Tezǎ de Doctorat Capitolul I

În procesul de drenaj, prin mişcarea apei pe profilul de sol, are loc şi antrenarea în
apa colectată a azotului şi fosforului, care se caracterizează printr-o uşurinţă de disociere
şi migrare prin convecţie. În această grupă sunt cuprinşi azotul nitric, calciul şi clorul.
Concentraţia medie în azot poate atinge 80 mg/l, iar concentraţia medie instantanee în
aceeaşi substanţă poate depăşi 220 mg/l (M. P. Arlot, 1989).
O altă grupă de substanţe chimice ce pot fi antrenate în apa de drenaj se
caracterizează printr-o retenţie mare de către sol şi, în consecinţă, sunt puţin întâlnite în
forme disociate. Este cazul unor compuşi ai fosforului, al materiei organice, al ionilor de
amoniu şi al nitriţilor. Concentraţia acestora poate atinge câteva mg/l, dar sunt, în general,
conţinuţi sub 1 mg/l.
Apa de drenaj poate antrena şi alte elemente cu rol în procesul de eutrofizare, ca
potasiul şi magneziul, în concentraţii ce variază între 20 şi 80 mg/l.
Pe de altă parte, apa de şiroire interceptată de reţeaua de desecare este bogată în
fosfor, azot amoniacal şi potasiu. Antrenarea acestora se produce mai ales prin procese de
târâre şi suspensie.
Foarte important este de remarcat faptul că cercetările întreprinse pe plan mondial
au arătat că, deşi ar trebui ca încărcarea apei de drenaj cu astfel de elemente chimice să
fie aceeaşi cu a apei care natural percolează solul, apa captată şi evacuată dintr-un bazin
hidrografic prin sisteme de drenaj are un surplus net, mai ales în ceea ce priveşte nitraţii.
Diferenţa poate fi atribuită existenţei în circulaţia naturală a unor obstacole, a
transformărilor şi diluţiei apei ce spală natural terenul agricol, precum şi prezenţei
eventuale a zonelor mai puţin poluate (ex.: păduri).
În acest sens, un studiu efectuat în Franţa ( M.P. Arlot, 1989) a scos în evidenţă
diferenţe nete între concentraţiile în nitriţi ale apei freatice şi cele ale apei de drenaj
(fig. 1.16).
Belamie şi Vollat (1986) au propus pentru evaluarea riscului de spălare a nutrienţilor
din sol şi de la suprafaţa acestuia, prin apa de drenaj şi/sau de desecare, doi indicatori:
- intensitatea de depăşire: ﾵ ﾧ (1.1)
- durata depăşirii: ﾵ ﾧ (1.2)
în care:

ﾵ ﾧ - suma volumelor de apă parţiale “i” (dintr-un an) în care

concentraţia în nutrienţi a depăşit normele admisibile;
VANUAL – volumul anual de apă drenată şi/sau desecată;
ﾵ ﾧ- suma duratelor în care s-au măsurat VPOL;
TANUAL - durata totală de evacuare prin sistemul de desecare şi/sau
drenaj.

48
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Fig. 1.16. Corelaţia dintre concentraţia în nitriţi a apei de drenaj (D)

şi a apei freatice (F) în două zone
ale unui bazin hidrografic (Cojocaru, I. ş.a. – 1998)

Aceşti doi indicatori, corelaţi cu procesul practic de eutrofizare, cuantificat pe căi deja cunoscute, pot fi folosiţi în
evaluarea impactului exercitat de sursa concentrată asupra lacului de tip colinar.
Reducerea substanţială a aportului difuz de tip antropic a substanţelor nutritive în lacurile colinare va fi de natură să
înscrie fenomenul de eutrofizare într-un proces natural, a cărui durată de evoluţie se întinde în mod normal de-a lungul a
câtorva sute de ani.

1.2.4. Consecinţele şi efectele eutrofizării

Ca o primă consecinţă a eutrofizării, în lac se vor dezvolta alge, caracterizate printr-o mare putere de expansiune şi care
vor produce o creştere a deficitului de oxigen în apă, ca urmare a descompunerii algelor moarte căzute pe fundul
lacului.
Principalele consecinţe ale eutrofizării asupra apei sunt următoarele:
( dificultatea de a utiliza apa pentru alimentarea localităţilor şi chiar a unor industrii, datorită gustului şi mirosului
dezagreabil, precum şi din cauza pericolului de înfundare a filtrelor şi de coroziune a conductelor;
( diminuarea potenţialului piscicol prin degradarea apei şi, implicit, a pescuitului industrial;
( diminuarea importanţei economice a speciilor piscicole prin înlocuirea până la dispariţie a salmonidelor;
( diminuarea activităţilor de agrement.

Efectele eutrofizării asupra acumulării se manifestă prin:

( scăderea transparenţei şi a culorii apei;
( scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat şi apariţia hidrogenului sulfurat, a magneziului, amoniacului şi fierului liber;
( supraproducţia de alge şi fitoplancton;
( depunerea pe fundul acumulării a unor cantităţi importante de masă biologică în descompunere;
( modificarea raportului între speciile de peşti care populează acumularea.
Calitatea bacteriologică a apei din retenţie are de suferit dacă în amonte de aceasta se produc deversări de ape uzate
menajere neepurate sau provenite de la crescătoriile de animale, acumularea favorizând dezvoltarea unor bacterii
patogene (Iacobescu, M., Brehoiu, Adriana – 1995; Cojocaru, I. ş.a. – 1998).
Eutrofizarea culturală poate agrava maladii precum: schistosomiaza, onchocercasa şi paludismul (Mănescu, S. şi colab.
– 1978; Sbiera, B. ş.a. - 1995), produse de paraziţi, în special în regiunile tropicale, ca urmare a deficitului de oxigen
49
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

susceptibil de creşterea excesivă a conţinutului apei în fier şi magneziu. Aceşti paraziţi îşi găsesc mediul cel mai
favorabil în eutrofizarea culturală. În schimb, procesul de evoluţie a eutrofizării are efect pozitiv atunci când este
exploatat pentru a spori potenţialul culturii apei.
Lacurile eutrofe sunt puţin profunde, cu o largă centură vegetală şi o apă foarte puţin transparentă. Elementele nutritive
sunt abundente, iar în profunzime există puţin oxigen. În timp ce producţia vegetală (producţia primară) nu depăşeşte
capacitatea de absorbţie a nivelurilor trofice următoare, îmbogăţirea lacului se face într-o manieră invizibilă. Dar, atunci
când cantitatea sau natura algelor este astfel încât consumatorii primari nu pot utiliza toată materia vegetală produsă, se
poate declanşa un consum imens de oxigen dizolvat, după mineralizarea sa.

Tabelul nr. 1.13

Productivitatea primară maximă şi medie pentru lacuri
oligotrofe şi eutrofe (Phelippot, S. – 1995, după W. Rhode, 1972)
Producţia de
Lacuri
Lacuri eutrofe

alge
oligotrofe
din motive naturale
din poluare

În timpul dezvoltării maxime (mg C/m2·zi)

30-100

300-1000

1500-3000

Medie anuală (g C/m2·an)

7-25
75-250
350-700

Din tabelul 1.13 se constată, de asemenea, că poluarea accelerează fenomenul de eutrofizare.

1.3. Dinamica procesului de eutrofizare

Diagrama conceptuală a procesului de eutrofizare este prezentată în fig. 1.17:

50
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Fig. 1.17. Diagrama conceptuală a procesului de eutrofizare

(după Leinster, P. – 2000)

1.3.1. Principalii indici ai eutrofizării

Indicii procesului de eutrofizare încadrează tipologia fenomenului între anumite limite, ale căror valori, odată stabilite,
permit o grupare pe categorii de calitate.
Principalii indici ai procesului de eutrofizare sunt: regimul de oxigen, concentraţia nutrienţilor, gradul de mineralizare a
materiei organice, producţia primară şi organismele indicatoare.

1. Regimul de oxigen
Schimbările de formă ale curbei oxigenului dizolvat şi cele care se produc în deficitul de oxigen al hipolimnionului
constituie indici importanţi, puţin sensibili la alte modificări decât cele specifice eutrofizării. Pentru a înregistra micile
schimbări care pot constitui un semnal al unor modificări ulterioare importante, este, însă, necesar un număr mare de
probe, prelevate din puncte esenţiale, la intervale mici de timp.
Conţinutul de oxigen dizolvat şi, respectiv, saturaţia cu oxigen permit evaluarea activităţii organismelor autotrofe, a
capacităţii de descompunere aerobă a materiei organice şi constituie un criteriu de bază în aprecierea stadiului trofic.
În ţara noastră, determinările de laborator şi cele efectuate în teren, pe o serie de acumulări aparţinând Podişului Central
Moldovenesc, au permis sintetizarea regimului de oxigen dizolvat în tabelul 1.14.

Tabelul nr. 1.14

Saturaţia cu oxigen a unor lacuri de acumulare
(Nistor (Agafiţei), Alina –2000-2002, după Florescu, M.A. - 1983)
Lacul
Saturaţia cu oxigen, (%)

medie pe întreaga adâncime

minimă
51
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Izvoru Muntelui, Bicaz

61,6 – 106,3
43,6

Vidraru
80,9 – 111,6
77,1

Poiana Uzului
87,9 – 107,5
84,9

Bucecea
111,6
108,9 – max.

