Bogdan partenerei sale.
„Isoscel” se luminează:
— Ei, puişorilor, acu’ să vă văd! exclamă ea, de la masa
48
George Şovu
prezidiului. Că la zbânţuială… nu vă-ntrece nimeni!

O pereche abandonează.
— Să renunţăm şi noi! spune Bogdan.
— Nici vorbă! Poate câştigăm! îi răspunde Ştefana.
— Dar nu-nţelegi că nu ştiu?
— Fii atent la mine, mai bine-zis lasă-te în voia muzicii,
îl îndeamnă fata, în timp ce orchestra face să răsune în
sală mătăsoasele acorduri ale celebrei melodii „Valurile
Dunării”.
— Un’-doi-trei! îi şopteşte Ştefana lui Bogdan. Ia-te după
mine şi capul, sus! Zâmbeşte! Acum! adaugă ea, încordată
ca un arc.
Cei doi încep să danseze.
Cealaltă pereche face câţiva paşi stângaci, dar fata,
nervoasă, îi spune partenerului:
— Nu insista, nu pot! Ne facem de râs! Se desprind din
dans, abandonând…
Bogdan dansează din ce în ce mai dezinvolt, condus cu
eleganţă de Ştefana, care îi imprimă ritmul, şoptindu-i:
„Un’-doi-trei! Un’-doi-trei!”
Băieţii şi fetele de pe margini aplaudă ritmic… Ştefana şi
Bogdan radiază de fericire…
— Bogdane, eşti gata?
49
Dimineaţa iubirii
— Gata!
— Dă-i drumul, imprimăm: Stimate colege şi stimaţi
colegi, membri ai mult îndrăgitului nostru cerc de
dezbateri… să le zicem filosofice (deşi ele nu sunt chiar
totdeauna) — Noi şi viaţa; stimaţi ascultători, adică invitaţi
(presupunem că vom avea şi invitaţi, Bogdane, nu? La o
asemenea temă)…
— De asta te ocupi tu.
— O.K. 1 Ca şi de altele, după cum se vede. Deci, să
revenim: Ne aflăm cu microfonul şi, bineînţeles, cu aparatul
de imprimat (dar aşa se spune — mai reportericeşte —
numai cu microfonul) în casa colegului nostru din clasa a
XII-a A, Bogdan Ştefănescu, eroul acestei zile, vă rog să mă
iertaţi, de două ori erou: o dată, pentru că astăzi, 15 mai,
din anul de graţie una mie nouă sute optzeci şi… colegul
nostru împlineşte fericita vârstă de nouăsprezece ani, şi a
doua oară pentru că, în ziua în care dumneavoastră veţi
asculta ceea ce noi punem la cale acum, rezultatele
„genialelor” noastre idei şi ale încordatelor noastre
eforturi…
— Marius, dar eşti formidabil, vorbeşti ca un adevărat
reporter şi ai o vervă!… Nu degeaba vrei să te faci tu…
— Ziarist, colega! Vă rog să mă iertaţi, stimaţi
ascultători, dar, după cum vedeţi şi mai ales veţi vedea, nu
sunt singur şi mai intervine câte cineva înainte de a i se da
intrarea în scenă. Entuziasm tineresc, ce să-i faci?! După
cum vă spuneam, colegul şi, aş îndrăzni să spun, prietenul
nostru Bogdan Ştefănescu este încă o dată erou, pentru că
astăzi, adică de astăzi în cinci zile, deci săptămâna viitoare,
la şedinţa cercului, el ne va face acea formidabilă şi mult
aşteptată Declaraţie de dragoste!… Vă rog, încă o dată, să
50
George Şovu
mă scuzaţi, aici se aplaudă, nici n-am început şi se

aplaudă, vă închipuiţi ce va fi după…
— Cum n-am început, Marius, de două ore discutăm,
petrecem aici şi tu spui că „nici n-am început”?
— Iertare, o voce… o altă drăgălaşă voce, a unei tot atât
de drăgălaşe colege, mă întrerupe, amintindu-mi, de fapt,
că trebuie să vă dau o serie de lămuriri.
Mai întâi, prezentările:
La microfon — Marius Florescu, tot de la a XII-A (de
altfel, toţi cei de-aici sunt de la a XII-a A, cu o singură şi…
foarte plăcută excepţie, pe care o vom descoperi la timpul
potrivit); pe mine mă ştiţi dumneavoastră, de la serbări, de
pe la cenaclu, de pe la cerc, în fine, sunt mai mereu cu…
microfonul, căci vreau să devin ziarist şi, astă* seară, daţi-
mi voie să fac un exerciţiu. Îmi permiteţi, da? Vă
mulţumesc!
Lângă mine, în această plăcută cameră, în această
plăcută casă, cu gazde extrem de amabile, încântătoare aş
zice — bunicii colegului nostru, eminenţi dascăli,
pensionari acum, care au fost aşa de înţelegători cu noi în
seara aceasta, tolerându-ne entuziasmul excesiv uneori,
luminând încâlcelile din vorbele şi din gândurile noastre cu
ponderate sfaturi şi cu vorbe de duh, pentru care le
mulţumim cu plecăciune — lângă mine, deci, se află eroul
nostru, dimpreună cu unsprezece colegi ai domniei sale:
cinci băieţi şi şase fete; cinci fete — pentru cinci băieţi, iar a
şasea — a şasea este foarte plăcuta excepţie despre care
vorbeam şi care, îmi permit să cred, este invitata de onoare
a sărbătoritului nostru. (Stimaţi ascultători, ea a roşit, el a
roşit, noi… noi facem haz, adică ceilalţi colegi ai mei fac
51
Dimineaţa iubirii
haz, pentru că eu nu-mi permit, având o importantă

misiune de îndeplinit şi, fiindu-mi, la urma urmei, în joc
viitorul meu de ziarist, dacă nu cumva de inginer). De fapt,
noi toţi am venit aici, în această seară, pentru colegul
nostru, să-i urăm, să ne bucurăm împreună cu el, să-i
cântăm, hai: unu, doi, trei, şi: „Mulţi ani, trăiască!… Mulţi
ani trăiască!… La mulţi ani!”
Aţi ascultat şi dumneavoastră — voci tinere, izvorâte din
piepturi tinere, voci care au vibrat la aceeaşi înălţime de
simţire, mai puţin de diapazon (ştiţi, nu toţi colegii mei fac
parte din corul şcolii), dar asta n-are importanţă.
Acum, vă rog să mă iertaţi (v-am cerut de prea multe ori
iertare, dar aşa sunt eu: foarte politicos), voiam să vă 6pun
că acum mă aflu într-o mică încurcătură: nu ştiu ce să fac
— să vi-i prezint pe colegii mei sau?… Am hotărât: nu vi-i
prezint acum, ci într-un alt moment mai potrivit (ori în mai
multe momente, vom vedea noi). Ceea ce vă pot spune de
pe acum, însă, este că toate colegele noastre, dar absolut
toate sunt fete drăguţe, amabile, pline de viaţă, ştiu să
danseze foarte frumos, să discute etc., etc.; una însă este
de-a dreptul… Permiteţi-mi să vă reproduc vorbele cu care
a întâmpinat-o distinsa şi amabila noastră gazdă — bunica
lui Bogdan (eram prin preajmă şi am tras cu urechea):
— ”Vai, dar frumoasă eşti, fetiţo, — a zis bunica — vino
să te văd mai de-aproape! Au avut dreptate băieţii mei
(adică bunicul şi nepotul, n.n.). Şi ce bine îţi vine rochiţa
aceasta vernil, ai ales-o special pentru ochi, nu?”
— ”Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc din inimă,
sunteţi prea amabilă şi prea bună cu mine! Vă rog să mă
iertaţi pentru întârziere — a trebuit să-l duc pe Radu,
fratele meu mai mic, la mătuşa mea, n-aveam cu cine să-l
52
George Şovu
las altfel; tata are nişte treburi în seara aceasta…”, a spus

invitata de onoare a sărbătoritului, colegă de la a XII-a B,
pe care sunt sigur că o bănuiţi dumneavoastră chiar dacă
nu-i rostesc numele.
Nici băieţii nu sunt mai prejos. Chiar m-am mirat de ei,
sunt colegii mei, îi ştiam, mai exact aveam impresia că-i
cunosc bine, dar uite că în seara aceasta mi s-au dezvăluit
altfel. Avea dreptate cineva care spunea că: adolescentul,
tânărul, constituie un univers prea puţin explorat! idee la
care, permiteţi-mi să adaug modestul meu îndemn -.
„Oameni, cunoaşteţi mai bine acest univers! Tovarăşi, staţi
de vorbă cu tinerii, mai mult şi mai apropiat, aşa, de la
suflet la suflet, — veţi vedea că şi ei au suflet!” Stimaţi
ascultători, aici din nou se aplaudă şi se subliniază: „Şi încă
ce suflet!”
Şi acum, după aceste prezentări cam lungi („lungi”,
„lungi” mă aprobă şi colegii mei), să intrăm în problemele
esenţiale ale reportajului nostru, a cărui iniţiativă, să-mi
daţi voie, cu modestie, să recunosc, eu am avut-o. Că i-am
zis, la un moment dat, lui Bogdan, după atâtea discuţii ale
colegilor mei: ce bine ar fi fost dacă s-ar fi înregistrat măcar
o parte din ceea ce s-a spus în seara aceasta aici despre
atâtea probleme, dar şi despre una care ne interesează pe
toţi — îi dăm dreptate, încă o dată, conducătorului cercului
nostru şi-i mulţumim că ne-a propus o dezbatere în
legătură cu… Este vorba, stimaţi ascultători, despre ceea
ce, de câteva săptămâni, discută, când într-o împrejurare,
când în alta, nenumăraţi tineri ai liceului nostru:
dragostea.
Şi-atunci, pe loc, am convocat o şedinţă fulger în doi,
53
Dimineaţa iubirii
adică între mine şi Bogdan, am propus forma — veţi vedea

imediat — este cu totul „originală”, am supus propunerea
masei spre deliberare, am primit, notaţi: cu aplauze,
aprobarea şi, iată-ne în exerciţiul funcţiunii.
Cei zece tineri sunt pregătiţi (organizatorii nu vor fi,
bineînţeles, supuşi testului), fiecare are hârtie şi creion,
mese, colţuri de mese, de dulapuri sau propriii genunchi la
dispoziţie, aşteptându-ne doar întrebările. Rugăm pe
tovarăşii profesori, amabilele noastre gazde, să ne ierte
eventualele stângăcii din formularea întrebărilor.
Acum îi rog pe cei zece colegi să scrie titlul:
DESPRE DRAGOSTE
— Extemporal —
………………………………………………………………………….
Colegele şi colegii lui Bogdan au plecat cu toţii deodată,
încântaţi de întâlnirea lor, de isprava cu reportajul-
anchetă, de câte şi-au spus şi au simţit, de faptul că au
petrecut împreună câteva ore, într-o atmosferă de clocot
tineresc al minţii şi sufletelor lor. Bunica şi bunicul i-au
petrecut până la poartă, înconjurându-i cu sentimente
calde de părinţi şi de dascăli.
Bogdan i-a însoţit mai departe, până la capătul străzii.
Aici drumurile se despărţeau: băieţii s-au angajat, aşa cum
se cuvenea, să-şi însoţească până acasă colegele.
Drumul Ştefanei era foarte bine cunoscut de Bogdan, îl
călcase, cu atâta încântare şi freamăt interior, de multe ori.
În seara aceasta însă, totul parcă era altfel. În seara
aceasta, Ştefana a vorbit atât de puţin, parcă n-a fost ea,
cea de fiecare zi. Niciodată n-a văzut-o atât de tăcută,
retrasă, încordată. Cu toate acestea, atât de bucuroasă,
totuşi, bucuroasă cum, iarăşi, n-o mai văzuse până acum.
54
George Şovu
E adevărat că cele mai largi şi mai frumoase răspunsuri, în

scris, ea le dăduse.
El vorbise însă mult, se dezlănţuise, chiar se grozăvise,
aruncând în discuţie tot felul de idei, unele prinse de pe la
bunicul, de la bunica. Ceilalţi îl ascultau miraţi,
amintindu-şi de vorbele zeflemitoare ale colegului lor,
Alexandru Sima: „Tăcutul, sfiosul Bogdan Ştefănescu?
Fetelor, păzea!” Intr-adevăr, colegii nu-l recunoşteau:
Bogdan era altul. Ştefana însă îl cunoştea şi-l recunoştea,
totodată. În ochii ei, care au vorbit tot timpul, când erau
întrebaţi de Bogdan, se zămisleau răspunsuri.
Ochii aceştia erau învăluiţi acum în noapte, iar el,
Bogdan, parcă-şi pierduse glasul, parcă se epuizase.
Mâinile Ştefanei, pe care Bogdan le strângea înfrigurat.,
vorbeau aşa cum… Deodată, şi-a adus aminte de Diana,
fata de care bunicul se îndrăgostise când avea vârsta lui.
Câtă dreptate avea bătrânul, şi ce frumos ştia el să
tălmăcească aceste lucruri! Pe când nepotul… din toate
câte simţea că ar fi putut şi ar fi trebuit să-i spună
Ştefanei, se pomeni apropiindu-şi cu sfială buzele de părul
ei ca arama, undeva lângă tâmplă, şi şoptindu-i ca într-un
vis, ca într-un cântec, în care sufletul lui se năştea din nou,
fiinţa lui se zămislea pentru a doua oară:
„Mi-e drag de tine, Ştefana, mi-e tare drag şi dor ic tine!”
Fata a ridicat privirile spre ochii lui, dar în întunericul
nopţii nu i-a putut vedea. Îi simţea fierbinţi deasupra
frunţii ei, fierbinţi şi întrebători.
Şi-a lipit apoi fruntea de pieptul lui Bogdan, ascultându-
i de aproape bătăile repezi ale inimii speriate, pe care-o
putea asemui cu o pasăre de aur aflată la porţile unei
55
Dimineaţa iubirii
colivii, de unde aştepta să-şi ia zborul. Bogdan o mângâia

pe păr şi palma lui era caldă şi bună, şi fata se simţea atât
de bine, încât începu să plângă încet, cu lacrimile atâtor
doruri şi întrebări, care acum păreau să se dezlege.
S-a înălţat apoi pe vârful picioarelor, ca să ajungă până
la buzele lui Bogdan.
„Fata avea degete subţiri, şi ochi albaştri, şi buze
fierbinţi.. Îşi aminti Bogdan despre descrierea făcută de
bunicul său acelei Diane de demult. În acest timp, Ştefana
s-a strecurat grăbită în curtea casei ei…
„Numai ochii sunt verzi, minunile mele verzi… şi părul de
aramă moale!”… adăugă băiatul în gândurile sale.
Un cântec îl învăluia tot mai mult; se simţea uşor ca
fulgul, iar noaptea se luminase dintr-o dată, aprinzându-i
deasupra o boltă de făclii:
„Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.
……………………………………………………………………….
Eu curg întreg în acest cântec sfânt,
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”,
începu el să recite cu glas tare, făcând apel la

nemuritoarele versuri ale lui Nicolae Labiş sau, poate,
numai sufletul şi inima lui recitau:
„Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu”…
56
George Şovu
10
„Ochii lui Bogdan sunt umezi de lacrimi. Discuţia cu

mama sa îi răscolise fiinţa…
În ultimele zile nu reuşise să stea de vorbă cu Ştefana.

