Sunteți pe pagina 1din 33

Tema VI.

FILOSOFIA ÎN EPOCA MODERNĂ

1. Caracteristica generală a filosofiei moderne

2. Filosofia empiristă. F. Bacon (T. Hobbes, J. Locke,


G. Berkeley, D. Hume)

3. Filosofia raţionalistă. R. Descartes (B. Spinoza, G. Leibniz)

1. Caracteristica generală a filosofiei moderne

Cu sec. al XVII–lea, în istoria umană începe o nouă perioadă, numită


Epoca Modernă. Este epoca în care se instaurează relaţiile capitaliste, epoca
revoluţiilor burgheze.
Totodată, cu sec. XVII începe și noua perioadă în dezvoltarea filosofiei,
denunmită filosofie modernă.
________________________________________________________________
Prima revoluţie este cea din Ţările de Jos (mai apoi se va numi Olanda) din a doua
jumătate a sec. al XVI-lea (1566-1609), care de fapt a fost un război de eliberare naţională
împotriva Spaniei.
De la mijlocul sec. XVII (1640-1688) revoluţia burgheză se desfăşoară în Anglia,
cea mai dezvoltată ţară industrială din Europa.
În sec. XVIII are loc revoluţia franceză (1789-1794).
-----------------------------------------------------------------------------------------

Dezvoltarea societăţii burgheze a generat transformări radicale în economie,


politică, relaţii sociale, precum şi în conştiinţa oamenilor.
Un factor important al schimbării conştiinţei sociale a devenit ştiinţa, mai
ales ştiinţele experimentale matematice.

În faţa gândirii filosofice s-au pus un şir de probleme de ordin


social şi ştiinţific, precum :

1) problema libertăţii umane, care va fi analizată de o serie de filosofi, cum ar fi:


Spinoza, Hobbes ş. a.
2) problema structurii statului, a relaţiilor dintre puterile de stat.
3) elaborarea metodelor de cunoaştere ştiinţifică a lumii
Anume analiza și rezolvarea acestor probleme a devenit obiect de studiu
pentru filosofii Epocii Moderne.
2
Dezvoltarea ştiinţei moderne şi transformările sociale, precum şi slăbirea
influenţei bisericii, au condus la o nouă orientare a filosofiei.

Dacă în Epoca Medievală filosofia era în alianţă cu teologia, iar în


Epoca Renaşterii – cu arta şi cunoştinţele umanitare, apoi în Epoca Modernă
ea se spijină, în primul rând, pe ştiinţă.

Ca şi filosofia renascentistă, filosofia modernă este îndreptată împotriva


gândirii scolastice, gândirii rupte de practică.

Substratul gândirii filosofice în această perioadă este colaborarea şi contopirea


metodelor matematice cu cercetările experimentale ale naturii.

Datorită acestui fapt s-a format un nou tip de ştiinţă despre natură, şi anume
ştiinţa matematico – experimentală.

_______________________________________________________________

Știința modernă a naturii neagă orice explicație teologică și întemeiează o


nouă concepție a naturii – concepția mecanicistă.

Conform acestei concepții în natură domină legea cauzalității, iar legea


obiectivă necesară cu caracter universal este legea mișcării.
Natura este explicată prin mișcarea mecanică.

În știința modernă cunoștința se impune prin demonstrare care implică experiența.


Măsurarea este condiția fundamentală a experienței, datorită căreia rezultatele
experienței sunt reprezentate în limbaj matematic.
Aceasta face posibilă fuziunea experienței cu calculul matematic, în rezultatul
căruia căpătăm cunoștințe obiective.
Carateristicele principale ale cunoașterii științifice sunt : obiectivitatea, necesitatea,
universalitatea.

Conform concepției mecaniciste în natură domină legea, care este raportul


constant și repetabil dintre fenomene. Legea poate fi reprezentată prin raporturi
matematice.

De lămurit : În Epoca Modernă se dezvoltă mecanica, astronomia, matematicile.

Cel care deschide drumul în dezvoltarea ştiinţelor moderne a fost


N. Copernic (1473-1543), care a demonstrat matematic noua concepție cosmologică
– teoria heliocentrică.
Galileo Galilei (1564-1642) pune temelia mecanicii. El cercetează mişcarea şi
demonstrează că mişcarea este unică în tot Universul. Descoperă că un principiu
fundamental al mecanicii corpurilor cereşti este inerţia.
Formulează :
– legea căderii corpurilor;
– legea inerţiei mişcării;
– legea oscilației pendulului; danezul Tycho Brahe (1546-1601),
– concepția mecanicistă a naturii. germanul Iohann Kepler (1571-1630)
3
Un alt cercetător al perioadei este Isaak Newton (1642-1727), fizician, matematic
şi astronom englez. Este întemeietorul mecanicii clasice.
A formulat legea gravitaţiei universale şi a exercitat o influenţă imensă asupra
dezvoltării gândirii filosofice.
În principala sa operă – „Principiile matematice ale filosofiei naturale” (1687) –
formulează trei legi ale mişcării
 legea inerţiei
 legea proporţionalităţii forţei şi accelerării
 legea egalităţii acţiunii şi reacţiunii.

Aceste legi formează temelia mecanicii şi fizicii clasice.

Dacă succesele din știința modernă sunt un fapt indubitabil (sigur), atunci
filosofia înaintează problema : cum din fuziunea experienței și a calcului
matematic căpătăm o cunoștință obiectivă, necesară și universală, adică
cunoștință științifică.

Pentru a răspunde la această întrebare filosofii Epocii Moderne încep a cerceta


metodele de cunoaștere.
Gânditorii căutau să elaboreze o temelie unică pentru cunoaşterea ştiinţifică
a lumii.

De aceea interesul principal era îndreptat în domeniul teoriei cunoaşterii.


Ce prezintă procesul cunoaşterii umane, care sunt nivelurile cunoaşterii,
formele cunoaşterii, metodele cunoaşterii, etc.
Descoperirile ştiinţifice trebuiau unificate, lămurite, trebuiau formulate anumite
metode.

Astfel, problema principală în această perioadă este problema elaborării metodelor


de cunoaştere ştiinţifică a lumii (gnoseologia).

Anume în domeniul teoriei cunoaşterii şi apar deosebirile dintre diferite


concepţii filosofice. Aceste deosebiri se bazează pe modul cum diferiţi
gânditori apreciază fie rolul experienţei, fie rolul raţiunii în procesul cunoaşterii
ştiinţifice a lumii.

Astfel, Epoca Modernă este reprezentată de două concepţii filosofice principale:


empirism şi raţionalism.

Aceste concepţii au poziţii opuse în rezolvarea problemei cunoaşterii.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

În Epoca Modernă continuă disputa din Evul Mediu dintre cele două direcții în filosofie :
nominalism şi realism, care în perioada dată sunt reprezentate ca două concepţii filosofice
principale : empirism şi raţionalism.
De lămurit : De unde ştim de nominalism şi realism? – din perioada medievală, de la
problema „universaliilor”. Concepţia nominalistă se baza pe experienţă, iar concepţia realistă
– pe raţiune. Aceste două direcţii în sec. XVII se prezintă în formele de empirism şi raţionalism.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
4
Empirismul – (lat. – empirio = experienţă) este curentul filosofic, conform
căruia unicul izvor al cunoaşterii ştiinţifice este experienţa,
sau ceea ce cunoaştem prin simţuri.
(Chiar și principiile abstracte ale matematicii sunt deduse din experiență.

Consideră că cunoaşterea începe cu organele senzoriale, care sunt mai importante


în cunoaştere decât raţiunea. Empirismul consideră că raţiunea foarte des crează
cunoştinţe false, himere (închipuire, iluzie), fantome. (Corect ? şi da şi nu)
Reprezentanţii empirismului : F. Bacon, T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume.

Raţionalismul – (lat. – raţio = inteligenţă) curent filosofic, conform căruia


cunoştinţele ştiinţifice îşi au izvorul în activitatea raţională.
Consideră că cunoştinţele adevărate sunt cele raţionale şi că organele senzoriale
nu pot da cunoştinţe adecvate.
Cunoştinţele senzoriale pot descrie doar obiectele singulare, de aceea ele nu
pot fi considerate cunoştinţe obiective.
Cunoștința sigură poate fi căpătată numai prin cunoaștere pur rațională,
care este o cunoaștere apriori.

Reprezentanţii raţionalismului: R. Descartes, B. Spinoza, G. Leibniz.

Empirismul are la bază metoda inductivă*, iar raţionalismul – metoda


deductivă*.

( de lămurit : )

*inducţie – (lat. = inductio) – raţionament sau metodă de gândire care ne face să trecem de la
de la particular la general (de exemplu: englezul care debarcă în Franţa şi
vede câteva femei roşcovane „induce” că toate franţuzoaicele sunt roşcovane);
*deducţie – (lat. = deductio) – opusă (inversă) inducţiei – raţionament sau metodă de
gândire care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular, adică în
baza unor judecăţi (sau premise) generale se obţine o judecată nouă, particulară, numită concluzie.
O ilustrare elocventă este silogismul : „Toţi oamenii sunt muritori, Socrate este om, deci Socrate
este muritor”.

Interesul lui Bacon asupra problemelor de caracter pur practic-experimental a fost stimulat
de dezvolarea rapidă a relațiilor de producție capitaliste. Cunoașterea, după Bacon
este putere, iar puterea se exprimă în primul rând în stimularea omului către acțiune.
Bacon tindea spre o reunire maximală a filosofiei cu rezultatele activității practice a omului.
„Ceea ce în acțiune este cel mai util, aceea și în cunoaștere este cel mai adevărat”.
Astfel, cunoașterea se termină cu acțiunea, iar acțiunea – cu cunoașterea. Cunoșterea fără
știință nu există, în special a celor fundamentale, iar acțiunea, deoarece ea se sprijină pe știință,
nu există fără experiment.
Bacon pentru înfăptuirea reformei științei e necesar să răspundem la următoarele
întrebări :
1. Care este obiectul științei ? – Dumnezeu, om, natură
2. Care este metoda științei ? – experiența bazată pe inducție
3. Care sunt obstacolele științei ? – idolii.
4. Care este scopul științei ? – explicarea prin cercetare
5
2. Filosofia empiristă. F. Bacon (T. Hobbes, J. Locke,
G. Berkeley, D. Hume)

Unul din fondatorii filosofiei moderne și întemeietorul filosofiei empiriste


este considerat gânditorul englez Francis Bacon (1561-1626).

Interesele filosofice principale ale lui Bacon sunt concentrate asupra practicii
și științei.
În învăţătura sa el promovează ideea că principala metodă a cunoaşterii
ştiinţifice este experienţa (experimentul).

Francis Bacon – filosof englez, baron de Verulam. Fiu al ministrului justiţiei de sub
domnia Elizabetei I. A studiat dreptul la Cambridge şi a practicat avocatura.
În 1604 devine consilier juridic al Coroanei, iar în 1613 – procuror general. În timpul regelui Iacob I,
în 1618, a devenit lord-cancelar al Angliei, (în 1621 – Viscont of St. Albans). Dar, în 1621 este
acuzat de luare de mită, arestat şi condamnat la o amendă foarte mare, fiind exclus, astfel, din viaţa
publică. Cruţat de rege, el îşi petrece ultimii ani de viaţă retras, consacrându-i ştiinţei şi filosofiei.
Principala operă a sa este „Noul Organon” (1620).

Bacon este primul gânditor din Epoca Modernă care efectuiază o nouă
clasificare a ştiinţelor, în funcţie de aşa calităţi sufleteşti ca : memoria, inteligenţa
(intelectul) şi imaginaţia – fiecare fiind sursa celor 3 ştiinţe fundamentale.

El evidenţiază următoarele tipuri de ştiinţe :

1) ştiinţe istorice (concrete) – memoria; ( în antichitate aceasta a


2) ştiinţe filosofice (teoretice) – inteligenţa; făcut-o Aristotel, cu care
3) ştiinţe poetice – imaginaţia (creativitatea) Bacon nu este de acord)

După Bacon, filosofia este cea mai generală ştiinţă, deoarece ea are un obiect
de studiu deosebit, întreit : Dumnezeu, natura şi omul.

Bacon consideră că cunoaşterea ştiinţifică a naturii îi dă omului puteri pentru


a stăpâni forţele naturii. Lui îi aparţine afirmaţia : „cunoașterea este putere”,
iar puterea se exprimă în primul rând în stimularea omului către acțiune.
Cunoașterea fără știință nu există, în special a celor fundamentale, iar acțiunea,
deoarece ea se sprijină pe știință, nu există fără experiment.
Pentru constituirea unei noi științe este necesar de distrus construcțiile vechi
științifice, bazate pe scolastică. Trebuie de eliberat spiritul uman de greșelile
științei vechi pentru ca el să poată reflecta adecvat realitatea.