2. Concentraţia nutrienţilor
Se consideră că cea mai reprezentativă determinare, în acest sens, este cea care indică concentraţia de fosfor total în apă,
care limitează în mod cert dezvoltarea fitoplanctonului.
O atenţie la fel de mare se acordă, în literatura de specialitate, azotului mineral total. Cercetările au demonstrat că azotul
mineral total nu este un factor limitativ al dezvoltării fitoplanctonului decât rareori şi că, în medie, este suficient un
raport N : P = 10 : 1 pentru ca fosforul să poată fi utilizat.
Pentru evoluţia trofică a unui lac, prezintă o mai mare importanţă aportul alohton de substanţe nutritive şi bilanţul de
nutrienţi decât concentraţia acestora în apă.
Pentru ţara noastră, ţinând seama de determinările efectuate în teren şi laborator, de prelucrarea acestor date, s-au
stabilit limitele admisibile ale aportului exterior de nutrienţi, care, ulterior, au fost introduse în diferite normative aflate
în vigoare în prezent. Astfel, se cunosc:
- pentru lacuri adânci, în care se instaurează stratificarea termică de vară stabilă, cu timp de retenţie de 200 – 300 zile şi
evacuarea sau captarea apei din hipolimnion, limitele sunt redate în tabelul 1.15;

Tabelul nr. 1.15

Limitele admisibile şi periculoase ale încărcărilor cu nutrienţi
(după Florescu, M.A. – 1983)
Adâncimea
Încărcarea cu nutrienţi, (mg/l)

medie a
admisibilă
periculoasă

lacului, (m)
P total
N min. total
P total
N min. total

5
0,03
0,30
0,06
0,60

10
0,06
0,60
0,12
1,20

20
52
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

0,12
1,20
0,24
2,40

50
0,30
3,00
0,60
6,00

100
0,60
6,00
1,20
12,00

- pentru lacuri cu timp de retenţie de 2 – 3 zile, aportul exterior maxim de fosfor total va fi similar cu cel admisibil
pentru râuri: 0,1 mg/l;
- pentru lacurile la care evacuarea apei se face la suprafaţă, aportul exterior de fosfor total se limitează la 0,05 mg/l.

3. Raportul dintre concentraţia în oxigen şi consumul de

oxigen
Prin acest raport, s-a încercat evidenţierea unuia dintre criteriile importante de apreciere a ritmului de eutrofizare, şi
anume capacitatea aerobă a materiei organice în apa lacului.
Acest aspect s-a considerat că poate fi reprezentat prin raportul între consumul de oxigen la tratarea cu KMnO4 şi
conţinutul de oxigen dizolvat.
S-a reuşit evidenţierea faptului că, din numărul de măsurători efectuate, a reieşit că raporturile inferioare valorii de 30 –
40% indică un echilibru al capacităţii de mineralizare a apei, iar creşterea la valori de 50 – 60% indică înrăutăţirea
momentană posibilă a acesteia.
Pe măsură ce valoarea raportului creşte, este afectată capacitatea de mineralizare, la valori de peste 100%, fiind evidentă
acumularea de materie organică nemineralizată, fenomen specific procesului de eutrofizare.

4. Producţia primară
Dificultăţile de măsurare corectă a producţiei primare au făcut ca cercetările să se orienteze spre metode de exprimare
indirectă a acesteia, cum este cea de măsurare a biomasei fitoplanctonice la un moment dat (“standing crop”) (Florescu,
M.A. – 1983).
În literatură, valorile limită ale biomasei fitoplanctonice raportate la unitatea de volum sau de suprafaţă a lacului sunt
date pentru biomasa maximă (Cojocaru, I. - 1995; Florescu, M.A. – 1983).
Pentru evitarea erorilor datorate repartiţiei neuniforme a fitoplanctonului pe verticală şi orizontală, se poate evalua
biomasa medie într-un profil pe întreaga zonă fotică (după măsura de iluminare şi transparenţă stabilită la circa 10 m).
Florescu, M.A. (1983) propune ca limite valorile biomasei fitoplanctonice medii pe zona fotică, prezentate anterior.

5. Organisme indicatoare
Apariţia de noi specii de organisme şi dispariţia celor existente constituie un indicator util, cu rol orientativ în procesul
de eutrofizare a apei lacurilor.
Referindu-ne în mod special la fitoplancton, care poate să răspundă cel mai fidel la schimbările esenţiale ale factorilor
fizico – chimici, din rezultatele obţinute în lacurile studiate la noi în ţară, comparate cu datele din literatura de
specialitate, s-au putut selecţiona relativ puţine grupe sau specii dominante, considerate caracteristice unui anumit
stadiu trofic.
Biocenozele acvatice ale unui ecosistem lacustru sunt un amestec de specii cu semnificaţii ecologice variate şi, numai
global şi statistic, se poate face un paralelism între aceste populaţii şi gradul de troficitate al lacului respectiv.
Tabelul nr. 1.16
Paralelismul între populaţii şi gradul de troficitate
a lacurilor (Florescu, M.A. – 1983)
Nr. crt.
Ape oligo - mezotrofe
Ape cu tendinţe spre eutrofe

1
53
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Asterionella formosa
Tabelaria fenestrata + Oscillatoria rubescens

2
Fragilaria crotonensis
Melosira granulata

3
Dinobryon divergens
Scenedesmus sp.

4
Staurastrum sp.
Anabaena sp.

5
Pediastrum duplex
Cryptomonas sp.+ Euglena sp.

În mod evident, pot apare şi situaţii de tranziţie, atunci când organismele dintr-un grup se întâlnesc în cealaltă categorie
trofică decât cea în care au fost citate. Dar, întotdeauna, apariţia în cadrul biocenozei oligo – mezotrofe a unui grup sau
a unei asociaţii din organismele citate ca specifice pentru eutrofie constituie un semnal de alarmă, în special atunci când
aceste organisme produc aşa – zisa “înflorire” a apei.
În vederea analizării stadiului trofic al unui lac, se calculează indicii specificaţi şi se compară valorile obţinute cu cele
propuse ca limite.
Sunt posibile încadrări diferite pentru criterii diferite. Prioritate au, însă, criteriul saturaţiei minime în oxigen dizolvat
pentru lacurile de acumulare cu evacuare de la suprafaţă şi cu timp de staţionare de ordinul lunilor.
În cazul lacurilor de acumulare cu evacuare din hipolimnion, prioritate au criteriul saturaţiei minime în oxigen dizolvat
şi, respectiv, criteriul biomasei fitoplanctonice. Pentru lacurile cu timp de retenţie de 2 – 5 zile, caracterul trofic poate fi
precizat numai de biomasa fitoplanctonică.
Substanţele minerale secundare se pot forma din nutrienţii accesibili, prin activitatea organismelor. Ruttner (1963) arată
că Elodea canadensis, în timpul a 10 ore de iluminare, precipită 0,02 kg CaCO3 / kg greutate proaspătă.
Alte organisme au capacitatea de a încorpora direct unele substanţe minerale primare sau secundare. O serie de lucrări
în domeniu sugerează că diatomeele sunt capabile să descompună aluminosilicaţii din nămolul mineral pentru obţinerea
siliciului.
În lacurile mai puţin adânci, reciclarea nutrienţilor înmagazinaţi în sedimente este uşurată, cel mai frecvent, de o
circulaţie completă a întregii coloane de apă, nutrienţii din sedimente ajungând în pelagial, iar, în al doilea rând,
macrofitele acvatice pot obţine şi utiliza nutrienţii direct din sedimente (Bristow şi Witcombe, 1971).
Ecosistemele lacustre, delimitate lateral de cumpăna apelor şi vertical de suprafaţa apei până la adâncimea maximă a
sedimentelor utilizate de organisme, se păstrează ca entitate cu personalitate unică printr-o vitală interacţiune cu zona
înconjurătoare, realizându-se acel flux continuu de nutrienţi (fig. 1.18).
Activităţile umane în ecosistemele terestre reprezintă o contribuţie majoră la eutrofizarea accelerată a lacurilor prin
creşterea încărcării în substanţe nutritive şi material erodat în râurile ce le alimentează.
Nivelul trofic se poate menţine numai prin fluxul continuu al nutrienţilor. Întrucât gradul de creştere al eutrofiei sau
viteza eutrofizării depind în totalitate de cantitatea şi calitatea îmbogăţirii în nutrienţi, procesul de eutrofizare este numai
parţial reversibil (fig. 1.19)

54
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Fig. 1.18. Legăturile între ecosistemul terestru şi cel acvatic

(după Ceapoiu, N. – 1968)

Fig. 1.19. Schema ipotetică a eutrofizării lacurilor

(Ceapoiu, N. – 1968)

55
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Efectele produse asupra ecosistemelor lacustre de către sursele de nutrienţi de origine alohtonă şi de cele de origine
autohtonă sunt în strânsă interdependenţă şi complexe.

6. Productivitatea primară este, în mod obişnuit, definită ca rata fixării carbonului sau energia potenţială acumulată prin
activitatea organismelor fotosintetice sau chemosintetizante. În special pentru lacuri, aceasta este, de obicei, sinonimă
cu productivitatea fitoplanctonului.
Privită la nivelul funcţiilor globale ale ecosistemului, ea poate fi considerată ca fiind încărcarea totală cu materii
organice din toate sursele şi o funcţie de bază a întregului sistem.
Rodhe (1969) obţine unele valori aproximative pentru productivitatea fitoplanctonului în lacurile oligotrofe şi eutrofe şi
arată că valoarea anuală pentru lacurile oligotrofe este cuprinsă între 7 şi 25 g C/m2, pentru cele natural eutrofe între 75
şi 250 g C/dm2 şi pentru lacurile poluate între 350 şi 700 g C/m2.
Aceste valori sunt subiectul unor abateri de la regulă, de aceea nu pot fi generalizate.
Informaţiile cu privire la importanţa productivităţii perifitonului în ecosistemele lacustre sunt reduse. Wetzel (1963)
arată că perifitonul contribuie cu mai mult de 40% din totalul valorii anuale a activităţii fotosintetice în lacurile puţin
adânci din California (Ceapoiu, N., 1968).

