Sunteți pe pagina 1din 30

CUPRINS

INTRODUCERE:
CAPITOLUL 1 SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE
(DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII)
1.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ
1.1.1. Analiza bilanţului financiar
1.1.2. Analiza bilanţului funcţional
1.1.3. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii
1.1.4. Solvabilitatea şi lichiditatea
1.1.5 Indicatori de gestiune (de activitate)
1.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate
1.3. Analiza fluxurilor de trezorerie
CAPITOLUL 2 STUDIU DE CAZ PRIVIND DIAGNOSTICUL FINANCIAR ÎN CADRUL
RESTAURANTULUI SC SRL
2.1. Prezentarea firmei
2.1.1.Istoric
2.1.2.Misiune şi viziune
2.1.3.Structura organizatorică
2.1.4.Poziţia concurenţială a firmei
2.1.5. Analiza SWOT
2.2.Analiza diagnostic 2013-2018
2.3.Analiza diagnostic comparativ cu firma concurenta pe piaţa restaurantelor....
Concluzii şi propuneri
Bibliografie

1
CAPITOLUL 1
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE
(DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII)

Situaţia financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al


existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute, reprezentând o premisă şi în acelaşi
timp o consecinţă a desfaşurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituind
cadrul financiar al acesteia, fluxurile de numerar pe care le implică şi le degajă.
Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global al firmei) este definit în
literatura de specialitate1 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei întreprinderi sub aspectul
structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de rezultate şi alte informaţii
oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”.
Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză2,3:
bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ, acestea din urmă oferind explicaţii necesare
unei înţelegeri mai bune a bilanţului şi contului de profit şi pierdere, aducând clarificări privind
politicile firmei în materie de investiţii, de finanţare, de fiscalitate, de evaluare a patrimoniului.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar cuprinde4:
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând în
evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta,
justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea
analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care
se constituie ca „ ţintă”.

1.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ


- (DEX) - tablou contabil al activului şi pasivului unei intreprinderi sau al unei activităţi
financiare pentru o anumită perioadă de timp. ♦ Fig. Rezultatul sintetic al unei activități desfășurate
într-o perioadă dată.

1
Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7;
2
În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari” la sfârşitul exerciţiului se utilizează
diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte
financiare. Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde
Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare
financiară. Un set complet de situaţii financiare include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a
modificărilor poziţiei financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie
(situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a situaţiilor financiare).
Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora
3
Cadrul General al IASB, paragraful 7
4
Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pg.366-367;

2
(EC.) Inventarul a tot ceea ce posedă (activul) și a tot ceea ce datorează (pasivul) o
întreprindere. Se stabilește anual sub forma unui document contabil
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi
pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate
după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate. Elementele
de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţiilor,
provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu
titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele
bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).
Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a
următoarelor tipuri de bilanţ:
- bilanţ financiar (patrimonial) sau lichiditate - exigibilitate, are ca finalitate
descrierea(inventarierea) patrimoniului întreprinderii şi are meritul de a pune în evidenţă riscul de
insolvabilitate al întreprinderii. Construcţia acestuia se face prin gruparea elementelor de activ după
criteriul lichidităţii iar a celor din pasiv după criteriul exigibilităţii. Abordarea financiară se bazează
pe ipoteza lichidării întreprinderii constuind subiect de interes pentru investitori şi creditori pentru
că oferă informaţii privind capacitatea acesteia de a-şi achita datoriile.
- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale
întreprinderii (investiţii, exploatare, trezorerie, finanţare) în scopul explicării funcţionării
economice a întreprinderii. Abordarea funcţională se bazează pe ipoteza continuităţii activităţii şi
prezintă interes pentru manageri fiind asociată unei analize interne.
În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:
1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi
posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care activele
imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza echilibrului
financiar);
2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi pasiv a
fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea specifică a
acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:
- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor,
capitolelor şi posturilor;
- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;
- analiza creanţelor întreprinderii;
- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din
disponibilităţile băneşti.
3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus arătate
punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în practică.

1.1.1. Analiza bilanţului financiar


Bilanţul financiar se construieşte prin transformarea bilanţului contabil din forma listă 5 în
forma cont, punând faţă în faţă activul cu pasivul şi retratarea 6 elementelor de activ/pasiv pentru a
elimina distorsiunile existente între realitatea prezentată în documentele de sinteză şi cea
economico-financiară din activitatea întreprinderii7. Din acest motiv, în activitatea practică de
analiză, raţionamentul profesional va determina adăugarea/eliminarea anumitor elemente de
corecţie aplicate diverselor poziţii din bilanţ.
5
Potrivit OMFP 1802/2014pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în România,
formatul bilanţului este cel sub formă de listă;
6
În literatura de specialitate se recomandă a se avea în vedere încadrarea corectă a acelor elemente de activ care, deşi
fac parte din categoria activelor imobilizate (de obicei financiare) pot deveni lichide într-o perioadă mai mică de un an,
sau active circulante care devin lichide într-o perioadă mai mare de un an.
7
E. Cohen, Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, pg. 112;