Era tot timpul ocupată, supărată, nervoasă. Băiatul nu ştia
ce să creadă. O singură dată, când a întâlnit-o pe culoar şi
i-a ieşit înainte, l-a rugat, scurt, „să fie înţelegător şi s-o
lase în pace”. I-a promis că o să-i explice, în curând, ce se
petrece cu ea. Sufletul băiatului s-a răsucit, de parcă l-ar fi
strâns cineva între palme, fără milă, încercând să-l gâtuie.
Chipul i s-a întunecat, iar ochii i s-au aprins de spaimă.
„Dumnezeule! Ce se întâmplă cu Ştefana!?” şi-a spus
Bogdan de-a dreptul uimit. A doua zi şi a treia zi fata n-a
mai venit la şcoală, după cum nu avea să mai vină nici în
zilele următoare, care erau, de fapt, ultimele din anul
şcolar, ultimele lor zile de liceu. Se încheiau cursurile,
după care urma o scurtă perioadă de pregătire în vederea
bacalaureatului…
Acum toate i se învălmăşeau în minte şi în suflet. S-a

îmbrăcat şi, fără să spună o vorbă, a ieşit din casă. L-a
văzut bunicul, care l-a întrebat de ce este agitat. „Nu-i
nimic, nu te nelinişti! i-a răspuns băiatul. Mă doare puţin
capul, sunt obosit! Mă plimb câteva minute prin curte, prin
57
Dimineaţa iubirii
faţa casei şi mă întorc!” Dar, când a ieşit din ograda

locuinţei lor, era deja hotărât: trebuia s-o vadă pe Ştefana!
A prins să alerge pe stradă, apoi a cotit-o la dreapta, ajun-
gând în faţa „Parcului Primăverii”. A trecut în fugă prin
parc şi, după câteva minute, s-a pomenit în faţa casei ce-i
devenise atât de cunoscută de câtăva vreme…
Era o clădire modestă, cu o curticică frumoasă în faţă,
plină cu flori. Nu era casa tatălui Ştefanei, ci a altcuiva, ei
fiind chiriaşi în două cămăruţe, care aveau şi dependinţele
necesare. Bogdan fusese de câteva ori în această casă. Îşi
aminteşte că, prima dată, a rămas profund impresionat şi
de modestia interiorului. Dar, peste tot, era curat şi cochet
aranjat, ceea ce dovedea hărnicia Ştefanei şi bunul ei gust.
Atunci a strâns-o în braţe şi s-au sărutat în voie, nu pe
furiş, ca în parc. Şi casa se transforma, văzând cu ochii,
intr-un palat, în cel mai frumos palat de pe lume!…
Acum, Bogdan tremura de emoţie la poartă, neştiind ce
să facă. Ferestrele, întunecate, indicau clar faptul că nu
este nimeni acasă. Dar, iată că, în timp ce se întreba unde
o fi la ora aceasta Ştefana (tatăl ei s-ar fi putut să fie de
serviciu, iar Radu era la internat), de după colt apar trei
siluete: două femei şi un bărbat. Bogdan se îndepărtează,
la repezeală, cu câţiva paşi de la poartă, trecând apoi pe
trotuarul de vizavi, unde se ascunde în spatele unui castan
cu trunchiul puternic spre a putea privi în voie. Străduţa
era într-un singur loc luminată, în faţa celei de a treia case
de la locuinţa Ştefanei, unde se afla un stâlp cu un bec
puternic. În aşteptare, inima lui Bogdan îi măsura parcă
ultimele clipe ale existenţei. Când cele trei persoane au
ajuns în dreptul luminii, băiatul o recunoscu, între ele, pe
aceea pentru care vibra, atât de încordat, întreaga lui
58
George Şovu
fiinţă; în cealaltă persoană feminină o bănui pe mătuşa

Ştefanei, dar bărbatul, necunoscut lui Bogdan, nu era
desigur tatăl fetei, fiindcă n-avea nici 30 de ani, era destul
de prezentabil, din câte a putut să-şi dea seama în fugă şi
parcă avea şi un barbişon, ori i s-a părut lui… Ca împins
de un resort nevăzut, a ţâşnit din spatele copacului şi,
traversând strada, a apărut, din întuneric, tocmai când
Ştefana deschidea poarta, invitându-i pe cei doi înăuntru.
— Bună seara, Ştefana, spuse el cu sufletul la gură.
— Bogdan, ce e cu tine aici? i se adresă fata, tresărind,
vădit încurcată de prezenţa lui…
Bărbatul care o însoţea s-a oprit, măsurându-l din ochi
pe Bogdan, care nu făcea, bineînţeles, altceva. Se măsurau
amândoi!
— Te-am întrebat ce e cu tine, la ora aceasta? reluă
Ştefana.
— Nu te nelinişti, răspunse Bogdan cu un glas pe care
fata nu i-l auzise niciodată, am venit să stăm puţin de
vorbă, dar văd că eşti ocupată, aşa că… Şi dădu să se
întoarcă şi să plece.
— Bogdan, Bogdan, strigă Ştefana, în timp ce se apropie
cu câţiva paşi de el, fii înţelegător şi ai încredere în mine,
am să-ţi explic, în curând, totul!… Să sperăm că vom ieşi
din întunericul ce ne-a cuprins…
— Da, s-a întunecat rău, totul s-a întunecat, Ştefana, mă
duc că e târziu, spuse Bogdan şi se răsuci din drum,
rupând-o la fugă.
Simţea că dacă ar mai fi rămas doar câteva clipe, risca
să izbucnească în plâns, ori să se repeadă să-l ia de piept
pe ţapul acela ce se pregătea să intre pe poarta casei în
59
Dimineaţa iubirii
care el fusese atât de fericit.

A traversat o parte a parcului ca un bolid aflat în cea mai
mare viteză. Apoi s-a oprit din fugă, a încetinit pasul, ca să-
şi potolească răsuflarea atât de grăbită, iar, până la urmă,
căutând o bancă anume, de care îl legau atâtea frumoase
amintiri, se abandonă pe scândurile acesteia, aşa cum ai
aşeza un corp străin, o adevărată povară de care vrei să
scapi cât mai repede. Deasupra ei, pâlpâia un bec ca o
candelă. Întrebările îi asaltau fiinţa, una după alta: „Ce s-a
întâmplat? Ce-a putut să se întâmple de s-a schimbat
totul? Cine este individul acela şi ce caută el în casa
Ştefanei?… Să fiu înţelegător şi să am încredere în ea! Dar
cum să am încredere când văd atâtea şi ea nu-mi spune
nimic?! De ce nu stă de vorbă cu mine? Orice i s-ar fi
întâmplat, trebuia să-mi spună în primul rând mie! În locul
ei, eu cred că aşa aş fi făcut!… în locul ei!… Hm! Ce greu
este să te aşezi în locul altuia, să încerci şi să reuşeşti să
înţelegi tot ce gândeşte şi simte altul într-o anume situaţie!
… În orice caz, deliberă, încă o dată, Bogdan, dacă mie mi
s-ar fi întâmplat ceva grav, i-aş fi spus neapărat şi Ştefanei.
I-aş fi spus, fără îndoială, bunicului şi, dacă ar fi fost cazul,
bunicii, ori, poate tatălui meu, de s-ar fi nimerit să fie pe
lângă mine şi să aibă timp să mă asculte. Dar şi cu Ştefana
aş fi stat de vorbă!… Ea de ce nu vorbeşte cu mine? Cu atât
mai mult cu cât ceea ce se petrece cu ea nu e un lucru
simplu, sunt sigur!”
Bogdan rămase cu gândul la ultima afirmaţie, pe care o
transformă într-o serie de alte chinuitoare întrebări: „La
urma-urmei, dacă tot ceea ce am crezut eu până acum n-a
fost decât o simplă iluzie? De unde ştiu eu că mă iubeşte
Ştefana?!… Poate a cochetat şi cu mine, aşa cum a făcut-o
60
George Şovu
cu atâţia… Ce ştiu eu despre ea, despre sufletul ei! …Mai

bine nu mă alegea pe mine „filosoful” pentru declaraţia…
Aşa, cine ştie, n-aş fi ajuns la Ştefana şi, poate, ar fi fost
mai bine!…”
— ”Bogdan Ştefănescu, eşti un ingrat I se revoltă, dintr-o
dată, un gând din adâncul fiinţei tânărului. Cum poţi să
spui că ar fi fost mai bine? Uită-te în sufletul tău şi
cântăreşte cu ce-ai rămâne dacă ai arunca din el ceea ce ţi-
a adus această fată? Poftim?!”…
— ”Da, dar şi aşa!… Aşa se poate trăi? În incertitudine,
în derută, în chinurile iadului?! Spune, se poate?”
— ”Ai răbdare, băiatule, se zburli la el acelaşi gând, ai
răbdare şi încredere, aşa ţi-a spus şi Ştefana! E o situaţie
bărbătească… nu? Confruntă-te cu ea! Străduieşte-te să
ieşi învingător! Suferinţa căleşte! Trebuie să treci prin foc.
Adevărul nu se teme de înaltele temperaturi. Dimpotrivă,
trecut prin jar, el devine mai luminos şi nemuritor. Care
este adevărul tău, adevărul fiinţei tale? Dacă o iubeşti,
suferă pentru ea, aşteaptă şi ai încredere! Pe urmă, vei
vedea ce ai de făcut!”
„Aşteaptă şi ai încredere! îşi spuse Bogdan, încă o dată,
ridicându-se de pe bancă şi pornind către casă. Am să
aştept, Ştefana Dragomir, am să aştept! Vezi însă ce faci cu
încrederea mea! Ai grijă, Ştefana, se rugă, parcă, sufletul
lui Bogdan, ai grijă!”…
61
Dimineaţa iubirii
11
Elevii sunt în recreaţie. Bogdan se îndreaptă spre clasa

Ştefanei. Deschide uşa şi priveşte spre banca ei. Cristina
Stamate, cu jucată dezinvoltură, începe să fredoneze,
învârtindu-se în jurul lui: „Fire uşoară femeia are / E
schimbătoare / Ca fulgu-n zbor!”
— Lasă prostiile! o repede Bogdan. Ce-i cu ea? N-aţi aflat
nimic?
— ”Nu cerceta aceste legi, / Că s-ar putea… să le-nţelegi”
Şi-atunci să te văd, băieţaş — îi răspunde Cristina.
— Stai, domnule, liniştit! Are fata nişte probleme, o să
vină! intervine Liana.
— Ce fel de probleme? întreabă Bogdan, suspicios.
— Ei şi tu, acum! Vrei să le ştii pe toate! Probleme! Mi-a
spus că le rezolvă şi vine la şcoală.
Contrariat, Bogdan pleacă, trântind, în urma lui, uşa
clasei…
62
George Şovu
CAPITOLUL II
A doua zi, sâmbătă, la familia Ştefănescu se făceau mari

pregătiri. Bogdan nu participa în niciun fel la ele, nu-l
interesau. Seara de sâmbătă avea să-i rezerve însă o
surpriză. El ştia că este aşteptată familia Angelescu, adică
domnul şi doamna Angelescu. La ora 19,30 însă, uitându-
se pe fereastră, observă că dintr-o „Dacie” 1310 alb-
argintie, ce se oprise la poarta lor, coboară trei persoane, în
loc de două…
În timp ce-l privea cu insistenţă în ochi, s-a recomandat

pe larg: „Mona Angelescu, în curând absolventă de liceu,
colegă de generaţie deci şi, tot în curând, candidată la
medicină. Aveţi aşadar, stimată familie Ştefănescu, zise
Mona, în continuare, întorcându-se spre gazde, în seara
aceasta, în mijlocul dumneavoastră, un inginer şi o
doctoriţă! Sper că la Politehnică dai, tinere, nu? Asta ar mai
trebui: să mă concurezi la medicină! mai adăugă ea
mustrându-l dulce pe Bogdan. Deşi, uitându-mă bine la
63
Dimineaţa iubirii
dumneata, cred că mi-ar fi plăcut să ne putem plimba

mână în mână pe la căpătâiul bolnavilor. Văzând o
asemenea pereche, poate că li s-ar mai alina şi lor durerile!
Ei, ce zici de perspectivă?” îşi încheie Mona uluitoarea-i
tiradă.
Faţa lui Bogdan era un adevărat curcubeu de culori. Ce
că zică?! Era năucit! Aşa ceva nici măcar nu-şi putuse
închipui! Aveau şi ei la şcoală obraznicele lor, Cristina
Stamate fiind una dintre ele, dar trebui să recunoască
sincer că Mona Angelescu le bătea de departe! La fel de
miraţi erau bunicii şi părinţii lui Bogdan, chiar Melania
Ştefănescu, cât era ea de „mondenă” şi de înţepată,
rămăsese cu un zâmbet aiurit suspendat pe obraz şi nu
ştia, parcă, ce să facă, în acest timp, cu mâinile.
Din încurcătură i-a scos pe toţi doamna Angelescu, a
cărei intervenţie s-a dovedit salutară.
— A, nu vă speriaţi, spuse ea cu o voce de înger,
privindu-şi cu încântare fiica, aşa e Mona, vrea să dea gata
pe oricine, de la început. Altfel e fată cuminte, aşezată şi
foarte silitoare. Nu e aşa, sufletul meu? i se adresă mama,
în continuare. Ia spune tu cu ce medie crezi că ai să
termini liceul?
— Să trecem peste asta, mamă, răspunse scurt fata,
media 8,50 nu constituie neapărat un motiv de laudă…
— Da, dar bacalaureatul trebuie să-l iei neapărat cu mai
mult, fetiţo! se ţinu dârză mama. Şi, mai ales, trebuie să
intri printre primii la facultate. Asta ne interesează foarte
mult, tată, nu? Ce zici? se adresă doamna celuilalt membru
al familiei, care până atunci nu apucase să scoată prea
multe vorbe.
— Să intru, mamă, acesta este esenţialul, chiar ultima
64
George Şovu
înainte de linie şi tot ar fi bine! se repezi Mona cu

