Sunteți pe pagina 1din 66

1|Page

METODE DE SEPARARE A AMESTECURILOR DE


SUBSTANŢE

Separarea – metoda prin care se obţin substanţe în stare pură dintr-un


amestec. Caracterizarea unui compus organic incepe intotdeauna cu stabilirea
compozitiei sale.
In vederea acestui scop, compusul organig studiat este mai intai izolat din
meiul in care a aparut (mediul de reactie) si apoi purificat pentru indepartarea
oricaror urme de substante straine. Izolarea si purificarea compusilor organici se
poate face cu o gama larga de metode –fizice, fizico-chimice, chimice si
biochimice.
Alegerea metodei de separare sau purificare se face in functie de proprietatile
substantelor aflate in amestec, mai precis de caracteristicile fizico-chimice ale
acestora .
In general, in natura, substantele se gasesc sub forma de amestecuri. Cele
mai importante metode de separare a substantelor pure din amestecuri sunt:
A. DECANTAREA
B. FILTRAREA
C. CRISTALIZAREA
D. PURIFICAREA PRIN DISTILARE

A. Decantarea – operaţia de separare a unui solid dintr-un amestec


eterogen solid – lichid; se foloseşte când densitatea solidului este mai mare
decât a lichidului.
În practică, decantarea este folosită pentru obţinerea apei potabile din ape
naturale, pentru purificarea sării extrase din salină sau pentru obţinerea aurului şi
a argintului din minereu, în decantoare speciale .

2|Page
B. Filtrarea – este operaţia de separare a unui solid dintr-un amestec
eterogen solid – lichid, cu ajutorul unor mase poroase, permeabile numai pentru
lichid. Se utilizează când densitatea solidului este mai mică sau egală cu a
lichidului.
Lichidul care trece prin hârtia de filtru se numeşte filtrat. În practică, filtrarea
este folosită pentru obţinerea apei potabile. Ca materiale filtrante sefolosesc
straturi succesive de pietriş şi nisip. Există şi filtre de aer folosite pentru
purificarea aerului.

C. Cristalizarea - trecerea unei substanţe solide din soluţie în stare


cristalină; cristalul este un corp solid, omogen, cu formă geometrică definită,
mărginit de suprafeţe plane.
În practică, metoda cristalizării este folosită pentru obţinerea zahărului din
trestie de zahăr şi pentru obţinerea sării de bucătărie din apa mării. Cristalizarea
nu se foloseşte în cazul lichidelor inflamabile.
Cristalizarea poate avea loc în adâncul Pământului prin modificarea magmei
formându-se roci magmatice (granit, bazalt).

3|Page
D . Distilarea - operaţia de separare a componenţilor dintr-un amestec
omogen de lichide, prin fierbere urmată de condensare. Această
metodă de separare este utilizată la obţinere alcoolului şi în
prelucrarea ţiţeiului în rafinării pentru obţinerea benzinei, petrolului lampant
şi a motorinei.

4|Page
METODE DE PURIFICARE A SUBSTANTELOR
CHIMICE
In general substantele de analizat nu sunt pure ci reprezinta
amestecuri cu grade de complexitate diferite. Aceasta observatie este
valabila atat pentru substantele din natura cat si pentru cele care se obtin in
urma unor reactii chimice in laborator.Literatura de specialitate contine
valori ale principalelor constante fizico-chimice ale substantelor pure ,asa
incat aprecierea asupra identitatii unei substante si asupra caracteristicilor
sale se poate face dupa ce ea a fost separata de alte substante si supusa
analizelor.Metodele de separare si purificare au fost perfectionate de-a
lungul timpului , deoarece eficienta lor are influenta asupra calitatii
produselor rezultate din diversele procese tehnologice.
Alegerea metodei de separare sau purificare se face in functie de
proprietatile substantelor aflate in amestec, mai precis de caracteristicile
fizico-chimice ale acestora..
Principalele metode de separare ,purificare ori concentrare a
componentelor din amestecuri omogene sau eterogene care se utilizeaza
frecvent in cadrul analizelor de laborator sunt :
 Metode mecanice : separarea sub lupa sau microscop ,
sedimentare si decantare , centrifugare , filtrare ;
 Metode fizice : distilare si rectificare , extractie , absorbtie ,
adsorbtie , sublimare ;
 Metode chimice : precipitare , cristalizare .

Metode mecanice de separare. Acestea se utilizeaza in cazul necesitatii


separarii unor amestecuri eterogene l-s sau l-l sau l-g,cazuri in care
densitatea diferita a fazelor componente este proprietatea pe baza careia
se realizeaza separarea .
Separarea sub lupa sau microscop se poate utiliza cand cantitatea
de cristale amestecate este relativ mica , si se relizeaza manual , cu ajutorul
unei pensete.Bineinteles ca aceasta metoda se poate aplica daca substantele
solide de separat au cristale de culori ,sau dimensiuni ,sau proprietati
optice diferite.
5|Page
Separarea prin sedimentare si decantare . Sedimentarea este
operatia de separare a unei suspensii in cele doua faze componente,prin
depunerea substantelor solide sub influenta gravitatiei. Daca suspensia s-a
format prin dispersarea unui solid in masa unui lichid ,prin sedimentare
se separa fazele :solidul se depune la baza vasului ,iar lichidul de deasupra
devine limpede. .Operatia de indepartare a lichidului de deasupra
sedimentului se numeste decantare.Operatia de decantare se foloseste mai
mult in industrie. In laborator se foloseste doar in scopul purificarii unor
reactivi tehnici.O astfel de separare se poate utiliza si dupa o reactie de
precipitare,intr-o analiza calitativa.
Separarea prin centrifugare se foloseste atunci cand suspensiile de
separat sunt fine,iar sedimentarea ar dura mult . Prin centrifugare
intelegem operatia de separare care utilizeaza un aparat de laborator numit
centrifuga, si care se utilizeaza pentru separarea s-l sau l-l .Centrifugarea
presupune supunerea amestecului unei miscari de rotatie cand sub
actiunea fortei centrifuge partea solida a suspensiei se depune la fundul
vasului,lichidul putand fi indepartat ulterior prin decantare.In cazul
centrifugarii,separarea particuleleor solide se realizeaza in vase spaciale
din sticla de forma unor eprubete ingustate la partea inferioara si gradate.
Dupa introducerea acestor vase in lacasurile centrifugei,aceasta se pune in
functiune aproximativ 10 minute ,apoi se opreste micsorandu-se treptat
turatia si se noteaza nivelul substantei sedimentate . Centrifugarea se
repeta pe intervale de timp mai scurte pana cand nivelul sedimentului in
eprubeta ramane constant.Dupa centrifugare lichidul de deasupra se
indeparteaza prin decantare sau cu o pipeta.In laborator separaea prin
centrifugare se aplica in special suspensiilor fine (lacuri, vopsele, cerneluri
) la care filtrarea este mai dificila .
Separarea prin filtrare .Filtrarea este operatia de separare a fazei
solide de cea lichida sau gazoasa. In practica curenta filtrarea se foloseste
pentru indepartarea impuritatilor mecanice din lichide,pentru separarea
cristalelor sau a precipitatelor,la spalarea substantelor solide .Filtrarea
gazelor urmareste indepartarea impuritatilormecanice inainte de
introducerea gazelor in mediul de reactie sau pentru retinerea particulelor
antrenate de produsele gazoase de reactie.
Eficacitatea filtrarii,caracterizata prin gradul de separare a fazelor si prin
viteza de filtrare depinde de o serie de factori ,dintre care :
 marimea suprafetei filtrante
 temperatura de lucru
 vascozitatea fazei lichide
 diametrul porilor suprafetei filtrante
6|Page
 diferenta de presiune intre cele doua suprafete ale materialului
filtrant.
Pentru ca operatia de filtrare sa fie eficienta , ea trebuie sa asigure :
 o puritate inaintata a filtratului
 o puritate avansata a precipitatului
 umiditate cat mai scazuta a precipitatului
Filtrarea se realizeaza de obicei in patru etape :
1. Retinerea fazei solide de catre suprafata filtranta ;
2. Filtrarea cantitatilor ulterioare de amestec l-s pe un strat
suplimentar de material filtrant constituit chiar din primele
cantitati de precipitat separate pe suprafata filtranta ;
3. Spalarea precipitatului separat in vederea indepartarii filtratului
retinut ;
4. Regenerarea suprafetei filtrante prin :indepartarea
precipitatului,spalarea suprafetei filtrante,destuparea porilor.
Materialele filtrante utilizate trebuie sa retina cat mai complet faza
solida a suspensiei,sa permita viteze mari de filtrare, sa nu se infunde
porii,sa ctiunea coroziva a suspensiei si sa permita evacuarea completa
a prcipitatului. Alegerea materialului filtrant se face in functie de
diametrul particulelor de faza solida de separat,astfel ca aceste particule
sa nu treaca prin porii materialului filtrant.
In laboratoare se folosesesc : hartie de filtru de diferite porozitati, panza,
sticla poroasa,site din fire metalice (Cu, bronz, Ag, Pt ) , vata de sticla,sau
din fibre sintetice,silice poroasa naturala sau sintatica.
Hartia de filtru utilizata in laboratoare poate fi de diferite calitati si
compozitii. Hartia de filtru calitativa nu se foloseste indeterminari
analitice , ci cea calitativa care lasa reziduu minim si constant la
calcinare. Acest tip de hartie se denumeste :
o hartie de filtru banda neagra , cu pori mari, folosita la separarea
precipitatelor cu particule mari,filtrarea fiind rapida ; ambalajul ei
este marcat cu o banda neagra.
o hartie de filtru banda alba ,cea mai folosita, cu pori de diametre
medii.
o hartia de filtru banda albastra are porii foarte fini si se foloseste
pentru precipitatele ale caror particule au diametre foarte mici .
Filtrarea unui astfel de precipitat este lenta.

7|Page
Exista de asemenea hartie de filtru speciala cu adaosuri silicioase cu
efect de limpezire a filtratului sau cu adaos de carbune activ pentru
decolorarea filtratului.
Placile de sticla poroasa au avantajul unei bune rezistente la
coroziune si se monteaza in diverse dispozitive de filtrare.

METODE DE FILTRARE
1) Filtrarea lichidelor la presiune normala ( atmosferica )
Filtrarea la temperatura normala se realizeaza pe baza presiunii
hidrostatice proprii a lichidului care trece prin filtru. Se foloseste in special
la filtrarea solutiilor concentrate fierbinti. Instalatia de filtrare la presiune
normala este alcatuita din palnie de sticla ,portelan, material plastic, cu
unghiul partii conice cuprins intre 58 si 62 de grade,hartie de filtru ,stativ
metalic,bagheta,pahare.Hartia de filtru poate fi asezata in palnie pana la
1cm mai jos de partea superioara a palniei , in forma neteda sau cutata.
Pentru a adera etans la suprafata palniei,hartia de filtru se umecteaza si se
preseaza catre peretele palniei. Operatia de filtrare se realizeaza cu ajutorul
unei baghete tinuta in pozitie verticala in zona cu hartie dubla,pe care se
prelinge lichidul de deasupra precipitatului sau fazei solide a amestecului
eterogen.Apoi se trece pe hartia de filtru si faza solida , dupa care se fac
patru spalari ale paharului pentru ca trecerea fazei solide sa se realizeze
cantitativ.
Filtrarea la cald se foloseste cand amestecul de separat contine
impuritati care la temperatura normala sunt in stare solida sau au o
vascozitate mai mare, ori pentru cazul in care viteza de filtrare este mica.
In aceste cazuri se folosesc palnii care sunt prevazute cu manta de
incalzire ,sau palnii introduse in recipienti cu agent de incalzire(apa
calda,vapori de apa, aer cald ).
Filtrarea la temperaturi coborate poate utiliza aceleasi dispozitive
de mai sus,doar ca in locul agentilor de incalzire vor fi introdusi in
mantale agenti de racire.
2) Filtrarea la presiune redusa (in vid ) are ca scop accelerarea
operatiei de separare a fazelor prin crearea unei diferente de presiune
intre cele doua parti ale filtrului. Procedeul se aplica mai ales in
procesele de recristalizare. Presiunea mai mica din vasul de filtrat se
realizeaza prin legarea sa la o trompa de apa sau la o pompa de vid.Se
folosesc palnii speciale Buchner,din portelan sau sticla,palnii Hirsch,din

8|Page
portelan ,sau creuzete filtrante Gooch , prevazute cu placi de portelan
perforate pe care se aseaza hartii de filtru umectate cu diametrul putin
mai mic decat placa. In loc de hartie de filtru se mai poate folosi azbest,
vata de sticla sau celuloza. Palniile pot sa aiba un alt tip de placa -
poroasa-.Palnia,se ataseaza etans (prin intermediul unui dop de cauciuc
) unui « vas de trompa « care are o legatura la un vas de
siguranta.Trompa de apa este legata la sursa de apa si la vasul de
siguranta. La deschiderea apei se creaza o subpresiune in vasul de
siguranta, implicit in vasul de trompa, care realizeaza o succtiune la
nivelul suprafetei hartiei de filtru, marindu-se astfel viteza de filtrare.

9|Page
Instalatie de filtrare a atmosferei

Proteine si aminioacizi. Surse de proteine.

Rol biologic
Proteinele sunt componente de baza ale tuturor celulelor vii, alaturi
de lipide, zaharide, vitamine, enzime, apa si saruri anorganice, formand
impreuna un sistem complex in cadrul caruia se petrec o serie de reactii
chimice care asigura reproducerea, dezvoltarea si functionarea normala a
fiintelor vii. Sunt componente ale structurilor celulare si au functii biologice
fundamentale : enzimatice, hormonale , imunologice. Sunt proteine unele
substante cu puternica activitate biologica ale celulelor ca: enzimele,
pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii.