De aceea Bacon supune unei critici riguroase valorile filosofice și științifice


antice și scolastice.
Antichitatea nu are autoritate pentru Bacon, pentru că este „copilăria umanității”,
iar scolastica este abstractă și ignorează cercetarea lucrurile reale.

Astfel, Bacon se pronunţă împotriva scolasticii, fiind primul gânditor


care critică acest tip de gândire medieval, bazat pe metodele de gândire ale lui
Aristotel.
El a supus criticii filosofia lui Aristotel şi, în primul rând, logica lui Aristotel.
6
Bacon pune problema metodelor de studiu şi încearcă să găsească un nou
instrument de gândire, opus celui aristotelic, practicat de contemporani.

Metodele vechi au fost expuse de Aristotel în „Organon”. Împotriva acestei lucrări,


Bacon scrie lucrarea sa numită „Noul Organon”, în care expune bazele logicii
inductive moderne.
Lucrarea este compusă din 2 părţi :

1) prima parte – este dedicată criticii erorilor de cunoaştere, a ideilor


false din știința veche;
2) a doua parte – este dedicată noii metode de cercetare lansată de Bacon.

Bacon consideră că ştiinţa nu poate avea adevăruri constante, veşnice.


Adevărurile din ştiinţă se schimbă şi ştiinţa adevărată începe cu îndoiala,
nu cu siguranţa.
Trebuie de început de la cunoştinţe îndoielnice pentru a ajunge la cunoştinţe
sigure.
Pentru obţinerea adevărului, Bacon consideră că e necesar de a se reforma
metoda. Primul pas al acestei reforme trebuie să-l constituie curăţirea intelectului
de toate erorile.

În opinia lui Bacon, cunoaşterea ştiinţifică a lumii este însoţită de unele erori
care ţin de natura omului, şi pe care Bacon le numeşte „idoli*.
*„Idoli” – închinare în faţa greşelilor
Bacon evidenţiază următoarele 4 tipuri de „idoli” :

1) Idolii Tribului (Neamului) – sunt greşelile care se datoresc încercării de a


cunoaşte legile naturii prin asemănare cu omul
Ele se nasc din însăşi natura omenească, din faptul că „tribul sau neamul oamenilor”
tinde să deformeze ceea ce vede; sunt greşelile general–umane legate de
nesiguranţa organelor senzoriale şi ale raţiunii. Printre acestea sunt 2 greşeli :
a) greşala antroposociomorfică – atunci când omenirea gândeşte despre natură
prin asemănare cu corpul uman şi spiritul uman;
b) greşala generalizării excesive – aceasta se face atunci când pe baza unor fapte
singulare se fac generalizări absolute.

2) Idolii Peşterii –sunt „idolii individului” ; sun erorile care se datoresc


(Cavernei) dorinţelor personale ale omului; sunt legate de cercetarea
individuală, de cunoaşterea individuală. Fiecare din cercetători are cunoştinţele sale,
educaţia sa, caracterul său din care apar anumite neajunsuri în cercetare.

3) Idolii Pieţii (Târgului) – sunt greşeli, erori care se formează în rezultatul


(Forului) comunicarii oamenilor în activitate lor zilnică și se
datoresc diferitor interpretări ale unuia şi aceluiaşi cuvânt.
Deseori oamenii nu cunosc însemnătatea reală a cuvintelor.
În comunicare ei adesea înlocuiesc obiectul prin cuvinte. Adică consideră că cunoaşterea
cuvintelor este cunoaşterea obiectului.
(de exemplu: atom – am auzit, dar ce înseamnă aceasta – nu ştim;

4) Idolii Teatrului – sunt greşelile care se datoresc credinţei oarbe în autorităţi și


tradiţii din trecut ;
sunt greşelile logice care înlocuiesc argumentarea raţională prin autoritate.
( de exemplu: în loc să argumenteze, oamenii spun că aşa este scris acolo, aşa a spus Socrate sau Aristotel;
referitor la Aristotel – învăţătura sa a fost bună în trecut ).
7
Aşadar, după Bacon, conştientizarea acestor greşeli şi eliminarea lor în
procesul cunoaşterii, şi este criteriul principal al cunoaşterii cu adevărat ştiinţifică
a lumii.
Conform învăţăturii lui Bacon, cunoaşterea ştiinţifică a lumii nu înseamnă
o adunare haotică a faptelor concrete, ci alegerea metodică a unor fapte concrete,
în scopul elaborării unor concepţii generale despre acestea.
În această ordine de idei, Bacon este considerat întemeietorul cunoaşterii
empiriste, bazată pe experienţă.

În partea a 2-a a „Noului Organon” este descrisă metoda inductivă*


lansată de Bacon. Metodă de depășire a tuturor obstacolelor în calea dobândirii unor
cunoștințe sigure și utile.
( *inducţia = este o metodă prin care dintr-o serie de cazuri
particulare se deduc legile sau principiile generale )

Astfel, Bacon a pus în evidenţă metoda ştiinţei experimentale şi inductive.


Această logică nouă descrie cele trei momente ale cercetării ştiinţifice :
1) observarea faptelor
2) formularea unei ipoteze prin inducţie
3) verificarea experimentală a ipotezei cu ajutorul unui cât mai mare
număr de fapte.

Metoda inductivă începe cu experimentul. Adică, pentru a cerceta ceva Bacon


consideră că trebuie de experimentat. Înaintează un şir de metode experimentale :
1) variaţia condiţiilor experimentului; 4) eliminarea calităţii principale;
2) prelungirea experimentului; 5) aplicarea unei legi naturale;
3) inversarea experimentului; 6) unirea experimentelor, etc.

Toate datele experimentului se generalizează prin inducția științifică, care


constă în eliminarea neesențialului și evidențierea esențialului. Pentru generalizarea
lor şi organizarea raţională a experimentării, Bacon înaintează 3 tabele :

1) Tabela „de prezenţă” –


în ea se înscriu datele ce descriu fenomenul
cercetării.
2) Tabela „de absenţă” – unde se înscriu datele în care fenomenul
cercetării lipsește.
3) Tabela „de grad” sau „de comparaţie” – unde se înscriu datele în care
fenomenul cercetării este prezent, dar nu complet.
Metoda lui Bacon este îndreptată împotriva metodei aristotelice a inducţiei.
Aristotel considera că o generalizare poate fi făcută pe datele care
demonstrează adevărul.
Bacon este împotriva acestei poziţii şi demonstrează că datele au
natură diferită. Noi trebuie să clasificăm datele şi să demonstrăm care date
argumentează poziţia noastră şi care date neagă poziţia noastră.
( De exemplu : lumină – căldură. Când este lumină – este şi căldură ? şi viceversa : când este
căldură – este şi lumină ? Răspuns : şi da şi nu. Luna dă lumină, dar nu dă căldură. )

Importanța filosofiei lui Bacon constă în critica metodologiei vechi științifice


și în evidențierea inducției ca metodă a științei moderne. (anchetări sociologice)
8
Thomas Hobbes (1588-1679). Remarcabil gânditor englez din epoca modernă.
A trăit până la vârsta venerabilă de 91 de ani, păstrându-şi în toţi aceşti
ani limpezimea minţii şi a judecăţii. Este unul din cei mai mari filosofi ai sec. XVII. A fost
profund influenţat şi inspirat de dezvoltarea ştiinţelor fizice şi a matematicii din timpul său.

T. Hobbes a fost susţinător al ideilor empirice ale lui Bacon. Dar spre deosebire
de acesta, este un filosof mai integral, mai complex şi nu ignorează rolul intelectului
în cercetare. Susţine atât cunoaşterea senzorială, cât şi cunoaşterea raţională.

Hobbes este un părtaş fidel al ştiinţei. La el cunoştinţele sunt identificate cu


puterea. Ca şi Bacon, consideră că ştiinţa este necesară pentru dezvoltarea societăţii.
De aceea, una dintre problemele filosofiei sale este de a apropia filosofia de ştiinţă.

Filosofia, în înţelegerea lui Hobbes, este o ştiinţă despre corpuri, cauzele şi


proprietăţile lor, o cunoaştere raţională a legăturilor cauzale.

Hobbes consideră că un şir de probleme care sunt considerate filosofice, ele


de fapt nu fac parte din filosofie. După părerea lui, acestea sunt : Istoria religiei
şi Istoria naturii.

În legătură cu aceasta Hobbes înaintează următoarele t e z e :

a) filosofia este ştiinţă


b) este necesar de a se separa ştiinţa de religie şi filosofia de teologie
c) filosofia este ştiinţa despre corpuri

La Hobbes există 3 tipuri de corpuri :

1) corpuri ale naturii moarte (neorganice) ( care există de la sine


2) corpuri ale naturii vii în natură )
3) corpuri artificiale (pe care le produce omul, cum ar fi, de exemplu – statul)

Din acest punct de vedere, filosofia, după părerea lui Hobbes, se împarte în 3
compartimente (sau ramuri) :
1) filosofia naturii
2) filosofia omului
3) filosofia statului
După Hobbes, din filosofie mai fac parte : logica şi metafizica (sau prima
filosofie).
Logica este redusă la calculul matematic: adunarea şi scăderea. Metafizica
este întroducere la filosofia naturii şi studiază ideile corpurilor generale
şi primele principii ale naturii, care desigur sunt materiale, cum ar fi :
linia, planul, figura, mişcarea.
Ca şi Bacon, Descartes şi Spinoza, Hobbes consideră, că fără lansarea unei
metode de cercetare, cunoaşterea este imposibilă.
Pentru a-şi lansa propria metodă de cercetare el se bazează pe inducţia
lui Bacon, deducţia lui Descartes şi principiile metodologice formulate în
studiile experimentale de G. Galilei.
9
Astfel, Hobbes propune folosirea în filosofie a următoarelor metode :

1) metoda analitică – care presupune divizarea întregului în părţi componente.


Dar aceste părţi componente, după Hobbes, nu sunt pur
şi simplu părţile fizice ale corpului (obiectului), ci părţile naturii lui, adică elementele
ce stau în fundament, care descriu mecanica şi geometria corpului;

( de exemplu: cercetând fiinţa umană, nu descompunem omul în părţi : mâini, cap,


picioare etc., ci în figură, înălţime, mişcare, simţuri, intelect etc.

2) metoda sintetică – care uneşte părţile corpului şi, în rezultat primim un


corp (obiect) ideal.

Aceste metode sunt strâns legate între ele, dar îndeplinesc funcţii diferite
în procesul cunoaşterii.

Filosofia naturii

Hobbes considera că natura (Universul) este o totalitate de corpuri care sunt


în mişcare. (tot ceea ce există este corp, tot ceea ce se întâmplă este mişcare.

Corpurile au anumite însuşiri, care pot fi divizate în 2 categorii :

1) însuşirile obiective – acestea au existenţă ce aparţine obiectului;

2) însuşirile subiective – acestea nu aparţin obiectului, ci subiectului.

După părerea lui Hobbes, prima însuşire obiectivă a corpurilor este întinderea,
adică are mărime, formă, dimensiune şi ocupă un loc în spaţiu.
O altă însuşire obiectivă a corpurilor este mişcarea. Analizând mişcarea, el este
împotriva lui Aristotel, care considera că izvorul mişcării este o substanţă nemişcată
(Demiurgul), dar care dă impuls de mişcare tuturor lucrurilor.

Pentru Hobbes mişcarea este rezultatul interacţiunii corpurilor. „Cauza mişcării


poate fi doar un corp în mişcare cu care interacţionează” – susţinea Hobbes.
Un corp în repaus (mişcare) rămâne în repaus (mişcare) continuu, dacă un altul
nu-l determină în sens contrar. (este punctul de vedere a ştiinţei contemporane lui Hobbes)

Următoarele însuşiri sunt spaţiul şi timpul. După părerea lui Hobbes aceste
însuşiri nu mai sunt obiective. Ele sunt relaţionale, adică apar în rezultatul
relaţiilor dintre lucruri, a interacţiunii dintre corpuri.
Timpul şi Spaţiul sunt numite de Hobbes „fantome” (parcă este, parcă nui).
Pentru Hobbes vid nu există, adică spaţiu gol nu este, există doar materia.
Spaţiul este înţeles ca o relaţie de coexistenţă a corpurilor care descrie structura
materiei, aranjarea unui corp faţă de altul, dimensiunile corpului.
Timpul, de asemenea, este o categorie relaţională care descrie procesele, mişcarea.
Timpul este o unitate de măsură a mişcării.
10
Alte însuşiri ale corpurilor sunt subiective. Acestea sunt însuşirile senzoriale, cum
ar fi : limina, culoarea, căldura, sunetul, mirosul, gustul, etc. (punct de vedere susţinut încă
de Democrit şi răspândit în epoca modernă) . Acestea nu aparţin corpurilor, dar aparţin
subiectului care cunoaşte. Hobbes scria că lumina şi culoarea, căldura şi
sunetul „nu sunt lucruri, ci impresii ori imagini ale fiinţelor ce reflectă”.