7. Macrofitele acvatice pot reprezenta o sursă considerabilă de material organic autohton pentru unele lacuri. Rich
(1971) arată ca productivitatea anuală a macrofitelor a depăşit de două ori productivitatea anuală a fitoplanctonului pe
unele suprafeţe în lacul Lawrence (Ceapoiu, N. – 1968).
În unele lacuri şi rezervoare, producţia de material organic prin chemosinteză poate fi semnificativă. Saunders (1969)
arată că bacteriile din lacul Fains, Michigan nu au o contribuţie mai mare decât 40% din carbonul asimilat de
zooplancton.
Ponderea productivităţii fitoplanctonului, perifitonului, a macrofitelor sau a bacteriilor, ca surse de materie organică
autohtone, este diferită în variatele ecosisteme acvatice. Ar fi greşită o apreciere a cursului (etapelor) eutrofizării după
productivitatea fitoplanctonului atunci când producţia macrofitelor este dominantă în sistem.
Rolul productivităţii primare este extrem de important în evaluarea cursului procesului de eutrofizare, mai ales atunci
când datele acoperă o lungă perioadă de timp.
Sursele alohtone de materie organică sunt semnificative atât pentru asigurarea hranei în ecosistemele acvatice, cât, mai
ales, pentru metabolismul bacteriilor.
Lacurile în care majoritatea materiilor organice provin din sursele autohtone pot fi numite lacuri autotrofe, iar cele cu
mari cantităţi de substanţe organice autohtone – lacuri alotrofe.
Rodhe (1967) cuprinde aceste concepte într-o diagramă bidimensională (fig. 1.20), caracterizând condiţiile trofice
semnificative ale lacurilor. Likens (1972) încearcă să extindă acest concept, incluzând, la materiile organice autohtone
şi alohtone, nutrienţii (fig. 1.21), pentru a înţelege mai bine factorii care contribuie la eutrofizarea ecosistemelor
acvatice.

ﾵﾧ

Fig. 1.20. Conceptul autotrofiei şi al alotrofiei şi tipurile trofice

56
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

semnificative ale lacurilor (Ceapoiu, N. – 1968)

Fig. 1.21. Interrelaţia conceptuală între sursele de nutrienţi şi

nivelul trofic al ecosistemelor lacustre (Ceapoiu, N. – 1968)

Lacurile sunt considerate a avea o succesiune de la nivelul trofic de oligotrofie la cel de eutrofie, dar, după Margalef
(1968), lacurile oligotrofe sunt mai mature decât cele eutrofe, acestea din urmă menţinându-se într-un stadiu de
maturitate scăzută din cauza nutrienţilor şi fiind continuu solicitate în interiorul lor, prin scurgere,
neângăduindu-se un timp suficient pentru a deveni echilibrate.
În acest sens, este justificată denumirea dată factorilor reglatori de creştere, şi anume aceea de “factori stressanţi”.
Succesiunea devenită clasică în procesul de eutrofizare, de la oligotrof la eutrof, poate fi inversată prin supravegherea
surselor de nutrienţi din ecosistemul terestru.

1.3.2. Mecanisme chimice şi biologice în procesul de

eutrofizare
1.3.2.1. Importanţa prezenţei azotului şi fosforului
În complexul bilanţ al nutrienţilor - de care au nevoie pentru organizare, expansiune şi continuă întreţinere comunităţile
algale -, azotul şi fosforul sunt cele mai importante elemente din această fundamentală categorie şi, în consecinţă,
constituie factori vitali de control ai structurii comunităţilor acvatice.
Azotul pătrunde în lacuri din foarte multe surse: precipitaţii, râuri, ape subterane, scurgere directă sau indirectă etc. şi
este considerat ca fiind factor limitativ. Adăugat în cantităţi potrivite, acesta stimulează creşterea comunităţilor algale.
Majoritatea algelor au capacitatea de a utiliza atât amoniul, cât şi nitratul, când acesta se găseşte în concentraţii
adecvate. Unele specii de alge au aceeaşi rată maximă de creştere în prezenţa nitratului ca şi în prezenţa amoniului, însă
nitratul cere mai multă energie pentru reducere şi, în cazul când aceasta este limitată, o creştere mai puternică are loc în
prezenţa amoniului. Dezvoltarea explozivă a diatomeelor este asigurată de amoniu. Shickland (1969) arată că, în tancuri
cu diametrul de 10 m şi adâncimea de 5 m, culturile de dinoflagelate şi diatomee au asimilat NH3 înaintea NO3.
Nivelul de utilizare a glucozei la Chlorella pyrenoidosa este mai mare cu 16% în prezenţa amoniului decât în prezenţa
nitratului. Gaematococcus pluvialis şi Botrycocus preferă nitratul amoniului, în timp ce alte grupe utilizează amoniul şi
exclud nitratul (Ceapoiu, N. – 1968).
Lumina şi asimilarea azotului sunt într-o strânsă interrelaţie. Eficienţa conversiei energiei luminoase la Chlorella este cu
30% mai mare în prezenţa amoniacului decât în prezenţa nitratului. Amoniul produce o rată mai scăzută a sintezei în
celulă decât nitratul, în condiţii limită ale intensităţii luminoase.
Efectele nocive ale amoniului sunt vizibile în medii cu capacitate de tamponare redusă; nitraţii şi ureea nu produc
asemenea efecte. S-a demonstrat că fitolpanctonul prosperă în concentraţii relativ scăzute de săruri nutritive, în special
fosfaţi (de obicei, mai mici decât cele întâlnite în mediile de cultură). Nitriţii pot fi folosiţi ca sursă de azot pentru unele
specii de alge; în mod sigur, unele alge pot utiliza şi azot organic.
57
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Creşterea algelor în cultură este optimă la valori cuprinse între 0,3 şi 1,3 mg N mineral/l, pentru unele specii limitele
putând fi mai mari: Asterionella, Tabellaria, Fragilaria nu necesită cantităţi ridicate de azot; în schimb, Ankietrodesmus
falcatus nu atinge optimum de creştere decât la concentraţii ce depăşesc 10 mg/l. Vollenweider, R.A. (1970) a arătat că
există o riguroasă dependenţă a speciei Tabellaria fenestrata faţă de azotul anorganic. Studiile realizate de Jones şi
Stewart (1969) evidenţiază, în general, condiţii optime pentru diatomee la valori sub 1 mg N/l, iar pentru algele verzi şi
albastre la valori peste 1 mg N/l.
Fosforul este un element esenţial, considerat de Thienemann ca fiind unul dintre principalii factori limitativi de creştere.
Sursele de fosfor în apele de suprafaţă sunt foarte variate: geochimice (spălarea solului, eliberarea din sedimentele de
fund), particule atmosferice aduse de ploaie, biologice (descompunerea plantelor şi a animalelor terestre şi acvatice),
agricole (spălarea terenurilor pe care s-au aplicat îngrăşăminte chimice, excremente), ape reziduale (canal, detergenţi şi
ape industriale) etc. Ciclul fosforului în apă se petrece între stările anorganice şi cele organice.
Nivelurile ierarhice şi de timp ale dinamicii fosforului într-un lac se prezintă în fig. 1.22.
Fig. 1.22. Nivelurile ierarhice şi de timp ale dinamicii fosforului într-un lac şi transmiterea de impulsuri către nivelurile
superioare de integrare

(după Varduca, A. – 2000)

Algele au fost clasificate, pe baza capacităţii de a tolera diferite concentraţii de fosfat, în:
alge cu toleranţă scăzută: < 20 γ/l (Dynobrion divergens, Uroglena);
alge cu toleranţă medie: = 20 γ/l (Asterionela formosa);
alge cu toleranţă ridicată: > 20 γ/l (Scenedesmus qudricauda).
Deficitul de fosfaţi este frecvent înlocuit de capacitatea algelor de a înmagazina fosfaţi în exces în timpul perioadei de
surplus al acestora în mediul acvatic. Această înmagazinare îngăduie algelor folosirea şi în perioada absenţei fosfaţilor.
Cercetarea ultrastructurii algelor albastre a evidenţiat clar membrane care înconjoară depozite de polifosfaţi. Încă din
1953, Rice a stabilit că, atunci când algele cresc în medii cu fosfat din abundenţă, ele îl acumulează în proporţia în care
se găseşte în mediu şi excesul se adună sub formă de săruri anorganice.
Marea varietate a răspunsurilor comunităţilor acvatice faţă de nivelurile ridicate de fosfor depinde de compoziţia
speciilor. Cultura de Tabellaria flocculosa manifestă toleranţă mai scăzută decât alte alge. Un nivel ridicat al fosfaţilor
limitează această specie în unele lacuri. Nivelul optim de creştere este cuprins între 90 şi 1800 γ/l. O concentraţie de
fosfaţi mai mică de 90 γ/l limitează capacitatea de creştere a acestor alge. Culturile de Euglene gracilis prezintă o
creştere parţial dependentă de existenţa fosforului. Densitatea maximă este atinsă la un nivel al fosfaţilor de 400 – 500
γ/l; concentraţia de 1000 γ/l inhibă creşterea.
O dezvoltare bună a algelor planctonice are loc într-o soluţie nutritivă de 0,1 – 2 ppm fosfor; concentraţiile sub
0,05 ppm P limitează creşterea, iar cele ce depăşesc 20 ppm au efect inhibitor (Ceapoiu, N. – 1968, după Gron, 1976).