Caracteristica cea mai importanta a proteinelor este specificitatea:


proteinele diferitelor specii vegetale si animale se deosebesc intre ele,
existand deosebiri chiar si intre proteinele indivizilor din aceeasi specie. Se
apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de proteinele
specifice. Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la
10.000 de unitati de α- aminoacizi, unite prin legaturi peptidice .

Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta :
 proteine de origine vegetala
 proteine de origine animala
2. Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electroliti :
 insolubile (fibroase)

10 | P a g e
 solubile (globulare)
3. Dupa produsii rezultati la hidroliza totala:
 proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α- aminoacizi)
 proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa
α- aminoacizi, si o alta substanta care in structura proteinei apare ca
grupa prostetica)
Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera
tesuturilor rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva
agentilor exteriori.

COMPOZITIA PROTEINELOR
Toate proteinele contin elementele: C, H, O, N si S; in unele proteine se
mai gasesc, in cantitati mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al
elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.
Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se
poate efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acida se face prin
fierbere indelungata (12-48 ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid
formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de
bariu are loc intr-un timp mai scurt. Prin hidroliza se obtine un amestec care
poate sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin hidroliza
grupelor CONH2 ale asparaginei si glutaminei.

ROLUL PROTEINELOR IN ORGANISMUL UMAN


1. Plastic.
2. Functional (realizeaza presiunea oncotica; participa la echilibrul acido-bazic;
participa la constituirea enzimelor;
hormonilor; constituie receptori membranari, intra in constitutia altor substante
active etc.).
3. Aparare (refacerea tesuturilor lovite, anticorpi; troficitate a celulelor
sistemelor de aparare specific si nespecific;
creste rezistenta fata de actiunea nociva a unor substante toxice: Pb, Hg, Cd, Cr,
Se, As, benzen, toluen, amine,

11 | P a g e
nitrobenzen, cloroform, CCl4, pesticide organoclorurate, sulfamide, antibiotice
toxice - tetraciclina, saruri de Au s.a.).
4. Energetic - prin ardere dau 4,1 Kcal/g proteine; nu ard complet dand
nastere unor substante toxice (amine toxice: indol, triptamina, histamina) care
cer un efort hepatic suplimentar .

NECESARUL DE PROTEINE
Depinde de necesitatile organismului:
Copii: 0-6 ani - 3-4 g prot/kg corp/24 h
7-12 ani - 2-3 g prot/kg corp/24 h
12-20 ani - 1,5-1,7 g prot/kg corp/24 h
Adulti: 1,2-1,5 g/kgc/zi (ex: 75 kg ® 85-105 g proteine/zi)
Gravide si mame care alapteaza: 2 g/kgc/zi
Sportivi, muncitori, refaceri musculare: 2-3 g/kgc/zi

SURSE DE PROTEINE
- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne
(20% proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
- Cereale : paine (8%).
- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe

12 | P a g e
Aminoacizii sunt compuși cu funcțiune mixtă (compuși care au grupe
funcționale diferite în molecula lor) care conțin în molecula lor gruparile

Formula generală a aminoacizilor este:

13 | P a g e
Aminoacizii sunt cei mai importanti nutrienti din corp, de multe ori
mentionati ca “elemente care ne formeaza viata”. Acest lucru se datoreaza
faptului ca aminoacizii stau la baza formarii tuturor proteinelor. 75% din corp
(excluzand apa) este alcatuit din proteine – neluand in considerare apa si
grasimea, proteinele reprezinta trei sferturi din ceea ce ramane.
Fibra musculara, membranele celulare, enzimele care ajuta creierul sa
functioneze sunt formate din proteine. Deoarece proteinele joaca un rol atat de
important in organismul nostru este esential sa le intelegem functia elementelor
cheie, si anume aminoacizii.
Aminoacizii sustin vitaminele si mineralele pentru a functiona corect si eficient
in organismul nostru . Daca aminoacizii lipsesc, asimilarea si utilizarea altor
nutrienti vor avea de suferit. Daca aportul oricaruia dintre aminoacizi este prea
mic pentru a indeplini nevoile corpului, niciunul dintre ceilalti aminoacizi nu
pot fi folositi pentru dezvoltarea si mentinerea sanatatii tesuturilor . Este foarte
important ca aminoacizii necesari sa provina atat din alimente cat si din
administrarea de suplimente nutritionale.

Toti aminoacizii sunt esentiali pentru o sanatate optima. Lipsa chiar si a


unui aminoacid poate duce la aparitia anumitor afectiuni . Cateva dintre efectele
unei diete deficitare in aminoacizi includ nivel scazut de energie , insomnii ,
oboseala cronica , afectiuni digestive , caderea parului , aparitia afectiunilor
dermatologice , dar si schimbari de natura psihologica precum nervozitate ,
depresie , anxietate , schimbari de dispozitie , iritabilitate , scaderea capacitatii de
concentrare .

14 | P a g e
Ce se intampla cu aminoacizii si proteinele din corpul nostru?

Din momentul in care se consuma proteine, in stomacul nostru se


activeaza o enzima numita pepsina. Lungile lanturi de aminoacizi sunt
desfacute in lanturi mai scurte, apoi partiala digestie a proteinelor continua
in intestin, unde enzimele pancreatice vor desface inca o data lanturile de
aminoacizi in polipeptide.

In final polipeptidele vor fi desfacute una cate una de catre un alt grup de
enzime in dipeptide sau tripeptide, adica lanturi de doi sau trei aminoacizi.
Acestea vor fi absorbite in circulatia sangelui si transportate la ficat, unde
unul din patru va fi transormat intr-un aminoacid diferit, folosit apoi pentru
formarea de proteine specifice.

Nu toti aminoacizii vor fi retinuti in organism. Aceasta depinde de


necesitatile de moment: pentru un culturist principalul obiectiv e acela de a
procura corpului proteinele necesare reconstructiei musculare dupa un
antrenament intens.

Conceptul de indice glicemic . Forme de prezentare in


farmacii pentru fructoza si glucoza

Nu toate glucidele au aceeaşi valoare. între o îngheţată şi o felie de


pâine integrală este o distantă imensă în materie de nutriţie. Această
diferenţă nu este dată atât de cantitatea de zaharuri pe care acestea le con-
ţin, cât de felul în care acestea sunt absorbite de organism, altfel spus de
indicele lor glicemic.
Indicele glicemic (IG) indică impactul unui aliment, în următoarele
două ore după ingestie, asupra glicemiei, adică asupra nivelului de glucoza
din sânge. Inventat în anul 1981, de Dr. Jenkins, indicele glicemic al fiecărui
aliment este calculat în raport cu indicele de glucoza, considerat ca etaIon.
Astfel, glucoza fiind alimentul cel mai hiperglicemiant (care măreşte cel mai
mult nivelul glicemiei), indicele său este fixat la 100.

Importanţa indicelui glicemic


► Pentru diabetici
Cunoaşterea indicelui glicemic al alimentelor este importantă pentru un
15 | P a g e
diabetic, deoarece el trebuie să compenseze deficitul de insulina, hormon
care reglează nivelul glucozei din sânge. Cu puţin timp în urmă, medicii
recomandau diabeticilor suprimarea aproape totală a zahărului. în prezent,
diabeticului i se recomandă să aleagă alimente hipoglicemiante, pentru ca
mesele lor şi aporturile nutritive să fie variate. Din contră, în cazul
hipoglicemiei (scăderea bruscă a nivelului de zahăr din sânge), este
necesară consumarea urgentă a alimentelor cu un IG ridicat, cum ar fi un
cub de zahăr, pentru ca glicemia să urce la limite normale.
► Pentru controlul greutăţii
Atunci când glicemia creşte, pancreasul produce o mare cantitate de
insulina. Ori, aceasta favorizează transformarea glucozei în lipide şi se
opune acţiunii glucagonului, un alt hormon pancreatic care favorizează
utilizarea stocurilor de lipide de către organism. Pe scurt, cu cât creşte
cantitatea de insulina, cu atât mai puţine sunt şansele de a pierde în
greutate.
Acesta este motivul pentru care stresul, care este unul dintre factorii care
stimulează secreţia de insulina, poate duce la îngrăşare, fără să existe o
modificare reală a obiceiurilor alimentare. In acest caz, consumul de
alimente cu IG scăzut este o armă imbatabilă împotriva luării în greutate, şi
care poate chiar ajuta la pierderea kilogramelor în plus.

Variaţii ale Indicelui Glicemic


Anumite elemente pot influenţa indicele glicemic al unui aliment.
Printre acestea menţionăm:
► modul de preparare a unui aliment poate modifica sensibil indicele
glicemic: indicele glicemic al cartofilor la cuptor, de exemplu, este 89, în
timp ce indicele glicemic al cartofilor fierţi nu va depăşi 65.
► momentul consumului. Un aliment va avea un efect mai glicemic dacă
va fi consumat pe stomacul gol. Tradiţia culinară conform căreia desertul se
serveşte la sfârşitul meselor este deci justificată şi are toate motivele
dietetice să fie respectată.
►combinarea cu fibre. Acestea din urmă încetinesc absorbţia glucidelor.
Din acest motiv, alimentele rafinate (care au fost supuse unei transformări
industriale) au un indice glicemic mai mare: pe parcurs, ele şi-au pierdut, în

16 | P a g e
totalitate sau în parte, fibrele, cum ar fi cazul grâului, devenit făină, apoi
pâine albă. Mai mult, glucidele rafinate aduc un aport de calorii, dar foarte
puţine elemente nutritive. Atenţie, deci, la cerealele rafinate care sunt tot
atâtea zaharuri rapide care măresc indicele glicemic al unei mese.

FORME DE PREZENTARE ÎN FARMACII PENTRU


FRUCTOZĂ ŞI GLUCOZĂ

FRUCTOZĂ
Glucid prezent in organism si in alimentatie. Fructoza face parte din
glucidele simple, de tipul hexoza (molecula lor cuprinde sase atomi de
carbon). Ea poate exista ca atare sau sub forma de zaharoza, formata prin
asocierea de molecule de fructoza si a unei molecule de glucoza.
Fructoza adusa prin alimentatie este continuta in zahar, in fructe (mar,
para, strugure), in miere. In organism, ea este transformata in glucoza.
Fructoza, solutie injectabila.
Compozitie:
Fiole a 100 ml solutie apoasa injectabila continand fructoza 20%.
Actiune terapeutica:
Monozaharida asimilata si metabolizata cu usurinta, participa la
metabolismul glucidic chiar in absenta insulinei, se transforma inglicogen,
reface rezervele energetice, protejeaza proteinele de catabolizare.
Indicatii :
Aport caloric in cadrul alimentatiei parenterale.
Contraindicatii:
Intoleranta la fructoza-sorbita, deficit de fructozo-1, 6-difosfataza,
hiperlactatemie, intoxicatie acuta cu alcool metilic (favorizeaza oxidarea in

17 | P a g e
formaldehida); la diabetici trebuie stabilita in prealabil toleranta la fructoza.
Reactii adverse:
Congestia fetei, epigastralgii, sudoratie (dozele mari); in caz de intoleranta
poate provoca hipoglicemie, leziuni hepatice si renale; tromboflebita locala .
Mod de administrare:
In perfuzie intravenoasa lenta, dozata dupa caz (a nu se depasi 800
mg fructoza/kilocorp si ora).

GLUCOZA

Glucoza este compusul organic, aparținând clasei zaharidelor, care


are formula chimică C6H12O6. Deși are aceeași formulă chimică, fructoza
este diferită față de glucoză prin modul de legare a atomilor. Astfel, glucoza
are o singură grupare de alcool primar (în imagine, la carbonul cu numărul
6), pe când fructoza are două grupări de alcool primar.
Există mai multe forme de comercializare și folosire a glucozei, dintre
care cele mai importante sunt:
 Sirop de glucoza – contine glucoza in concentratie de 32,40 % ;
 Glucoza tehnica – cu o concentratie de 75 % ;
 Glucoza cristalizata (tablete) – concentratie de 99% .
Glucozamina este o substanta intalnita in mod natural in lichidul din
jurul articulatiilor. Este un compus format din glucoza si aminoacidul
glutamina (cel mai abundent din muschi si sange) si produce o molecula
utilizata in formarea si repararea cartilajului, precum si a altor tesuturi.
Producerea de glucozamina incetineste odata cu varsta. Aceasta joaca
un rol vital in ceea ce priveste construirea cartilajului si poate fi consumata
sub forma de supliment alimentar de catre persoanele care sufera de
osteoartrita.
Glucozamina, in special sulfatul de glucozamina, se recolteaza din cochiliile
scoicilor. Glucozamina este combinata adesea cu condroitina, intalnita in

18 | P a g e
cartilajul de rechin etc. Condroitina confera elasticitate cartilajului si
previne distrugerea lui de catre enzime. Glucozamina este vitala pentru
construirea cartilajului. Cartilajul este un tesut intalnit in mai multe zone
ale corpului si functioneaza ca o perna intre oase si articulatii. Cartilajul
articular necesita glucozamina fiind un precursor al glicozaminoglicanilor,
componenta majora a cartilajului articular. Pe masura ce inaintam in varsta,
nivelul de glucozamina scade, ceea ce poate conduce la o eventuala
deterioare a cartilajului. Exista dovezi conform carora glucozamina reduce
simptomele osteoartritei la genunchi si incetineste progresia, reduce
rigiditatea, precum si umflarea articulatiilor .

