Sunteți pe pagina 1din 94

Facultatea de Istorie şi Geografie

Departamentul de Ştiinţe Umaniste şi Social-Politice

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene

Lector univ. dr. Radu Florian Bruja

POLITICĂ EXTERNĂ ŞI

DIPLOMAŢIE

Suceava, 2013
CUPRINS

Introducere. Precizări conceptuale ............................................................................................. 3


Stabilirea relaţiilor diplomatice ................................................................................................... 8
Dezvoltarea, suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice ........................................……….. 10
Ministerul Afacerilor Externe …………………………………………………………………14
Misiunile diplomatice................................................................................................................ 17
Structura şi organizarea misiunii diplomatice………………………………………………….20
Funcţiile misiunii diplomatice ..................................................................................................24
Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice ......................................................................29
Norme de asistenţă juridică internaţională .................................................................................33
Tipuri ale diplomatiei………………………………………………………………………..35
Relaţiile consulare………………………………………………………………………….. 40
Stabilirea relaţiilor consulare .................................................................................................. 41
Privilegiile şi imunităţile consulare .........................................................................................44
Diplomatul şi cariera diplomatică ...........................................................................................46
Formarea profesională ..............................................................................................................50
Uzanţe de protocol diplomatice................................................................................................ 54
Alte proceduri
Bibliografie selectivă..................................................................................................................66
POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DIPLOMAŢIE

Introducere. Precizări conceptuale

Cum foarte adesea în discuţiile colocviale, în discursurile necenzurate


ştiinţific, în dezbaterile publice implicând şi mass-media, ori în intervenţiile
nevinovate ale diletanţilor stăruie (diferenţiat) confuzia – împinsă până la sinonimie –
între noţiunile concept de politică externă şi diplomaţie, învăluite sau amestecate
uneori cu termenul de relaţii internaţionale sau cu cel de relaţii diplomatice, se
cuvine, pentru început, a le preciza şi particulariza înţelesul (semantica).
1. Prin relaţii internaţionale se înţelege totalitatea raporturilor ori a relaţiilor
economice, politice, juridice, ideologice, culturale, diplomatice şi militare dintre
statele lumii sau care prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate 1, fără a
avea drept subiecte două sau mai multe state. Relaţiile internaţionale se deosebesc de
relaţiile sociale interne prin aceea că ele se manifestă într-o sferă lipsită de o autoritate
supremă, de genul statului în societate; de aceea, şi raporturile interumane sunt mai
puţin închegate şi durabile, au un caracter mai instabil, iar gradul de integrare în
sistemul internaţional este mult mai scăzut, în raport cu cel din interiorul statelor.
Elementele comune care cimentează comunităţile naţionale (etnia, limba, cultura,
ideologia, religia) nu au aceeaşi funcţie integrativă în relaţiile dintre naţiuni.
Ca realitate istorică vie, relaţiile internaţionale se realizează între state, care
la rându-le, sunt entităţi politico-juridice furnizoare şi consumatoare (prin efect) de
acţiuni internaţionale, încheie tratate şi convenţii, declară război şi încheie pace,
influenţând, diferenţiat, fluxul relaţiilor internaţionale.
Privite din perspectiva dreptului, în ansamblu, ele constituie raporturi juridice
internaţionale, reglementate prin diferite forme specifice epocilor istorice sau etapelor
evolutive, cum sunt: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului, recunoscute
de naţiuni, legile interne, jurisprudenţa şi doctrina, formând laolaltă izvoarele
dreptului diplomatic tradiţional2. Să le luăm pe rând:
a) Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, semnificând o
repetare constantă a unor comportamente determinate, întemeiate pe convingerea
îndeplinirii unei obligaţii juridice, altfel spus, o exprimare tacită a consimţământului
statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie 3.
Cutuma este, aşadar, o practică generală, constantă, relativ îndelungată, considerată de
state ca obligatorie. De altfel, toate regulile contemporane privind inviolabilitatea
agenţilor diplomatici, ori a sediului misiunilor diplomatice şi a reşedinţei agenţilor,
precum şi exceptarea acestora de la jurisdicţia statului de reşedinţă sunt exemple de
1
Extraneitate = caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitând
aplicarea unei legi nenaţionale; situaţie juridică a unei persoane care se află într-o ţară străină
(cf. DEX, p. 318)
2
Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984, p. 24-25; Ch. Rousseau, Droit international public, 4-e éd, Dalloz, Paris, 1968, p. 17
3
Ibidem, p. 26.
reguli de drept internaţional de natură cutumiară 4. Şi, mai trebuie adăugat că până la
codificarea din 1961 (prin Convenţia de la Viena) a dreptului diplomatic, nu a existat
în dreptul internaţional un tratat general la care statele să fi aderat, sau vreun alt act
formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic.
Deşi cu timpul şi, mai ales, după Convenţia de codificare de la Viena din
1961, cutuma şi-a pierdut din importanţa sa ca izvor de drept, dreptul internaţional
cutumiar continuă încă să guverneze problemele care nu sunt expres reglementate prin
amintita Convenţie.
b) Tratatul internaţional este izvorul principal, fundamental al dreptului
internaţional, reprezentând o înţelegere sau acord de voinţă între două sau mai multe
state cu scopul de a genera, de a modifica ori anula drepturi şi obligaţii în relaţiile
dintre părţile contractante. Respectarea acestuia şi a obligaţiilor internaţionale
asumate prin textul tratatului constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului
internaţional. Îndeobşte, tratatul internaţional se compune din trei părţi: 1)
preambulul, care indică părţile contractante, numele semnatarilor şi obiectivele
urmărite prin încheierea lui; 2) cuprinsul, împărţit în capitole şi articole; 3) clauze
finale, cuprinzând prevederi referitoare la intrarea în vigoare, prelungire şi ratificare.
Pot exista şi anexe la tratat, lămuritoare asupra oricărui capitol sau paragraf 5, după
cum pot purta diverse denumiri: tratate (înţelegeri multilaterale), pacte, acorduri,
convenţii, modus vivendi, declaraţii, schimb de note, compromisuri, protocoale,
statute sau gentleman’s agreement.
După numărul părţilor contractante, tratatele pot fi:
- bilaterale, încheiate între două state şi, respectiv,
- multilaterale, încheiate cu mai multe state.
Din perspectiva admisibilităţii, tratatele pot fi:
- deschise, la care e permisă aderarea şi altor state decât cele iniţial
semnatare şi
- închise, unde aderarea altor semnatari este blocată.
După conţinut pot fi:
- politice (de alianţă, de asistenţă mutuală, de neagresiune, de neutralitate
etc.)
- economice;
- culturale,
- sanitare,
- juridice (de extrădare) etc.
Conţinutul politic este prevalent. Tratatele sunt cunoscute încă din antichitate.
Primul tratat „internaţional” cunoscut e reprodus pe o stelă din mileniul III î.e.n.,
scrisă cu caractere cuneiforme, descoperită în Chaldeea. Prin acel tratat se stabilea
graniţa între oraşele-regat Lagash şi Umma. Alte tratate antice: cel încheiat între
Ramses II, faraonul Egiptului şi regele hitiţilor, Krasir, în 1280 î.e.n. (păstrat până azi,
scris în hieroglife pe peretele sudic al templului lui Amon din Karnak; apoi tratatul
dintre Elis şi Heria, din vremea războaielor medice (sec. V î.e.n.) este cel mai vechi
4
Adolfo Maresca, La missione diplomatica, ed. Milano, 1967, p. 406 (apud I.M. Anghel,
op.cit, p. 27).
5
Mic dicţionar diplomatic român, ed. Cristian Alexandrescu ş.a., Ed. Politică, Bucureşti,
1967, p. 301
document al diplomaţiei europene. În spaţiul românesc, printre cele mai vechi tratate
cunoscute se numără tratatul de pace încheiat între Alexandru Basarab, domnul Ţării
Româneşti şi Ludovic (de Anjou), regele Ungariei, în 1354. Apoi, tratatul de alianţă,
încheiat între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Jagello, regele Poloniei, în 1389.
c) Principiile generale de drept sau, altfel spus, principiile fundamentale
ale dreptului internaţional sunt considerate ca norme de maximă generalitate, al
căror conţinut face adesea obiectul unor dispute sau controverse. Între aceste principii,
predominante rămân: egalitatea, reciprocitatea, obligaţia despăgubirii ş.a. Acelaşi
caracter de principiu general este atribuit, diferenţiat, analogiei (extinderea unor
reguli deja existente asupra unor situaţii care nu se identifică cu cele pentru care
regulile respective fuseseră făcute, dar prezintă elemente de asemănare între ele);
procedurii sau normelor statului, ale unui organism internaţional care nu poate fi
asimilată unui document sau acord internaţional; practicii internaţionale sau
precedentelor stabilite în timp, în materie de ceremonial diplomatic, de stil şi tehnici
de acţiune diplomatică; studiilor juridice de profil, elaborate în cadrul organizaţiilor
ştiinţifice internaţionale, a căror valoare teoretică (informativă) nu se poate substitui
totuşi valorii interpretative. Ele rămân utile, dar subsidiare.
d) Legile interne. Punerea în acord a ordinii juridice interne cu normele
diplomatice internaţionale reprezintă o exigenţă a ordinii interne a statelor (nu însă şi
o obligaţie!) de natură a asigura respectarea normelor convieţuirii paşnice interstatale,
ca şi tratamentul datorat agenţilor diplomatici acreditaţi. Limitele concordanţei între
ordinea juridică internaţională şi cea internă, ca şi gradul de adaptare a dreptului
intern la normele dreptului internaţional se pot manifesta diferit: perfect, aproximativ
(când normele interne au un conţinut mai larg decât al celor internaţionale) şi limitat
sau imperfect (când raportul este invers).
e) Jurisprudenţa, cuprinsă, de fapt, în principiile fundamentale ale
dreptului internaţional, ca sursă utilă, consultabilă, dar nu şi indispensabilă, constă în
totalitatea hotărârilor, pronunţate de organele jurisdicţionale într-un anume domeniu,
inclusiv în cel diplomatic. În esenţă, este vorba de deciziile şi rezoluţiile unei
organizaţii internaţionale sau ale unei conferinţe internaţionale. Aceste rezoluţii pot fi:
angajante (pentru semnatari) sau recomandări (pentru semnatari, ca şi pentru terţi).
f) Doctrina de drept internaţional, cuprinsă şi aceasta în principiile
fundamentale ale dreptului internaţional, constă în totalitatea opiniilor formulate de
specialişti sau experţi în dreptul internaţional, expuse în tratate, cursuri, monografii,
studii şi articole consacrate reglementării diverselor raporturi juridice dintre state,
interpretării şi aplicării normelor de drept internaţional, precum şi a lucrărilor
organizaţiilor ştiinţifice din domeniul dreptului internaţional. Doctrina nu este un
izvor de drept internaţional, ci un mijloc auxiliar de determinare a unor norme de
drept internaţional, cu condiţia de a fi concordante.
Relaţiile internaţionale nu trebuie confundate cu politica internaţională, a
cărei sferă de cuprindere semantică este mai îngustă, şi nici cu politica externă, care
priveşte esenţialmente un singur stat. Dacă, în plan intern, factorul principal al
politicii este statul, pe arena internaţională nici un factor, organizaţie sau organism
(politic, economic, militar, cultural sau confesional) nu se poate substitui statului, ca
centru de autoritate şi putere, ceea ce face ca politica internaţională să se desfăşoare
fără limitări şi constrângeri decurgând din existenţa unui asemenea centru. Datorită
acestei particularităţi, independenţa relativă a politicului este mai largă în arena
internaţională decât înăuntrul societăţii (diferenţiat, fireşte).
Ca disciplină de studiu, politica internaţională se află la confluenţa dintre
ştiinţa sau sociologia relaţiilor internaţionale cu politologia. Ea cercetează
problematica păcii şi războiului, formele de cooperare şi conflict dintre state, tipurile
de alianţe şi, în general, metodele şi mijloacele prin care statele caută să-şi asigure o
poziţie mai favorabilă pentru a-şi promova interesele; a influenţa sau controla
reglementarea litigiilor şi problemelor nerezolvate, a-şi spori puterea şi a schimba
raportul de forţe în favoarea lor, precum şi reacţia pe care această tendinţă o provoacă
asupra celorlalţi subiecţi. Pentru o fundamentare ştiinţifică a orientărilor şi deciziilor
în politica internaţională este necesară o analiză riguroasă a evenimentelor, o
înţelegere clară a cadrului social-politic, o evaluare lucidă a forţelor relevante şi a
conjuncturii de moment, fără neglijarea marilor obiective (declarate ori subînţelese)
desigur. Stidiul politicii inetrnaţionale „este cronica evenimenteor înregistrate în
momentul înfăptuirii lor, cu premizele lor imediate şi consecinţele care se pot
deduce”6. Se deosebeşte de studiul istoriei generale. Ideea obiectivităţii cercetării
istorice a fost combătută de Karl Lamprecht care a încercat să extindă aria de
cercetare ş iasupra temelor sociale şi culturale. Mai nou, generaţia new historians din
S.U.A. au încercat să deschidă studiul istorie politice şi spre ştiinţele sociale. Acest
lucră l-a făcut Şcoala Analelor (devenită după 1945 Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe
Sociale), fondată la 1929 de Lucien Lebvre şi March Bloch iar prin Braudel, Furet, Le
Goff, Renouvin şi Le Roy Ladurie şi în domeniul relaţiilor internaţionale.
Istoria diploamtică studiază sistemul de relaţii politice internaţionale
conferindul unui orizond interpretativ mai larg.
Parte constitutivă şi segment component al relaţiilor internaţionale, politica
externă, reductibilă la noţiunea sau calitatea de stat (uneori şi grup de state),
semnifică totalitatea acţiunilor şi atitudinilor subordonate obiectivelor urmărite de
acelaşi stat (sau grup) în cadrul extins al raporturilor cu restul lumii, precum şi al
metodelor şi mijloacelor utilizate pentru înfăptuirea acelor ţeluri. Politica externă este
îndeobşte o continuare prin căi, metode şi mijloace specifice (proprii), a politicii
interne, pe planul relaţiilor internaţionale. De aceea, conţinutul, natura şi obiectivele
sale sunt dependente de tipul de stat, de capacitatea sau puterea şi prestigiul asumate
sau dobândite, de dimensiune şi valoare strategică etc. Aşadar, prin politica externă
putem înţelege modul cum fiecare stat se proiectează în exterior, fiind o construcţie
politică şi culturală bazată pe percepţia pe care ceilalţi au ao destre acel stat. Politica
internaţională este deci interecţiunea dintre diferitele politici externe dând naştere la
acorduri, conflicte, pace sau război. Această reţea de evenimente, care are la bază
politica externă a statelor, cu carcteristici, forme şi reguli proprii, devine obiectul de
cercetare al relaţiilor internaţionale.
Forma clasică de exprimare a politicii externe ori căile şi mijloacele de
promovare a obiectivelor sau intereselor naţionale în afara ţării se definesc şi
realizează prin relaţiile diplomatice, care, potrivit unei perfectibile definiţii,
alcătuiesc „cadrul optim de desfăşurare a raporturilor de cooperare între ţări

6
Ennio din Nolfo, Introducere în istoria relaţiilor internaţionale, traducere de Aurora
Firţa, Bucureşti, Editura ALL, 2007, p.17.
independente şi suverane”7. Teoretic (sau doctrinar), relaţiile diplomatice au fost
prezentate ca fiind „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative şi prin
mijloace paşnice a relaţiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internaţional
cu oricare alt subiect sau subiecţi ai aceluiaşi drept” 8. Ele alcătuiesc o categorie
specială de raporturi între state, de o calitate superioară şi de o importanţă deosebită,
derivând din obiectul, ca şi din finalitatea lor. Existenţa relaţiilor diplomatice între
două state este sugestivă pentru calitatea raporturilor dintre ele, indicând starea de
pace şi, desigur, un minim de relaţii de înţelegere, de asistenţă mutuală şi colaborare,
motiv pentru care, cumulate, relaţiile diplomatice constituie barometrul relaţiilor
generale. Cu cât un stat întreţine relaţii diplomatice cu mai multe state, cu atât are
şansa unei mai largi recunoaşteri şi cooperări, ale căror trăinicie şi consistenţă sunt
verificate mai ales în momentele de criză (războaie, epidemii, dezastre). Pe de altă
parte, lipsa de relaţii diplomatice nu poate constitui un obstacol în calea încheierii
unui acord internaţional între două state, după cum statele pot coopera în cadru
bilateral sau multilateral (într-o organizaţie internaţională), fără ca între ele să se fi
stabilit relaţii diplomatice.
Să mai precizăm că părţi în relaţiile diplomatice sunt considerate statele, ca
subiecţi de drept internaţional, însă practica diplomatică a cuprins, cu timpul, în
aceeaşi categorie (sau accepţie), şi organizaţiile interguvernamentale, ca şi unele
mişcări de eliberare (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei - OEP).
Un curent recent în cercetarea şi analiza politicii externe îl reprezintă
behaviorismul9. El susţine că nu există legi obiective şi imuabile ale
comportamentului actorilor politicii externe, şi că analiza trebuie să ţină cont de
particularităţile şi mecanismele care stau în statele luării deciziei. Cu alte cuvinte,
trebuie ţinut cont de personalitatea decidenţilor, a opiniei publice, a grupurilor de
interese, de ideologia dominantă. Mai precizăm că politica externă a unui stat este
influenţată de regimul politic, democratic sau dictatorial, fundamentalist sau ateu.