58
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Cercetarea efectelor azotului şi fosforului asupra algelor în cultură au arătat că scăderea raportului N/P nu afectează
creşterea acestora. Ţinând seama de implicaţiile ecologice şi fără a uita de nivelul optim al concentraţiilor de azot şi
fosfor în mediul natural, aceasta este mai curând o excepţie decât o regulă.
Pe baza experimentelor efectuate în laborator pe diferite culturi de alge, Vollenweider, R.A. a stabilit o ordine a
speciilor după nevoia minimă de fosfor, în γ/m3 volum celular:
Asterionella formosa: < 0,2;
Tabellaria, Fragilaria: 0,2 – 0,6;
Sesnedesmia: > 0,5;
Oscillatoria, Microcystis: >0,5.
Cantitatea de fitoplancton ce poate fi produsă cu un γ P/l se evaluează între 2 şi 5 mm3/l. În planctonul natural,
valorile sunt uşor inferioare acestora. Descoperirea acestui raport de utilizare a fosforului aduce o contribuţie importantă
la problema succesiunii biocenotice, care este paralelă cu procesul de eutrofizare.
Cercetările întreprinse de Vollenweider, R.A. se concentrează într-un mod cât se poate de grăitor asupra importanţei
nutrienţilor, în special a azotului şi fosforului, în determinarea nivelului trofic al lacurilor.

1.3.2.2. Dinamica fosforului în ecosistemele lacustre

Cunoaşterea mecanismelor şi contribuţiilor fosforului în cadrul procesului de eutrofizare este, încă, incompletă.
Comportamentul fosforului ca substanţă hrănitoare este complicat şi greu de desluşit. Fosforul poate fi identificat în apă
în cel puţin două stări oxidate, precum şi în particule materiale organice sau anorganice.
Dinamicile de modificare a concentraţiilor fosforului sunt net diferenţiate în funcţie de nivelul proceselor fizico-chimice
considerate. De asemenea, adaptarea, respectiv competiţia dintre specii la prezenţa unui chimical (grad de
suportabilitate biocenoze) este dependentă de gradul de ierarhizare (fig. 1.23, fig. 1.24).

59
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Fig. 1.23. Modelul conceptual al proceselor de producţie fotoantropică şi de degradare aerobică în zona pelagică a
lacurilor (după Varduca, A. – 2000)

Formele solubile ale stărilor anorganice complexează cu uşurinţă cu materialele organice. Cei mai importanţi compuşi
dizolvaţi care conţin fosfor în apă sunt: coloizii cu greutate moleculară mare (de ordinul 107), o clasă de compuşi cu
greutate moleculară de aproximativ 250 şi PO4 – P (Ceapoiu, N. – 1968; Rojanschi, Vl. ş.a. – 1996).

60
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Fig. 1.24. Interacţiuni dintre organisme şi mediu (după Varduca, A. – 2000)

Utilizând radioizotopi, Lean (1973) a demonstrat preponderenţa mecanismelor de schimb între fosfatul anorganic şi
fracţiunile “particulate” (fig. 1.25).

ﾵﾧ

Fig. 1.25. Preponderenţa mecanismelor

de schimb între fosfatul anorganic şi
fracţiunile particulate (după Ceapoiu,
N. – 1968)

În fig. 1.25, semnificaţiile simbolurilor sunt următoarele:

K1 – asimilarea fosfatului (PO4);
K2 – eliberarea compuşilor fosforici excretaţi (xP);
K3 – o parte ce combină substanţele coloidale;
K4 – ce poate fi hidrolizat ulterior;
K5 – eliberarea PO4;
K6 – o parte a xP hidrolizează direct la PO4;
K7 – fosfor coloidal neutralizat biologic.
S-au evidenţiat două mecanisme biologice mediatoare foarte importante. Fosforul radioactiv, adăugat în apă nefiltrată
de lac, a fost asimilat rapid de fitoplancton şi bacterii. După câteva minute, o parte de radiofosfor a fost excretată ca
PO4, iar alta – transferată coloizilor cu greutate moleculară mare, care nu sunt o sursă directă de fosfor pentru
fitoplancton. Când fitoplanctonul a fost îndepărtat din apa lacului prin filtrare, nu a avut loc transferarea fosfatului la
coloizi, ceea ce sugerează că organismele vii, mai degrabă decât factorii chimici, sunt responsabile pentru acest proces.
Produsele fosforilate de excreţie ale algelor şi bacteriilor cu greutate moleculară de 250, legându-se la materialul

61
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

coloidal, eliberează fosfatul disponibil pentru un nou transfer, printr-un proces necunoscut. Însăşi fiziologia excreţiei
este foarte complexă; uneori, rata excreţiei maxime corespunde cu maximul fotosintezei şi cu faza de creştere
exponenţială a populaţiei. În alte cazuri, o excreţie ridicată se petrece în faza staţionară sau în cea de declin.
Eliberarea produselor extracelulare nu este simplă, ci complicată de efectele schimbării luminii în timpul zilei.
Eliberarea fosforului de către ultraplancton constituie un factor deosebit de important în rapida reciclare a acestui
element. Cea mai mare parte a fosforului excretat de către zooplancton a fost sub formă de fosfat. Zooplanctonul pare a
avea un rol important în mecanismele de reciclare a fosforului; hrănindu-se cu 10 – 100% fitoplancton, produsele de
excreţie sunt o sursă importantă de fosfat (circa 88% PO4). În unele situaţii, fosforul organic dizolvat este utilizat de
alte specii, în prezenţa fosfatazei alcaline.
Se cunosc trei mecanisme pentru întoarcerea PO4 – P în soluţie:
eliberarea directă a fosforului de către ultraplancton;
excreţia fosforului de către zooplancton;
hidroliza enzimatică a compuşilor cu fosfor excretaţi de organisme sau produşi prin autoliză sau descompunerea
planctonului mort.
Mecanismul eliberării fosforului din sedimente este descris în literatură ca o reacţie chimică cu fierul. Fosforul poate fi
precipitat ca fosfat feric insolubil sau co-precipitat cu Fe(OH)3 în mediile bine oxigenate. În condiţiile lipsei de oxigen,
reducerea fierului determină precipitarea FeS, eliberându-se ionul PO4---, care se dizolvă în apa lacului (Ceapoiu, N. –
1968; Vollenweider, R.A. – 1970). Concentraţiile mari de fosfor în hipolimnion nu pot fi privite ca o indicaţie a unui
feed-back între acest element şi sedimente.
Dinamica concentraţiei în fosfor în bazinul inferior al lacului Constance este reglată, în principal, prin pierderile cauzate
de efluenţii acestuia (20% pe an), prin redizolvarea periodică a fosforului din sedimente şi prin încorporarea acestuia în
materialul în sedimentare. Asigurarea unei concentraţii de oxigen dizolvat de 4 – 6 mg/l, în orice moment, în lac,
contribuie la diminuarea aportului de fosfor din sursele interne şi externe.
Kenney, B.C. (1990) pleacă de la ipoteza că fosforul este, în mod efectiv, elementul care trebuie luat în calcul în
procesul de modelare a eutrofizării. În consecinţă, prezicerea eutrofizării se va reduce la prezicerea momentului în care
PL > 10 mg/m3 (concentraţia medie totală de fosfor). Cunoscându-se efectele pe termen lung ale încărcării în fosfor
într-un lac, se poate stabili valoarea PL în regim permanent.
Relaţia între încărcarea în fosfor şi concentraţia acestuia într-un lac, în regim permanent, este dată de ecuaţia (1.3)
pentru un model legat de sedimentare. Încărcarea critică în fosfor, într-un lac dat, se poate determina înlocuind criteriul
lui Sawyer în relaţia (1.3):

ﾵﾧ (1.3)
în care:
ﾵ ﾧ - constantă de proporţionalitate (de sedimentare);
z - adâncimea medie, (m);
ﾵ ﾧ - intervalul de timp, (ani).

ﾵﾧ (mg/m2∙an) (1.4)

În limita acestei ipoteze, ecuaţia (1.4) a fost numită ecuaţia predictivă a eutrofizării într-un lac. Deşi se cunosc z, ﾵ ﾧ şi ﾵ
ﾧ, încărcarea critică în fosfor poate fi calculată direct, aplicând ecuaţia (1.4). În ceea ce priveşte constanta de
sedimentare, ﾵ ﾧ, există mai multe metode ce permit determinarea indirectă a acesteia pentru un lac dat, cunoscându-se
tipul încărcării în fosfor asociată lacului respectiv (Kenney, B.C. – 1990).
Se cunosc, în acest sens, două metode de determinare: metoda regimului permanent şi metoda răspunsului forţat. Prima
se bazează pe modelul încărcării hidraulice şi poate fi aplicată în cazul unui lac dat, dacă se ştie că acesta se află în
regim permanent şi pe modele matematice referitoare la fosfor. Legat de a doua metodă, în majoritatea lacurilor,
încărcarea în fosfor nu este nici constantă, nici supusă unor variaţii bruşte, ci variază, în general, în mod continuu. În
aceste cazuri, se recomandă examinarea “răspunsului forţat” al lacurilor, în vederea determinării valorii constantei de
sedimentare.