răspunsul, luând-o înaintea tatălui.
— Ei, şi uite aşa intrarăm, dintr-odată, în miezul celor
mai arzătoare probleme la ordinea zilei! interveni domnul
Angelescu, jenat de situaţie şi încercând să rezolve
lucrurile prin glumă. Şedinţa fiind deschisă, urmă el pe
acelaşi ton, vă propun să continuăm deci dezbaterile. Cine
mai are ceva de spus?
Au izbucnit cu toţii în râs, răsuflând uşuraţi.
În timpul mesei, în vreme ce gazdele discutau cu
musafirii tot felul de alte probleme, decât cele abordate la
începutul serii, Mona a decretat că vrea să viziteze camera
lui Bogdan şi că o roagă pe gazdă să-i servească, eventual,
cu ceva acolo. Poate să aducă şi de băut, „pentru că,
preciză ea, la întoarcere nu mai conduc eu, e rândul altui
membru al familiei, indicând-o cu arătătorul pe doamna
Angelescu. Ea şi aşa nu se omoară cu băutura, o doare
ficatul”. Acestea fiind zise, Mona îl luă de braţ pe Bogdan şi
se retraseră spre camera băiatului…
— Sper că ai şi muzică, nu? îl întrebă ea, de cum intrară
în cameră, grăbindu-se, în acelaşi timp, să admire ordinea,
curăţenia, aerul plăcut al încăperii… Nu-ţi vine
— Dimineaţa iubirii niciodată să arunci cărţile pe jos, ori
hainele, ciorapii, în sfârşit, ce întâlneşti la îndemână? mai
spuse, în timp ce-i trecea în revistă cărţile de pe birou, ori
pe cele aflate în bibliotecă.
— Nu! răspunse scurt băiatul.
— Mie, da! adăugă Mona. Mie îmi vine să arunc şi cărţi,
şi haine, şi tot ce întâlnesc în cale! Şi, dacă îmi vine, îmi
vine, arunc, ce să fac?!… De aceea, la mine în cameră e
65
Dimineaţa iubirii
mai puţină ordine decât aici… mărturisi ea fără nicio urmă

de jenă.
Intre timp, mama lui Bogdan aduse un platou cu tot felul
de bunătăţi, precum şi o sticlă de lichior „făcut în casă”,
după cum a ţinut să precizeze, deci „cu foarte puţin
alcool”…
— Aşa, da! Mulţumesc, doamnă! spuse fata, întinzând
mâna spre sticlă şi turnându-şi în pahar, fără să mai
aştepte să fie servită.
— Bogdane, de ce nu eşti atent? îl mustră mama pe
băiat, care nu era, de fapt, cu nimic vinovat, deoarece
făcuse şi el gestul de a prinde sticla spre a-şi îndeplini
obligaţiile de gazdă, însă Mona i-o luase înainte.
— Nu vă faceţi probleme, eu nu mă formalizez! interveni
fata, după care mama lui Bogdan părăsi camera, lăsându-i
singuri.
Mona se aşeză într-un fotoliu, punându-şi picioarele
unul peste altul. Bogdan luă şi el loc într-un alt fotoliu, de
vizavi, şi începu s-o privească oarecum detaşat, dar cu o
vădită curiozitate. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, dintr-
o mătase naturală foarte fină, de culoarea cerului albastru,
limpede şi strălucitor, care era şi culoarea ochilor ei.
Decoltată, fără mâneci, cu spatele aproape gol, cu o
despicătură pe piciorul drept, rochia abia că se ţinea pe
trupul frumos al fetei.
Punându-şi paharul cu băutură de-o parte, Mona scotoci
grăbită în propria-i poşetă, scoţând de-acolo un pachet de
„Kent” şi o brichetă micuţă, frumoasă ca o bijuterie.
Aprinzându-şi o ţigară, trase cu voită lăcomie fumul în
piept, dar se înecă şi începu să tuşească… Bogdan schiţă
un zâmbet uşor.
66
George Şovu
— Te rog să te serveşti, îl îndemnă, arătându-i pachetul

de ţigări. Ori nu fumezi?
— Mulţumesc! Nu fumez! răspunse Bogdan apatic:
— Măi, măi, ce băiat cuminte are mama, adăugă Mona
cu ironie. Ia spune, continuă ea, n-ai niciun viciu? Nu-ţi
plac nici ţigările, nici băutura, nici fetele? Nimic?
— Nu, nimic din tot ce-ai amintit! N-am niciun viciu! Ce
să-i faci, sunt un băiat model! răspunse Bogdan pe un ton
asemănător. Ţigările nu-mi plac în niciun caz şi nici fetele
care fumează, adăugă el aproape agasat… Exceptez,
bineînţeles, persoanele de faţă, care se remarcă printr-un
şarm anume, chiar şi atunci când îţi aruncă fumul în nas.
— O, dar ai limbă ascuţită, tinere! îmi place! începusem
să mă tem, cu toate că auzisem numai lucruri bune despre
tine.
— Ce vorbeşti?! Ai şi făcut cercetări? Ai venit
documentată, deci!
— Bineînţeles, altfel cum?!
— Atunci mă bucur că încep să mă reabilitez în ochii
tăi… frumoşi!
— Ei, aşa mai merge! Dă-i drumul, te ascult!
— Şi cum îţi spuneam: ţigările nu-mi plac, dar să trecem
peste asta!
— Dacă chiar aşa stau lucrurile, ei bine, îţi promit că în
seara aceasta n-o să mai fumez. Fac acest sacrificiu pentru
tine! Şi să ştii, îl ameninţă Mona cu unghia-i roşie şi
prelungă de la arătător, că eu fac foarte rar sacrificii pentru
cineva. Sunt învăţată ca alţii să le facă pentru mine!
— Sunt adânc impresionat şi recunoscător, spuse
Bogdan. Punându-şi mâna dreaptă la piept şi schiţând un
67
Dimineaţa iubirii
gest de reverenţă. Dar. Să trecem mai departe, dacă-mi dai

voie.
— Te rog, te rog!
— Cu băutura nu mă prea omor, aş zice chiar
dimpotrivă, îmi este aproape străină, ca şi ţigările; iar cât
priveşte fetele, cine poate să le înţeleagă! mai zise el,
subliniindu-şi vorbele cu un gest al capului care sugera cel
puţin o dezamăgire.
— Aşa!… Va să zică, pe fete „cine poate să le
înţeleagă? !”… De fapt, ai spus, fără să vrei, un mare
adevăr. Voi, bărbaţii, nu prea sunteţi în stare să înţelegeţi
femeile! Voi sunteţi fiinţe mult mai elementare decât noi.
— Ei, trăim şi noi, ce să facem?! Dacă aşa a vrut sfânta
natură? Parcă poţi să te revolţi? Şi dacă te revolţi, mă rog,
la ce rezultate ajungi?! Aşa că…
— Bine, Bogdan Ştefănescu! Bravo! îmi placi!
— Îţi atrag, respectuos, atenţia că ai mai spus-o o dată.
Şi doar nu vrei să mă faci să cred că acesta-i adevărul.
— Ba să crezi! De ce nu? De ce nu mi-ai plăcea, la urma
urmei? zise Mona, ridicându-se de pe fotoliu şi întinzând
mâna spre a-l invita şi pe Bogdan să se ridice. Când acesta
se află în picioare, fata se îndepărtă puţin de el,
cântărindu-l de sus până jos şi spunând: Iată — bine
crescut eşti, de arătos, n-am ce zice, măcar o parte din
cărţile acestea cred că le-ai citit, aşa că ai ceva în cap, plus
ceea ce ţi-a inoculat mama noastră — şcoala, de vorbit văd
că ştii să vorbeşti, vicios ai spus că… departe de tine
gândul, ştii să faci curăţenie, să păstrezi ordine, te
pomeneşti că ştii să faci şi mâncare… Totul e deci cum nu
se poate mai bine! spuse fata, ca o concluzie, aşa că: de ce
să nu-mi placi?! îmi placi, Bogdan Ştefănescu! repetă ea,
68
George Şovu
zâmbind seducătoare, în timp ce, apropiindu-se de el, îl

prinse cu amândouă mâinile pe după gât, îşi lipi trupul
fierbinte de cel al băiatului şi, aplecându-i capul, ca să
ajungă până la buzele lui, îl sărută prelung!…
Când se desprinse din braţele ei, Bogdan respiră adânc,
uitându-se, în acelaşi timp, speriat spre uşa camerei…
Ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi petrecut, Mona
spuse, pe un ton de totală degajare:
— Şi-acum, muzică! Hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi?
Băiatul se supuse, apăsând pe butonul unui casetofon.
Mona începu să danseze de una singură, de parcă n-ar fi
fost nimeni altcineva în cameră. Bogdan rămase de-o parte,
aşezându-se, până la urmă, pe fotoliu, ca să poată s-o
urmărească mai bine. Fata dansa cu pasiune, executând
tot felul de mişcări, ca într-o gimnastică chinuită,
dezarticulată, ce-i producea, totuşi, în mod curios, plăcere,
deoarece pe chipul ei se perinda un şir întreg de nuanţe de
zâmbet, însoţite de o bogată gamă de murmure, de la cele
guturale, coborâte, până la cele înalte şi pure, desprinse
parcă din trilurile privighetorii.
După o impresionantă avalanşă de energie revărsată în
juru-i, în aşa fel încât întreaga cameră ajunse să vibreze
parcă de suflul şi de murmurul ei, Mona se potoli ca prin
minune şi, oprindu-se în faţa lui Bogdan, îi spuse, cu o
neasemuită tandreţe:
— Vino, te rog, să dansăm! Gata cu ţopăiala! Mi-ajunge!
Asta înseamnă, continuă ea, că trebuie să pui neapărat un
tango! Ai aşa ceva?
— Sigur, domnişoară! Suntem o casă… respectabilă.
Avem tot ce doriţi! Numai un „bob-zăbavă”, să schimb
69
Dimineaţa iubirii
caseta!
Şi, într-adevăr, introducând în aparat o altă casetă,
Bogdan făcu să se reverse în cameră acordurile sublime ale
unui tangou celebru, care ar fi ridicat de pe bancă şi pe
nişte tineri de… optzeci de ani, dacă s-ar fi aflat, cumva, de
faţă.
Toată numai zâmbet şi roşie la faţă precum mărul din
poveste, Mona îşi desfăcu larg braţele spre a-şi primi
partenerul, ce se apropia cu o oarecare şovăială. Bogdan
simţi cum îi înlănţuie gâtul nişte tentacule fierbinţi, iar de
sus şi până jos fiinţa lui se pomeni fulgerată de fiori cu
totul aparte care-l ameţeau şi-i tăiau parcă răsuflarea.
Subţire şi mlădioasă, cu forme provocatoare, Mona vibra
lângă el, curgând ca o binefacere rară, adusă de un vis
vrăjit.
„Curios, gândi Bogdan, apelând la bruma de judecată ce-
i mai rămăsese limpede, ce-o fi având această fată de se
lipeşte de tine ca un adevărat magnet?! Un magnet care îţi
răscoleşte tot sângele, toată simţirea, totul, totul! Nu-şi
amintea să mai fi avut vreodată o asemenea senzaţie… Şi
doar a strâns-o în braţe şi pe Ştefana! Da, dar în faţa ei nu
ştia de ce îi venea să îngenunche şi s-o privească aşa cum
faci cu o icoană, s-o admire, s-o mângâie cu sfială, să-i
sărute fiecare deget, şi ochii pe rând, şi obrajii, şi fruntea,
şi părul, şi buzele de pe care avea impresia că adună
nectarul celor mai parfumate flori.
Pe când Mona… ea e toată un clocot, un tumult ce se
revarsă peste tine, te acaparează şi te… zăpăceşte! O
zăpăceală plăcută, ce-i drept, care te scoate din cotidian,
făcându-te să uiţi de tot şi de toate, să uiţi şi să nu-ţi mai
pese de nimeni şi… de nimic!
70
George Şovu
— Dansezi bine, Bogdan Ştefănescu, rosti, pe

neaşteptate, Mona, desprinzându-se de el şi trezindu-l
astfel din vraja în care se cufundase cu atâta nebănuită
plăcere. Îmi place, îmi place şi cum dansezi! Deci, totul este
O.K.! Drept să-ţi spun, aproape că nu mă aşteptam! Venind
către voi mă gândeam, cu teamă, că s-ar putea să întâlnesc
un băiat oarecare, studios şi atâta tot. Îmi pare bine că nu
este aşa. Căci, cu toate stângăciile tale, ca să fim drepţi —
cu unele stângăcii, ori reticenţe — eşti un june clasa întâi!
Scuză-mi, te rog, limbajul! Sper ca el să nu-ţi jeneze prea
mult auzul, obişnuit, probabil, cu normele unui elevat stil
de conversaţie, propriu unei case de distinşi profesori cum
sunt bunicii tăi!
Rostind aceste vorbe, Mona se eliberase parcă încă o
dată de fluxul acela misterios ce-o stăpânea, redevenind
lucidă şi ironică.
Se aşeză pe fotoliu şi, ridicând de pe masă paharul gol, îl
întinse spre Bogdan spre a-i mai turna în el din acea
licoare atât de plăcută la gust pe care-o savurase înaintea
celor două reprize de dans.
Bogdan se execută, turnând, după aceea, câţiva stropi şi
în paharul său. Ciocniră!
— Pentru prietenie şi izbândă! spuse fata.
— Şi pentru iubire! adăugă Bogdan, gândindu-se, de
fapt, la Ştefana.
— A! Eşti derutant, tinere!
— Şi când te gândeşti că împlinesc performanţa fără să
mă străduiesc.
— Cu-atât mai interesant! Trebuie să te mai studiez.
Mărturisesc că, chiar după atâtea laude pe care ţi le-am
71
Dimineaţa iubirii
adus…
— Şi după tot atâtea ironii…
— Să trecem peste ele…; deci, după atâtea laude, cred că
te-am subapreciat, totuşi! Trebuie, cum spuneam, să te mai
studiez! Cine ştie ce-mi este dat să descopăr…
O bătaie în uşă le întrerupse conversaţia.
— Iertaţi-mă, copii, că vă deranjez, spuse doamna
Angelescu, al cărei cap apăru în deschizătura uşii, dar este
târziu, trebuie să plecăm. V-aţi distrat bine?
— De minune! răspunse fata. După care, întorcându-se
spre gazda sa, îi întinse mina şi îi spuse. Pe curând,
Bogdan!
— Sărut mâna, domnişoară Angelescu! Sărut mâna,
doamnă! spuse Bogdan, sărutând, într-adevăr, mâna Monei
şi a mamei sale, care, peste câteva minute, părăseau,
însoţite de ambasador, casa familiei Ştefănescu.
După plecarea musafirilor, mama lui Bogdan ar fi vrut
să-l întrebe ce părere are despre fată, dar acesta a evitat-o,
retrăgându-se imediat în camera lui, semn că nu voia să
stea de vorbă cu nimeni.
L-au lăsat cu toţii în pace, întreaga familie pregătindu-se
de culcare.
Duminică, Bogdan s-a sculat dis-de-dimineaţă! Toată
72
George Şovu
noaptea dansase cu Mona… în vis, se lăsase îmbătat de