 Glucoza, solutie perfuzabila


Compozitie:
Fiole a 10 ml solutie apoasa injectabila de glucoza 33% si 40% ;
solutie apoasa perfuzabila de glucoza 5%, 10% si 20% in flacoane de sticla
si saci de PVC a 250 si 500 ml.
Actiune terapeutica:
Monozaharida fiziologica, reprezinta o sursa de energie disponibila;
solutia izotona creste volemia si combate deshidratarea; solutia hipertona,
injectata intravenos, realizeaza deshidratare tisulara.
Indicatii:
Stari de denutritie, hipoglicemie, profilaxia si tratamentul cetozei (la
denutriti, in diaree, voma); stari de deshidratare fara pierdere de electroliti
(solutia izotona); vehicul pentru medicamente in perioada pre- si
postoperatorie.
Contraindicatii:
Hiperglicemie, stari de hiperhidratare; solutiile concentrate sunt
contraindicate in coma hiperosmolara, in soc si in dezechilibre acido-bazice
de cauza metabolica; la bolnavii cu tulburari ale tolerantei la glucoza si
pentru solutii concentrate administrarea se face sub controlul glicemiei;
atentie la eventuala suplimentare de potasiu si insulina.
Reactii adverse:

19 | P a g e
Perfuzia rapida poate declansa o diureza osmotica nedorita;
injectarea paravenoasa a solutiilor 20% sau mai concentrate provoaca
iritatie sinecroza, iar injectarea intravenoasa de solutii concentrate poate fi
cauza de tromboflebita locala sau sclerozarea venei.
Mod de administrare:
Intravenos, in injectii lente sau perfuzii, pana la 1l/zi pentru solutia
5%; pana la 550 ml/zi pentru solutiile 33% si 40% (cantitatea nu trebuie sa
depaseasca 800-900 mg glucoza/kg corp si ora, adica circa 300 ml din
solutia 20% pentru un adult de 70 kg)

 Glucoza, solutie injectabila

Compozitie:

Fiole continand solutie apoasa injectabila 20%;33%; 40%. 20%:


Glucoza pro.inj. 2 g, clorura de sodiu 0,0026 g, apa distilata pana la 10 ml.
33%: Glucoza pro.inj. 3,3 g, clorura de sodiu 0,0026 g, apa distilata pana la
10 ml. 40%: Glucoza pro.inj. 4 g, clorura de sodiu 0,0026 g, apadistilata
pana la 10 ml.

Actiune terapeutica:

Monozaharida fiziologica, reprezinta o sursa de energie disponibila;


solutia izotona creste volemia si combate deshidratarea; solutia hipertona,
injectata intravenos, realizeaza deshidratarea tisulara.

Indicatii:

Stari de denutritie, hipoglicemie,profilaxia si tratamentul cetozei (la


denutriti, in diaree, voma);stari de deshidratare fara pierdere de electroliti
(solutia izotona),vehicul pentru medicamente in perioada pre si
postoperatorie.

Contraindicatii:

Hiperglicemie, stari de hiperhidratare; solutiile concentrate sunt


contraindicate in coma hiperosmolara, in soc si in dezechilibre acido-bazice
decauza metabolica; la bolnavii cu tulburari ale tolerantei la glucoza si

20 | P a g e
pentru solutii concentrate administrarea se face sub controlul glicemiei;
atentie la eventuala suplimentare de potasiu si insulina.

Reactii adverse:

Injectarea paravenoasa a solutiilor 20% sau mai concentrate


provoaca iritatie si necroza, iar injectarea intravenoasa de solutii
concentrate poate fi cauza de tromboflebita locala sau sclerozarea venei.

Mod de administrare:

Intravenos, in injectii lente pana la 550 ml pe zi pentru solutiile 33%


si 40% (cantitatea nu trebuie sa depaseasca 800-900 mg glucoza/kg corp si
ora, adica cca 300 ml din solutia 20% pentru un adult de 70 kg).

Importanta lipidelor in alimentatie . LDL si


HDL
Lipidele sunt o grupă de substanţe organice, componente ale materiei
vii, insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici (eter, acetonă, benzen
ş.a.). Ele sunt compuşii organici ai carbonului, hidrogenului şi oxigenului.
Rezultă din esterificarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Din punct de
vedere chimic, sunt substanţe organice cu molecula mai mult sau mai puţin
complexă, constituită din acizi graşi şi glicerol (glicerina) .

Lipidele confera rezistenta membranelor celulare, capacitanta


electrica, permeabilitate selectiva data de interactiunea cu substantele. Pe
langa rolul structural (acela de a participa la alcatuirea membranelor
celulare) lipidele mai indeplinesc si un rol de rezerva energetica. Lipidele
poseda cea mai mare densitate calorica, in comparatie cu celelalte principii
nutritive. Jumatate din lipidele organismului se gasesc in tesutul
subcutanat, restul fiind depozitat in jurul sau in interiorul organelor
interne. Deficienta acizilor grasi esentiali poate duce la tulburari grave nu
doar la om, si la animale

Rolul (funcţiile) lipidelor în organism

21 | P a g e
Necesitatea asigurării unui anumit nivel de lipide în raţia alimentară
este demonstrată de funcţiile lor în organism, şi anume:

1. Lipidele reprezintă o sursă de energie concentrată. Prin arderea în


organism a 1g de lipide se eliberează 9,0 kcal, adică de două ori mai multă
energie decât la arderea proteinelor.
2. Lipidele contribuie şi la formarea materialului plastic şi structural
(lipoproteidele, fosfoproteidele).
3. Influenţează procesele de termoliză (diminuează termoliza).
4. Protejează organele interne, rotunjesc formele corpului.
5. Aportă vitaminele liposolubile A, D, E, K, contribuie la asimilarea
lor (grăsimea laptelui şi uleiul de peşte).
6. Influenţează funcţia tubului digestiv (inhibă secreţia HCI).
7. Asigură un gust mai plăcut mâncărurilor, stimulează contracţiile
căilor biliare.
8. Influenţează asimilarea sărurilor minerale (Ca, Mg).
9. Influenţează funcţia sistemului nervos central (fosfolipidele).
10. Influenţează funcţia sistemului endocrin – inhibă funcţia
pancreasului, glandei tiroide.
11. Micşorează motilitatea stomacului şi a intestinelor (senzaţie
îndelungată de saţ).
12. Formează apă endogenă – sporeşte rezistenţa organismului la
sete.
Lipsa lipidelor în raţia alimentară a oamenilor are ca urmare
micşorarea duratei vieţii acestora, slăbirea rezistenţei la acţiunea factorilor
meteorologici nefavorabili, apariţia pe piele a exemei, hemoragii în organele
interne.

Tipuri de lipide

Lipidele alimentare pot fi de origine animala, vegetala sau mixte.


Lipidele de origine animala se gasesc in carne, lapte si derivate, unt,
smantana, branzeturi, untura, seu, peste, ulei de peste, ou. Lipidele de
origine vegetala se gasesc in floarea soarelui, soia, porumb, masline, nuci,
22 | P a g e
alune, seminte de dovleac, cereale, legume, fructe. Lipidele mixte se gasesc
in diferite tipuri de margarina.
Sursele alimentare de lipide trebuie alese cu grija, astfel ca ele sa nu
creasca excesiv valoarea calorica, sa asigure un aport adecvat de acizi grasi
polinesaturati, gasiti in margarine si grasimi vegetale, sa asigure un aport
adecvat de vitamine liposolubile, sa limiteze aportul de colesterol la maxim
350 mg pe zi. Se poate foarte usor ajunge la exces, deoarece lipidele sunt
principiile nutritive care confera produselor alimentare o savoare placuta.

 „Colesterolul bun „ (HDL)

HDL este opusul LDL. Fata de LDL, “colesterolul bun”, are in


compozitie o cantitate mare de proteine si este sarac in lipide. Acest
compus actioneaza ca un aspirator si absoarbe colesterolul in exces de la
nivelul tesuturilor si celulelor si il transporta la nivelul ficatului. Ficatul
elimina colesterolul din aceste particule si il foloseste sau il recicleaza.
Aceasta activitate a HDL explica de ce acesta are efecte benefice asupra
sistemului cardiovascular. HDL contine si antioxidanti ce pot impiedica
oxidarea LDL si transformarea lui in particule si mai periculoase pentru
organism.

Stilul de viata influenteaza foarte mult nivelul de HDL – exercitiile


fizice il pot creste, iar fumatul il scade. Dietele bogate in grasimi cresc
nivelul de HDL dar si pe cel de LDL, iar cele sarace in lipide scad cantitatea
de LDL si HDL. Totusi, printr-o alegere atenta a alimentelor consumate,
puteti scadea cantitatea de LDL fara sa influentati negativ nivelul HDL.
Pentru a creste nivelul de HDL simultan cu scaderea cantitatii de LDL
trebuie sa evitati alimentele ce contin grasimi saturate si sa consumati
alimente ce contin grasimi nesaturate ca uleiul de masline, peste, alune,
migdale etc.

 “Colesterolul rau” (LDL)

23 | P a g e
In general, 60-70% din cantitatea totala de colesterol este purtata
prin organism de particulele LDL. Aceste particule asigura transportul
colesterolului de la ficat la locul unde este necesara prezenta lui. Daca
nivelul de colesterol din sange este mai mare decat necesarul organismului,
acesta nu este folosit de celule, circula liber si astfel ajunge sa se ataseze de
peretii vaselor de sange si ingreuneaza circulatia sangelui. Aceste blocaje
pot duce la afectiuni grave ale sistemului cardiovascular (infarctul
miocardic).

VITAMINE. SURSE. ROL BIOCHIMIC SI FIZIOLOGIC. FORME DE


PREZENTARE IN FARMACII (COMBINATII DE VITAMINE SI

CONTRAINDICATII)

Vitaminele reprezinta un grup de substante


organice naturale, necesare organismului (desi in
cantitati mici), pentru realizarea in conditii optime
a unor procese metabolice esentiale. Vitaminele,
prin moleculele lor, nu elibereaza energie si nu au
nici roluri plastice, insa sunt esentiale in generarea
acesteia. Deoarece majoritatea vitaminelor nu pot fi
sintetizate de catre organism, acesta trebuie sa le
primeasca prin dieta (fie ca atare, fie sub forma de provitamine). Exista 13
vitamine esentiale (lipsa lor afecteaza functionalitatea normala a
organismului): A, C, D, E, K, tiamina (B1), riboflavina (B2), niacina (B3),
acidul pantotenic, biotina, vitamina B6, vitamina B12, acidul folic.

Functiile vitaminelor sunt complexe, incluzand aici: functie de


hormoni sau hormon-like (vitamina D), antioxidanti (vitamina E), rol in
cresterea si diferentierea tisulara (vitamina A) si lista poate continua.

Vitaminele sunt grupate in doua categorii (aceasta clasificare fiind utila


mai mult din punct de vedere nutritional):
24 | P a g e
 liposolubile (A, D, E, K), acestea depozitandu-se in tesuturi
liposolubile si in ficat
 hidrosolubile (C, P, B) pe care organismul le foloseste imediat, altfel
se pierd prin urina. Singura vitamina hidrosolubila ce poate realiza
depozite este vitamina B12 (la nivel hepatic), aceste depozite
mentinandu-se ani de zile. Vitaminele liposolubile sunt solubile in
lipide si insolubile in apa, iar utilizarea (digestia si absorbtia lor)
depinde de capacitatea organismului de a procesa lipidele
alimentare.

Vitaminele hidrosolubile se absorb in proportii mari din tubul digestiv,


insa au nevoie de prezenta acidului clorhidric in sucul gastric.
Excesul lor este eliminat urinar, organismul nerealizand, cu o
singura exceptie, deja amintita, depozite (in caz de insuficiente,
carentele lor apar foarte repede)

SURSE

Principala sursă de vitamine pentru organism o constituie plantele; ca


sursă secundară de vitamine trebuie menţionată flora bacteriană intestinală
precum şi o serie de organe, ţesuturi, lichide de origine animală în care
vitaminele se concentrează sau depozitează. Organismul îşi procură
vitaminele ca atare sau sub formă de provitamine.

Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din organism determină tulburări


metabolice şi apariţia unor boli numite avitaminoze sau
hipovitaminoze.Organismul primeste cele mai multe vitamine din consumul
alimentelor. Daca acestea sunt naturale si nu contin conservanti, aportul de
vitamine va fi unul normal si organismul va functiona optim, depasind cu
usurinta problemele legate de stres, de usoare raceli sau forme mai noi ale
gripei. Sursele vegetale ale beta-carotenului sunt grasimile si colesterolul.

Vitamina A se gaseste in natura sub doua forme: vitamina A preformata si


provitamina A sau caroten.

Tiamina (vitamina B1) se gaseste in paine, cereale, paste, cereale integrale,


carne slaba (in special carne de porc), peste, fasole uscata, mazare si soia.

25 | P a g e
Riboflavina o gasim in carne precum si in migdale, ciuperci, cereale
integrale, boabe de soia si legume verzi.

Niacina se gaseste in produse lactate, carne de pasare, peste, carne slaba,


nuci si oua.

Vitamina B4 (adenina) se gaseste in drojdia de bere, cerealele integrale,


mierea proaspata si nealterata, polen, laptisor de matca, propolis precum si
in compozitia celor mai multe fructe si legume proaspete.

Sursele comune pentru acidul pantotenic sunt branza, porumbul, ouale,


carnea, arahidele, soia, mazarea, drojdia de bere si germenii de grau.