1.3.2.3. Rolul fosforului şi al azotului în procesul de eutrofizare

Rolul acestor doi principali nutrienţi în procesul de eutrofizare este strâns legat de înţelegerea naturii trofice a apelor de
suprafaţă.
Condiţiile ecologice de bază guvernează productivitatea biologică a lacului sau rezerva de hrană, compusă din diverse
vietăţi, de la alge unicelulare la nevertebrate planctonice şi peşti.
O limitare a cantităţii de peşte care populează un lac este dată de reacţia peştilor faţă de ei înşişi. Cercetările au
demonstrat că numeroase specii de peşti reacţionează negativ la suprapopulare. Dacă, de exemplu, există mai mulţi
indivizi dintr-o specie într-un lac decât capacitatea sa, anumiţi peşti (roşioara, crapul etc.) vor elimina feromoni în apă,
împiedicând, astfel, femelele să depună ouă.

62
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Deşi o cantitate mare de peşte introdusă ar putea însemna, aparent, o recoltă bogată, totuşi, piscicultorii evită primăvara
suprapopularea cu puiet a crescătoriilor, deoarece aceasta ar conduce la obţinerea unor exemplare de talie mică şi, în
multe cazuri, la o mortalitate piscicolă foarte ridicată (Sosin, M., Clark, J. – 1973).
Abundenţa plantelor în apă este limitată de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate în apă, lumina solară ce trece prin
apă, temperatură etc. La o cantitate limitată de plante în apă, deci, rezultatul va fi un număr limitat de consumatori
primari (obleţi, boarcă, fircă etc.), secundari (raci etc.) şi prădători (ştiucă, şalău, avat, somn etc.). De regulă, există o
reducere a volumului de 10 la 1 pentru fiecare verigă a lanţului trofic (fig. 1.26).
Pentru a produce o ştiucă de 5 kg sunt necesare 50 kg de puiet, care consumă 500 kg de nevertebrate, iar acestea, la
rândul lor, mănâncă 5 000 kg de plante. Ecosistemul acvatic are un echilibru delicat şi orice perturbare a unei verigi din
lanţ va afecta automat întregul sistem. Unii ecologi se referă la acest sistem ca la o piramidă, nu ca la o reţea sau un lanţ.
Efectul de piramidă este cel care limitează drastic abundenţa prădătorilor.
Peştii răpitori sunt în vârful piramidei, în competiţie cu alte specii de prădători, unii pentru pentru plancton, alţii pentru
amfibieni, insecte etc.

Fig. 1.26. Circuitul hranei în forma sa de bază

Reducerile din piramidă, de la un stadiu la altul, nu reprezintă pierderi ale ecosistemului. Dioxidul de carbon, eliminat
prin expiraţie, este refolosit de plante la fotosinteză. Excrementele animalelor sunt transformate în substanţe nutritive de
bază (nitrogen, fosfaţi etc.) şi apoi sunt reciclate. Toate organismele moarte sunt reconvertite de către bacterii în
nutrienţi de bază, care vor fi utilizaţi de plante în fotosinteză şi reciclaţi prin întregul lanţ. Din acest motiv, bacteriile au
fost denumite a 5-a verigă din lanţ (Sosin, M., Clark, J. – 1973).
Importanţa azotului şi a fosforului în menţinerea stabilităţii sistemelor ecologice se evidenţiază în ecuaţiile
stoechiometrice elaborate de Stumm şi Morgan cu privire la autotrofie şi heterotrofie. Într-un sistem ecologic echilibrat
există o interrelaţie reciprocă între activitatea producătorilor şi cea a consumatorilor, între fotosinteză şi respiraţie, între
producţie şi degradarea materialului organic sau între producerea şi consumul de oxigen. În starea de echilibru se
produce un surplus constant de oxigen. Ecuaţia lui Stumm şi Zolinger (1972) constituie o prezentare simplificată a
ecuaţiilor stoechiometrice şi caracterizează nivelul staţionar dintre producţia fotosintetică şi rata descompunerii
materialului organic (Ceapoiu, N. – 1968):

106 CO2 + 16 NO3- + HPO4-- + 122 H2O + 18 H + (urme de elemente + energie)

P↓ ↑R
/C106H263O110N16P1/ + 138 O2
Protoplasma algală

Menţinerea constantă a compoziţiei chimice în apă asigură starea staţionară. Eutrofizarea conduce la tulburarea acestei
stări în epilimnion şi hipolimnion, în paralel cu dezvoltarea condiţiilor anaerobe. Activitatea heterotrofă depăşeşte
producerea oxigenului prin fotosinteză. O simplă trecere a unui mg de fosfor prin ciclul heterotrofic – eutrofic implică
consumarea a 138 mg de oxigen. Completa dezoxigenare a hipolimnionului apei lacurilor stratificate poate fi produsă de
cantitatea de 70 γ/l P anorganic.
Ideea că azotul şi fosforul pot limita creşterea algelor este evidenţiată de Sawyer, care a demonstrat că “înfloriri” ale
fitoplanctonului sunt probabile dacă în primăvară concentraţia fosforului în apă depăşeşte 0,01 mg/l, iar cea a azotului
0,3 mg/l. Vollenweider a realizat o clasificare trofică a lacurilor de importanţă practică, pe baza concentraţiei apei în
azot şi fosfor (Vollenwerider, R.A. – 1990).
Pe baza unor date comparative asupra mai multor lacuri din Europa, Vollenweider a considerat posibilă clasificarea
stadiului trofic al lacurilor după concentraţia principalilor nutrienţi din apă. La rezultate similare a ajuns Sakamoto, pe
baza studiilor efectuate pe lacurile din Japonia (tabelul 1.17).
Tabelul nr.1.17
63
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Concentraţia principalilor nutrienţi, corespunzătoare diferitelor

stadii trofice (Ryding, S.O., Rast, W. – 1989)
Stadiul trofic
P total (mg/m3)
N anorganic (mg/m3)

● După Vollenweider:
ultra – oligotrof
oligo – mezotrof
mezo – eutrof
eu – politrof
politrof

sub 5
5 – 10
10 – 30
30 – 100
peste 100

sub 200
200 – 400
300 – 650
500 – 1000
peste 1500

● După Sakamoto:
oligotrof
mezotrof
eutrof

2 – 20
10 – 30
10 - 90

20 – 200
100 – 700
500 - 1300

Unii cercetători fac o diferenţiere şi mai fină a lacurilor din punctul de vedere al troficităţii, introducând trepte
suplimentare de stadii trofice: lacuri ultra – oligotrofe, lacuri politrofe etc. De asemenea, în funcţie de acţiunea anumitor
factoi de mediu, lacurile pot prezenta particularităţi fizico – chimice şi biologice care permit definirea unor stadii trofice
derivate: lacuri distrofe, mixotrofe etc. (Chiriac, V. ş.a. – 1976; Ryding, S.O., Rast, W. – 1989). În tabelul 1.18 sunt
prezentate valorile limită indicate de Rodhe pentru diferite stadii trofice.
Tabelul nr. 1.18
Limitele producţiei primare de carbon asimilabil,
corespunzând diferitelor stadii trofice (Ryding, S.O., Rast, W. – 1989)
Producţii
U.M.
Stadiul trofic

primare

Oligotrof
Eutrof (natural)
Eutrof (poluat)

Rată anuală
Rată medie în sezonul de creştere
gCass/m2∙an

64
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

mgCass/m2∙zi
7-25

30 - 100
75 – 250

300 - 1000
350 – 700

1500 - 3000

Indicii privind activitatea consumatorilor au permis stabilirea unor date comparative şi chiar propunerea unor clasificări
bazate pe biomasa fitoplanctonică maximă în cursul unui an, care reprezintă o exprimare a fertilităţii masei de apă.
Comparând datele existente în literatură, Vollenweider a propus următoarea corelaţie între stadiul trofic şi densităţile
maxime fitoplanctonice:
( lacuri ultra – oligotrofe, sub 1 cm3/m3;
( lacuri mezotrofe, 3 – 5 cm3/m3;
( lacuri intens eutrofe, peste 10 cm3/m3.
Printre diferitele posibilităţi de determinare biochimică cantitativă a fitoplanctonului, a devenit destul de răspândită
măsurarea conţinutului de clorofila. Realizând un studiu pe lacurile Japoniei, Sakamoto a indicat următoarele limite ale
conţinutului de clorophyla pentru lacuri cu diferite stadii trofice:
( lacuri oligotrofe: 0,3 – 2,5 mg/m3;
( lacuri mezotrofe: 1 – 15 mg/m3;
( lacuri eutrofe: 5 – 140 mg/m3.
Vollenweider a depăşit etapa statică a conceptului lui Sawyer şi atrage atenţia că nu concentraţia nutrienţilor este mai
importantă în evidenţierea procesului de eutrofizare, ci cantitatea rezervei de nutrienţi din lac. Apele puternic eutrofizate
au o încărcare de fosfor total mai mare de 1 g/m2∙an şi de azot mineral mai mare de 10 g/m2∙an. Pentru apele oligotrofe,
încărcarea este inferioară valorii de 0,25 g/m2∙an pentru fosfor şi sub 5 g/m2∙an pentru azot mineral.
Datorită modificărilor nutrienţilor, comunităţilor naturale li se schimbă structura ecologică. Pentru un iaz oligotrof,
Wodson şi Core au prezentat următoarea distribuţie a speciilor: Chlorophita – 54%, Euglenophita – 15%, Cyanophita –
8%, Pyrophita – 4% (Ceapoiu, N. – 1968). În unele lacuri, există o bună corelare între creşterea rapidă a algei
Oscillatoria şi concentraţiile ridicate de nutrienţi anorganici; în altele, schimbările de dominanţă între Anabaena şi
Mycrocistis indică rolul azotului anorgnic ca factor de control în comunităţile acvatice.
În timpul perioadei de circulaţie, la o concentraţie de fosfor total de 20 γ şi 350 mg/l NO3 – N, algele dominante
prezente în lacuri sunt, de regulă, Oscillatoria rubescens şi Tabellaria fenestrata.
Detaşându-se ca foarte clar rolul central al fosforului în reglarea abundenţei fitoplanctonului, eutrofizarea este un proces
intim legat de prezenţa celor două elemente nutritive în ecosistemele acvatice.