Totodată, Hobbes neagă existenţa reală a substanţei. Nu există real nici


substanţa materială şi nici substanţa spirituală.
După Hobbes, noţiunea de substanţă, care este foarte importantă pentru
gândirea filosofică, nu reflectă nimic din realitate. (o frază de la Galilei, care susţine
aceiaşi poziţie)

Filosofia omului

Hobbes consideră că omul este un corp dotat cu viaţă. El face anumite


încercări de a studia omul din punct de vedere biologic şi fiziologic, dar aceste
ştiinţe nu erau pe atunci dezvoltate.
Hobbes studiază omul din punct de vedere a cunoaşterii. În calitate de corp social,
omul este înzestrat cu calităţi cognoscibile şi emoţionale, adică este fiinţă gnosiologică
şi fiinţă emoţională. Cunoaşterea începe de la senzaţii şi percepţii.
Cauza senzaţiei este mişcarea corpurilor (lucrurilor), acţiunea lor asupra
organelor senzoriale.
Corpurile acţionează asupra noastră şi în rezultat se formează senzaţii, iar pe
baza senzaţiilor se formează reprezentările, memoria şi raţiunea. Senzaţiile
au caracter subiectiv. Ele corespund obiectelor numai atât, cât caracterizează
mărimea obiectului, mişcarea lui.
( De lămurit: Cunoaşterea începe cu senzaţia, ea este un proces subiectiv, ce se datoreşte
influenţelor pe care lucrurile le exercită asupra simţurilor noastre. Procesele mai complicate
ale cunoaşterii au loc pe bază de senzaţii şi prin prelucrarea acestora.)

Pe baza senzaţiilor se formează percepţiile. Ele sunt amprente al mişcării


senzaţiilor; nu-s altceva decât senzaţii slabe. Percepţia şi memoria este una şi aceeaşi.
Astfel, memoria nu este altceva decât urma durabilă pe care o lasă percepţia.
Emoţiile de asemenea se formează în rezultatul acţiunii corpurilor asupra
organelor senzoriale, asupra sufletului şi creerului. Dar emoţiile îşi au izvorul
său în primul rând în suflet, adică cum percepe omul acţiunea corpurilor.
Aici apar emoţii de iubire, ură, mânie, bucurie, lăcomie, bunătate etc.
După părerea lui Hobbes, omul de la natură nu este nici bun şi nici rău.
Principala caracteristică a omului este egoismul. Omul este o fiinţă egoistă,
predominată de lăcomie, invidie, ură etc. Anume egoismul stimulează toate
acţiunile oamenilor.

Filosofia statului

Învăţătura despre stat (şi drept), adică despre apariţia şi esenţa statului este expusă
de Hobbes în celebra lucrare „Leviathan” (1651). (Leviathan = un monstru bibleic )
Teoria despre stat Hobbes o leagă de natura omului. El este rivalul
concepţiei aristotelice despre om, conform căreia omul de la natură este o fiinţă,
un animal social, ca albinile sau furnicile.
11
Hobbes susţine, că din contra, omul este o fiinţă, un animal egoist de la natură
şi este expus unui şir întreg de afecţiuni animale cum ar fi: frica, mânia, lăcomia.
În activitatea sa el nu urmează binele universal, ci interesele personale :
slava, utilul (folosul), fericirea etc.

Cu toate deosebirile lor fizice şi intelectuale, în mediu oamenii sunt egali:


mintea compensează fizicul şi viceverso. Egalitatea aceasta, legată de egoismul natural,
îi face pe oameni să se comporte ca lupii. (Homo hominis lupus est – Omul pentru om
este lup). Ei nu trăiesc în pace, ci într-un pemanent război.
Oamenii nu sunt prieteni ci rivali, pentru că fiecare tinde spre binele şi fericirea
personală, spre acapararea nelimitată a bunurilor materiale. Aici interesele oamenilor
se ciocnesc, şi în societate se instaurează o stare de război total. Cum spune Hobbes:
un război a fiecăruia cu fiecare. („războiul tuturor contra tuturor”).
___________________________________________________________________
Această stare mai este caracterizată de Hobbes drept o stare naturală a societăţii. O stare în care
lipseşte orişice lege socială „... este dovedit, că în timpul cât oamenii trăiesc fără o putere comună,
cărei să-i ţină respect, ei se găsesc într-o stare ce se numeşte război, când fiecare om e împotriva celuilalt,
căci războiul nu constă numai în luptă sau în actul de a lupta, dar şi dintr-o durată de timp în care
voinţa de a combate prin luptă este destul de cunoscută”.
_________________________________________________________________________________
Contractul social. Dar raţiunea umană nu se poate împăca cu o asemenea stare
când lipseşte securitatea individuală, când omul poate fi lipsit de viaţă în orişice
moment.
În aceste condiţii omul trebuie să se dezică de la dreptul său natural – de la
libertatea totală, în schimbul păcii, a securităţii personale şi dreptului la viaţă.
Frica şi înţelepciunea îi îndeamnă pe oameni să încheie un contract social,
prin care ei renunţă definitiv la starea naturală şi se obligă la o supunere totală
faţă de şeful statului.
Oamenii sunt nevoiţi să recunoască şi necesitatea legii în societate. Primirea acestei
decizii de către oameni este impusă atât de raţiune, cât şi de instinctul autoconservării.
„Orice om trebuie să caute pacea atât timp cât are speranţa de a o obţine” – susţinea Hobbes.

În lucrarea „Leviathan” Hobbes descrie 19 legi naturale care ar raţionaliza


egoismul şi ar da posibilitate să se realizeze instinctul autoconservării :

1) fiecare trebuie să lupte pentru dobândirea păcii, cu toate mijloacele posibile;


2) să refuzi de dreptul natural de a fi liber pentru binele personal şi social;
3) să îndeplineşti convenţiile;
4) să întorci datoriile;
5) să ierţi oamenii, etc.

Dar pentru ca legile să fie respectate, este nevoie de o putere socială, care să-i
impună pe toţi să le urmeze. Ea trebuie să fie o putere uriaşă de aceea Hobbes o
numeşte Leviathan – un monstru bibleic. „Convenţiile fără sabie nu sunt decât cuvinte,
fără nici o putere ca să asigure viaţa unui om” – spunea Hobbes.

După părerea lui Hobbes, societatea umană trece prin 2 niveluri de dezvoltare :

1) starea naturală – în care omul este absolut liber. El îşi urmăreşte interesele sale,
acaparează bunuri. Dar aceasta duce la o stare psihologică de război, adică de nesiguranţă
pentru viaţa personală. Oamenii ajung la o înţelegere pentru a-şi asigura securitatea şi viaţă.
În rezulat societatea trece la nivelul următor.
12
2) starea civilă – în care se crează statul. Statul se formează în rezultatul contractului
social, prin care oamenii îşi asigură viaţa şi averea.

Hobbes susţine că statul a apărut pe cale naturală. Statul nu este o creaţie divină, cum
se considera mai înainte. Conducătorii statului sunt aleşi, adică puterea nu se transmite
prin ereditate.

Trecerea de la starea naturală la cea civilă este o decizie conştientă a oamenilor.


Oamenii semnează între ei un contract prin care se dezic de la drepturile sale
naturale pentru securitatea personală şi apărarea dreptului la viaţă. Puterea se
înmânează suveranului (monarhului), care dispune de bunurile şi de viaţa supuşilor,
are grijă de toţi cetăţenii. (Conducerea statului o poate deţine şi o adunare cu puteri absolute).

Monarhul nu semnează cu ceilalţi contractul, el este mai presus de legi, nu se


simte răspunzător decât numai în faţa lui Dumnezei. Puterea este absolută, ea nu
poate fi separată. Biserica se supune statului.
Astfel, în această epocă se crează o nouă concepţie despre stat. Hobbes este pentru
monarhia absolută.

Contractul social al lui Hobbes este diferit de contractul social al lui Locke
şi Roussau. Aceştea sunt mai democraţi în rezolvarea problemelor politice,
pe când Hobbes susţine principiile monarhiei absolute, pleda pentru existenţa în
societate a unei monarhii despotice.

* * * * * * *

Un alt reprezentant de vază al filosofiei empiriste a fost gânditorul englez


John Locke (1632-1704).

Bertrand Russell îl descrie drept „cel mai norocos dintre toţi filosofii ”, întrucât
concepţiile lui filosofice şi politice s-au bucurat de o largă înţelegere şi de o sinceră apreciere
din partea multor contemporani.
A fost fiu al unui jurist. Şi-a făcut studiile secundare la Londra, la Westminster School, apoi
la Oxford, luându-şi licenţa în 1656. Tot la Oxford a făcut doctoratul, după care, în 1664,
a fost numit supraveghetor de filosofie morală. A lucrat ca secretar la prietenul său,
Lordul Anthony Asheley – fost Lord–Cancelar şi prim-ministru a Angliei. A fost preocupat
de drept, fizică, chimie, medicină şi de politică. Este autorul Constituției Carolinei de Nord.

Locke este considerat un empirist pur, un sensualist*. (MB) El ocupă


un loc aparte în filosofia empiristă, fiind fondatorul empirismului modern şi al
gnoseologiei sensualiste.

Investigaţiile înaintaşilor săi Bacon şi Hobbes în teoria empirismului au fost limitate.


Bacon a precăutat doar empirismul ştiinţific iar Hobbes a intercalat empirismul şi raţionalismul.
Despre Locke putem vorbi ca despre un empirist pur.
* sensualism = doctrină potrivit căreia toate cunoştinţele noastre vin din senzaţii.
Sensualismul este o formă de empirism.
13
El a elaborat o învăţătură în care problema principală este problema originii
cunoaşterii, puterii de cunoaştere şi limitele cunoaşterii.

Lucrarea principală în teoria cunoaşterii este „Eseu asupra intelectului omenesc” sau
„Eseu despre înţelegerea umană” (1690). După spusele lui Locke lucrarea a fost scrisă în rezultatul
unor discuţii cu prietenii săi despre gnoseologie (teoria cunoaşterii).

Pentru a clarifica teoria cunoaşterii a lui Locke, trebuie să menţionăm


următorul fapt, că ea este o sinteză a tradiţiilor empiriste engleze şi a
raţionalismului lui Descartes.

Astfel, empirismul consideră că rolul raţiunii în crearea cunoştinţelor este minimal,


că raţiunea nu poate crea idei şi nici nu le poate distruge.

Descartes însă afirmă contrarul, că unicul obiect al raţiunii umane este ideea.
Locke susţine punctul de vedere cartezian, făcând o remarcă principală :
că ideile provin din experienţă şi de aceea experienţa este limita cunoaşterii.
Ideile nu provin din raţiune.

În general, înţelegerea naturii ideilor este diferită la filosofi. Platon, de exemplu,


considera că ideile există înaintea noastră, în altă lume, nouă ne rămâne doar
să cunoaştem aceste idei.
Descartes, la rândul său, considera că ideile sunt „înnăscute”, adică omul
se naşte cu un şir de principii, de idei, care îi dă posibilitatea să înţeleagă
această lume.

Locke este împotriva lui Descartes şi critică teoria ideilor „înnăscute”.


Nu există, remarcă J. Locke, idei şi principii înnăscute. Dacă omul s-ar naşte
cu idei, atunci copii ar avea aceeaşi înţelegere ca şi oamenii maturi. Afirmă că
omul se naşte cu memoria curată.

Intelectul nu se află în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se


naşte omul. Toate ideile pe care le acumulează intelectul, îi sunt generate de
simţuri, de percepţii.
Intelectul, prin urmare, nu posedă originar şi nici nu poate crea idei, el numai
prelucrează ceea ce-i furnizează, ceea ce-i oferă simţurile.
Intelectul este activ, dar nu este creator. Intelectul este ca o foaie de
hârtie albă (tabula rasa).

Deci, ideile nu provin din raţiune. Ideile noastre provin din experienţă (practică)
şi de aceea experienţa este limita cunoaşterii.

Locke scrie: „Aşadar să presupunem că mintea este, după cum s-ar spune, ca o hârtie albă pe care nu este
scris nimic şi care este lipsită de orice idee; cum ajunge ca să dobândească un conţinut de idei? Cum ajunge ea la
acea mare cantitate a lor, a cărei varietate infintă, imaginaţia mereu agitată şi neînfrânată a omului o închipuie
aproape cu o nesfârşită fantezie? De unde are ea tot materialul raţiunii şi al cunoaşterii? Voi răspunde la aceasta
într-in singur cuvânt: din experienţă. Pe aceasta se bazează întreaga noastră cunoaştere”.