Alimentele cu un continut bogat de vitamina B6 sunt carnea alba, de


pasare sau peste, bananele, painea din cereale integrale si cereale, boabele
de soia si legumele.

Acidul folic il gasim la fasole, legume cu frunze verzi, citrice, sfecla, germeni
de grau si carne.

Sursele bogate in biotina sunt fulgii de ovaz, galbenusul de ou, soia,


ciupercile, bananele, alunele si drojdia de bere.

Pentru vitamina C, consumati varza si multe legume colorate verde inchis.


Vitamina D o puteti lua din lapte si peste gras.

Vitamina E se gaseste in germeni de seminte sau cereale.

Surse bogate de vitamina K sunt legumele precum broccoli, varza de


Bruxelles, varza, conopida, varza Kale, spanacul si soia.

Bioflavonoidele sunt prezente in cojile de fructe ale citricelor si in alte


produse alimentare care contin vitamina C.

ROL BIOCHIMIC SI FIZIOLOGIC

O serie de vitamine joacă un rol important în reacţiile biochimice


catalizate de enzime, funcţionând în calitate de cofactor (intră în structura
enzimelor).

După structura chimică se denumesc:

 acid ascorbic (vitamina C);


26 | P a g e
 tiamină (vitamina B1);
 riboflavină (vitamina B2);
 piridoxină (vitamina B6);

După rolul fiziologic ce-l îndeplinesc în organism, vitaminele se clasifică


astfel:

 vitamina antihemoragică (vitamina K);


 vitamina antiberi-beri (vitamina B1);
 vitamina antirahitică (vitamina D);
 vitamina antisterilităţii (vitamina E);
 vitamina antiscorbutică (vitamina C).

Se găseşte în toate plantele. Sursele principale de vitamina C, din


hrană, sunt legumele, zarzavaturile şi unele fructe. O cantitate foarte mare
de vitamina C se găseşte în măceş (mai ales in fructele de culoare roşu
închis), şi în coacăzele negre.

Sunt bogate în vitamina C: căpşunile, portocalele, lămâile,


mandarinele, roşiile, varza (nu numai proaspătă, ci şi murată, dacă ea se
conservă corect), mărarul, ceapa verde, verdeaţa de pătrunjel şi alte
zarzavaturi proaspete, hreanul. În cartofi nu se găseşte prea multă vitamina
C, dar cartoful ocupă un loc important în hrana zilnică şi de aceea
reprezintă una din sursele principale de vitamina C din hrană.

În majoritatea produselor care conţin vitamina C se găseşte şi vitamina P,


care intensifică acţiunea vitaminei C.

Vitamina C este un compus chimic labil (puţin stabil). Ea se distruge extrem


de rapid în prezenţa oxigenului din aer, în cazul încălzirii în mediu neutru
sau alcalin. De aceea, în urma prelucrării culinare a alimentelor, o parte din
vitamina C de obicei se pierde. Prin fierbere, vitamina C se distruge.

Din punct de vedere chimic, vitamina C este o γ-lactona unui acid


hexonic. Deşi se numeşte acid, nu are grupa carboxilică liberă, aceasta fiind
blocată de legatura lactonică formată între C1 şi C4. Are o structură
furanozică ce îi imprimă o mare reactivitate.

Prin oxidare lentă se transformă în acid dehidroascorbic, iar prin


oxidare energică se transformă ireversibil în acid oxalic şi acid treonic.

27 | P a g e
Vitamina C sau acidul ascorbic exercită o influenţă pozitivă asupra
metabolismului din organism, contribuie la o bună utilizare a proteinelor
din hrană; ea este necesară pentru menţinerea integrităţilor pereţilor
capilarelor.

FORME DE PREZENTARE IN FARMACII ( combinatii de vitamine


si contraindicatii)

28 | P a g e
29 | P a g e
Enzime digestive . Hormoni estrogeni .
Prezentare in farmacii ( tratamente de vitamine si
contraindicatii )
Enzimele digestive sunt fermenti de natura proteica si structura
coloidala complexa, specifici plantelor si animalelor, necesare pentru
digestie deoarece au roluri importante in transformarea alimentelor
ingerate in substante primare necesare nutritiei, precum minerale,
vitamine,aminoacizi.

Enzimele digestive actioneaza in mod asemanator cu niste


catalizatori, avand capacitatea de a determina o reactie chimica complexa
fara ca ele sa fie alterate sau distruse in cursul acestui proces. In
transformarile biochimice care au loc in organismul uman, actioneaza doua
tipuri de enzime, si anume:

• enzime endogene, sub forma de fermenti secretati de glandele


digestive; au rol de reglare a digestiei;

• enzime exogene sau enzime propriu-zise, care trebuie


procurate din mediul exterior, prin consumul de alimente de
originevegetala sau animala.

In organism, enzimele exogene se gasesc in cantitati foarte mici, dar fara


prezenta lor activa nu pot avea loc procesele chimice de metabolizare
(transformare), la nivelul celulelor, tesuturilor si diferitelor organe, nu se
poate produce inmultirea celulelor si nici cresterea si dezvoltarea plantelor
si animalelor.

30 | P a g e
Enzimele se pot gasi in special in alimentele negatite precum:

Aceste substante au un rol foarte bine determinat, fiecare actionand


asupra unui anumit component din alimente, neputandu-se inlocui una pe
cealalta. Prin urmare, o cantitatea insuficienta, sau absenta unei singure
enzime poate determina imbolnavirea.

Exista cateva suplimente alimentare care contin toata gama de


enzime digestive necesare organismului uman cum ar fi: Ac- Zymes, Digest
Ease, etc.

Hormoni estrogeni numiţi şi hormoni foliculari, sunt hormoni sexuali


feminini, se sintetizează în cea mai mare parte în ovare ( în foliculii ovarieni
şi corpul galben) şi într -o cantitate mai mică în glandele suprarenale. În
timpul sarcinii, se sintetizează şi de către placentă; aceşti hormoni se
sintetizează şi la bărbaţi în cantităţi mici la nivelul testiculului;

Clasificarea hormonilor estrogeni si actiunea lor:

Naturali
 Estriadol
 Estriol
 Estrona

Dintre aceşti hormoni naturali doar Estriolul poate fi folosit în tratament ,


pe cale orală. Ceilalţi doi hormoni administraţi pecale orală nu au nici un

31 | P a g e
efect iar dacă sunt administraţi pe cale injectabilă se metabolizează foarte
repede, efectul lor fiind ineficient. Din acest motiv, sunt folosiţi estrogeni
sintetici ( fie prin esterificare a hormonului natural, fie prin substituirea lor
cu derivaţi care vor fi metabolizaţi mai încet în organism)

Sinteza hormonilor naturali


-In organism colesterolul este “caramida” de construcţie a hormonilor
sexuali masculini şi feminini, -lanţul de sinteză al acestor hormoni este
următorul: Colestrol, Pregnenolon,Progesteron, 17 alfa –
Hidroxiprogesteron,4-Androsten- 3, 17 –dion,Testosteron, 19
Hidroxitestosteron, Estradiol. Prin oxidarea grupei OH în poziţia 17 se
transformă în Estrona .
- în sânge hormonii estrogeni sunt legaţi de o proteină şi transportaţi
către diferite organe ( sâni şi uter ) unde ei suntdirecţionaţi către nucleul
celulelor din organul respectiv şi astfel influenţează activitatea celulară, -
spre deosebire de alţi hormoni ( ex. Adrenalina), aceşti hormoni sexuali
(steroizi), nu pot să-şi exercite acţiunea decâtdacă pătrund în interiorul
celulei ţintă unde se leagă de un receptor ( proteina sus menţionată) şi
pătrunde astfel în nucleu unde va sintetiza proteine.
- acţiunea hormonilor începe doar după câteva ore după ce a pătruns
în celulă, prin intermediul acestor proteine sintetizate.
Estrogenul natural, după administrare se metabolizează rapid de către ficat
şi este inactivat, motiv pentru care nu este eficient întratament dar nici ca şi
contraceptiv.

Acţiunea hormonilor estrogeni naturali:


• maturarea ovulului, fiind apt pentru fecundare,
• vascularizarea bună a mucoasei uterine ;
• dezvoltarea vaginului, uterului, ovarului şi a a trompelor uterine ;
• dezvoltarea caracterelor sexuale feminine ( creşterea sânilor, pilozitatea
axilară şi pubiană, a organelor sexuale externe) ;
• dezvoltarea colului uterin, secreţia lui ( mucusul cervical) devine fluidă şi
favorizează înaintarea spermatozoizilor spre uter ;
• „informează” hipofiza când ovulul este matur şi astfel declanşează în mod
indirect ovulaţia ;
• concentraţia hormonilor estrogeni se modifică de mai multe ori în timpul
ciclului menstrual ( vezi ciclul menstrual) ;
• ei intervin în timpul ciclului menstrual, în prima fază a acestuia, prin
creşterea şi dezvoltarea mucoasei uterine ( endometrul) ;
• secreţia de estrogeni este stimulată de către hipofiză prin intermediul
unor hormoni: FSH şi LH ;

32 | P a g e
• în timpul sarcinii nivelul estrogenilor creşte de 10-100 de ori; din ziua a
8-a după concepţie placenta va secretahormonul hCG ( hormon
gonadotrop) şi o cantitate crescută de estrogeni; din acest motiv, hipofiza
nu mai poate primi „semnalul” (când scade estrogenul) şi trebuie eliminat
ovulul, deci nu mai are loc ovulaţia.

Sintetici:
● Etinilestradiol
● Mestranolul -ambii hormoni sunt derivaţi din estrogenul natural, endogen
● Estradiolul -hormonul sintetic

Etinilestradiol este o componentă a pilulei contraceptive sintetice,


alături de hormonul progesteron.Are o activitate mult mai ridicată decât
hormonul natural ( Estradiol ) şi poate fi administrat pe cale orală, fără să
fie dezactivat . Mestranolul are un efect similar cu Etinilestradiolul, având în
plus un grup metil în poziţia C3. El este metabolizat în organism şi
transformat tot în Etinilestradiol
- partea sa activă. Se administrează tot pe cale orală.
- modificările, respectiv conjugările care se fac acestor hormoni, fac însă
foarte dificilă metabolizarea lor de către ficat
-doar un procent de 40-60% din hormon va trece în sânge şi va fi folosit de
către organism,restul(40-60%) se depozitează în ficat.
Fixarea intensă a etinilestradiolului în ficat este responsabilă de
efectele metabolice ( efecte secundare importante )- aceşti hormoni nu
circulă ca şi estrogenul natural legaţi de proteine, motiv pentru care
difuziunea în organism este foarte rapidă
-după administrare pe cale orală, estrogenii sintetici, datorită modificărilor
chimice din structura lor, au o durată şi un potenţial de acţiune mult mai
mare decât a celor naturali, fiind mult mai greu metabolizaţi de către ficat,
motiv pentru care crescînsă mult şi efectele lor secundare, etabolice inhibă
ovulaţia
prin suprimarea ( inhibiţia) hormonilor hipofizari ( FSH şi LH ).
Astfel aceşti hormoni hipofizari nu maistimulează ovarul să secrete
hormoni estrogeni endogeni, deci ovarul este practic pus în repaus. Acelaşi
lucru se întâmplă de fapt şi în cazul unei sarcini, motiv pentru care
organismul este „păcălit” şi reacţioneazăasemănător ca într -o sarcină, -
inhibă implantaţia embrionului în uter, prin alterarea mucoasei uterine (
vezi ciclul menstrual),modificări care vor duce la eliminarea embrionului,
deci la avort (!), - accelerează transportul ovocitului prin trompa uterine .
Acest lucru poate duce la distrugerea lui datorită faptului că ovocitul
rezultat după fecundare mai rămâne în mod normal pe loc câteva ore , timp
în care se divizează. Apoi începe migrarealui prin trompă către uter.

33 | P a g e
În tot acest timp el se hrăneşte din secreţiile de la nivelul trompei. Dacă
transportul lui este foarte mult accelerat de către estrogenii sintetici, riscă
să nu se termine diviziunea, nu se mai hrăneşte, deci va fi distrus şi eliminat
( avortat !)
-estrogenii sintetici stimulează sistemul imun, motiv pentru care un
tratament estrogenic poate induce boli autoimune precum Lupus
Eritematos Sistemic, Eritem nodos precum şi reacţii autoimune ca: prurit,
eczeme, etc.
- estrogenii sintetici pot avea efecte negative asupra psihicului precum
depresii, şi insomnii.

34 | P a g e
Rolul enzimelor in etapele digestiei ( bucala , gastrica,
intestinala ) .Bolile metabolismului glucidic
Digestia reprezintă totalitatea transformărilor mecanice şi fizico-
chimice pe care lesuferă alimentele, pentru a putea fi absorbite .

Enzimele reprezinta cheia pentru o absorbtie buna a hranei, fiind


eliberate odata ce incepem sa mestecam. In egala masura, toate procesele
noastre fizice depind de enzime. Acestea sunt principalii catalizatori ai
tuturor reactiilor chimice din organismul nostru, fara de care am inceta sa
functionam sau sa existam. Enzimele determina digestia, detoxifierea,
imunitatea si toate celelalte procese metabolice si regeneratoare. Calitatea
enzimelor noastre este reflectata in propriul nivel energetic si in vitalitatea
noastra

 DIGESTIA BUCALĂ.SALIVA
În cavitatea bucală are loc fărâmiţarea alimentelor prin masticaţie şi
formareabolului alimentar prin amestecarea loc cu salivă. Saliva este
produsă de glandele parotide, glande submaxilare
şisublinguale.Cantitatea totală de salivă secretata este în 24 de ore
de 1.5l. Compoziţia salivei secretata de aceste 3 glande diferă. Saliva
produsă de glandele parotide este mai bogată în amilaza şi mai săracă în
mucoproteine. Cea produsă deglandele submaxilare, sublinguale este mai
vâscoasă datorită conţinutului mai marede mucoproteine.Saliva are un
aspect apos.Saliva conţine 99,5% apă, 0,5% substanţe solide. Din acestea
0,2 % sunt săruriminerale şi 0, 3% substanţe organice.Dintre subsstantele
organice importanta ceamai mare o are amilaza=ptialina, enzima ce
acţionează asupra amidonului şiglicogenului.Deoarece alimentele
rămân în cavitatea bucală o scurtă perioadă detimp, acţiunea amilazei
salivare este este de scurtă durată.