1.3.2.4. Importanţa carbonului accesibil algelor

Sursele de carbon anorganic joacă un rol foarte important în determinarea structurii şi a funcţiilor biocenozelor algale şi,
de asemenea, pot prezenta importanţă în eutrofizare. Majoritatea formelor de carbon prezente în apă reprezintă produse
de echilibru ale acidului carbonic, dar numai dioxidul de carbon şi bicarbonatul sunt, de obicei, consideraţi a fi surse
accesibile de carbon pentru fotosinteză. Sub valori ale pH = 5 se găseşte numai CO2 liber, la pH cuprins între 7 şi 9
predomină bicarbonaţii, asimilaţi direct sau indirect de către alge, iar la valori ale pH > 9,5 domină carbonatul şi nu este
utilizat în această formă de cele mai multe alge. Atunci când algele utilizează în procesul fotosintezei dioxidul de carbon
liber şi şi bicarbonaţii, un nivel ridicat al pH-ului în sistem poate induce o concentraţie scăzută a carbonului organic
asimilabil.
Unele ape dure de lac conţin mari cantităţi de bicarbonat şi, probabil, carbonat de calciu particulat şi coloidal. În aceste
ape, carbonatul de calciu particulat şi coloidal pot inactiva compuşii organici labili, reducând metabolismul bacterian,
întârziind regenerarea anorganică şi organică, înăbuşind disocierea carbonului anorganic din complexul carbonat –
organic, carbonul devenind limitativ pentru activitatea fotosintetică.
Atunci când algele utilizează în procesul fotosintezei CO2 liber şi bicarbonaţi, un nivel ridicat al pH-ului în sistem poate
induce o concentraţie scăzută a carbonului anorganic asimilabil. Unii cercetători afirmă că, mai degrabă decât fosforul
sau azotul, carbonul este un nutrient limitativ în producerea înfloririlor algale (King, 1970). Dioxidul de carbon liber
este indispensabil în ordonarea structurii comunităţilor acvatice.
Bacteriile aerobe degradează materiile organice şi produc CO2, pe care algele îl utilizează în fotosinteză. În acelaşi
timp, algele eliberează oxigen, pe care bacteriile îl folosesc în descompunerea materiilor organice.
Azotul, fosforul şi alte substanţe necesare intră într-un ciclu în timpul acestui proces care se petrece între alge, bacterii
şi mediu.

65
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Experienţele au demonstrat că atât carbonul organic, cât şi cel anorganic (CO2 gazos sau bicarbont) determină o
creştere foarte mică sau chiar nulă a biomasei, atunci când acesta este adăugat singur sau împreună cu azotul şi fosforul
(Ceapoiu, N. – 1968).
Carbonul constituie un factor limitativ pentru fitoplancton, dar această situaţie trebuie privită ca un simptom şi nu ca o
cauză a procesului de eutrofizare.

1.3.2.5. Abundenţa algelor albastre şi factorii de mediu în lacuri

În apele naturale, algele albastre formează cele mai impresionante şi dense “înfloriri”, cu consecinţe neplăcute pentru
folosinţele umane. Dominanţa algelor albastre în planctonul de vară este caracteristică apelor foarte productive, în
special acelora care sunt puţin adânci.
Genuri foarte comune, precum Aphenizomenon, Microcystis, Anabaena, Coelospharium sunt notate în literatură ca fiind
indicatoare de eutrofie. Pentru apele eutrofe, este caracteristică o frecvenţă ridicată a “înfloririlor”, care se soldează, de
regulă, cu acumularea algelor albastre la suprafaţă.
“Înflorirea” apei este un concept foarte relativ, descris încă din 1945, de Lakey, ca fiind o situaţie în care numărul
fitoplanctorilor depăşeşte 500 000/l (Ceapoiu, N. – 1968). Acest fenomen poate avea profunde semnificaţii atunci când
densitatea fitoplanctonului este strâns corelată cu transparenţa.
Înfloririle cu alge albastre sunt favorizate în apele calde şi bogate în nutrienţi dizolvaţi, dar există numeroase excepţii de
la această generalizare. În regiunile temperate, “înfloririle” se dezvoltă cel mai frecvent vara şi toamna, în apele liniştite,
ca rezultat al redistribuirii populaţiilor şi nu ca o explozie neaşteptată a creşterii algelor. Anabaena, Aphenizomenon şi
Glaetrichia apar primele, din aprilie până în iulie, în emisfera nordică; speciile coloniale (ex.: Microcystis aeruginosa)
se dezvoltă mult mai târziu, în perioada iunie – septembrie. Abundenţa este rezultatul creşterii algale, rezultat
dependent, în parte, de cantitatea de nutrienţi. Rate înalte de creştere au înregistrat Makenthun, Kemp şi Stewart (1968),
şi anume 56 g substanţă uscată/ m2 în 36 ore (Ceapoiu, N. – 1968).
Cei mai importanţi factori care influenţează creşterea algelor albastre sunt aceiaşi ca şi pentru alte alge planctonice:
lumina, temperatura şi compoziţia chimică a mediului.
Creşterea poate fi favorizată de mărirea treptată a insolaţiei şi de reducerea adâncimii de amestec a apei. Nivelul optim
al intensităţii luminoase este, probabil, mai scăzut decât la celelalte alge. Creşterea autotrofă se poate menţine la
intensităţi luminoase scăzute. Fotoautotrofia rămâne modul major de nutriţie a algelor albastre, în ciuda faptului că a
fost demonstrată capacitatea de creştere heterotrofă sau fotoheterotrofă.
Fogg (1973) a stabilit ca probabilă pentru formarea ”înfloririlor” temperatura optimă de 25 – 35 oC. Anabaena flos-
aquae începe să crească la temperaturi de peste 5 oC, iar cel mai rapid ritm de creştere se înregistrează între 10 şi 15 oC.
Aphenizomenon flos-aquae creşte rapid la temperaturi de peste 20 oC. Microcystis aeruginosa prezintă o toleranţă mai
largă faţă de temperatură, dar creşterea cea mai bună se semnalează la temperaturi de peste 17 – 18 oC. Micricystis nu
devine abundentă până când temperatura de la suprafaţa apei nu depăşeşte 15 oC.
Reynolds (1973) atrage atenţia că această temperatură (15 oC) este semnificativă, deoarece ea reprezintă instalarea
stratificării termice. Nu toate speciile de alge albastre cresc la temperaturi înalte: Oscillatoria rubescens atinge creşterea
maximă la valori ale temperaturii sub 12 oC; asemenea specii pot fi considerate stenoterme. Creşterea algelor albastre,
în numeroase lacuri din zona temperată, are loc după dominanţa diatomeelor şi a algelor verzi; aceasta corespunde cu
temperaturile optime de creştere ale grupurilor respective.
Stratificarea termică stabilă, asociată cu proprietăţile de plutire ale algelor albastre, asigură menţinerea acestora în
stratul superficial al apei.
Compoziţia ionică a apelor naturale determină prezenţa algelor albastre, influenţează creşterea şi limitează mărirea
populaţiei. Wetzel (1986) a realizat o corelaţie semnificativă între valoarea fotosintezei la algele albastre şi concentraţia
ionilor de Na+ şi K+.
“Înfloririle” cu alge albastre sunt mai abundente în apele cu o cantitate mai mare de ioni de calciu şi bicarbonaţi.
Creşterea optimă este favorizată de un nivel al pH-ului cuprins între 7,5 – 9,0.
Capacitatea de a obţine carbonul din concentraţiile foarte scăzute ale dioxidului de carbon liber face posibilă prezenţa
înfloririi algelor albastre şi în apele noi. King (1970) arată că algele albastre cresc mai repede decât algele verzi la
concentraţii mai scăzute de CO2.
Algele albastre domină algele verzi la valori ridicate ale pH-ului. Microcystis şi Anabaena utilizează bicarbonaţii în
fotosinteză. Valori ale pH-ului sub 6 împiedică creşterea algelor albastre, dar s-a putut observa formarea şi creşterea lor
în lacuri naturale după ridicarea pH-ului de la 4,7 la 6,5. În lacurile cu capacitate mare de tamponare, valorile pH-ului
cuprinse între 8 şi 8,6 sunt foarte favorabile creşterii algelor albastre.
Cu toate că “înfloririle” cu alge albastre sunt strâns legate de îmbogăţirea apelor în fosfor şi azot, acestea nu manifestă
cerinţe mai mari decât alte grupe de alge; foarte frecvent, domină în perioada în care concentraţiile nutrienţilor sunt
minime.
Fosforul şi azotul fiind utilizate de alte alge, care preced dezvoltarea algelor albastre, cantităţile necesare de nutrienţi nu
sunt excesive. Astfel, într-un lac a cărui adâncime medie este de 20 m, concentraţiile de 2 mg P/m3 şi de 60 mg N/m3 ar
putea fi suficiente în cazul utilizării nutrienţilor din întreaga coloană de apă (Ceapoiu, N. – 1968).
Abilitatea algelor albastre de a creşte, în condiţiile unui deficit aparent de nutrienţi în apă, poate fi explicată de absorbţia
şi depozitarea nutrienţilor în celulă, în perioada de abundenţă şi de utilizarea lor în perioadele de epuizare. Pe de altă
66
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