Stabilirea relaţiilor diplomatice

7
Petre Tănasie, George Marin, Dan Dumitriu, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Piteşti,
2000, p. 32.
8
Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968, p. 1.
9
Iulia Motoc, Evoluţia analizei politicii externe în “Manual de analiză a politicii externe”,
Iaşi, 2010, p.87-89;
În lipsa unei reglementări unanim acceptată din perspectiva dreptului
internaţional, absentă în cea mai importantă codificare a dreptului diplomatic semnată
la Viena10 la 18 aprilie 1961, îndeajuns de ambiguă ori superficial ilustrată în dreptul
intern, stabilirea de relaţii diplomatice decurge mai mult din practica statelor decât din
doctrine şi presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii.
a) Ca entităţile între care se stabilesc relaţii diplomatice să aibă
personalitate juridică internaţională, adică să aibă calitatea de subiect de drept
internaţional. Prin urmare, trebuie să fie titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale
şi să aibă capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale. Subiectul de drept
internaţional cel mai important (nu şi singurul) este statul suveran şi independent.
Potrivit aşa-numitei teorii pluraliste însuşită astăzi cvasiunanim, noţiunea de subiect
de drept internaţional este extinsă şi asupra popoarelor (ca purtătoare ale dreptului
inalienabil şi imprescriptibil de a-şi hotărî singure destinul), naţiunile angajate în lupta
pentru eliberare, ca şi organizaţiile internaţionale.
Desigur, nu toate entităţile recunoscute ca subiecte de drept internaţional pot
fi puse acelaşi plan, deosebindu-se prin natura şi întinderea drepturilor lor. Statele,
confederaţiile, Sfântul Scaun ( Sfântul Sediu în documentele ONU), organizaţiile
internaţionale, mişcările de eliberare etc. nu se află pe picior de egalitate şi nu joacă
nici în privinţa relaţiilor diplomatice acelaşi rol. De asemenea, nu orice subiect de
drept internaţional este în mod necesar şi subiect al relaţiilor diplomatice, după cum
nu toate relaţiile internaţionale sunt neapărat şi relaţii diplomatice. Acestea din urmă
sunt specifice doar raporturilor dintre state (suverane şi independente). Prin urmare,
relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională, ori între două organizaţii
internaţionale sau între stat şi mişcările de eliberare naţională nu au un caracter
eminamente diplomatic, ci doar particularităţi izvorâte din regulile care guvernează
relaţiile diplomatice fără a se ajunge la o identificare cu acestea.
Pe ansamblu, însă, toate aceste categorii de relaţii, deşi deosebite între ele,
rămân în cadrul instituţiei relaţiilor diplomatice, întrucât au aceeaşi factură generală
(cadru), având ca părţi subiecţii de drept internaţional, şi ca menire, să asigure
dezvoltarea comunicării şi a raporturilor dintre acestea.
b) O a doua condiţie necesară pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între
două state este ca cele două state sau guvernele lor să se fi recunoscut oficial.
Recunoaşterea trebuie să fie de jure (oficial) şi nu numai de facto, putându-se realiza
înainte sau concomitent cu stabilirea de relaţii diplomatice bilaterale. Recunoaşterea
oficială de către un stat a altui stat nu antrenează în mod necesar şi automat stabilirea
de relaţii diplomatice sau obligaţia de a stabili relaţii diplomatice. Realizarea acestora
din urmă prin înfiinţarea de misiuni diplomatice sau prin menţinerea unei misiuni
diplomatice pe teritoriul unui stat semnifică şi recunoaşterea de jure a acelui stat ca
subiect de drept internaţional, chiar dacă acea recunoaştere n-a existat anterior.
Menţinerea misiunii diplomatice în condiţiile în care într-o ţară s-a schimbat
guvernul pe cale neconstituţională (prin lovitură de stat, complot sau revoluţie) are
valoarea unui act de recunoaştere. Tot astfel, ruperea relaţiilor diplomatice nu
10
Reprodusă, in extenso, de Mircea Maliţa, în Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ed. a II-a, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 533-543.
antrenează prin ea însăşi, retragerea recunoaşterii, dar invers, retragerea recunoaşterii
presupune încetarea automată a relaţiilor diplomatice. Aşadar, recunoaşterea şi,
respectiv, stabilirea relaţiilor diplomatice exprimă natura raporturilor dintre cele două
state. Dacă recunoaşterea poate fi dictată de considerente de ordin politic sau
strategic, stabilirea de relaţii diplomatice semnifică o treaptă calitativ superioară
stimulată şi motivată de interesele reciproce, ca şi de bunele raporturi preexistente11.
Rolul de premisă pe care îl are recunoaşterea pentru stabilirea şi menţinerea
relaţiilor diplomatice este şi mai evident în cazul celorlalţi subiecţi de drept
internaţional, decât cel al statelor; pentru guvernele în exil, pentru mişcările de
eliberare, pentru insurgenţi etc., recunoaşterea are un rol constitutiv, încât ea apare ca
un factor decisiv pentru stabilirea relaţiilor diplomatice12.
În cazul relaţiilor diplomatice multilaterale, chestiunea recunoaşterii nu se
mai pune în aceeaşi termeni, nemaiavând aceeaşi relevanţă. De pildă, în momentul
aderării la o organizaţie internaţională consacrată (ONU), un stat intră în relaţii
diplomatice cu acea organizaţie. Dar intrarea sa nu afectează cu nimic din punct de
vedere juridic, problema recunoaşterii sau nerecunoaşterii lui de către statele membre
în relaţiile lor bilaterale cu acel stat. Astfel, aderarea la ONU, bunăoară, nu poate fi
împiedicată de un stat care – în plan bilateral – nu a recunoscut statul candidat, după
cum aceeaşi aderare nu echivalează automat cu obligaţia statelor membre de a-l
recunoaşte pe noul venit (cazul Taiwanului, de ex.). Cazurile speciale sunt acelea în
care o ţară s-a divizat în state separate ( Vietnam, Yemen, Coreea) sau când un stat are
două guverne, unul în interior, altul în exil. Ambele situaţii au prilejuit lungi şi
anevoioase dezbateri în organismele internaţionale, cele mai multe fiind rezolvate
până azi.
c) A treia condiţie pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între două state
suverane şi independente este consimţământul reciproc, cuprins în termenii unui
acord de voinţă al celor două state.
Dacă actul recunoaşterii are un caracter unilateral, depinzând de fiecare stat
în parte, cel al stabilirii de relaţii diplomatice se face doar cu consimţământul comun
al celor două state. Confirmând lipsa obligaţiei unui stat de a stabili relaţii
diplomatice, în literatura juridică s-a relevat faptul că stabilirea de relaţii diplomatice e
o chestiune care ţine nu de dreptul strict, ci de bunele raporturi între state. Din punct
de vedere internaţional, nici o cerinţă specială nu trebuie să fie îndeplinită înainte ca
acordul între părţi să intre în vigoare, afară de faptul că cele două state trebuie să se
recunoască reciproc, condiţie de altfel satisfăcută prin înseşi decizia de a stabili relaţii
diplomatice. Există şi practica prin care statele pot intra în legături diplomatice cu
caracter temporar, caz în care recunoaşterea de jure nu este obligatorie.
Din raţiuni politice unele state pot amâna momentul stabilirii de relaţii
diplomatice. Astfel, existenţa unor neînţelegeri de durată între ele, lipsa unor contacte
anterioare şi necunoaşterea reciprocă, teama de a compromite relaţiile cu alte state sau
chiar lipsa unui personal competent, mai ales pentru ţările nou apărute sau aflate la
mare distanţă, poate amâna stabilirea relaţiilor diplomatice. Multe din aceste
inconveniente pot fi rezolvate de diplomaţia prin conferinţe.

11
Petre Tănasie ş.a., op. cit., p. 34-36.
12
Ion M. Anghel, op. cit., I, p. 61.
Ulterior, la 16 decembrie 1969 s-a semant la Viena şi Conveţia privind
misiunile speciale care a completat cadrul juridic al relaţiilor diplomatice. Acordul de
stabilire a relaţiilor diplomatice poate îmbrăca mai multe forme: poate fi realizat
printr-un tratat solemn, printr-un tratat ad-hoc sau printr-o clauză dintr-un tratat
politic mai amplu. Poate fi realizat, de asemenea, prin forme mai puţin solemne,
precum schimbul de note între miniştrii afacerilor externe sau între ambasadori. Cea
mai recentă modalitate constă în difuzarea la ONU a unei note comune a misiunilor
permanente ale celor două state, prin care se notifică acordul dintre guvernele lor de a
stabili relaţii diplomatice. Acordul poate reglementa detaliile misiunilor diplomatice
dar poate fi doar general, urmând ca în viitorul apropiat să se pună bazele detaliilor
privind stabilirea misiunilor. De cele mai multe ori, aceste acorduri au în vedere cele
mai multe aspecte ale relaţiilor diplomatice precum, sediul misiunii, personalul şi
numărul acestuia, categoriile funcţionarilor unei misiuni, privilegiile şi imunităţile
reciproc acordate.
Acordul trebuie să exprime în mod neechivoc dorinţa statelor respective de a
stabili relaţii diplomatice, iar pentru intrarea în vigoare nu este necesară nici o altă
cerinţă internaţională. Acordul fundamental de a stabili relaţii diplomatice între două
state este un document-cadru, utilizat pentru potenţiale acorduri viitoare sau acte
unilaterale, menite să reglementeze aspecte suplimentare ori să detalieze pe cele deja
prevăzute. Istoria a dovedit că stabilirea relaţiilor diplomatice nu este o chestiune
lesne de realizat. Spre exemplu, Israelul şi Sfântul Scaun au negociat timp de un secol
stabilirea relaţiilor diplomatice reciproce.

Dezvoltarea, suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice

Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice sau documentul-cadru reprezintă