Deci, conform lui Locke, izvorul ideilor este practica şi numai practica (experienţa).
Raţiunea dobândeşte toate ideile din experienţă. Experienţa este unica sursă a ideilor.
14
În viziunea sa, înainte de a cunoaşte, trebuie să ne întrebăm ce putem cunoaşte.
Originea oricărei cunoştinţe, după Locke, este experienţa, adică cunoaşterea lumii
prin simţuri.
(de lămurit: la Bacon experienţa este metodă de cercetare;
de făcut o comparaţie: Bacon - Locke)

Experienţa în general este înţeleasă de Locke ca un rezultat al acţiunii lucrurilor


asupra organelor senzoriale. În consecinţă se formează cunoştinţele.

În viziunea lui Locke, cunoaşterea ştiinţifică a lumii nu este o cunoaştere


nemijlocită, ci o cunoaştere mijlocită intermediară, bazată pe senzaţii. (de lămurit:)

Locke caracterizează experienţa ca rezultat al acţiunii lucrurilor din exterior


asupra organelor de simţ. În acest sens el evidenţiază 2 tipuri de experienţe :

– experienţa exterioară
– experienţa interioară (de lămurit ce înseamnă una şi alta)

Lămurire : Prin experienţa exterioară, percepem obiectele materiale. Experienţa exterioară


formează ideile despre însuşirile, proprietăţile şi cauzele corpurilor care există în exteriorul
nostru. Toate corpurile acţionează asupra noastră. În rezultat se formează senzaţiile,
reprezentările, precum : mirosul, gustul, sunetul, lumina, figura, mişcarea etc.
Prin experienţa interioară percepem şi urmărim operaţiunile intelectului şi mersul gândirii.
Experienţa interioară se formează ca un rezultat al reflecţiei noastre asupra proceselor mentale,
biologice şi fiziologice ale corpurilor. Acestea sunt ideile reflexive de: putere, bucurie, iritare,
plăcere, durere, gândire, judecată etc. (reflecţie: = cugetare, gândire)

Însă atât experienţa exterioară, cât şi experienţa interioară îi dau omului numai
cunoştinţe simple. Pe când cunoştinţele compuse apar în rezultatul cugetării, ele
fiind rezltatul combinării cunoştinţelor simple.
De aceea există 2 căi de cunoaştere :

a) una directă, bazată pe senzaţii


b) şi una indirectă, bazată pe demonstraţie
Dobândit ideile simple, sufletul rămâne pasiv, dar după aceasta el este antrenat într-o
activitate de formare a ideilor compuse prin procedee de combinare şi abstractizare.
Ideile compuse Locke le separă în trei grupe : 1) moduri; 2) substanţe; 3) relaţii.

De asemenea, Locke în învăţătura sa se referă şi la problemele ce ţin de


capacităţile (însuşirile) lucrurilor (obiectelor).
Lucrurile acţionează asupra noastră prin capacităţi. Anume aceste capacităţi
sunt izvorul senzaţiilor. (Ideile sunt în raţiune, dar sunt provocate de capacităţile obiectelor).

Aceste capacităţi sunt numite de Locke calităţi.

„Astfel, într-un bulgăre de zăpadă, care are puterea de a produce în noi ideile de alb, rece şi
rotund, numesc „calităţi”, facultăţile pe care acest bulgăre le are de a produce în noi aceste idei;
iar întrucât acestea sunt senzaţii sau percepţii ale intelectului nostru, le numesc „idei” ”.
15
Există 2 feluri de calităţi : (corpuri - lucruri - obiecte = acelaşi înţeles)

1) calităţile primare ale lucrurilor – cunoscute prin intermediul primei căi,


adică directă, bazată pe senzaţii. Acestea sunt obiective, adică
există independent de senzaţie, ele aparţin obiectelor (corpurilor) şi sunt inseparabile de
obiect (în orice stare s-ar găsi).
Acestea sunt : soliditatea (duritatea), mărimea (întinderea, volumul), forma, repaosul
şi mişcarea.

2) calităţile secundare ale lucrurilor – cunoscute prin intermediul căii a doua,


adică indirectă, bazată pe demonstraţie. Acestea nu aparţin
obiectelor, ele nu se află în corpuri.
După părerea lui Locke, calităţile secundare se formează în rezultatul
acţiunii calităţilor primare asupra organelor senzoriale. De aceea acestea nu au
existenţă obiectivă.
Calităţile secundare sunt : sunetul, culoarea, mirosul, gustul, căldura, răceala
etc.

Aşadar, calităţile primare sunt în interiorul obiectelor (lucrurilor), pe când


calităţile secundare în afara lor. (În această concepţie Locke se apropie mult de Descartes).

(Teoria calităţilor a lui Locke va avea influenţă şi asupra altor filosofi. Această concepţie
va fi întrebuinţată de filosofia idealismului subiectiv, pentru a creia o concepţie despre lume pur
subiectivă, după care lumea care există este în total dependentă de subiectul care o percepe).

În această ordine de idei, Locke face deosebire dintre lucrurile cum există
ele în realitate şi lucrurile cum ne sunt cunoscute nouă.

De asemenea, în învăţătura sa Locke evidenţiază 3 tipuri de cunoştinţe :

1) cunoştinţe senzitive (prin simţuri)


2) cunoştinţe demonstrative (activitatea raţiunii)
3) cunoştinţe intuitive (le căpătăm în mod nemijlocit)

Cunoştinţe senzitive (sau perceptive) – adică existenţa lucrurilor finite din afară de noi,
care nu ajunge însă nici odată la o certitudine (siguranţă) deplină;
Cunoştinţe demonstrative – în care acordul sau dezacordul între idei nu poate fi stabilit
decât cu ajutorul altor idei intermediare (ştiinţe demonstrative sunt matematica şi morala);
Cunoştinţe intuitive (sau imediate) – cu ajutorul cărora acordul sau dezacordul între
două idei este stabilit imediat, fără să mai recurgem la alte idei ca, de exemplu, în judecăţile:
„Zăpada este albă” sau „Albul nu este negru”.
Cunoştinţele intuitive sunt cele mai veridice şi cele mai sigure din toate cunoştinţele.

Atât Bacon, cât şi Locke au elaborat nişte concepţii filosofice materialiste cu


privire la cunoaşterea ştiinţifică a lumii. (de lămurit: adică, primară este natura, care este materială)

* * * * * * *
16
Filosofia empiristă a fost reprezentată şi de gânditori care au promovat concepţii
filosofice idealiste despre cunoaştere. Aceştea au fost : G. Berkeley şi D. Hume.

George Berkeley (1685-1753) – episcop şi filosof irlandez, idealist subiectiv.


S-a născut în Irlanda, la Kilkenny. A fost la Dublin
profesor de greacă, de ebraică şi de teologie. A călătorit în Franţa, în Spania, în Italia (1713-
1720). Apoi pleacă în America, în Bermunde ca să propage credinţa creştină. În 1731 se
întoarce în Marea Britanie, iar în anul 1734 devine episcop de Cloyne (Irlanda). Moare de inimă
în ianuarie 1753. Principalele lucrări : „Noua teorie a vederii” (1709), „Tratat asupra
principiilor cunoaşterii umane” (1710), „Dialogul dintre Hylas şi Philonous” (1713).

* * * * * * *
Gânditorul englez Berkeley a înfăptuit o critică a concepţiei materialiste
despre cunoaştere şi, în mod deosebit, a noţiunii de materie.

G. Berkeley este un filosof idealist subiectiv. Teoria lui se bazează pe un


şir de idei ştiinţifice legate de mecanică, şi religioase.
Principiul acestei filosofii este „a exista înseamnă a fi perceput”.
____________________________________________________________________
Pentru a înţelege mai corect concepţia filosofică a lui Berkeley şi pentru a-i da o explicaţie,
este necesar de făcut o remarcă : Efortul filosofic al episcopului a fost îndreptat, pe de o parte,
împotriva unor incertitudini (îndoieli) ştiinţifice din vremea sa, iar pe de altă parte, Berkeley, fiind un
om religios, vrea cu toate posibilităţile să apere ideile religioase.
Vremea lui este vremea marilor succese în mecanică, fizică şi matematică. Unul din reprezentanţii
de vază al acestor ştiinţe era char compatriotul său – I. Newton. Newton, pentru argumentarea
anumitor poziţii ştiinţifice, susţine concepţia substanţială despre lume. Din această concepţie
reesă existenţa absolută a materiei, mişcării, spaţiului şi timpului. Anume împotriva acestor idei
ştiinţifice şi este îndreptată critica lui Berkeley.
În ce priveşte substanţa, Berkeley este opţional (alege) : critică doar teoria substanţei materiale,
excluzând-o din câmpul de cercetare pe cea spirituală.
_____________________________________________________________________________

Punctul de plecare a lui G. Berkeley este filosofia nominalistă*, ca şi la alţi


filosofi englezi din sec. XVI-XVII.
Marea majoritate a filosofilor empirişti englezi au fost nominalişti şi nu
susţineau teoria substanţială. Ei susţineau teoria relaţională despre lume, adică
tot ce există sunt corpuri, care fiind în mişcare crează anumite relaţii, din care rezultă
că noţiunile abstracte, cum este mişcarea, spaţiul etc., sunt doar relaţii între corpuri.

Spre deosebire de ei, Berkeley spune că noţiunile abstracte (sau generale)


reflectă nu relaţiile dintre corpuri, dar relaţiile dintre senzaţiile noastre.
În una din lucrări, Berkeley scrie că sunt unele concepţii care consideră că
realitatea înconjurătoare (munţii, râurile, pădurile, locuinţele etc.) au o existenţă naturală,
reală. Nici unul din aceste fenomene – spune Berkeley – nu există de sinestătător.
Tot ce există este dependent de intelectul nostru.

G. Berkeley merge făţiş pe calea tratată de J. Locke, folosind ideile şi metoda


acestuia, dar este mult mai consecvent şi mult mai radical decât predecesorul său
empirist.
17
____________________________________________________________________
Ca şi Locke, Berkeley susţine că toate cunoştinţele provin din percepţii, derivă din
experienţă. El nu admite, însă, că există idei generale abstracte, după cum afirmase Locke,
ci numai cuvinte cu semnificaţie generală. Toate lucrurile sunt particulare, iar cuvintele,
care prezintă nişte simple semne, au menire să reprezinte aceste lucruri.
G. Berkeley se deosebeşte de J. Locke şi în ceea ce priveşte calităţile lucrurilor.
Încă din antichitate Democrit susţinuse că lucrurile posedă două categorii de însuşiri :
însuşiri primare, cum sunt întinderea, mişcarea, soliditatea, care au o existenţă obiectivă,
şi însuşiri secundare, cum sunt dulcele, amarul, frigul, căldura, culoarea etc., care
au o existenţă subiectivă, adică o existenţă numai în conştiinţa noastră.
Această teorie a lui Democrit a fost susţinută de Locke, precum şi de alţi filosofi moderni,
ca Galilei şi Descartes.
Teoria, însă, este combătută cu înverşunare de G. Berkeley. El afirma că toate calităţile
lucrurilor sunt, fără nici o excepţie, subiective. Astfel, dacă la un măr dăm la o parte
senzaţiile de văz, pipăit, gust, miros etc., nu mai rămâne absolut nimic. Nu mai rămâne, cum
au afirmat marii filosofi de până la el, un substrat al acestor calităţi, denumit substanţă.
Mărul nu este altceva, după Berkeley, decât un complex de senzaţii; pentru a exista trebuie
să fie perceput.

De asemenea, Berkeley critică noţiunile de spaţiu, timp, mişcare, materie


şi pe toţi filosofii şi savanţii care susţin existenţa acestora în afara senzaţiilor
noastre.

În lucrarea „Noua teorie a vederii” (1709) Berkeley analizează noţiunea de spaţiu. El


demonstrează, că oamenilor doar li se pare că văd lucrurile în spaţiu. Pe când spaţiul
este pur şi simplu o noţiune generală, formată de raţiunea noastră prin reflectarea
senzaţiilor.
Deci, în afara senzaţiilor noastre nu există nici un spaţiu. Spaţiul este dependent
de percepţia umană.
_______________________________________________________________________________________________________________
Într-una din scrisorile sala scria : „Sir Isaac Newton presupune existenţa spaţiului absolut,
deosebit de spaţiul relativ şi rezultatul căreia este: mişcarea absolută, deosebită de mişcarea relativă.
Împreună cu toţi matematicii consideră, că părţile finite ale acestui spaţiu infinit se separă până la infinit;
el de asemenea presupune, că obiectele materiale plutesc în spaţiu... Eu mă îndoiesc să folosesc cuvântul
„spaţiu”, căci eu nu înţeleg prin aceasta o existenţă aparte” .
Această filosofie se bazează pe principiul „esse est percipi” („a exista înseamnă
a fi perceput”).
Deci, ca ceva să existe, trebuie să fie perceput. În afara percepţiilor noastre nu
există nimic. Lumea înconjurătoare devine dependentă de subiectul cunoaşterii.
Din acest punct de vedere Berkeley critică noţiunea de materie.