3
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi
exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ are semnificaţia de disponibilitate din ce în ce
mai mare a acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului
aflându-se valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai
“lichide”.
Exigibilitatea pasivelor reflectă calitatea unei datorii de a deveni scadentă, fiind invers
proporţională cu mărimea intervalului până la scadenţa datoriei (cu cât intervalul până la scadenţă
este mai mic, cu atât datoria este mai exigibilă iar cu cât intervalul până la scadenţă este mai mare,
datoria este mai puţin exigibilă).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţul financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente
Activ imobilizat net>1 an 1.Capitaluri proprii
Activ circulant net >1 an 2.Datorii cu scadenţe>1 an
3. Provizioane cu scadenţă > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1.Activ circulant net<1 an 1.Datorii cu scadenţe<1 an
2.Imobilizări financiare <1 an 2.Credite bancare curente (Trezorerie pasivă)
3.Disponibilităţi(Trezorerie activă) 3.Venituri în avans
4. Cheltuieli în avans
Total activ Total pasiv

Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă
lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind utilizat pe
plan internaţional conform Normei 13a IASC, precum şi în cazul conturilor consolidate.
Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la
determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite
întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

Poziţia financiară a întreprinderii


Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod)8 în care se găseşte
întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacţie la schimbările
mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Este reflectată în principal prin bilanţ şi notele
explicative.
În IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare se face clar precizarea că situaţiile financiare au
ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a unei societăţi
la sfârşitul exerciţiului financiar, oferind informaţii utile unei categorii largi de utilizatori.
Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le
controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o serie de indicatori
economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea).

invocarea raţionamentului profesional are în vedere faptul că deseori, în practică, aplicarea mecanică a unui set de
formule(care oricum de schimbă şi se rafinează continuu), volumul insuficient de date, atitudinea managerilor faţă de
analişti, poate determina erori grave şi modifica concluziile reale ale analizei financiare, ceea ce impune formarea unui
anumit „instinct” financiar al analistului.
8
Prelucrat dupa DEX, termenul „poziţie”: Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva);
fel, mod în care este aşezat cineva sau ceva (în spaţiu); mod în care cineva reacţionează, se comportă etc. într-o
împrejurare dată, situaţie…

4
Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la:
- situaţia netă;
- analiza corelată a resurselor economice şi a celor financiare controlate de întreprindere,
adică analiza activelor şi datoriilor (analiza echilibrului financiar);
- analiza structurii activelor, datoriilor şi capitalului;
- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii
- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.

Situaţia netă
Situaţia netă reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al
întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare (patrimoniu net, activ net contabil) este de forma:
CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situaţie netă) = ACTIV total - DATORII totale(PASIV)
O întreprindere are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai
mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că
întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe
parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.
Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor
beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind
consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea
averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea
situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera,
în caz de faliment, capitalul împrumutat.
Importanţa acestui indicator este subliniată de faptul că IAS 1 prevede la punctul 10(c)
“Setul complet de situaţii financiare” 9, obligativitatea întocmirii Situaţiei modificării capitalurilor
proprii, ca document ce reflectă valoarea reală a câştigului/pierderii generate de activităţile
întreprinderii. De altfel în managementul financiar nord american 10, 11 (Ezra Solomon) se apreciază
că două sunt scopurile principale ale managementului financiar: (a) maximizarea profitului şi (b)
maximizarea averii/bogăţiei sau a valorii nete, existând numeroase obiecţii ridicate împotriva
maximizării profitului în favoarea maximizării bogăţiei ca scop al deciziilor financiare.
În această abordare Situaţia netă reflectă “rezultatul economic”, “global” pentru că, pe lângă
tranzacţiile cu acţionarii, profitul net (determinat contabil) se ajustează cu diferite mărimi ale
câştigurilor sau pierderilor ca efecte ale politicilor contabile, diverse corecţii recunoscute conform
IAS 8, reevaluării imobilizărilor, ş.a.

Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond
de rulment (NFR), trezoreria (T).
Noţiunea de echilibru semnifică conform DEX12 o stare de armonie între elementele unui
sistem iar în domeniul financiar aceasta înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile.
Bilantul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar, de evidenţiere
materială a modului de echilibrare al capitalurilor propii şi împrumutate.
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru
perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturităţii”,
respectiv:

9
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, 2011, Partea A, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2011, pg. A386, A404;
10
Ezra Solomon, The Theory of Financial Management, http://www.publishyourarticles.org/knowledge-hub/business-
studies/goals-of-financial-management.html
11
P. Periasamy, Finacial Management, 2nd edition, The McGraw-Hill Companies, New Delhi, 2009, disponibil la adresa
web http://books.google.ro/books?id=ZAtjZwZN5pcC&pg=SA1-PA6&lpg=SA1-PA6&dq=Prof.+Ezra+Solomon
12
http://dexonline.ro/definitie/echilibru