doar începutul unui proces, care poate fi amplificat prin: deschiderea de misiuni
diplomatice, înfiinţarea de birouri în alte localităţi decât cea în care se află sediul
misiunii, sau prin acordarea de privilegii şi imunităţi suplimentare în chip unilateral
sau reciproc. Prin asemenea acţiuni sau iniţiative sunt extinse funcţiile diplomaţiei,
sunt stimulate acţiunile de reprezentare, amplificate negocierile, adâncită colaborarea,
îmbogăţită informarea reciprocă, având ca rezultat optimizarea slujirii intereselor
statului, implicit ale cetăţenilor (în societăţile democratice) şi consolidarea cooperării
pe plan internaţional. Înmulţirea constantă de-a lungul timpului a subiectelor de drept
internaţional, creşterea rolului organizaţiilor internaţionale (ONU) şi apariţia
organismelor de cooperare regională (OSCE) contribuie, evident, la dezvoltarea
relaţiilor diplomatice şi la afirmarea diplomaţiei ca vector principal în evoluţia
relaţiilor internaţionale.
Dacă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară voinţa comună a
statelor-subiecţi, încetarea acestor relaţii poate fi rezultatul unei voinţe unilaterale,
nefiind necesar un acord al celor două state. În chip firesc, relaţiile diplomatice
încetează atunci când dispare una dintre părţile la raportul diplomatic, sau când pierde
calitatea de personalitate juridică internaţională. Modul tipic de încetare a relaţiilor
diplomatice între două state se exprimă prin suspendarea (întreruperea) ori prin
ruperea acestor relaţii.
Suspendarea poate fi provocată de împrejurări sau cauze specifice, cum ar
fi:
- ocuparea teritoriului unui stat prin intervenţii externe;
- lovitură de stat şi înlăturarea ordinii constituţionale într-unul din statele-
subiecţi;
- raţiuni politice care împiedică continuarea relaţiilor diplomatice prestabilite.
De regulă, schimbarea prin forţă a regimului politic sau a guvernului
generează sau motivează suspendarea relaţiilor diplomatice. Există practica
internaţională ca noul guvern sau noua ordine politică să notifice schimbarea şi să
ceară partenerului/partenerilor diplomatici recunoaşterea oficială. Suspendarea se
poate face şi prin închiderea misiunii diplomatice din raţiuni economice sau bugetare.
În cazul neconfirmării acesteia, relaţiile diplomatice sunt considerate suspendate.
Reluarea lor, fie şi după o pauză mai îndelungată, nu reclamă prezentarea unor noi
scrisori de acreditare din partea şefului misiunii diplomatice – potrivit uzanţelor
protocolare.
În aceeaşi ordine poate înceta doar activitatea şefului misiunii diplomatice.
Acesta se poate face prin voinţa statului acreditant13, prin rechemarea diplomatului
(demiterea sa, demisia sa, mutarea în alt post, probleme de sănătate, decesul sau
pensionarea) sau prin retragerea sa la cererea statului acreditar14 (datorată
nemulţumirii faţă de activităţii sale neloiale sau incompetente sau a declarării ca
persona non grata). În acest caz nu se pune problema suspendării decât pe o perioadă
scurtă, până la numirea unui alt diplomat în fruntea misiunii.
Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă momentul unei grave tensiuni
politice între două state, având ca motivaţii:
- reacţia împotriva unui act ce contravine normelor internaţionale;
- nemulţumirea provocată de un comportament inamical, generator de
prejudicii materiale, politice sau morale;
- acţiune acceptată, în solidar, în cadrul unei organizaţii internaţionale;
- violarea unui drept sau amestec în treburile interne;
- războiul sau agresiunea armată.
Ruperea relaţiilor diplomatice este, în general, un act unilateral, discreţionar
şi licit al unui stat suveran, dar poate fi şi un act de voinţă colectivă, ori reacţia
concertată a unor state împotriva altuia sau altora, sub egida unei organizaţii
internaţionale, ori în virtutea unui tratat de alianţă. Din punct de vedere al normelor de
drept internaţional, ruperea relaţiilor diplomatice nu poate fi considerată o ameninţare
la adresa păcii şi de aceea nu implică răspunderea statului care ia decizia. Actul poate
fi declarat public, dar şi consumat tacit (prin plecarea voluntară a reprezentanţilor
diplomatici de la sediul misiunii lor, cu avizul autorităţilor reprezentate).
De regulă, războiul provoacă automat ruperea relaţiilor diplomatice (deşi au
existat excepţii: războiul indo-pachistanez din 1965 şi 1971 sau mai recent ocuparea
Crimeei de către Federaţia Rusă care nu a dus la ruperea relaţiilor ruso-ucrainene),
însă ruperea relaţiilor diplomatice nu presupune şi conflictul armat. Ruperea relaţiilor
13
Acreditant = stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau pe lângă o
organizaţie internaţională.
14
Acreditar = stat în care e numit (acreditat) un reprezentant diplomatic al unui alt stat.
diplomatice poate fi impusă în viaţa internaţională ca un act concertat în cadrul unei
alianţe militare, al unui bloc sau pe temeiul unor afinităţi speciale (inclusiv etnice şi
confesionale). În istoria relaţiilor internaţionale sunt cunoscute multe cazuri de rupere
concertată a acestora: în 1956 câteva ţări arabe (Egipt, Siria, Iordania, Irak) au rupt
legăturile diplomatice cu Franţa şi Anglia, care trimiseseră trupe în zona Canalului de
Suez; sau, în vremea războiului arabo-israelian (1967), ţările arabe au rupt relaţiile
diplomatice cu SUA şi Anglia, iar unele ţări est-europene (mai puţin România) au rupt
legăturile oficiale cu Israelul. Acţiunea colectivă de rupere a relaţiilor diplomatice este
posibilă şi prin organizaţiile mondiale: de pildă, Organizaţia Unităţii Africane a cerut
tuturor statelor lumii să rupă legăturile lor cu Africa de Sud (protestând astfel
împotriva regimului rasist de acolo), iar Organizaţia Statelor Americane a cerut
izolarea diplomatică a Cubei. Preşedintele Dwight Eisenhower a rupt relaţiile
diplomatice cu statul cubanez în ianuarie 1961, rputură care a ţinut 54 de ani. Abia în
2015, Barack Obama şi Raul Castro au căzut de acord pentru reluarea relaţiilor
diplomatice. Recent, în ianuarie 2016, Arabia Saudită a rupt relaţiile diplomatice cu
Iranul după atacul asupra ambasadei saudite de la Teheran şi executarea clericului şiit
Al Nimr.
Efectele provocate de asemenea măsură sunt, desigur, defavorabile ambelor
state sau părţi şi se repercutează asupra altor planuri decât cel politico-diplomatic
(economic, ştiinţific, cultural etc.). Ruperea relaţiilor diplomatice nu afectează însă
inviolabilitatea sediului misiunii. În mod tradiţional, decizia luată conducea la
închiderea şi conservarea sediului, după plecarea personalului diplomatic. În practica
mai nouă, nu pleacă întregul personal, ci numai cel investit cu funcţia de reprezentare,
rămânând cel administrativ, tehnic şi de serviciu, cu responsabilităţile specifice.
Convenţia de la Viena, din 1961, prevede că statul acreditar este obligat, chiar în caz
de conflict armat, să respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi
arhivele sale, inclusiv imunitatea agentului diplomatic. Ruperea relaţiilor diplomatice
nu afectează nici situaţia drepturilor şi bunurilor persoanelor aflate pe teritoriul
celuilalt stat. Inviolabilitatea acestora este un principiu general de drept internaţional,
dar care nu poate împiedica statul să ia măsurile pe care le consideră necesare, chiar în
condiţiile existenţei relaţiilor diplomatice bilaterale, ca, de exemplu, naţionalizarea
unor bunuri străine. În multe cazuri doar şeful misiunii diplomatice părăseşte dar în
condiţiile unor raporturi tensionate şi personalul misiunii îl însoţeşte. Astfel, rămâne
„Departamentul de interese” care este considerat parte a misiunii şi o persoană
desemnată ţine legătura cu un stat terţ.
Situaţia creată prin lipsa dialogului diplomatic ridică problema reprezentării
intereselor celor două state în cauză, soluţionabilă prin apelul la „bunele oficii” ale
unui stat terţ. Astfel a apărut instituţia cunoscută azi ca putere protectoare,
reprezentând angajamentul unui stat terţ de a proteja interesele statului care a întrerupt
relaţiile diplomatice cu un alt stat. Atestată de mai multă vreme în dreptul cutumiar
sub varii denumiri („common friend”, „delegat protector”, „protector diplomatic
delegat”, „protector diplomatic”, „protector temporar” etc.) şi preluată apoi în
cuprinsul convenţiilor sau tratatelor, instituţia a avut un rol important în perioadele
mai convulsive din a doua jumătate a secolului XIX şi apoi în secolul XX, cu
deosebire în vremea celor două războaie mondiale. Puterea protectoare s-a ocupat de
protecţia civililor şi a prizonierilor de război, precum şi de asigurarea unui minim de
contacte între statele beligerante. Dar, pentru ca reprezentarea să aibă loc, se impune
atât consimţământul reprezentantului, cât şi cel al reprezentatului, parafat printr-un
acord15.

Coordonarea relaţiilor diplomatice în absenţa unui misiuni sau în cazul


ruperii relaţiilor diplomatice. Nu există nici un stat care să aibă o misiune
diplomatică în toate statele lumii. Cele mai multe state sunt foarte selective şi îşi
urmăresc interesele în legătură directă cu costurile. Dacă statele puternice îşi pot
permite să întreţină misiuni diplomatice în majoritatea statelor, cele mai mici preferă
să organizeze misiuni multiple. În aceste cazuri există mai multe posibilităţi de
întreţinere a relaţiilor diplomatice.
De regulă, un stat poate solicita unui alt stat care întreţine o misiune
diplomatică permanentă într-un stat terţ să îl reprezinte. În acest caz şeful misiunii
diplomatice permanente transmite mesajul dintre celelalte două state şi poate duce o
activitate consulară limitată.
În alt caz, un stat poate acredita pe unul din şefii misiunilor diplomatice care
se află pe teritoriul altui stat în calitate de şef de misiune non-rezident. La fel se poate
ca o misiune diplomatică să nu aibă un personal diplomatic superior şi să fie condusă,
în numele unui şef de misiune non-rezident, de un însărcinat de afaceri. Este cazul
Consulatului onorific de la Bişkek, condus de ambasadorul român de la Astana.
O a treia situaţie se poate întâlni dacă un stat numeşte un funcţionar superior
din Ministerul Afacerilor Externe să conducă o misiune diplomatică în calitate de non-
rezident, dar locuind în propria ţară. Este cazul Tajikistanului, unde România nu are
misiune diplomatică, fiind condus de la Bucureşti, prin intermediul Ambasadei de la
Taşkent.

Ministerul Afacerilor Externe

15
Pentru detalii în privinţa statutului puterii protectoare, a competenţelor şi limitelor ei, vezi
Ion M. Anghel, op. cit., vol. I, p. 104-109.
Fiecare guvern de stat are în structura sa un Minister care răspunde de
relaţiile cu alte stat sau cu organizaţiile internaţionale. Ministru al Afacerilor Externe,
Secretar de Stat în cazul S.U.A. sau Secretar de Stat pentru Afaceri Externe şi Afaceri
cu Ţările Comunităţii de Naţiuni în cazul Marii Britanii, rolul său este de a aplica şi
coordona politica externă a guvernului său. Ministerul are în structura sa
departamente care au personal permanent atât în cadrul ministerului cât şi acreditat în
misiuni diplomatice. Atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe diferă de la stat la stat
dar în general ele sunt următoarele:
- Afaceri politice, împărţite regional. În cazul Ministerului de Externe al
României există atribuţii în domeniul Afacerilor europene iar cooperarea
regională este îndreptată spre Uniunea Europeană, Federaţia Rusă, zona
caucaziană, diverse organizaţii regionale şi subregionale (de exemplu la Marea
Neagră).
- Organizaţii internaţionale: ONU, NATO, OSCE, instituţii economice şi financiare.
În acelaşi cadru de atribuţii Ministerul român de Externe se ocupă şi cu aplicarea
sancţiunilor internaţionale.
- Tratate şi drept internaţional care sunt conduse de departamentul juridic. În statele
mari există un departament special care se ocupă de probleme de drept
internaţional, de tratate şi de convenţii, de drept internaţional umanitar etc.
- Securitate internaţională: relaţii cu NATO, OSCE, probleme de neproliferarea
armelor în masă sau securitate cibernetică.
- Relaţii economice şi comerciale. De exemplu, în cadrul Ministrului există
responsabilităţi pentru promovarea mediului de afaceri din România.
- Diplomaţie publică şi culturală. De exemplu, în domeniul diplomaţiei publice în
luna septembrie 2014 Ministerul de Externe al României a participat la
deschiderea Liceului românesc „Mihai Eminescu” din Sofia sau departamentul
românii de pretutindeni a organiza o întâlnire cu medicii greci care au studiat în
România în cadrul Evenimentele lunii.
- Protocol. În general este un serviciu care răspunde de relaţiile personale cu şefii
misiunilor diplomatice străine, de organizarea evenimentelor, de primirea
vizitatorilor etc.
- Asistenţă pentru dezvoltare. Ţările membre ale Uniunii Europene sunt considerate
donatori de asistenţă socială pentru ţările candidate sau pentru cele care se află
în curs de aderare.
- Mass media prin comunicate de presă al Centrului de presă. De exemplu,
Conferinţa de presă organizată pe 16 octombrie 2014 privind deschiderea liniei
de transport maritim Constanţa – Batumi – Iliciovsk.
- Sfaturi de călătorie se referă la regimul de vize, condiţiile de călătorie şi alertele
de călătorie.
- Relaţii consulare şi vize.
- Arhive şi bibliotecă ş.a.
În general, foarte multe ţări, cum este cazul ţărilor din Uniunea Europeană, au
agende de politică externă comune şi atribuţii pe probleme legate de apărare, asistenţă
socială, relaţii economice, sunt discutate şi negociate între experţi guvernamentali.
România întreţine relaţii diplomatice cu 187 de ţări. Cea mai veche misiune
diplomatică a fost cu Franţa din 1860 dar semioficială, prin Agenţia diplomatică de la
Paris condusă de Iancu Alecsandri, deoarece România nu era un stat independent. Cu
Austro-Ungaria, misiunile diplomatice oficiale au fost stabilite în septembrie 1878.
Cu Rusia şi Turcia România a stabilit relaţii diplomatice oficiale din octombrie 1878.
Cel mai recent, România a stabilit relaţii diplomatice cu Insulele Saint Kitts and Nevis
din iunie 2009.
Ministerul de Externe al României funcţionează în baza Hotărârii de Guvern
nr. 16 din 12 ianuarie 2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor
Externe. Acesta este condus de un ministru al afacerilor externe care este membru al
guvernului. În cadrul Ministerului activează şi un ministru delegat pentru românii de
pretutindeni. Ministrul de Externe este ajutat de un secretar general, un secretar
general adjunct, de cinci secretari de stat (pentru afaceri europene, pentru afaceri
strategice, pentru afaceri globale, pentru analiză externă şi relaţia cu Parlamentul,
pentru românii de pretutindeni) şi de un subsecretar de stat. În cadrul Ministerului mai
funcţionează un agent guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
un agent guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, mai mulţi
funcţionari publici şi personal contractual. Serviciul exterior cuprinde misiunile
diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale. În subordinea Ministerului se
află Institutul Diplomatic Român, Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de
pretutindeni, Comisia Fulbright şi Institutul European din România.

Relaţiile Ministerului cu propriile misiuni diplomatice.


Responsabilitate fiecărui şef de misiune diplomatică este de a aplica
instrucţiunile Ministerului de Externe şi de a-l informa asupra tuturor datelor
solicitate. Relaţiile dintre Minister şi misiunea diplomatică, diferite de la o ţară la alta,
este de a oferi şi primi instrucţiuni şi recomandări. Deciziile sunt luate de către
Minister iar misiunea diplomatică are sarcina de a le aplica. În general, Ministerul
stabileşte numărul de membri ai misiunilor diplomatice ca şi numărul misiunilor
diplomatice. Dacă misiunile diplomatice au sarcini foarte importante atunci personalul
Ministerului este mai redus iar acestea sunt mai întărite. De asemenea, Ministerul
stabileşte şi durata de timp în care personalul diplomatic serveşte peste hotare. De
regulă, în funcţie de importanţa misiunii un ataşat de presă sau un funcţionar
comercial poate rezida într-o misiune mai mult timp decât un secretar de ambasadă
sau un ambasador. Un diplomat este ţinut într-un post pe o perioadă mai lungă de
patru ani din considerentele următoare:
- acesta are nevoie de o perioadă mai mare de timp de acomodare, mai ales în
ţările cu culturi diferite, pentru a se putea concentra pe sarcinile sale
diplomatice;
- diplomatul are nevoie de timp pentru a cunoaşte cultura, limba, istoria şi
mentalităţile naţionale. Este mai dificil pentru un european să ajungă să
înţeleagă temperamentele ţărilor din Asia de Sud-est decât al altor ţări
europene.
- raţiuni financiare legate de costurile întreţinerii, călătoriei şi a pregătirii unui
diplomat.
Există şi dezavantajul ca un diplomat care stă prea mult timp într-o misiune să
ajungă să se angajeze emoţional în problemele ţării în care este rezident. Şeful
departamentului Personal din cadrul Ministerului hotărăşte pe cine trimite într-o ţară
şi pentru ce perioadă. Un diplomat poate fi supus unor presiuni şi nu se poate
acomoda într-o anume ţară. Astfel, este important ca şeful Personalului să înţeleagă
temperamentul şi personalitatea fiecărui diplomat şi să îl trimită într-un post
corespunzător.

Relaţiile cu misiunile diplomatice străine.


Ministerul Afacerilor Externe este canalul prin care se stabilesc misiunile
diplomatice şi cu care comunică acestea în mod oficial. O serie de atribuţii speciale,
cum ar fi cele tehnice, se stabilesc prin departamentele de resort. În practică,
departamentele au sarcini din ce în ce mai importante în menţinerea legăturilor cu
misiunile diplomatice acreditate sau cu organizaţiile internaţionale. La preluarea în
post, ministrul trebuie să informeze în scris toate misiunile diplomatice acreditate
pregătind ca şefii misiunilor să îl poată vizita oficial. De asemenea, la părăsirea
postului, acesta trebuie să înştiinţeze misiunile de acest fapt. El are obligaţia să
informeze misiunile şi asupra oricărei schimbări de personal din cadrul Ministerului
dar şi a eventualelor schimbări politice: de miniştrii, şefi de stat, alţi oficiali.
Dacă ministrul de Externe doreşte să trimită un mesaj altui guvern poate apela
la şeful misiunii diplomatice al acelui guvern pentru operativitate sau la diplomatul
acreditat pe lângă acel guvern. Protestele oficiale sunt înaintate direct şefului misiunii
respectivului stat. Uneori protestele sunt înaintate în acelaşi timp şi diplomatului ţării
sale pe lângă guvernul respectiv.
Şeful misiunii diplomatice este reprezentantul şefului statului sau al
guvernului pe lângă un alt şef de stat sau guvern. El trebuie să solicite să fie primit de
către şeful statului sau al guvernului dar în practică se prezintă ministrului de Externe.
El are drept de acces la Ministerul de Externe în orice moment. Problemele
importante cum ar fi cele politice se discută direct cu ministru de resort dar
problemele de rutină, cum ar fi cele tehnice, le discută cu un funcţionar al ministerului
desemnat de ministru.
Şeful cel mai în vârstă al misiunilor diplomatice, supranumit decanul corpului
diplomatic, este cel care se adresează ministrului de Externe în relaţiile corpului
diplomatic cu Ministerul. Decanul nu este considerat după vârsta biologică ci după
perioada de timp în care a stat în postul respectiv. În cazul ţărilor catolice, decanul
este considerat nunţiul apostolic.