parte, majoritatea algelor albastre au un potenţial de creştere rapid, motiv pentru care sunt considerate indicatori de
eutrofie.
Prin posibilitatea de migrare (colapsarea vacuolelor), algele albastre asigură accesul la rezervele de nutrienţi din
adâncime; specii precum Aphenozomenon, Anabaena şi Gloestrichia fixează azotul atmosferic.
Îmbogăţirea cu substanţe organice este asociată cu dominanţa algelor albastre. Unele specii de alge planctonice pot fi
menţinute o lungă perioadă de timp în medii de cultură ce conţin numai compuşi organici, alăturându-li-se agenţi
chelatori (Fe şi alte urme de metale). Prin experienţe efectuate încă din anii ’50, a fost demonstrată heterotrofia la un
număr de alge albastre, dar se pare că aceasta nu este universală. Fotoheterotrofia este, probabil, mai răspândită decât
heterotrofia.
Se poate constata că, atât creşterea, cât şi fixarea azotului sunt mai active în condiţiile unei tensiuni scăzute de oxigen,
ceea ce demonstrează rolul indirect al substanţelor organice în dezvoltarea algelor albastre. Frecvent, în apa lacurilor
care prezintă o “înflorire” densă cu alge albastre planctonice, există o dezoxigenare parţială a coloanei de apă. Însăşi
existenţa algelor albastre în unele lacuri depinde de capacitatea lor de a suporta perioade lungi de întuneric şi lipsă de
oxigen (Mănescu, S. şi colab. – 1978).

1.3.2.6. Schimbul de material între sedimente şi apă

Ciclul a numeroase elemente necesare creşterii fitoplanctonului în ecosistemele lacustre este asigurat de schimbul
permanent între sedimente şi apă.
Distribuţia fosfaţilor între sedimente şi apa de deasupra este de foarte mare importanţă pentru productivitate. Importante
cantităţi de fosfaţi se găsesc, în special, în sedimentele lacurilor eutrofe. Echilibrul dintre solubilitatea AlPO4, FePO4 şi
Ca10(PO4)6(OH)2 şi absorbţia fosfatului de către sedimente asigură distribuţia fosfatului între faza apoasă şi cea solidă.
Acţiunea de tamponare a sedimentelor previne acumularea în exces a cantităţilor de fosfor asimilabil în apa de deasupra
şi asigură prezenţa acestui element în apă atunci când este epuizat. Probe de sedimente din diverse lacuri eutrofe din
vestul S.U.A. conţin între 0,08 şi 10,5 mg P solubil/l de apă interstiţială.
Transferul fosforului din faza solidă în apa de deasupra sedimentelor se realizează prin difuzie. Absorbţia fosfaţilor din
sedimente de către plantele acvatice şi eliberarea fosfatului în coloana de apă au fost atent observate de Mc Roy (1972)
(Ceapoiu, N. – 1968).
În lacurile productive, concentraţia fosfaţilor variază sezonal: primăvara, concentraţia fosforului din hipolimnion este
mai mare decât cea din apa interstiţială; în timpul perioadei de stagnare, în special la sfârşitul acesteia, concentraţia
fosforului în hipolimnion este mai mică decât cea din apa interstiţială.
În unele lacuri, în timpul stratificării, sedimentele acţionează ca o “trapă de nutrienţi”. Variaţia eliberării şi legării
fosforului în sedimente, în special în apele mai puţin adânci, uşurează apariţia “înfloririlor” algelor. În lacurile adânci,
cantitatea de fosfor eliberată în apă de către sedimente şi cea transportată în epilimnion sunt mai mici. Vollenweider a
întreprins cercetări pe un lac cu adâncimea medie de 50 m, eutrof, cu încărcarea de fosfor pe suprafaţă depăşind 500 mg
P/m2·an.
Capacitatea de fixare a fosforului în sedimente este direct proporţională cu conţinutul mineral al sedimentelor. Fosforul
acumulat în sedimente depinde mai mult de ciclul fierului decât de valoarea fosforului adus prin spălarea bazinului.
Precipitarea fosforului este mai puternică în condiţii anaerobe decât în condiţii aerobe (Ryding, S.O., Rast, W. – 1989).
Peste 80% din fosforul care pătrunde în lacul Erie (International Joint Comission, 1969) este sedimentat în bazinul
lacului. Schimbările pH-ului au ca rezultat precipitarea sau dizolvarea fierului şi a manganului, reprezentând un
important mecanism tampon de reglare a nivelului fosforului şi a urmelor de metale în mediul acvatic.
Există puţine informaţii în legătură cu tipurile şi cantităţile compuşilor de azot în sedimentele lacustre. În unele lacuri,
în condiţii anoxice, se găsesc urme de aminoacizi liberi, în altele – cantităţi mari, existând, probabil, ca proteine, peptide
sau în asociaţie cu acizi humici. Sedimentele de fund, în unele ecosisteme, conţin mari cantităţi de nutrienţi provenite
din descompunerea materialelor autohtone şi alohtone.
Azotul amoniacal din apă, în contact cu sedimentele, în lacurile din Wisconsin, este apreciat ca fiind în cantitate mai
mare în lacurile eutrofe (media: 11,4 mg/l) şi mai mică în lacurile oligotrofe (media: 3 mg/l). O dată cu creşterea
gradului de fertilitate într-un lac, creşte azotul hidrolizabil din aminoacizi şi scade cel din hexozamine. Aceasta arată că
aminoacizii se descompun mai repede în sedimentele cu condiţii aerobe decât în cele cu condiţii anaerobe.
Unii autori consideră că, în apa interstiţială, creşterea conţinutului în amoniac nu este complet lămurită. În sedimentele
lacului Trout, spre exemplu, conţinutul de azot amoniacal este mai ridicat în probele de la 0 – 5 m decât în cele de
adâncime. În golful de Est al lacului Minocqua, conţinutul azotului creşte cu adâncimea. Ca şi în cazul fosforului, este
dificil, uneori, să se stabilească o relaţie directă între distribuţia azotului în sedimente şi creşterea nivelului trofic. Este
demonstrat că sedimentele pot constitui un rezervor pentru elementele necesare creşterii algelor o dată cu reciclarea
nutrienţilor prin moartea organismelor. Mortimer (1971) a demonstrat că, la concentraţii de oxigen mai mari de 1
mg/l, sedimentele de fund nu eliberează nutrienţi în coloana de apă, dar, în condiţii anaerobe, NH3, Fe+2, PO4-2, în
interfaza apă – sedimente, au fost transferate în coloana de apă (Ceapoiu, N. – 1968).

1.3.3. Eutrofizarea şi stabilitatea ecologică

Ecosistemele, în evoluţia lor, tind spre o stare staţionară. Succesiunea ecologică conduce la stări de echilibru dinamic
din ce în ce mai stabile, în care biomasa maximă şi funcţiunile dintre organisme se menţin în unitate cu fluxul de
67
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

energie. Factori externi exercită o acţiune de îndepărtare a ecosistemelor din stadiul de echilibru, dar, dacă acestea
rămân sau se îndreaptă spre starea anterioară, pot fi considerate stabile. Stabilitatea este consecinţa unor mecanisme
feed-back permanent activate de acţiunea factorilor externi.
Introducerea nutrienţilor organici şi anorganici în ecosistemele acvatice afectează numai intensitatea fotosintezei şi a
respiraţiei, atunci când complexe ale mecanismelor feed-back pot menţine neschimbată balanţa P-R. Excesul activităţii
autotrofe sau heterotrofe, evidenţiat prin tulburarea balanţei P-R, cauzat de creşterea fluxului de energie prin
îmbogăţirea în nutrienţi, reduce stabilitatea ecologică. Descreşterea numărului de nişe ecologice, reducerea numărului
de lanţuri trofice, scurtarea şi simplificarea ciclului producători – consumatori evidenţiază scăderea maturităţii
ecosistemului. Mecanismele stabilităţii ecologice se află în antifază cu creşterea îmbogăţirii în nutrienţi. Eutrofizarea
este considerată ca reprezentând o “întoarcere” a succesiunii ecologice (un regres) şi, de asemenea, o regresie de la
complexitatea ecologică la simplitate, un proces neântrerupt de îndepărtare de stabilitatea ecologică.
Evoluţia de la oligotrofic la eutrofic, de la o productivitate scăzută la una înaltă, la stadiul unei scăzute diversităţi a
speciilor este accelerată de acţiunile omului asupra mediului ambiant. Nutrienţii ajung în mod continuu în apele de
suprafaţă, prin scurgerea de pe terenurile agricole, prin poluare etc., ceea ce arată că nu sunt de imaginat tipuri de lacuri
oligotrofe sau eutrofe fără bazinul de scurgere şi sedimente, care formează sisteme oligotrofe sau eutrofe. Coexistenţa
unei agriculturi foarte productive şi a unei suprafeţe de apă neproductive este incompatibilă.

