UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA URBANISM ŞI ARHITECTURĂ

CATEDRA ECOTEHNIE, MANAGEMENT ECOLOGIC ŞI
INGINERIA APELOR UNESCO/Cousteau

Prof.univ., dr.hab. Ion Bumbu

DEZVOLTAREA DURABILĂ
Curs de prelegeri

Chişinău
U.T.M.
2005
 Cursul de faţă constituie un demers ştiinţific complex, prin
parcurgerea căruia se poate face o imagine integră privind mediul
înconjurător şi practicile manageriale socio-economice globale,
urmăreşte îmbunătăţirea sănătăţii publice şi o mai bună calitate a
vieţii pentru toată populaţia, prin limitarea deşeurilor, prevenirea
poluării, maximizarea conservării şi promovarea eficienţei în
vederea revitalizării economiei locale şi ameliorării ecologice pe
plan global.
Problemele mediului înconjurător fiind extrem de complexe
implică, în egala măsură, un viitor care aparţine şi generaţilor
următoare, ceea ce impune urmarea unei căi de dezvoltare
durabilă – dezvoltare într-un ritm suportabil pe termen lung.
Lucrarea este destinată studenţilor şi specialiştilor din
domeniul Ingineriei şi Managementului în Protecţia Mediului;
Ingineriei Urbane; Gospodărirei şi Protecţiei Apelor; Căi Ferate,
Drumuri şi Poduri, Arhitectură etc.

Exprimăm mulţumiri lectorului superior Oxana Briceag, care

a contribuit la aparaţia acestei lucrări.

Redactor responsabil: prof.univ., dr.hab. Iacob Bumbu

Recenzent: prof.univ., dr. Dumiru Ungureanu

Recomandată la catedra Ecotehnie, Management Ecologic şi

Ingineria Apelor UNESCO/Cousteau.

C
U.T.M., 2005

2
 1. OBIECTUL ŞI SARCINILE DEZVOLTĂRII
DURABILE CA DOMENIU AL ŞTIINŢEI

Sintagma «dezvoltare durabilă» a fost acceptată de toate

ţările lumii nu din cauza frumuseţii ei, ci mai degrabă având în
vedere pericolul ce ne aşteaptă în legătură cu agravarea situaţiei
ecologice globale. Acum noi ne aflăm într-o criză ecologică gravă.
Şi ea a început nu azi şi nici ieri, ci odată cu intensificarea
dezvoltării industriale în Europa, America, Asia, Africa, Australia.
Această criză ecologică globală este simţită şi la noi, în spaţiu
geografic dintre Nistru şi Prut. Ea a fost amplificată prin
gospodărirea noastră nechibzuită, prin administrarea abuzivă a
îngrăşămintelor chimice, aplicarea ecologic neargumentată a
pesticidelor, crearea complexelor zootehnice gigantice, poluarea
apelor subterane cu nitraţi, nitriţi şi alţi compuşi chimici toxici,
defrişarea şi aratul povârnişurilor şi luncilor râurilor ce a adus la
intensificarea proceselor de erodare a solului şi de alunecare a
terenurilor.
Pe viitor ne aşteaptă încercări şi mai crude. Un mare pericol
ne vine din partea bolilor parazitare: helmintoze, micoze,
bacterioze, viroze. O simplă mutaţie a virusului HIV – SIDA ar
aduce la o catastrofă totală. În cazul dacă ar avea loc o astfel de
mutaţie, ca această maladie să se transmită ca şi virusul gripei,
prin aer, atunci această situaţie ar fi mult mai periculoasă pentru
societatea umană decât un război termonuclear.
Dezvoltarea durabilă, noţiune cu care de abia acum ne
obişnuim, presupune o dezvoltare bazată pe cunoştinţe, experienţă,
pe acţiuni armonizate cu mediul şi bine argumentate din punct de
vedere social-economic, pe o strategie şi tactică de implicare a
fiecărui individ la soluţionarea tuturor problemelor şi evaluarea
permanentă a impactului lor de scurtă şi lungă durată.
Relaţiile dintre societate şi natură au un caracter obiectiv
necesar şi de neînlocuit. Oamenii nu pot trăi în afara mediului
natural de care sunt legaţi prin însăşi existenţa lor biologică. Unele
componente ale mediului, ca apa, aerul, soarele, de care nu se pot

3
lipsi nici un moment organismele vii şi sunt vital necesare tuturor
vieţuitoarelor.
Viaţa demonstrează că în acest proces de influenţe reciproce
partea activă şi conştientă aparţine societăţii. Oamenii îşi
desfăşoară munca în natura înconjurătoare în mod organizat,
conştient, sistematic şi cu un anumit scop. Ca urmare, între natură
şi societate se statornicesc în mod firesc anumite relaţii de
interdependenţă. Acest fapt explică şi deosebirile ce există între
state sau între diferite regiuni ale aceluiaşi stat, deosebiri
influenţate indiscutabil şi de mediul ambiant geografic.
Adevărul constă în faptul că natura şi societatea umană
reprezintă două laturi ale lumii, dar care sunt unitare în esenţa lor,
reprezentând două forme ale materiei în mişcare strâns legate prin
schimbul reciproc de substanţă, care se realizează permanent în
procesul de producţie, prin acţiunea desfăşurată a muncii (fig.1 şi
2).
Odată cu schimbarea orânduirii sociale, intervin schimbări în
viaţa comunităţilor umane ce locuiesc pe un teritoriu, deşi
constituind în continuare condiţia concretă, permanentă în
dezvoltarea societăţii, dar hotărâtoare. Treptat, problema poluării
mediului înconjurător pe toate căile a devenit atât de stringentă la
scară mondială, încât dacă nu se iau măsuri de limitare a ei, în anii
următori, riscă să scape posibilităţilor de control. În deosebi în
ţările industriale, ocrotirea mediului ambiant a devenit o problemă
cu importante implicaţii social politice.

1.1. Principiile metodologice ale Dezvoltării durabile

Ca bază metodologică a dezvoltării durabile, ca disciplină

didactică şi ramură a ştiinţei pot servi următoarele şase principii:
primul – universul este alcătuit din materie şi prezintă un sistem
complicat de conexiuni şi interrelaţii în care modificarea unui sau
altui component este reciproc condiţionată; doi – omul şi societate
sunt rezultatul evoluţiei materiei vii şi, deci sunt indispensabili de
natură, alcătuind cu ea un tot întreg; trei – protecţia naturii
presupune aplicarea legii raporturilor şi interacţiunilor existente în
4
lumea materială; patru – schimbările din biosferă ce dăunează
omului şi societăţii în întregime sunt condiţionate de lipsa sau
insuficienţa de măsuri ce reglează interrelaţiile dintre natură şi
societate şi nu de progresul tehnico–stiinţific; cinci – natura
influenţează ritmul dezvoltării societăţii şi nu caracterul relaţiilor
sociale; şase – pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului depind una
de alta şi nu pot fi despărţite.
Luând în considerare aceste deziderate metodologice ca
obiect de studiu, Dezvoltarea durabilă trebuie să ofere cunoştinţe
clare şi ştiinţific argumentate la toate problemele de bază
existente în societatea contemporănă, cum ar fi: consecinţele
intensificării crescânde a schimbului de materie şi energie dintre
societate şi natură, modificarea sistemului de interrelaţii din
biosferă şi brâul cosmic al pământului, repercusiunile negative ale
acumulării în biosferă a unor cantităţi considerabile de elemente şi
compuşi chimici noi, determinativele social-economice ale
comportării societăţii faţă de natură şi esenţa responsabilităţii
civilizaţiei, a unor ţări în parte, mai ales a celor industrial
dezvoltate, de starea mediului ambiant.

1.2. Politici, scopuri şi strategii de mediu

Conceptul dezvoltării durabile a apărut într-un moment în

care problemele legate de mediul înconjurător se aflau în prim
planul dezbaterilor politice. Atunci însă, noţiunea de dezvoltare
durabilă reprezenta mai mult o sintagmă potrivită pentru atragerea
suportului, decât un imbold pentru propulsarea schimbărilor din
domeniul mediului. Totuşi, prin întărirea ideii că mediul şi
dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile, sau că
reprezintă obiective complementare, dezvoltarea durabilă a oferit
o mult aşteptată înlocuire a modelului conflictual pe cel al
dezvoltării susţinute (durabile). Societatea va deveni suportabilă
(durabilă) la oricare provocări externe sau interne, doar când va
putea din timp să prognozeze, să prevină, să evite şi să le
transforme, să le modifice în aşa fel, ca ele să nu mai prezinte nici
un pericol, iar în caz de imposibilitate, să se elaboreze măsuri
5
eficiente de protecţie, sau să se adapteze acdtiv la modificările
inevitabile de mediu. Pentru a obţine asemanea cunoştinţe şi
deprinderi va fi necesar de a mobiliza forţele intelectuale şi
spirituale din toate tările lumii.

Fig.1. Aşezarea umană în raport cu resursele capitalului natural

6
Fig.2. Model de interacţiune umană cu mediul înconjurător
7
 În procesele de dezvoltare durabilă tot mai mult se implică
politicienii. Pornind de la ipoteza complementarităţii, politicienii
sunt cel puţin forţaţi să caute această compatibilitate prin
intermediul unor proiecte elaborate cu mai mare grijă şi prin
reforme de politică economică, dezvoltarea durabilă constituind un
obiectiv politic. Dar ce este politica? Politica este arta de a
conduce dinamica sistemelor socio-economice naţionale, regionale
şi a celui global prin strategii viabile, iar guvernarea este arta de a
proiecta şi aplica programe manageriale prin care obiectivele
actului de conducere sunt atinse printr-un profesionalism
desăvârşit. Şi aceasta pentru că orice eroare în actul politic şi de
guvernare atrage după sine costuri care se propagă şi se amplifică
în timp şi spaţiu. Cu alte cuvinte, politicile sunt planurile cu
ajutorul cărora se dă formă viitorului. Aici important este
formularea politicilor în general, a stabilirii scopurilor, a gândirii
strategice şi a rolului unor organisme administrative direct
implicate în politicile de dezvoltare durabilă.
Rolul oricărui elaborator de politici oferă ocazia de a modela
viitorul comunităţii pe care o serveşte şi de a asigura cu prioritate
acele programe şi servicii care sunt importante pentru cetăţeni.
Politicile sunt importante pentru că fac cunoscute vederile
administraţiei în legătură cu cele mai importante chestiuni cu care
se confruntă comunitatea.
Politicile sunt de multe ori descrise ca fiind “declaraţii de
intenţie”, promovate cu ocazia alegerilor locale sau generale. Dar
intenţiile nu se transformă întotdeauna în acţiuni şi rezultate. Ele
devin reale doar punând în aplicare anumite instrumente:
legislative, economice, financiare, de încurajare etc.
Aşadar, politicile sunt poziţiile formale adoptate de consiliile
locale sau agenţiile implicate pe problemele specifice pentru a
sprijini îndeplinirea scopurilor. Ele declară ceea ce organismul
elaborator doreşte să facă. Politicile fac ca scopurile să devină
legale şi consfinţesc modul de acţiune al administraţiei publice.
Ele conduc la dezvoltarea unor strategii pentru îndeplinirea
scopurilor punţnd în aplicaţie anumite instrumente ale politicii de
mediu (fig.3).
8
 Fig.3. Instrumentele politicii de mediu

Scopurile sunt declaraţii care descriu condiţii viitoare dorite

şi care sunt demne de efortul şi angajamentul comunităţii, acestea:
- reflectând scopurile de bază ale comunităţii;
- se concentrează pe rezultate, nu numai pe îndeplinirea
sarcinilor şi îndatoririlor;
9
 - necesită un angajament considerabil de resurse materiale şi
umane pentru îndeplinire.
Strategiile sunt mijloacele folosite pentru a îndeplini
scopurile şi a implementa politicile. Strategiile trebuie să cuprindă
o arie largă de alternative pentru a face posibilă implementarea
programelor.

2. EVENIMENTE MONDIALE SEMNIFICATIVE,

CARE AU PUS PROBLEMA DEZVOLTĂRII
DURABILE

Anumite probleme de mediu pot fi rezolvate doar prin

eforturi comune a mai multor ţări sau prin acţiunea concretă a
tuturor ţărilor lumii. Am putea menţiona câteva acorduri
internaţionale care sunt direct legate de ameliorarea ecologică
globală. Astfel, Convenţia de la Viena (1985) şi Protocolul de la
Montreal (1987) tratează amândouă problema epuizării stratului
de ozon, Convenţia de la Basel (1990) tratează problema
transportului trnsfrontier a deşeurilor periculoase, iar Convenţia
Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (1992)
încercă să stabilizeze la nivel mondial emisiile de gaze cu efect de
seră (bioxidul de carbon, metan, oxidul nitros, clorfluorcarbonii,
freonii). Concentraţia gazelor cu efect de seră se află în
permanentă ascensiune. Conform analizei spectrale a carbonului
radioactiv C14, concentraţia CO2 în atmosfera actuală este mai
mare decât în orice altă perioadă din ultimii 20 mln. ani. Din anul
1750 până în 2000 concentraţia de CO2 în atmosferă s-a mărit cu
31%. Aproximativ ¾ din emisiile de CO2 în atmosferă sunt
condiţionate de sursele fosile de combustie (cărbune, petrol, gaz
natural), precum şi de reducerea suprafeţelor ocupate de păduri.
Statele semnatare a protocoalelor conferinţelor de la Berlin
(1995) şi Kyoto (1997) şi-au luat angajamentul de a-şi uni efortul
în vederea limitării efectului de seră şi stopării schimbării climei
prin folosirea mecanismelor economiei de piaţă la dezvoltarea
problemelor ecologice globale
10
 O problemă extrem de importantă şi complexă cu care se
confruntă atât ţările aflate în curs de dezvoltare, cât şi cele
industrializate este legată de aflarea răspunsului la următoarea
întrebare: Poate oare fi menţinută creşterea economică fără a
aduce prejudicii mediului înconjurător?
Această problemă dificilă a fost abordată cu ajutorul
conceptului de dezvoltare durabilă în cadrul Raportului
Brundtland (după numele premierului norvegian Gro Harlem
Brundtland, care prezida Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare în 1987). În accepţiunea Raportului acestei comisii
dezvoltarea durabilă este definită ca fiind capacitatea omenirii de a
asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei prezente fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi. Pentru realizarea acestui deziderat, Raportul
considera că economia mondială trebuie să accelereze creşterea
economică în contextul respectării restricţiilor legate de mediul
înconjurător, respectiv prin asigurarea unui control adecvat al
tehnologiei şi al organizării sociale.
Raportul Brundtland realizează o prezentare extrem de
cuprinzătoare a zonelor şi domeniilor confruntate cu probleme
economice şi de mediu, şi descrie diferite măsuri tehnologice şi
organizatorice care ar trebui luate în fiecare domeniu pentru a
contribui la dezvoltarea durabilă.
Fără a preciza în detaliu coordonatele dezvoltării durabile,
raportul propune un nou model de dezvoltare “care se bazează pe
utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru
satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor unei generaţii, fără a
compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile
nevoi şi aspiraţii”.
În cadrul Raportului Brundtland se definesc de asemenea
şapte obiective economice şi sociale, necesare pentru realizarea
unei dezvoltări durabile. Aceste obiective sunt:
1. Asigurarea creşterii economice, cu luarea în considerare a
conservării resurselor naturale.
2. Asigurarea cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie,
apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru oameni.
11
 3. Asigurarea unei noi calităţi a proceselor de creştere
economică, bazată pe folosirea resurselor regenerabile.
4. Asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei.
5. Asigurarea conservării şi sporirii rezervei de resurse.
6. Asigurarea unei restructurări tehnologice şi menţinerea sub
control a posibilelor riscuri.
7. Asigurarea unei abordări integrate a protecţiei mediului
înconjurător, a creşterii economice şi a necesarului de energie.
Procesul amplu de dezbatere şi elaborare a unei noi strategii
de dezvoltare socio-economică globală, de identificare a
mecanismelor juridice şi financiare adecvate pentru a orienta şi a
controla tranziţia la scară planetară a Sistemelor Socio-Economice
pe direcţia modelului de dezvoltare durabilă şi de a proiecta noi
structuri instituţionale, s-a derulat sub auspiciile ONU în perioada
1990 – 1992, fiind susţinut de structuri guvernamentale şi politice
din 153 state şi peste 200 organizaţii neguvernamentale din tot
atâtea ţări.