Misiunile diplomatice
Potrivit dicţionarelor diplomatice şi celor mai cunoscute lucrări de
specialitate (datorate lui Raoul Genet, Paul Fauchille, Adolfo Maresca, Michael Hardy
ş.a.)16, misiunea diplomatică e definită ca „organul unui subiect de drept internaţional
instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat
cu asigurarea relaţiilor diplomatice a acestui subiect” sau, în altă expresie, „organul
administrativ permanent, înfiinţat într-o ţară străină, pe o bază ierarhică, în scopul
menţinerii relaţiilor prieteneşti între state şi asigurării protecţiei drepturilor şi
intereselor unei ţări şi ale naţionalilor săi” sau „agenţia ori instituţia pe care un stat o
înfiinţează într-un alt stat, cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el
relaţii diplomatice”17.
Aşadar, elementul esenţial al raportului sau dialogului politic între două state
suverane prin mijlocirea misiunii sau reprezentanţei diplomatice este acordul lor de
voinţă sau consimţământul lor mutual, înscris ca atare şi în textul Convenţiei
internaţionale de la Viena (1961). Din capul locului se cuvine precizat că misiunea
diplomatică nu trebuie confundată cu membrii săi, cu personalul acesteia (aşa cum
instituţia preşedinţiei nu trebuie confundată cu preşedintele vremelnic). Distincţia
între instituţie şi personal e dată de următoarele elemente:
a) înfiinţarea unei misiuni (reprezentanţe) diplomatice este rezultatul unei
proceduri speciale, deosebită de cea urmată pentru numirea agenţilor diplomatici şi
precede pe acesta din urmă;
b) cele mai multe dintre documentele misiunii, elaborate în calitate de organ
de relaţii externe faţă de statul primitor sunt făcute în numele reprezentanţei (a
instituţiei) şi nu al titularului;
c) existenţa misiunii nu poate fi afectată de schimbările în structura
personalului;
d) încetarea misiunii unui agent diplomatic nu înseamnă şi încetarea
existenţei misiunii ca instituţie;
e) misiunea beneficiază de privilegii proprii, distincte de ale personalului.
În practica diploamtică nu există obligativitatea ca două state care au stabilit
relaţii diplomatice să deschidă şi misiuni diplomatice permanente. De asemenea, nu
există reciprocitate, putând ca unul din aceste state să îşi deschidă o misiune
diplomatică în celălalt stat fără ca acesta să facă un act similar.

Clasificarea misiunilor diplomatice

Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute până foarte târziu în


Evul Mediu, iar apariţia lor – datorată statelor italiene, în principal Veneţiei, apoi
Florenţei, Milano, Savoiei etc., la mijlocul sec. XIV, cu reprezentanţi (emisari)
permanenţi trimişi în Spania, statele germane, Franţa şi Anglia – a constituit un
progres nu numai pe plan instituţional, ci şi din perspectiva dezvoltării dreptului
internaţional, în general, şi al dreptului diplomatic, în special (marcând, de fapt,
momentul genezei sau al conturării acestuia). Pentru prima dată în istorie, titlul de

16
Vezi bibliografia la Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic, vol. I, p. 110 şi urm.
17
Ibidem, p. 115.
ambasador a fost folosit în secolul al XVI-lea de împăratul Carol al V-lea care a
acordat reprezentanţilor săi din Veneţia acest titlu.
Pentru prima oară în istoria diplomaţiei, denumirea şi clasificarea şefilor de
misiune a fost operată prin Regulamentul de la Viena, din 19 martie 1815, rectificat
trei ani mai târziu prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle, din 21 noiembrie 1818. Prin
acele documente, au fost consacrate (cu semnăturile celor cinci reprezentanţi ai
puterilor europene: Anglia, Franţa, Rusia, Austria şi Prusia) următoarele categorii de
agenţi diplomatici:
- ambasadorii, reprezentând statele mari în alte state mari;
- nunţii şi legaţii, ca ambasadori sau trimişi extraordinari ai Sfântului Scaun
în ţările catolice; împreună cu cei dintâi, alcătuiau clasa a I-a a agenţilor diplomatici.
În clasa a II-a, intrau:
- miniştrii plenipotenţiari, trimişi extraordinari pe lângă şeful de stat
acreditat şi
- miniştrii rezidenţi, acreditaţi, fie pe lângă şeful statului, ori pe lângă
ministrul de externe.
În sfârşit, din categoria a III-a agenţilor diplomatici făceau parte doar:
- însărcinaţii cu afaceri, permanenţi sau temporari, acreditaţi numai pe
lângă ministrul de externe.
În funcţie de durata şi caracterul misiunii, o primă clasificare contemporană
deosebeşte:
- misiunile diplomatice permanente şi
- misiunile diplomatice temporare.
Cele din urmă fiinţează pe durata soluţionării obiectivelor pentru care au fost
împuternicite.
O a doua clasificare vizează, pe de o parte, misiunile diplomatice cu sarcini
generale (care sunt şi permanente) şi, pe de altă parte, misiunile diplomatice speciale
(temporare).
În fine, o a treia şi ultima clasificare, constituită astfel prin Convenţia de la
Viena (1961), devenită clasică, dependentă de subiecţii relaţiilor internaţionale, ca şi
de rangul sau nivelul de reprezentare al fiecăreia (implicit de însemnătate), consacră
următoarele categorii de reprezentanţe:
1. Ambasada este misiunea diplomatică cu rangul cel mai înalt, aproape
generalizată azi. Şeful misiunii are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă
de diplomaţi din ierarhia consacrată în dreptul diplomatic. În mod excepţional,
ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim (temporar) sau
permanent, funcţie inferioară în rang faţă de ambasador.
2. Nunţiatura (sau nunciatura) apostolică este misiunea diplomatică
echivalentă ambasadei, pe care Statul Papal sau Sfântul Sediu (Scaun) o utilizează în
relaţiile sale externe. Nunţiatura exercită funcţii diplomatice şi ecleziastice guvernate
de dreptul internaţional, în relaţiile oficiale cu statul acreditar şi de dreptul canonic, în
raporturile sale cu biserica catolică din respectivul stat. Şeful titular al misiunii este
nunţiul, omologul ambasadorului pe linie ierarhică, iar înlocuitorul său este
pronunţiul. Instituţia se distinge de celelalte misiuni diplomatice prin faptul că
activitatea sa îmbină sarcini de reprezentare a unui subiect de drept internaţional, cu
atribuţii directe privind ierarhia eclesiastică locală, în virtutea primatului Pontifului
Roman.
3. Legaţia este o reprezentanţă diplomatică de rang inferior ambasadei, rang
II, şi este condusă de un ministru plenipotenţiar (şi „trimis extraordinar”) sau un
ministru rezident, care fac parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici, ori de un
însărcinat cu afaceri (ad interim sau permanent). Numărul acestora este în continuă
scădere, în timp ce responsabilităţile tind să se generalizeze şi să fie asimilate
ambasadelor.
4. Internunţiatura apostolică este echivalentul legaţiei pentru Statul Papal
în ţările în care nu există nunţiatură şi este condusă de un internunţiu, omologul
„ministrului plenipotenţiar”.
5. Înaltul comisariat este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într-un alt
stat prin care acesta este legat prin interese (istorice) deosebit de strânse. Exemple:
legăturile între Marea Britanie şi ţările Commonwealth-ului, dintre care unele
(Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon) aveau ca şef de stat aceeaşi persoană:
regina Marii Britanii. În relaţiile dintre aceste ţări sunt folosiţi înalţi comisari
(Anglia) sau înalţi reprezentanţi (Franţa), care beneficiază de statutul privilegiat al
ambasadorilor.
6. Delegaţiile (misiunile) permanente sunt reprezentanţele diplomatice ale
statelor pe lângă organizaţiile internaţionale. Deşi se apropie de misiunile diplomatice
tradiţionale, acestea au caracteristici proprii sub aspectul acreditării, al structurii şi al
obiectivelor. Statutul internaţional al acestor delegaţii sau misiuni, apărute în practica
relaţiilor dintre state şi organizaţiile internaţionale, a fost reglementat prin Convenţia
de la Viena din 14 martie 1975.
7. În statele cu care nu întreţine relaţii diplomatice, Sfântul Scaun trimite
delegaţii apostolice, preoţi cu funcţii nediplomatice, trimişi de Papă să-l reprezinte
într-o zonă ecleziastică cu ierarhie catolică.
8. Misiunile organizaţiilor internaţionale sunt cele mai noi şi reprezintă
organismele cu caracter diplomatic pe care organizaţiile internaţionale le folosesc atât
cu state membre cât şi nemembre.
De remarcat este faptul că până la al doilea război mondial, ambasadele erau
privite în practica internaţională ca un fel de privilegiu rezervat îndeobşte doar marilor
puteri. Acreditarea unui ambasador era anevoioasă, interpretându-se ca o atenţie
specială şi o apreciere deosebită a intereselor pe care statul acreditant le lega de
raporturile diplomatice, întruchipate în persoana ambasadorului.
După al doilea război mondial, dezvoltarea relaţiilor internaţionale a impus
creşterea continuă a numărului ambasadelor şi reducerea corespunzătoare a numărului
legaţiilor, tendinţă ori cerinţă a remodelării relaţiilor internaţionale, în sensul aşezării
lor pe temelia unor principii care afirmă suveranitatea statelor şi egalitatea lor în
drepturi (desigur, teoretic).

Structura şi organizarea misiunii diplomatice


Cele două repere sunt variabile, în funcţie de mărimea, prestigiul, capacitatea
şi interesele statului acreditant, ca şi de natura şi conţinutul raporturilor (sau
amploarea domeniilor de cooperare) între cele două state. De asemenea, organizarea
internă a misiunilor diplomatice este de competenţa exclusivă a statelor partenere.
Tradiţional, misiunile erau formate, cu precumpănire, din personal cu profil
politic. Treptat, preocupările şi competenţele tehnico-economice şi-au câştigat poziţii
fruntaşe, ajungând uneori să le devanseze pe celelalte. O misiune este alcătuită din
reprezentantul diplomatic şi personalul său. Primul este considerat şeful misiunii care
are funcţia de reprezentare şi răspunde de activitatea misiunii diplomatice în vreme ce
personalul nu are funcţie de reprezentare ci de asistenţă pentru şeful misiunii.
Din practica diplomatică internaţională, neuniformă, se poate desprinde o
schemă „clasică” de organizare a misiunii diplomatice, care cuprinde:
a) Cancelaria
b) Secţia politică
c) Secţia (biroul) economică şi comercială
d) Secţia (biroul) militară
e) Secţia (biroul) culturală
f) Biroul de presă
g) Secţia consulară

a) Cancelaria – compartimentul principal al misiunii, coordonatorul tuturor


celorlalte secţii, păstrătorul arhivelor şi codurilor diplomatice – elaborează,
soluţionează şi transmite toate actele de competenţa şefului reprezentanţei
diplomatice, inclusiv pe cele de ordin administrativ, privitoare la proprii concetăţeni
(acte de stare civilă, notariat, paşapoarte etc.) atunci când misiunea nu are secţia
consulară.
Este condusă de un consilier (ad-interim la ambasade) sau de un secretar-
prim (la legaţii), care-l înlocuiesc pe şeful misiunii, în caz de absenţă. În care şi
acesta lipseşte, Ministerul de Externe din statul acreditant trebuie să numească un
funcţionar diplomatic care să preia conducerea misiunii. Ceilalţi secretari, doi şi trei
au sarcini precise (de informare sau protocol) înscrise în fişa postului. Al doilea
secretar elaborează documente diplomatice şi face analize asupra situaţiei interne a
ţării acreditare. Al treilea secretar codifică documentele şi are atribuţii de protocol.
Cancelaria are în subordine un secretariat care are personal specific şi este
păstrătorul arhivelor misiunii.
b) Secţia politică – cu un rol şi însemnătate mult diminuate în condiţiile
dezvoltării diplomaţiei directe la nivelul guvernelor şi şefilor de state – este
coordonată chiar de şeful misiunii şi are ca obiect formularea politicii diplomatice,
întreţinerea dialogului politic cu autorităţile competente ale statului-gazdă şi
transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere politice a statului acreditant,
raportarea către statul acreditant al problemelor de interes comun, cultivarea de relaţii
inclusiv cu partidele politice, presa şi grupurile influente de acolo şi cu corpul
diplomatic. Secţia politică se ocupă de vizitele şefilor de stat, a primilor miniştrii sau
alte întâlniri bilaterale la nivel înalt.
Politica diplomatică este rezultatul unor aprecieri politice pozitive, al
simţului politic şi a înţelegerii aprofundate a comportamentelor politice şi ale
politicienilor din statul acreditar. Şeful misiunii are obligaţia să recomande statului
acreditant ce conduită politică trebuie să adopte, cum să abordeze problemele şi să
facă sugestii sau recomandări asupra modului de abordare a raporturilor politice dintre
cele două state.
Consilierul este adjunctul şefului misiunii diplomatice şi are răspunderi în
coordonarea activităţilor misiunii şi coordonarea secţiilor misiunii. Consilierul este
însărcinat cu dosarele de informaţii (pe probleme) despre situaţia din statul acreditar.
Aceste dosare privesc organizarea Ministerului de Externe din ţara primitoare,
prezentarea evenimentelor locale, probleme de interes local, liste cu personalităţile din
diverse domenii din ţara acreditară, aspecte care îl ajută pe şeful misiunii să se
orienteze în ţara unde este acreditat.
c) Secţia economică şi comercială. Chiar dacă la început problematica
preocupărilor acestui compartiment a fost de competenţa exclusivă a consulatelor, cu
timpul s-a impus ca cel mai important domeniu de activitate al majorităţii misiunilor
diplomatice. Însemnătatea factorului economic şi al celui comercial în raporturile
internaţionale a impus şi motivat apariţia diplomaţiei economice, cu diversitatea ei de
forme şi metode. Secţia de profil a misiunii, condusă de un ataşat comercial, exercită
următoarele funcţii:
- de informare asupra situaţiei economice, financiare, bancare şi monetare,
transporturi şi asigurări, şomaj, inclusiv asupra legislaţiei economice din ţara de
reşedinţă;
- de asistenţă, pentru pregătirea, negocierea şi aplicarea acordurilor
comerciale între cele două ţări;
- de prospectare a posibilităţilor concrete de extindere şi diversificare a
relaţiilor comerciale;
- să ajute exportatorii din ţara sa să se orienteze pe piaţa locală şi să le
furnizeze informaţii despre aceasta;
- de promovare a comerţului, prin publicitate, târguri şi expoziţii, relaţii cu
cercurile de afaceri etc.
Poate avea în subordine un birou financiar care studiază situaţia financiară
locală (evoluţia bursei, politicile valutare, politicile de creditare etc.).
d) Secţia militară a apărut în structura misiunilor diplomatice în sec. XIX,
urmând exemplul Austriei, Prusiei şi Rusiei. Condusă de un ataşat militar, această
secţie (birou) îndeplineşte funcţia de observare şi informare licită asupra problematicii
de profil, de cooperare, de reprezentare şi de consiliere pe lângă statul de reşedinţă. Ei
provin din rândurile militarilor de carieră, din flota aeriană sau navală. În ţările
partenere ei sunt invitaţi să ia parte la exerciţiile militare.
Ataşaţii militari au funcţii de observare şi informare a situaţiei militare,
cooperare cu autorităţile militare, mai ales în cazul statelor care sunt membre ale unor
alianţe militare, reprezentare a statului trimiţător la ceremoniile militare, consilier
tehnic pe lângă şeful misiunii militare în probleme specifice. Şeful secţiei militare are
atribuţii comerciale doar în cazul negocierilor cu privire la vânzarea de armament şi
tehnologie militară.
e) Secţia culturală, apărută în structura ambasadelor relativ târziu, îndeosebi
după al II-lea război mondial, odată cu apariţia noilor state care au îmbogăţit
patrimoniul cultural şi au impus schimbul de valori spirituale drept o condiţie a
dezvoltării relaţiilor internaţionale. Misiunea specifică a ataşatului cultural constă în
pregătirea acordurilor culturale şi ştiinţifice, promovarea valorilor spirituale ale
propriei ţări prin publicitate, lectorate pentru studierea limbii naţionale, conferinţe,
expoziţii, manifestări artistice, acordarea de burse etc.
Ataşatul cultural este numit din rândul personalităţilor culturale din statul
acreditant, cu bune oficii în statul acreditar. Aceste secţii au prioritate în relaţiile cu
comunitatea naţională aflată pe teritoriul statului acreditar. În multe cazuri ei sunt
dublaţi de ataşaţi pe probleme de învăţământ. Ei colaborează cu secţiile externe ale
diferitelor instituţii culturale cum este cazul Institutului Cultural Român.
f) Biroul de presă. Dacă iniţial, numai informarea politică (politica externă,
îndeosebi) interesa diplomaţia, în perioada postbelică o triplă evoluţie marchează
activitatea informaţională a misiunii, şi anume:
- extinderea obiectului său la toate domeniile (politic, economic, comercial şi
cultural);
- lărgirea audienţei până la cuprinderea marelui public;
- introducerea noilor tehnici şi utilizarea mijloacelor moderne de comunicare.
Totodată, biroul – condus de ataşatul de presă – constituie sursa oficială de
informare pentru mass-media locală, cu privire la situaţia internă sau poziţia
internaţională a statului acreditant, intervenind pentru precizarea sau rectificarea unor
ştiri tendenţioase, făcând declaraţii în numele misiunii sau organizând conferinţe de
presă.
Secţia are un personal tehnic care se ocupă cu codarea şi decriptarea
mesajelor, facilitează comunicarea şi supraveghează aparatura tehnică şi mijloacele de
comunicare.
g) Secţia consulară – organizată în cadrul misiunii atunci când nu există un
consulat al statului acreditant în capitala statului acreditar, nu preia toate atribuţiile
consulatelor, ci doar pe cele de natură civilă şi administrativă (paşapoarte, vize,
înmatriculări, asistenţă juridică şi protecţie consulară). E condusă de un membru al
misiunii, cu pregătire specifică în domeniul consular.
În afara acestor secţiuni sau birouri, comune tuturor misiunilor diplomatice,
în funcţie de ponderea unor categorii de probleme speciale, în structura unor
reprezentanţe pot apărea şi alte compartimente, precum:
- biroul pentru migraţiuni: - emigrare sau
- imigrare
- ataşaţii ştiinţifici.
- ataşaţi pe probleme juridice care discută cadrul juridic în care îşi desfăşoară
activitatea misiunea şi cu discutarea convenţiilor bilaterale.
- secţie contabilă, pentru evidenţele notelor de plată şi a contabilităţii, cu
angajaţi din cadrul personalului local.
Misiunea diplomatică are angajată un personal care asigură securitatea
misiunii şi supraveghează persoanele care intră în sediul misiunii. Personalul de
serviciu sunt folosite la treburile gospodăreşti: şoferi, portari, grădinari, bucătari etc.
Familiile membrilor misiunii diplomatice nu fac parte din personalul misiunii.
În privinţa efectivului şi atribuţiilor ce revin membrilor unei misiuni
diplomatice, se cuvine precizat faptul că acestea nu constituie numai o problemă de
organizare internă a misiunii sau una tehnică de colaborare, ci reflectă şi starea
raporturilor dintre statele partenere şi nu poate fi concepută în afara controlului şi
voinţei statului primitor. Fiecare membru al misiunii este beneficiarul unui statut
alcătuit din imunităţi, privilegii şi facilităţi, ce reprezintă derogări nu numai de la
regimul juridic al unui străin, ci şi de la cel al propriului cetăţean, încât este evident că
statul primitor nu poate şi nu este obligat să acorde asemenea tratament diferenţiat
unui număr nelimitat de persoane.
De aceea, limitarea efectivului se realizează pe temeiul unor negocieri
bilaterale, plecând de la principiul reciprocităţii materiale. Statul primitor poate refuza
– potrivit Convenţiei de la Viena (1961) – un efectiv apreciat ca nerezonabil, ori
funcţionari de o anumită categorie, dar în condiţiile unui refuz nediscriminatoriu şi
echivalent, aplicabil tuturor statelor. Misiunile diplomatice au un personal angajat cu
sarcini administrative care este recrutat din rândul localnicilor (traducători, translatori,
secretari, dactilografi, arhivişti). Convenţia de la Viena a definit personalul misiunii
diplomatice după cum urmează:
a. şeful misiunii diplomatice (agentul diplomatic)
b. membrii misiunii diplomatice (şeful şi membrii personalului diplomatic)
c. membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului
diplomatic şi personalul administrativ, tehnic şi de deservire.
d. membrii personalului diplomatic sunt membrii cu rang diplomatic
e. membrii personalului administrativ şi tehnic sunt însărcinaţi cu serviciul
administrativ şi tehnic
f. membrii personalului de deservire sunt însărcinaţi cu serviciile interne ale
misiunii
g. funcţionari particulari sunt membrii angajaţi de către statul acreditar în
servicii particulare.