fiinţa ei care-l răscolise până-n străfunduri. Îi simţea şi
acum sărutul pe buze, căldura şi apăsarea sânilor,
zvâcnirile trupului atât de frumos croit, mlădierile lui de
liană ce tremura din toate fibrele… atunci când dansau
strâns îmbrăţişaţi… Şi parfumul acela atât de fin, ce-ţi
purifică răsuflarea şi pe care-l împrăştia în jur corpul ei
încălzit!… Cu Mona în braţe, Bogdan uitase de toate…
uitase de sine, deşi se străduise să nu arate acest lucru.
Mai ales la sfârşit, când şi-a luat la revedere de la fată şi de
la mama ei, fusese distant, înţepenit, politicos, dar rece! I
se învălmăşeau atâtea în minte! Iar când a venit mama
Monei s-o anunţe că trebuie să plece, Bogdan a simţit în
mod sincer o părere de rău. El abia atunci se încălzise cu
adevărat. De aceea, ar fi dorit ca Mona să mai rămână, să
mai danseze cu el, s-o mai ţină în braţe!… Fiindcă nu mai
ţinuse pe nimeni în braţe, aşa, niciodată!… La reuniuni, ori
la ceaiuri, făceau mai mult sport, gimnastică, nu dansau…
„ţopăiau”, cum spunea Mona aseară, fiecare de capul lui,
cu mişcările şi cu ritmul lui, care, uneori, n-aveau nume
comun cu ale celorlalţi…
— Ce s-a întâmplat, mânzule, de ce eşti aşa de matinal?
Ai uitat, cumva, că astăzi e duminică? începi tu peste două
zile bacalaureatul, iar peste altele, câteva, examenul la
facultate, dar acestea nu sunt motive spre a te scula cu
noaptea în cap chiar şi duminica. Şi-apoi, nu spre a învăţa
te-ai sculat tu, ci, după cum observ, fiindcă n-ai nicio carte
pe lângă tine, alta pare să fie cauza…
— Mai întâi, mult stimate tovarăşe profesor, daţi-mi voie
să vă spun: „Bună-dimineaţa”, zise Bogdan, silindu-se să
73
Dimineaţa iubirii
glumească, în timp ce se ridica de pe banca pe care se afla

în curtea casei, şi să vă invit să luaţi loc spre a vă bucura
în tihnă de minunile acestui soare prietenos ce se uită la
noi din înălţimile albastre.
— Să trăieşti, Bogdane taică, spuse bunicul,
îmbrăţişându-şi nepotul. Dar, după „mai întâi”, urmează
„în al doilea rând”, adică răspunsul la întrebare. Ei, aştept!
Aştept să-mi spui ce te frământă şi nu de azi, de ieri, ci
cam de multişor! Ce se petrece aici, adăugă el, indicând
pieptul lui Bogdan, în dreptul inimii. Mă uitai la tine,
privindu-te de la fereastră, continuă bunicul. Eşti foarte
meditativ în dimineaţa aceasta. Dacă te-ai fi privit într-o
oglinjoară, te-ai fi mirat şi tu, citindu-ţi gândurile şi trăirile
aşa cum se exteriorizau ele. Nu cumva te-a pus pe jar
domnişoara ambasador? Te pomeneşti că te-a dat gata!
— Dacă ai fi fost în locul meu, pe dumneata „te-ar fi dat
gata”?
— Măi, mânzule, mai întâi ar fi trebuit să răspunzi, nu
să întrebi! în al doilea rând, dacă ar fi să-ţi răspund eu la
ce ziseşi, ţi-aş spune ceea ce ar trebui să ştii şi tu şi anume
că mie mi-este greu să fiu în locul tău, nu greu, imposibil!
— N-o lua şi dumneata la propriu, închipuieşte-ţi! Că
doar cu imaginaţia stăm încă bine, nu?!
— Ce să-mi mai închipui, măi nepoate, că, la vârsta mea,
şi închipuirile sunt periculoase, fac rău! zise bătrânul,
arătând spre inimă.
— Deci recunoşti că domnişoara ambasador te-ar fi
electrizat puţin…
— Nu ştiu dacă eu aş avea motive să recunosc, dar tu, cu
ceea ce ai spus, ai recunoscut deja că fata aceea te-â
electrizat ceva mai mult! Aşa-i? De altfel nu este de mirare,
74
George Şovu
mânzule! E ea obraznică şi cu tupeu — grămadă, puţin

cam vulgară şi ceva mai mult teribilă, aşa cum sunt multe
şi mulţi din generaţia voastră — asta o ştii tu tot atât de
bine ca şi mine — dar avea un trup, măi feciorule!…
— Aşa, care va să zică, ai observat, deci…
— … avea un trup… cam multişor dezgolit!… am vrut să
spun, Bogdane!
— Lasă, lasă, n-o coti acum, că te-ai dat de gol,
bunicule, ce mai!
— Mă gândeam la pericolul crescut pentru tine, din
cauza aceasta… Mai ales la dans! Că aţi şi dansat, nu?!
Dar, cum dansaţi voi, fiecare cu el însuşi… poate că, cine
ştie, ai scăpat!
— Ei, uite că am dansat şi tangou!
— Ce spui?!… Voi, tangou? Extraordinar! Şi aţi ştiut?
Nu-mi amintesc să fi văzut, în ultimul deceniu şi jumătate,
tinerii de vârsta voastră dansând tangou, ori vals! Adică
dansuri din acestea demodate!
— Eşti ironic degeaba! Am dansat tangou şi te informez
că nu m-am făcut de râs! Am ştiut să dansez! Da!
— Foarte bine că ai ştiut Mă bucur! Dar aceasta
înseamnă că eşti pierdut!…
— Cum adică?
— Păi, cu Mona cea… dezgolită, la tangou? Adică, cu
ea… în braţe? Şi te-ai descurcat?!
— Uite că m-am descurcat!
— Înseamnă că eşti tare, nepoate! Eşti ta-re! Şi asta
înseamnă că eşti în stare… să treci şi peste necazul ce te
apasă! Acela cu… Ştefana! Fiindcă Mona nu e de noi! Ţi-o
spun eu! O fi fată bună, cu multe calităţi (îmi place să cred
75
Dimineaţa iubirii
aşa, căci altfel ar fi mare păcat de omul acela, de taică-său

— om de ispravă, deştept şi bun, după cum mi-am dat
seama aseară, din tot ce-am discutat cu el şi după cum
mai spuneau şi părinţii tăi, care l-au cunoscut atât de bine
—) o fi ea pricopsită, dar, repet, nu e pentru noi!
— Extraordinar, bunicule, zise Bogdan, încântat,
dumneata gândeşti exact ca mine I
— A! sunt onorat, nepoate, mă onorează descoperirea pe
care ai făcut-o!
— Ei, lasă, nu te supăra şi matale! Fiindcă acesta este
adevărul, tot aşa gândesc şi eu. Deşi Mona este o…
adevărată ispită, o ispită în asalt… (ce să-ţi mai spun prin
câte am trecut eu aseară… şi-apoi azi-noapte).
— Ia stai! Cum şi azi-noapte?! Te-ai întâlnit cu ea undeva
azi-noapte? zise bătrânul puţin îngrijorat. Măi, mânzule!
— Da, m-am întâlnit! răspunse nepotul, misterios!
— Cuum?!
KM.’.
— M-am întâlnit, uite-aşa, pur şi simplu! Numai că…
toată treaba a fost… în vis!
— Ha-ha-ha! râse din toată inima profesorul Dragoş
Ştefănescu, întinzând mâna şi ciufulind părul ondulat al
nepotului Are dreptate bunică-ta, continuă el, m-am prostit
la bătrâneţe! Asta e!
— Eu cred că dumneata nu trebuie să recunoşti, să iei
de bun ce insinuează bunica. În primul rând că, în cazul
de faţă, eu aş fi putut foarte bine să mă întâlnesc de-
adevăratelea cu Mona, nu? Ce crezi?!
— Ia uită-te la el cum mă răsuceşte?! Ascultă, măi fecior,
te obrăzniceşti cu mine? Cum adică: puteai să te întâlneşti
de-adevăratelea cu fata aceea? Ce, noi suntem casă de
76
George Şovu
tâlhari? Umblăm noaptea şi jefuim? Unde te duce gândul?

— Bunicule, ia-o, te rog, mai uşurel! Gândul m-a dus
acolo unde te-a dus şi pe dumneata. De ce te formalizezi?
Ce, n-ai mai auzit de aşa-ceva? Nu se întâmplă? Faptul că
eu mă port… aşa cum mă port, cum ştiţi şi voi, crezi că
este unitate de măsură pentru absolut toţi tinerii?!
— Nepoate, eu găgăuţă n-am fost în viaţa mea şi nu sunt
nici acuma, cu toate că am mai îmbătrânit! Eu nu vorbesc
de toţi tinerii, ci despre tine! Iar, în ceea ce te priveşte, eu
credeam că tu n-ai fi putut să faci ceea ce ziseşi că ai fost
în stare… ai înţeles? La asta mă refeream!
— Bine, bine, linişteşte-te. Aşa e, cum zici dumneata!
Dar dacă ai şti câte sunt şi în sufletul meu…
— Or fi, dar să nu le amestecăm!
— Uşor de spus… dar se amestecă ele.
— Care ele?
— Gândurile, stările, bunicule! Se amestecă, se tulbură
şi risc să nu mai pot vedea adevărul.
— Măi, băiatule, un adevăr veritabil, subliniez, nu se
pierde niciodată, dacă l-ai avut în tine. Totul e să-l fi avut,
nu să fi avut numai impresia că-l ai! Şi, fiindcă eu cred
într-un anume adevăr al sufletului tău, acela la care ne
referim, după cum cred în acelaşi adevăr al sufletului
acelei fete, pentru care eşti tu amărât, spune-mi, te rog, ce
se întâmplă cu ea, cu voi?
— Măcar dacă aş şti, bunicule! Dacă aş şti ce se
întâmplă cu Ştefana, mi-ar fi mult mai uşor. Aş şti, în acest
caz, şi ce să fac, ce trebuie să fac.
— Nu înţeleg!
— Crezi că eu înţeleg?
77
Dimineaţa iubirii
— Adică?
— De câtva timp se întâmplă ceva cu Ştefana. La şcoală
mă evită, nu pot să vorbesc cu ea, iar acasă n-o găsesc! În
două împrejurări: o dată la şcoală, altă dată în poarta casei
(când nu era singură, ci întovărăşită de o femeie, probabil
mătuşa ei, şi de un bărbat tânăr, bine îmbrăcat, arătos, dar
cu o barbă ca de ţap) m-a rugat „să fiu înţelegător, s-o las,
deocamdată, în pace, să am răbdare şi încredere în ea”, iar
la sfârşit a adăugat: „să sperăm că vom ieşi din întunericul
ce ne-a cuprins!”…
— Probabil că i s-a întâmplat ceva grav, fapt despre care
vrea ca tu să nu ştii… deocamdată.
— Şi bărbatul acela?
— O fi vreo rudă…
— Nu mi-a vorbit niciodată despre o astfel de rudă. Şi-
apoi să fi văzut cum se uita la mine în seara aceea (adică
vineri seara, ştii după ce am avut discuţia cu mama despre
Ştefana, atunci când m-ai întrebat dumneata ce fac şi eu
ţi-am spus că mă plimb puţin, fiindcă mă doare capul. Aşa
era, mă durea capul îngrozitor. Atunci am văzut-o, alături
de femeia şi de bărbatul acela. Şi mi-a zis ceea ce ţi-am
spus).
— Şi cum zici că se uita „ţapul” la tine?
— N-aş şti să-ţi spun precis, dar, în tot cazul, aşa cum…
te-ai uita la un rival!
— Pe fata aceasta, Bogdane, eu am cunoscut-o în câteva
împrejurări, pe care le ştii şi tu! Voi vă cunoaşteţi, desigur,
mai bine, sau credeţi că vă cunoaşteţi. Cu toate acestea, eu
aş putea să spun, cum ţi-am mai zis, parcă, o dată, că
Ştefana seamănă foarte mult cu bunică-ta. Or, bunica ta n-
ar fi fost niciodată în stare să săvârşească o faptă care să
78
George Şovu
merite bănuiala pe care o ai tu acum în suflet!…