5
(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste un an
(capital permanent);
(2) Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate
sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
(3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie perfect
corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni),
pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei stări
de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare şi mai
puţin managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar
resursele temporare finanţează utilizările temporare”16.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat
şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli
principale ale finanţării, respectiv:

(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar, care se
va manifesta fie printr-un stres (presiune, discomfort) pentru managerul financiar, care va fi obligat
să asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu,
capitalurile pe termen scurt prezintă, pe acelaşi orizont de timp, un cost mai ridicat. Riscurile la care
va fi supus managementul financiar al firmei se referă la:
- riscul ratei dobânzii: o creştere a acestora erodează, prin cheltuielile financiare mai mari,
performanţele firmei;
- riscul de refuz la refinanţare: o întreprindere fără stabilitate financiară este riscantă pentru
bancă, fiind în imposibilitatea de a contracta noi împrumuturi nesare funcţionării sale.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul financiar
pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(1) Fondul de rulment (FR)
(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(3) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T
(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)
Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată pentru
finanţarea activităţii curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât
necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de
rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor
poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca
o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor
diverse pe termen scurt13. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea
întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al
16
Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999, p. 94

6
exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de
creanţierii săi.
Prezintă interes pentru analişti două formulări ale noţiunii de fond de rulment: fondul de
rulment net sau permanent, pe de o parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar mai este întâlnit sub
numele de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate fi stabilit prin
două modalităţi14:
1. FR = Capitaluri Permanente - Nevoi permanente (Active imobilizate nete)
Active Imobilizate (nete) Capitaluri permanente:
- necorporale - capital propriu
- corporale - datorii pe termen lung
- financiare - alte elemente de pasiv care au caracter
permanent (mai mult de un an): subvenţii pentru
investiţii, provizioane15

În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente


degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.
2. FR = Activ Circulant Net16 – Datorii mai mici de un an
Activ circulant (net) Datorii pe termen scurt
+ active circulante (nete) + datorii pe termen scurt inclusiv credite bancare
+ cheltuieli în avans curente
+ venituri înregistrate în avans
În această exprimare, fondul de rulment financiar constituie un criteriu de lichiditate şi
evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor
circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din Franţa,
iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu
există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot
fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net
Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în
evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung
şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
- FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net
Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei părţi
din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:
nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru
financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea
respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul
întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială,
pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
13
V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.
14
G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag.
23.
15
este vorba despre provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli atunci când stabilitatea lor permite să se considere că au un
caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii;
16
Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător
activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora (fără
provizione pentru depreciere).

7
- FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment şi dinamica elementelor din
structura acestuia:
- creşteri/reduceri ale capitalului propriu
- creşteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung
- creşteri/reduceri ale activelor imobilizate
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidităţii sale.
- FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru,
o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este
mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile
unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.
- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe
termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură
prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate
în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu,
adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:
FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă, cel
puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,
reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt:
FR împrumutat = FR – FR propriu
Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că
existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de
autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi
constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv), iar marja de
siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de
riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de rulment
ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
2. Nevoia de fond de rulment (NFR)
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele
temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit
nevoia de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanţare a activului circulant.
Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puţin disponibilităţile) ce trebuie
finanţate din fondul de rulment, permiţând urmărirea echilibrului curent prin compararea
necesarului de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării(fără credite de
trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de
rulment exprimă un decalaj între fluxuri şi se determină ca diferenţă între utilizări şi resurse,
diferenţă ce corespunde acelei părţi necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanţată de

8
resursele generate de acest ciclu şi trebuie acoperită de finanţări complementare (fond de rulment
sau credite bancare pe termen scurt)

NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

Nevoi temporare Resurse temporare


+ active circulante +datorii curente, pe termen scurt
+active de regularizare + pasive de regularizare
- exclusiv activele de trezorerie: - exclusiv pasivele de trezorerie(credite bancare
- disponibilităţile băneşti (casă, conturi la pe termen scurt)
bănci, avansuri de trezorerie, cecuri de încasat,
alte valori)
- investiţii pe termen scurt(acţiuni,
obligaţiuni, efecte de încasat, alte investiţii pe
termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificaţia este că există un
surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă
a NFR reprezintă o situaţie normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea
activităţii, consecinţă a unei politici active de investiţii (ce determină prin creşterea volumului de
activitate valori mari ale stocurilor şi creanţelor, dar cu o rotaţie rapidă). În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe
de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor
şi urgentarea plăţilor.
Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidenţiază surplusul resurselor temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul
accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării, concomitent, de datorii în condiţii avantajoase
pentru întreprindere (cu scadenţe mai mari), adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită
creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de
producţie ori a unor situaţii de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt.
3. Trezoreria netă (TN)
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment
2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
Active de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament
(clasa 5)
Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile creditoare
al conturilor la bănci
TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii, expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia
operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar, fără ca
maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti

9
în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar
acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată implicit
ca o stare de insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment, şi,
atunci, întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Evoluţia trezoreriei nete cere prudenţă în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un
moment dat (pozitiv sau negativ), nu are relevanţă deoarece nivelul său fluctuează semnificativ la
intervale foarte scurte de timp ceea ce face ca interesul analiştilor să se orienteze către analiza în
dinamică într-o succesiune de perioade de timp.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului
contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii
reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a
majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă.