2.1. Conferinţa de la Rio de Janeiro (1992)

Un eveniment fără precedent a constituit Conferinţa

Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea (UNCED),
desfăşurată în perioada 3-14 iunie 1992 la Rio de Janeiro.
Conferinţa a atras pe continentul Americii de Sud peste 25 000 de
experţi în problemele protecţiei şi legislaţiei mediului, ale
dezvoltării socio-economice, politicieni şi reprezentanţi ai
organizaţiilor neguvernamentale din toate ţările lumii, precum şi
şefi de state şi de guverne din 153 de ţări (printre care şi R.
Moldova).
Semnificaţia mondială deosebită a acestui eveniment constă
în faptul că aceasta a constituit, pe de o parte, momentul culminant
al unui proces amplu şi dificil de dezbateri, interpelări şi explicare
a interdependenţei dintre dezvoltarea sistemului socio-economic
global şi dinamica structurii, a modului de funcţionare şi a calităţii
componentelor mediului la scara planetară, proces care s-a derulat
pe o perioadă de peste doi ani şi care a integrat experienţa
12
acumulată într-un interval de circa două decenii (perioada după
Conferinţa ONU – Stokholm 1972 până la Conferinţa de la Rio de
Janeiro, 1992), iar pe de altă parte, momentul de iniţiere a
procesului global şi pe termen lung de tranziţie a sistemului socio-
economic de pe actuala traiectorie care se plasează deja în zona
critică a limitelor de suport a ecosferei pe o nouă traiectorie cu un
model de dezvoltare socio-economică durabilă. Deci, Conferinţa a
abordat problemele de mediu globale cu care se confruntă planeta,
punând accentul în special asupra:
 dezvoltării durabile;
 schimbărilor climatice;
 protecţiei speciilor pe cale de dispariţie;
 creşterii demografice.
Principalul obiectiv al conferinţei a fost acela de a propune o
cale alternativă pentru dezvoltarea globală în secolul XXI.
La conferinţă, guvernele statelor participante şi-au exprimat
acordul asupra câtorva documente, printre care se numără
Declaraţia de la Rio de Janeiro privind mediul şi dezvoltarea,
Convenţia cadru privind modificările climatice, Convenţia asupra
diversităţii biologice, Convenţia asupra controlului procesului de
deşertificare şi Agenda 21.

2.2. Declaraţia şi convenţiile cadru ale Conferinţei de la

Rio

Declaraţia de la Rio afirmă acordurile internaţionale, care

respectă interesele tuturor şi protejează integritatea mediului
global şi a sistemului de dezvoltare.
Declaraţia adoptată a confirmat faptul că, în ultimele secole,
dezvoltarea economică s-a realizat cu precădere pe seama
deteriorării şi simplificării Capitalului Natural, a risipei resurselor
naturale, degradării mediului şi stării de sănătate a populaţiei
umane. Civilizaţia de azi, ca şi cele anterioare, este total
dependentă de fundamentul său ecologic. Şi acest adevăr nu mai
poate fi ignorat. Erodarea structurii, calităţii şi productivităţii
componentelor mediului, evoluţia exponenţială a efectivului
13
speciei umane arată că acest model economic global se
autosubminează. Conflictul dintre cerinţele creşterii economice şi
resursele limitate dictează reorientarea omenirii spre un alt model
de dezvoltare socio-economică, definit de UNCED ca dezvoltare
durabilă. Pentru a declanşa şi orienta procesul global de tranziţie
către acest nou model de dezvoltare, au fost elaborate o serie de
legi internaţionale, precum şi un plan de acţiune pe termen lung –
Agenda 21.
Convenţia cadru privind modificările climatice s-a constituit
ca cel mai larg şi coerent spaţiu juridic internaţional pentru măsuri
ferme de reducere semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de
seră, respectiv de prevenire şi control a modificărilor climatice.
Primul set de măsuri ferme şi norme privind reducerea emisiilor
de gaze cu efect de seră a fost convenit prin acordul de la Kyoto
(decembrie 1997).
Convenţia asupra diversităţii biologice constituie cadrul
pentru cooperare internaţională în vederea conservării diversităţii
biologice şi ecologice şi a utilizării durabile a resurselor
regenerabile, inclusiv a resurselor genetice. Convenţia stipulează
că resursele biologice intră sub incidenţa principiului suveranităţii
statelor şi în consecinţă acestora le revine obligativitatea de a
conserva patrimoniul de care dispun.
Convenţia privind deşertificarea a fost finalizată şi aprobată
abia în martie 1994 la Paris, ca urmare a dezbaterilor care vizau
corelaţia dintre procesul de deşertificare şi cel de supraexploatare
a ecosistemelor forestiere (în special cele tropicale), de
despădurire şi de eroziune a terenurilor agricole.

2.3. Agenda 21

Agenda 21 reprezintă un program de acţiune globală, destinat

implementării Declaraţiei de la Rio, considerat ca cel mai
cuprinzător şi dificil acord internaţional negociat şi adoptat până
în prezent. Agenda 21 include peste 100 de programe şi este
împărţită în 4 secţiuni:

14
 1. Dimensiuni sociale şi economice, incluzând diminuarea
sărăciei, modelele de consum, aspectele demografice, sănătatea şi
aşezările umane.
2. Conservarea şi managementul resurselor în scopul
dezvoltării, incluzând oceanele şi apele dulci, agricultura,
atmosfera, toate tipurile de deşeuri, biotehnologiile şi diversitatea
biologică.
3. Întărirea rolului principalelor grupuri, incluzând femeile,
fermierii, băştinaşii, copiii, afacerile şi industria.
4. Mijloacele de implementare, incluzând mecanismele
financiare, transferul de tehnologie, informaţia, construirea
capacităţilor, instrumentele legale şi mecanismele instituţionale.
Prin semnarea Declaraţiei, ratificarea ulterioară a legilor
internaţionale specifice (ex.: Convenţia asupra Biodiversităţii,
Convenţia asupra Modificărilor Climatice, Convenţia asupra
Deşertificării ş. a.) şi adoptarea coordonatelor Agendei 21, statele
lumii s-au angajat să elaboreze strategii şi planuri de acţiune
proprii care să reflecte potenţialul şi voinţa de a se integra în
procesul global de tranziţie la modelul de dezvoltare durabilă.
Pentru ca Declaraţia politică a Summitului de la Rio şi
Agenda 21 să fie puse în aplicare, UNCED a recomandat
instituţionalizarea instrumentelor şi mecanismelor de
implementare şi monitorizare la trei niveluri (fig.4):
1. La nivel mondial, conform recomandării UNCED, a fost
înfiinţată, încă din anul 1992, Comisia ONU pentru Dezvoltare
Durabilă, având mandatul de a acţiona ca un forum
interguvernamental pentru monitorizarea implementării Agendei
21. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător
(UNEP), UNESCO, FAO şi alte organizaţii şi agenţii specializate
din sistemul Naliunilor Unite de asemenea au fost mandatate cu
atribuţii de coordonare a programelor, acţiunilor şi măsurilor ce
privesc implementarea obiectivelor şi recomandărilor Agendei 21.
2. La nivel regional, s-au constituit comisii (consilii,
forumuri) pentru Dezvoltare Durabilă. Astfel, la nivelul Uniunii
Europene s-a constituit printr-o decizie a Comisiei Europene, din 7
decembrie 1993, Forumul Consultativ General pentru Mediu,
15
denumit “Către un model de dezvoltare durabilă”. Scopul
principal al Forumului este de a oferi un cadru de consultare şi
dialog între reprezentanţii sectoarelor de producţie, ai lumii
afacerilor, ai autorităţilor regionale şi locale, ai asociaţiilor
profesionale, ai organizaţiilor de protecţie a mediului, de protecţie
a consumatorilor.

Fig.4. Principalele probleme ecologice la nivel mondial, regional

şi local

16
 3. La nivel naţional, potrivit deciziilor UNCED, ale Adunării
Generale a ONU şi a recomandărilor cuprinse în Agenda 21,
statele înfiinţează organisme naţionale pentru dezvoltare durabilă
(comisii, comitete, consilii, forumuri, platforme naţionale).
Acestea reprezintă o nouă categorie de instituţii, cu rol consultativ,
de avizare şi iniţiativă, cu largă reprezentare democratică, apărute
din necesitatea aprofundării dialogului dintre guverne şi societatea
civilă, a creării unui cadru de dezbatere democratică a politicilor şi
strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă.
Semnând Declaraţia Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, Republica Moldova de
asemenea şi-a manifestat voinţa şi şi-a asumat obligaţia de a se
integra în procesul global de tranziţie la modelul de dezvoltare
durabilă şi, în legătură cu aceasta, a fost elaborată Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă - “Moldova 21” şi planul de
acţiuni corespunzătoare acestei opţiuni. Obiectivele strategice
vizează în mod special creşterea bunăstării întregului popor şi a
fiecărui cetăţean, precum şi prosperarea generaţiilor următoare.

3. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Conceptul de dezvoltare durabilă definitivat în Raportul

Brundtland se referă la acel tip de dezvoltare economică ce
asigură satisfacerea necesităţilor generaţiei prezente, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile cerinţe.
După cum se ştie, există o strânsă legătură între standardele
de consum ale populaţiei şi nivelul dezvoltării economice.
Dezvoltarea durabilă presupune promovarea valorilor care
încurajează standardele de consum fără a se depăşi limitele
posibilităţilor economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toţi
membrii.
Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare
durabilă sunt clar definite: ele prevăd stabilizarea creşterii
demografice, reducerea dependenţei de resurse neregenerabile de
17
energie (cărbune, petrol, gaze naturale), promovarea resurselor
regenerabile de energie, conservarea solului, protejarea
sistemelor biologice ale pămîntului, reciclarea materialelor.
Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea şi menţinerea
bunăstării oamenilor şi ecosistemelor. Atingerea acestui ţel
presupune integrarea obiectivelor economice, sociale şi de mediu
ambiant.
Principalele obstacole în iniţierea dezvoltării durabile includ
lipsa de acord asupra soluţiei alese, precum şi rezistenţa grupurilor
de interes care se simt ameninţate de schimbare şi de incertitudine
legate de costurile şi beneficiile soluţiilor alternative. Depăşirea
acestor bariere necesită continuarea discuţiilor publice, negocierea
şi medierea cu şi între grupurile de interes şi dezvoltarea
consensului politic.
Pentru elaborarea unei strategii naţionale pentru o dezvoltare
durabilă este esenţială înţelegerea corectă a complexităţii pe care o
implică acest concept. O strategie naţională pentru dezvoltarea
durabilă necesită finalizarea unui cadru de analiză la tema
dezvoltării durabile a proceselor de negociere, mediere şi creare a
consensului şi pentru schimbarea sau consolidarea valorilor,
cunoştinţelor, tehnologiilor, în raport cu problemele prioritare.
Strategia ajută o ţară să-şi rezolve problemele economice, sociale
şi de mediu ambiant prin dezvoltarea capacităţii de a trata aceste
probleme în mod integrat, necesitând aptitudini speciale de
management.
Astfel, protecţia mediului încojurător constituie în prezent un
obiectiv major al dezvoltării, întrucât degradarea mediului este o
piedică principală în calea dezvoltării.
Concepţia dezvoltării durabile se bazează pe interpretarea şi
recunoaşterea organizării ierarhice a mediului natural şi antropizat;
a eficienţei abordării sistemice sau integrate şi a metodologiei de
analiză sistemică, respectiv a interdependenţelor directe şi
indirecte în interiorul spaţiului organizat. În acest sens organizarea
ierarhică a mediului natural şi antropizat include deopotrivă
componentele Capitalului Natural (sistemele ecologice naturale şi
seminaturale) şi ale Sistemelor Socio-Economice (aşezările
18
umane, capitalul social şi componentele subsistemului economic).
Capitalul Natural (CN) constituie temelia (suportul) Sistemelor
Socio-Economice (SSE).
Aplicând acest model conceptual asupra dezvoltării şi
tranziţiei, în cazul Republicii Moldova, s-a optat pentru o strategie
integratoare şi coerentă care proiectează pe termen lung procesul
de co-dezvoltare a componentelor CN al ţării (temelia sistemului
socio-economic) şi respectiv a structurii şi metabolismului SSE în
limitele capacităţii productive şi de suport a componentelor CN,
precum şi în spaţiul normal de criterii etice şi morale care
garantează accesul echitabil al tuturor membrilor societăţii şi al
generaţiilor viitoare la resursele şi serviciile asigurate de către CN
şi deci dreptul la dezvoltare socio-economică şi prosperitate.
Procesul de co-dezvoltare complementară astfel normat
asigură prevenirea procesului de erodare a temeliei SSE şi a celui
de deteriorare a calităţii sau stării de sănătate a mediului şi
populaţiei umane şi, în fond, constituie garanţia dezvoltării socio-
economice durabile.
În perioada scurtă după elaborarea conceptului de “dezvoltare
durabilă” şi prima sa definire în Raportul Brudtland (1987) s-au
încercat o serie de alte interpretări sau completări, fiecare dintre
ele reprezentând, de fapt, răspunsuri alternative şi parţiale la
întrebări de genul: Ce este, de fapt, dezvoltarea durabilă? Ce
anume trebuie să se dezvolte într-o formă durabilă? O regiune, o
ţară, societatea în ansamblul său sau anumite sectoare ale sale? În
ce măsură şi cum politicienii şi factorii de decizie pot integra în
deciziile lor interesele generaţiilor viitoare?
O economie care-şi sporeşte în timp venitul real pe cap de
locuitor, fără a-şi transforma structurile economice sau sociale, nu
poate fi privită ca fiind în dezvoltare.
În consecinţă, este necesară definirea noţiunii de dezvoltare,
care reprevintă un normativ sau o problemă de valoare. Astfel,
dezvoltarea implică schimbare, care conduce la ameliorare sau
progres.
Dezvoltarea economică reprezintă creşterea în timp a
nivelului general de prosperitate al societăţii. Deci, dezvoltarea
19
economică este definită prin realizarea unui set de ţeluri sociale.
Deoarece aceste ţeluri se modifică în timp, dezvoltarea economică
este un proces.
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a
capacităţii economiei de a produce bunuri şi servicii.
Conceptul de dezvoltare economică este un concept mult mai
larg decât cel de creştere economică.
Creşterea economică se poate realiza prin intermediul
factorilor de producţie sau al tehnologiei. Se măsoară, de obicei,
prin modificarea produsului intern brut pe cap de locuitor (sau
câteodată prin nivelul real de consum pe cap de locuitor). O
societate care nu-şi menţine sau nu-şi îmbunătăţeşte venitul real pe
cap de locuitor, nu este în dezvoltare.
Dezvoltarea durabilă reprezintă dezvoltarea care asigură
creşterea bunăstării generaţiei actuale, fără ca această creştere să
conducă la scăderea bunăstării generaţiilor viitoare.
În prezent există diferite variante ale modelului de dezvoltare
durabilă şi ale strategiei tranziţiei la sistemul socio-economic
durabil (Parker, 1993; Daly, H., 1995; Ayres R., 1996; Costantza
R., 1996,1997; Holmberg J. et al., 1996; Meadows D., 1996;
Lockwood M., 1997; Rennings K., Wiggering H., 1997; Jamieson
D.,1998; Norton et al., 1998; Vădineanu A., 1999 ).
Pornind de la variantele existente, în anul 2000 a fost elaborat
proiectul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a
Republicii Moldova “MOLDOVA XXI”, la pregătirea căruia şi-au
dat concursul 50 de experţi naţionali din diverse domenii, de la
diferite instituţii ştiinţifice, academice şi de învăţământ superior,
funcţionari de la ministere de profil, reprezentanţi ai ONG-lor şi
alţii, cu aportul consultanţilor internaţionali prof. dr. Angheluţă
Vădineanu şi dr. Călin Georgescu.
Modelul şi strategia de dezvoltare durabilă se bizuie în acest
caz pe o interpretare foarte cuprinzătoare a conceptului
codezvoltării armonioase a SSE şi CN, în fond, spre depăşirea şi
prevenirea “crizei ecologice”.