Discuţia le-a fost întreruptă de claxonul „Daciei” alb-
argintii care tocmai se oprise în poarta casei lor. Coborând
de la volan, Mona le făcu semn cu mâna, apoi, ocolind
maşina, deschise portiera din dreapta, scoţând la lumina
zilei un dulău roşcat, mare cât un viţel. Avea un păr
mătăsos, frumos pieptănat şi curat, iar pe cap şi pe bot era
pătat cu două flori mari, albe.
Nici n-au apucat să se apropie de poartă Bogdan şi
bunicul, că Mona, ajungând înaintea lor, deschise şi intră
în curte, însoţită de dulău. Păşea pe aleea principală către
ei, de parcă ar mai fi făcut acest lucru de cel puţin câteva
zeci de ori, aşa încât părea că ştie bine locurile şi oamenii.
— Bună-dimineaţa, domnule profesor! Bună-dimineaţa,
Bogdane, spuse fata când ajunse în apropierea celor doi
bărbaţi, care se plecară în faţa ei politicoşi. Am avut drum
în partea aceasta a oraşului, continuă ea, înainte ca
Bogdan şi bunicul să apuce să spună vreo vorbă, şi m-am
gândit să trec, pentru câteva minute, pe la dumneavoastră.
Voiam să vă spun, încă o dată, în numele meu şi al familiei
mele, cât de bine ne-am simţit aseară aici.
— Vă mulţumim, domnişoară! răspunse bunicul. Şi noi
am fost foarte bucuroşi şi onoraţi de vizita pe care ne-aţi
făcut-o.
— Rămâne să ne-o întoarceţi, domnule profesor, oricând
doriţi dumneavoastră, poate chiar săptămâna viitoare, în
orice caz, înainte de a pleca tata în străinătate. Mama mai
rămâne puţin în ţară până ce termin eu bacalaureatul şi
examenul la facultate. Mă iertaţi, spuse Mona, în
continuare, trecând de la un subiect la altul, nu v-am
79
Dimineaţa iubirii
prezentat pe „domnul” Leopold, Leopold al V-lea, zise ea

râzând şi arătând spre dulău. Hai, Leopold, fă frumos la
domnii, îşi îndemnă ea câinele, trăgându-l puţin de
cureaua cu nituri aurii pe care-o purta la gât. Imediat
dinele se supuse, scoţând două lătrături către cele două
noi cunoştinţe, gudurându-se, în acelaşi timp, pe lângă
propria lui stăpână.
— Ia uită-te, minunea naibii, împăraţii ajunseră
patrupede! zise bunicul cu mirată ironie. Altfel — este
destul de arătos viţelul ăsta de câine!
— Şi cuminte, domnule profesor, spuse Mona, de parcă
n-ar fi înregistrat ironia. Face tot ceea ce îi comanzi! Iată de
pildă, eu acum o să-i spun să rămână liniştit în curtea
dumneavoastră; pentru aceasta o să vă rog să-i indicaţi un
loc anume, unde să aveţi siguranţa că nu deranjează nimic,
poate chiar acolo, în colţul acela, sub tei, arătă ea spre
unul din colţurile grădinii, iar noi, adică eu şi nepotul
dumneavoastră, vom face, în timpul acesta, câţiva paşi
împreună prin faţa casei. Bineînţeles, adăugă ea, insinuant
numai dacă nepotul nu are nimic împotrivă.
— În ceea ce-l priveşte pe Bogdan, o să hotărască singur,
domnişoară Mona; eu, în locul lui, aş fi foarte bucuros
pentru o asemenea invitaţie… dar cum vremea mea a
trecut cam de multişor, rămân, tot atât de „bucuros”, să
stau de vorbă cu „înălţimea sa” Leopold al V-lea. N-aveţi
nicio grijă, îl întreţin eu în aşa fel încât să-i fac şi lui
agreabilă aşteptarea. Iar dacă n-oi reuşi, cumva, singur, îmi
mai chem ajutoare dintre cei ai casei, care trebuie să se fi
sculat între timp.
— Vă mulţumesc mult, domnule profesor, sunteţi un
bunic ideal, zise fata zâmbindu-i cu toată faţa şi cu ochii
80
George Şovu
aceia frumoşi, în timp ce-l prindea de mână pe Bogdan pe

Bogdan cel uluit, încă o dată, de tupeul, fără limite, ai
acestei ispite în asalt.
Păşind alături de ea, se gândea că nu greşise deloc
numind-o astfel Asaltul deci continua, iar el n-ar fi putut
să spună că-i displăcea total. Se simţea, mai întâi, măgulit,
pentru faptul că această fată, extrem de interesantă în felul
ei, ispititoare într-adevăr, venise să-l caute şi să-l ia la
plimbare. (Cât stătuse în fata lor, Bogdan o cercetase cu
luare aminte: Mona era îmbrăcată cu un pantalon subţire,
gri-argintiu la culoare, strălucitor, care se mula perfect pe
trupul ei, iar în sus avea o bluză scurtă, bleu ce se termina
înainte de a-i ajunge la pantaloni, lăsându-i astfel
descoperită talia subţire şi fină. Pe sub bluză, Bogdan nu
credea ca fata să mai aibă ceva, deoarece sânii, frumoşi, se
rotunjeau în deplină libertate. Privind-o numai, băiatul
simţi renăscându-se în el acei fiori ce-l bântuiseră toată
seara trecută şi întreaga noapte.
În acelaşi timp, Bogdan se gândea că lucrurile ar putea
să se complice. Mona îl tulburase destul aseară… şi, în
plus, acum, în plină zi, îl putea vedea oricine: colegi, colege,
poate chiar Ştefana! „Ar fi o adevărată nenorocire!” îşi
spuse el la acest gând şi luă hotărârea să scape cât mai
curând de ispită. „Dar parcă este după cum vreau eu? se
gândi, în continuare, Bogdan. Mona e în stare de orice!
Dacă l-a pus ea la punct şi pe bunicul, lăsându-l să stea de
vorbă cu Leopold?!… Când am să mă întorc, am să râd de
el şi-am să-i propun să intercaleze în volumul său,
«Memoriile unui belfer», şi acest interesant episod”.
— Zâmbeşti, tinere, zise Mona, înălţându-şi privirile
81
Dimineaţa iubirii
către Bogdan. Ia spune, cui îi zâmbeşti?

— Visului meu din noaptea trecută I răspunse băiatul
grozăvindu-se.
— M-ai visat? întrebă fata sincer emoţionată. Spune-mi
că m-ai visat!
— Cred că nici nu se putea altfel, răspunse Bogdan cu o
anume siguranţă care o impresionă pe Mona.
— La ce te referi?
— La totul!
— La totul! La totul! repetă fata, gânditoare. Mda! atunci
e bine! E chiar foarte bine! Şi? Şi cum m-ai visat? Spune,
cum?
— Dansând! Cum altfel?! Am dansat cu tine toată
noaptea.
— Asta înseamnă că ţi-a plăcut aseară şi că ai mai fi vrut
să dansezi. De aceea ai continuat şi în vis! Da, aceasta este
explicaţia! Şi, pentru că ţi-a plăcut, poate mai dansăm şi
altădată! Să nu râzi, continuă fata, dar să ştii că şi eu te-
am visat
— Tot dansând?
— Nu! Plimbându-ne! Plimbându-ne printr-un parc, de
mină… Şi, deoarece acest lucru nu-l făcuserăm aseară, am
venit să ne plimbăm în dimineaţa aceasta. Să fie în
continuarea visului. Te superi?!
— Dacă „mă supăr”? Mă mir că întrebi! Tu eşti învăţată,
ori poate că eşti croită să faci ceea ce vrei şi fără să întrebi.
— S-ar putea să ai dreptate şi într-o privinţă, şi în
cealaltă. Dar, uite că, uneori, mai şi întreb. Aşa că reiau
întrebarea: Te supără, Bogdan Ştefănescu, faptul că am
venit să ne plimbăm puţin, subliniez, puţin, în dimineaţa
aceasta?… Mda!… continuă Mona, după câteva secunde.
82
George Şovu
Şi, fiindcă ne este greu să răspundem, să trecem la o altă

întrebare: Nu ai vreun parc pe-aici, prin apropiere? Că eu
de plimbat, tot vreau să mă plimb cu tine! N-ai spus chiar
tu: aşa sunt eu învăţată, ori poate că aşa am fost croită!…
A, dar uite chiar parcul visat de mine azi-noapte! Bogdane,
extraordinar, chiar un asemenea parc am visat, să ştii! Nu
glumesc! Uite aşa era intrarea, ca aceasta, şi de-aici, de
sus, pornea o alee mare la dreapta, care dădea într-alta
încărcată, pe-o parte şi pe alta, de nişte trandafiri foarte
frumoşi, în spatele cărora se aflau un soi de salcâmi pitici,
cu flori liliachii… Nu cred că salcâmii înfloresc odată cu
trandafirii, dar în vis ştii cum se întâmplă…
Bogdan se uita foarte mirat la fată, pentru că parcul
descris de ea era chiar acela în faţa căruia se aflau, iar
aleea cu trandafiri şi salcâmi era locul cel mai îndrăgit de el
şi de Ştefana…
— Ce te uiţi aşa mirat la mine? îl întrebă Mona.
— Mă uit, fiindcă nu pot să cred că ai descris acest parc
numai după imaginea din visul tău, fără să fi trecut
vreodată pe-aici!
— Îţi jur că n-am trecut niciodată! Ori, poate, nu-mi mai
amintesc eu! în sfârşit, hai să intrăm! îl îndemnă ea pe
băiat, luându-l de braţ şi lipindu-se, tandră, de şoldul lui.
Bogdan era din ce în ce mai încordat şi mai emoţionat.
Ar fi dat orice să nu intre cu Mona în parc şi, mai ales, să
nu se plimbe cu ea prin locurile atât de dragi lui şi
Ştefanei. Dar cum putea să-i spună aşa ceva fetei acesteia,
atât de voluntare, în general, şi care acum arăta, parcă, şi
ea emoţionată. Bogdan îşi spunea acest lucru pornind de la
faptul că o simţea pe Mona tremurând lângă el. şi la faţă se
83
Dimineaţa iubirii
schimbase puţin, era mai palidă şi tăcuse dintr-odată. Nu

mai spunea nimic…
…Cristina Stamate, colegă de clasă cu Ştefana, era bună

prietenă cu Mona Angelescu. Ea îi vorbise Monei despre
Bogdan şi despre Ştefana! Şi, din felul în care îi prezentase,
apelând la nenumărate elemente referitoare la înfăţişare, la
ceea ce fac în şcoală, ori dincolo de şcoală, descriindu-le
chiar plimbările printr-un parc din apropierea casei lui
Bogdan, dar şi a casei Ştefanei, aleea lor preferată, cu
trandafiri şi salcâmi cu flori liliachii, banca pe care
obişnuiau să se retragă în apropierea unui mic boschet
etc., etc., Mona a înţeles că prietena ei n-o prea iubeşte pe
domnişoara Ştefana Dragomir, care este, ; a dracului de
frumoasă”, „cea mai frumoasă din tot liceul”, după cum
obişnuia ea să sublinieze cu năduf, şi că il place
nemaipomenit de mult pe Bogdan! Relatările Cristinei i-au
stârnit curiozitatea, iar când Mona a aflat că părinţii ei vor
merge în vizită la familia Ştefănescu, a simţit că o cuprinde
o stare de adevărată fericire. „în sfârşit, şi-a spus ea, o să-l
cunoaştem şi noi pe faimosul Bogdan Ştefănescu, despre
care Cristina spunea că, între altele, reuşise performanţa
de a epata întregul liceu printr-o formidabilă «declaraţie de
dragoste», pe care o făcuse (mai bine-zis: o susţinuse) în
cadrul unui cerc de dezbateri, sau cam aşa-ceva!”
Fără să fie un tip de excepţie (precum lăsase să se
înţeleagă prietena ei), Mona fusese obligată să constate, cu
satisfacţie, că Bogdan era un băiat demn de tot interesul,
chiar dacă aseară n-a reuşit să scoată mare lucru de la el.
În orice caz, înainte de a-l vedea, ea se hotărâse „să-l dea
gata”, după expresia doamnei Angelescu (de fapt, era
84
George Şovu
— Aşa cum s-a spus — procedeul obişnuit al Monei,)

folosind alte metode decât cele care îi erau proprii, ori pe
care, din calcul, le utiliza mironosiţa aceea de Ştefana.
În toată comportarea aceasta a Monei însă, numai ea
ştia, cu adevărat, ce se ascunde, numai ea şi, într-o
oarecare măsură, bunica ei, o femeie simplă, mama
ambasadorului, care a crescut-o pe fată de când s-a
născut, care a îngrijit-o şi a vegheat-o tot timpul, aşa cum a
putut ea şi cum s-a priceput. Plecaţi în străinătate, în
diverse ţări, în ani mulţi — tocmai cei în care Mona s-a
transformat şi a înflorit, devenind domnişoară — părinţii
fetei n-o prea cunoşteau, în orice caz sufletul, felul ei intim
de a fi, de a simţi şi a judeca ei nu le cunoşteau…
De necrezut pentru oricine o privea, adică în total
contrast cu felul în care se purta în diverse împrejurări,
Mona era o… timidă, o fată cu reticenţe şi spaime în faţă
bărbaţilor. Dar, pentru că ura de moarte timiditatea,
precum şi celelalte comenzi intime ale fiinţei sale, care,
după cum i se părea, ar fi făcut din ea un om infirm,
aruncând-o la marginea clocotului vieţii, opta, întotdeauna,
pentru o comportare la antipod, pentru metoda atacului
frontal, cum îi plăcea să-şi mărturisească, atac în urma
căruia câştigând, dintr-odată, teritoriu, devenea centrul
atenţiei tuturor, ceea ce era de natură s-o satisfacă sau,
măcar, s-o măgulească! Iar ca să se poarte astfel nu i-a fost
deloc peste mână, căci mediul în care se învârtea,
mijloacele materiale de care dispunea, nenumăratele ocazii
ce i se ofereau: întâlniri, ceaiuri, recepţii etc., toate îi
favorizau şi îi solicitau acel exerciţiu de voinţă şi de calcul
spre a se înfăţişa altfel decât în realitatea ei intimă! Şi,
85
Dimineaţa iubirii
apucând pe drumul acesta, Mona a simţit că-i este aproape

imposibil să se mai întoarcă, să mai devină ea însăşi! Cine
ar fi crezut-o? într-adevăr, cine? Parcă şi auzea diversele
replici posibile: „Ha! — Ha! Face pe mironosiţa?! De când?
Să fim serioşi! O cunoaştem noi pe domnişoara! Ştim câte
parale îi face pielea!”
Şi-apoi, încercând să fie sinceră cu sine, Mona
recunoscuse, nu o dată, în forul ei intim, bineînţeles, că un
asemenea fel de a se manifesta începuse să-i placă. Simţea
o satisfacţie pe care nici nu o putea califica exact atunci
când, privind în juru-i, cu o ocazie oarecare — folosită
drept teren de exerciţiu pentru atacul frontal — observa
deruta pe feţele interlocutorilor, semnele de întrebare,
mirarea care, uneori, se transforma în admiraţie chiar.
Întocmai cum se petrecuseră lucrurile aseară, în familia
Ştefănescu! Mona observase cum se consumă, pe rând,
întreaga gamă a stărilor ce le scontase… Ajunsese, oare, şi
la admiraţie? Cu Bogdan, desigur, că altcineva n-o interesa
în mod direct. „Dacă l-ar avea de partea sa pe Bogdan şi
dacă Bogdan ar fi cel pe care-l descrisese Cristina, atunci
ar putea să spere într-o înaintare pe un teritoriu cu un
mare coeficient de siguranţă!” îşi spunea Mona, în timpul
exerciţiului ei.
Fără îndoială că Bogdan ajunsese să o admire aseară,
simţise ea acest lucru… Numai că admiraţia se adresa unor
laturi… pe care nu merita să le comenteze. Ca şi alţii,
Bogdan rămăsese tot la suprafaţă, ori foarte aproape! Şi,
mai mult decât Bogdan, toţi ceilalţi membri ai familiei
Ştefănescu! La drept vorbind, lor nici nu li s-au oferit alte
date pentru elaborarea unui alt fel de judecată… De-aici
începea drama Monei! Da, da! Drama Monei! Pentru că, în
86
George Şovu
ciuda acelei satisfacţii — aproape de neegalat cu altceva —