35 | P a g e
 DIGESTIA GASTRICĂ.SUCUL GASTRIC

Bolul alimentar ajuns în stomac este supus unor transformări


mecanice şi fizico-chimice. Alimentele sunt amestecate cu sucul
gastric care acţionează asupraproteinelor alimentare pe care le
transformă în substanţe mai simple, solubile.Suculgastric exercita şi o
acţiune slabă de emulsionare asupra grăsimilor. În urmadigestiei gastrice
conţinutul gastric se trasnforma în CHIM GASTRIC, ce trece înintestinul
subţire fiind pregătit pentru acţiunea sucurilor digestive
dinintestine.Sucul gastric este produs de glandele gastrice.

Acestea sunt răspândite în mucoasa gastrica , fiind de două feluri:

 Glandele corpului stomacului care secretă mucus, HCL şi pepsin


 Glandele pilorice, esofagiene şi cardiale care secretă numai
mucus

COMPOZIŢIA SUCULUI GASTRIC

 Este un lichid incolor, transparent;


 Este secretat în cantitate de2000-5000 ml/24 h;
 Are reacţie acidă (pH=0,9-2);
 Densitatea este cuprinsă intre1006-1030;
 Conţine peste 98,5% apă,0,2-1,2 substanţe minerale(
HCl,clorura desodium,şi substanţe organice) .
HCl este componentul cel mai important al sucului gastric şi se
găseşte în ceamai mare parte sub formă de acid clorhidric liber.După
ingerarea alimentelor oparte din sucul gastric se combină cu
proteinele alimentare, cumucopolizaharide şi alte substanţe formând
acidul clorhidric legat.
Hiperclorhidria=creşterea cantităţii de acid clorhidric apare în ulcerul
gastric.Scăderea secreţiei acidului clorhidric=hipoclorhidrie apare în unele
gastrite şi la persoanele vârstnice.
Aclorhidria sau lipsa acidului clorhidric din secreţia gastric apare în
cancerulgastric, unele boli cronice.
Substanţele organice sunt reprezentate de mucina, histamine, precum şi de
fermenti precum lipase si pepsina .

36 | P a g e
FERMENŢII GASTRICI

Pepsina este un ferment proteolitic , sintetizată în prima fază sub


formă de pepsinogen.Pepsinogenul devine pepsina active sub acţiunea
HCl.Acţiuneaoptimă a enzimei se desfăşoară la un pH de 1,5-2,2.La un pH de
5-6 acţiunea pepsinei este mult redusă. Proteinele venind în contact cu
acidul clorhidric seleagă de acesta.
Labfermentul este un ferment proteolitic ce acţionează asupra
cazeinogenuluidin lapte pe care îl trasnforma în cazeina. Apoi cazeina
precipita sub formă decazeinat de calciu.Lipaza gastrică acţionează asupra
grăsimilor alimentare .

 DIGESTIA INTESTINALĂ
LICHIDUL DUODENAL

Chimul gastric din stomac ajunge în duoden, unde vine în contact cu


sucurilesecretate de ficat, pancreas şi sucul intestinal. În duoden există un
amestec desucuri digestive.Cantitatea de lichid duodenal secretata în 24 ore
este de 1200-1300ml, din care bila reprezintă 700-900 ml, iar sucul
pancreatic 300-500 ml.
BILA

Bila este secretata de ficat şi prin canalul coledoc ajunge în


intestine.Canalulcoledoc are o ramificatie-canalul cystic prin care bila
ajunge în vezica biliară. Aici, o parte din apă se absoarbe, bila concetrandu-
se. Compoziţia bilei hepatice diferă deci de cea a bilei veziculare.
Bila hepatică este limpede, cu densitatea 1,008-1016 de culoare aurie
şi pH 7,1-7,3.Bila veziculară este tulbure, verde-bruna, cu densitatea de
1.012-1040 şi un pH 6.9-7.7. În compoziţia bilei se găsesc apă şi subsstante
solide dintre care cele maiimportante sunt pigmenţii biliari şi sarurile
biliare.Se mai gasescAG, cholesterol,lecitina, şi săruri minerale.Proporţia
acestora este diferită în bila hepatică şic eaveziculara.
Bila mai conţine cellule epiteliale provenite din descuamarea
epiteliilor cailor biliare, rare leucocite, hematii şi mucus. Bila veziculară este
mai concentrate decât bila hepatică.
SUCUL PANCREATIC

Secreţia externă a pancreasului se varsă î n duoden, fiind


bogată în enzime,conţinând tripsina, lipaza şi amilază. În compoziţia

37 | P a g e
sucului pancreatic se mai găsesc electroliti-Na, K, Că, Cl,bicarbonate,
precum şi proteine, enzime .
SUCUL INTESTINAL

În intestinul subţire se continua transformările digestive ale


alimentelor în vedereaabsorbţiei. Mucoasa intestinală prin glandele sale
produce sucul intestinal, bogat înenzime.
Sucul intestinal este un lichid incolor, ce contine 98% apă, 2 %
substante solide.Din acestea 1% sunt substanţe minerale reprezentate de
clorura de sodium,calciu, potasiu şi 1% sunt substanţe organice
reprezentate de proteine şi enzime.
DIGESTIA ÎN INTESTINUL GROS.MATERIILE FECALE
Resturile alimentare care nu au fost absorbite la nivelul
intestinului subţire,împreună cu o parte din secreţiile produse de-a lungul
tubului digestive, ajung înintestinul gros.Aici au loc o serie de procese
biochimice determinate de acţiuneaflorei microbiene asupra conţinutului
din intestine . În mod normal se elimină 100 g materii fecale. Apa
reprezintă 75% din compoziţia fecalelor. Substanţa uscată este formată din
bacteria, epitelii intestinale şi diferite secreţii digestive. Se mai găsesc
resturi alimentare în cantitate mică,săruri, grăsimi, pigmenţi.

38 | P a g e
BOLILE METABOLISMULUI GLUCIDIC
Diabetul zaharat este un sindrom foarte frecvent, in prezent
existand aproximativ 200 de milioane de bolnavi. Diabetul zaharat este
cunoscut din antichitate, manifestarile sale fiind descrise in Papirusul Ebers
– 1500 i.e.n. In 1889 este dovedita legatura dintre DZ si pancreas. In 1921
este descoperita insulina de catre savantul roman Nicolae Paulescu, iar in
1922 este pentru prima data administrata la om. In 1955 incepe era
medicamentelor antidiabetice orale, iar in 1963 se reuseste sinteza
insulinei.
Diabetul zaharat este o boala metabolica cu evolutie cronica, datorata
fie carentei absolute sau relative de insulina eficienta, fie rezistentei la
insulina, ceea ce determina in primul rand perturbarea metabolismului
glucidic, urmata de perturbarea metabolismului lipidic, protidic,
hidromineral si acido-bazic. Este cea mai frecventa boala metabolica,
afectand circa 5% din populatia generala in tarile dezvoltate (inca peste
50% din cazuri raman nediagnosticate).
DZ tip 1(insulino-dependent) . Majoritatea cazurilor ar avea la baza
un proces inflamator autoimun cu distructia selectiva a celulelor beta
Langerhans, cu prezervarea celulelor alfa secretoare de glucagon si gama
secretoare de somatostatina. Acest proces ar surveni preferential la indivizi
predispusi genetic. Factorii de mediu declansatori ar putea fi de origine
virala (v. urlian, al rujeolei, al hepatitei epidemice, Epstain-Barr, coxsackie,
citomegalovirus) sau toxica (inclusiv alimentari).

39 | P a g e
DZ tip 2 (non-insulinodependent) . Caracterul heredo-colateral al DZ
tip 2 este demonstrabil in numeroase cazuri, agregarea familiala
explicandu-se insa atat prin factori genetici, cat si prin transmiterea unui
mod de viata riscant, caracterizat prin obiceiuri alimentare nocive si
neglijarea activitatii fizice (sedentarism): ereditatea; obiceiuri vicioase
nocive (aport hipercaloric, exces de glucide concentrate, exces de lipide);
sedentarismul; stresul; factori chimici: alimentari; alcool, coloranti,
conservanti, stabilizatori; medicamentosi: hormoni (corticoizi,
contraceptive), diuretice tiazidice, antidepresive triciclice; toxici industriali
sau de uz gospodaresc (pesticide).

Diagnosticul tipului de diabet


TIPUL 1 (insulino-dependent) corespunde tipului juvenil (diabetul
slab) din clasificarile mai vechi. Debut: de obicei la varsta tanara, sub 30 ani
(de aceea era denumit si diabet juvenil). Prevalenta: circa 0.5%. Clinic:
triada – poliurie, polidipsie, polifagie. Inapetenta, asstenie, scadere in
greutate, tendinta la acido-cetaza. Genetic: asociat cu grupele HLA;
concordanta la gemeni 40-50%. Imunologic: prezenta de anticorpi anti-
insulari circulanti in peste 50% din cazuri; predispozitie la boli autoimune
asociate. Terapeutic: insulinodependenta.

TIPUL2 (insulino – independent) corespunde diabetului de


maturitate (diabetul gras) din clasificarile mai vechi. Debut: de obicei la
varsta adulta(dupa 40 ani). Prevalenta: circa 4,5%.Clinic: adesea
hiperponderal (80% din pacienti); tendinta accentuata la complicatii
angiopatice; decompenseaza rar. Genetic: nu este asociat cu grupe HLA; ar fi
o mutatie genetica ce afecteaza sinteza insulinei; concordanta la gemeni 95-
100%; transmitere dominant autosomala. Imunologic: Ac circulanti anti-
insulari sunt rareori prezenti (sub 10%). Terapeutic: insulina este rareori
(si numai temporar) necesara.

Tratamentul igieno-dietetic
Exercitiu fizic (alergare, gimnastica, mers pe jos sau cu bicicleta, inot
etc.) are certe efecte benefice: amelioreaza sensibilitatea la insulina,
normalizand metabolismul intracelular al diabeticului; scade colesterolul
total si trigliceridele plasmatice si creste HDL colesterolul, scazand astfel

40 | P a g e
riscul vascular; scade insulinemia, ceea ce diminueaza de asemenea riscul
vascular.

Dieta. Regimul alimentar constituie baza terapeutica indispensabila a


tuturor formelor de DZ fiind cel mai bun mijloc de echilibrare a bolii. Scopul
dietei: asigurarea unui aport rational de principii alimentare, atat cantitativ
(aport energo-caloric) cat si calitativ (echilibrarea principiilor alimentare).
Conditii: repartitia pe pranzuri (in functie de activitatea zilnica, evitand
gaurile glucidice interprandiale –de obicei, 3 pranzuri si 2 gustari);
regularitatea alimentatiei (evitand variabilitatea necesarului de insulina);
tipul de alimentatie (in functie de particularitatile socio-culturale zonale).

Tratamentul medicamentos
Arsenalul medicamentos cuprinde 3 categorii de medicamente:
insuline; sulfamide; biguanide.

AFIRMAREA EXISTENTEI DIABETULUI


 decelare ocazionala a unei valori a glicemiei peste 200 mg\dl
asociata cu poliurie, polidipsie si pierdere in greutate
inexplicabila;
 glicemie peste 126 mg\dl, ultimul pranz fiind luat cu peste 8h
inainte;
 glicemie peste 200 mg\dl la 2h post-ingesta a 75g de glucoza.
Oricare din aceste cai este suficienta, dar diabetul se afirma doar daca
este confirmat prin inca o determinare in alta zi. Gradul de dificultate al
afirmarii diagnosticului depinde de tipul diabetului si de forma clinica a
acestuia.

41 | P a g e
Tulburari ale metabolismului proteic si lipidic. Cai
comune de metabolizare a alimentelor

Tulburari in metabolismul lipidelor


Lipidele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc
roluri multiple în cadrul organismului animal:
 rol plastic, întrând în constituția membranelor celulare;
 rol energetic, prin utilizarea energogenică a acizilor grași; -rol de
protecție mecanică a unor organe (rinichii);
 rol de protecție termică a organismului (maniamentele subcutanate –
depozite de grasime);
 rol de sursă de apă metabolică, utilizabilă în condiții de deshidratare și
inaniție hidrică;
 rol de materii prime utilizate în scopul biosintezei unor substanțe
liposolubile biologic active (hormoni steroizi).