Esenţa filosofiei lui Berkeley rezidă în afirmaţia că materia nu există.


Berkeley critică noţiunea de materie. După Berkeley, materia este o noţiune
generală şi abstractă, falsă. ( de lămurit: )

El spune că majoritatea filosofilor consideră că ar exista o substanţă aparte, care


ar fi fundamentul însuşirilor lucrurilor. Dar eu zic că o aşa substanţă nu există.
În „Tratat asupra principiilor cunoaşterii umane” (1710) Berkeley întreabă : Ce este
materia? şi răspunde : Materia este doar o totalitate, un torent de senzaţii.
(MB,EL,144)
18
În procesul cunoaşterii, spune Berkeley, noi nu cunoaştem materia ca atare,
ci numai unele însuşiri ale lucrurilor individuale, cum ar fi : culoarea, gustul,
mirosul, pe care el le numeşte percepţii. (de lămurit puţin:)

După Berkeley, ceea ce întradevăr noi cunoaştem sunt percepţiile, care întotdeauna
reprezintă ceea ce este real şi concret, pe când noţiunile generale nici odată
nu dau ceea ce este concret.
Ce sunt obiectele materiale care ne înconjoară ? Acestea nu sunt altceva decât
complexe de percepţie care întotdeauna există în sufletul nostru.

De aceea, a exista înseamnă a fi perceput. Iar a fi perceput înseamnă a exista


în suflet. Obiecte independente de noi nu există, sau dacă ele există – nu le putem
percepe. Astfel lumea nu este altceva decât totalitatea ideilor mele despre ea.
O astfel de concepţie filosofică este caracterizată ca concepţie idealistă subiectivă.

După Berkeley, cauza percepţiilor din sufletul nostru este de natură spirituală
şi nu materială. Ea este spiritul divin, adică Dumnezeu. De aceea lumea iniţial
există în spirit şi prin acţiune divină noi primim în noi copii sau idei confuze
ale acestei lumi. Chiar şi atunci când noi nu percepem lumea aceasta, nu înseamnă
că ea nu există. Ea există, însă nu ca o lume materială, ci ca o lume spirituală
în raţiunea divină. (de lămurit: comparaţie Locke - Berkeley)

Astfel, Berkeley a opinat pentru suprimarea doar a noţiunii de substanţă materială, nu şi


de substanţă spirituală. Sufletele individuale sunt, după el, substanţe spirituale, indivizibile
şi active, iar de asupra lor este Dumnezeu – substanţă supremă, infinită, atotputernică,
atotştiutoare şi atotbinevoitoare.

Deci, în concepţia lui Berkeley se neagă existenţa lumii obiective, lumii în


afara noastră. Spiritul uman este singur în lume. Există un subiect al cunoaşterii
şi tot ceea ce există devine dependent de acest subiect.
Lumea în care trăim noi, după Berkeley, este o totalitate de senzaţii. Lumea
lucrurilor devine o totalitate de senzaţii a lui Dumnezeu.
Teoria pe care o susţine Berkeley, în filosofie poartă denumirea de
s o l i p s i s m*.
El a fost criticat de majoritatea gânditorilor perioadei.
________________________________________________________
*Nominalismul – consideră că „universaliile” nu există nici înainte, nici în şi nici după lucrurile
individuale. „Universaliile” nu sunt altceva decât nişte voci, nişte termeni, cuvinte sau nişte nume care
se aplică lucrurilor individuale, care cu adevărat şi există (sunt doar denumirile unor lucruri (obiecte)
separate).
Astfel, nominaliştii, în comparaţie cu realiştii, dipotrivă, susţineau că lucrurile individuale au
existenţă reală, că generalul nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale („universaliile”)
nu sunt decât simple cuvinte, nume ale lucrurilor („universalia sunt nomina”) de unde şi denumirea
de nominalism. Principalii reprezentanţi ai nominalismului au fost Roscelin (1050-1120), Duns Scott
(1265-1308) şi William Okkam (1281-1350).
* Universalii – lat. : „universalis” = noţiuni (termeni) sau idei
universale, generale care se regăsec în orice cunoaştere.
*Solipsism – (lat., solus = singur şi ipse = însuşi) – doctrină idealist - subiectivă, potrivit căreia
există numai omul şi conştiinţa lui, iar lumea obiectivă, inclusiv ceilalţi oameni, ar exista numai
în această conştiinţă;
atitudine sau doctrină a celui care se separă de lume şi care reduce întreaga realitate la aceea
a „Eului” său individual (solipsismul este starea aceluia care se îndoieşte de tot şi de toate).
Termenul echivalează cu acela de scepticism.
19
O învăţătură filosofică asemănătoare cu a lui Berkeley, dar totuşi întrucâtva
deosbită, a promovat şi gânditorul englez David Hume (1711-1776).

David Hume – filosof idealist, psiholog şi istoric scoţian. S-a născut la Edinbourgh.
Şi-a făcut studiile la Universitatea din oraşul natal, la secţia de literatură
greacă, apoi la drept. A început ca negustor, a călătorit în Franţa. A fost subsecretar de stat
şi a terminat ca bibliotecar al corporaţiei avocaţilor din Edinbourgh. Principalele lucrări:
„Tratat despre natura umană” (1739-1740), „Eseuri morale şi politice” (1741-1742),
„Eseuri asupra intelectului uman” (1748), „Anchetă asupra principiilor morale” (1751),
„Istoria naturală a religiei” (1757), „Istoria Angliei” (1754-1762) – în 6 volume.

* * * * * * *

Este un filosof empirist. Dar paradoxul acestui gânditor constă în expunerea


criticii atât a filosofiei raţionaliste, cât şi a celei empiriste.

Învăţătura lui Hume este o învăţătură profund sceptică*, izvorând din principiul
empirist că „nimic nu este în minte dacă n-a fost mai întâi în simţuri”.
Fiind un sceptic, nu crede în puterea filosofiei, care nu vede limitele cunoaşterii,
neajunsurile intelectului şi a simţurilor.
_____________________________________________
*Scepticism – concepţie care exprimă îndoiala în privinţa
posibilităţii cunoaşterii realităţii obiective;
doctrină care refuză să afirme sau să nege ceva.

Hume este susţinătorul concepţiei agnostice*. El spune că nu ştiu care este


fundamentul acestei lumi : este materia sau ideea. Eu nu ştiu dacă există
materia sau Dumnezeu.
________________________________________________
*Agnosticism – este o concepţie filosofică prin care se pune la îndoială
posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare; consideră că lumea nu poate fi
cunoscută, adică cunoştinţele noastre nu reflectă adecvat lumea lucrurilor.
În teoria cunoaşterii Hume se stabileşte pe poziţiile empiriştilor, mai ales
a lui Berkeley, dar este mai categoric ca acesta.
El consideră că Berkeley este un mare gânditor al epocii moderne şi că a fost
primul care a negat existenţa lucrurilor în afara conştiinţei.

Critica teoriei cunoaşterii o începe cu analiza conţinutului intelectului uman.


Ca şi Locke susţinea poziţia empirismului, că toate cunoştinţele umane provin
din experienţă. (deduce toate principiile raţiunii umane din experienţă şi din senzaţie. dicţ.149) (EL,146)

Ceea ce-l preocupă înainte de toate, este valoarea cunoştinţei omeneşti.


Dar această valoare poate fi stabilită, în concepţia lui, doar cunoscându-se
originea ideilor noastre.

De aceea Hume caută să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoştinţele,
atât cele ştiinţifice, cât şi cele vulgare (neştiinţifice).
20
După Hume, toate cunoştinţele noastre i-au naştere (pornesc) din două izvoare,
sau sunt compuse din 2 clase de obiecte: impresii şi idei.
Ce înţelege el, însă, prin impresii şi ce înţelege prin idei ?

Impresiile sunt reprezentări (percepţii) puternice, intensive, se impun spiritului


prin forţa, prospeţimea, energia şi violenţa lor, incluzând aici şi „senzaţiile,
pasiunile şi emoţiile”.

Ideile de asemenea sunt reprezentări, dar mai puţin precise, mai slabe şi şterse,
urme palide şi fără relief, sunt amintiri a impresiilor concrete ce se păstrează
în gândire. De aceea ideile sunt legate de memorie şi imaginaţie.

Impresiile sunt prima treaptă a cunoaşterii. Pe baza impresiilor apar ideile. Fiecărei
impresii îi corespunde o idee.
Deosebirea dintre impresii şi idei constă în puterea de exprimare şi redare a
obiectelor reflectate, ca şi deosebirea dintre model şi copie : impresia este modelul,
iar ideea este copie. Această copie se bazează pe memorie.
_________________________________________________________________
În baza teoriei despre natura ideilor, Hume critică noţiunile (ideile) abstracte, noţiunile
generale. El neagă existenţa noţiunilor generale. După părerea lui, noţiunile generale nu reflectă
nici un obiect din realitate. Pot exista doar noţiuni particulare. Acestea reflectă anumite lucruri
(nu există o idee de triunghi în general, pentru că nu este clar ce reflectă ea, există doar
triunghiuri particulare : isoscel, obtuz, ascuţit, dreptunghi etc.).
______________________________________________________________________

Toate cunoştinţele noastre se bazează pe impresii. Dacă nu există o impresie, care


să aibă un obiect concret, atunci nu putem spune despre ea că este adecvată.

De pe aceste poziţii, Hume critică noţiunea (ideea) generală de substanţă


spirituală.
Berkeley a criticat noţiunea de substanţă materială şi a exclus din filosofie şi
fizică noţiunea de materie. Această critică, însă, nu este dusă până la sfârşit.
Hume merge mai departe şi spune că dacă nu există substanţă materială,
atunci nu există nici substanţă spirituală. El afirmă : „nu există nici substanţă spirituală,
tot aşa cum nu există substanţă materială”.

Pentru a înţelege substanţa spirituală, esenţa ei, Hume analizează noţiunea


de suflet, sau „Eul”.
Substanţa spirituală presupune că fiecare individ, fiecare om sau personalitate,
conţine ceva ceea ce îl caracterizează, care este identic sie însăşi, care nu se
schimbă nici odată.
Hume susţine că nu este aşa ceva, că „Eul” nostru este în permanentă schimbare.
Dacă nu suntem schimbători, nu putem vorbi de identitate cu sine însăşi.

Astfel, Hume critică noţiunea de „Eu” în filosofie, de „personalitate” în


psihologie şi noţiunea de „suflet” în religie.
21
Un loc aparte în filosofia lui D. Hume îl ocupă problema criticii noţiunilor
de cauză, efect şi necesitate.

Această critică el o întreprinde în lucrarea „Tratat despre natura umană” (1740).


Toate ştiinţele care există, le separă în 2 grupe :

a) ştiinţe logice
b) ştiinţe faptuale

Ştiinţele logice au de afacere cu cunoştinţe veridice, adecvate, autentice.


Acestea sunt ştiinţele matematice, cum ar fi aritmetica şi algebra, geometria
parţial, şi logica.
Aceste ştiinţe operează cu idei care sunt legate logic între ele. De relaţiile dintre idei
este preocupată matematica. Judecăţile ei sunt analitice, apriori (= nu provin din experienţă;
bazate numai pe raţiune). Ele sunt deductive. Adevărul sau falsul acestor cunoştinţe pot fi
controlate. Legile logicii ne permite acest lucru.

Ştiinţele faptuale sunt deosebite de ştiinţele logicii. Ele sunt nesigure, incerte.
Se bazează doar pe fapte, fenomene, care permanent sunt în schimbare. Din ele face
parte ştiinţele despre natură (fizica).
Despre fapte pot fi construite judecăţi, dar aceste judecăţi nu pot fi argumentate
logic, şi nici nu pot fi controlate logic. Aceste cunoştinţe sunt probabilistice
(întâmplare posibilă). Ele nu pot fi controlate raţional, ci doar prin senzaţii.

De exemplu, 2 judecăţi care nu pot fi controlate logic : „mâine va ploua” ori „mâine
nu va ploua”.