Funcţiile misiunii diplomatice


Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară pe coordonate politico-
juridice definite de starea relaţiilor dintre statele acreditant şi acreditar, de caracterul
misiunii, de finalitatea urmărită şi de acordul între parteneri. În chip tradiţional,
agentul diplomatic şi apoi misiunea au avut de îndeplinit funcţii de reprezentare a
statului, acţionând ca purtător de cuvânt al guvernului şi canal de comunicare între
organele de conducere ale celor două state, de informare asupra situaţiei din statul
acreditar şi de protejare a intereselor statului trimiţător, implicit a concetăţenilor săi.
Desigur, cu timpul, misiunii diplomatice i-au fost amplificate funcţiile, adăugându-se
celor politice şi juridice altele, de natură economică, comercială, financiară,
industrială, culturală, umană şi consulară.
Codificarea acestor funcţii se regăseşte în cuprinsul art. 3 al Convenţiei de la
Viena (1961), care cuprinde:
1. „Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului
acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice,
culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi cel acreditar.
2. Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca
interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”.
- Funcţia de reprezentare
Este una dintre cele mai vechi, considerată doctrinar a fi principală sau
fundamentală, generatoare a celorlalte funcţii prin care misiunile permanente s-au
afirmat în modul cel mai pregnant din momentul activării lor ca organe ale relaţiilor
externe ale statelor. De aceea, au şi fost denumite reprezentanţe diplomatice. Funcţia
de reprezentare se materializează şi se manifestă extrem de variat, prin participarea
agenţilor diplomatici la evenimentele vieţii publice ale statului acreditar (sărbători
naţionale, recepţii, reuniuni festive, ceremonii) semnificând prezenţa şi adeziunea
statului acreditant, nu doar a şefului statului sau guvernului. Aşadar reprezentarea este
a statului, ca subiect de drept internaţional, şi nu a autorităţilor – fie şi cele mai înalte.
- Funcţia de negociere.
Este considerată esenţa activităţii diplomatice, menită a apăra interesele
statului, nu prin eliminarea sau negarea intereselor partenerilor, ci prin punerea lor în
acord, prin aflarea numitorului comun.
Negocierile pot fi oficiale, când sunt deschise în mod formal în numele celor
două state, constituind un început de angajament pe plan internaţional, şi oficioase,
când părţile îşi sondează doar intenţiile, nefiind angajante pentru ele. Negocierile pot
fi, de asemenea, directe (contacte între şeful misiunii şi şeful de stat), ori indirecte,
când şeful statului e substituit prin ministrul de externe; mai pot fi orale sau scrise.
Negocierea reclamă un cumul al metodelor specifice ştiinţelor şi artelor, iar
diplomatul trebuie să dispună de cunoştinţe, de experienţă şi talent spre a fi un bun
negociator. În formarea sa, studiul istoriei şi îndeosebi al istoriei relaţiilor
internaţionale, are o însemnătate capitală. Printre elementele esenţiale ale artei
negocierii, se impun: a) efortul de a înţelege punctul de vedere al partenerului; b)
deosebirea esenţialului de neesenţial în acordarea concesiilor şi c) păstrarea secretului
tratativelor, definind astfel „secretul diplomaţiei”, nicidecum „diplomaţia secretă”.
- Funcţia de observare şi informare.
Privită cu suspiciune în trecut, activitatea de observare şi informare a
misiunii nu este doar legitimă, ci strict necesară, în interesul reciproc al statelor. Dacă
observarea are sens unic, dinspre statul acreditar către acreditant, informarea are dublu
sens, misiunea având obligaţia de a furniza informaţiile necesare, deopotrivă
autorităţilor statului de reşedinţă ca şi celui pe care îl reprezintă. În privinţa surselor
de informare, misiunea trebuie să recurgă numai la căile licite (contacte oficiale şi cu
ceilalţi colegi din corpul diplomatic, organe de presă şi mass-media, publicaţiile
ştiinţifice, tehnice şi de cultură şi artă etc.), fiind interzisă cu desăvârşire utilizarea
mijloacelor nepermise (spionaj, corupţie). Persoana care apelează la asemenea
mijloace, descoperită, este declarată „persona non grata” şi expulzată (dacă nu e
rechemată).
- Funcţia de cooperare internaţională.
Finalitatea misiunilor diplomatice se exprimă într-o funcţie centrală, de
sinteză, care polarizează acţiunea tuturor celorlalte funcţii, în direcţia aceluiaşi
obiectiv: promovarea de relaţii prieteneşti şi dezvoltarea legăturilor de cooperare între
cele două state. Misiunile diplomatice îndeplinesc, sub acest aspect, un rol deosebit de
important în investirea relaţiei bilaterale, cu virtuţi care o transformă în elementul
pozitiv primar al procesului de aşezare a relaţiilor internaţionale pe baza principiilor
moralei, ale justiţiei şi dreptului.
Formele de colaborare pe care misiunea le promovează sunt foarte diverse şi
cuprind toate sferele relaţiilor bilaterale. În perioada postbelică, mai ales, ponderea
principală în activitatea misiunilor diplomatice ale majorităţii statelor a căzut pe
dezvoltarea relaţiilor economice, pe diversificarea şi amplificarea acestora. De
asemenea, cele culturale, ştiinţifice şi artistice au preocupat în măsură sporită,
comparativ cu trecutul, personalul misiunilor diplomatice.
- Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor
acestuia.
Această funcţie constituie o preocupare tradiţională a misiunii diplomatice.
Pe calea demersului diplomatic, misiunea intervine pe lângă autorităţile statului
acreditar atunci când se întreprind măsuri care afectează interesele statului său, sau
când conaţionalii sunt supuşi arestării, expulzării, confiscării proprietăţii ori altor acte
ilegale.
Funcţia de ocrotire recunoscută în dreptul internaţional permite misiunilor să
acorde protecţia diplomatică cetăţenilor statului acreditant, aflaţi sau stabiliţi pe
teritoriul statului acreditar, prin intervenţii oficiale, pentru înlăturarea urmărilor
păgubitoare şi obţinerea reparaţiei prejudiciului suferit, pentru apărarea lor împotriva
eventualelor ilegalităţi etc. Protecţia diplomatică îşi are fundamentul în statutul
juridic internaţional al străinilor, potrivit căruia statele au datoria să asigure
persoanelor străine aflate pe teritoriul lor un tratament care să nu fie inferior unui
standard minim. Statutul străinilor poate fi, totodată, reglementat convenţional prin
tratate bilaterale, denumite tratate de stabilire, prin care sunt consfinţite, pe cale de
reciprocitate, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor unei părţi contractante pe teritoriul
altui stat. De altfel, şi Convenţia de la Viena (1961) a consacrat că protecţia
diplomatică se exercită „în limitele admise de dreptul internaţional”. Fiind însă o
prerogativă a statului acreditar, acesta are deplină libertate de apreciere în ceea ce
priveşte exercitarea protecţiei diplomatice, călăuzindu-se după considerente politice,
de necesitate, utilitate şi oportunitate.
- Funcţia consulară.
Este o practică de dată mai recentă a misiunilor diplomatice, care au preluat
şi exercitarea atribuţiilor consulare (acolo unde nu funcţionau oficii consulare), pe
măsură ce rolul acestora a sporit considerabil, ca urmare a dezvoltării legăturilor
comerciale şi turistice, îndeosebi. Convenţia de la Viena (1961), consacrând această
practică, nu fără controverse, a atribuit misiunilor diplomatice şi dreptul de a exercita
funcţii consulare, fără a mai solicita autorizarea statului acreditar în acest sens.

Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice


O misiune diplomatică nu şi-ar putea exercita funcţiile şi, deci, justifica rolul
şi existenţa decât dacă i se creează un minim necesar de condiţii, acele imunităţi,
privilegii şi facilităţi care, laolaltă, alcătuiesc aşa-numitul statut diplomatic. Vechile
cutume, ale căror origini coboară în timp până la începutul istoriei diplomaţiei, i-au
investit pe soli cu drepturi speciale, impunând drept obligaţie statului primitor de a le
respecta, pentru ca ei să-şi poată îndeplini misiunea. Practica internaţională a
confirmat, de-a lungul veacurilor, că recunoaşterea şi respectarea acestor drepturi este
esenţială pentru menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor între statele suverane. Încă din
antichitate, ambasadorii beneficiau de un statut privilegiat, încălcarea acestuia fiind
motiv de război în Roma antică. Statutul diplomatic a fost definit pentru prima dată de
juristul olandez Hugo Grotius în lucrarea De jure belli ac pacis la 1625. În prezent,
statutul este definit şi normat juridic printr-o serie de convenţii: Convenţia de al
Havana cu privire la funcţionarii diplomatici (1928), Convenţia cu privire la
prerogativele şi imunităţile O.N.U. (1946), Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
„Principiile şi regulile privilegiilor şi imunităţilor diplomatice – afirma un
specialist în dreptul internaţional (M. Lachs) – nu sunt invenţia sau sistemul unui
singur continent sau al unei singure culturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor şi
sunt împărtăşite de toate rasele şi civilizaţiile”. Recunoaşterea imunităţilor,
privilegiilor şi facilităţilor diplomatice este guvernată, în ansamblu, de cerinţele
reciprocităţii; nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de retorsiune
faţă de diplomaţii săi din partea statului acreditant. Mai mult, recunoaşterea şi
respectarea statutului diplomatic (imunităţi + privilegii + facilităţi) constituie o
premisă necesară, nu numai pentru normalitatea relaţiilor dintre cele două state între
care s-a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională, în
ansamblul ei.
În accepţiunea largă a termenului, prin imunitate diplomatică se înţelege
tratamentul pe care, în baza dreptului internaţional, statele sunt obligate să-l acorde
misiunilor diplomatice străine acreditate înlăuntrul lor. În sens mai restrâns,
imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care beneficiază misiunile (organele)
diplomatice, de sarcinile şi obligaţiile la care sunt supuşi alţi subiecţi de drept
(cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat 18, exceptarea de la o obligaţie
juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
Spre deosebire de imunităţi, privilegiile diplomatice au avut o bază mai
puţin solidă (consistentă) în dreptul internaţional până la codificarea din 1961.
Majoritatea acestora (scutirea de taxe vamale, de ex.) erau fondate mai curând pe
ideea de politeţe (curtoazie), decât pe dreptul internaţional, iar reciprocitatea în
acordare a avut un rol mai substanţial în formularea lor.
Facilităţile sau prerogativele se deosebesc de imunităţi şi privilegii, constând
în posibilitatea juridică a organului diplomatic străin de a desfăşura o activitate care îi
este proprie. Prerogativele au un conţinut cu caracter pozitiv şi de natură activă, ca, de
exemplu: procurarea de localuri diplomatice şi locuinţe pentru personalul misiunii
18
Cf. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic, I, p. 462.
diplomatice, dreptul şefului de misiune de a fi primit (la cerere) de ministrul de
externe şi de şeful statului ş.a.