aşa gândea Mona, ea tânjea, ca orice fată, după fericirea
întemeiată pe adevăr, pe adevărul fiinţei dale, care era cu
totul altul decât cel ce sărea în ochii tuturor. Prinsă, astfel,
într-o dilemă nu uşor de dezlegat, fata se măcina fără
preget în căutarea unei soluţii: continuând ca şi până
acum, nu făcea altceva decât să desăvârşească, în ochii
lumii, imaginea sa de fiinţă superficială, de fată obraznică,
de-a dreptul impertinentă uneori, preocupată de plăceri
trecătoare, pradă uşoară în mâna oricui ar fi dorit s-o
culeagă!… Şi urmarea — singurătatea ce o cuprindea, de
fiecare dată, după căderea cortinei peste un astfel de
„spectacol”, pustiul ce-i învăluia mereu sufletul, pentru că
nimeni din toţi cei cu care se confrunta, nu-i oferea temeiul
unui drum de viaţă bazat pe iubire adevărată şi pe o reală
preţuire şi aceasta pentru că nimeni n-o lua în serios!…
Dezbrăcând, pe de altă parte, această haină de
împrumut, riscul se anunţa, precum gândise fata de atâtea
ori, cu urmări poate şi mai dureroase.
La toată această înscenare, în care de bună voie se
angajase, Mona se prezenta însă, de fiecare dată, cu o
speranţă ce-i licărea tainic în suflet: aceea de a întâlni, într-
o zi, pe cineva care să pătrundă, cu ochiul, cu mintea şi cu
sufletul, dincolo de fardurile de circumstanţă, până la
adevărul sufletului ei, însetat de frumos, de caldă prietenie
şi de iubire. Ar socoti aceasta ca pe o mare victorie a vieţii
sale — îşi spunea mereu — şi s-ar simţi cu adevărat
mândră pentru că n-ar trebui să mai treacă, în acest caz,
prin umilinţe şi îndoieli.
Toată seara trecută Mona a purtat pe sub ochii lui
87
Dimineaţa iubirii
Bogdan licărul sfânt al acestei speranţe, dar, până la urmă,

şi-a dat seama că eforturile aşteptării ei sunt zadarnice, n-
au niciun suport, deoarece băiatul este prea obsedat de
tainele şi zbuciumul propriului său suflet, ca să mai poată
vedea şi, eventual, preţui zâmbetul cald şi sfios al altei
frumoase simţiri.
Mai mult decât atât: în locul unei aşteptate, posibile
victorii, Mona s-a trezit că se retrage de pe câmpul de luptă
cu o înfrângere pe care n-a mai cunoscut-o până acum: s-a
îndrăgostit de Bogdan!
„Jalnică situaţie! Sunt ridicolă şi vrednică de plâns”! şi-a
spus fata, la plecare, înghiţind, cu greu, nodul dureros al
zbaterilor ei.
Întoarcerea din dimineaţa aceasta fusese proiectată, în
noaptea trecută, ca o încercare de a mai alimenta cu
oxigenul vieţii nebuna-i speranţă!…
Aflându-se acum în poarta „Parcului Primăverii”,

sprijinindu-se de braţul lui Bogdan şi atingându-i, ca din
întâmplare, corpul lui tânăr şi vânjos, Mona îşi simte
sufletul cuprins de tremur şi de remuşcare. Ceea ce a
pornit să facă i se pare un adevărat sacrilegiu. „Parcul
acesta este al lui Bogdan şi al Ştefanei, ce să caut eu în el?
Nu pot să calc peste flori, peste nişte flori atât de frumoase,
chiar dacă ele îmi rănesc sufletul cu parfumul lor
dumnezeiesc!”
— Poftim? Ai spus ceva? întrebă Bogdan, nereuşind să
înţeleagă murmurele fetei.
— N-am spus nimic! Te rog să mă ierţi, Bogdane,
răspunse Mona, albă la faţă ca varul. Să ne întoarcem,
propuse ea, cunosc parcul, îl cunosc din vis… Prefer să
88
George Şovu
rămân cu visul! El e mai frumos!… Da, e mai frumos! Şi…

e singurul meu adevăr, în ceea ce te priveşte!…
— Ce-a fost asta, nepoate? îl întrebă bunicul pe Bogdan,

după plecarea „Daciei” din poarta casei lor.
— Nici nu ştiu ce să-ţi răspund, bunicule!
— Una la ducere, alta la întoarcere?
— Nu înţeleg!
— Mona! Era una când ai plecat cu ea de-aici, adică:
obraznica, ironica, cea pusă pe şotii şi pe grozăveli… Nu
mai departe faptul că m-a lăsat să fac conversaţie cu
„înălţimea sa” Leopold al V-lea. Deştept câine, n-am ce zice!
Dar al drăcuţului, mamă, mamă! Ascultai la ea că e
cuminte?! M-a târât javra prin toată curtea, că, altfel…
dacă-l lăsam de capul lui, făcea harcea-parcea grădina. Eu
cred că ar fi sărit şi peste gard şi vă pomeneaţi cu el după
voi…Şi alta, măi băiatule, cea care s-a întors! Alta, aşa mi
s-a părut! N-ai auzit-o?!…
„Mulţumesc foarte mult, domnule profesor! Şi vă rog,
sincer, să mă iertaţi pentru tot deranjul pe care vi l-am
făcut şi aseară şi astăzi!” Auzi, sincer! Şi, poate ai să râzi de
mine, dar mi s-a părut că era chiar sinceră. Or, dacă aşa
au stat lucrurile, dacă s-a hotărât ca să lase de-o parte
bravada, înseamnă că s-a petrecut ceva. Ce anume,
89
Dimineaţa iubirii
Bogdane?
— Ţi-am zis, bunicule, că nici eu n-am înţeles nimic.
Eram în poarta parcului şi-mi vorbea despre el ca şi cum l-
ar fi cunoscut într-un vis din noaptea trecută. Este
adevărat că eu n-aş fi vrut să intru cu ea în parc. Şi
probabil că ştii de ce. Dar nu i-am spus acest lucru.
Atunci, dintr-odată, parcă i s-a făcut rău: s-a albit la faţă şi
o simţeam tremurând lângă mine. Mi-a propus să ne
întoarcem.
— Înseamnă, nepoate, că „domnişoara Mona” nu este
aceea pe care am cunoscut-o noi. În orice caz, nu numai
aceea! Drept să-ţi spun, îmi pare rău pentru ea.
— Şi mie, dar şi mai rău îmi pare pentru…
— Ştiu, ştiu! Acolo situaţia este de altă natură, cred, şi
trebuie ea să se limpezească. Nu ne rămâne decât să avem
răbdare, mânzule! „Răbdare şi încredere!” aceasta a fost
porunca, nu?! Atunci, supune-te!… Şi, până una-alta, treci
şi pune mâna pe carte că, uite, s-a ridicat soarele, ne-a
apucat prânzul. Peste două zile începi bacalaureatul. Toate
gândurile şi forţele deci — pentru învăţătură! E clar?
Ştefana l-a dus pe Radu în bucătărie şi i-a dat să

mănânce. Iar în timp ce băieţelul se afla la masă, ea s-a
retras într-o cameră şi a început să plângă.
90
George Şovu
„Doamne, doamne, se văita biata fată, nu mai pot să

suport!… Şi doar i-am spus să aibă răbdare şi încredere în
mine! De ce n-a avut? De ce s-a grăbit? Aşa mă cunoaşte el
pe mine?!… Şi, dacă aceasta a fost convingerea lui, trebuia
să răspundă cu aceeaşi măsură? Lucrurile «se potrivesc» de
minune, Bogdane, de minune: tu mă vezi cu un bărbat în
poartă, despre care eu nu pot să-ţi spun, deocamdată, cine
este şi, drept răspuns, iată-te, numai la două zile, după
rugămintea mea, de mână cu o altă fată, îndreptându-te
spre parcul nostru, aşezându-te, poate, pe banca noastră,
spunându-i şi ei, poate, aceleaşi vorbe, ca şi mie, altădată!”
— Ştefana, de ce plângi? i se adresă copilul, care venise
din bucătărie. I s-a întâmplat ceva rău tatei? E bolnav?…
— Nu e bolnav, Radule. E plecat, e plecat undeva, unde o
să mai rămână, probabil, câteva săptămâni… dacă nu şi
mai mult, zise fata, izbucnind din nou în plâns.
— Dar nu înţeleg, de ce plângi, spuse băieţelul senin.
Acum eu am terminat şcoala, nu mă mai duc la internat, o
să stau în fiecare zi cu tine acasă, în fiecare zi şi în fiecare
noapte, Ştefana! Să nu-ţi fie frică! Voi avea eu grijă de tine!
Îţi aminteşti? Aşa a zis şi bunicul lui Bogdan astă-
primăvară, când am împlinit opt ani, atunci când mi-a
cumpărat dânsul trenuleţul acela frumos: „Eşti băiat mare,
Radule, trebuie să ai grijă de sora ta!” Aşa mi-a spus, zise
băiatul, mângâindu-şi sora şi ştergându-i lacrimile de pe
obraji.
Ştefana i-a strâns capul la piept şi a început să plângă şi
mai tare.
Desfăcându-se din braţele ei, Radu a rugat-o să se
potolească, să nu mai plângă, că altfel „se supără pe ea!” Şi
91
Dimineaţa iubirii
a spus acest lucru cu atâta seriozitate, încât Ştefana a

început să-l privească lung şi să-i zâmbească.
— Aşa! remarcă băiatul. Eu nu vreau să mai plângi
niciodată! Auzi? Niciodată! îmi promiţi?
— Voi încerca, Radule, răspunse Ştefana. Va fi însă greu
să mă ţin de cuvânt!
— Trebuie să te ţii! Tu nu m-ai minţit niciodată. Şi ai
făcut tot ceea ce mi-ai promis!
— Bine, bine, Radule, spuse fata. Acum du-te afară şi te
joacă, fiindcă eu am de învăţat. Ai grijă, să nu te
îndepărtezi însă din faţa casei. Ne-am înţeles?
— Înţeles! Să trăiţi! răspunse ştrengăreşte băiatul,
salutând şi zbughind-o pe uşă afară.
92
George Şovu
CAPITOLUL III
În prima zi a bacalaureatului, după lucrarea scrisă la

limba şi literatura română, Cristina Stamate a oprit-o pe
Ştefana pe culoar şi i-a dat o scrisoare.
— De la cine e? a întrebat Ştefana.
— De la mine!
— Cum, de la tine? Pentru ce? Dacă ai ceva de spus de
ce nu-mi spui aşa, prin viu grai?
— Parcă, în ultimul timp, se poate sta de vorbă cu tine?!
Ia-o! o îndemnă Cristina, uitându-se la scrisoare. Şi citeşte-
o acasă, nu aici! Ai să vezi, nu-ţi vreau decât binele.
— Drept să-ţi spun, m-am săturat de binele acesta al
lumii! Până-n gât! mai adăugă Ştefana, luând scrisoarea şi,
întorcând spatele colegei sale, se grăbi să părăsească liceul.
(Bogdan încă nu terminase lucrarea. Aruncându-şi
întâmplător, privirile prin fereastră, o văzu pe Ştefana
traversând curtea şi ieşind pe poarta şcolii. Pentru câteva
clipe, se făcu noapte pe obrazul băiatului.)
Cu scrisoarea Cristinei în servietă, Ştefana se îndrepta
grăbită spre casă. Era, fără îndoială, nerăbdătoare să vadă
93
Dimineaţa iubirii
ce-i scrie colega ei. „Cu siguranţă că trebuie să fie ceva în

legătură cu Bogdan”, se gândi fata, căreia nu-i scăpase
faptul că Stamate se uita de mult timp cu interes la Bogdan
al ei, chiar înainte de perioada declaraţiei de dragoste. Şi o
ştia în stare de orice pentru a Ie face viaţa amară. Umblase
ea şi până atunci cu tot felul de vorbe când spre unul, când
spre celălalt, dar fără să fi putut dobândi vreo satisfacţie.
„A găsit acum momentul prielnic pentru atac şi vrea să-l
folosească”, îşi spuse Ştefana, aşezându-se pe o bancă
anume din „Parcul Primăverii” şi grăbindu-se să deschidă
scrisoarea…
…”Poţi să crezi ce vrei despre mine, Ştefana, îşi începea