II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel:


- rata finanţării stabile (Rfs), care arată măsura în care resursele financiare grupate în
capitaluri permanente acoperă utilizările grupate în active permanente şi reflectă în valori relative
echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată, deasemeni, gradul în care activele stabile sunt
finanţate din pasive stabile:
Capital permanent
Rfs = Active imobilizate nete  100

Dacă Rfs > 100 %, imobilizările sunt acoperite integral din capitalul permanent, firma are un
surplus de surse permanente deci un fond de rulment pozitiv ce poate fi utilizat în finanţarea
activităţii curente a activelor circulante.
Dacă Rfs < 100 %, atunci resursele permanente sunt insuficiente în finanţarea necesarului
permanent echivalând cu un fond de rulment negativ.
În raport cu componentele capitalului permanent analiştii operează cu două rate
parţiale: rata autofinanţării imobilizărilor şi rata finanţării străine a acestora, utilizând în relaţia de
calcul fie capitalul propriu fie capitalul împrumutat pe termen lung17.
Nevoia unei astfel de abordări este pusă seama faptului că împrumuturile determină creşteri
ale cheltuielilor financiare, limitează autonomia decizională şi obligă întreprinderea la o activitate
suficient de rentabilă astfel încât să poată suporta aceste cheltuieli.
- rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment
net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice
neacoperite.
Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama
fondului de rulment net (FR):
Fond de rulment net
Rfg =  100
Nesar de fond de rulment
17
Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg. 274;

10
Dacă Rfg > 100 %, NFR este finanţat integral prin FRN şi se crează trezoreria netă
pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, NFR este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe
termen scurt iar trezoreria este negativă.
Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi financiar
pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei. Pentru toate
cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii valorii factorilor.

1.1.2. Analiza bilanţului funcţional


Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţul funcţional

Activ = Utilizari Pasiv = resurse

IV.Funcţia de finanţare
I. Funcţia de investiţii (active aciclice) Resurse stabile (aciclice)
Utilizări (active) stabile (brute) 1.Capitaluri proprii
1.Activ imobilizat de exploatare 2.Datorii financiare stabile (durata >1 an)
2. Activ imobilizat în afara exploatării 3. Amortismente, provizioane

II. Funcţia de exploatare (active ciclice) Resurse ciclice (de exploatare)


1.Activ circulant de exploatare 1.Datorii de exploatare (datorii<1 an, furnizori,
2. Activ circulant în afara exploatării angajaţi, stat...)
3. Cheltuieli în avans pentru/în afara exploatării 2.Datorii în afara exploatării (furnizori de
imobilizări, dividende de plată...)
3. Venituri în avans pentru/în afara exploatării

III. Funcţia de trezorerie Resurse de trezorerie


Active de trezorerie (disponibilităţi) Credite bancare pe termen scurt
Total active Total pasiv

Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de


utilizări în activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de
exploatare şi în afara exploatării).
Importanţa bilanţului funcţional în analiza constă în faptul că permite aprecierea stabilităţii
structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă independenţa dintre
structura financiară şi natura activităţii sale.

1.1.3. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii


Analiza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor
dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a utilizărilor
permanente şi curente. Metoda utilizată în analiză este metoda „ratios” – a ratelor.
Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) de
activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de activ sau de
pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii edificatoare
privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.

Analiza ratelor de structură ale activului


a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele imobilizate
şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprindea în

11
mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi gradul de imobilizare
a activului
Active imobilizate
R Ai   100
Activ total
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente la
acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica economică a
unor rate complementare:

a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:


Imobilizăm
i corporale
Ric   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare
pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică în
acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că, pentru
firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a rezista în cazul
unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei. La firmele cu o
pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a activelor sale
imobilizate în disponibilităţi, conferindu-i un grad redus de flexibilitate.
a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi se
calculează astfel:
Im obilizari financiare
Rif   100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică valorile
mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului şi se calculează cu relaţia:
Active circulante
R Ac   100
Activ total
Între RAi şi RAc se formează relaţia: R Ai  R Ac  1 .
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante astfel:
b1) Rata stocurilor (Rsk)
Rata stocurilor (Rsk) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total active
circulante:
Stocuri
Rs   100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai ridicate
la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la
nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICA > ISk, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; ISk – Indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor.
Nivelul ridicat al stocurilor se apreciază negativ atunci când este consecinţa unei politici de
aprovizionare exagerată (materii prime, materiale), a unei ineficienţe în producţie (produse în curs
de fabricaţie) sau, pentru produsele finite, deficienţe în vânzare (calitate necorespunzătoare,
probleme de livrare, etc).