Principalele imunităţi, privilegii şi facilităţi sunt:


1. Imunitatea de jurisdicţie (penală, civilă şi administrativă) şi imunitatea de
exercitare;
2. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice şi a reşedinţei particulare a
şefului misiunii şi a personalului diplomatic.
3. Inviolabilitatea bunurilor acesteia şi a arhivelor, precum şi imunitatea
personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a bunurilor sale.
4. Scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de expert
într-un litigiu; acestea se fac de regulă în scris dar nu există mijloace de constrângere
în această direcţie.
5. Libertatea deplină de mişcare;
6. Libertatea de comunicare în interiorul statului cu excepţia zonelor care
privesc securitatea naţională.
7. Inviolabilitatea comunicării şi corespondenţei
8. Libertatea de a tranzita alte ţări, beneficiind şi de imunităţile specifice, dar
în condiţiile în care posedă vizele necesare.
9. Scutire fiscală de taxe şi impozite pe sediul misiunii, indiferent dacă sediul
este proprietate sau închiriat, cu excepţia serviciilor de apă, electricitate, canal etc.
10. Scutire vamală pentru articole de uz propriu sau pentru întreţinerea
locuinţei. Aceste bunuri nu pot face obiectul unor tranzacţii comerciale.
11. Scutirea de prestaţii personale, rechiziţii şi încartiruiri militare
12. Scutirea de taxe locale sau naţionale, precum taxe pe TVA, taxe pe
proprietate, pe venitul privat, pe cazier, taxe de timbru, taxe ipotecare,
13. Scutirea de obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale;
14. Folosirea drapelului şi a emblemei (stemei) naţionale (art. 20).
15. Procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia
(art. 21) ş.a.

Trecând peste chestiunea fundamentării teoretice a imunităţilor, privilegiilor


şi facilităţilor diplomatice, aspect ce interesează cu precădere pe jurişti sau teoreticieni
ai dreptului (teoria exteritorialităţii, teoria reprezentării, teoria acordului tacit, teoria
funcţională şi teoria egalităţii şi reciprocităţii), să mai precizăm că ele (facilităţile etc.)
pot fi clasificate după mai multe criterii, care şi explică varietatea lor: reale şi
personale sau funcţionale şi extrafuncţionale sau oficiale şi individuale, cele dintâi
vizând reprezentanţa diplomatică, ca instituţie, cele din urmă vizându-i pe agenţii
diplomatici, ca persoane. De asemenea, privilegiile şi imunităţile pot fi depline sau
limitate. Primele se aplică diplomaţilor şi membrilor familiei acestora. Prin „familie”
se înţelege soţia şi copii sau mama sau fraţii, dacă nu este căsătorit. Poate fi inclusă
alături de soţie şi mama dacă aceasta este văduvă. Numele acestor persoane este
figurat într-o Listă diplomatică (art. 17) de către Serviciul de Protocol al Ministerului
de Externe a ţării gazdă, la indicaţiile misiunilor. Cele limitate sunt acordate
personalului tehnic şi administrativ sau personalului de serviciu, dacă nu sunt
rezidenţi permanenţi ai statului unde îşi desfăşoară activitatea. Imunităţile se referă
numai la actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale nu şi pentru cele personale.
Diplomaţii şi întregul personal nu au dreptul de a desfăşura activităţi comerciale cu
scopul de a obţine profit pe teritoriul statului primitor (art.42). Dacă angajaţii misiunii
au naţionalitatea statului acreditar nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie sau
inviolabilitate decât pentru actele oficiale. Personalul tehnic şi administrativ, angajaţi
ai misiunii, care sunt cetăţeni ai statului acreditar nu beneficiază de de imunităţi şi
privilegii decât în măsura în care sunt recunoscute de statul gazdă.
Imunităţile şi privilegiile depline sunt:
1. Inviolabilitatea personală
2. Imunitatea de jurisdicţie penală
3. Imunitatea de jurisdicţie civilă pentru procese imobiliare, de succesiune
sau la acţiuni profesionale sau comerciale.
Personalul diplomatic primeşte din partea statului acreditant paşaport
diplomatic şi din partea statului acreditar poate primii acte de identitate diplomatice
care prevăd imunităţile şi privilegiile de care diplomaţii se bucură.
Există şi o serie de obligaţii pentru personalul diplomatic. Acesta nu are voie
să se implice în problemele de politică internă şi nici să folosească sediul misiunii
pentru alt scop decât cel oficial. Diplomaţii nu au voie să se folosească de privilegiile
şi imunităţile lor pentru a obţine avantaje materiale sau de jurisdicţie şi nici să încalce
legile statului acreditar în probleme de circulaţie rutieră (art.41).
Retragerea imunităţilor diplomatice se face de către propriul guvern. În cazul
retragerii imunităţii faţă de un proces civil, persoana în cauză poate fi chemată în faţă
instanţei dar pentru aplicarea sentinţei este necesară o a doua retragere de drepturi.
Revenind asupra principalelor imunităţi ale misiunilor şi agenţilor
diplomatici, se cuvin câteva explicaţii şi detalieri. Mai întâi, imunitatea de
jurisdicţie, veche de peste patru secole, şi reconsfinţită prin Convenţia de la Viena
(1961), este absolută în materie penală şi aplicabilă agentului diplomatic, atât pentru
actele lui oficiale, cât şi pentru cele particulare. Ea nu este supusă nici unei excepţii,
cum e cazul imunităţii de jurisdicţie civilă. De exemplu, dacă un diplomat comite o
crimă sau alt delict penal (spionaj), el este sustras de la sancţiunea legii penale a ţării
de reşedinţă: nu poate fi arestat, nici judecat, ci doar expulzat, urmând a fi judecat
pentru faptele lui acasă. Diplomatul nu poate renunţa la jurisdicţia penală deoarece
aceasta reprezintă un drept al independenţei naţionale dar guvernul care l-a trimis
poate să îi retragă această imunitate.
În schimb, în materie civilă, există excepţii de la regula imunităţii, în cazuri
specifice de litigii imobiliare, succesorale sau comerciale, când diplomatul este
implicat ca persoană privată, nu în numele şi scopul misiunii oficiale, şi când
legislaţia ţării de reşedinţă îi poate fi aplicată. Dacă diplomatul este reclamant în faţa
justiţiei locale el nu poate invoca imunitatea. La fel şi imunitatea de jurisdicţie
administrativă este limitată. De pildă, încălcarea repetată a regulilor de circulaţie şi
neluarea măsurilor corespunzătoare de către misiune (sesizată de organele de resort)
împotriva contravenientului, poate conduce la ridicarea permisului. Dar, ca şi
imunitatea de jurisdicţie penală, şi imunitatea de executare este totală. Bunurile pe
care le posedă, în numele său ori al misiunii diplomatice – considerate necesare
îndeplinirii funcţiei sale – nu pot face obiectul unei măsuri de sechestrare juridică sau
administrativă.
Întrucât imunităţile diplomatice nu trebuie să împiedice exercitarea unor
drepturi ale persoanelor prejudiciate prin actele sau faptele agenţilor diplomatici, în
statul de reşedinţă, există şi soluţii sau căi de valorificare a acelor drepturi. De regulă,
este sesizat Ministerul de Externe al statului acreditar (de reşedinţă), care, considerând
demersul îndreptăţit, se adresează organului omolog din statul acreditant, cerându-i
ridicarea imunităţii diplomatului sau alte măsuri. Există şi soluţia renunţării benevole
la imunitatea de jurisdicţie, dar numai cu autorizaţia expresă a statului acreditant.
În sfârşit, o altă cale pentru valorificarea unor drepturi sau pretenţii faţă de
diplomaţi, constă în acţionarea lor în justiţia statului acreditant (trimiţător), unde
imunitatea lor este inoperantă.
În privinţa inviolabilităţii, considerată cea mai veche imunitate diplomatică
(cunoscută încă din antichitate), este aplicabilă, deopotrivă, misiunii diplomatice şi
personalului ei şi este bivalentă: adică statul acreditar este obligat a nu lua nicio
măsură de constrângere faţă de misiunea şi personalul ei şi, pe de altă parte, de a le
acorda o protecţie specială, materială şi juridică şi de a împiedica orice act care ar
putea să tulbure activitatea misiunii. Inviolabilitatea şi imunitatea de jurisdicţie
constituie în fapt două forme de imunitate, de natură complementară, inconfundabile
ca noţiuni, obiect şi mod de reglementare. Dacă un membru al personalului diplomatic
sau şeful misiunii a ofensat o înaltă autoritate a statului gazdă el nu poate fi supus nici
unei măsuri dar statul jignit poate cere rechemarea diplomatului respectiv sau chiar să
impună plecarea acestuia. Dacă diplomatul este ofensat de o autoritate a statului
acreditar guvernul acestui stat trebui să acorde reparaţii statului ofensat. De asemenea,
dacă sediul misiunii diplomatice sau însemnele naţionale ale acestuia (de exemplu,
drapelul) fac obiectul unei distrugeri sau atentat statul acreditar are obligaţia de a
prezenta scuze şi de a acorda reparaţii morale sau materiale.
Între inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice şi cea a reşedinţei şefului
de misiune (dacă e separată!) este iarăşi deosebire. Prima este un atribut al statului
acreditant, a doua este privită ca imunitate personală a diplomatului. Inviolabilitatea
sediului constă în interzicerea desăvârşită a oricărui acces al unei persoane străine, fie
ei funcţionari ai justiţiei, poliţiei sau alţi agenţi ai statului acreditar, fără
consimţământul şefului misiunii. Totodată, localurile misiunii, mobilierul şi întregul
inventar cuprins în acestea, precum şi mijloacele de transport proprii nu pot face
obiectul vreunei percheziţii, sechestru sau alte măsuri executorii. În ceea ce priveşte
mijloacele de transport, statele acreditare acordă plăcuţe de înmatriculare speciale
pentru a deosebi autovehiculele diplomaţilor de celelalte. Statul primitor este obligat
să asigure securitatea sediului misiunii diplomatice şi să prevină orice tentativă de
intrare ilegală în acesta. Acelaşi regim este aplicabil sediului, din momentul în care
misiunea îşi începe activitatea şi se conservă, inclusiv pe durata suspendării sau
ruperii relaţiilor diplomatice, chiar şi în caz de conflict armat. Inviolabilitatea sediului
este aşadar absolută, neputând fi ignorată nici în „cazuri de forţă majoră” (incendii,
epidemii, complot ori acţiuni subversive îndreptate împotriva statului de reşedinţă.
Misiunea diplomatică beneficiază, conform prevederilor Convenţiei de la
Viena, de privilegii, facilităţi şi imunităţi proprii. De regulă, sediile misiunilor
diplomatice sunt înregistrate într-un sistem de monitorizare, pază şi protecţie special,
în funcţie de gradul de risc şi ameninţare din statul acreditar.
Durata imunităţii şi privilegiilor nu este reglementată internaţional. Toate
aceste imunităţi, privilegii şi facilităţi durează atâta timp cât se păstrează calitatea care
legitimează acordarea lor. Agentul diplomatic beneficiază de acest statut din
momentul în care a intrat pe teritoriul statului acreditar sau, dacă se afla pe teritoriul
acestui stat anterior, din momentul în care a fost notificat Ministerul de Externe din
ţara gazdă. Imunităţile şi privilegiile încetează în momentul în care agentul diplomatic
părăseşte ţara sau la expirarea unui termen rezonabil care se stabileşte anterior. Acesta
nu este influenţat în nicio situaţie, chiar şi în cazul unui conflict armat. În cazul
decesului unui agent diploamtic, membrii familiei acestuia păstrează statutul
diplomatic într-un termen dezonabil care să le permită să părăsească ţara.
În aceeaşi manieră este reglementat statutul diplomatului pentru perioada în
care tranzitează alte state (terţe). El beneficiază şi pe teritoriul terţilor de privilegiile şi
imunităţile diplomatice codificate prin Convenţia de la Viena (1961). Imunitatea de
jurisdicţie faţă de actele săvârşite de un membru al misiunii încetează automat după
încetarea funcţiei diplomatice. Nerespectarea inviolabilităţii misiunii şi agenţilor
diplomatici este considerată infracţiune în legislaţia internă a celor mai multe state,
înscrisă ca atare şi în textul Convenţiei de la Viena (1961).
Dovada imunităţii este paşaportul diplomatic. Acest document în are o
istorie lungă şi, sub diferite forme, el datează din antichitate. În spaţiul românesc
documentele de trecere a frontierei au purtat diferite denumiri: salvconducte, cărţi de
pribegie, teşcherele, foi de circulaţie, pasuri sau paşapoarte. Denumirea acestui
document a fost confirmată prin Regulamentele Organice. În 1912 a fost dată o Lege
asupra paşapoartelor care stabilea emitentul, formatul, siglele naţionale şi persoanele
care putea fi înscrise în paşaportul titularului (soţia, copiii). În secolul XX aceste
documente s-au modificat. Actualmente paşapaortele româneşti s-au aliniat
reglementărilor internaţionale privind elementele de securitate prin introducerea unor
date biometrice19.
Paşaportul diplomatic este destinat exlusiv diplomaţilor, fiind eliberat de
Ministerul de Externe prin Direcţia Afaceri Consulare. Personalul administrativ al
misiunilor diplomatice benefiiază de paşaport de serviciu. De paşaport dioplomatic
beneficiază, în România, diplomaţii aflaţi în misiune, preşedintele ţării, preşedinţii
celor două Camere, prim ministru şi membrii Guvernului, preşedintele şi membrii
Curţii Constitiţionale, avocatul poporului, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii
Naţionale, preşedintele şi vicepreşedinţii Academiei Române, funcţionarii cu grad
diplomatic şi consular din Ministerul de Externe, curierii diplomatici, trimişii
itineranţi etc. Paşapoartele diplomatice se predau la încheierea mandatului sau la
maxim cinci zile de la întoarcerea din deplasarea în străinătate.
Legitimaţia diplomatică este un document care atestă identitatea
diplomatului, eliberat de Ministerul Afacerilor Externe pentru membrii corpului
diplomatic. Aceasta poate înlocui paşaportul permiţând titularului să aibă toate
beneficiile statutului diplomatic. O.N.U. eliberează astfel de documente, care sunt
valabile, şi poartă denumirea de laissez-passer.

19
www.pasapoarte-il1.eu/istoric.html
Paşaportul de serviciu se eliberează tot de Ministerul de Externe
următoarelor categorii de persoane: magistraţilor aflaţi în misiuni oficiale, prefecţilor
şi subprefecţilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor Consiliilor judeţene, primarilor
municipiilor şi oraşelor aflaţi în misiune oficială, personalului tehnico-administrativ ai
misiunilor diplomatice, funcţionarilor din aparatul administrativ central sau cei ai
Parlamentului, preşedinţilor organizaţiilor minorităţilor sau a altor persoane, cu avizul
ministrului Afacerilor Externe. Sunt valabile pe cinci ani dar titularii lor le pot folosi
doar în calitate oficială. Se predau în termen de cinci zile la instituţia publica din care
fac parte titularii.
Cetăţenii simpli pot călători în străinătate doar cu ajutorul unor documente de
călătorie: actul de identitate (acolo unde este permis, cu meste cazul ţărilor Uniunii
Europene sau a celor asociate acesteia -ex. Elveţia,), paşaportul simplu electronic,
paşaport simplu temporar, paşaport electronic simplu (pentru cetăţenii români cu
domiciliul în străinătate), titlu de călătorie.
Paşaportul simplu temporar se eliberează celor care călătoresc în regiuni
de război sau conflict diplomatic şi au o viză a unei ditnre ţările implicate, celor care
au paşaport valabil dar nu mai au pagini libere pentru vize, când paşaportul este depus
pentru obţinerea unei alte vize şi trebuie să călătorească urgent, pentru românii care
sutn în străinătate şi nu au acte valabile. Acestea nu sunt recunoscute de toate ţările
care solicită viză. Titulul de călătorie se eliberează tuturor cetăţenilor români aflaţi în
străinătate şi nu au alte acte pentru a se întoarce în România. Este valabil 30 de zile.
Pentru toţi cetăţenii români care călătoresc în străinătate Ministerul Afaacerilor
Externe a elaborat Ghidul Serviciilor Consulare, lucrare de informare recomandată
tuturor românilor.
Viza este o normă convenită între ţări petnru a legaliza intrarea şi şederea
unei persoane într-o altă ţară. Ea atestă că paşaportul a fost verificat şi datele
titularului sunt cele reale. Rolul ei este să controleze mai uşor regimul imigraţiei.
Vizele sutn de mai multe tipuri: de tranzit, de scurtă şedere, de lungă şedere, cu o
singură intrare, cu două sau mai multe intrări.