Digestia, absorbția și metabolismul lipidelor se derulează prin


implicarea următorilor factori:
 enzimatici, precum: lipazele gastrică și pancreatică, fosfolipazele
pancreatică și intestinală și colesterolesteraza pancreatică, implicate
în procesele de digestie a lipidelor din rație;
 hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor,
precum: -insulina, care amplifică anabolismul lipidelor;
 catecolaminele, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina), hormonii
sexuali, glucagonul și hormonii glucocorticoizi, care amplifică
catabolismul ;
 prezența în rație a factorilor lipotropi (colina, inozitolul, acidul folic,
vitaminele B6 și B12, metionina, proteinele ), care se opun depunerii
lipidelor în diverse țesuturi (ficat);
 prezența în rație a factorilor antilipotropi (biotina, vitaminele B1,
B2, PP și cistina), care se opun depunerii lipidelor în diverse țesuturi
(ficat);
 nervoși, reprezentați de hipotalamus, care se implică: în calitate sa de
centru de reglare a ingestiei de hrană , în calitatea sa de releu

42 | P a g e
neuroendocrin, în sinteza unor hormoni implicați direct (STH ) sau
indirect (TSH , ACTH , FSH ), în metabolismul lipidelor;
 genetici, care pot predispune organismul, la dezechilibre metabolice,
manifestate fie prin prevalența anabolismului (tendința de îngrășare),
fie prin cea a catabolismului lipidic (tendința de menținere la un nivel
scăzut a depozitelor lipidice corporale).
În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor
enumerați mai sus, are darul de a induce tulburări ale metabolismului
lipidelor.
Tulburările metabolismului lipidelor ,intră în categoria lipidozelor se
manifestă la nivelul:
 metabolismului lipidelor neutre;
 metabolismului lipidelor complexe.

Tulburările metabolismului lipidelor neutre se grupează în două categorii:


 tulburări prin aport redus de lipide;
 tulburări prin aport crescut de lipide.

Tulburari in metabolismul proteinelor


Proteinele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc
roluri multiple în cadrul organismului animal:
 rol plastic, întrând în constituția țesuturilor organismului;
 rol de transportator plasmatic al unor hormoni, lipide (lipoproteine),
vitamine etc
 rol de biocatalizator (enzime);
 rol în apărarea specifică (imunoglobuline) și nespecifică
(complementul);
 rol în menținerea echulibrului acido-bazic (prin grupările aminio și
carboxil);
 rol hidropexic, de reținere a apei (generează presiunea oncotică);
 rol detoxifiant (conjugarea cu aminoacizi a toxicului, la nivel hepatic);
 rol energetic, prin utilizarea aminoacizilor: -în sens energogenic; -în
sens neoglucogenic sau lipogenic.

Digestia, absorbția și metabolismul proteinelor se derulează


prin implicarea următorilor factori:
 enzimatici, precum: pepsina, gelatinaza, tripsina, chimotripsina,
elastaza, carboxipeptidazele, enterochinazele, aminopeptidazele, tri și
43 | P a g e
dipeptidazele, implicate în procesele de digestie a proteinelor din
rație;
 hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor,
precum: insulina, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina) și
hormonii sexuali, care amplifică anabolismul proteinelor; glucagonul
și hormonii glucocorticoizi, care amplifică catabolismul proteinelor;
 vitaminici, precum vitaminele hidrosolubile din complexul B (B2, B6,
B12) și PP, precum și vitaminele liposolubile (A,D,E,K) care se implică
în metabolismul intermediar al proteinelor;
 nervoși, implicați în reglarea biosintezei și secreției unor componente
proteice (Sistemul Nervos Vegetativ) sau asigurarea unei balanțe
pozitive a biosintezei proteice în anumite structuri, precum mușchii
scheletici (Sistemul Nervos Central);
 genetici, constituiți de genele implicate în codificarea proteinelor
proprii organismului.
În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice
factorilor enumerați mai sus, are darul de a induce tulburări ale
metabolismului proteinelor.
Tulburările metabolismului proteinelor, intră în categoria proteineozelor
și se manifestă la nivelul:
 metabolismului unor aminoacizi;
 metabolismului anumitor proteine sau categorii de proteine.
Tulburările metabolismului lipidelor neutre se grupează în două categorii:
 tulburări prin aport redus de lipide;
 tulburări prin aport crescut de lipide.
Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanţă şi
energie cu mediul extern. Acest schimb permanent se numeşte metabolism.
Metabolismul începe odată cu ingestia alimentelor şi sfârşeşte cu excreţia
produşilor neutilizabili. El se desfăşoară în trei etape: digestivă, celulară şi
excretorie. Legătura dintre aceste etape o asigură sângele şi circulaţia
acestuia.
Reactiile biochimice, care au ca suport nutrientii, sunt exergonice si
endergonice. Reactiile exergonice sunt cele asociate cu degradarea
nutrientilor, fiind furnizoare de energie; ele constituie latura catabolicã a
metabolismului sau catabolismul.
Reactiile endergonice sunt cele consumatoare de energie, necesarã
reconstructiei sau sintezelor celulare; ele constituie latura anabolicã a
metabolismului sau anabolismul

44 | P a g e
Calcul metabolism bazal
Formula Harris-Benedict - este bazata pe varsta (V), greutate (G),
inaltime (I)
• pentru femei (kcal): 655 + (9,56 x G) + (1,85 x I) - (4,68 x V)
• pentru barbati (kcal): 655 + (13,75 x G) + (5 x I) - (6,78 x V)
Formula Mifflin-St.Jeor - pentru adulti cu varsta cuprinsa intre 19-78 ani
• pentru femei: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) - 161
• pentru barbati: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) + 5

Calcul greutatea ideala


Greutatea ideala(kg)=(inaltimea-100)+varsta/10x0,9

Calcul indice de masa corporala

Calcul numar de calorii arse


Formula : Greutate corporala x 33

45 | P a g e
EXEMPLE DE PH-METRE, SPECTROFOTOMETRE,
CROMATOGRAFE SI ELECTROFOREZE UTILIZATE IN
LABORATOARE MEDICALE SI DE REVOLUTIE

Hartia indicatoare de ph

Fabricata prin impregnarea hârtiei de filtru de calitate ridicată cu


soluţii indicatoare sau soluţii indicatoare mixte.

Aparatura

pH-metru, echipat cu electrod de calomel (electrodul de referinta) si


electrod de sticla (electrodul de masurare).

In stare de repaus electrodul de calomel se pastreaza cufundat intr-o


solutie saturata de KCl, iar cel de sticla in apa distilata. Daca inainte de
utilizare se constata ca in interiorul electrodului de referinta exista bule de
aer, se completeaza lichidul din interiorul acestuia cu solutie saturata de
clorura de potasiu.

46 | P a g e
47 | P a g e
Mod de lucru

Pentru etalonarea aparatului se folosesc de obicei doua solutii


tampon care au pH-ul cel mai apropiat de cel presupus la proba ce se
analizeaza.

Cu 10-15 minute inainte de determinare, se deschide aparatul. Se


aduce la zero, conform instructiunilor insotitoare.

Se aduce solutia tampon la temperatura de 20°C, regland si aparatul


pentru aceasta temperatura (din butonul de reglarea temperaturii).

Se introduc electrozii in solutia tampon; daca acul indicator nu arata


exact pH-ul acelei solutii, se aduce la acea valoare (conform instructiunilor
aparatului).

Se indeparteaza solutia tampon, se spala electrozii cu apa si se


tamponeaza usor cu hartie de filtru. Se introduc apoi electrozii in extractul
apos al probei de cercetat; dupa 1-2 minute se masoara temperatura
lichidului, se regleaza aparatul la acea temperatura si se citeste pH-ul.

Dupa efectuarea determinarii electrozii se spala cu apa apoi cel de


calomel se introduce in solutia saturata de dorura de potasiu, iar cel de
sticla in apa distilata.

48 | P a g e
Spectrofotomere

Un spectrofotometru sau un colorimetru utilizeaza transmiterea


luminii printr-o solutie pentru determinarea concentratiei unui solut in
solutia respectiva. Spectrofotometrul difera de colorimetru prin modul in
care lumina este separata in lungimile de unda componente.
Spectrofotometrul utilizeaza o prisma pentru separarea luminii, iar
colorimetrul utilizeaza filtre. Ambele se bazeaza pe un model simplu de
trecere a luminii de lungime de unda cunoscuta printr-o proba si masurarea
cantitatii de energie luminoasa care este transmisa. Aceasta se realizeaza
prin plasarea unei fotocelule in partea opusa a probei respective. O raza de
lumina este formata din fotoni; cand un foton intalneste o molecula de
analit, exista sanse ca analitul sa absoarba fotonul. Aceasta absorbtie reduce
numarul de fotoni din raza de lumina, astfel reducand intensitatea
luminoasa.Toate moleculele absorb energie radianta la anumite lungimi de
unda. Cele care absorb energie in spectrul vizibil sunt cunoscute ca
pigmenti. Proteinele si acizii nucleici absorb lumina in domeniul ultraviolet.
Un spectrofotometru implica o sursa de lumina, o prisma, un suport pentru
probe si o fotocelula. Acestea sunt conectate la un sistem electric sau
mecanic care controleaza intensitatea luminii, lungimea de unda si
conversia energiei primite la nivelul fotocelulei in fluctuatii voltmetrice.
Fluctuatiile voltmetrice sunt apoi proiectate pe o scala metrica/digitala si
valorile sunt inregistrate intr-un computer.
Intensitatea culorii dintr-o proba depinde de cantitatea de solut din proba
respectiva. Transmisia luminii nu este o functie liniara, ci mai degraba
exponentiala. Transmitanta este procentul relativ de lumina care a trecut
prin proba. Transmitanta procentuala este transformata intr-o functie
logaritmica inversa cunoscuta ca absorbanta (sau densitate optica).
Legea Beer-Lambert: absorbanta este minus log10 din transmitanta (A = -
log10T). Aceasta valoare este mai utila decat transmitanta deoarece

49 | P a g e
proiectia absorbantei versus concentratie determina o linie dreapa,
absorbanta crescand odata cu cresterea concentratiei (transmitanta scade
odata cu cresterea concentratiei de analit).
Pentru a utiliza un spectrofotometru este necesara stabilirea unei
serii cunoscute de dilutii a unor cantitati cunoscute de solut. Una din
acestea nu contine solut si este cunoscuta ca “blank”. Este utilizata pentru
ajustarea instrumentului sa citeasca 100% transmitanta pentru absorbanta
0. O valoare a transmitantei de 0% (absorbanta infinita) este stabilita prin
plasarea unei bariere intre sursa de lumina si fotocelula. Toate celelalte
masuratori sunt apoi efectuate prin simpla plasare a probelor in calea
luminii. Dupa inregistrarea absorbantei pentru o serie de probe standard
este efectuata o dreapta absorbanta versus concentratie. Panta dreptei
reprezinta coeficientul de extinctie. Aceasta valoare este o constanta si este
utilizata pentru conversia oricarei absorbante masurate in concentratia
corespunzatoare (C = A/ε).
Un spectrofotometru poate utiliza atat lumina vizibila (de obicei avand ca
sursa de lumina o lampa cu tugsten/halogen), cat si lumina UV. Singura
modificare necesara este inlocuirea tuburilor de sticla cu cuvete de quartz
(sticla absoarbe lumina UV si nu este potrivita pentru un spectrofotometru
UV).
Majoritatea testelor de chimie clinica efectuate pe analizorul automat
sunt teste colorimetrice, distingandu-se urmatoarele tipuri de teste:
- teste enzimatice colorimetrice in care substanta de analizat este tratata cu
una sau mai multe enzime specifice, in urma reactiei rezultand hidrogen
peroxid, care in prezenta unui substrat, sub actiunea peroxidazei duce la
formarea unui pigment iminoquinonic care este determinat fotometric,
intensitatea culorii formate fiind proportionala cu concentratia analitului
respectiv (ex: determinarea acidului uric cu utilizarea uricazei);
- teste colorimetrice in care substanta de analizat se cupleaza specific cu
reactivul cu formarea unui produs conjugat colorat care este determinat
fotometric (ex.: bilirubina se cupleaza cu ionul diazoniu in mediu puternic
acid cu formarea azobilirubinei de culoare rosie); in cazul determinarii
enzimelor, acestea cliveaza enzimatic un substrat specific, produsul rezultat
fiind colorat/ se cupleaza cu un cromogen si formeaza un complex colorat;
- teste UV: NADH/NADPH care este fie produs, fie consumat in timpul
reactiilor care au loc este determinat fotometric in lumina ultravioleta,
concentratia sa fiind direct, respectiv invers proportionala cu concentratia
analitului de determinat (ex: determinarea ALT si AST).
- teste kinetice: produsul final este determinat kinetic (in timp fix), ceea ce
ofera o linearitate mai mare (ex.: test kinetic UV pentru determinarea
ureei).