12
Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se
apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative
asupra solvabilităţii/lichidităţii firmei.
b2) Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Creante comerciale
Rc   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.
O pondere ridicată a acestora poate semnala fie deficienţe în încasare(clienţi problemă) fie
acordarea unor credite-clienţi cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe
piaţă.
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor
circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
Disponibil  Valori mobiliare de plasament
RD, P   100
Activ total
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei, informaţiile
sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz. Însăşi mărimea
(nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a disponibilităţilor
poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul unor
resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii de
mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.
În general se consideră normal un nivel de 3-5% al ponderii activelor de trezorerie, orice
depăşire fiind consecinţa neidentificării unor posibilităţi viabile de investire.18
Analiza ratelor de structură ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare
a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului, relevând aspecte privind stabilitatea şi
autonomia(independenţa) financiară a acesteia.
Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe
termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung influenţând gestiunea financiară a
întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i rentabilitatea şi
determinându-i politicia de investiţii.
Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii
financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de
nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi măsură cu factorii interni,
decizia de structură financiară depinde şi de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura
economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma
dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
Rsf   100
Pasiv total
Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o situaţie
favorabilă şi evidenţiază caracterul permanent al finanţării, ceea ce conferă o anumită siguranţă
întreprinderii în desfăşurarea activităţilor sale.
b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg)
18
V. Dragotă şi colectiv, Management finnaciar, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 144;

13
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor
financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi
gradul de îndatorare.
Capital propriu
Rafg   100 (rata solvabilităţii patrimoniale)
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la
altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete ale
fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare şi din această cauză stabilirea unor rate de referinţă
este greu de stabilit.
În literatura franceză, unii autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare,
R afg  1 3 19 (0,33 sau 33%).
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei
este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât
mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a
dependenţei prea mari de creditori.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitalul propriu
(1) R Aft  Capitalul permanent  100
Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să
reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R Aft  1  50% (0,5). Sub această limită firma se
află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate şi este afectată autonomia
ei financiară.
Capital propriu
(2) R Aft  Datorii pe termen mediu şi lung  100
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: R Aft  2   100 (1).
În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca
urmare a unei activităţi rentabile.
c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei şi
exprimă gradul de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terţi:
Datorii totale
(1) Rig   100; Rig  50% (66% după unii autori)
Pasiv total
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât creşte autonomia
financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune încă de capacitate de
îndatorare.
Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiaşi indicator, la
numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a
întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar) 20,21.
Datorii totale
(2) Rig  Capital propriu  100; Rig  200%

19
G. Chareaux, Gestion Financière, Ed. Litec, Paris, 1991
20
Silvia Petrescu, Analiza economo-financiară II, suport de curs, FEAA, Iaşi, 2006, pg. 96;
21
Levierul financiar exprima indatorarea totala (pe termen scurt, mediu si lung) a intreprinderii in raport cu capitalul
propriu. Rezultatul trebuie sa fie subunitar, o valoare supraunitara insemnand un grad de indatorare ridicat. O valoare ce
depaseste 2,33 exprima un grad foarte ridicat de indatorare, societatea putandu-se afla chiar in stadiul de faliment
iminent daca rezultatul depaseste de cateva ori pragul de 2,33.
(http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html)

14
Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de
două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de
insolvabilitate, punînd în evidenţă o structură financiară inadecvată, care poate duce la încetarea de
plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari.
Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea
creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea întreprinderii fluctuează.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la
termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie la
capitalul permanent:
Datorii pe termen mediu şi lung
(1)22 Rit  Capital permanent
 100 , Rît  50%(0,5)

fie la capitalul propriu


Datorii pe termen mediu şi lung
(2): Rit  Capitalul propriu
 100 , Rît  max 1(100%)

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa


(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii
esenţiale, pornind de la faptul că sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le
finanţează:23
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt
(de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea
datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi
rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară
(finanţarea din capitaluri proprii)
Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare
Atât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu costă
dividende, capitalul împrumutat costă dobânzi. Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului
propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate
decât în cazul în care întreprinderea obţine profit în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat,
oricare ar fi rezultatele financiare ale întreprinderii.
O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari ceea ce-i
afectează profitabilitatea şi-i micşorează posibilităţile de autofinanţare.
Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-şi acoperi
nevoile de finanţare care la rândul lor vor contribui la creşterea cheltuielilor financiare.
Dacă întreprinderea e rentabilă, adică dacă rata rentabilităţii e mai mare decât rata dobânzii,
se poate şi e de dorit, apelarea la credite în opoziţie cu alternativa de a aştepta să se formeze treptat
fonduri proprii pentru finanţarea unui proiect.
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul
capitalului împrumutat.
Există 2 situaţii:
a) dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare
pozitiv (favorabil);
b) dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare
negativ (nefavorabil).