20
 4. COORDONATELE-CHEIE ALE MODELULUI DE
DEZVOLTARE DURABILĂ

Falimentul statului centralizat, birocratic, nereceptiv faţă de

cerinţele cetăţenilor a contribuit în Republica Moldova la tendinţa
universală de a limita rolul statului şi de a prefera iniţiativa
privată. În toate ţările se încearcă o reducere a rolului şi a
domeniilor de activitate ale statului.
Atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare,
rolul statului a început să fie pus la îndoială. În acelaşi timp a
devenit mai evident faptul că iniţiativa privată, de una singură, nu
poate asigura o dezvoltare durabilă. Statul este autoritatea cea mai
înaltă, care impune anumite reguli (legi) într-un teritoriu deţinând
monopolul asupra mijloacelor de constrângere.
Practica arată că legile sunt importante, dar poate mai
importantă este atitudinea cetăţenilor faţă de legi, atitudine care se
formează doar în procesul participării cetăţenilor.
Dezvoltarea durabilă este o schimbare a culturii
administrative, o altă atitudine faţă de instituţiile publice, după
cum şi alte raporturi între cetăţeni şi administraţia publică, alt tip
de relaţii între cetăţean-stat în condiţiile promovării altor valori de
eficienţă şi etică.
Reconsiderarea rolului statului în ceea ce priveşte dezvoltarea
durabilă a societăţii democratice se referă la câteva coordonate-
cheie (fig.5).
Coordonatele-cheie ale modelului de dezvoltare durabilă sunt
următoarele:
1. Organizarea spaţio-temporală a SSE locale, regionale,
macroregionale şi a SSE globale, precum şi dinamica acestora
trebuie să fie redimensionată, reproiectată şi controlată plecând de
la recunoaşterea faptului că ele sunt viabile pe termen lung numai
dacă se constituie ca părţi integrante ale organizării ierarhice ale
ansamblului: geosferă – troposferă – biosferă.
2. Capitalul natural sau bazinul de absorbţie al unui SSE
naţional, regional şi al celui global se constituie din reţeaua
sistemelor ecologice naturale, seminaturale şi antropizate.
21
Fig.5. Structura funcţională a sistemului „Stat-Societate-Mediu”
22
 3. Diminuarea ratei consumurilor de resurse energetice
neregenerabile şi creşterea treptată a ponderii surselor alternative
de energie.
4. Dezvoltarea tehnologică în sensul asigurării soluţiilor
tehnice pentru minimizarea consumurilor de materii prime şi
energie, a producţiei de deşeuri şi în special pentru restructurarea
şi redimensionarea capitalului fizic, respectiv a metabolismului
SSE pe baza resurselor alternative.
5. Diferenţierea şi aplicarea unor politici eficiente de control
ale proceselor demografice care să permită ca într-un interval de
30-50 ani ca efectivele populaţiilor umane să nu crească cu mai
mult de 70-100 % faţă de nivelul actual, iar efectivul maxim să se
stabilizeze sub nivelul de 11-10 mlrd. indivizi.
6. Reducerea treptată a procesului de deteriorare a structurii
genetice a populaţiilor umane şi a stării lor de sănătate.
7. Proiectarea, dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a
organizării sociale şi instituţionale (inclusiv în plan politic), adică
a capitalului social, astfel încât să se asigure suportul heterogen,
flexibil, coerent şi performant.
8. Accesul nediscriminatoriu şi echitabil la rezultatele
evaluărilor şi participarea efectivă a tuturor membrilor şi
structurilor sociale organizate în procesul de elaborare a
strategiilor şi politicilor privind managementul codezvoltării.
9. Conservarea şi dezvoltarea “capitalului cultural”, inclusiv
a diversităţii etnoculturale, respectiv a mecanismelor pentru
accesarea şi utilizarea echitabilă a acestuia.
10. Perfecţionarea şi extinderea sistemului de norme şi
mecanisme care să reglamenteze şi să asigure accesul liber şi
echitabil, pe de o parte, la resursele şi serviciile produse de către
componentele CN, iar pe de altă parte, la resursele generate de
către capitalul social (informaţie, tehnologii, metode şi mijloace de
a controla şi preveni deteriorarea stării de sănătate a populaţiilor
umane, valori spirituale, morale etc.) în interiorul aceluiaşi SSE,
dar şi între SSE din componenţa SSE global.
Din cele menţionate, este evident că modelul de dezvoltare
durabilă a SSE are cu totul alte coordonate faţă de actualul model
23
de dezvoltare economică, condiţionată predominant sau exclusiv
de către “legile economiei de piaţă”.

5. OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE DEZVOLTĂRII

DURABILE

Conceptul dezvoltării durabile a evaluat, astfel încât el

cuprinde astăzi trei moduri de abordare, respectiv trei obiective:
economic, social şi ecologic.

5.1. Abordarea economică a unei strategii durabile

Abordarea economică se bazează pe conceptul fluxului

maxim de venit ce poate fi generat prin menţinerea rezervei de
valori (sau de capital), care a produs aceste beneficii. La baza
acestui concept stă, de asemenea, principiul optimalităţii şi al
eficienţei economice, aplicate utilizării resurselor sărace.
Problemele de interpretare apar atunci când trebuie identificate
tipurile de capital care trebuie menţinute (manufacturat, natural
sau uman) şi posibilităţilor acestora de a fi substituite, ca şi în
evaluarea acestora, în special a resurselor ecologice. Dificultăţi
suplimentare ridică problemele ireversibilitate şi colaps ecologic.
Eficienţa resurselor umane şi financiare, randamentele de
transformare a resurselor sunt definitorii pentru a satisface
cerinţele acestui criteriu. Trebuie aleasă, în mod evident,
tehnologia corespunzătoare randamentului care minimizează
impactul activităţilor antropice faţă de mediul înconjurător.
Impactul poate fi apreciat prin cantitatea de deşeuri evacuate în
mediu.
O altă exprimare a criteriului se face sub forma minimizării
consumului de resurse şi a minimizării rezultatelor economice.
Este vizat, îndeosebi, consumul de energie, atât din cauza
caracterului respectiv al acestei resurse, cât datorită faptului că
obţinerea vectorilor energetici necesari activităţii industriale este

24
pusă în legătură cu degajarea de mari cantităţi de deşeuri în mediul
înconjurător.

5.2. Abordarea ecologică în strategia de dezvoltare

durabilă

Abordarea ecologică este axată pe stabilitatea biologică şi

fizică a sistemelor. De o importanţă deosebită este viabilitatea
subsistemelor care sunt esenţiale pentru stabilitatea globală a
întregului sistem (ecosferei). Un aspect fundamental este
reprezentat de protecţia diversităţii biologice. Mai mult, sistemele
“naturale” pot fi interpretate astfel încât să includă toate aspectele
biosferei, inclusiv a celor construite de om, cum sunt, de exemplu,
oraşele. Accentul se pune pe păstrarea elasticităţii şi capacităţii
dinamice a unor astfel de sisteme de a se adapta schimbării şi nu
pe conservarea unei stări statice “ideale”.
Protecţia biosferică faţă de activitatea industriei este un
criteriu fundamental pentru dezvoltarea durabilă. Criteriul se
referă la stabilizarea biosferei faţă de emisiile ce provoacă efectul
de seră şi deteriorarea stratului de ozon, menţinerea capacităţii de
reproducţie a resurselor naturale (păduri, solul agricol, lacuri etc.)
şi menţinerea calităţii aerului, apei şi solului în limite accesibile.
Dezvoltarea noţiunii de ecocapacitate – care dă substanţă
criteriului protecţiei biosferei – are o dublă semnificaţie:
 arată capacitatea unui ecosistem de a fi flexibil sau de a-şi
menţine modul său de comportament în cazul unor perturbări
externe anormale induse de activitatea exploatării resurselor;
 arată capacitatea tipică a sistemului industrial (energetic)
de a rămâne stabil, de a-şi menţine echilibrul în condiţiile de
răspuns la fluctuaţiile normale ale mediului său extern; se
menţionează, astfel, şi riscul potenţial faţă de mediul înconjurător.
Se cunoaşte astăzi că un mediu ambiant sănătos este esenţial
pentru o dezvoltare durabilă şi o economie sănătoasă. De fapt,
strategiile şi programele de dezvoltare care nu iau în considerare
starea resurselor fizice – păduri, păşuni, ape dulci, zonă de coastă

25
etc. – pot degrada resursele de care este dependentă creşterea
viitoare.

5.3. Abordarea socio-culturală în strategia de

dezvoltare durabilă

Abordarea socio-culturală şi echitatea caută să menţină

stabilitatea sistemelor sociale şi culturale, inclusiv prin reducerea
conflictelor distructive. Aspectele importante ale acestui tip de
abordare constau atât în promovarea echităţii în cadrul aceleeaşi
generaţii (în special, eradicarea sărăciei), cât şi a echităţii dintre
generaţii (implicând asigurarea drepturilor generaţiilor viitoare).
Se recomandă urmărirea păstrării diversităţii culturale existente în
întreaga lume, precum şi utilizarea cunoştinţelor legate de
practicile viabile înglobate în culturile mai puţin dominante.
Societatea modernă va trebui să încurajeze şi să promoveze
pluralismul şi participarea originală în scopul creării unui cadru
decizional mai eficient pentru dezvoltarea socială durabilă.
Echitatea are mai multe semnificaţii, şi anume:
 distribuţia egală a cheltuielilor legate de protecţia mediului
înconjurător între segmentele diferite ale populaţiei sau între ţări
diferite; existenţa sărăciei şi a bogăţiilor, în acelaşi spaţiu
economic, complică respectarea criteriului, sărăcia accelerând
degradarea mediului înconjurător;
 la nivel global, criteriul echităţii presupune că ţările
dezvoltate, care au ponderea cea mai ridicată în totalul
fenomenului de poluare, să suporte şi cea mai mare parte a
costului protecţiei mediului;
 echitatea între generaţii: calitatea factorului de mediu,
gestiunea resurselor neregenerabile, acumularea deşeurilor (în
special a celor radioactive) etc. privesc, în egală măsură, atât
generaţiile prezente, cât şi cele viitoare;
 egalitatea între ţări de a recurge în realizarea proceselor
indutriale la tehnologii curate, la resurse regenerabile de producere
a energiei; transferul de tehnologii devine, astfel, o condiţie a
dezvoltării durabile.
26
 5.4. Trilema lumii contemporane

Alături de fenomele complexe, precum rata explozivă la care

populaţia globului continuă să se mărească, creşterile asociate şi
inevitabile ale consumului de energie şi realitatea rezultată a
deteriorării mediului ambiant, umanitatea este confruntată cu o
triadă de probleme deosebit de serioase – creşterea economică,
consumul de energie şi de resurse, conservarea mediului ambiant,
cu alte cuvinte, lumea se găseşte astăzi în faţa unei trileme fără
precedent.
Ceea ce a dat naştere acestei probleme a fost faptul că, după
revoluţia industrială, evoluţia către amplificarea resurselor şi
energiei a condus la producţia de masă, consumul şi eliminarea de
deşeuri de mare amploare – caracteristici ale civilizaţiei moderne.
În acelaşi timp, diferenţa dintre bogaţi şi săraci a devenit mai mare
la scară globală, iar mediu ambiant continuă să fie distrus ca
rezultat al consumului excesiv de resurse şi energie. Ignorarea în
continuare a acestor probleme, cu care ne confruntăm, poate
conduce la degradarea ireversibilă a umanităţii pe parcursul
câtorva secole. În scopul asigurării dezvoltării durabile a întregii
populaţiei globului, trebuie să depăşim această trilemă şi să creăm
o nouă civilizaţie pentru secolul al XXI-lea, problemă care trebuie
să preocupe toate ţările lumii.
Din compararea conceptelor de suportabilitate economică şi
ecologică reiese faptul că este mai potrivit să se examineze
menţinerea unui set de posibilităţi în raport cu stricta conservare a
valorilor de bază. Acest lucru se datorează faptului că preferinţele
şi tehnologiile nu se păstrează constante de-a lungul generaţiilor,
astfel încât conservarea unei valori de bază se poate dovedi
excesivă. Prin concentrarea pe mărimea setului de posibilităţi,
importanţa conservării biodiversităţii pentru dezvoltarea durabilă
devine mai evidentă atât din punct de vedere al abordării
ecologice, cât şi al celei economice. Astfel, conservarea
biodiversităţii permite păstrarea flexibilităţii sistemului, prin
protejarea acestuia faţă de şocurile externe, iar conservarea
capitalului protejează valorile pentru consumurile viitoare.
27
Diferenţa între aceste două concepte se referă la consecinţele
pierderii flexibilităţii ecologice. O societate care îşi consumă
capitalul fix fără să-l înlocuiască, nu este durabilă. Utilizînd o
abordare ecologică, pierderea flexibilităţii implică scăderea
capacităţii de autoorganizare a sistemului, dar nu neapărat o
scădere a productivităţii. Acesta depinde, într-o anumită măsură,
de capacitatea societăţii umane de a se adapta şi de a continua să
funcţioneze în pofida stresurilor şi a şocurilor (fig.6).

Fig.6. Alternative şi tranzacţii între cele trei obiective principale

ale dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă nu este neapărat sinonimă cu

menţinerea status quotului. Conservarea biodiversităţii nu necesită
protejarea tuturor speciilor şi nici menţinerea condiţiilor actuale de
mediu. Un sistem evoluţionist reclamă menţinerea unui nivel al
biodiversităţii care să garanteze flexibilitatea sistemelor de care
depind consumul şi producţia umană şi, ca urmare, bunăstarea
umană. Dezvoltarea durabilă necesită compensaţii pentru
posibilităţile pierdute ale generaţiilor viitoare, deoarece activităţile
economice actuale modifică nivelul sau structura biodiversităţii
într-o manieră care va afecta desfăşurarea serviciilor ecologice
vitale viitoare şi va îngusta opţiunile disponibile generaţiilor
viitoare.
28
 Reconcilierea acestor concepte, precum şi asigurarea
funcţionalităţii lor în scopul realizării dezvoltării durabile
reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Diversitatea cerinţelor şi
preocupărilor pe termen scurt, ca şi obiectivele pe termen lung
existente în întreaga lume sugerează faptul că nu există o
dezvoltare durabilă universal valabilă.
O abordare practică ce se poate dovedi mult mai utilă în
luarea deciziilor politice este reprezentată de conceptul
maximizării beneficiilor nete ale dezvoltării economice şi sociale,
în condiţiile menţinerii în timp a capitalului natural şi a serviciilor
de mediu. Aceasta presupune utilizarea resurselor regenerabile, în
special dacă ele sunt sărace, în ritmuri mai mici sau egale cu
viteza naturală de regenerare. Eficienţa cu care resursele
neregenerabile sunt utilizate, trebuie optimizate prin intermediul
progresului tehnologic. Deşeurile ar trebui generate în ritmuri mai
mici sau egale cu capacitatea de asimilare a mediului; de
asemenea, trebuie făcute eforturi pentru protejarea echităţii intra şi
între generaţii.
Implementarea dezvoltării durabile va necesita un cadru
social pluralist şi consultativ, care, între altele, să faciliteze
schimbul de informaţii între grupurile dominante şi, până de
curând, grupurile neglijate, în scopul identificării modalităţilor
materiale şi poluante mai puţin intensive pentru progresul
omenirii.

6. MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Filozofia care stă la baza dezvoltării durabile porneşte de la

ipoteza conform căreia calitatea mediului, precum şi serviciile
generale oferite de mediul natural sunt cu mult mai importante
decât s-a luat în calcul în trecut prin intermediul planificării şi a
managementului economic.
Scara globală a impactului de mediu se referă la acumularea
de deşeuri şi poluanţi care modifică sensibil climatul planetei, în
special cele legate de efectul de seră şi al subţierei stratului de
29
ozon care protejează planeta de consecinţele negative ale
radiaţiilor solare şi spectrul ultraviolet (fig.7). Este vorba, în
principal, de destrugerea ozonului atmosferic, cu apariţia găurilor
de ozon la poli.
Limitarea impactului la scară globală presupune prognoze de
lungă durată, bazate pe metodele de evaluare extrem de complexe
şi acţiuni cu perioadă lungă ori foarte lungă, şi anume:
 durata medie de staţionare în atmosferă a moleculelor de
CO2 până la absorbţia lor în ciclul biologic este de 2 – 4 ani;
 în prezent, creşterea concentraţiei de CO 2 are un ritm lent
cu rată de circa 0,4% pe an;
 pe baza măsurărilor şi a calclelor se deduce că în urma
exploziei demografice şi a industrializării în ultimii 150 ani a avut
loc o creştere medie a temperaturii de 0,5 – 0,6 °C, ceea ce a
contribuit la ridicarea nivelului oceanului planetar cu 10 cm;
 pe baza modelelor de calcul existente, încă destul de
imperfecte rezultă că se menţine creşterea consumului de energie
conform tendinţelor din trecut, concomitent cu mărirea populaţiei
globului de la 6 mlrd. locuitori la 9 – 10 mlrd. peste 50 ani, se
prognozează o creştere a temperaturii medii cu 2 – 5 °C; cifra este
doar prognozată, dar alarmantă;
 astfel de modificare a temperaturii la suprafaţa
pământului ar conduce la creşterea nivelului mării până la 1 m,
modificându-se geografia planetei prin acoperirea cu apă a
insulelor şi micşorarea suprafeţelor acoperite cu gheaţă
(kryosferei); s-ar modifica radical regimul pluviometric şi eolian,
fapt cu consecinţe greu prevezibile asupra distribuţiei termice între
ecuator şi poli, cu schimbări esenţiale în zonele cu vegetaţie şi
deşertice;
 dacă tendinţele prezentate s-ar menţine pe durata unui
secol, creşterea concentraţiei de CO2 ar putea atinge praguri
ireversibile modificând esenţial structura vieţii de pe Terra.
Prin conturarea profilului problemelor menţionate
dezvoltarea durabilă oferă o mai bună înţelegere a funcţiei
îndeplinite de mediul natural sau amenajat.