În ştiinţele faptuale este importantă legătura dintre cauză şi efect. Atât cauza,
cât şi efectul sunt fenomene naturale. Între aceste fenomene există o legătură.
Această legătură poate fi atât necesară, cât şi întâmplătoare.
Ştiinţele naturii cercetează legătura de necesitate dintre fapte.
Supunând analizei această problemă, Hume ajunge la concluzia, că în realitate
nu există nimic ce-ar descrie această legătură. Ceea ce numim noi legătură
necesară este de fapt o obişnuinţă a noastră, a omului.
____________________________________________________________________
(Hume scrie, că de fapt, acolo unde noi presupunem că este legătura de necesitate, raţiunea
noastră nu este în stare să clarifice, este această legătură de necesitate, ori nu este. Raţiunea încurcă
acestei legături şi presupune că dacă ceva urmează după ceva sau este apropiat în spaţiu, atunci
numaidecât este o legătură de necesitate. Ceea ce numim noi necesitate este o obişnuinţă a noastră,
o credinţă a noastră că este legătura de necesitate).
_______________________________________________________________________

În invăţătura sa, Hume promova ideea că cunoaşterea autentică ştiinţifică a lumii


trebuie să fie cunoaşterea logică.
Însă obiectul cunoaşterii poate fi dedus numai din experienţă. Şi întrucât
experienţa nu poate fi argumentată în mod logic, întratât cunoaşterea ştiinţifică
nu poate fi o cunoaştere bazată numai pe experienţă.
22
În răspunsul la întrebarea despre izvorul cunoştinţelor, Hume se deosebeşte
atât de Locke, cât şi de Berkeley.

Dacă Locke considera că izvorul cunoştinţelor este lumea exterioară, care există
independent de noi, iar Berkeley că acest izvor este sufletul sau Dumnezeu, atunci
Hume respinge ambele concepţii. (de lămurit:)

Hume nu acceptă ideea lui Locke că există lumea înconjurătoare ca izvor


al cunoaşterii, dar totodată nu este de acord şi cu încercarea lui Berkeley de a
demonstra că lumea exterioară nu există.

În acest sens, poziţia lui Hume este următoarea : noi nu putem demonstra
existenţa obiectivă a lumii, deoarece inteligenţa noastră operează numai cu
conţinutul senzaţiilor, dar nu şi cu cele ce le cauzează.

Dar în acelaşi timp, noi nu putem argumenta – nici că lumea exterioară


nu există, – deoarece percepţiile noastre tot atât de puţin ne vorbesc cât despre
existenţa, atât şi despre neexistenţa lumii înconjurătoare.

Aşadar, răspunsul lui Hume la întrebarea : poate oare fi cunoscută lumea


exterioară (înconjurătoare) sau nu ? – este următorul : Nu ştiu. Această poziţie
a lui Hume este caracterizată ca agnosticism*.
_______________________________________________________
*Agnosticism – este o concepţie filosofică prin care se pune la îndoială posibilitatea
cunoaşterii lumii înconjurătoare; consideră că lumea nu poate fi
cunoscută, adică cunoştinţele noastre nu reflectă adecvat lumea lucrurilor.

Astfel, prin filosofia lui Hume empirismul ajunge până la cele mai
compromiţătoare (descreditate) concluzii pentru cunoaşterea bazată numai pe
experienţa simţurilor, dovedindu-se astfel ineficacitatea (fără efect,) numai a acestei
metode pentru ştiinţele naturii. (de lămurit:)

Filosofia lui Hume dă naştere sistemei filosofice a lui I. Kant, care susţinea că
anume empirismul sceptic englez l-a trezit din somnul dogmatismulu

-------------------------------------------------------------------------------------------------
Epistemologie = studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe; ramură a gnoseologiei
care cercetează valoarea cunoştinţelor ştiinţifice; teorie a cunoaşterii ştiinţifice.

23
3. Filosofia raţionalistă. R. Descartes (B. Spinoza, G. Leibniz)

Întemeietorul raţionalismului, precum şi a filosofiei moderne, este considerat


gânditorul francez Rene Descartes (1596-1650). A fost matematician, fizician
și filosof.

Rene Descartes – s-a născut în Franţa, în localitatea La Haye, azi Descartes. A urmat
colegiul iezuit din La Fleche, apoi şi la Poitiers, absolvind facultatea
de drept în 1616. A fost captivat de cariera militară (1617-1629). În acest timp a slujit în armata
protestantă, apoi în cea catolică a Bavariei, călătorind mult şi frecvent în Germania, Italia,
Olanda şi Franţa. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii (20 de ani) în Olanda, căutând să
se pună la adăpost de persecuţiile Bisericii. Aici duce o viaţă retrasă (solitară), ocupându-se
de ştiinţă şi filosofie.
În 1949 a fost convins să plece în Suedia pentru a se alătura unui grup de savanţi străini,
invitaţi acolo de regina Cristina. Este primit admirabil la Stockholm, unde şi moare peste şase
luni, în urma unei răceli. Lucrările principale: „Reguli pentru conducerea spiritului” (1630),
„Lumea” (1634), „Discurs asupra metodei” (1637), „Meditaţii metafizice” (1641), „Principiile
filosofiei” (1644), „Tratat al pasiunilor sufletului” (1649). (în latină – Cartezius)
În prestigiosul colegiu La Fleche, care se afla sub egida regelui Franţei, lucrau ce mai buni profesori
din Europa. Colegiul avea o bibliotecă bogată cu cărţi rare. După cum scria Descartes, acolo erau
instituite reguli severe, tot aşa cum erau şi în ordinul iezuiţilor. Descartes a avut o sănătate destul
de slabă, graţie la ce el a căpătat un şir de înlesniri, ce i-au permis să profite de o anumită libertate,
creându-i condiţii să mediteze asupra lucrurilor de sine stătător.
Ca elev sârguincios avea permisiunea să lucreze în bibliotecă cu cărţile rare şi chiar cu cele
interzise de inchiziţie. Aceste concesii şi mintea lui ageră, i-au permis lui Descartes să pună
la îndoială adevărurile ştiinţei scolastice, ce se citea în colegiu. După absolvirea colegiului,
Descartes scria că cunoştinţele căpătate acolo, în marea lor majoritate, nu-i permiteau să rezolve
nici o problemă reală.
* * * * *
Descartes îşi pune scopul să-şi valorifice cunoştinţele şi să schimbe şi situaţia
din ştiinţă. „Cunoştinţele trebuie să fie bune, pentru rezolvarea problemelor practice ”
– spunea Descartes.
Mai întâi de toate, Descartes atrage atenţia asupra metodelor de cunoaştere.
El demonstrează că metodele din ştiinţa contemporană lui, nu sunt potrivite
pentru studiere, cu ajutorul lor nu se pot face descoperiri.

Ca şi Bacon, Descartes este împotriva filosofiei scolastice, împotriva metodeor


ştiinţifice folosite de aceasta, metode ce se bazau pe logica lui Aristotel.

Dar spre deosebire de Bacon, care s-a bazat în filosofia sa pe experienţă şi senzaţii,
Descartes îşi îndreaptă atenţia asupra raţiunii şi autoconştiinţei.

Problema centrală la el este cunoaşterea autentică a lumii. Descartes tindea


să elaboreze o metodă universală de cunoaştere care ar fi acceptată de toate
ştiinţele.
În viziunea sa, ştiinţa universală trebuie să aibă forma unui sistem deductiv,
bazat pe un fundament axiomatic*, care ar servi ca temelie unică pentru deducerea
tuturor cunoştinţelor ştiinţifice. Idealul de ştiinţă la Descartes era geometria.
( De lămurit: a fost un mare matematician; el este creatorul geometriei analitice,
adică al aplicării algebrei la geometrie)
* Axiomă – adevăr fundamental, acceptat fără demonstraţie.
24
Descartes ajunge la concluzia că cunoştinţele cele mai sigure sunt în matematică.
Este mai greu să te îndoi de adevărurile matematce (de exemplu, că 2+2=4).
Deci şi metodele ştiinţifice ale matematicii sunt cele mai potrivite pentru studii,
pot servi drept exemplu pentru o metodă ştiinţifică.
Dar şi în matematică există mari neajunsuri. Diferite compartimente
ale matematicii folosesc diferite metode. De aceea este necesar de a unifica
aceste metode.

În lucrările „Reguli pentru conducerea spiritului ” (1630) şi „Discurs asupra metodei”


(1637), Descartes lansează noua sa viziune asupra metodei ştiinţifice.

Iniţial propune 21 de reguli de cercetare ştiinţifică, pe care mai târziu le reduce


la 4, considrând că cu cât sunt mai puţine reguli, cu atât este mai uşor de a le
urma, de a te conduce de ele.
Regulile, – spune Descartes, – trebuie să fie simple pentru utilizare.

1) regula evidenţei – Toate ideile pe care le folosim în cercetare trebuie


să fie evidente, clare şi distincte, adevărate. Evidenţa ideilor ne-o deschide
intuiţia, lumina naturală a raţiunii. Nu putem folosi idei nesigure, neclare.
De altfel, toată teoria creată de noi va fi îndoielnică;
2) regula analizei – Toate problemele pe care le examinăm trebuie să
fie divizate în elemente. Această operaţie ne va da posibilitate să simplificăm
problemele, pentru ca conţinutul lor să fie clar (matematica analitică, chimia analitică etc.);
3) regula sintezei – Este o operaţie inversă a analizei. Ea presupune unirea
cunoştinţelor obţinute în rezultatul analizei. Astfel căpătăm un obiect nou, ideal
care este construit după legile gândirii, obiect transparent, înţeles de cujet;
4) regula verificării – Presupune controlul procesului gândirii,
al analizei şi sintezei, pentru a ne feri de greşeli, omiteri. Orice omitere poate
aduce la rezultate neadecvate.
Pentru matematică Descartes propune 2 metode :
a) metoda deducţiei
b) metoda intuiţiei

Având metoda pregătită pentru cercetare, Descartes încearcă să revadă bazele


filosofiei şi să construiască o sistemă nouă filosofică, care ar corespunde realităţii.
El spunea că ideile vechi filosofice sunt atât de multe şi încurcate, că
nu-ţi permit să înţelegi unde este adevărul şi unde este falsul. De aceea noua
construcţie trebuie începută de la revederea cunoştinţelor.

Pentru realizarea scopului propus, Descartes se foloseşte de metoda filosofică


a îndoielii.
Descartes pune la îndoială toate cunoştinţele pe care le-a acumulat anterior.
_____________________________________________________________________
Celebra „metoda a îndoielii” el o explică strălucit în „Meditaţii metafizice” (1641).
Metafizica înseamnă cunoştinţa primelor principii. Pentru a clădi o filosofie, aceste prime
principii trebuie să fie bine argumentate şi absolut certe.
_____________________________________________________________________________
25
Descartes consideră că toate cunoştinţele pe care le-a obţinut la şcoală, sunt
nesigure, necontrolate, insuficiente, iar unele sunt păreri false. El decide că este
necesar un control al cunoştinţelor, pentru verificarea ştiinţei adevărate, pentru,
cum scria Descartes : „să stabilesc ceva sigur şi constant în ştiinţă”.

Dar, spune Descartes, nu este necesar de controlat absolut toate cunoştinţele


(ce este imposibil), ci doar principiile* pe care se bazează cunoştinţele.

Cunoştinţele vechi, spune Descartes, sunt de origine senzorială, acumulate prin


simţuri, dar senzaţiile sunt nesigure, adesea sunt înşelătoare.
În procesul analizei datelor senzaţiilor, el ajunge la următoarea concluzie : eu mă
îndoiesc în toate. Toate cunoştinţele despre lumea exterioară şi interioară sunt
incerte (nesigure, îndoielnice). Şi atunci ce este sigur, cert ? – se întreba Descartes.

Rămâne cert doar însăşi procesul îndoielii. Deşi toate lucrurile au fost puse la
îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc.
Dacă mă gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist.
Din aceasta Descartes face următoarea afirmaţie : dacă mă îndoiesc, înseamnă
că gândesc, iar dacă gândesc înseamnă că exist. Aşa a apărut renumita frază a lui
Descartes : „Cogito ergo sum” („Gândesc înseamnă că exist”).