Conform Convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963 automobilele misiunilor


diplomatice şi consulare pot fi înmatriculate cu plăcuţe speciale cu diferite indicative:
CD - corp diplomatic (pentru automobilele misiunilor diplomatice şi personalul
diplomatic care posedă paşaport diplomatic), CC - corp consular şi TC - transport
consular (pentru consulate, funcţionarii consulari, angajaţii consulari) şi OI - pentru
vehiculele organizaţiilor internaţionale şi agenţii diplomatici ai acestora. TS sau TA
sunt plăcuţele care se eliberează pentru maşinile personalului tehnic şi administrativ.
Aceste numere sunt temporare, petnru perioada executprii mandatelor diplomatice.
Diplomaţii pot înregistra o singură maşină cu seria diplomatică, pe care o pot folosi şi
soţiile sau membrii familiei acestora. Consulatele onorifice nu pot avea decât o
singură maşină, aflată în proprietatea Consulatului onorific.
Norme de asistenţă juridică internaţională

Sancţiuni de drept internaţional


Expulzarea este o sancţiune de drept penal reglementată prin instrumente
juridice internaţionale pronunţată unilateral de o instanţă judecătoarescă. Cetăţenii
străini şi apatrizii sunt expulzaţi dintr-o ţară atunci când se stabileşte că şederea lor pe
teritoriul ei aduce prejudicii siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii sau moralei publice.
Extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională cu caracter
bilateral, reglementată prin convenţii speciale încheiate între state pe principiul
reciprocităţii. Extrădarea este un act prin care un stat predă, la cererea celuilalt, spre
cercetare sau judecare a unei personae care a fost condamnată anterior de o instanţă de
judecată. Extrădarea şi expluzarea se hotărăsc prin justiţie şi nu pot fi aplicate
persoanelor care beneficiază de azil politic. Extrădarea presupune în mod obligatoriu
existenţa unui delict sau act criminal dovedit de o instanţă. Expulzarea are în vedere
preîntâmpinarea săvârşirii unor acte ilegale ca măsură de siguranţă.
Persona non-grata (persoană nedorită, lat.) este un termen normat de
Convenţia de la Viena care priveşte exclusiv relaţiile diplomatice. O persoană poate fi
declarată persona non-grata dacă statul de reşedinţă consideră că un agent diplomatic
sau consular nu este acceptabil chiar dacă acesta se găsea deja pe teritoriul statului
acreditar. De exempplu, în aprilie 2009 ambasadorul român în Republica Moldova,
Filip Teodoresc şi consilierul Ambasadei României Ioan Gaborean au fost declaraţi
persona non-grata de către autorităţile de la Chişinău. În august 2010 diplomatul
român Gabriel Grecu, secretar la Ambasada României la Moscova a fost declarat
persona non-grata. Prin aplicarea pricipiului reciprocităţii, la un interval de o zi,
Ministerul Afacerilro Externe l-a declarat persona non-grata pe un diplomat rus,
secretar al Ambasadei Federaţiei Ruse de la Bucureşti.

Azilul politic şi diplomatic


Acesta constă în acordarea de către stat a dreptului de intrare şi de şedere pe
teritoriul unui stat a unei persoane străine persecutate în ţara sa din motive politice,
naţionale, rasiale sau religioase. Dreptul de azil se acordă în diferite situaţii
persoanelor care luptă împotriva ocupanţilor sau colonialismului, persoanelor care
sunt condamnate pentru infracţiuni politice, de rasă, de naţionalitate, de opţiune
religioasă sau alte acuzaţii care contravin drepturilor unviersale ale omului. Azil ul
poate fi aplicat refugiaţilor politici sau provenţi di nzone de război. Din 1951 datează
Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor de la Geneva dar anterior au funcţionat
Convenţia cu privire la azil, semnată la Havana (1928), Convenţia cu privire la azilul
diplomatic de la Montevideo (1933). În Uniunea Europeană este în vigoare Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene din 1 decembrie 2009.
Chestiunea azilului politic sau diplomatic, acordat de unele reprezentanţe
unor cetăţeni ai statului acreditar, urmăriţi de autorităţile locale pentru varii
infracţiuni, a constituit subiect de dispută între specialiştii în drept diplomatic,
prevalând opinia că gestul ar constitui o depăşire a funcţiilor misiunii. Din raţiuni
umanitare şi în lipsa unei reguli cutumiare de drept internaţional care să definească şi
să consacre azilul (politic) diplomatic, în practică această formă de refugiu a fost
acceptată, dar numai cu caracter temporar, până la înlăturarea cauzelor care au
provocat-o.
Azilul poate fi teritorial sau intern şi diplomatic sau extrateritorial.
Azilul teritorial se acordă persoanelor fizice care se prezintă la frontiera unu
istat şi solicită dreptul de a fi protejat împotriva statului de origine. Acestea
beneficiază de dreptul de a rămâne pe teritoriul statului care i-a acordat azilul, de
dreptu lde anu fi expulzat sau extrădat, de dreptul de a nu fi judecat.
Azilul diplomatic este mai cunoscut în lumea latino-americană fiind normat
de Convenţia cu privire la Azilul Diplomatic de la Caracas din 1954. Această
convenţie a fost semnată după episodul Haya de la Torre. Acesta fusese lider al
organizaţiei paramilitare peruane Alianţa Populară Revoluţionară Americană şi a stat
cinci ani în sediul Ambasadei Columbiei la Lima (1949-1954). Azilul este acordat
diplomaţilor sau persoanelor fizice persecutate. Acestea primesc azil în sediile
misiunilor diplomatice, pe nave militare sau în unităţi militare şi se bazează pe statutul
de extrateritorialeitate a misiunii. Statele au dreptul de a acorda azil diploamtic dar nu
şi obligaţia de a o face. Persoanele care beneficiază nu trebuie să fie condamante de
instanţe de judecată pentru fapte dovedite. Acest tip de azil se acordă doar pentru
situaţii de urgenţă şi nu eset subiect de reciprocitate. De exemplu, în iunie 2002
fondatorul site-ului Wikileaks, Julian Assange s-a refugiat la Ambasada Ecuadorului
din Londra pentru a nu fi extrădat în Suedia unde era acuzat de comiterea unor
agresiuni sexuale. Edward Snowden, fost agent CIA a fost acuzat de SUA în 2013
pentru spionaj după ce a dat ziarelor „The Guardian” şi The Washington Post”
informaţii clasate. Acesta s-a refugiat în zona internaţională a aeroportului Şerementiv
din Moscova unde a stat cinci săptămâni până a ptrimit azil în Federaţia Rusă.
De inviolabilitate absolută şi permanentă, indiferent de evoluţia sau involuţia
raporturilor bilaterale, se bucură şi arhivele sau documentele misiunii. De asemenea,
corespondenţa diplomatică, convorbirile telefonice, faxul şi poşta electronică, implicit
mijloacele (până de curând) clasice de comunicare ale misiunii, curierul şi valiza
diplomatică. Pentru comunicări secrete cu caracter urgent, misiunile diplomatice
folosesc posturi proprii de radio emisie-recepţie, pentru a căror instalare este necesar
acordul statului acreditar. Valiza diplomatică poate fi, în funcţie de importanţa sa,
însoţită sau neînsoţită. Ea este purtată de un curier diplomatic care se bucură de
inviolabilitate pe perioada cât este în misiune. Curierul este un angajat al Ministerului
de Externe şi în misiune are asupra sa un document emis de ministrul său privind
statutul său şi conţinutul valizei. Valiza neînsoţită se bucură de inviolabilitate dar
poate fi transportată de un curier ad-hoc, ales fără acreditare, cum ar fi comandantul
unui avion civil. Curierul şi valiza se bucură de inviolabilitate şi în condiţiile în care
tranzitează unul sau mai multe state (art. 40).
Pe perioada în care şefii de stat sau reprezentanţii lor, delegaţiile oficiale sau
membrii tribunalelor de arbitraj internaţional întreprind vizite oficiale în alte state,
aceştia beneficiază de privilegiile şi imunităţile diplomatice. Privilegiile şi imunităţile
acordate diplomaţilor se extind şi asupra funcţionarilor diplomatici din misiunile pe
lângă organizaţiile internaţionale, conform Convenţiei privind privilegiile şi
imunităţile ONU din 1946. Funcţionarii superiori beneficiază de imunităţi depline în
vreme ce ceilalţi membrii ai personalului organizaţiilor au dreptul doar la imunităţi
limitate. Adeseori, chiar şi în cadrul lucrărilor de specialitate, noţiunile de imunităţi şi
privilegii sunt considerate, pe nedrept, sinonime, generând confuzii. Articolele 29-39
din Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic (1961), deşi le
tratează ca noţiuni distincte, nu le defineşte şi nici nu oferă criterii care să le
particularizeze. În statele în care au sediul foarte multe organizaţii internaţionale
aceste imunităţi şi privilegii fac obiectul unor prevederi speciale.