50 | P a g e
Cromatograf

Cromatografia reprezinta un grup de metode de laborator care se


bazeaza pe adsorbtia selectiva, prin care componentele unui amestec
complex pot fi identificate si/sau purificate (adsorbtia reprezinta aderenta
moleculelor la suprafata unei alte substante). Metoda a fost utilizata initial
de botanistul rus Mikhail Tsvett pentru separarea de produsi intens
colorati, de unde denumirea de cromatografie.
Cromatografia in coloana implica o faza mobila (lichid sau gaz) care
curge peste o faza stationara (solida sau lichida). In cromatografia in
coloana un amestec de molecule este separat pe baza afinitatii fiecarei
molecule pentru faza mobila sau stationara: daca o molecula are o afinitate
mai mare pentru faza stationara decat o alta molecula, atunci cea din urma
va migra prin coloana mai rapid decat prima molecula. Solutia de analizat
este adaugata prin partea superioara a coloanei si este apoi eluata cu
solvent; fractiunile sunt colectate prin partea inferioara a coloanei. Exista
mai multe varietati de cromatografie in coloana: cromatografia cu gel
filtrare (excludere moleculara), cromatografia cu schimb de ioni,
cromatografia cu faza inversa, cromatografia cu gaz-lichid, cromatografia cu
interactiuni hidrofobe, cromatografia cu afinitate, cromatografia cu
separare.
In cromatografia cu gel-filtrare (excludere moleculara) moleculele
dintr-o solutie sunt separate in functie de marimea lor pe masura ce trec
printr-o coloana de bile legate intre ele intr-o retea tridimensionala. Aceste
bile polimerice (dextran, agaroza sau acrilamid) prezinta pori de anumite
dimensiuni. Pe masura ce o proba trece prin coloana, moleculele mai mari
decat dimensiunile porilor nu vor patrunde in ochiurile retelei ramanand in
solutie, astfel incat ele vor elua primele din coloana. Moleculele mai mici vor

51 | P a g e
patrunde prin pori in ochiurile retelei si astfel se vor deplasa mai lent prin
coloana si vor elua ultimele din solutie. Pe masura ce proba elueaza la
capatul coloanei fractiunile sunt colectate in tuburi. Fractiunile eluate sunt
apoi testate pentru determinarea compozitiei si cantitatii componentelor
respective prin spectrofotometrie, electroforeza sau teste functionale.
Cromatografia cu gel filtrare este utilizata in primul rand pentru a purifica
proteine sau alte molecule si poate fi utilizata pentru estimarea marimii
unor proteine necunoscute (coloane calibrate cu proteine cu GM
cunoscuta).
In cromatografia cu schimb de ioni moleculele sunt separate pe baza
incarcaturii lor ionice. Faza stationara este reprezentata de o rasina cu
incarcatura fixa; daca aceasta incarcatura este negativa (carboximetil
celuloza), procesul se numeste cromatografie cu schimb de cationi, iar daca
incarcatura este pozitiva (dietilaminoetil celuloza), este cromatografie cu
schimb de anioni. Faza mobila este reprezentata de o solutie tampon. Atunci
cand o proteina trece prin coloana se poate lega de matrice si poate fi in
continuare eluata prin cresterea concentratiei ionice a solutiei tampon
(elutia poate fi privita ca o competitie pentru situsurile de legare ale
matricei; pe masura ce puterea ionica a tamponului creste, o sare ionica din
tampon va ocupa un situs al matricei si proteina va fi eluata din coloana).
pH-ul solutiei tampon este critic in cromatografia cu schimb de ioni. Exista
doua cai de efectuare a elutiei: prin gradient, in care concentratia salina
creste constant si gradual in timpul procesului de elutie si elutia brusca, in
care modificarea in concentratia salina este abrupta.
Electroforeza, ca si cromatografia cu schimb de ioni, poate fi utilizata ca un
instrument eficient pentru analiza unui amestec de ioni. O fasie de hartie
sau gel polimeric saturata cu un electrolit este asezata astfel incat sa
traverseze doua solutii care contin electrozi. Amestecul de analizat este
aplicat pe hartie/gel si cei doi electrozi sunt conectati la o sursa de inalta
energie (~5000 volti). Ionii pozitivi vor migra intr-o directie, iar cei negativi
in cealalta directie. Cu cat este mai mare incarcatura ionului, cu atat va
migra mai departe. Metoda este in mod special utila pentru separarea
amestecurilor proteice.
In cromatografia cu faza inversa moleculele sunt legate de o matrice
hidrofoba (hidrocarburi cu lant lung legate de o matrice de silicon) intr-un
tampon hidrofil. Moleculele pot fi apoi eluate prin scaderea polaritatii
tamponului, de exemplu prin cresterea concentratiei de alcool sau alt
solvent nepolar din tampon.

52 | P a g e
Electroforeza

Electroforeza proteinelor serice reprezinta separarea


electroforetica a fractiunilor proteice din serul sanguin si evaluarea
concentratiei componentilor prin metoda fotometrica. Proteinele totale din
ser sunt descompuse in 5 categorii de substante numite fractiuni proteinice.

Valorile medii normale ale acestor fractiuni (care se refera la


persoanele de varsta adulta si normal hranite) pot sa varieze pana la 10%
in plus sau in minus, in special la copii, varstnici sau la persoane care nu se
alimenteaza normal.

Valori normale

- albumine: 52 - 62% sau 3,64 - 4,34 grame;


- globuline: 38 - 48% sau 2,66 - 3,36 grame;
- alfa-1-globuline: 2 - 5% sau 0,14 - 0,35 grame;
- alfa-2-globuline: 6 - 9% sau 0,42 - 0,63 grame;
- beta-globuline: 8 - 11% sau 0,56 - 0,77 grame;
- gamma-globuline: 14 - 21% sau 0,98 - 1,47 grame.

53 | P a g e
Analize medicale si valori normale . Analiza grupelor de
sange . Sistemul OAB . Sistemul RH

Analizele medicale au valori ce se incadreaza in anumite limite


normale. Cresterea acestor valori sau scaderea lor sub limitele normalului
sunt considerate anormale sau patologice. Sunt frecvent intalnite situatiile,
exceptand boala in sine, care pot modifica valorile normale ale analizelor.
Cunoasterea acestor cauze in scopul eliminarii lor sunt de ajutor atat
pacientului cat si medicului care executa sau interpreteaza analizele.
Valorile normale ale analizelor trebuie interpretate si in raport de conditiile
locale, de obiceiurile alimentare, de factori climatici si geografici si chiar in
raport cu factorii genetici. Este foarte important de subliniat ca in
majoritatea cazurilor analizele medicale singure nu pot servi la stabilirea
unui diagnostic. Acestea sunt doar un instrument ajutator la indemana
medicului care corelat cu alte investigatii conduce la stabilirea
diagnosticului.

In tabelele urmatoare sunt redate valorile normale, cantitative ale


analizelor medicale exprimate in moli/l sau subunitatile acestora:
milimoli/l (a mia parte dintr-un mol/l) sau micromoli/l (a miliona parte
dintr-un mol/l). Acestea arata si care este cantitatea de substanta analizata
la un ml, la 100 ml sau la un l de produs lichid analizat. De la un laborator la
altul, in functie de metoda folosita la determinare, aceste valori normale pot
varia usor.

Valori in sange
Substanta analizata Valori normale Factorul de Valori normale
in grame si submultiplii multiplicare in moli si submultiplii
0.020-0.050 g/l mg/1X5.95
Acidul uric 119-297 mmol/l
2.0-5.0 mg/100ml mg/100mlX59.5
Amoniacul 0.1-0.3 mg/l mg/1X58.5 5.85-17.55 mmol/l
0.008-0.010 g/l
Bilirubina indirecta mg/1X1.71 13.6-17.1 mmol/l
0.8-1 mg/100ml
0-0.0025 g/l
Bilirubina directa mg/1X1.71 0-4.30 mmol/l
0-0.25 mg/100ml
0.008-0.0125 g/l mg/1X1.71
Bilirubina totala 13.68-21.30 mmol/l
0.8-1.25mg/100ml mg/100mlX17
0.090-0.110 g/l
Calciul mg/1X0.025 2.25-2.75 mmol/l
9-11mg/100ml
54 | P a g e

3.34-3.95 g/l g/1X28.2


Clorul 94-111 mmol/l
334-395mg/100ml mg/100mlX0.282
1.2-2.6 g/l g/1X2.58
Colesterolul 3.1-6.7 mmol/l
120-260mg/100ml mg/100mlX0.258
0.0005-0.012 g/l mg/1X8.85
Creatinina 44-106 mmol/l
0.5-1.2 mg/100ml mg/100mlX88.5
0.5-1.8 g/l mg/1X17.9
Fierul 9-32 mmol/l
50-180 mg/100ml �g/100mlX0.179
0.030-0.045 g/l mg/1X0.032
Fosforul 0.96-1.44 mmol/l
3.0-4.5 mg/100ml mg/100mlX00.32
0.65-1.10 g/l g/1X5.56
Glucoza 3.6-6.0 mmol/l
65-110 mg/100ml mg/100mlX0.055
Hemoglobina 12-16 mg/100ml g/1X0.621 7.45-9.93 mmol/l
0.020-0.040 g/l mg/1X0.041
Magneziul 0.82-1.64 mmol/l
2-4 mg/100ml mg/100mlX0.41
0.160-0.200 g/l g/1X25.6
Potasiul 4.5-5.1 mmol/l
16-20 mg/100ml mg/100mlX0.256
3.1-3.5 g/l g/1X43.5
Sodiul 135-152 mmol/l
310-350 mg/100ml mg/100mlX0.435
0.5-1.5 g/l g/1X1.14
Trigliceridele 0.57-1.71 mmol/l
50-150 mg/100ml mg/100mlX0.0114
0.2-0.5 g/l mg/1X16.6
Ureea 3.30-8.30 mmol/l
20-50 mg/100ml mg/100mlX0.116

Valori in Urina

Valori normale Factorul de Valori normale


Substanta analizata
in grame/24 ore multiplicare in mol/24 ore
0.30-0.80 1.8-4.8
Acidul uric g/24hX5.95
g/24h mmol/24h
Acidul vanil 1.7-7.4 8.6-37.3
mg/24hX5.04
mandelic mg/24h �mol/24h
0.10-0.30 2.5-7.5
Calciul mg/24hX0.025
g/24h mmol/24h
6-8 169-225
Clorul g/24hX28.2
g/24h mmol/24h
1-2 8.85-17.7
Creatinina g/24hX8.85
g/24h �mol/24h
6-20 20-70
17-cetosteroizii mg/24hX3.47
mg/24h �mol/24h
0.5-1.5 16-48
Fosforul g/24hX32
g/24h mmol/24h
0.06-0.18 2.5-7.4
Magneziul g/24hX0.041
g/24h mmol/24h

55 | P a g e
2-3 51-77
Potasiul g/24hX25.6
g/24h mmol/24h
4-6 174-261
Sodiul g/24hX43.5
g/24h mmol/24h
10-35 166-581
Ureea g/24hX16.6
g/24h mmol/24h


Sistemul OAB

Acesta cuprinde patru grupe sanguine. Cu exceptia grupei 0(1), globulele


rosii contin o substanta cu rol antigen numita aglutinogen. Pe de alta parte,
serul oamenilor, cu exceptia grupei AB(IV), contine alta substanta cu rol de
anticorpi (aglutinina).

Exista doua aglutinine: anti-A si anti-B.

Venirea in contact a antigenelor A si B cu aglutininele respective (anti-A si


anti-B) produce aglutinarea (alipirea una de alta) globulelor rosii. Este deci
foarte important ca atunci cand se fac transfuzii de sange sa nu se
intalneasca antigenul A cu anticorpii anti-A si antigenul B cu anticorpii anti-
B.
Sangele persoanelor din grupa sanguina 0(I) neavand antigene
(aglutinogene) i s-a spus si sange de grupa zero (0). De aceea, aceste
persoane au fost numite "donatori universali" de sange, pentru ca sangele
lor poate fi donat la subiectii care poseda alte grupe sanguine, fara teama de
a se produce accidente de transfuzie.
Iar persoanele care apartin grupei de sange AB (IV), neposedand in
serul lor anticorpi (aglutinine) care sa se uneasca cu aglutinogenele, pot
primi sange de la subiectii cu alte grupe de sange, de aceea au fost numiti
"primitori universali" de sange.
Stabilirea grupelor sanguine este necesara pentru a se putea sti in
cazuri de boli si accidente grave ce tip de sange este necesar pentru
transfuzie. Transfuzia sanguina facuta cu sange nepotrivit poate produce
accidente grave. Grupa sanguina cea mai intalnita la noi in tara este A II
urmata in ordine descrescatoare de 0 I, B III si AB IV.

Grupele umane sanguine in sistemul OAB

Deoarece grupele de sange se mostenesc de la parinti si nu se


schimba in timpul vietii, in unele cazuri se poate stabili paternitatea unui
copil. Dar pentru aceasta este necesara si analiza altor grupe sanguine,
56 | P a g e
lucru foarte dificil care se face numai in laboratoare specializate in filiatie .
Desi s-au facut unele speculatii, stiinta nu a dovedit ca ar exista anumite
calitati sau defecte ale oamenilor in legatura cu apartenenta lor la o grupa
sau alta de sange.