1.3.4. Efectele ecologice ale eutrofizării

Din punctul de vedere al efectelor sale, eutrofizarea nu este o perturbare temporară, ci un răspuns la “stressul” accelerat
şi constant al nutrienţilor. Problema caracterului răspunsurilor pe care le dă un sistem autoreglabil faţă de stimulii care
acţionează asupra lui prezintă o importanţă deosebită în domeniul biologiei.
Răspunsurile sistemelor autoreglabile nu sunt întâmplătoare, ci au un caracter adecvat, adică reprezintă modificări cu
valoare imediată faţă de schimbările de moment ale factorilor care acţionează asupra sistemelor. Rostul lor esenţial este
acela de a menţine integralitatea sistemului, stabilitatea şi funcţionalitatea sa normală, dacă se poate optimă, în
condiţiile concrete, schimbătoare ale mediului.
Fenomenul adecvării răspunsurilor sistemului, nefiind neapărat legat de natura biologică a acestuia, apare ca o
caracteristică mult mai largă a sistemelor deschise şi a unor sisteme nebiologice. Caracterul răspunsului, deci şi valoarea
efectului sunt dependente de capacitatea de autocontrol a ecosistemului. În ecosistemele acvatice, mecanismele de
autocontrol sunt în funcţie de numeroşi factori, în special de tipul natural şi relaţiile inter- şi intra-specifice din
biocenoze. Toate reacţiile şi schimbările fizice, chimice şi biologice ce au loc la scara întregului ecosistem o dată cu
îmbogăţirea în nutrienţi (neconfundabile cu cauzele procesului) reprezintă un răspuns cu caracter adecvat, care tinde să
restabilească starea iniţială a parametrilor modificaţi.
La nivelul cunoştinţelor actuale despre raportul între afluxul substanţelor nutritive şi producţie, cu nesiguranţa aprecierii
factorilor limitativi în situaţiile naturale, există numeroase controverse cu privire la cauzele, indicatorii şi efectele
eutrofizării. Din unghi calitativ, acordul asupra efectelor eutrofizării este, în general, unanim. Discutabil este, însă,
aspectul cantitativ al efectelor, datorită criteriilor relative ce stau la baza sistemelor de clasificare a gradului de
deteriorare a apelor de suprafaţă.
Vollenweider, R.A. consideră ca foarte importanţi pentru caracterizarea stării de eutrofie incipientă următorii indicatori:
( creşterea, din punct de vedere cantitativ, a biomasei macrofitelor şi algelor perifitice în zonele litorale sau a algelor
planctonice în regiunile pelagice, însoţită de sărăcirea în specii oligotrofe şi apariţia organismelor indicatoare de
eutrofie;
( modificarea cantitativă a faunei litorale bentice şi planctonice, iar la nivelul populaţiilor piscicole – schimbări ale
raportului numeric mediu al salmonidelor şi ciprinidelor;
( din punct de vedere fizic şi chimic, diminuarea transparenţei şi schimbarea culorii apei, înregistrarea de maxime de
oxigen în metalimnion şi scăderea concentraţiei de oxigen în hipolimnion în timpul lunilor de vară, creşterea nivelului
substanţelor nutritive.
Pe măsura intensificării procesului de eutrofizare, se remarcă, în primul rând, o stabilitate definitivă a acestor indicatori,
apoi modificări cu adevărat grave, precum: vegetaţia planctonică exuberantă, invazii masive ale Cyanophicae-lor
(Oscillatoria, Anabaena, Aphenizomenon etc.), dispariţia completă, în timpul lunilor de vară, a oxigenului dizolvat din
hipolimnion şi acumularea de cantităţi considerabile de substanţe nutritive, apariţia de hidrogen sulfurat şi amoniac, de
fier şi mangan, concentrarea şi sedimentarea de substanţe organice nemineralizate etc. Ca urmare a acestor schimbări de
mediu, dispar fauna regiunilor profunde şi peştii nobili (Vollenweider, R.A. – 1970).
Dimensiunea efectului ecologic apare din investigarea semnificaţiei unor parametri fizici, chimici şi biologici, la nivelul
cărora se realizează fluxul continuu de materie şi energie, pe fondul unităţii funcţionale a celor două componente ale
ecosistemului: biotopul şi biocenoza, în strânsa lor interdependenţă, guvernată de lanţuri de mecanisme feed-
back.

1.3.5. Impactul procesului de eutrofizare asupra mediului

Folosirea în scopuri economice a unui sistem natural este posibilă numai prin destabilizarea sa şi aducerea într-
un echilibru artificial, menţinut stabil, prin introducerea continuă de energie. Numai sistemele naturale destabilizate pot
produce valori economice.
68
Tezǎ de Doctorat Capitolul I

Evaluarea globală a unor asemenea sisteme trebuie să se facă pe baza cuantificării câştigului economic şi pierderii
ecologice şi prin compararea acestora.
Problema constă în determinarea elementelor care caracterizează sistemul natural în prezent, prognozarea direcţiei în
care se produce modificarea (prin promovarea activităţii respective) şi cuantificarea elementelor care caracterizează
modificarea.
Principala dificultate a evaluărilor constă în cuantificarea unor elemente care nu pot fi exprimate în unităţi de măsură
fizice sau valorice.
Estimarea şi evaluarea impactului produs asupra mediului este un proces complex, care se practică pentru diferite etape
de realizare a lucrărilor, iar metodologia utilizată depinde de mai multe aspecte: tipul de lucrare, etapa de realizare,
gradul de detaliere necesar etc.
Metodele de evaluare globală sunt de tipul multi-criteriu şi pot să reprezinte abordări de tip calitativ cât şi cantitativ. Din
categoria abordărilor de tip calitativ fac parte metodele de evaluare ilustrative şi experimentale.
Metodele de evaluare ilustrative se folosesc de suprapunerea diverselor hărţi tematice (metoda suprapunerilor), liste de
control, matrice (metoda Leopold), diagrame, relaţii.
Metodele experimentale se referă la evaluarea stării de mediu de către grupe de experţi, care se bazează pe raţionament
profesional şi experienţa anterioară.
Există şi metode pur analitice, matematice, care reprezintă o abordare cantitativă a problemei evaluării globale a stării
mediului.
Dintre metodele mai des utilizate în evaluarea impactului asupra calităţii apelor, amintim: metodele tip reţea (metoda
diagramelor de evaluare), metodele matriceale (metoda matricei simple de interacţiune sau “matricea lui Leopold”;
metoda matricei de evaluare rapidă a impactului asupra mediului sau “MERI”) etc. (Macoveanu, M., 2003; Rojanschi,
Vl. ş.a., 1997).
Eutrofizarea apelor exercită influenţe în planul următoarelor principale folosinţe:
ca apă potabilă;
turism şi pescuit;
ecosistem acvatic.
1. În cazul utilizării ca sursă de apă potabilă, apa eutrofizată va colmata rapid filtrele, datorită conţinutului său ridicat în
alge. Printr-o bună sedimentare şi coagulare, pot fi eliminate circa 90-95% din acestea, dar cantitatea de alge rămâne
suficientă pentru a crea probleme funcţionale în staţia de tratare.
Apa eutrofizată are gust şi miros neplăcut, specific, care nu poate fi înlăturat prin procedeele comune de tratare, iar
folosirea, la tratare, a unei cantităţi mai mari de clor va accentua substanţial diminuarea calităţilor de gust ale apei
(datorită conţinutului ridicat de materie organică). Specii de alge precum Microcystis aeruginosa şi Anabaena flos-
aquae, la om, provoacă afecţiuni gastrointestinale. Algele din apă contribuie în mod direct sau indirect la corodarea
rezervoarelor (ex.: algele de Oscillatoria atacă direct oţelul rezervoarelor deschise, în prezenţa luminii).
2. În ceea ce priveşte folosirea lacului pentru recreere şi turism, trebuie ştiut că un lac eutrofizat are o culoare de la
verzui la verde sau, dacă conţine alge de tipul Oscillatoria rubescens, culoarea este roşie. Cantităţi mari de alge, care
acoperă, mai ales în zonele puţin adânci, suprafaţa lacului, purtate de vânt sau de curenţi, se pot acumula în zona
barajului. Apa are un miros neplăcut, de materie organică în putrefacţie şi de sulf.
Toate aceste elemente fac neatractivă zona din punct de vedere turistic. În apa lacurilor eutrofizate, pescuitul sportiv şi
industrial are de suferit, atât calitativ, cât şi cantitativ. Specii valoroase de peşti dispar, iar lacul va fi populat, natural, cu
specii de calitate inferioară (Cojocaru, I. – 1995; 1998).
3. Efectele eutrofizării asupra apei lacului se manifestă, în principal, prin: scăderea transparenţei şi culorii apei, scăderea
concentraţiei de oxigen dizolvat şi apariţia hidrogenului sulfurat, a magneziului, amoniacului şi a fierului liber,
supraproducţia de alge şi fitoplancton, descompunerea unor cantităţi importante de masă biologică în descompunere pe
fundul lacului, modificarea raportului între speciile de peşti care populează acumularea (Iacobescu, M., Brehoiu,
Adriana – 1995).
Pe măsura avansării procesului de eutrofizare, apar modificări calitative profunde în cadrul ecosistemului acvatic, cum
sunt: dezvoltări exagerate ale populaţiilor de alge planctonice (“înfloriri”) şi, în special, invazii masive de cianoficee;
dispariţia completă a oxigenului solvit în hipolimnion, vara; apariţia unor produşi de descompunere a biomasei aflate în
exces (H2S, NH3, CH4); alterări de lungă durată ale echilibrului ecologic la nivelul sistemului lacustru; deprecierea
calităţii apei, atât ca mediu de viaţă pentru organisme, cât şi ca resursă economică (fig. 1.27).

69