Astfel, prin metoda îndoielii, Descartes deduce două adevăruri neîndoielnice


considerate ca criterii (principii) ale cunoaşterii autentice. Acestea sunt :

1) gândirea – ca existenţă neîndoielnică (gândirea este însușiirea sufletului rațional)


2) existenţa lui Dumnezeu

Aşa dar, conştiinţa gândirii, deci a sufletului, la Descartes, este mai sigură decât
conştiinţa noastră despre lumea exterioară (Idealism cartezian).
La Descartes, existenţa lui Dumnezeu este ca criteriu al obiectivităţii şi veridicităţii
cunoştinţelor ştiinţifice.
După Descartes, tot ce este raţional există şi dincolo de gândire, deoarece lumea
este o întocmire raţională, ea fiind creată de Dumnezeu, în baza ideilor eterne
din raţiunea divină.
Ideile matematice şi construcţiile logice, sunt idei eterne şi deci ştiinţifice.
--------------------------------------------------------------------------

În răspunsul la întrebarea cu privire la originea ideilor (cunoştinţelor), Descartes


admite o întreită origine a acestora :

1) idei sensibile – sunt cunoştinţele care se datoresc simţurilor. Acestea sunt


confuze şi nedestincte, sunt idei întâmplătoare;

2) idei „ create de mine” – sunt cunoştinţele care se datoresc imaginaţiei


omului. Ele, de asemenea, sunt neclare şi deci neştiinţifice;

3) idei „ înnăscute” – sunt cunoştinţele „sădite” în sufletul nostru de


Dumnezeu. Acestea sunt unicele cunoştinţe fixe (stabile, neschimbătoare), necesare
şi obiective, deci cunoştinţe autentice (= sigure, neîndoielnice).
26
Prin noţiunea de idei „înnăscute” Descartes explică existenţa lumii exterioare.
Descartes consideră că Dumnezeu ne dă la naştere anumite capacităţi pentru
a gândi.

Ideile „înnăscute” sunt bogăţia intelectului, principiile de bază după care spiritul
gândeşte. Aceste idei pentru om sunt o moştenire dumnezeiască, pentru ca acesta să
poată să înţeleagă lumea.

Însă principala idee, care există în intelect, şi ea este „înnăscută”, este ideea de
Dumnezeu. Şi dacă există în cujetul omului ideea de Dumnezeu, spune Descartes,
înseamnă că există şi Dumnezeu obiectiv (argument ontologic).
Anume existenţa lui Dumnezeu şi asigură existenţa lumii exterioare.
--------------------------------------------------------------------------

O noţiune centrală în filosofia lui Descartes, este noţiunea de „Substanţă”.


La Descartes lumea este substanţială. El determină substanţa ca lucru, existenţa
căruia nu depinde de nimic altceva.
În acest sens, la Descartes Dumnezeu este substanţa desăvârşită a lumii, care
îşi are cauza sa în sine însăşi.

După Descartes, lumea reală este alcătuită din alte 2 tipuri de substanţă,
care există independent una de alta şi nu sunt desăvârşite. Acestea sunt :

a) substanţa materială – care este creatoare de lucruri şi are ca trăsătură principală


întinderea*
b) substanţa spirituală – care este creatoare de spirit şi însuşirea principală a căreia
este gândirea
* întinderea – noţiune matematică = ceea ce
are dimensiuni; ceea ce ocupă loc în spaţiu.
Astfel, filosofia lui Descartes este o concepţie filosofică dualistă despre lume,
deoarece el caracterizează substanţa materială şi cea spirituală ca principii
fundamentale ale lumii, între care se manifestă o relaţie de acţiune reciprocă.
Legătura dintre aceste substanţe se datoreşte lui Dumnezeu, care este un
prim-motor ce pune lumea în mişcare.

Aceste 2 substanţe diferite – materială şi spirituală – crează 2 lumi cu


totul diferite – lumea lucrurilor (corpurilor) şi lumea spiritelor – care au însuşiri
deosebite şi ele există paralel.

– Lumea lucrurilor are 2 însuşiri principale : a) întinderea – orice lucru poate fi


caracterizat (geometric) prin întindere (prin spaţiul pe care îl ocupă, prin formă, figură şi mărime);
b) mişcarea – toate lucrurile sunt în mişcare. Mişcarea este impusă din exterior,
prin impulsul mecanic. Cantitatea de mişcare în lume este constantă.
– Lumea spirituală are alte însuşiri. Ea este caracterizată de gândire, imaginaţie,
şi voinţă. Această lume ne dă posibilitatea să cunoaştem lumea materială.
După Descartes, corpurile nu gândesc, gândeşte doar creerul.

În general, în metafizica lui Descartes problema principală este încercarea


de a explica cum se unesc aceste 2 lumi diferite. Descartes spune : ele se
unesc doar în (prin) om. Fiinţa umană întruneşte în ea ambele substanţe prin
relaţia care există între suflet şi corp.
27
La Descartes substanţa materială este identificată cu natura, în care domnesc
legi mecanice, care pot fi cunoscute cu ajutorul ştiinţei matematice.

După Descartes, nu numai lucrurile neînsufleţite, dar chiar şi plantele şi animalele


sunt nişte mecanisme (maşini) fără de suflet care se supun unor legi mecanice.
Mai mult chiar, întreg Universul este asemenea unei maşini, unui mecanism uriaş,
în care totul funcţionează în baza legilor mecanicii.
[Universul lui Descartes se simplifică. Materia în Univers este omogenă şi nu-i altceva
decât întindere şi mişcare. Universul este plin. Vid nu există.]

Astfel, concepţia lui Descartes, este şi o concepţie mecanicistă despre lume.


__________________________________________________________
Secolul care a urmat lui Descartes poate fi denumit secol cartezian. Filosofia nouă „modernă”
pătrunde în toate domeniile şi devine bunul spiritual al epocii, determinând toată gândirea filosofică
şi ştiinţifică a timpului. Descartes a pus bazele raţionalismului filosofiei moderne.

* * * * * * *

Un alt reprezentant al raţionalismului a fost gânditorul olandez, de origine evreiască,


Benedict Spinoza (1632-1677), care a opus concepţiei dualiste a lui Descartes,
o concepţie monistă despre lume.
Baruch de Spinoza – (Amsterdam, 1632 – Haga, 1677 ). Fiu al unui negustor evreu din
Amsterdam, emigrant din Portugalia. A primit o educaţie strălucită.
Pentru liberă cugetare faţă de practicile religioase a fost excomunicat din comunitatea evreiască din
Amsterdam (din sinagogă). Cucerit de filosofia lui Descartes, s-a retras în vecinătatea oraşului Haga,
consacrându-se meditaţiei şi câştigându-şi existenţa prin şlefuirea de lentile pentru microscoape.
Spinoza primeşte creştinismul, însă prin aceasta nu se poate spune că creştinismul a mai căpătat
un adept. Concepţia lui filosofică, cu toate că era religioasă, era destul de distanţată de creştinism.
Viaţa care a dus-o Spinoza l-a făcut să creadă, că libertatea este principiul de bază al vieţii umane.
Anume libertatea poate face omul fericit.
Opera principală – „Etica” (terminată în 1675 şi publicată în 1677, după moartea sa);
„Tratat teologico-politic” (1670), „Tratatulul reformării intelectului” (post-mortem), „Principiile
filosofiei lui Descartes” (post-mortem) ş. a.
* * * * * * *
După Spinoza, punctul slab al filosofiei lui Descartes este ideea despre substanţa
materială şi cea spirituală. Acest dualism el a încercat să-l depăşească, creând o
concepţie monistă*, despre o substanţă unică pe care o numeşte Natura.
Spinoza defineşte natura ca cauză a ei însăşi. În acest sens el uneşte natura
creatoare (Dumnezeu) cu natura creată (lumea înconjurătoare).
Deci, Spinoza consideră că Dumnezeu este identic naturii, ori Dumnezeu
se găseşte în natură.
Astfel, Spinoza crează o concepţie filosofică panteistă* despre lume, continuând
tradiţia începută de Cusanus şi Bruno.
Spinoza este influențat de filosofia lui G. Bruno, de concepția panteistă a acestuia.
Dumnezeu nu este transcendent ci imanent*. Există o singură substanță – Dumnezeu.
_________________________________________________________
*monism – (monos = unul) sistem filosofic care recunoaşte un singur principiu
la baza tuturor fenomenelor lumii.
*panteism – (gr., pan = tot şi theos = dumnezeu ) - doctrină potrivit căreia totul
este în Dumnezeu; Dumnezeu se identifică cu lumea; la Spinoza – cu
celebrul principiu Deus sive Natura – îl identifică pe Dumnezeu cu natura.
28
Problema principală a filosofiei lui Spinoza este problema libertăţii, de care,
după el, depinde fericirea umană.
Omul în viaţă trebuie să fie fericit. Anume libertatea poate face omul fericit.
„Dorinţa de a trăi fericit sau bine, – scrie Spinoza, – este esenţa omului, este esenţa
prin care omul caută să-şi menţină existenţa sa”.

În filosofie concepţia libertăţii tot timpul a fost legată de rezolvarea dilemei :


constrângere (necesitate) şi independenţă. Spinoza rezolvă această problemă
în renumita sa lucrare „Etica”.

Libertatea (fericirea), spune Spinoza, depinde de conştientizarea structurii lumii


şi locul pe care-l ocupă omul în Univers, în natură. Fără a înţelege acest lucru, nu
putem şti ce este libertatea. După părerea lui există o relaţie între natură şi om.

Mai întâi de toate, este necesar să cunoşti natura lui Dumnezeu, aşa cum este
el în realitate, dar nu după imaginaţia noastră arbitrară.
Pentru Spinoza Dumnezeu nu este aşa cum şi-l închipuie religia creştină – un om.
Dumnezeu, spune Spinoza, este identic naturii (panteism).

Identitatea lui Dumnezeu cu natura se reflectă în 2 ipostaze ale lui Dumnezeu :

a) natura creatoare (naturantă) – care reflectă funcţia creatoare a lui Dumnezeu;

b) natura creată (naturată) – care reflectă creaţia, adică rezultatul activităţii


lui Dumnezeu.
Natura creatoare (naturantă) este substanţa lumii, iar natura creată (naturată) sunt
modurile (stările) lumii. Înţelegerea relaţiei dintre natura creatoare şi natura creată
ne dă posibilitatea să vedem structura lumi.

Substanţa are caracteristici deosebite, ea este cauza sa proprie, adică în activitatea


sa de creare nu are necesitatea unor forţe sau cauze de influienţă exterioară.
Nimic în Univers nu este liber în acţiunile sale în afară de substanţă.

Substanţa sau Dumnezeu creatorul este liber în acţiunile sale (în creaţie),
dar nu arbitrează, adică nu poate face ce vrea el, după buna lui voinţă, aşa cum
concepea Descartes. Dumnezeu crează după necesitate.
Deci, pentru Spinoza, libertatea lui Dumnezeu constă într-o activitate după
necesitate, cu alte cuvinte, Dumnezeu este constrâns de necesitate (dacă trebuie
să ploaie, atunci plouă). Deci, lumea este cum este. Ea nu poate fi schimbată în
virtutea constrângerii divine.
Anume prin identificarea naturii creatoare a lui Dumnezeu cu substanţa,
Spinoza rezovă antinomia* : independenţă – constrângere (necesitate).
Necesitatea se identifică cu libertatea.
Dumnezeu unicul este cauza liberă, pentru care el singur există din necesitatea
naturii sale.
__________________________________________________
*Imanent = care aparține naturii (constant, permanent)
*Antinomie – categorie ce exprimă contradicţia dintre două teze care
se exclud reciproc, dar care pot fi demonstrate logic.
29
Tot ce există este necesar, nu întâmplător. Libertatea în calitate de voinţă liberă,
Spinoza o consideră drept o neînţelegere a naturii lui Dumnezeu. „Voinţa nu poate
fi numită cauză liberă, ci cauză necesară” – spune Spinoza. Nici Dumnezeu nu are
libertatea voinţei, nu tocmai omul.

De aici vine renumita formulă a lui Spinoza : libertatea este înţelegerea (sau
conştientizarea) necesităţii. Natura creatoare (Dumnezeu creatorul) este liberă în
activitatea sa, dar această libertate este identică cu necesitatea, adică cu
constrângerea legată de însăşi natura dumnezeiască.

La Spinoza substanţa unică a lumii, adică Dumnezeu, în calitate de creator,


posedă 2 atribute principale, şi anume : întinderea şi gândirea, iar fiecare lucru
este considerat ca mod de existenţă a substanţei unice.
(de fapt, atributele sunt infinite la număr, dar omul cunoaşte numai două)

Acestea sunt de fapt substanţele lui Descartes – întinderea corespunde substanţei materiale,
iar gândirea – substanţei spirituale. Însă Spinoza exclude dualismul cartezian şi
consideră existenţa une singure substanţe – Dumnezeu.

Atributele dumnezeieşti sunt eterne ca şi Dumnezeu şi fac parte din natura


creatoare. Lumea este creată cu ajutorul acestor 2 atribute (însuşiri, puteri).
Prin intermediul întinderii Dumnezeu crează lucrurile materiale, iar prin
gândire – ideile.

Astfel, încercând să argumenteze corelaţia dintre lucrurile individuale şi


idei generale, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, conform căreia fiecare
idee generală îşi are o reprezentanţă fizică, materială şi invers, fiecare lucru individual
deţine o idee generală adecvată.
După Spinoza, ordinea logică a ideilor din gândire corespunde întocmai ordinii
esenţelor lucrurilor reale. Ordinea lumii este o teoremă geometrică.