30
 6.1. Contribuţii ale mediului natural

1. Contribuţii directe la calitatea vieţii. Valenţele mediului

sunt multiple. Mediul poate fi apreciat sub forma unui peisaj, a
unui cadru de agrement pentru activităţi recreaţionale sau poate fi
substituit prin intermediul televiziunii, filmelor şi radioului.
2. Contribuţii indirecte la calitatea vieţii. Mediile deteriorate
contribuie la acumularea stresului şi la apariţia bolilor. Poluarea
aerului şi a apei afectează în mod direct sănătatea, care, la rândul
său, influenţează atât confortul populaţiei, cât şi capacitatea de
muncă a indivizilor, necesară pentru realizarea proceselor
economice.
3. Contribuţii directe la venitul real, adică la produsul intern
brut (PIB) real, prin intermediul unui sector de mediu. Investiţiile
efectuate pentru protejarea mediului şi furnizarea confortului
crează venit şi locuri de muncă. Deoarece investiţiile din domeniul
mediului sunt mai puţin productive (pentru PIB) decât investiţiile
pe care le înlocuiesc, creşterea economică este mai lentă în aceste
situaţii. În general, impactul investiţiilor din domeniul mediului
asupra PIB este mai scăzut în primii ani.
4. Contribuţii directe la activitatea economică prin obţinerea
de materii prime şi energie. Mediul natural furnizează materiile
prime şi energia sub forma petrolului, cărbunelui, gazului,
lemnului şi mineralelor. O resursă suplimentară o constituie
capacitatea mediului de a absorbi şi transforma deşeurile într-o
nouă resursă.

31
Fig.7. Schema raportului între subsistemul uman şi cel al
mediului înconjurător

32
 5. Contribuţii la susţinerea sistemelor suport ale vieţii. Deşi
anumite servicii ecologice sunt definite destul de bine, cum ar fi
rolul de protecţie al pădurilor pentru bazinele hidrografice, sau
capacitatea de purificare a apei a zonelor umede, ele sunt adesea
ignorate în analiza economică a mediului. Alte servicii mai ample,
care sunt mult mai greu de caracterizat în termeni economici, sunt
de importanţă fundamentală, deoarece fără acestea economiile nu
ar putea funcţiona în forma lor curentă. Ozonul stratosferic, de
exemplu, ajută la reglarea nivelului de radiaţii care ajung
pământul, în timp ce dioxidul de carbon natural ajută la reglarea
climei planetare. Oceanele participă la ciclul complex al
carbonului şi la ciclul hidrologic – esenţiale pentru viaţă, în timp
ce planctonul reprezintă o componentă importantă a lanţului trofic,
formând productivitatea mărilor.
Mediul natural are trei funcţii majore, care prezintă o
semnificaţie directă pentru felul în care este interpretată
dezvoltarea durabilă. Aceste funcţii sunt:
1. utilitatea directă pentru indivizi;
2. furnizarea de materii prime şi energie pentru procesele
economice;
3. asigurarea unor servicii pentru susţinerea vieţii.
Mediul natural tinde să fie bunuri publice. Acestea înseamnă
că, dacă sunt disponibile, ele pot fi furnizate tuturor grupurilor,
deoarece nici unul dintre acestea nu poate fi exclus de la benificii.
Dacă spre exemplu, calitatea aerului este îmbunătăţită datorită
unui anumit grup care a declanşat şi susţinut o campanie pentru un
mediu mai curat, de aceste îmbunătăţiri vor beneficia şi persoanele
care au fost indiferente la acestă problemă. Ele nu pot fi
împiedicate să profite de un aer mai curat. În acest fel, bunurile
publice sunt împărţite şi nici un grup nu poate fi exclus.
Pe de altă parte, multe valori ale mediului tind să fie mai
degrabă locale decât globale. Calitatea aerului variază şi, astfel,
cei bogaţi pot cumpăra o calitate mai bună a aerului, prin alegerea
corespunzătoare a locului în care trăiesc şi lucrează. Cei săraci nu
se pot muta în locuri plăcute, aflate departe de zonele industriale
care de multe ori sunt aglomerate, zgomotoase şi poluate.
33
 Nu există încă studii sistematice referitoare la influenţa pe
care o pot avea asupra mediului încălzirea pământului, epuizarea
stratului de ozon sau poluarea oceanelor. Prin natura sa, poluarea
globală nu este legată de bogăţie sau de persoane. Efectele sale
(funcţie de veniturile actuale) pot fi totuşi mai severe în ţările
sărace, în special în ţările aflate în zonele geografice amplasate la
cote joase, care ar putea fi afectate de inundaţii în cazul ridicării
apelor mării.
În ţările în curs de dezvoltare îmbunătăţirile din domeniul
mediului sunt concordante cu ţelul de a realiza echitatea în cadrul
generaţiilor, în special în economiile cele mai sărace, care depind
de agricultură. În aceste tipuri de economii, pe măsura ce sărăcia
se adânceşte, mediul natural este degradat pentru a obţine stocurile
de hrană imediată. Pe măsură ce mediul este afectat, perspectivele
pentru subzistenţa viitoare scad: degradarea mediului generează
mai multă sărăcie, accelerând acest cerc vicios.

6.2. Compensaţia de capital între generaţii

Compensaţia între generaţii poate fi facilitată prin

transferarea către generaţiile viitoare a unui capital K , care să nu
fie mai mic decât capitalul moştenit de generaţia actuală.
Economiştii tratează diferite tipuri de capital:
 capital manufacturat Km – maşinile, fabricile, clădirile,
drumurile etc;
 capital uman Ku – cunoştinţele sau calificarea;
 capital natural Kn – fertilitatea solului, pădurile,
capacitatea de asimilare a deşeurilor, petrolul, gazele
naturale, cărbunele, ciclurile biogeochimice sunt ezemple
de capital natural.
Stocul total de capital se determină cu relaţia

K = Km + Ku + Kn,
Dezvoltarea durabilă presupune conservarea rezervei totale
de capital, deoarece această idee este în acord cu eficienţa
economică şi justeţa între generaţii. Axarea pe stocul total de
34
capital implică faptul că substituirea poate avea loc între capitalul
natural şi cel manufacturat. Atât capitalul manufacturat, cât şi cel
natural ajută economiile să-şi revină din şocuri externe acute.
Probabilitatea că o ţară agricolă săracă să fie capabilă să se opună
şocurilor externe (ca, de pildă, variaţiile climatice, obligaţiile
internaţionale), creşte pe măsură ce stocul său de capital natural şi
manufacturat se măreşte. În societăţile cele mai sărace , cărora le
lipsesc banii lichizi şi valuta forte, sporirea capitalului natural este
singura cale către suportabilitate (rezistenţă la condiţiile externe,
supravieţuire).
Totuşi, comparaţia dintre elasticitatea proprie ţărilor
dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare de a se adapta unor
şocuri externe rămâne iluzorie. Tehnologiile utilizate în scopul
progresului economic se bazează pe resursele mondiale comune
umanităţii, în special pe atmosferă şi stratosferă pentru receptarea
poluanţilor gazoşi şi pe oceane pentru receptarea poluanţilor
lichizi şi solizi. Evidenţa impactului asupra acestor sisteme este
clară: influenţele includ distrugerea stratului de ozon, efectul de
seră, ploile acide şi o mare scădere a diversităţii biologice a
oceanelor.
Din punct de vedere biologic, omul are nevoie de un mediu
ecologic curat pentru a se dezvolta şi reproduce în mod normal, ca
şi orice altă specie de pe glob, ceea ce ar însemna ca populaţia
unui stat să prospere şi să lase urmaşi apţi de a menţine un spaţiu
ecologic curat.
Dezvoltarea durabilă solicită compensaţii pentru posibilităţile
pierdute ale generaţiilor viitoare, deoarece activităţile economice
actuale modifică nivelul sau structura biodiversităţii într-o manieră
care va afecta desfăşurarea serviciilor ecologice vitale viitoare şi
va îngusta opţiunile disponibile generaţiilor viitoare. Menţinerea
capitalului natural şi a serviciilor de mediu în timp presupune
utilizarea resurselor regenerabile, în special dacă ele sunt sărace,
în ritmuri mai mici sau egale cu viteza naturală de reglare.
Eficienţa cu care resursele neregenerabile sunt utilizate trebuie
optimizată prin intermediul progresului tehnologic. Deşeurile ar

35
trebui generate în ritmuri mai mici sau egale cu capacitatea de
asimilare a mediului.

6.3. Probleme prioritare de mediu şi sănătate

Problemele prioritare de mediu şi sănătate sunt următoarele:
- dereglările globale ale mediului înconjurător şi în par-
ticular degradarea stratului de ozon şi schimbările climatice;
- dezvoltarea urbană, planificarea şi reconstrucţia oraşelor în
scopul ocrotirii sănătăţii omului şi majorării bunăstării lui;
- asigurarea cu apă potabilă calitativă;
- gestionarea şi eliminarea eficientă a deşeurilor;
- menţinerea calităţii necesare a apelor recreaţionale;
- securitatea chimică şi microbiologică a produselor
alimentare;
- minimalizarea impactului asupra mediului şi sănătăţii
populaţiei a următoarelor proiecte de activităţi:
- a diferitelor variante ale dezvoltării energeticii;
- transportului şi în primul rând a celui auto;
- metodelor agrotehnice, inclusiv a aplicării îngrăşămintelor
şi a pesticidelor în agricultură;
- asigurarea calităţii aerului atmosferic, reducerea poluării
cu oxizii de fosfor şi azot, cu oxidanţi fotochimici şi substanţe
organice volatile;
- asigurarea calităţii aerului în încăperi, reducerea im-
pactului radonului, a fumatului pasiv, a substanţelor chimice;
- reducerea producerii şi utilizării substanţelor chimice
persistente şi cu un impact negativ;
- neutralizarea deşeurilor toxice, inclusiv prelucrarea,
transportarea şi eliminarea lor;
- securitatea biotehnologiei, inclusiv modificările genetice
ale organismelor;
- planificarea în cazurile situaţiilor excepţionale;
- promovarea tehnologiilor ecologic pure.

36
 7. DE LA ACŢIUNEA DE MEDIU CĂTRE
COMUNITĂŢI DURABILE

Durabilitatea reprezintă, ca semnificaţie fundamentală, acea

asigurare de bunuri şi servicii economice, sociale şi de mediu
adresată colectivităţii umane, făcută astfel încât să nu reducă în
timp cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor pe care sistemele
economice, sociale şi de mediu ale Terrei sunt capabile să le
furnizeze.

7.1. Responsabilităţi în soluţionarea problemelor de

mediu

În ultimii ani, în statele Europei Centrale şi de Est (ECE) au

apărut o serie de probleme de mediu cu impact grav asupra
regiunii, din punct de vedere al mediului, sănătăţii publice sau din
punct de vedere economic. Urmare a recentelor acte legislative,
autorităţile locale din majoritatea statelor ECE au căpătat
responsabilităţi noi în soluţionarea problemelor de mediu. Iată
care sunt responsabilităţile de mediu ale autorităţilor locale din
statele ECE, cum ar fi:
 managementul deşeurilor silide;
 controlul eliminării substanţelor periculoase pe teritoriul
respectivelor autorităţi;
 furnizarea apei potabile în condiţii adecvate;
 managementul apei uzate;
 protejarea şi întreţinerea spaţiilor verzi;
 planificarea şi controlul utilizării terenurilor;
 educarea publicului în ceea ce priveşte aspectele de mediu;
 controlul poluării aerului datorită emisiunilor generate de
mijloace de transport şi surse de încălzire centrală.
Descentralizarea reprezintă un aspect important al tranziţiei
spre democraţie. Accentul pus din ce în ce mai mult pe controlul la
nivel local al problemelor de mediu, recunoaşte faptul că
autorităţile locale şi cetăţenii înţeleg cel mai bine problemele,

37
aspectele şi nevoile la nivel local. Descentralizarea procesului de
luare a deciziei permite soluţionarea problemelor de mediu, astfel
încât acestea să răspundă nevoilor specifice ale comunităţii sau
regiunii respective.
Cetăţenii din comunităţile din lumea întreagă încep să-şi
schimbe modul în care gândesc şi acţionează atunci când este
vorba de viitorul lor. Aceşti cetăţeni sunt interesaţi să urmeze o
nouă direcţie de dezvoltare a comunităţii, prin care se vizează în
acelaşi timp protejarea mediului, îndepărtarea sărăciei şi a bolilor,
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi asigurarea unei economii puternice
şi dinamice. Conceptul de “dezvoltare durabilă” a apărut ca o
abordare a dezvoltării din mai multe puncte de vedere vizând
întărirea economiei locale şi respectarea limitelor mediului natural
de funcţionare şi suport în timp a activităţilor antropice.
Conform Consiliului Internaţional pentru Iniţiative Locale de
Mediu, dezvoltarea durabilă poate fi definită ca acea dezvoltare
care oferă servicii de mediu, sociale şi economice de bază tuturor
locuitorilor dintr-o comunitate, fără a pune în pericol viabilitatea
sistemelor naturale, construite sau sociale. Mii de comunităţi din
lumea întreagă implementează Agenda Locală –21, străduindu-se
să devină durabile. Comunităţile durabile pot fi definite ca acele
comunităţi care valorizează sănătatea ecosistemelor, utilizează
eficient resursele şi urmăresc activ întărirea economiei locale.
Aceste comunităţi au o viziune care este adoptată şi promovată
activ de toate sectoarele-cheie ale societăţii, inclusiv sectorul de
afaceri, grupuri defavorizate, activişti de mediu, asociaţii civice,
agenţii guvernamentale şi organizaţii religioase. Comunităţile
durabile pun accent pe protecţia mediului, participare largă,
concretă a cetăţenilor şi autonomie economică.
O comunitate durabilă utilizează resursele proprii pentru a
răspunde cerinţelor prezente, astfel încât resursele adecvate să fie
disponibile şi pentru generaţiile viitoare. Ea urmăreşte
îmbunătăţirea sănătăţii publice şi o mai bună calitate a vieţii
pentru toţi locuitorii, prin limitarea deşeurilor, prevenirea poluării,
maximizarea conservării resurselor neregenerabile şi promovarea

38
eficienţei resurselor regenerabile, precum şi dezvoltarea resurselor
locale, în vederea revitalizării econmiei locale.
Un punct de pornire excelent în dezvoltarea unei comunităţi
durabile sunt Programele Locale de Acţiune pentru Mediu
(PLAM) care oferă garanţia faptului că respectiva comunitate a
abordat şi examinat adecvat principalele aspecte de mediu care
afectează în mod nefavorabil atât sănătatea umană, cât şi sănătatea
ecosistemului.
PLAM-urile pun accent pe diminuarea poluării mediului şi de
formare a deşeurilor, utilizarea eficientă a resurselor naturale,
promovarea prevenirii poluării şi asigurarea de resurse durabile pe
termen lung.
PLAM-urile accentuează de asemenea importanţa respectării
cerinţelor economice prezente, ţinând cont de necesitatea
respectării limitelor mediului natural de funcţionare şi supot în
timp al activităţilor antropice.
Conceptul de “comunităţi durabile” evoluează şi se
transformă în continuu. Nu există o “cale sigură” către
durabilitate, comunităţile din lumea întreagă încercând în
continuare să definească “durabilitatea” şi ceea ce aceasta
înseamnă în contextul dezvoltării lor viitoare. Aceste comunităţi
explorează constant abordări inovante care să satisfacă nevoile
umane în limitele lumii naturale.