22
Manuel, analyse financière et économique des projets de développement, Communautés européennes, 1997,
Luxembourg, pg. 327,
http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf
23
Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 94-95;

15
Dacă presupunem ca rentabilitatea economică e de 16% pe an iar rata dobanzii e de 12% pe
an, întreprinderea e interesată să se finanţeze prin credit deoarece realizează un profit de 4% asupra
capitalului împrumutat.
Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile
principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului
împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce
la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad
de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului
afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare - maximizarea
valorii firmei.

1.1.4. Solvabilitatea şi lichiditatea


În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge
la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”24, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe termen
mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii25 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile
totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe
termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).
Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad ridicat de
îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici
întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului economic, ce pot aduce
întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-
politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară.
Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din
structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii26
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale de
autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potenţiale
de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale
ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea netă
poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi cele
împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare27( Rchf ) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.

24
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;
25
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.
26
Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;
27
Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.

16
Rchf =
Cheltuieli financiare
Excedent brut din exploatare(rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)
Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un semnal
că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să devină insolvabilă.
În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de
insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de
afaceri).
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este
suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale în acest caz următoarele
relaţii:

Rata solvabilităţii generale


Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot
acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama
activelor.
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat
de datorii – capital propriu) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel
minim de 35%.
În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanţie a solvabilităţii
întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă acces la împrumuturi.
Rata solvabilităţii financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii
pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi poată
achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică să posede
suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi
reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani) fiind strâns
legată de modul în care conducerea gestionează capitalul de lucru..
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în
bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.
Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001,
inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi
informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment28 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc
totalul datoriilor pe termen scurt.
28
Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;

17
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active
circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul de
rulment se determină cu relaţia:
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea la
scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de creditori)
dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”.29
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate43 şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este considerat
a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi rambursa creditele
contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante )
LG 
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe măsură
ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ (provenit din
finanţarea unor achiziţii pe termen lung, din resursele pe termen scurt, ceea ce, de obicei, este
contraindicat) determină un disconfort financiar ce poate conduce la încetare de plăţi, echivalând cu
risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate,
deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care reprezintă
situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi
frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.
În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror lichiditate
nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi
indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de stocuri(au o
lichiditate mai redusă şi poate incertă) şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi
mobilizate rapid pentru a face faţă unui necesar urgent de lichidităţi. Valoarea recomandată pentru
acest indicator este 0,8.
Active curente  Stocuri  Creante incerte Disponibilitati  Creante certe
LI  
Pasive curente Pasive curente

29
Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile
comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994, p. 21
43
Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar MicMilan de economie modernă”, Editura Codecs,
Bucureşti, 1999, p. 63

18
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară,
reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi
rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece ele nu
pot fi transformate imediat în bani.
Disponibilitati  Plasamente
Li 
Pasive curente (imediat exigibile)
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De asemenea,
el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea companiei. Valoarea
minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate, fiind asigurată achitarea
obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot fi
acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare
Lv 
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia
diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face necesară
aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a relaţiilor
întreprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria, întreprinderea
fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin scurtarea
termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin prelungirea
termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi în literatura de
specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi consideraţi ca şi parametri
de lichiditate.

1.1.5 Indicatori de gestiune (de activitate)


O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune
(de activitate) care furnizează informaţii cu privire la30:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază
ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost rulat
de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate arată gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la
dispoziţie, în cea mai bună combinaţie posibilă (numerar, creanţe, stocuri, mijloace fixe etc) pentru
a genera venituri din vânzări (cifră de afaceri).31 Se măsoară de asemeni viteza de transformare a
activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie
să existe un echilibru raţional între cifra de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori32:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv
(P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada de gestiune:

30
OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme
cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005
31
R. C. Moyer, J. R. McGuigan, R. P. Rao, Op. Cit., pg. 106-107;
32
Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi
urm.;