Sistemul Rh

Prescurtarea Rh provine de la o specie de maimute (Rhesus) la care s-


a descris prima data factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele rosii
umane au fost impartite in doua tipuri: cele care poseda antigenul sau
factorul Rh (Rh pozitive) si cele care nu poseda acest antigen (Rh negative).
Persoanele care au acest factor in sange se numesc Rh pozitive si
reprezinta circa 85% din populatie, iar restul de 15%, care nu au acest
factor, se numesc Rh negative.
In mod normal nu exista anticorpi (aglutinine anti-Rh) in serul uman care
sa aglutinizeze propriile globule rosii ale persoanelor Rh pozitive. Deoarece
globulele rosii ale persoanelor Rh negative nu contin factor Rh, sangele
acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh pozitive fara nicio teama, caci
lipsind factorul Rh, nu pot lua nastere nici anticorpii (aglutinina anti-Rh).
Dar in cazul unei transfuzii cu sange de la o persoana Rh pozitiva, la o
persoana Rh negativa, in corpul acestei persoane se produc in mod artificial
anticorpi anti-Rh care, cu ocazia unei a doua transfuzii cu sange Rh pozitiv,
produc aglutinarea globulelor rosii ale donatorului, cu complicatii grave.
Acelasi lucru se poate intampla si cand o femeie Rh negativa ramane
insarcinata cu un barbat Rh pozitiv, iar copilul este Rh pozitiv. Cu ocazia
sarcinii, a nasterii, a avortului, sangele copilului trece prin placenta in
sangele mamei dand nastere la anticorpi anti-Rh. Iar in timpul celei de-a
doua sarcini acesti anticorpi ai mamei se combina cu globulele rosii ale
fatului pe care le distruge (hemoliza), provocandu-i icter si anemie grava.
Daca si mama si tatal sunt Rh negativi nu exista niciun pericol pentru copil.
De asemenea, daca ambii soti sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-
Rh si nu exista niciun fel de urmari neplacute pentru copil.
O mama Rh negativa care are un sot Rh pozitiv poate da nastere unui
copil Rh pozitiv in 85% din cazuri si unui copil Rh negativ in 15% din
cazuri. Daca copilul este Rh negativ, ca si mama, nu are nici o importanta
pentru nasterile urmatoare. Dar daca copilul este Rh pozitiv (ca si tatal)
atunci el poate cu ocazia primei nasteri sa-si imunizeze mama (Rh negativa)
cu anticorpi anti-Rh ca si in cazul unei transfuzii cu sange Rh pozitiv.
In acest caz, copiii Rh pozitivi nascuti ulterior vor avea de suferit de
complicatiile amintite. De aceea, toate femeile gravide Rh negative,
insarcinate cu parteneri Rh pozitivi, sunt luate in evidenta pentru
57 | P a g e
observatie si tratament in vederea preintampinarii complicatiilor ce ar
putea aparea la copii.
Tot in scopul preintampinarii acestor complicatii se determina Rh-ul
la fetele care urmeaza sa faca transfuzie de sange. Daca ele sunt Rh negative
trebuie sa primeasca un sange identic. Pentru ca daca primesc sange Rh
pozitiv ele vor forma anticorpi anti-Rh, care vor actiona asupra copilului
atunci cand vor fi gravide.
In unele situatii, mama Rh negativ cu copil Rh pozitiv poate avea anticorpi
anti-Rh nu numai in sange ci si chiar in lapte, in acest caz alaptarea copilului
este contraindicata.





58 | P a g e
Explorarea secretiilor digestive. Tehnici de ionometrie

Datorita caracterului acid ( suc gastric) si alcain ( suc intestinal) al
secretiilor digestive , pH-ul acestor secretii poate fi utilizat ca parametru
specific de bilant digestiv .
Determinarea pH-ului secretiilor digestive se realizeaza in clinica prin
tehnici electrochimice de ionmetrie / pH – metrie , care masoara diferenta
de potential generate la introducerea unui electrod metallic intr-o solutie
apoasa care contine o sare a acelui metal . Tehnica presupune utilizarea
unei cellule electrochimice , formate din 2 electrozi ( unul sensibil la ion si
altul de referinta ) conectati prin fire de Ag / AgCl la bornele unui
galvanometru .
Sucul gastric este secretat de stomac, fiind compus din apa, acid
clorhidric, pepsina ( enzima ), mucus si minerale. El contribuie la digestia
alimentelor din stomac, in special al acelora care contin proteine: carne,
lapte, oua.
Sucul gastric este un lichid incolor, limpede, cu reactie acida ( in gastrita
cronica, pelagra sau in tumorile stomacului, aciditatea gastrica este scazuta
sau chiar lipseste) si are pH-ul 0,9 – 1. Sucul gastric este secretat de
glandele gastrice ( oxintice si pilorice ) si contine 99% apa si 1% substante
organice si anorganice.
Dintre substantele anorganice cel mai important este acidul clorhidric in
care este in proportie de 0,5% si da sucului gastric reactia acida necesara
activitatii enzimelor gastrice si ii confera proprietati antiseptice fata de
bacteriile ingerate cu alimentele. Dintre constituentii organici rolul cel mai
important il au mucina si fermentii.

Dozarea aciditatii gastrice ( chimismul gastric) este una dintre cele


mai des utilizate tehnici de investigare a secretiilor digestive in vederea
alcatuirii unor bilanturi functionale .
Acidul clorhidric este cel mai important compus care genereaza caracterul
acid al suculuigastric . Evaluarea cantitativa a secretiei de HCl se realizeaza
de obicei prin metoda titrimetrica , prin care se pot evidentia fractiunile de
HCl :
 Fractiunea libera (titrare la pH = 3,5 , in prezenta reactivului Topffer )
 Fractiunea combinata
 Fractiunea totala ( titrare la pH= 8-10 , in prezenta fenoftaleinei )

59 | P a g e
Valori normale :

 HCl liber = 0, 9- 1 g%0


 HCl combinat = 1- 2, 5 g%0
 HCl total = 2, 5- 3, 5 g%0 (sau 100- 120 mEq/ l)

Actualmente se prefera utilizarea altor parametri de secretie


acida gastrica in locul celor clasici:

a. puterea- tampon a secretiei gastrice : diferenta aciditate totala -


aciditate libera.

Valori normale : < 20 mEq/ l in secretie bazala;


< 10 mEq/ l in secretie stimulata.

b. debit de HCl sau debit acid orar (QH + ) :

debit acid orar (ml) x aciditatea titrabila (mEq/ l)


QH + (mEq/ h) = ------------------------------------------------------------------
1000

Acest parametru poate fi calculat prin sumarea valorilor obtinute pe 4


esantioane de suc gastric recoltate la 15 minute interval, in conditii bazale
sau de stimulare a secretiei gastrice.

c. debit acid orar al secretiei bazale (DAB) : reprezinta cantitatea


totala de suc gastric recoltata dimineata pe nemincate, timp de 1 ora
(4 esantioane la 15 minute), in absenta oricarui excitant gastric.
Valori normale : 1, 5- 2, 5 mEq HCl/ h (corespunzind la un debit
secretor de 60- 80 ml suc gastric/ h).
d. debit acid orar maximal (DAM) : reprezinta cel mai mare raspuns
secretor dupa o doza maximala de excitant gastric (de obicei
histamina- testul Kay). Se determina in aceleasi conditii ca si DAM, cu
exceptia utilizarii excitantului gastric. Valori normale :15- 30 mEq/ h
(debit secretor gastric = 200- 250 ml / h).
e. virf acid maximal (VAM) : reprezinta cea mai mare valoare a HCl
prezenta in unul din cele 4 esantioane de suc gastric recoltate dupa
administrarea excitantului.
f. virf acid orar (peak acid horaire- PAH): rezulta prin inmultirea cu 2
a celor doua esantioane consecutive ale secretiei stimulate care au
debitul acid cel mai mare. Valori normale : 20- 35 mEq/ h.

60 | P a g e
Parametrii obtinuti pot fi utilizati in vederea realizarii unor buletine
de analiza a secretiei gastrice:

Buletin de analiza a chimismului gastric


Acid clorhidric . Aciditate totala

Utilitate clinica : diagnosticarea unor variate stari de patologie


digestiva care evolueaza cu modificarea cantitativa a secretiei acide
gastrice.

Diagnostic Debit DAB Debit DAM


bazal stimulat

Normal 60 ml / h 2 +/_ 2 250 (ml/ h) 18 +/_


(mEq/ h) (mEq/ l)
Ulcer gastric 60 1, 2 +/_ 1, 5 240 14 +/_ 10

Ulcer duodenal 80 4 +/_ 4 330 34 +/_ 13

Sdr. Zollinger 200 34, 5 +/_ 30 360 47 +/_ 20

Cancer gastric 45 0, 3 +/_ 1 240 2, 5 +/_ 5







61 | P a g e
Analize de urina. Examenul fizic si chimic al urinei

Proprietatile fizice ale urinei


Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai
inchisa la culoare cand este foarte concentrata sau dupa consumul unor
medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina, albastru de metilen,
etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in urina, urina are o culoare
rosie murdara. Iar in bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se elimina
prin urina producand o culoare bruna-negricioasa (ca berea neagra). Si o
serie de alimente ca: sfecla, varza rosie, bomboanele colorate, etc. pot sa
modifice culoarea normala a urinei.

Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la


fermentarea urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de
grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimina prin urina
pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet
poate mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool.

Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore


de la urinare se poate tulbura, mai ales daca este tinuta la rece. Acest lucru
se datoreaza precipitarii (solidificarii) sarurilor minerale care se gasesc in
mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul vreunei boli asa
cum cred unele persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure
atunci poate fi vorba de o infectie (puroi si mucus) de o hemoragie sau de
un consum foarte mare de produse bogate in calciu (lapte, branza) ori de
carne.
In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru
a putea aprecia daca urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata
intr-o sticla sau eprubeta necolorata.

Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri.


In sezonul cald, dupa febra, dupa varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense
(deshidratare), dupa fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urina
este mai mica. In socul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme,
in bolile care retin apa in organism (insuficienta cardiaca, ciroza hepatica)
cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienta
renala, infectii renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care cantitatea
de urina scade sub 500 ml (oligurie). In aceste situatii organismul sufera
deoarece nu se mai pot elimina prin urina deseurile nesanatoase din sange.
In bolile care blocheaza caile urinare (calculi urinari, hipertrofie de
prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai
62 | P a g e
mica. Dupa frig, emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de
alimente sarate, de alcool, creste si cantitatea de urina peste 2 litri
(poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza renala) care
nu mai permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei
cantitati foarte mari de urina.

Datorita consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat,


bolnavii elimina cantitati mari de urina, pana la cativa litri pe zi. Exista si un
ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare in timpul zilei
si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm indica o tulburare in
functia rinichiului. De asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat
femeile.

Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei


(care este de 1000) si se determina cu urodensimetrul.
Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030. Cand se consuma mai multe
lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce in
general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore
este in cantitate mai mica si mai concentrata, atunci densitatea urinara este
mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in ciuda unei cantitati mari de
urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat in
urina. O densitate urinara se considera anormala atunci cand examenele
repetate arata cifra sub 1012. Aceasta situatie arata ca rinichii bolnavi nu
mai au capacitatea de a produce o urina mai concentrata.

PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau
alcalina. Determinarea pH-ului se face cu o hartie impregnata cu tinctura de
turnesol (sau cu alta substanta indicatoare). Se introduce hartia in urina si
se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub pH-ul 7,0 urina este
considerata acida si hartia se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este
considerata alcalina si hartia se albastreste. In mod normal urina este acida
avand pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. Dupa o alimentatie bogata in carne si
medicamente acide (sare de lamaie, vitamina C), se elimina o urina mai
acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa medicamente alcaline
(bicarbonat, ape minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine
alcalina. Urina care este permanent prea acida sau prea alcalina, predispune
la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat si carbonat
de calciu.

63 | P a g e
Proprietatile chimice ale urinei
Albumina din urina (albuminuria)

Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguina, si in


mod normal ea nu se gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii din
filtrul rinichilor sau in bolile care produc sangerari pe traiectul cailor
urinare, albumina trece in urina (albuminurie, proteinurie). La unele
persoane cu constitutie mai slaba a rinichilor urina poate contine albumina
in cantitate mai mica. Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de obicei
slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa mers, dupa statul indelungat in
picioare prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care dispare
noaptea si dupa repaus la pat. Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa
frig, stari emotionale, vaccinari si stari alergice, dupa consumul de oua si
medicamente in timpul sarcinii. Albuminurii permanente si masive se
intalnesc frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor urinare (bazinet,
uretere, vezica): glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza
renala, calculi urinari etc. Si alte boli care pot atinge rinichiul se insotesc de
albuminurie cum sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul, bolile de sange si
de inima, infectii cu microbi sau virusuri, intoxicatii cu substante minerale
sau organice.

Deseori albuminuria se insoteste de hematurie. Dupa pierderea cronica de


albumina prin urina se produce o scadere a proteinelor corpului cu
consecinte negative asupra intregului organism. In marea majoritate a
cazurilor albuminuria este moderata si se apreciaza calitativ, in raport cu
cantitatea de albumina, astfel: - albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si
dozabila. In acest caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima
in g/l. Aprecierea se mai poate face si prin 1-3 plusuri.

Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria)

Medicii din antichitate au observat sa urina diabeticilor care este


dulce, atragea furnicile si albinele si au numit-o "urina de albine". Ei
foloseau aceste insecte pentru descoperirea diabetului, metoda aceasta
fiind cea mai veche "analiza medicala" care se cunoaste. Mai tarziu, medicii
sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul
pacientului prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza
zaharului in sange, cand glicemia din diabet depaseste 150-200 mg/100 ml
sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se elimina prin urina, de
unde poate fi analizata.

64 | P a g e
Corpii cetonici din urina (cetonuria)

Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat
la diagnosticul de laborator al diabetului, concentratia lor urinara creste
foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si alte cauze pot sa creasca
concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii
grave, dupa un post prelungit sau dupa un regim alimentar sarac in dulciuri
si bogat in grasimi, in cursul sarcinii, dupa varsaturi prelungite. Unele
medicamente luate de bolnavi produc o reactie falsa pentru corpii cetonici.
Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri.

Pigmenti biliari

Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice


culoarea brun-verzuie. In bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti
trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din sange trec in urina,
colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina.
Prezenta lor se notifica prin expresia "prezenti".

Urobilinogenul

Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in


urina normala. Insa in bolile de ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta
hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli ale vezicii biliare
(colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita, colica,
constipatie) urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se
exprima calitativ prin 1-3 plusuri ori prin expresia "normal" sau "crescut".

Alte componente ale urinei

Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar


in urina concentratia lor e mult mai mare, deoarece rinichii elimina prin
urina orice exces de minerale din sange si din organism.
Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina,
ureea sunt, de asemenea, eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea
lor in urina se face mai rar, deoarece analiza sangelui ofera date mai
precise.

65 | P a g e