7.2. Elementele unei comunităţi durabile

Elementele unei comunităţi durabile sunt următoarele:

1. Integritatea ecologică:
 satisfacerea nevoilor de bază ale populaţiei: aer şi ape
curate şi alimentaţie hrănitoare şi necontaminată;
 protejarea şi întărirea ecosistemelor locale şi regionale şi a
diversităţii biologice;
 conservarea apei, solului, energiei şi a resurselor
regenerabile, inclusiv reducerea, recuperarea, reutilizarea şi
reciclarea deşeurilor la maximum posibil;

39
  aplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor
adecvate pentru minimizarea emisiilor de poluanţi;
 utilizarea resurselor regenerabile nu mai rapid decât rata
lor de reânnoire.
2. Securitatea economică:
 baza economică variată şi financiar viabilă;
 reinvestiţia resurselor în economia locală;
 maximizarea proprietăţii locale a afacerilor;
 oportunităţi de angajare pentru toţi cetăţenii;
 oferirea de instruire în muncă şi educaţie, pentru a sprijini
forţa de muncă să se conformeze nevoile viitoare.
3. Împuternici şi responsabilităţi:
 posibilităţile egale pentru toţi indivizii de a participa şi
influienţa deciziile care le afectează vieţile;
 acces adecvat la informaţia publică;
 un sector non-guvernamental viabil;
 atmosferă de respect şi toleranţă faţă de puncte de vedere
alternative, credinţe şi valori variate;
 încurajarea indivizilor indiferent de vârstă, sex, etnie,
religie şi abilitate fizică în preluarea responsabilităţilor pe baza
unei viziuni comune;
 stabilitate politică;
 susţinerea durabilităţii altor comunităţi.
4. Bunăstare socială:
 aprovizionare sigură cu alimente, care să optimizeze
producţia locală;
 servicii de sănătate adecvate, locuinţe sigure şi salubre,
calitate înaltă a educaţiei pentru toţi membrii comunităţii;
 menţinerea unui spaţiu fără pericolul crimei şi al
agresiunii;
 sprijinirea unui spirit comunitar care crează simţul
apartenenţei, al locului şi al valorii personale;
 stimularea exprimării creative prin intermediul artelor;
 protejarea şi extinderea spaţiilor publice şi a resurselor
istorice;
40
  un mediu de lucru sănătos ;
 adaptibilitate la condiţii şi circumstanţe în schimbare.

8. DEZVOLTAREA DURABILĂ A SECTORULUI

ENERGETIC

Securitatea energetică rămâne o probleme vitală, dintre cele

mai dificile pentru Republica Moldova. Dezvoltarea întregii
economii naţionale a Republicii Moldova, modul de restructurare
al ei foarte mult depinde de caracterul rezolvării problemelor
energetice. 95 – 98% din energie se obţine pe baza combustibililor
importaţi. Anual, Republica Moldova are nevoie de 4 mln tone de
cărbuni, 5 mln. tone de combustibil lichid şi 4,5 mlrd m 3 de gaze
naturale, pentru procurarea cărora sunt necesare cheltuieli în sumă
de 493 – 526 mln. $. Cea mai insemnată parte de combustibil este
importată din Federaţia Rusă (petrol, gaze, cărbune) şi Ucraina
(cărbune).
Circa 60 % din venituri se duc pentru acoperirea cheltuielilor
de energie şi carburanţi furnizaţi din Federaţia Rusă. Întrucât
Republica Moldova nu e în stare să se achite cu gazele importate,
Rusia a creat în acest domeniu o întreprindere mixtă „Gazprom”-
ul. Deţinând mai mult de jumătat din acţiuni, „Gazprom”-ul are
dreptul la decizii în cazurile când Republica Moldova nu se achită
pentru gaze.
Gazificarea Republicii Moldova cu combustibil din Rusia în
condiţiile de astăzi este o capcană din care republica noastră nu va
putea scăpa curând. O atare rezolvare a problemei combustibilului
are un aspect dubios.
Problema energetică în Republica Moldova ar putea fi
rezolvată preluând cunoscutele practici ale mai multor state din
lume. Având în vedere că consumul de combustibil la o unitate de
producţie în republică este de 3 – 5 ori mai mare decât în Statele
Europei Occidentale, e necesară elaborarea unui program naţional
strategic complex de dezvoltare a energeticii. Acest program ar
trebui să includă o restructurare generală a economiei naţionale,
41
orientată spre producţii necostisitoare de combustibili şi energie.
Totodată, este foarte important de a se dezice de importul de surse
energie de la un singur furnizor, apelând la sursele mai multor
state. Ar fi foarte binevenită investirea mijloacelor în montarea şi
punerea în funcţiune a generatoarelor de la Centrala atomo-
electrică de la Cernavoda, ce va da posibilitatea asigurării cu
energie electrică în sudul republicii. Ar fi salutabil şi importul
petrolului din alte ţări (Iran, Azerbaidjan şi alte ţări). În acest scop
s-ar putea folosi conducta de petrol Baku-Batumi. Aceste state se
află mult mai aproape de Republica Moldova decât nordul regiunii
Tiumen.
Identificarea problemelor sectorului enegetic în contextul
concepţiei dezvoltării durabile schimbă substanţial abordarea
priorităţilor. Problema esenţială a consumatorului este
imposibilitatea de a-şi satisface cerinţele de energie în deplină
măsură şi la un nivel de fiabilitate. O problemă stringentă a
sectorului energetic este lipsa disciplinei plăţilor. Altă problemă,
care atinge şi interesele generaţiilor următoare, ţine de rezerva
resurselor. Astfel, creşterea eficienţei energetice a devenit pentru
Republica Moldova o problemă vitală. Măsurile întreprinse în
această direcţie până în prezent au dat rezultate neglijabile. Sursele
regenerabile de energie se utilizează prea puţin. Identificarea
soluţiilor în acest domeniu ar contribui nu numai la reducerea
costurilor produselor autohtone, ci şi la diminuarea emisiilor
nocive în mediul înconjurător.

8.1. Criterii tipice de dezvoltare durabilă a sectorului

energetic

Cu referire la energie, durabilitatea acestui domeniu poate fi

definită ca: modelul de producere şi consum al energiei care
amplifică contribuţia producţiei de energie la obţinerea
beneficiilor economice şi sociale pentru generaţiile prezente şi
viitoare, fără a deteriora procesele naturale de bază.
Nu sunt prevăzute intervenţii majore ale omului asupra
mediului înconjurător, care să ducă la schimbăriale climatului
42
global, ale ciclului carbonului, la despădurirea zonelor tropicale, la
acumularea metalelor grele sau toxice în mediu sau a produşilor
organici halogenaţi nebiodegerabili, la perturbarea biodiversităţii
(fig.8 şi 9).
Din inventarierea acestor restricţii, care conturează calea spre
dezvoltarea durabilă, se poate observa că energetica are impact
asupra mediului înconjurător la nivel global (schimbările
climatice, deteriorarea stratului de ozon), zonal (poluarea
transfrontieră cu SOx şi NOx, poluarea apelor de frontieră,
gestiunea materialelor radioactive) şi local (deteriorarea calităţii
factorilor de mediu, în special a solului, riscul energiei nucleare,
epuiezarea resurselor fosile bazate pe carbon, perturbarea
ecosistemelor naturale în zona hidrocentralelor etc.
Dacă impactul energeticii asupra mediului înconjurător poate
fi urmărit pe trei niveluri (global, regional şi local), criteriile tipice
cu care se operează în analiza durabilităţii sunt unice, şi anume:
 protecţia biosferei;
 eficienţa capitalului uman şi natural;
 echitate.
Protecţia biosferei faţă de activitatea industriei de energie este
un criteriu fundamental pentru o dezvoltare durabilă. Criteriul se
referă la stabilizarea biosferei faţă de emisiile ce provoacă efectul
de seră şi deteriorarea stratului de ozon, menţinerea capacităţii de
producţie a resurselor naturale (păduri, solul agricol, lacuri) şi
menţinerea calităţii aerului, apei şi solului în limitele acceptabile.
Eficienţa capitalului uman şi natural prevede ca
randamentele de transformare a resurselor să fie definitorii pentru
a satisface cerinţele societăţii. Trebuie aleasă, în mod evident,
tehnologia corespunzătoare randamentului care minimizează
impactul activităţilor energeticii faţă de mediul înconjurător.
Impactul poate fi apreciat prin cantitatea de deşeuri evacuate în
mediu. Cu alte cuvinte, obţinerea vectorilor energetici necesari
activităţii industriale este pusă în legătură cu degajarea de mari
cantităţi de deşeuri în mediu înconjurător.
Echitatea are mai multe semnificaţii, şi anume:

43
  distribuţia egală a cheltuielilor legate de protecţia
mediului înconjurător între segmentele diferite ale populaţiei sau
între ţări diferite, existenţa săracilor şi a bogaţilor, în acelaşi
spaţiu economic, complică respectarea criteriului, sărăcia
accelerând degradarea mediului înconjurător;
 la nivel global, criteriul echităţii presupune că ţările
dezvoltate , care au ponderea cea mai ridicată în totalul
fenomenului de poluare, să suporte cea mai mare parte a costului
protecţiei mediului;
 echitatea între generaţii: calitatea factorilor de mediu,
gestiunea resurselor neregenerabile, acumularea deşeurilor (în
special, a celor radioactive) etc. privesc, în egală măsură, atât
generaţiile prezente, cât şi cele viitoare;
 egalitate între ţări de a recurge în realizarea proceselor
industriale la tehnologii curate, la resurse regenerabile de
producere a energiei; transferul de tehnologii devine, astfel, o
condiţie a dezvoltării durabile.

8.2. Evoluţia sectorului energetic şi poluarea mediului

Dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţei şi tehnicii a contribuit la o

creştere rapidă a energiei utilizate. Consumul de energie practic se
dublează fiecare 10 ani. Anual se extrag din pământ miliarde de
tone de cărbune, petrol, gaze naturale. Nivelul de dezvoltare
tehnică a ţării şi productivitatea totalmente depinde de energetică,
însă resursele de gaz natural şi de petrol în multe ţări deacuma s-
au epuizat. Faptul acesta pune în faţa omenirii problema căutării
de surse energetice de alternativă. Printre acestea pot fi menţionate
energia geotermală, energia solară, energia eoliană şi cea a
valurilor maritime, pecum şi energia termonucleară.
Aceasta, de la urmă, însă nu trebuie să fie utilizată în scopuri
termice şi de producere a energiei electrice.

44
 Fig.8. Schema de principiu a balanţei energetice: 1 – centrale
nucelareelectrice; 2 – uzine de gaz; 3 – instalaţii de cocsificare;
4 – rafinării; 5 – centrale hidroeletrice; 6 – centrale termoeletrice;
7 – centrale Diesel şi cu turbine de gaz; 8 – instalaţii şi aparate de iluminat;
9 – electromotoare; 10 – cuptoare de carbit, instalaţi de eletroliză;
11 – instalaţii şi aparate pentru încălzit şi ventilaţie, producerea apei
calde şi a aborului, uscătorii şi altele
45
Fig.9. Schema legăturilor dintre principalele componente ale
sectorului energetic şi problematica asociată acestora

46
 Până nu demult combustibilul principal folosit în
termoenergetică era cărbunele, însă el foarte mult polua mediul
ambiant. Ultimii ani s-a trecut la gazul natural ca sursă de energie,
dar înainte de a fi folosit ca combustibil gazul natural este supus
prelucrării termice (pirolizei). Ca rezultat se obţine etilenă,
acetilenă, hidrogen şi alte produse de descompunere. Etilena şi
acetilena servesc drept materie primă pentru industria chimică,
hidrogenul – pentru industria petrochimică şi ca combustibil
ecologic curat pentru corăbii, autovehicole, locomotive, precum şi
ca combustibil pentru încălzirea caselor, deoarece H2 nu poluiază
atmosfera. Hidrogenul la momontul dat este cea mai curată sursă
de energie obţinută prin electroliza apei.
În prezent în Republica Moldova se încearcă elaborarea unei
strategii de evoluţie a sectorului energiei la nivel naţional care să
fie convergentă cu cele trei criterii sus menţionate. Astfel, la
Institutul de matematică, Institutul de fizică teoretică şi fizică
aplicată au fost elaborate un şir de modele matematice pentru
procesul de creştere economică ce presupune şi asigurarea
resurselor energetice corespunzătoare.
Criza energetică din anii 70-80 ai secolului trecut, care a
afectat esenţial economia statelor occidentale, a pus omenirea în
faţa unei probleme de dimensiuni globale. Din an în an ea devine
tot mai actuală. În momentul când sursele de combustibil sunt
limitate, iar preţul lor creşte, multe ţări, inclusiv Moldova, care nu
au rezerve proprii de energie sunt nevoite să se confrunte cu crize
economice adânci şi cu răspândirea sărăciei. A doua parte a
problemei, nu mai puţin importantă, constă în faptul că creşterea
consumului de energie, inevitabilă în procesul dezvoltării
societăţii, măreşte volumul degajărilor de substanţe nocive în
atmosferă. Ele provoacă “ploile acide”, generează „efectul de
seră”, distrug “pătura de ozon” a planetei, măreşte concentraţia de
substanţe nocive în atmosferă, apă, sol.

47
 8.3. Principii în politica energeticii durabile

Specialiştii consideră că politica energetică trebuie să se

conducă de câteva principii importante:
 economisirea energiei ca cea mai reuşită cale de utilizare
raţională a combustibilului;
 utilizarea resurselor renovabile de energie;
 producerea energiei prin utilizarea optimală a
combustibilului energetic;
 dotarea tuturor instalaţiilor de producere a energiei cu
captoare ale emisiilor de gaze toxice, pulberi şi altele.
Resursele energetice sunt, în general, foarte contaminante. La
arderea combustibililor fosili şi a derivatelor lor se obţin produse
de ardere, care conţin cenuşă şi alte substanţe contaminante, ca
bioxidul de sulf, monoxidul şi bioxidul de carbon, oxizii de azot,
anhidrida sulfurică, metale grele şi radioactive etc., care se
dispersează la distanţe foarte mari. Multe dintre ele contribuie la
dezvoltarea fenomenului încălzirii planetei cu consecinţe negative
pentru o mare parte a regiunilor lumii.

8.4. Surse renovabile de energie

Sursele renovabile de energie (eoliană, solară, hidraulică, sau

geotermală) sunt, practic, inepuiezabile şi nu contaminează mediul
ambiant, dar exploatarea lor pe scară largă este economic
nerentabilă în zilele noastre. Totuşi, odată cu dezvoltarea
tehnologiilor producătoare de materiale, utilaje şi sisteme, va veni
o zi când aplicarea pe scară largă a acestor surse de energie va
deveni o realitate. Perfecţionarea acestor surse de energie este
susţinută de toate guvernele ţărilor din lume prin finanţarea
programelor de cercetare şi creare a tehnologiilor de utilizare.
Deoarece Republica Moldova nu dispune de zăcăminte
proprii de combustibili fosili, cu excepţia cantităţilor
nesimnificative de gaz, petrol, şi lignit în zona de sud a republicii,
ea totalmente depinde de resursele de energie din exterior.
Hidrocentralele de la Dubăsari şi Costeşti produc nu mai mult de
48
un procent din consumul de electricitate al ţării. Situaţia energetică
este complicată de faptul că Moldova nu are ieşire la mare, iar
construirea terminalului petrolier de la Giurgiuleşti de pe Dunăre
este stopată.
În prezent una dintre cele mai importante surse de consum
energetic este gazul natural care se foloseşte pentru aprovizionarea
consumatorilor individuali din oraşe şi sate, a centralelor termice
şi electrice în scopul producerii căldurii şi energiei electrice.
Consumul total de gaz natural constituie circa 3 mlrd. m 3 pe an,
dar din cauza neachitării la timp a livrărilor curente şi datoriile
mai vechi concernul “Gazprom” treptat reduce cantitatea de gaz
pompat în Moldova.
Combustibilul fosil va continua şă joace rolul cel mai
important ca sursă de energie. Rezervele mondiale de cărbune
sunt evaluate în prezent la 30 mlrd. tone. Dacă consumul de
cărbune se va menţine la nivelul actual, aceste rezerve vor
satisface necesităţile de energie ale societăţii umane timp de 200
ani. Imense sunt şi rezervele de gaz, cele mai mari zăcăminte fiind
situate în Federaţia Rusă. Zăcămintele petroliere sunt exploatate la
gradul cel mai înalt, dar rezervele reale nu provoacă nelinişte doar
pentru următorii 40-50 ani. Sumar, cărbunele, ţiţeiul şi gazul
constituie 84 % din consumul mondial de energie primă.
Din punct de vedere ecologic combustibilii se situiază în felul
următor:
 cărbunele produce cele mai multe deşeuri, multe dintre
ele sunt toxice;
 la mijloc se află derivaţii ţiţeiului (păcura, motorina,
benzina);
 cel mai curat combustibil este gazul care la ardere degajă
bioxid de carbon şi apă, cantitatea de gaze ofensive fiind
minimală.
Energia nucleară constituie 6 % din producerea mondială de
energie. La prima vedere ea este cea mai curată şi relativ ieftină,
iar rezervele de combustibil su nt nelimitate. Însă cum arată
practica din ultimile decenii, cele mai periculoase pentru omenire
sunt anume staţiile nuclearoelectrice. Impactul catastrofei de la
49
Cernobâl, a numeroaselor avarii de la alte staţii de acest gen
asupra naturii şi societăţii umane sunt atât de negative, încât
specialiştii recomandă refuzul de a utiliza energia nucleară pentru
producerea electricităţii şi căldurii. “Verzii” din Europa au
elaborat chiar un plan de închidere treptată a tuturor staţiilor
nuclearoelectrice până în anii 2020-2025.
Cea mai bună perspectivă din punct de vedere ecologic o are
creşterea utilizării energiei renovabile, consumul căreia nu aduce
la o posibilă epuiezare a resurselor, ce generează această energie.
Din categoria surselor renovabile de energie mai eficiente sunt:
solară, eoliană, hidraulică, geotermică, biomasa, fluxul şi refluxul,
valurile mării. Aceste energii sunt pure, inepuiezabile, dar
utilizarea lor în masă este dificilă, deoarece randamentul lor la
moment este scăzut. În plus, ele necesită investiţii enorme pentru o
unitate de energie obţinută. Oricum, aportul energiei renovabile în
bilanţul energetic mondial este de 2,5 procente şi tinde la 4,5
procente în cei mai apropiaţi ani.