Aşadar, filosofia lui Spinoza este un raţionalism desăvârşit : lumea este de natură
raţională şi raţiunea o reflectă întocmai.

Omul este şi el o fiinţă creată de Dumnezeu. Se consideră, spune Spinoza, că


omul are voinţă liberă. Nu este corect acest lucru, omul nu are voinţă liberă.
Libertatea umană este numai o imaginaţie, numai o iluzie. Iluzia aceasta este
condiţionată de ignoranţă (neştiinţă).
Omul, care se crede liber, spune Spinoza, este ca o piatră aruncată şi fiind în zbor,
se consideră într-un zbor liber, necondiţionat.

Libertatea omului depinde de starea cugetului, de gândirea omului.


Adică, libertatea omului, în concepţia lui Spinoza, depinde de tipuri de cunoaştere.
Este cunoaştere adecvată şi cunoaştere inadecvată. (adecvat = potrivit, corespunzător)

După Spinoza, există 3 forme ale cunoaşterii : 1) senzorială 2) raţională


3) intuitivă.

Prima formă a cunoaşterii – senzorială, este inadecvată, deoarece acestea sunt


cunoştinţe limitate, nesigure, îndoielnice, cunoştinţe despre lucruri individuale. (Aici
sufletul este dominat de afecte, pasiuni (EL)).
30
A doua şi a treia, adică raţională şi intuitivă, sunt forme ale cunoaşterii
adecvate, deoarece sunt cunoştinţe despre integritatea lumii.

Cunoașterea raţională – cunoașterea atributelor care sunt reprezentate în


noțiuni generale. Aici sufletul începe a se elibera de afecte* (E,L). Însă cunoaşterea
raţională are şi neajunsuri. Ea include şi contradicţii.

Cunoaşterea intuitivă este cu adevărat o cunoaştere adecvată, este cunoașterea


nemijlocită a lui Dumnezeu ca cauză primă și absolută a lumii. Aici sufletul
se eliberează de afecte. (E,L)
La acest nivel, după părerea lui Spinoza, omul intuieşte legătura lui cu Dumnezeu.
Anume aceasta îi dă posibilitate omului să înţeleagă care este locul lui în lume.

Iubirea faţă de Dumnezeu, ne permite să înţelegem realitatea, legătura noastră


cu lucrurile şi cu fiinţele.
Aceasta ne permite să înţelegem natura pasiunilor noastre şi să le supunem nouă.
Anume pasiunile noastre sunt împotriva libertăţii noastre. După Spinoza, pasiunile
sunt forme negative ale acţiunilor umane, care aduc la micşorarea forţelor.

Iubirea este o pasiune, ne spune Spinoza, atunci când este egoistă, atunci când
se cere reciprocitate, adică atunci când cerem un răspuns la acest sentiment.
Dacă reciprocitatea lipseşte, iubirea se preface în gelozie, ură etc. Iubirea este
adevărată, când nu se cere reciprocitatea. Pur şi simplu iubeşte.

Cel mai înalt sentiment uman, este iubirea lui Dumnezeu, iar cea mai
înaltă formă a cunoaşterii este „cunoaşterea intelectuală a lui Dumnezeu”.
Fericirea depinde de iubirea faţă de Dumnezeu, iar libertatea – de cunoaşterea naturii
lui. Această cunoaştere intelectuală ne-ar aduce fericire şi libertate.
* * * * * * *

Reprezentant al filosofiei raţionaliste a fost şi savantul și filosoful german


Gottfried Leibniz (1646-1716).

Leibniz Golttfried Wilhelm (Leipzig, 1646 – Hanovra, 1716) – filosof şi matematician


german. A fost un savant profund, cu un talent deosebit.
A adus o mare contribuţie la dezvoltarea matematicii (este unul dintre creatorii calculului
diferenţial în paralel cu Issac Newton) şi al fizicii. În afară de aceasta s-a ocupat de geologie,
biologie, istorie, lingvistică, a fost autor a unei serii de invenţii tehnice; de politică, economie
jurisprudenţă; preocupat de arhitectură şi tehnologie. A depus mari eforturi pentru crearea
Academiei din Prusia. Încă în timpul vieţii a fost numit „enciclopedie vie”.
La 15 ani era iniţiat în filosofia scolastică şi citise literaturile greacă şi latină. A studiat
matematicile la Iena, iar apoi la Altdorf – jurisprudenţa.
Viaţa sa a fost marcată nu numai de activitate ştiinţifică, dar şi de o intensă activitate
politică. A fost consilier a mai multor principi germani, regelui Prusiei, ţarului rus Petru I,
curţii de la Viena. A fost participant la mai multe negocieri diplomatice.
Cu toate preocupările sale, a dovedit să scrie un număr impunător de lucrări filosofice,
printre care cele mai importante sunt: „Meditaţii asupra cunoaşterii, adevărului şi ideilor”
(1684), „Eseuri noi despre intelectul uman” (1701-1709), „Teodiceea” (1710), „Monadologia”
(1714) ş.a.
* * * * *
31
Începând cu Bacon şi Descartes, în gândirea filosofică au loc transformări radicale.
Majoritatea noţiunilor filosofiei antice şi scolastice sunt înlocuite cu noţiuni şi idei noi,
împrumutate din mecanică şi matematică.
Leibniz consideră acest proces periculos pentru gândirea filosofică. Pentru că, după cum
susţine el, în filosofie sunt anumite idei, care sunt pentru ea eterne (durabile), fără ele este
imposibilă o gândire filosofică adecvată. Printre ele Leibniz numeşte noţiunile de „cauză finală”
şi „formă substanţială”. Mai mult ca atât, Leibniz susţine, că unele succese ale lui Platon
şi Aristotel sunt mai valoroase decât cele ale lui Descartes. El se referă la noţiunile de materie,
formă, mişcare, natură, foc, infinit, spaţiu, timp, care, după părerea lui, în filosofia lui
Aristotel au fost analizate mai amplu şi mai adecvat decât în filosofia modernă.
Leibniz, fiind unul din savanţii remarcabili ai epocii moderne, a cunoscut atât sistemele
filosofice ale timpului, cât şi filosofia veche. Anume aceasta i-a permis să susţină că filosofia
şi ştiinţa modernă, mai ales filosofia carteziană, nu este în stare să explice adecvat natura
lucrurilor. Principiile mecaniciste, după părerea lui Leibniz, reduc cunoaşterea la superficialităţi.
Nu se poate explica natura lucrurilor, doar prin mişcarea mecanică a materiei.
Nu se poate gândi filosofic, susţine Leibniz, dacă nu recunoaştem existenţa „formelor
substanţiale”, deoarece gândirea filosofică este gândirea bazată pe principii. Dacă
principiile prime sunt excluse din procesul gândirii, atunci se vede că nu este vorba de
filosofie, ci de ştiinţă concretă. Leibniz spune că este bine de ştiut unde-s limitele, hotarele
dintre filosofie şi ştiinţa concretă. După părerea lui Liebniz, modernii au perdut această limită,
adesea înlocuind filosofia cu ştiinţa, mai ales cu mecanica şi matematica.
Studiind filosofia şi ştiinţa modernă, Leibniz ajunge la concluzia, că este imposibil de
explicat esenţa fenomenelor prin ceea ce modernii considerau drept cauze prime : întinderea,
mişcarea, figura, numărul. Realităţile acestea sunt doar cauze exterioare. Întinderea lui
Descartes, susţine Leibniz, nu poate explica însuşirile, mişcarea. Pentru ca ceva să fie în mişcare
este nevoie de „putere”. Aceasta înseamnă, că dincolo de întindere, figură etc., există ceva, ce
are natură deosebită, nu are caracter fizic, mecanico-geometric. Această natură este de caracter
metafizic şi este „putere”. Puterea şi este forma substanţială, care nu are esenţă fenomenală;
nu este contingentă*, nu există în spaţiu şi timp.
Învăţătura lui Leibniz despre formele substanţiale îl face deosebit pe acest gânditor în
istoria filosofiei. Leibniz neagă punctul de vedere a lui Descartes, precum că există două feluri
de substanţă: materială şi spirituală, iar substanţa materială este întindere şi divizibilă infinit,
dar dacă este divizibilă, deci este şi distructibilă (distrugătoare). Pentru Leibniz substanţa
nu poate fi divizibilă, deci nu poate fi distructibilă, pentru că ea este fiinţă, iar fiinţa nu este
distructibilă, ea este eternă şi în fond constantă. Nu primeşte nici punctul de vedere a
lui Spinoza, care nu poate explica dezvoltarea, pentru că se bazează pe principiul
mecanicist.
Leibniz presupune că substanţa nu poate fi unitară, ea este multiplă şi de dimensiuni infinite
de mici. Substanţa este un fel de puncte, un fel de părticele extrem de mici, dar nu de caracter
material, cum sunt atomii lui Democrit. Teoria atomistă este respinsă de Leibniz, pentru că
atomii sunt materiali, iar materia nu este activă, după părerea lui Leibniz, ci este pasivă.
Aceste particule mici sunt numite de Leibniz monade, un fel de puncte metafizice, şi au un
caracter spiritual. (Deci la Leibniz monadele reprezintă substanţe spirituale). Anume aceste
monade sunt elementele iniţiale care formează lumea lucrurilor.
Natura monadelor. Ele sunt putere, energie. Sunt închise, n-au contact exterior cu altele.
Monadele după structură sunt identice, dar după puterea interioară diferită. Conţinutul lor
interior este foarte bogat. Ca şi conştiinţa, ele sunt alcătuite din reprezentări. Anume puterea
lor de percepţie şi le deosebeşte unele de altele. Numărul monadelor este infinit. Întregul
Univers este format din monade. Fiecare monadă ocupă un anumit loc în spaţiu. Însă există
monada monadelor, adică Dumnezeu, care este totalitatea monadelor şi are o înţelegere
perfectă a realităţii.
Monadele n-au corp, ele sunt substanţe, materialitatea lor constă în posibilitatea de a
acţiona liber, de a percepe adecvat realitatea. Monadele sunt diferite, dar formează o
continuitate, o sistemă în care ele structural sunt unite. Monadele sunt în dezvoltare.
Tendinţa lor spre dezvoltare este infinită, toate tind către monada monadelor – Dumnezeu.
Evoluţia monadelor este şi evoluţia lumii în general.
32
Leibniz în filosofie susţine raţionalismul. Asemenea lui Descartes şi Spinoza,
crează o sistemă metafizică, la baza cărei pune ideea substanţei, însă înţelegerea
esenţei substanţei la el este diferită de aceştea.

Dacă Spinoza a încercat să argumenteze în mod geometric existenţa unei


substanţe unice, atunci Leibniz promova ideea că Universul este alcătuit dintr-o
multitudine infinită de substanţe individuale, numite „monade”. (din gr. = unitate)

Ansamblul gândirii sale privitor la monade apare în „Monadologia” (1714).

La Leibniz monadele sunt nişte elemente spirituale individuale, independente


una de alta, indivizibile şi înzestrate cu o forţă activă.
Monada este ca o lume în miniatură, în care însă se reflectă întreaga lume.

Leibniz considera că fiecare monadă, ca forţă spirituală, reflectă lumea în felul ei,
deoarece fiecare monadă îşi are o lege proprie de a lupta.

Deosebirea dintre monade este de asemenea de natură spirituală şi aceasta este


reprezentarea. În acest sens, Leibniz evidenţiază câteva tipuri de monade :

1) monade cu reprezentări confuze – sufletul la plante;

2) monade cu reprezentări confuze şi clare – sufletul la animale;

3) monade confuze, clare şi distincte – sufletul la om.


După Leibniz, cea mai desăvârşită monadă este Dumnezeu, ca reprezentare
desăvârşită a întregii lumi. Dumnezeu, monada cea mai înaltă, are o conştiinţă
infinită, adică conştiinţa infinită a tuturor lucrurilor.

Aşadar, prin filosofia lui Leibniz, raţionalismul ajunge până la o desăvârşire


intelectuală şi anume : raţiunea crează lumea şi ea este creatoare de adevăr.

De aceea, modelul argumentării raţionale bazat pe metode matematice, trebuie


să fie urmat de toate ştiinţele, inclusiv şi de cele umanistice.

Filosofia lui Leibnitz a fost de fapt apogeul căutărilor filosofice din sec. XVII.

___________________________________________________________________________
*afect = izbucnire emotivă deosebit de puternică (cum este furia, groaza, disperarea, etc.)
*contingent – noţiune care desemnează întâmplarea şi proprietăţile acesteia (opoziţie faţă
de „necesitate”, determinarea ei de către cauze externe); care poate să nu fie;
se opune „necesarului”. Actele unui om liber sunt întotdeauna contingente.