19
Ca
Nr 
A(P )
Cu cât numărul de rotaţii este mai mare, cu atât activitatea este mai eficientă, deoarece, cu
acelaşi volum de active circulante (capitaluri), se poate realiza un volum mai mare de desfacere de
mărfuri/produse şi un profit mai mare.
Această relaţie arată, în acelaşi timp, randamentul/eficienţa utilizării activului/pasivului
exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare leu investit.
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat
parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
A( P )
Dz  T
Ca
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când numărul de rotaţii va fi mare şi numărul de
zile mai redus.
Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a acestuia
(reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie
cu specificul activităţii.
Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a
activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele circulante.
În ceea ce priveşte activele fixe specialiştii consideră că mărimea indicatorului este
influenţată de o serie de factori ce fac utilă analiza acestuia în cadrul aceleaiaşi firme mai puţin în
comparaţiile interfirme. Aceşti factori se referră la:
- costul de achiziţie
- politica de depreciere (amortizare)
- alegerea tehnologică (fie procese de producţie puternic automatizate fie bazate pe utilizarea
forţei de muncă şi nu în ultimul rând se are în vedere companiile care externalizează părţi din
procesele sale).
Problema care se pune în calcularea indicatorului pentru activele circulante, mai ales
referitor la stocuri, este legată de valoarea lor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează
metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei
comparaţii, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de
afaceri trebuie exprimată în preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a
stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:
 Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de mãrfuri 
Rmf =  360
Costul de achizitie a mãrfurilor vândute
 Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
Rmp = Costul de achizitie al materiilor prime  DS  360
 Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
Rpf = Productia vândutã (în cost complet)  360

b) viteza de rotaţie a capitalurilor arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul
de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate şi
atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar
pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

20
1.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate 33
Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor
solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită
funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri
intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului
de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii
ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat
al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere
1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707)
2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607)
3 Marja comercială (1 -2)
4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708)
5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -)
6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722)
7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)
8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la
terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621)
9 Valoarea adăugată(3+7-8)
10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411)
11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63)
12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621)
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)
14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane
15 (-) Alte cheltuieli din exploatare
16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)
18 (+) Venituri financiare
19 (-) Cheltuieli financiare
20 Rezultatul curent(17+18-19)
21 (+) Venituri extraordinare
22 (-) Cheltuieli extraordinare
23 Rezultatul extraordinar(21-22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)
25 (-) Impozitul pe profit
26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)

Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape
succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind
de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii
financiare la treapta respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
- aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;
- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele sociale,
stat, acţionari, întreprindere;
- înţelegerea formării rezultatului net;
33
Interpretarea sa este condiţionată de faptul că are la bază în conceperea sa principii, convenţii, opţiuni contabile mai
mult sau mai puţin „creative” (referitoare la evaluarea stocurilor, amortizări, deprecieri, provizioane, ajustări ale
veniturilor si cheltuielilor)(Bernard Colasse, L’analyse financiere de l’entreprise, 2008, trad. Ed. TipoMoldova, IaşI,
2009, pg. 55)

21
- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a
acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);
- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă,
randamentul echipamentului industrial etc.;
- analiza rentabilităţii;
- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri
intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de
măsuri corectoare34.
Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea
comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a
întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un
indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare cu
cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită şi
marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor
industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute,
stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va cuprinde trei
elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi producţia imobilizată.
Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri
reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de producţie (obţinut
prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).
Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere
bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare
adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.
Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuţia
lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară
a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii
economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei
comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru
producţia respectivă.
- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remuneraţiile
tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea întreprinderii, respectiv,
cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, legate de
activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut
la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că:
• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.
• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea
producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care
evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi
producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la
realizarea producţiei sale.
• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie
(CA).
Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata,
adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile prime
la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.

34
Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107

22
• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate.
Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a
distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.
Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii
generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de
provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de
gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare
va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din
provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar
diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată prin
autofinanţare.
2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi cheltuieli
financiare), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de
calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului
net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul
excepţional), care se pot schimba în timp şi pot să difere de la o întreprindere la alta.
3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparaţii în ceea ce
priveşte performanţa de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să dispenseze pe
analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de îndatorare şi al al
aptitudinii de a contribui la finanţarea peopriilor lor proiecte de investiţii.
Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi
corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în
exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea
corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici
financiare diferite.
Există două modalităţi de calcul:
- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din
exploatare (Che)
Re = Ve – Che
- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări şi provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă
managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea
veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor; sporirea
ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să devanseze ritmul de
creştere al cheltuielilor.
Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii
financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.
Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii
rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.

23
Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor
operaţii de gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel :
Rezultatul = Veniturile - Cheltuielile
extraordinar extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru


potenţialii investitori.
Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale
şi a impozitului pe profit.
• Rezultatul curent (+/−)
• Rezultatul extraordinar (+/−)
− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)
Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare
de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.
Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale” 35: capacitatea de
autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).
Capacitatea de autofinanţare (sursă internă de finanţare a dezvoltării) a întreprinderii
reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de
creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată din activitatea
industrială şi comercială a acesteia.
Destinaţia sa este să asigure:
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- cresterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se poate
calcula în două moduri:
- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu
veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii
contabile nu provoacă mişcări financiare;
- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru
acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în
rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima metoda de
determinare:

Nr. crt. Metoda substractivă Metoda aditivă


1. EXCEDENTUL BRUT DIN REZULTATUL NET
EXPLOATARE
2. + Alte venituri din exploatare (cu + Cheltuieli cu amortizările
excepţia celor provenite din reluarea
de provizioane, din vânzarea
activelor cedate, subvenţii pentru
investiţii)
3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu + Cheltuieli cu provizioanele şi
excepţia cheltuielilor cu ajustări (din exploatare,
amortizările, ajustările de valoare şi financiare şi extraordinare)
provizioanele, cheltuieli privind
activele cedate si alte operaţiuni de
35
Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82

24
capital)
4. + Venituri financiare (cu excepţia - Veniturile din ajustări şi
veniturilor din provizioane, din provizioane (din exploatare,
investiţii financiare cedate) financiare şi extraordinare)
5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia + Cheltuieli cu activele cedate
cheltuielilor pentru ajustări şi (ieşite din patrimoniu)
provizioane, investiţii financiare
cedate)
6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea
imobilizărilor
7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii
virate la venituri
8. - Impozitul pe profit
9. = Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare

Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un
surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea
globală a întreprinderii.
Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea
independenţei financiare a întreprinderii:
a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul
de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacităţii de
autofinanţare anuale degajate de întreprindere.
Cheltuieli financiare
Cpr 
CAF
b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care întreprinderea poate
asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma ar fi alocată în
acest scop.
CAF
Rfi   100
Investitii anuale
c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potenţial de
lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al întreprinderii
CAF
Ra   100
RBR
d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între capacitatea de
autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:
CAF
Rd   100
Re zultatul exercitiului
Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate
disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea
parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta
pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remunerării
acţionarilor:
Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite
Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale
exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea
surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la
dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare.

25
 Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea
capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este
suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;
 Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea
cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea
imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale
autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea
imobilizărilor) şi provizioanele;
 Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul
exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le
oferă întreprinderii:
- reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite
situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
- conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită
prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele financiare şi
de credit;
- este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere),
cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;
- permite franarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
- constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii,
respectiv rentabilitatea financiară;
- reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital extern.
Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia
de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru
creditori mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică atât capacitatea de rambursare de
către întreprindere a sumelor împrumutate cât şi nivelul riscului de neplată.
În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi ratele
autofinanţării, şi anume:
a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:
Autofinantare
Ra   100
investitii anuale
b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:
Autofinantare
Ra   100
Im obilizari corporale  Im obilizari necorporale
c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:
Autofinantare Autofinantare
Rc   100 
Nevoia de finantare Active imobilizate  Variatia NFR

1.3. Analiza fluxurilor de trezorerie


Dată fiind nevoia întreprinderilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile,
a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei
fluxurilor de numerar.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi
fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente
de numerar36.
Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în
conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul
întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 1802/2014, art.3, alin.1,2).

36
IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

26
Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face
parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza
informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a
întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.
Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat,
creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi
publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii
utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor
întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor.
În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor
financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr.
1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate.
În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor
întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;
– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru: corelarea
profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu
implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash;
evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea analizei
este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din
gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital
care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum
de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri.
Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de
lichidităţi .
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):
– metoda directă;
– metoda indirectă.
Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de numerar
de exploatare prin metoda directă deoarece aceasta oferă informaţii utile în estimarea fluxurilor de
numerar viitoare pe care metoda indirectă nu le poate furniza.
Respectând tradiţia contabilă americană37, fluxurile de numerar din exploatare pot fi
determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din
activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă.
A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar.
a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:
– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;
– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care se
pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor
comerciale din exerciţiul financiar);
– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale
consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte
cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct.
607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625
+ 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor de materii
37
Cristian Zgreabăn, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie,
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3

27
prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial,
respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre
soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;
– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia
soldurilor conturilor necorespunzătoare);
– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod
special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit,
ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de exploatare).
b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în
nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de
imobilizări;
– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în
nota 1 la situaţiile financiare;
– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi;
– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.
c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:
– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se
determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043
+ 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi. Sunt
constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în
conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit şi
pierdere;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.
Fluxurile de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare
reprezintă trezoreria netă.

B. Metoda indirectă
IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de
determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net
(sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau
angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de
venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:
– rezultatul net;
– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;
– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau
de finanţare.

28
b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung;
– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi;
– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor
întreprinderi;
– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:
– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;
– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Fluxuri de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda
directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare. Fluxurile
de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt determinate prin
metoda directă.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,
sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea
unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în momentul facturării lor
şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate în considerare unele
elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din
trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi mărimea
numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:
– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului de
lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale
consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de
stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de
exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor
conturilor corespunzătoare);
– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele constituite
sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele
constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de
ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale;
ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante);
– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de
exploatare.
Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta
furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă

29
aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă
întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.

30