Cristina scrisoarea, dar, dincolo de unele «neînţelegeri» ale
noastre, pornite, ştii tu din ce motive, eu am pentru tine
sentimente mult mai puternice şi mai frumoase decât pentru
o oarecare colegă de clasă. Şi aceasta pentru că tu nu eşti,
mai întâi, o oarecare colegă, o oarecare elevă a liceului
nostru, ci, în ciuda ţepilor pe care îi scoţi la iveală de multe
ori — spre a ţine lumea la distanţa care să te apere de
murdărie şi de sufocare — tu eşti o fată admirabilă, nu
numai frumoasă, cu un suflet şi un caracter rarisime, fiind,
în acelaşi timp, o elevă, ce trebuie să fie şi va fi, fără
îndoială, trecută în Cartea de onoare a şcolii pe care-o
absolvim în aceste zile! Or, în faţa unor asemenea probe ale
valorilor omeneşti veritabile, invidia măruntă, gândul
necurat şi fapta nedemnă trebuie să se dea în lături, să
pălească, să amuţească. Este, de altfel, senzaţia ce-o am în
aceste momente în care mă gândesc la tine.
Spunându-ţi ceea ce vei citi, sper, mai departe, n-o fac,
94
George Şovu
crede-mă, spre a-ţi spori tristeţea, frământarea dureroasă

prin care treci de câtva timp (întâmplător sunt la curent cu
ceea ce, din păcate, s-a întâmplat cu tatăl tău şi — deci —
cu suferinţa ta), ci spre a te pune în gardă faţă de nişte vorbe
pe care nu le meriţi şi faţă de nişte fapte pe care ai să le
judeci după cum vei voi şi te vor ajuta puterile fiinţei tale.
(Cu siguranţă că, înainte de a termina de parcurs aceste
rânduri, te întrebi: «Ce-a apucat-o pe obraznica şi pe
răutăcioasa de Cristina Stamate?! De unde şi până unde la
ea asemenea vorbe, asemenea sentimente, asemenea
intenţii, care nu sunt deloc în consonanţă cu ceea ce ştie o
şcoală întreagă despre ea?!» Dar, te-ai întrebat vreodată,
dragă Ştefana — dă-mi voie să folosesc acest apelativ, care
îmbracă un adevăr de simţire — te-ai întrebat, zic, vreodată,
tu, s-au întrebat, oare, alţii, aflaţi în jurul acestei «obraznice»
şi «răutăcioase» Cristina Stamate, ce s-o fi petrecând cu fata
aceasta, cum o fi arătând în realitate sufletul ei, ce se află
sub haina cotidiană a vorbelor şi gesturilor ei?!… Te-ai
întrebat, oare? S-au întrebat ceilalţi? Nu cred!… Lumea e
mult prea grăbită, din păcate, ca să se poată opri la
căpătâiul fiecărui suflet, al fiecărui destin… Deşi, între
menirile ei, ale lumii, aceasta nu este una secundară! Dar nu
despre mine voiam să-ţi vorbesc aici şi acum. Poate va sosi,
vreodată, momentul potrivit şi pentru aceasta… Cine ştie?!
Când ne-om întâlni, peste zece ani de la absolvire, ori, poate
peste douăzeci de ani, sau, poate, niciodată! Şi, într-un
asemenea caz, nicio pagubă! De altfel, eu sunt de părere că
poverile propriului suflet nu scad cu nimic dacă le aşezi şi în
spatele altora!… Deci, mă întorc la tine…)
Dacă nu ştii, îţi spun eu acum că nu îmi place să trag cu
95
Dimineaţa iubirii
urechea. Şi, chiar dacă nu mă crezi, adevărul rămâne tot

acesta.
Mă aflam, cu câteva zile înainte de terminarea cursurilor
într-o seară, în şcoală. N-are importanţă ce căutam eu atunci
la liceu. Spre a nu fi curioasă, îţi spun: fusesem la repetiţie,
în vederea serbării pe care am dat-o. Colegii plecaseră, în
timp ce eu am mai stat puţin de vorbă cu profesoara noastră
de sport. După ce am terminat, ies din sala de festivităţi şi
dau să plec. O zăresc însă în dreapta, ştii, acolo unde se
află masa aceea rotundă cu fotolii, şi unde stau uneori de
vorbă profesorii cu părinţii elevilor, pe diriginta noastră, care
tot vorbea şi vorbea în faţa unei cucoane. Atunci, în loc să
ies, am luat-o imediat la stingă, urând scările spre intrarea
la balconul sălii de festivităţi. Am traversat pe deasupra şi
m-am oprit în partea cealaltă, de unde se auzea foarte bine
ceea ce rostea «drăguţa» şi «amabila» noastră dirigintă. Nici
nu ştiu de ce am făcut acest lucru. Ivii pare chiar rău! Mă
simţeam îngrozitor! Şi, totuşi, n-am avut putere să plec decât
după ce ele s-au îndepărtat de-acolo. Noroc că n-a trebuit să
stau prea mult. Discuţia era pe sfârşite…
Ceea ce am auzit, dragă Ştefana, vorbindu-se, era în
legătură cu tine şi cu Bogdan. Deci, interlocutoarea dirigintei
noastre nu putea fi alta decât doamna Ştefănescu. Te rog să
nu te otrăveşti prea mult citind vorbele pe care le reproduc
aici. De altfel, cred că ele ţi-ar fi puiuţ fi cunoscute, chiar
dacă nu le-ai fi auzit ori citit niciodată. O cunoaştem bine,
amândouă, pe tovarăşa noastră. Aşa că…
— Nu vă imaginaţi, doamnă, ce fel de fiinţă este această
tânără, care provine dintr-o familie, ce să mai vorbim!… a
spus, la un moment dat, diriginta, continuând apoi: Mama ei
96
George Şovu
a murit acum câţiva ani, iar taică-său este un beţiv şi un

afemeiat, lucrează undeva în comerţ, este, mi se pare,
responsabilul unui magazin. Şi, dacă lucrează acolo, ştiţi
cum se întâmplă: «stai cu degetele-n miere şi să nu te lingi pe
ele?» Asta e greu!… De altfel, cred că i s-a şi înfundat. Am eu
informaţiile mele, cum că s-ar afla, chiar în prezent, într-o
anchetă pentru delapidare. Cât priveşte fata, ţandăra nu
sare departe de trunchi. S-o vedeţi cum arată: e frumoasă, n-
am ce zice, dar ştie să se şi folosească de farmecele ei. A
zăpăcit un liceu întreg. Ştiţi cum i se spune? «Frumoasa
liceului!»
— Faptul că e frumoasă — a intervenit cucoana
respectivă, nu e un defect, ci, dimpotrivă, aş spune, tovarăşă
profesoară…
— Sigur, sigur, s-a grăbit să reia diriginta, dar, se pare, a
subliniat ea, că n-aţi reţinut precizarea: a zăpăcit un liceu
întreg şi cu deosebire pe băiatul dumneavoastră… Credeţi
că nu ştie hoţoaica pe cine să pună mâna? A, nu! S-a
orientat bine! Şi a ajuns să-l joace pe degete pe bietul
Bogdan! Şi dacă ar fi numai el! Dar ce face ea în afară de
zidurile şcolii, cine poate şti?!… Bine că aţi sosit la timp.
Dacă mai întârziaţi, sigur, făceam eu tot ceea ce era
omeneşte posibil, 6a să vă suplinesc! Că doar ne cunoaştem
de atâta timp!…”
Eram indignată şi îndurerată şi nici n-am mai auzit, spre
sfârşit, ce-au mai spus…
Când au plecat, am coborât şi eu în grabă scările şi,
ieşind afară, am început să înghit aerul de parcă aş fi
scăpat de la înec!… Îmi venea să plâng de ciudă şi să înjur
ca un derbedeu… Mă gândeam: Din atâţia profesori foarte
97
Dimineaţa iubirii
buni, dascăli şi oameni excepţionali… cum de-am avut noi

parte tocmai de ea… Care, pe deasupra, să ne fie şi
dirigintă, adică mamă?!…
Până aici, dragă Ştefana, ţi-am înfăţişat o primă categorie
de probleme. Sunt convinsă că te-am otrăvit, chiar dacă, îţi
jur, gestul meu porneşte din cea mai bună intenţie…
Cunoscând cum stau lucrurile… acasă la Bogdan… (adică,
poate cu cel mai important membru al familiei), vei şti, mă
gândesc, cum să acţionezi şi tu, la nevoie!
În al doilea rând, aş vrea să te informez, dacă nu ştii deja
(uneori noi, femeile, avem şi al… nu ştiu câtelea simţ) că, pe
acest fond, deloc favorabil, a mai intervenit o poveste, pe
care iarăşi, socotesc eu, e bine s-o ai în vedere.
Eu sunt prietenă cu o tipă cam trăsnită şi excentrică, fiică
a unui demnitar, pricopsită. Ne-am împrietenit mai de mult,
într-o tabără, pe când eram în clasa a VIII-a de gimnaziu. Ei
bine, tipa — Mona se numeşte — o blondină foarte mişto
făcută, mi-a spus alaltăieri că familia ei, dimpreună cu
dânsa, fireşte, a fost sâmbătă-seara în vizită la părinţii lui
Bogdan (se cunoşteau, se pare, din străinătate). Şi, cu
prilejul acesta, Mona a etanşat cică, toată seara cu Bogdan,
iar a doua zi, reînnoindu-i vizita, s-a plimbat cu el prin
«parcul vostru». Ea zice că, deşi «l-a dat gata» pe cavalerul
tău, n-o interesează, totuşi, fiindcă «nu-i spune preta multe».
Eu însă o cunosc pe domnişoara Angelescu şi ştiu că nu
acesta poate fi adevărul! Deci, pericol crescut, scumpă
colega, din variate surse şi laturi! Asta am vrut să-ţi spun şi
te rog iartă-mă că n-am avut timp… să-ţi «scriu scurt!»,
vorba… cui a zis-o!… Îţi doresc $i-fi urez să fii tare! Chiar
mai tare decât eşti tu de obicei şi să izbândeşti în toate! în
98
George Şovu
ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc că vei reuşi să le

descurci tu şi nu-mi rămâne decât să mă bucur de pe acum
şi… să te sărut!
Cristina”
Ştefana nu mai plângea de mult. Lacrimile i se uscaseră

pe obraji. Ceea ce o stăpânea acum era o teribilă senzaţie
de silă şi o îndârjire cum nu mai simţise în ultimul timp.
„O să vedem noi! îşi spuse ea, după care adăugă: Chiar
dacă nici tu n-ai să crezi, îţi mulţumesc, Cristina Stamate,
cu toată otrava pe care mi-au strecurat-o în suflet rândurile
tale. Nu ştiu de ce înclin să cred că ele au izvorât, aşa cum
pretinzi, dintr-o bună intenţie. Îţi mulţumesc!” spuse încă o
dată, ridicându-se grăbită de pe bancă şi îndreptându-se
spre casă.
Mâine se dau rezultatele la facultate! Bogdan simte cum

au început să-l cuprindă emoţiile. După fiecare lucrare
dată, venise liniştit acasă. „Am făcut bine!” răspundea el,
invariabil, la întrebările bunicilor, ale părinţilor. „Am făcut
totul! Cred că e bine!” adăuga, simţind că răspunsurile lui
aveau nevoie de concretizări.
— Să vedem, să vedem, spunea, de fiecare dată, bunicul.
Ia, aşază-te aici, îl invita el la masă, şi să verificăm… Şi,
99
Dimineaţa iubirii
după fiecare asemenea verificare, profesorul de matematică

Dragoş Ştefănescu avusese bucuria să poată preciza: „Da,
domnule, a făcut bine băiatul! Bravo, nepoate!” adăuga
apoi cu ochii umeziţi de căldura emoţiilor, în timp ce
strângea feciorul la piept.
Timpul aşteptării a trecut şi… mâine se dau rezultatele!
Mâine! Pe la ora zece vor fi afişate listele. Aşa s-a anunţat!
Toţi ai casei erau siguri că băiatul a reuşit. Şi Bogdan avea
această siguranţă. Mai bine-zis, o avusese până astăzi!
Acum însă, îl cuprinseseră, dintr-o dată, emoţiile, spaima.
„Dar dacă n-am reuşit?” îşi spuse. Alungă, însă, imediat
acest gând absurd. „Din moment ce am făcut bine, perfect
chiar, după aprecierile bunicului, la toate lucrările, un
asemenea rezultat este imposibil!” Dădu deci la o parte
această ipoteză, deşi „până nu-ţi vezi numele pe listă, tot
nu-ţi vine să crezi”, adăugă Bogdan. Numele pe listă! Ei, aici
e problema importantă! Unde se va afla numele său, pe
listă?! Pentru că acest lucru era, totuşi, de mare
însemnătate. El era doar premiantul clasei, al şcolii,
primise, la absolvire, diplomă de merit, nu putea să intre
oricum la facultate. Mai ales la acest gând tremura astăzi
sufletul tânărului. „în sfârşit, vom vedea mâine”, se gândi,
în timp ce deschidea unul din cele două volume din ultima
ediţie de poezii ale lui Nichita Stănescu. După examen se
cufundase în lectura câtorva cărţi de valoare care
apăruseră în ultima vreme şi pe care, preocupat de
bacalaureat şi de admitere, nu avusese când să le citească.
îl îndemnau cei ai casei să iasă, să se plimbe, să se ducă
la ştrand, la cinematograf, să se distreze!…
Bogdan nu dorea nimic din toate acestea, ori nu dorea
nimic cu deosebite.
100
George Şovu
— Dacă ies din casă, încep să mă gândesc, i-a răspuns

Bogdan, într-o zi, bunicului, care ştia ce fel de gânduri îl
bântuiau pe nepot. Aşa că prefer lectura, ea mă acaparează
cu totul. Trăiesc prin alţii şi uit de mine!
— De tine nu trebuie să uiţi! i-a răspuns profesorul.
Acum, că ai terminat şi examenul acesta, ar trebui să cauţi
să dezlegi enigma! Nu crezi?
— Dar bine, bunicule, n-am căutat? Dumneata ai
impresia că am stat cu braţele la piept?! Nici vorbă! Sunt
însă, pur şi simplu, dezorientat. Şi mâhnit peste poate, să
ştii! Ţi-am spus că, în timpul bacalaureatului, am vrut să
stau de vorbă cu Ştefana. Rezultatul: m-a repezit şi mi-a
spus: „S-o las în pace”. M-am supărat, bineînţeles! Orice i
s-ar fi întâmplat, eu cred că nu aşa trebuia să procedeze…
I-am dat telefon în fiecare zi. Nu răspunde nimeni, absolut
nimeni! O singură dată, acum câteva zile, a ridicat cineva
receptorul. Cred că era ea. Dar, când mi-a recunoscut
vocea, a închis imediat. Am alergat şi, în zece minute, eram
la poarta casei. Pustiu! Nimeni! Am intrat în curte, am
sunat la uşă! Nimic! Niciun răspuns! Cred că s-a închis în
casă şi l-a închis şi pe Radu ca să nu-l văd. Ori, poate, pe
băiat l-o fi dus la mătuşa ei, ori l-o fi trimis în vreo
tabără… Cine ştie? Aşa că… m-am întors acasă total
dezamăgit şi îţi dau cuvântul că, până ce nu mă caută, eu
nu mă mai duc după ea! Aşa! Să se înveţe minte!
— Dar dacă i s-a întâmplat ceva grav?
— Ce să i se întâmple?
— Eu ştiu, orice! Orice i se poate întâmplă unei fete
singure!
— De ce: singure?! Nu-l are şi pe tatăl ei?
101
Dimineaţa iubirii
— Ca şi când nu l-ar avea! Nu spuneai tu că… în sfârşit,