8.5. Situaţia din sectorul energetic al Republicii Moldova

În Moldova există tradiţii seculare de utilizare a energiei

vântului. În anii 20-30 ai secolului trecut fiecare sat avea mori de
vânt ce permitea producerea pe loc a făinii şi a nutreţurilor.
Construirea staţiilor electrice eolice ar putea fi o alternativă în
cazul unor cătune îndepărtate, întreprinderi mici situate izolat de
localităţi.
Energia viitorului apropiat este biomasa. Deşeurile forestiere
şi agricole de tip lemnos deseori sunt unica sursă de energie pentru
o parte a populaţiei de la sate. Plantarea unor specii de arbori cu
creşterea rapidă a masei biologice (plop, sălcie etc.) special pentru
utilizarea lor ca lemn de foc este o cale reală de satisfacere a
necesităţilor în combustibil.
Masa organică mărunţită se întrebuienţează pentru obţinerea
gazului biologic prin metoda compostării. Gunoiul de grajd,
frunzele căzute, reziduurile menajere şi altele se depozitează în
gropi sau recipienţi de diferite dimensiuni. Masa organică se
50
supune fermentării, eliminându-se gazul metan (CH 4 ) care se
utilizează în calitate de combustibil ecologic pur, iar compostul
este folosit ca îngrăşământ organic. Există tehnologii de obţinere
din masă biologică a alcoolului etilic care în amestec cu benzina
serveşte drept carburant pentru automobile. În Republica Moldova
s-au efectuat experemente, obţinându-se rezultate promiţătoare
privind utilizarea uleiului de rapiţă în calitate de substituient al
păcurii.
Economisirea pe toate căile a energiei este sarcina numărul
unu a tuturor ramurilor economiei naţionale. Diminuarea
consumului energetic va reduce cheltuielile directe şi indirecte ale
întreprinderilor şi cetăţenilor, fapt extrem de important în perioada
de criză economică şi sărăcie adâncă.
Întrucât deşeurile solide poartă în sine valoarea energetică
esenţială, o cale sigură de reducere a consumului de combustibil
este reintroducerea reziduurilor în procesul de producere. Astăzi,
în Moldova, sunt reciclate doar 15-20 la sută din deşeurile
menajere, pe când în multe ţări din Europa şi America se obţine
refolosirea a 80-90 procente de reziduuri.
Cota parte a energiei în structura costului produselor gata este
extrem de mare, de aceea orice creştere a preţurilor la carburanţi,
energie electrică etc. conduce la ridicarea preţurilor la mărfuri şi
servicii, fac ca acestea să fie mai puţin accesibile pentru populaţie
şi necompetitive pe piaţa străină. Iată de ce utilizarea raţională,
economisirea resurselor energetice trebuie să fie permanent în
centrul atenţiei întregii populaţii şi a factorilor de decizie.
Pe parcursul perioadei 2000-2020 consumul de resurse
energetice primare şi de electricitate vor spori aproximativ de 2
ori, în timp ce creşterea PIB se prognozează a fi de 4 ori.
Aceste performanţe pot fi atinse doar în cazul realizării unor
anume obiective şi acţiuni concrete.
Obiective:
 fiabilizarea (creşterea gradului de siguranţă) funcţonării
sistemului energetic;
 eficientizarea consumului în scopul conservării energiei;

51
  utilizarea maximă a surselor alternative; stimularea
tranziţiei către un sistem energetic descentralizat, bazat pe
tehnologii moderne de utilizare a resurselor regenerabile.
Acţiuni:
 perfecţionarea legislaţiei, mecanismelor instituţionale care
să promoveze principiile economiei de piaţă în industria
energetică (demonopolizare, privatizare, descentralizare,
capital privat, transparenţă) alinierea la normele europene
în protecţia mediului şi formarea capitalului uman;
 eficientizarea energetică a producţiei, transportului,
distribuţiei şi furnizării energiei, reducerea costurilor,
diversificarea surselor energetice, modernizarea
tehnologiilor, minimizarea poluării mediului ş.a.;
 creşterea eficienţei energetice la consumatori: lansarea
unui set larg de acţiuni comune pentru toate activităţile şi
formele de conservare a energiei; instituirea unor
intrumente economice (fiscale) adecvate;
 susţinerea cercetărilor şi informării privind tehnologiile
utilizării resurselor energetice regerabile;
 lansarea unor programe speciale de educaţie şi instruire a
consumatorilor în vederea conservării energiei la toate
nivelurile.

8.6. Principalele măsuri privind conservarea energiei

Principalele măsuri de conservare a energiei sunt

următoarele:
- asigurarea unei integrări eficiente a problemelor eficienţei
energetice în domeniul energeticii, protecţiei mediului
înconjurător şi a dezvoltării social-economice;
- extinderea conştientizării publicului larg în domeniul
utilizării eficiente a energiei;
- aplicarea în practică a tehnologiilor economicoase şi
ecologic eficiente, precum şi a schemelor energetice complexe;
- de a contribui la dezvoltarea pieţei energetice şi realizarea

52
reformelor preţurilor pentru asigurarea minimalizării
disproporţiilor în aceste preţuri;
- de a elabora stimulente pentru utilizarea eficientă a energiei
care reflectă costurile ecologice a producerii şi consumului de
energie prin intermediul următoarelor măsuri:
a) încetarea până în anul 2005 a tuturor subvenţiilor preţurilor
energetice, care au un impact negativ asupra mediului;
b) stimularea cooperării internaţionale în scopul creării
mecanismelor de supraveghere asupra utilizării eficiente a
energiei;
c) integrarea factorilor ecologici externi în preţurile la
energie;
- de a contribui la promovarea tehnologiilor energetice
eficiente, ecologic pure prin intermediul deschiderii pieţelor
internaţionale efectuând:
a) dezvoltarea, realizarea şi monitorizarea până în anul 2005
a standardelor benevole sau obligaţiuni ale eficienţei
energetice a încăperilor, ale echipamentelor casnice şi ale
echipamentului standardizat;
b) elaborarea strategiei comune a energiei termice şi
energetice şi a schemelor de termoficare şi răcire în
complex cu folosirea surselor netradiţionale de producere a
energiei;
c) crearea la nivel internaţional a unui centru de coordonare
pentru oferirea asistenţei în acest domeniu;
- de a contribui la atragerea investiţiilor în eficienţa
energetică din partea IFI, donatorilor şi a investitorilor privaţi;
- de a stimula dezvoltarea sectorului serviciilor din domeniul
eficienţei energetice;
- de a contribui la schimbul de experienţă şi de informaţie în
domeniu;
- de a consolida colaborarea internaţională pentru efectuarea
monitoringului realizării politicii eficienţei energetice.

53
 9. DEZVOLTAREA DURABILĂ A AGRICULTURII –
PRIORITATE STRINGENTĂ PENTRU ECONOMIA
REPUBLICII MOLDOVA

Republica Moldova este situată într-o zonă geografică cu

condiţii climaterice extrem de favorabile pentru agricultură cu
soluri foarte fertile, combinaţia cărora reprezintă o oportunitate
enormă pentru sectorul agricol al economiei naţionale şi care
permite obţinerea unei recolte bogate de o înaltă calitate fără
necesitatea aplicării intensive a diferitor chimicale şi îngrăşăminte
neorganice.
Moldova are într-adevăr o tradiţie îndelungată şi plină de
succes în creşterea şi prelucrarea produselor agroalimentare. În
acelaşi timp densitatea populaţiei şi intensitatea activităţilor
agricole cer introducerea unei strategii eficace, complexe şi de
lungă durată a dezvoltării de susţinere a acestui sector economic.
O asemenea strategie trebuie să fie bazată pe evaluări potrivite ale
cerinţelor respective curente şi viitoare de ordin economic, social
şi al mediului înconjurător.
Evaluarea eficienţii economice a agriculturii rezultă din
importanţa acestui sector în ansamblul economiei naţionale a
Republicii Moldova, constituind cca 25-30 % din PIB; 54 % din
populaţie locuieşte şi activează în mediul rural; 42 % din forţa de
muncă a ţării este ocupată în agricultură. O persoană în vârstă
activă de muncă din agricultură hrăneşte în medie 2,5 persoane din
mediu urban. În SUA un fermier hrăneşte 96 persoane. În Europa
occidentală la un agricultor revin în medie 15 persoane non-
agricole.
Agricultura Republicii Moldova este în stadiu de reformare şi
restructurare care necesită costuri sociale şi economice foarte
mari. Din experienţa istorică a altor ţări se ştie că efectele socio-
economice ale reformelor, cu atât mai mult ale celor din
agricultură, nu sunt, şi nu pot fi, imediate. Maturizarea noilor
tipuri de gospodării (private), modernizarea, inclusiv ecologizarea
şi eficientizarea exploatărilor agricole vor necesita o perioadă de
timp, care va dura în funcţie de dezvoltarea pieţei funciare, de
54
evoluţia mentală şi comportamentală, de profesionalizarea
tehnologică şi managerială a producătorilor.
În agricultură prioritate vor avea subramurile devenite
tradiţionale – pomicultura, viticultura, legumicultura şi cultivarea
plantelor tehnice (a sfeclei de zahăr, a florii-soarelui şi tutunului).
Caracterul dezvoltării sectorului zootehnic trebuie să fie
dictat, în primul rând, de satisfacerea necesităţilor populaţiei
republicii, reducând volumul exportuşui din cauza deficitului de
păşuni şi nutreţuri. Este necesară o dezvoltare mai accentuată a
apiculturii, precum şi a pisciculturii.
Cultivarea plantelor cerealiere (porumbului, grâului,
sorgului), cartofului, bostănoaselor trebuie orientată spre
asigurarea deplină a pieţei interene. Pe baza materiei prime
agricole locale, prioritate are dezvoltarea industriei alimentare
într-un mod mai diversificată, punănd accentul pe calitatea şi
originalitate, fapt ce ar trezi interesul consumatorilor pentru piaţa
externă.

9.1. Restructurarea suprafeţelor însemânţate în condiţiile

de trecere la agricultura ecologică

Sporirea eficienţei gospodăririi în agricultură şi ameliorarea

situaţiei ecologice existente pot fi efectuate prin intermediul
restructurării suprafeţelor cultivate şi prin aplicarea cât mai pe larg
a metodelor biologice de ocrotire a solurilor, apelor, lărgirea
spectrului de culturi agricole. În acest scop se propune stabilirea
unui echilibru optim între elementele agroecosistemului, mărind
considerabil suprafeţele terenurilor naturale (păduri, păşuni, ce ar
ocupa 27-30 % din teritoriu), precum şi prin restructurarea
suprafeţelor ocupate cu diferite culturi. Astfel se prevede:
1) reducerea suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr cu
15-17 %;
2) reducerea terenurilot cultivate cu floarea soarelui cu
18-20 %;
3) reducerea suprafeţelor cultivate cu tutun cu 50-60 %;

55
 4) mărirea suprafeţei cultivate cu porumb în limitele a
450-500 mii ha;
5) lărgirea semănăturilor de orz de toamnă până la
100-120 mii ha;
6) introducerea în zonele de centru şi de sud a noii culturi
furajere –triticale;
7) mărirea suprafeţelor cultivate cu legumenoase pentru
boabe (mazăre, fasole, soie) până la 120-130 mii ha.
În scopul sporirii acumulării în sol a azotului biologic şi a
îmbunătăţirii bilanţului de humus, se recomandă de a rezerva
200-300 mii ha pentru lucernă şi sparcetă. La un ciclu de cultură
(3-4 ani) lucerna asigură acumularea în sol a 300-400 kg de azot la
hectar, ceea ce echivalează cu 70-80 t gunoi de grajd.
În SUA fiecare dolar cheltuit pentru producerea de soia,
aduce 10 dolari venit global. În condiţiile deficitului de albumine
de origine animală, un avantaj deosebit ar avea producerea
extractului de soia – a laptelui de soia. Acest produs este foarte
folositor persoanelor care suferă de diabet şi de boli alergice,
precum şi pentru oamenii cu vârstă înaintată. Ţinând seama de
importanţa acestei culturi, este necesar de a restabili suprafeţele
care au existat, folosindu-se atât pentru nutreţ, cât şi pentru
fabricarea produselor alimentare.
O atenţie sporită ar trebui acordată unei astfel de culturi
valoroase, cum este cânepa, care ar da posibilitatea să se
micşoreze importul bumbacului şi firelor din bumbac.
Nu poate fi îndreptăţit faptul neglijării unor culturi cum sunt
cartofii, pepenii verzi şi galbeni, care în cantităţi mari se importă
din Ucraina şi alte state ale CSI, din Grecia, Turcia. O bună
perspectivă are cultivarea unui număr mare de plante aromatice şi
medicinale.

9.2. Principiile agriculturii ecologice (organice)

Principalul scop ce ţine de perspectivă constă în prelucrarea

materiei prime pe loc în republică, precum şi mărirea
considerabilă a capacităţilor de producţie a întreprinderilor
56
existente (fabricii “Eurofarmaco”, fabricii de produse cosmetice
“Viorica” ş.a.)
Importante posibilităţi în completarea “farmaciilor verzi” cu
medicamente naturale au şi gospodăriile silvice. De exemplu,
silvicultorii Gospodăriei Silvice “Teleneşti” culeg şi prelucrează
anual câteva zeci de tone de plante (uscate), fără a aduce daună
naturii. Se culege talpa gâştei, gălbenele, măceş, urzică, podbal
etc. Numai măceş de caliate bună se culege circa 20 tone pe an.
Necesită o mai mare susţinere şi dezvoltarea agriculturii în
sere (creşterea legumelor, florilor, ciupercilor etc.). Din cauza
scumpirii combustibilului această subramură a agriculturii se află
în declin. De exemplu, florile Asociaţiei Agricole de Producţie
“Victoria” din Chişinău aproape în întregime sunt înlocuite cu
trandafirii din Ecuador, garoafele din Olanda, calele din Germania.
Rezerve foarte mari în eficientizarea sectorului fitotehnic în
Republica Moldova există şi în restructurarea pomiculturii. O
cultură care merită atenţie deosebită este cea a nucului, cultură
care în prezent are o pondere nesemnificativă, deşi în trecut ocupa
un loc mai însemnat.
Încă la începutul sec. XX din republică erau exportate anual
în Rusia de la 6 până la 10 mii tone de nuci uscate. În perioada
anilor 1920-1940 producţia anuală de nuc atingea 50 mii tone.
Luând în considerare valoarea energetică a miezului de nucă,
care este mult superioară unor produse alimentare de bază (pâine,
cartof, lapte), a cantităţii mari de vitamina C care se conţine în
coaja verde a nucilor şi frunzele proaspete, a perspectivei de a
folosi pe scară cu mult mai largă miezul de nucă în industria
alimentară în republică şi posibilităţile mari de a exporta acest
produs pe piaţa externă (deficitul acestei producţii pe piaţa
europeană în prezent constituie peste 85 mii tone), importanţa
inegalabilă a acestui arbore în fixarea alunecărilor de teren pe
pante, este necesar de a mări suprafeţele ocupate de această plantă
până la 30-60 mii ha. Producţia de miez de nucă obţinută pe un
hectar de plantaţii şi exportată în alte state poate aduce un venit
de 8-10 ori mai mare decât producţia de grâu obţinută pe aceeaşi
suprafaţă
57
 În agricultură este necesară o reconsiderare a aplicării
metodelor intensive de producţie – de chimizare şi irigare. Este
necesară elaborarea unui program de trecere la agricultura
ecologică preluând experienţa altor ţări, reorientarea agriculturii
de la chimizare spre metodele biologice a început şi în Republica
Moldova.
Producerea biohumusului reprezintă o metodă nouă de trecere
la o agricultură biologică cu adevărat ecologică. S-a constatat că
pentru restabilirea unui procent de humus în sol e nevoie de circa
1000 ani, pe când cu ajutorul viermelui roşu de california numai în
timp de 3-6 luni se poate obţine o cantitate de 25 ori mai mare de
humus. S-a mai stabilit că o tonă de biohumus are efectul a 60-70
tone de gunoi de grajd.
Agricultura biologică (care poate fi numită şi ecologică) ca
un sistem de producţie ce exclude practicarea şi utilizarea
pesticidelor, fertilizanţilor sintetici, reglatorilor de creştere şi
antibioticilor în sectorul fitotehnic şi cel zootehnic, se bazează pe
asolamentul culturilor, folosirea reziduurilor agricole şi a
îngrăşemintelor organice, pe menţinerea unei fertilităţi
satisfăcătoare a solului şi are în Republica Moldova o bună
perspectivă. Aceasta ar fi o agricultură durabilă, care va
corespunde tuturor cerinţelor (standardelor) ecologice. Marfa
ecologică trebuie certificată conform standardelor europene.

10. DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ DURABILĂ ŞI

PROTEJAREA BIOSFEREI

Activitatea industrială reprezintă un principal factor care

contribuie la deteriorarea mediului. Problema care se ridică este de
a reconcilia cerinţele de creştere demografică, dorinţele de
dezvoltare industrială continuă şi necesitatea de a proteja mediul
înconjurător. Din acest motiv, trebuie identificate noi modele de
dezvoltare industrială care vor permite protejarea capacităţii de
suportabilitate a mediului înconjurător. Singura cale este reducerea
intensităţii poluării provocate de activitatea industrială.
58
 Dezvoltarea industrială durabilă reprezintă o nouă abordare
a dezvoltării industriale, care permite industriei să asigure
beneficii economice şi sociale pentru generaţiile actuale fără, a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile cerinţe şi fără a dauna proceselor ecologice
fundamentale.
Dezvoltarea industrială poate fi susţinută numai dacă se
asigură protecţia mediului înconjurător. În caz contrar, erodarea
treptată a mediului înconjurător va conduce la imposibilitatea
creşterii economice.
Protejarea biosferei faţă de activitatea industriei este un
criteriu fundamental pentru dezvoltare durabilă. Criteriul se referă
la stabilizarea biosferei faţă de emisiile ce provoacă „efectul de
seră” şi deteriorarea stratului de ozon, menţinerea capacităţii de
reproducţie a resurselor naturale (păduri, solul agricol, lacuri) şi
menţinerea calităţii aerulu, apei şi solului în limite acceptabile.
Dezvoltarea noţiunii de ecocapacitate – care dă substanţă
criteriului protecţiei biosferei – are o dublă semnificaţie:
- arată capacitatea unui ecosistem de a fi flexibil sau de a-şi
menţine modul său de comportament în cazul unor
perturbări externe anormale induse de activitatea
exploatării resurselor;
- capacitatea tipică a sistemului industrial (energetic) de a
rămâne stabil, de a-şi menţine echlibrul în condiţiile de
răspuns la funcţiile normale ale mediului său extern; se
minimizează, astfel, şi riscul potenţial faţă de mediul
înconjurător.
Protejarea biosferei presupune:
 stabilizarea acestea în faţa ameninţărilor de tipul gazelor cu
efect de seră şi a substanţelor cu capacitate distructivă asupra
păturii de ozon;
 protejarea capacităţii asimilative a aerului, apei, şi solului
în raport cu emisiile şi eliminarea de deşeuri;
 menţinerea capacităţii de susţinere a sistemelor naturale
(păduri, terenuri agricole, iazuri piscicole etc.).

59
 Pentru realizarea dezvoltării industriale durabile nu este
suficientă reducerea continuă a emisiilor poluante pe unitatea de
producţie. Emisiile trebuie reduse în termeni absoluţi, pentru
sistemul industrial privit ca un întreg. Pe termen lung acesta
implică:
 înlocuirea masivă a combustibililor fosoli (în special al
cărbunelui) cu resursele regenerabile (energia solară, biomasa ş.a);
 închiderea ciclurilor de materiale şi produse prin
intermediul unor procese şi produse optime, ecologic pure.
După cum atestă studiile comparative ale dezvoltării globale,
industria este o componentă esenţială a economiilor ţărilor înalt
dezvoltate, chiar şi ale celor ce nu dispun de resurse importante de
materii prime industrializabile. Prin valorificarea eficientă a
capitalului uman, în condiţii de competitivitate aceste ţări obţin o
creştere economică stabilă, promovează progresul tehnic şi
tehnologic în toate sectoarele economiei, asigurând ocuparea forţei
de muncă şi premise pentru prosperarea populaţiei.
Organizaţia Naţunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială recomandă recurgerea la următorii indicatori, care să
dea contur dezvoltării durabile a sectorului industrial:
 emisia de CO2 şi degajarea altor gaze cu efect de seră;
 emisia de SO2;
 emisia de NOx;
 utilizarea resurselor de apă;
 calitatea apei râurilor;
 epurarea apelor uzate;
 depozitarea deşeurilor pe terenurile agrigole;
 arii protejate, conservarea diversităţii biologice;
 potenţialul de risc, accidente posibile;
 opinia publică;
 amplificarea activităţii economice;
 eficienţa energetică;
 tendinţe în domeniul transportului;
 consumul fina personal.

60
 Competitivitatea industrială este un obiectiv premordial în
strategiile de dezvoltare durabilă ale ţărilor ce s-au înscris pe
această traiectorie, fiind factor de modernizare, inovare, dar şi
sector important ce contribuie la formarea PIB, a veniturilor
bugetare, a potenţialului de export. Pentru realizarea scenariilor de
creştere economică susţinută, cu ritmul de peste 5 % pe termen
mediu şi lung; se impune elaborarea şi aplicarea unor politici de
dezvoltare a industriilor prelucrătoare alimentară, uşoară, care să
asigure performanţa şi propagarea efectelor în toate celelalte
sectoare economice – productivitate, o înaltă pregătire
profesională, spirit de inovare, eficienţă şi competitivitate.

10.1. Potenţialul resurselor naturale industriale ale

Republicii Moldova

Capitalul natural al unei ţări cuprinde sistemele ecologice

care funcţionează în regim natural şi seminatural, precum şi
reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi simplicarea
primelor categorii. Resursele naturale constituie suportul
dezvoltării sistemelor socio-economice. Pentru a dimensiona
corect dezvoltarea socio-economică, trebuie cunoscute capacitatea
productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural. O
dezvoltare socio-economică durabilă presupune conservarea
capitalulu natural şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de
aceasta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale.
În structura Capitalului Natural al Republicii Moldova
predomină resursele regenerabile dintre care o valoare economică
deosebită o au solurile. Ţara nu dispune de resurse semnificative
(strategige) din clasa celor epuizabile – materii prime
industrializabile sau energetice. Ca şi în alte ţări, în ultimii 50 – 60
ani, supraexploatarea resurselor regenerabile, asociată cu un
management necorespunzător, a condus la o substanţială
devalorizare a potenţialului productiv al capitalului natural.
Structurarea tradiţională şi dimensionarea actualului sistem
economic al Republicii Moldova în baza materiilor prime de
import (în primul rând, acelor energetice), costul cărora se acoperă
61
prin supraexploatarea resurselor regenerabile disponibile (soluri,
ape, biodiversitate, păduri), până la urmă, duc la deteriorarea
propriului capital natural. O asemenea cale este, în fond, greşită şi
foarte costisitoare în plan economic şi social.
Lipsa resurselor energetice, caracteristică şi pentr alte ţări din
Sud-Estul Europei, este un factor restrictiv în diversificarea
activităţilor economice şi de consum care, în contextul dezvoltării
durabile, reclamă soluţii noi. Se impune utilizarea altor surse
energetice (locale) şi renuţarea la tehnologiile energofage, căutarea
mai insistentă a alternativelor ecologic inofensive şi ieftine, de
exemplu: producerea biogazului din deşeurile zootehnice, precum
şi din deşeurile menajere împreună, cu nămolurile de la staţiile de
epurare a apelor uzate.
Potenţialul natural de resurse industrializabile al Republica
Moldova este constituit din: materii prime pentru dezvoltarea
industriei alimentare, a băuturilor şi a tutunului, farmaceutică, şi
industrie uşoară. Prin urmare, la stabilirea priorităţilor de
dezvoltare industrială pe termen lung, trebuie avute în vedere şi
valorificate, în primul rând, aceste oportunităţi.
Din resursele minerale ce ar putea asigura activitatea
industrială timp îndelungat fac parte materia primă pentru
producerea cimentului, sticlei, cărămizii şi pietrei de construcţie.
Există şi unele rezerve de resurse minerale ce pot alimenta pe
termen limitat o industrie energetică locală - zăcămintele
nesimnificative de hidrocarburi din sudul republicii (petrol, gaz
natural, cărbune). Printre sursele care prezintă interes pentru
industrie, dar sunt valorificate insuficient, pot fi numite apele
minerale.
Republica Moldova dispune de un important potenţial de
diverse resurse vegetale şi animale de materie primă pentru
industria alimentară, a tutunului, a băuturilor, textilă, a confecţiilor
(lână, mătase, cânepă), de pielărie şi farmaceutică.
Resursele forestiere ale republicii dispun de rezerve limitate
de materie primă pentru industrie, în special ale industriei mobilei,
aceasta valorificând în prezent materie primă cu preponderenţă din
import. Totuşi, pădurile sau plantaţiile agrosilvice ar putea furniza
62
mai multă materie primă pentru mobila împletită, care se produce
în cantităţi nesemnificative. În conformitate cu concepţia politicii
industriale, adoptată în 1996, întreprinderile industriale au fost
încadrate în procesul de restructurare, reprofilare şi
reconversiune, dar în contextul crizei generale majoritatea au
ajuns în stare de faliment.
Degradarea producţiei industriale a contribuit în mare măsură
la căderea PIB, constituind în 1999 doar 1/3 din volumul anului
1990. Ponderea producţiei industriale în PIB, s-a micşorat
respectiv de la 38,9 % la 16,2 %. În 1999 2/3 din întreprinderile
industriale şi-au utilizat capacităţile de producţie doar în proporţie
de 10-20 %.

10.2. Posibilităţile de trece a ramurilor industriale din

Republica Moldova la o dezvoltare durabilă

Locul de frunte în industria republicii revin pe seama

industriei alimentare. Fabricarea produselor tradiţionale – a
conservelor (de legume, fructe, carne, lactate şi a celor
combinate), zahărului, uleiului vegetal, mezelurilor, produselor
lactate, bomboanelor, băuturilor alcoolice şi nealcoolice,
diversificându-le în mod esenţial şi ridicând calitatea lor trebuie
continuată şi stimulată şi în viitor.
În republică există mari posibilităţi pentru fabricarea
sucurilor, inclusiv a celor concentrate, care astăzi, în cea mai mare
parte, sunt importate din Bulgaria, Turcia, Siria şi alte state.
Sucurile concentrate, în special, cele de mere sunt solicitate în
ţările din occident. Acelaşi lucru se poate spune şi despre pastele
din fructe, legume, struguri etc.
În privinţa producerii sucurilor de înaltă calitate, au fost
înregistrate şi unele exemple pozitive. Fabrica de conserve din
Orhei, datorită investiţiilor străine, din 1995 a început a produce
sucuri din mere, roşii, prune cu mult mai gustoase decât cele din
import, împachetate în pachete frumoase “Tetra Pak”. Aceste
sucuri au un preţ de două ori mai mic decât cele importate.
Producerea sucurilor de acest tip se preconiza şi la fabricile din
63
Cupcin şi Ungheni. O atare producţie este solicitată în statele
vecine şi în Rusia.
În industria alimentară s-ar putea crea mii de întreprinderi
mici, care ar asigura prelucrarea întregii producţii agricole din
sectorul obştesc şi cel individual. Este necesar ca producătorul
local să fie în sfârşit, protejat, încât untul, margarina, conservele
din peşte, condimentele să nu fie importate din Ucraina.
E necesar să se construiască în satele mai mari minibrutării
(cu capacitate de 2-4 tone de pâine pe zi), minioloiniţe, minimori,
ca sătenii să nu meargă la oraş după fiecare din aceste produse de
primă necesitate.
O subramură cu mari perspective este organizarea prelucrării
seminţelor de roşii, struguri a sâmburilor de vişine, caise, prune,
piersice, care fiind valorificate ar aduce profit republicii. Uleiurile
extrase din seminţele şi sâmburii fructelor cultivate la noi sunt
solicitate pe pieţile altor state, având un preţ chiar mai mare decât
fructele respective. Ele pot fi utilizate în industria alimentară, în
medicină, în industria chimică.
De mult e timpul să se ia măsuri ca toată materia primă
pentru producerea băuturilor alcoolice (vinului, rachiului,
coniacului, şampaniei şi lichiorului) să fie prelucrată pe loc, şi să
nu fie exportată în Rusia şi Ucraina, din care cauză republica are
pierderi foarte însemnate.
Există posibilităţi de a mări de mai multe ori volumul
producerii ţigărilor. În prezent, în acest scop se foloseşte o mică
parte din tutunul crescut şi prelucrat în republică, restul fiind
exportat pe preţuri foarte reduse (ca şi în cazul vinului brut,
uleiului eteric expediat la întreprinderile din Rusia). De exemplu,
în prima jumătate a anului 2000 din Republica Moldova s-a
exportat tutun brut la un preţ mediu de 356 dolari tona. Pe piaţa
mondială o tonă de tutun se realizeză la un preţ de 1500-1700
dolari sau de 4 - 5 ori mai mult.
Rezerve foarte importante are şi industria articolelor de
parfumerie şi cosmetică. Deşi Republica Moldova produce
cantităţi însemnate de uleiuri eterice şi alte materii prime necesară
pentru acestă ramură, astăzi funcţionează numai o singură fabrică
64
(“Viorica” din Chişinău) cu o capacitate de producţie redusă. În
cantităţi suficiente pentru populaţie şi pentru export s-ar putea
organiza producerea parfumului, apei de colonie, cremelor, pastei
de dinţi, pastei de ras, detergenţilor aromaţizaţi, săpunului. Aceste
mărfuri în cea mai mare parte se importă de peste hotare. Astfel,
republica este inundată la ora actuală de săpunuri turceşti şi paste
bulgăreşti.
O mare perspectivă are şi dezvoltarea industriei farmaceutice.
Această ramură se bazează pe cadrele ştiinţifice locale, capabile să
elaboreze şi să producă medicamente dintr-o gamă variată de
plante medicinale.