că bea, că nu prea vine pe-acasă, risipeşte banii cu… cine
apucă… Uşor îi este unei fete să trăiască într-o astfel de
casă, într-o asemenea tensiune, cu atâtea griji şi necazuri?
Mai e şi băiatul acela!…
— Sigur că nu-i este uşor, doar am mai discutat despre
acest lucru. Nu-ţi aminteşti?! Dar tocmai de aceea, socotesc
eu, dacă i s-a întâmplat ceva, nu era firesc să-mi spună şi
mie?!…
— Dar dacă nu poate să-ţi spună? Am mai avansat,
parcă, o astfel de ipoteză!
— Dacă nu poate să-mi spună însemnează că este ceva
de care se ruşinează, că a săvârşit ea ceva urât… şi-
atunci… o priveşte, să fie sănătoasă!
— Nu în toate cazurile ceea ce nu poţi spune altuia, chiar
dacă… acesta îţi este apropiat, este şi ceva ruşinos, urât!
— Pentru mine, bunicule, lucrurile sunt mult mai
simple, eu nu sunt aşa sofisticat, cum sunt alţii: ori vrea, şi
atunci îmi spune ceea ce este de spus, ori nu vrea, ca în
cazul de faţă, şi atunci nu-mi spune! Dar dacă nu vrea şi
nu-mi spune, să mă lase în pace!
— Parcă spuneai că ea ţi-a zis: s-o laşi în pace!
— Uf! cu dumneata n-o mai scot la capăt…
— Uşurel, uşurel, nepoate! Nu te împieptoşa aşa, că nu
ajungi la niciun rezultat bun. Să mai avansăm o ipoteză:
dacă domnişoara Ştefana a aflat despre Mona?
— Ce să afle?
— Adevărul: că a venit aici, că ai dansat cu ea, v-aţi…
plimbat… Poate te-a văzut chiar ea…
— Asta ar fi o adevărată nenorocire! Dar să ştii că şi în
cazul acesta tot eu am dreptate: o lămurire, între noi, ar fi
102
George Şovu
trebuit să aibă loc. Nu? Parcă aşa ar trebui să se petreacă

lucrurile între doi oameni civilizaţi: „Te-am văzut!… Cine
era?!… Ce ai de zis?!”… şi gata! Vedeam atunci ce se alege
din totul!
— Mda! mormăi bătrânul profesor. Judecata nu e rea. E
de bun-simţ! Dar nu ştii, măi nepoate, cum e cu femeile?
adăugă el, glumind, după cum îi era felul. Nu-mi spuneai
chiar tu? „Misterul”… „Enigmele”… Cine ştie ce-o fi şi în
capul Ştefanei tale?!…
Un junghi îi săgetează tâmpla dreaptă, năzuind să

coboare, ca de obicei, cu ascuţişul durerii spre adânc.
Bogdan îi opreşte drumul prin apăsarea bandajului ce-i
înconjoară fruntea. A reuşit!… „Asta înseamnă că e bine!”
îşi spune tânărul. Şi, spre a se convinge, repetă mişcarea.
Durerea se simte şi mai puţin! „înseamnă că mă fac
sănătos, că are dreptate doctorul! adăugă Bogdan,
înflorind, dintr-odată, la faţă. Deci, pericolul a trecut. -
«Dacă durerea scade, pericolul a trecut» — aşa a spus! L-
am auzit foarte clar; mi-a repetat-o în fiecare zi! Cât despre
picior, el se repară. Deja calc mult mai bine. Nici nu mă
doare!” se încredinţă făcând, cu grijă, câţiva paşi. Se
îndreptă apoi spre mica terasă de dincolo de fereastra
camerei în care zăcea de aproape două săptămâni.
103
Dimineaţa iubirii
Deschise uşa şi inspiră adânc aerul încărcat de mirosul

florilor din parc, zâmbind soarelui, ce-şi despletea mătasea
aurie a razelor în jurul trupului său tânăr, învăluindu-l, şi
în jurul balansoarului în braţele căruia se cufundă cu reală
plăcere.
„Ce-o fi făcând Ştefana acum?” tresăriră, a câta oară, în
acelaşi sens, gândurile lui Bogdan. Şi, din nou, îi apăru în
minte imaginea care de atâta timp îl stăpânea ca o
dureroasă obsesie: Ştefana, însoţită de un bărbat tânăr,
înalt, cu un barbişon ca de ţap, intrând, din Bulevardul
Magheru, pe o stradă laterală. Era acelaşi bărbat cu care o
mai văzuse cu o lună şi ceva în urmă, într-o seară, în
poarta casei ei. Bogdan îşi aminteşte că a strigat-o, ca un
disperat: „Ştefana!” Dar fata n-a schiţat niciun gest,
dispărând după colţ. Atunci alunecase de pe scara
autobuzului, care tocmai pornea din staţie.
„Nici nu ştiu măcar dacă a reuşit la facultate! îşi spuse
băiatul, după o vreme. Trebuie să fi reuşit! continuă el
înfiorat de această dorinţă. Dar individul acela… cine o fi?”
— Ei, cum stăm? îl întâmpină, zâmbind, doctorul, care

tocmai intra pe terasă însoţit de o tânără asistentă.
— Cred că va trebui să mă trimiteţi acasă foarte curând!
răspunse Bogdan, făcându-şi curaj.
— Plăcerea va fi de partea mea, deşi, drept să-ti spun,
mă obişnuisem cu dumneata. Dacă ai ieşit pe terasă
înseamnă că…
— Mă doare mai puţin capul, aproape deloc! Iată, de
pildă, în momentul acesta…
— Întoarce-l, încet, la dreapta, îi comandă doctorul,
privindu-l foarte atent. Şi acum la stânga!… Nimic? Nicio
104
George Şovu
durere?
— Nimic!
— Bravo! Excelent! Mai bine decât puteam spera!
Tinereţea, băiatule, tinereţea face minuni! adăugă medicul
bucuros şi meditativ, totodată, în timp ce degetele lui
masau, peste bandaj, fruntea şi ceafa lui Bogdan.
— De azi înainte, jos bandajul! recomandă el,
adresându-se tinerei asistente, iar dozele de medicamente
reduse la jumătate. În continuare, masaj uşor pe tâmple,
pe frunte, pe ceafă şi gât pentru activizarea circulaţiei. Şi
linişte! Pe cât posibil, totală linişte… şi pe dinăuntru. De
altfel, nu văd niciun motiv ca starea dumitale să fie alta.
Doar dacă nu cumva vreo fată…
— Ori mai multe! adăugă asistenta, zâmbindu-i cu
cochetărie…
— Deşi n-am văzut pe niciuna venind să te caute,
completă doctorul. Mai bine că te lasă în pace! Şi-apoi, aici,
la noi, nu poate intra, după cum ştii, decât o singură
persoană cu permisul acordat familiei…
Bogdan păli. Observându-l, cei doi oameni în halate albe
se grăbiră să-l întrebe dacă nu i s-a făcut rău…
— Nu, nimic! răspunse scurt băiatul. Mi-e bine, adăugă
el, făcând eforturi să se menţină în picioare şi să-şi dezlege
limba. Şi-apoi, n-aţi spus-o dumneavoastră, zise, mai
departe, aţintindu-l pe doctor, în timp ce-şi recăpăta
echilibrul: n-am niciun motiv să fiu neliniştit. Totul mi-a
mers şi-mi merge din plin (era conştient că face, de-acum
paradă, dar miză pe inteligenţa şi înţelegerea doctorului),
afară doar de acest stupid accident…
— Peste ale cărui urmări suntem gata să trecem, nu?!
105
Dimineaţa iubirii
— Bineînţeles!
— Şi piciorul? mai întrebă doctorul, invitându-l să
păşească spre a vedea cum calcă…
— Aştept să scap de butucul acesta alb!
— Până atunci mai e puţin. Răbdare! Dar să ştii că nu e
obligatoriu să te ţin în spital până ce-ţi scot ghipsul de la
picior!
— Cu atât mai bine, spuse Bogdan.
— Să nu ne grăbim, totuşi! Câteva zile, o săptămână
chiar, mai rămâi aici. Apoi îţi iei zborul şi, după ce scoatem
ghipsul şi ne convingem că totul e bine…
— Şi sus, şi jos! zise Bogdan, indicând capul şi piciorul…
— Exact! Atunci poţi să te îndrepţi spre munte.
— Spre munte? Eu aşteptam atât de mult să merg ia
mare!
— Exclus! La mare, în niciun caz, preciză medicul. În
niciun caz în vara aceasta! De la anul încolo, liber! Şi-
acum, te rog să intri în cameră, fiindcă soarele e puternic.
Ţine minte: şi la munte va trebui, câtva timp, să nu stai
prea mult în soare. Îţi recomand să porţi pe cap o pălărie
uşoară…
— Ca fermierii! spuse Bogdan, zâmbind puţin întristat.
— Da, ca fermierii! În vara aceasta poţi să fii fermier!…
După plecarea doctorului şi a asistentei, Bogdan se
întinse din nou pe pat. Intr-adevăr, îşi simţea capul mult
mai uşor, îi dispăruse greutatea aceea pe care, până ieri, o
avea tot timpul în ceafă, în apropiere de locul principal al
loviturii. Nici ochii nu-l mai jenau, nu se mai împiedicau
parcă atunci când îi rotea într-o parte şi în alta, măsurând
fiecare latură a dreptunghiului din lemn ce încadra
plafonul camerei. Din acest punct de vedere începea să nu
106
George Şovu
mai aibă motive de îngrijorare. Dar cu sufletul? Cu el ce să

facă? Sufletul i se afla într-o permanentă încordare de luni
de zile şi aceasta creştea, ameninţând să se reverse, să
rupă zăgazurile…
„Ce bine era acum câteva luni! se gândi Bogdan. Atunci
când mă pregăteam să fac vestita declaraţie de dragoste,
din cadrul cercului nostru de dezbateri, când mă
documentam cu ajutorul bunicului, al bunicii, şi când… am
început s-o iubesc pe Ştefana!”
— Bunicule, bunicule, se trezi profesorul Dragoş

Ştefănescu strigat de o voce de copil. Şi nici nu apucă să se
întoarcă bine către aleea din dreapta sa, că se şi pomeni
îmbrăţişat, în jurul mijlocului, de un băieţel cu părul negru
ce ameninţa să-i acopere ochii lui verzi ca firele de iarbă
cosite de curând. Faţa, mică şi bronzată, era scăldată,
toată, într-un zâmbet de mare satisfacţie… Privind câteva
clipe spre el, bătrânul profesor recunoscu în „flăcăul” ce se
arăta atât de încântat de întâlnire pe Radu, fratele Ştefanei.
— Ce faci, măi Răducule, măi? zise bunicul, bucurându-
se şi el tot atât de sincer de neaşteptata întrevedere. Ce fel
de prieteni suntem noi, măi fecior, dacă nu ne-am mai
văzut de atâta vreme?!
— Eu am fost la internat, bunicule, răspunse Radu cu
107
Dimineaţa iubirii
oarecare sfială, am aşteptat să veniţi pe la mine… Dar

poate că n-aţi reuşit, aţi avut treabă…
— Va să zică mă critici, Radule? Critică-mă, băiatule, că
ai dreptul… Aşa este! N-am reuşit să vin pe la tine! Am mai
avut, ce-i

Limbă

Carti - George Sovu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carti - George Sovu

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George Şovu

Fata avea degete subţiri şi nervoase, şi ochii verzi, şi

— Bârsan, Alexandru Bârsan! Îmi pare rău... adică îmi

Fata avea degetele subţiri, şi ochii verzi, şi părul de

Acum e sâmbătă, o sâmbătă de la începutul lunii mai.

cu buzele fierbinţi, pe care el încă nu le-a atins, dar ştie că

... În timp ce paşii ei se rostesc grăbiţi pe străduţa care

săptămâna se gândise la aceste clipe. „Oare de ce mi-o fi

„Cu ochii!... Ştii, ochii tăi zâmbesc trist!... L-am întrebat

— Am treabă, nu înţelegi? Am o şedinţă la şcoală.

„Las-o pe tuşa Maria - i-a şoptit Ioana, realmente

— Ei, cum rămâne cu scânceala asta de copil, omule?!

Treci la baie, spală-te pe mâini şi vino în bucătărie! Hai,

Băiatul se spală pe mâini, privindu-se în oglindă. La un

— Gabriel! Vino la masă! se aude, în această clipă, vocea

Ioana îi aşază în faţă o farfurie, din care se înalţă un

baie, şi-ţi pui rufele la înmuiat. În cel mult două ore mă

— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului

Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în dezbaterile lui

— Mă gândeam la un fel de radiografie..., o radiografie a

— La mine, domnule profesor?! izbucni Alexandru. De ce

— Ura! Ura! Sala, în picioare, strigă şi aplaudă.

albastre se întâlnesc cu cele verzi parcă într-un sărut de

În sala pustie acum, Alexandru - care nu s-a mişcat de

prăpăstii, şi nu găseşte nici un sprijin. „Fir-ar să fie!

Alexandru simte însă că fata este efectiv emoţionată. Ca s-o

În apropiere de poarta liceului, Ioana, Andrei, Eugen, alţi

— La dans!... E o reuniune trăsnet la „Lazăr“, precizează

asupra şoaptelor sincere ale sufletelor. Iată că Ioana s-a

Trecea pe lângă „Parcul Primăverii”. O boare de vânt,

„... Aici e clasa a XII-a B? întrebase cu energie în glas,

Şi doar era ditamai flăcăul!... Rămăsese cu ochii lipiţi de

„... Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş fi

renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă

Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele

mine... să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero

În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă,

aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare a

îngheţată posibilă. Trecem, după cursuri, şi-o luăm pe

Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe Ioana, iar

Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele lui şi

Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama

Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi

În toţi anii care trecuseră de când s-au cunoscut,

În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai, s-a

sfârşit, pe Ioana şi că acum totul depinde numai de el“, a

orice fel de dubiu: ai dat-o într-adevăr gata pe Ioana! A fost

nimic vinovată pe eleva Ioana Popa, care, fireşte, n-a primit

... Mâhnirea Ioanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră

Într-una din şedinţele Cercului condus de Socrate, la care

Când intră în hol, Ioana aude, în baie, apa curgând. Se

Gabriel, care se aşezase pe un cap de cadă, începuse să

— Tata a trecut pe-acasă? întreabă Ioana, cu sufletul

În camera sa, Alexandru, cufundat într-un fotoliu, ţine

Alexandru parcă o vede. Era astă-toamnă. Se dusese şi

XII-a B -, figura numele unui cunoscut critic literar,

„Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor/ Cu aripile

„Te aştept pe insula mea albă,/ Vreau să-mi culc fruntea

Alexandru îşi apropie degetul de o imagine, indicând-o

— Exact! Şi te rog să nu te mai prosteşti... Apoi,

masă unul din volume, citeşte: „Cu dragostea nu-i de