10.3. Implementarea tehnologiilor mai pure

Ca parte semnatară a Declaraţiei Naţiunilor Unite pentru

mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro, Republica Moldova a
elaborat Declaraţia Naţională cu privire la promovarea politicii de
producere mai pură. Scopul Declaraţiei este implementarea şi
dezvoltarea principiilor PmP, şi anume: prevenirea poluării;
utilizarea raţională a resurselor naturale; conservarea energiei;
minimizarea deşeurilor.
O producere mai pură prevede utilizarea strategiilor
preventive şi integrative către procesele tehnologice, produse şi
servicii pentru a atinge rezultate pozitive în economie şi protecţia
mediului înconjurător. Propunerile de implementare a
tehnologiilor mai pure trebuie să vină de la întreprinderi. Politica
de finanţare a proiectelor de reconstruire a întreprinderilor trebuie
să schimbe priorităţile în direcţia finanţării tehnlogiilor mai pure,
în loc de subvenţionarea construcţiei de sisteme de purificare
costisitoare. Trebuie fortificat rolul surselor de finanţare internă,
ca fondurile ecologige, fondurile multisectoriale, sectorul bancar,
precum şi donatorii externi.
În Republica Moldova nu există posibilităţi economice de
înlocuire a tehnologiilor existente cu tehnologii moderne mai pure,
dar cu succes pot fi implementate măsuri, ca acţiuni de
economisire a materiei prime, apei, a energiei; sporirea disciplinei
65
tehnologice; optimizarea parametrilor tehnologici, care asigură
creşterea eficacităţii producţiei pure până la 40 %. Pe parcursul
ultimelor ani în Republica Mldova au fost implementate tehnologii
de producere cu efecte de protecţie a factorilor de mediu la
întreprinderile: S.A. „Stejaur”, S.A.”EFES Vitanta Moldova
Brewery”, S.A. „Carmez”, S.A. „Era-Prim”, S.A. „Orhei-Vit”.
Acţiunile guvernamentale care încurajează direct producţiile
mai pure sunt:
 legi şi regulamente care atribuie prioritate prevenirii
poluării în raport cu metoda de tratare la sfârşitul procesului
tehnologic;
 proceduri negociate de conformare cu normele de mediu,
care încurajează minimizarea cantităţii de deşeuri;
 stabilirea preţului integral al energiei apei materiilor
prime;
 furnizarea de informaţii asupra metodelor de minimizare
a deşeurilor;
 finanţarea producţiilor mai pure cu titlul demontrativ.
Acţiunile guvernamentale care prin solicitarea reducerii
poluării încurajează în mod indirect producţiile mai pure includ:
 strategii naţionale pentru dezvoltarea durabilă (Agenda
21), care abordează în mod realist problemele industriei ca şi ale
altor sectoare;
 programe de reglementări în domeniul mediului
(standarde, autorizaţii, monitoring, activităţi de conformare şi
aplicare), dispunând de suport tehnic şi financiar suficient;
 sisteme economice aplicate evacuăriilor de poluanţi;
 introducerea autorizaţiilor de tip multi-media (aer, apă şi
sol);
 publicarea informaţiilor referitoare la elibirările de
poluanţi de către surse industriale individuale;
 publicarea de date referitoare la efectele poluanţilor
asupra sănătăţii umane şi mediului.
Acţiunile guvernamentale care descurajează producţiile mai
pure includ:
66
  subvenţiile pentru utilizarea energiei, apei şi a altor
resurse;
 restricţiile de import, care defaforizează tehnologiile
autohtone curate.

11. DEZVOLTAREA DURABILĂ A ECOSISTEMULU

URBAN

Urbanizarea reprezintă una dintre marile probleme ale

omenirii. Complexitatea problemelor legate de managementul
ariilor urbane este amplificată de necesitatea stringentă a tranziţiei
socio-economice către o dezvoltare durabilă. Fenomenele negative
din oraşe au un caracter global şi sunt în directă conexiune cu
celelalte probleme ale umanităţii, în special cu creştere
demografică, acumularea deşeurilor etc.

11.1. Probleme de mediu specifice teritoriilor urbane

Urbanizarea a creat o situaţie preocupantă şi îngrijorătoare în

multe regiuni ale lumii.
Deşi ¾ din populaţia Europei Centrale şi Europei Occidentale
trăiesc în localităţi urbane, procesul urbanizării continuă intens.
Dezvoltarea rapidă a transportului particular în aceste localităţi
afectează esenţial mediul înconjurător. Pronosticurile efectuate
arată că, din 1990 până în 2010, necesităţile transportului de
pasageri şi pentru mărfuri se vor dubla, iar numărul automobilelor
va creşte cu 25–30 %. Dezvoltarea transportului urban se
preconizează a fi mult mai pronunţată în ţările ECE şi în NSI.
În ultimele decenii, din cauza poluării intensive a aerului în
mediul urban cu monoxid de carbon, dioxid de sulf, oxizi de azot,
etc., au devenit frecvente maladiile organelor respiratorii. Aceste
substanţe chimice irită mucoasa care este foarte sensibilă şi cu o
mare capacitate de absorbţie. Totodată, în atmosferă se elimină
multe substanţe cancerigene de natură organică (hidrocarburi
policiclice aromatice, amine aromatice, policlorură de vinil),
67
precum şi cancerigeni anorganici proveniţi în special din procesele
industriale în care se folosesc coloranţi de anilină. Are efecte
cancerigene şi asbestul, utilizat deseori la construcţii sau eliminat
în cantităţi mici la frânarea autovehiculelor. Toate acestea
provoacă cancenrul pulmonar, maladie rar întâlnită la începutul
sec.XX, dar care în prezent constituie 27 – 30 % din toate cazurile
de cancer.
În general, sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului
curent se caracterizează printr-o schimbare bruscă a raportului
dintre bolile acute şi cele cronice, în favoarea celor de la urmă.
Dacă înainte de cel de-ae II-lea Război Mondial una dintre cauzele
principale ale mortalităţii populaţiei erau bolile infecţioase şi cele
parazitare, apoi în prezent ele constituie doar 1 – 3 % din bolile cu
sfârşit letal, pe când bolile cardiovasculare şi cele canceroase
constituie aproximativ 70 % din numărul de decese. În acelaşi
timp, s-a mărit numărul bolnavilor de maladii neuro-psihice,
metabolice, alergice şi ereditare. După părerea mai multor savanţi,
această situaţie se datorează înrăutăţirii stării ecologice, mai ales
poluării aerului.
În municipiul Chişinău cele mai răspândite substanţe
poluante din atmosferă sunt monoxidul de carbon, anhidrida de
sulf, oxizii de azot şi pulberile. În concentraţii mici, monoxidul de
carbon provoacă intoxitări cronice care se manifestă prin afectarea
sistemului nervos şi a celui cardio-vascular, prin dereglări
psihonevralgice şi ale respiraţiei tisulare, prin astenie şi
înrăutăţirea văzului. În concentraţii reduse monoxidul de carbon
poate cauza guşa endemică, poate duce la o scădere bruscă a
capacităţii de muncă şi la o oboseală prematură. Oxizii de azot,
nimerind în căile respiratorii şi în plămâni, pot irita mucoasa,
provocând edemul pulmonar. Dioxidul de sulf inspirat provoacă
spasmul bronhiilor şi scăderea imunităţii organismului.
O problemă extrem de complicată pentru mediul urban
reprezintă producerea şi creşterea continuă a deşeurilor
solide.Volumul deşeurilor în Europa este o cifră orientativă,
deoarece nu există o statistică veridică în acest sens. Pentru ţările
Europei Centrale şi de Est în anii 1990 s-a manifestat o creştere a
68
acestora cu 11 %. Annual, pe continent se produc circa 4 mlrd.
tone de deşeuri menajere, industriale şi stradale sau câte 5 tone pe
cap de locuitor. În oraşele Europei Occidentale se produc circa
200 mln. tone de deşeuri menajere sau câte 420 kg/persoană.
Principala măsură de combatere a deşeurilor este înhumarea
lor. În ultimii ani una dintre principalele direcţii în această
previnţă devine minimizarea lor, reciclarea şi reîntroducerea în
procesul de producţie. În acest scop sunt aplicate şi unele
mecanisme economice, precum plăţile şi impozitele pentru
deşeuri.

11.2. Elemente caracteristice unui ecosistem urban

durabil

Ideea de dezvoltare durabilă s-a dovedit fertilă având

nenumărate rezonanţe în plan teoretic şi practic, în conceperea
unor strategii globale, regionale şi naţionale în politică, precum şi
în activitatea comunităţilor urbane şi rurale.
Dezvoltarea urbană durabilă este un proces de schimbare în
mediul construit care favorizează dezvoltarea economică
conservând resursele, protejând integritatea persoanelor, a
colectivităţilor şi a ecosistemului.
Conceptul de ecosistem urban este util şi este o modalitate
eficace de a descrie funcţionarea unui oraş ca un organism viu, cu
fluxurile sale de circulaţie, cu dependenţile dintre diferiţi factori
care intervin în mecanismul de autoreglare (fig.10).
Mulţi dintre savanţi în domeniu sunt de părerea că
metabolismul oraşului are un bilanţ deficitar, deoarece este un
mare consumator de materie şi energie şi un mare producător de
diferite reziduuri (gazoase, lichide, solide). Concluzia studiului,
privind stilul de viaţă într-un oraş modern, sugerează schimbarea
priorităţilor spre o gestiune integrală a resurselor şi reziduurilor.
Astfel de ţări ca Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Finlanda au deja
programe naţionale de aplicare a principiilor dezvoltării urbane
durabile.

69
 Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă a Republicii
Moldova elaborată în anul 2000, cu părere de rău, nu abordează
problemele complexe pe care le ridică aşezările umane în căutarea
soluţiilor care să asigure dezvoltarea durabilă a acestora.
Analizarea problemelor specifice teritoriilor urbane trebuie să
înceapă cu discutarea exploziei demografice urbane, care atinge
cote îngrijorătoare şi este strâns legată de problemele protecţiei
mediului. Din 1950 până în 1990 numărul locuitorilor de la oraş
s-a triplat, iar în ţările în curs de dezvoltare această cifră a
constituit 400 % doar în 40 de ani. În anul 2025 populaţia de la
oraşe va totaliza 83 % pentru ţările dezvoltate şi peste 60 % pentru
ţările în curs de dezvoltare.
Populaţia urbană din Republica Moldova cuprinde în prezent
46 % din numărul total al populaţiei.
Situaţia cea mai gravă din punct de vedere ecologic o
reprezntă cartierile mărginaşe (suburbiile). În aceste zone lumea
trăieşte la limita de subzistenţă, locuind în condiţii sanitare
necorespunzătoare; în numeroase cazuri apar probleme legate de
poluarea aerului, apei, solului.
În general, urbanizarea necontrolată pune în joc echilibrul
ecologic, deoarece marele ansambluri urbane nu se integrează în
mediul înconjurător.
Ritmul vertiginos şi neechilibrat al vieţii oraşului de azi, la
care omul este adaptat biologic insuficient, provoacă afecţiuni care
în alte condiţii au numai o predispoziţie ereditară. Problema
aceasta este unul dintre motivele creşterii în mediul urban a
numărului de oameni cu diferite tulburări psihice, cardiace,
alergice.

70
Fig.10. Structura ecosistemului urban
71
 11.3. Obiective strategice ale managementului durabil
urban

Oraşul reprezintă un sistem complex şi dinamic generator de

valori economice, sociale, politice, culturale şi ecologice.
Înţelegerea complexităţii structurii fenomenului urban
presupune abordarea studiului acestuia din cele mai diverse puncte
de vedere: eclogic, amenajarea teritoriului şi urbanismul, ştiinţele
tehnice şi ştiinţele ale naturii, ştiinţe social economice şi
umanistice. Modelara complexă a ecosistemului urban, înţelegerea
structurii şi legităţilor sale de funcţionare trebuie să reprezinte
baza teoretică pentru managementul ariilor urbane într-o viziune
orientată către satisfacerea exigenţelor dezvoltării durabile.
Problemele legate de marile concentrări de energie şi
materiale din oraşe necesită restructurarea aşezărilor umane la
nivel micro- şi macro- prin transformări şi conversii ale zonelor
funcţionale urbane printr-un atent management al ritmului
înlocuirii structurilor spaţiale şi tehnice şi prin promovarea
diversităţii sub toate aspectele sale: social, urbanistic, funcţional,
tehnlogic, cultural şi politic.
Tabloul general al acestor relaţii şi nivelul actual al
cunoaşterii în domeniu conduc către ideea că marele aglomerări
urbane nu au un viitor viabil decât în măsura identificării şi a
aplicării în domeniul managementului aşezărilor umane a unor noi
modele de structurare a oraşelor, modele orientate către creşterea
gradului de organizare, ceea ce ar conduce către minimizarea
fluxurilor materiale şi energetice necesare menţinerii integrităţii
sistemului şi implicit la reducerea presiunii asupra capacităţii de
suport al mediului.
Acest proces trebuie să înceapă prin îmbogăţirea cunoaşterii
în domeniu, în cadrul unei abordări ecosistemice şi
multidisciplinare a fenomenului urban (fig.11).

72
Fig.11. Schema abordării interdisciplinare a fenomenului urban

73
 BIBLIOGRAFIE

1. Vădineanu A. şi coaut. Dezvoltarea durabilă, vol.I, „Teorie şi

practică” - Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,1999.
2. Vădineanu A. şi coaut. Dezvoltarea durabilă, vol.II,
„Mecanisme şi instrumente pentru dezvoltarea durabilă” -
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.
3. Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă „Moldova
XXI” - Chişinău, 2000.
4. Manoliu M., Ionescu C. Dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului - Bucureşti, 1998.
5. Florea S. Factorul ecologic şi dezvoltarea socio-economică
teritorială durabilă a Republicii Moldova - Chişinău, 2000.
6. Străuţ I. Strategii şi politici de mediu - Baia Mare, 2001.
7. Cherecheş D. Gestionarea durabilă a pădurilor din Maramureş
- Cluj-Napoca, Editurs S.C. AGRIS, 1999.
8. Capcelea A. Republica Moldova pe calea dezvoltării durabile
– realizări şi probleme - Chişinău, 1995.
9. Management ecologic şi dezvoltarea durabilă (culegere) -
Chişinău, 1996.
10. Chircă S. Zece ani de transformări radicale în Republica
Moldova (1989 – 1999). „Economistul”, 17 ianuarie 2000.
11. Capcelea A. Integrarea ecologică Europeană - Chişinău, 2000.
12. Leca A. Principii de management energetic - Bucureşti,
Editura Tehnică, 1996.
13. Perspectivele integrării ecologice europene. REC Moldova –
Chişinău, 2000.
14. Raportul Naţional privind implimentarea Agendei 21 în
Republica Moldova - Chişinău, 2002.
15. Изменение климата и энергетика - М.: 2001.
16. Руководство по инструментам природоохранной политики
для стран СНГ - Брюссель, 2003.
17. Путь к энергоэффективному будущему «Окружающая
среда для Европы» - Киев, 2003.
18. Предложение по переходу к устойчивому развитию. REC
Moldova – Кишинев, 2003.
74
 CUPRINS

1. Obiectivele şi sarcinile Dezvoltării durabile ca

domeniu al ştiinţei 3
1.1. Principiile metodologice ale Dezvoltării durabile 4
1.2. Politici, scopuri şi strategii de mediu 5
2. Evenimente mondiale semnificative, care au pus
problema dezvoltării durabile 10
2.1. Conferinţa de la Rio de Janeiro (1992) 12
2.2. Declaraţia şi convenţiile cadru ale Conferinţei de
la Rio 13
2.3. Agenda 21 14
3. Conceptul de dezvoltare durabilă 17
4. Coordonatele-cheie ale modelului de dezvoltare
durabilă 21
5. Obiectivele principale ale dezvoltării durabile 24
5.1 Abordarea economică a unei strategii durabile 24
5.2. Abordarea ecologică în strategia de dezvoltare
durabilă 25
5.3. Abordarea socio-culturală în strategia de
dezvoltare durabilă 26
5.4. Trilema lumii contemporane 27
6. Mediul şi dezvoltarea durabilă 29
6.1. Contribuţii ale mediului natural 31
6.2. Compensaţia de capital între generaţii 34
6.3. Probleme prioritare de mediu şi sănătate 36
7. De la acţiunea de mediu către comunităţi durabile 37
7.1. Responsabilităţi în soluţionarea problemelor de
mediu 37
7.2. Elementele unei comunităţi durabile 39
8. Dezvoltarea durabilă a sectorului energetic 41
8.1. Criterii tipice de dezvoltare durabilă a sectorului
energetic 42
8.2. Evoluţia sectorului energetic şi poluarea mediului
44
8.3. Principii în politica energeticii durabile 48
75
8.4. Surse renovabile de energie 48
8.5. Situaţia din sectorul energetic al Republicii
Moldova 50
8.6. Principalele masuri privind conservarea energiei 52
9. Dezvoltarea durabilă a agriculturii – prioritate
stringentă pentru economia Republicii Moldova 54
9.1. Restructurarea suprafeţelor însemânţate în
condiţiile de trecere la agricultura ecologică 55
9.2. Principiile agriculturii ecologice (organice) 56
10. Dezvoltarea industrială durabilă şi protejarea
biosferei 58
10.1. Potenţialul resurselor naturale industriale ale
Republicii Moldova 61
10.2. Posibilităţile de trece a ramurilor industriale din
Republica Moldova la o dezvoltare durabilă 63
10.3. Implementarea tehnologiilor mai pure 65
11. Dezvoltarea durabilă a ecosistemulu urban 67
11.1. Probleme de mediu specifice teritoriilor urbane 67
11.2. Elemente caracteristice unui ecosistem urban
durabil 69
11.3. Obiective strategice ale managementului durabil
urban 72
Bibliografie 74

76
 DEZVOLTAREA DURABILĂ

Curs de prelegeri

Alcătitor: Ion Bumbu

Redactor: Lilia Moscalenco

Bun de tipar 28.01.2005 Formatul hârtiei 60 x 84 1/16
Hârtie ofset. Tipar ofset. Tirajul 500 ex.
Coli de tipar 4,75 Comanda nr.
U.T.M., 2004, Chişinău, bd.Ştefan cel Mare, 168
Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068, Chişinău, str.Studenţilor, 11
77