Tipuri ale diplomaţiei

Odată cu sfârşitul războiului rece şi mai cu seamă după 11 septembrie 2001


diplomaţia clasică a lăsat locul unor noi forme, metode şi procedee de realizare a
contactelor diplomatice. Şefii statelor au preferat să rezolve crizele internaţionale prin
negocieri directe. S-a impus astfel „diplomaţia la vârf” ca şi cea specializată, pe
probleme din ce în ce mai complexe.
O primă formă care s-a impus odată cu apariţia unor noi state şi structuri
internaţionale este diplomaţia ad-hoc. Prin acest tip de diplomaţie se înţelege forma
de diplomaţie la care statele recurg pentru înfăptuirea unor contacte temporare cu
sarcini determinate. Instrumentele prin care operează acest tip de diplomaţie au fost
stabilite de Comisia de Drept Internaţional de sub egida O.N.U. Diplomaţia ad-hoc
vizează trei formule: trimişii itineranţi, diplomaţia prin conferinţe şi misiunile
speciale.
Trimişii itineranţi se referă la acei funcţionari în misiune care aparţin unor
administraţii de stat care se deplasează pentru a examina împreună cu omologii lor
probleme specifice de interes comun. În slujba lor s-au deschis birouri temporare cu
sarcini precise în diferite probleme: birouri pentru rezolvarea unor litigii comerciale,
pentru pregătirea unor conferinţe, pentru lichidarea pagubelor sau datoriilor de stat
sau de război, birouri culturale etc.
Diplomaţia prin conferinţe are la bază reuniunile internaţionale (conferinţe,
congrese) la care statele recurg pentru rezolvarea unor probleme specifice în cadrul
organizat. Termenul de congres, după o lungă evoluţie, desemnează astăzi reuniuni cu
caracter tehnic (de ex. Congresele pe probleme de mediu) iar cel de conferinţă se
referă la reuniuni ale reprezentanţilor statelor pentru negocierea şi rezolvarea unor
probleme comune. Aceste reuniuni pot fi bilaterale sau multilaterale, pe un subiect sau
mai multe subiecte, ad-hoc sau obişnuite. Ele nu trebuie confundate cu „diplomaţia la
vârf”. Scopul conferinţelor este:
 servirea drept forum pentru dezbateri generale sau pe tematici prestabilite;
 recomandări neobligatorii sau obligatorii pentru guvernele statelor sau pentru
organizaţiile internaţionale;
 oferirea de instrucţiuni pentru organizaţii interguvernamentale privind modul
de implementare a programelor comune;
 negocierea unor tratate internaţionale;
 schimburi internaţionale de informaţii.
Conferinţele au câteva caracteristici. Ele se deosebesc de reuniunile politice
ale organismelor internaţionale având o entitate finită, fiind de sine stătătoare şi
independente de conferinţele care le preced sau care le urmează. Altă caracteristică
este tocmai periodicitatea lor, fiind convocate pentru reglementarea unor probleme
determinate încheindu-şi lucrările odată cu rezolvarea acestora. Au obiectiv şi scop
limitat, cum ar fi încheierea unui conflict (de ex. Conferinţa de la Dayton din 1995).
Ele sunt o metodă de rezolvare a problemelor de politică externă şi nu un organ de
politică externă al statelor, fiind lipsite de capacitate juridică. Din punct de vedere
organizatori se caracterizează prin organe ales ad-hoc.
Organizarea conferinţelor internaţionale ţine cont de câţiva paşi. Convocarea
conferinţei la iniţiativa unui stat sau a unei organizaţii internaţionale, mai ales a ONU.
Organizatorii stabilesc participanţii în funcţie de problematica dezbătută şi pregătirea
conferinţei care reprezintă o muncă de care depinde succesul ei. De exemplu este bine
ca locul de desfăşurare să fie agreat de toţi participanţii. De regulă un statul gazdă
trebuie să fie neutru sau să asigure bunele oficii20 iar un oraş trebuie să fie la egală
distanţă pentru asigurarea unei deplasări rezonabile.
Desfăşurarea lucrărilor conferinţei trebuie să ţină cont de câteva reguli de
procedură. Se stabileşte biroul conferinţei, preşedintele şi secretarul general, se
hotărăşte ordinea de zi pe probleme, se verifică scrisorile de acreditare cu depline
puteri ale participanţilor, se verifică dacă se respectă componenţa delegaţiilor, se
stabilesc observatorii şi sarcinile acestora şi modul de votare. Limba conferinţei poate
fi una de circulaţie internaţională, de regulă engleza, sau limba ţării gazdă dacă este
recunoscută de participanţi (de ex, franceza în cadrul grupului de ţări francofone sau
rusa pentru spaţiul C.S.I.). Normele procedurale stabilesc dacă reuniunile sunt
publice, închise publicului sau semideschise prin conferinţe de presă organizate de
persoane desemnate în acest scop.
Rezultatele Conferinţei sunt înscrise în documente specifice. Procesele
verbale sunt documente care redau in extenso dezbaterile şedinţelor. Rezoluţiile sunt
documente care se adoptă în timpul lucrărilor sau la finalul lor. Tratatele sunt acorduri
scrise care rezultă în urma lucrărilor conferinţei. Declaraţiile sunt documente
elaborate de state prin care acestea interpretează sau îşi precizează poziţia comună
faţă de problematica dezbătută în cadrul conferinţei. Protocoalele au caracter juridic şi
sunt elaborate în legătură cu un tratat, îl completează sau interpretează prevederile din
tratat.
Misiunile speciale au caracter reprezentativ şi regim juridic similar cu cel al
misiunilor diplomatice deschise cu consimţământ reciproc. Funcţiile şi sfera lor de
activitate face, de asemenea, obiectul consimţământului reciproc negociat în prealabil
de trimişi speciali. Acest tip de misiuni erau frecvente în secolele anterioare dar au
fost reglementate prin articolul 1 al Convenţiei de la New York din decembrie 1969.
Misiunile speciale beneficiază de toate privilegiile şi imunităţile care converg din
Convenţia de la Viena pentru misiunile diplomatice permanente.
Dezvoltarea diplomaţiei multilaterale a dus la apariţia unor noi forme de
cooperare internaţională. După al doilea război mondial s-a impus tot mai mult
diplomaţia prin organizaţii internaţionale. Caracteristic diplomaţiei prin organizaţii
este că acestea au ca membrii statele suverane şi cu drepturi egale. În raporturile cu
organizaţiile statele tratează prin intermediul unor delegaţi permanenţi sau temporari,
prin misiuni speciale sau trimişi itineranţi.
20
Prin „bunele oficii”, un stat intervine într-un litigiu mijlocind soluţionarea paşnică a diferendului, cf.
Mircea Maliţa, op. cit., p.461.
Organizaţiile nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre fiind
dependente de voinţa statelor. Statele participă în mod egal în cadrul lor iar deciziile
au caracter juridic doar în baza unui acord comun. Interesele de grup ale organizaţiilor
nu trebuie să încalce interesele naţionale. În practică există regula consensului acolo
unde interesul de grup al statelor este dominant. S-a stabilit ca procedură impunerea
unor decizii prin vot care nu încalcă suveranitatea statului naţional.
Numeroasele provocări apărute în ultimele decenii au impus şi alte categorii
de diplomaţie.
Diplomaţia bilaterală este rezultatul relaţiilor diplomatice dintre două state
care îşi pot rezolva direct, prin intermediul misiunilor diplomatice chestiunile
pendinte. Diplomaţia multilaterală are două trăsături distincte: a. poziţia unui stat
faţă de o temă care interesează două sau mai multe state; b. demersurile pe care le face
pentru încheierea unor acorduri care să ducă la rezolvarea problemelor. Diplomaţia
multilaterală are în vedere chestiuni politice, economice, de securitate, ştiinţă, religie,
mediu înconjurător s.a.
Diplomaţia la vârf este o formă de reuniuni politică la care participă direct
şefii de state şi de guverne, fără să implice misiunile diplomatice în mod obligatoriu.
Aceste reuniuni poartă numele de summit ( sommet, cumbre). Acestea au în vedere
obţinerea de informaţii, schimbul de opinii, elaborarea de strategii, rezolvarea
conflictelor. Un exemplu a fost Conferinţa de la Yalta din 14 februarie 1945 prin care
s-a decis împărţirea sferelor de influenţă din Europa la finalul celui de la doilea război
mondial sau reuniunea din 2-3 decembrie 1989 din Malta la care preşedinţii George
Bush şi Mihail Gorbaciov au pus capăt Războiului Rece.
Diplomaţia parlamentară este o altă formă consacrată. Ea exprimă ideea
generală prin care legislativele şi membrii lor intervin în problemele de politică
externă şi din domeniul relaţiilor internaţionale. Cooperarea parlamentară
internaţională presupune realizarea unor obiective de politică externă prin intermediul
unor mijloace specifice. Pentru prima dată acest tip de diplomaţie a fost folosit la
1889, când parlamentarul englez William Randal Cremer şi deputatul francez Frederic
Passy au convocat la Paris reprezentanţii legislativelor din nouă state pentru a cădea
de acord asupra unor probleme de politică externă ce le interesa direct. Diplomaţia
parlamentară se deosebeşte de cea clasică prin modul direct, fără menajamente, în
care se poartă discuţiile pe diferite teme. Diplomaţia parlamentară are ca mijloace de
exprimare conferinţele internaţionale, grupurile de prietenie, delegaţiile permanente
ale parlamentelor, vizite ale delegaţiilor parlamentare, schimburi de experienţă. Astăzi
există un număr crescut de adunări şi organisme parlamentare internaţionale:
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară a Cooperării
Economice a Mării Negre, Adunarea Parlamentară a Francofoniei, Adunarea
Parlamentară a Mediteranei, Asociaţia Parlamentară Internaţională pentru Tehnologia
Informaţiei s.a.
Diplomaţia specializată a apărut ca urmare a provocărilor de tip nou apărute
în ultimele decenii. Un reper important în reprezintă globalizarea. Acest tip de
diplomaţie se exprimă prin diplomaţia economică, diplomaţia apărării, diplomaţia
energetică, diplomaţia de mediu, diplomaţia culturală. Întrunirile şi negocierile sunt
duse de diplomaţi specializaţi din cadrul Ministerelor de Externe sau din domeniile de
referinţă. Diplomaţia apărării este un concept politico-militar şi de securitate şi are
în vedere armonizarea punctelor de vedere cu privire la modul cum sunt reglementate
aceste probleme în relaţiile internaţionale. De ex. Diplomaţia apărării în S.U.A. este
axată pe activităţile Pentagonului în diferse zone de pe Glob. Diplomaţia economică
este un element central în cadrul relaţiilor internaţionale. Apărarea intereselor
economice ale statelor, ale companiilor naţionale şi ale investitorilor privesc direct
mediu diplomatic. De exemplu Formulul de la Davos are în vedere elaborarea unor
strategii globale pentru probleme care nu îşi găsesc rezolvarea prin diplomaţia clasică.
Diplomaţia economică presupune o colaborare strânsă între diplomaţii din Ministerele
de Externe şi angajaţii din domeniul corporativ, al organizaţiilor sindicale şi al
mediului de afaceri. Diplomaţia economică are în vedere două mari probleme:
promovarea mediului corporativ naţional pe plan extern şi atragerea de investiţii
străine prin crearea de noi locuri de muncă.
Diplomaţia culturală, domeniu relativ nou, are în vedere promovarea
culturii, artei, tradiţiilor, obiceiurilor diferitelor popoare pentru promovarea imaginii
pozitive a statelor în mediul internaţional. Ea trebuie totodată, să creeze punţi de
legătură nu numai între state ci şi între popoare şi oameni. O definiţie cât mai
completă a fost oferită de profesorul american Milton C. Cummings jr. pentru care
diplomaţia culturală este: „interschimbul de idei, informare, artă şi alte aspecte ale
culturii între naţiuni şi popoare pentru a contribui la înţelegerea reciprocă. Diplomaţia
culturală nu trebuie să se bazeze în mod exclusiv în a ne face cunoscută istoria în
afara ţării, ci trebuie să aibă în vedere, de asemenea, că succesul diplomaţiei culturale
depinde de dialogul cultural şi respectul reciproc”21.
Diplomaţia publică are ca rol stabilirea dialogului dintre state şi popoare, cu
rolul îmbunătăţirii înţelegerii reciproce. Ea poate fi exercitată atât de diplomaţi cât şi
de instituţii publice şi private, mediul corporativ, organizaţii nonguvernamentale sau
prin intermediul diasporei. Între domeniile pe care şi le-a propus Ministerul Afacerilor
Externe de la Bucureşti în 2018 avem programul multianual dedicat Primului Război
Mondial, promovarea candidaturii României pentru înscrierea Ansamblului Brâncuşi
de la Tg. Jiu pe lista UNESCO, promovarea noii ediţii a Festivalului internaţional
George Enescu. Prin intemediul misiunilor diplomatice Ministerul mai are în vedere
Evenimentele Lunii sau Programele anuale tradiţionale.
Diplomaţia publică trebuie să ţină cont şi de invazia noilor tehnologii. Astfel,
misiunile diplomatice şi-au creat platforme de diplomaţie publică utilizând Twitter sau
Facebook. În mediul diplomatic se foloseşte un nou stil de comunicare numit
diplomacy by networking sau platformele e-Diplomatia. Problema apărută este cea a
lipsei unei reglementări în folosirea reţelelor sociale în diplomaţie. Marea Britanie a
elaborat un ghid de comunicare pentru diplomaţia publică dar chestiunea este în
dezbatere la nivel internaţional.
Diplomaţia verde (Eco-Bio- Diplomaţia) a deschis un nou domeniu pentru a
atrage atenţia asupra problemelor de mediu la nivel internaţional. Ea urmăreşte
atragerea specialiştilor, experţilor şi personalităţilor publice pentru a transmite un
semnal de alarmă asupra problemelor globale de mediu. În plan internaţional, acest tip
de diplomaţie a apărut în urma Conferinţei de la Stockholm din iunie 1972 când s-a
organizat reuniunea „Un singur Pământ”. Mai recent, Conferinţa O.N.U. de la Paris
21
Elena Chiriţă, Relaţii internaţionale şi diplomaţie – între teorie şi practică –, Bucureşti, Editura
Universitară, 2016, p.112.
din decembrie 2015 privind schimbările climatice a intrat în istorie deoarece
reprezentanţi din 195 de state au adoptat un acord universal în lupta contra încălzirii
globale (lupta pentru ca încălzirea globală să rămână sub nivelul de două grade
Celsius).

Relaţiile consulare
Sunt strâns legate de relaţiile diplomatice, iar funcţiile reprezentanţelor
consulare, interferate adesea cu ale celor diplomatice, au cunoscut de-a lungul
timpului numeroase metamorfoze. Domeniul specific activităţii consulare se plasează
în sfera relaţiilor economice şi comerciale, precum şi a protecţiei concetăţenilor aflaţi
– permanent sau temporar – pe teritoriul altui stat.
Instituţia consulară – definită, cel puţin discutabil, prin Dicţionarul
diplomatic, ca „reprezentanţă oficială a unui stat, stabilită într-un oraş sau într-o
regiune din altă ţară, pentru a asigura, pe lângă autorităţile locale, protecţia şi apărarea
intereselor juridice <economice>, culturale şi de altă natură ale statului pe care îl
reprezintă şi ale cetăţenilor acestuia, persoane fizice sau juridice”22 – a apărut cu
secole în urmă, ca urmare a dezvoltării, schimburilor comerciale între state şi a
intensificării traficului de persoane peste graniţele statale, cauzat (acel trafic) de
nevoile negoţului, cu precumpănire. Ambasada este instituţia care reprezintă guvernul
statului străin şi întreţine relaţiile cu guvernul statului-gazdă, iar consulatul este
instituţia care se ocupă de raporturile civile în care intră cetăţenii statului pe care îl
reprezintă cu statul-gazdă şi respectiv raporturile în care intră cetăţenii statului-gazdă
cu oficialităţile statului pe care consulatul îl reprezintă.
Negustorii care călătoreau, însoţindu-şi mărfurile, pe teritoriul altor ţări, au
simţit nevoia de a-şi asigura apărarea propriilor interese, în cazul diferendelor dintre
ei, sau în relaţiile lor cu localnicii, apelând la judecători aleşi dintre oameni de acelaşi
neam, după legile şi obiceiurile de acasă. Astfel, comunităţile negustoreşti stabilite în
Constantinopol şi în alte centre ale Imperiului Bizantin (mai ales după căderea Romei
– 476 e.n.) au dobândit, treptat, un statut autonom şi, îndeosebi, dreptul de a-şi alege
magistraţii, care, în secolul XII, apar sub denumirea de consuli. În vremea
Cruciadelor, consulul era conducătorul comunităţii formate din negustorii care
însoţeau armatele creştine în Levant, unde mulţi dintre ei îşi stabileau domiciliul
pentru totdeauna.
Extinderea legăturilor comerciale între state, accelerată de marile descoperiri
geografice, a avut ca efect dezvoltarea rapidă a sistemului consular, deopotrivă în
formă şi conţinut, acoperind succesiv oraşele din bazinul Mării Mediterane, în cele
aşezate pe ţărmurile Oceanului Atlantic, pe coastele Mării Nordului şi ale Mării
Baltice. Treptat, îndeosebi pe teritoriile Imperiului Otoman, consulii au fost investiţi,
prin convenţii speciale, cu dreptul de a exercita jurisdicţia consulară, civilă şi penală
asupra conaţionalilor lor23. Din secolul XVI, consulii devin reprezentanţi oficiali (sau
oficioşi) ai statelor, încetând de a mai fi aleşi dintre membrii comunităţilor locale. În
această nouă ipostază, atribuţia lor de bază, esenţială consta în ocrotirea intereselor
comerciale ale statului trimiţător.
Odată cu dezvoltarea ideii de suveranitate din sec. XVII şi cu afirmarea
drepturilor suverane ale statelor de reşedinţă, jurisdicţia consulară se îndreaptă spre
incompatibilitate, iar practica extinsă a stabilirii misiunilor diplomatice permanente în
ţările europene avea să conducă la eclipsarea, pentru o vreme, a instituţiei consulare 24.
Doar creşterea fără precedent a traficului internaţional de mărfuri şi călători, stimulată
de dezvoltarea comunicaţiilor maritime şi terestre spre sfârşitul sec. XVIII, ulterior şi
22
MDDR, Bucureşti, 1967, p. 101.
23
Cf. L.T. Lee, Consular Law and Practice, London, 1961, p. 5.
24
Mircea Maliţa, op. cit., p. 250.
aeriene, avea să revigoreze instituţia consulară, ale cărei funcţii au fost statornicite
prin legile interne ale statelor (suverane), prin cutume şi convenţii internaţionale. În
epoca modernă, evoluţia instituţiei consulare a fost influenţată de ansamblul factorilor
economici, sociali şi politici care au contribuit diferenţiat la modelarea structurilor
actuale ale relaţiilor internaţionale în întregul lor.

Stabilirea relaţiilor consulare

Esenţa relaţiilor consulare şi raţiunea de a fi a consulatelor sunt astăzi


consfinţite în textul Convenţiei de la Viena, din 24 aprilie 1963, pentru codificarea
dreptului consular25. Potrivit acesteia, relaţiile consulare se stabilesc între state şi se
realizează prin intermediul unor organe de relaţii externe specializate, care acţionează
în numele statului trimiţător, dar, prin conţinutul lor, ele tind să aibă aplicabilitate
juridică esenţialmente internă.
Relaţiile consulare nu au semnificaţia relaţiilor diplomatice, al căror caracter
fundamental este, în esenţă, politic. Aceasta dă posibilitatea statelor să stabilească
relaţii consulare cu acele entităţi care nu au o personalitate juridică deplină, cum sunt
statele a căror reprezentare internaţională este exercitată de alte state (cazul
Principatelor Române şi al României până la 1878); de asemenea, se pot stabili relaţii
consulare între state care nu au relaţii diplomatice; şi mai pot fi înfiinţate oficii
consulare pe teritoriile ocupate de beligeranţi, în cuprinsul teritoriilor dependente, pe
baza acordului de voinţă între statul trimiţător şi statul de reşedinţă sau autoritatea
care exercită controlul în mod efectiv asupra teritoriului respectiv. La nivelul anului
2017, România avea deschise 46 de consulate în 20 de ţări (Italia, Spania, Germania,
Republica Moldova, Federaţia Rusă, S.U.A) iar pe teritoriul României funcţionează
consulatele a peste 24 de ţări. La acestea se adaugă un număr mare de consulate
onorifice.
Relaţiile consulare constituie astfel sistemul de legătură optim la care un stat
poate recurge pentru protecţia intereselor sale şi ale cetăţenilor săi, pe cuprinsul unor
teritorii străine.
În evoluţia raporturilor interstatale, stabilirea relaţiilor consulare a constituit,
de cele mai multe ori, o fază premergătoare stabilirii relaţiilor diplomatice.
Consimţământul mutual al statelor cu privire la schimbul de reprezentanţi consulari îşi
găseşte, în mod obişnuit, expresia în tratatele de comerţ, cele de comerţ şi navigaţie,
ori în tratatele sau convenţiile consulare. Acordul celor două state este necesar şi
pentru înfiinţarea oficiilor consulare (consulatelor), pentru stabilirea sediului, clasei şi
circumscripţiei consulare, precum şi în cazul schimbărilor ce pot interveni în privinţa
acestora, la deschiderea de viceconsulate, agenţii consulare sau birouri în alte
localităţi decât cea în care se află sediul postului consular.
În adoptarea poziţiei, statul de reşedinţă este deplin suveran în aprecierea
intereselor sale; el va putea refuza deschiderea unui oficiu consular sau exercitarea
funcţiilor consulare în unele puncte sau regiuni ale teritoriului său, pentru motive de
securitate naţională; aceleaşi motive pot îndreptăţi statul de reşedinţă pentru a cere
25
Textul integral al Convenţiei (vezi Anexe) a fost publicat atât de Mircea Maliţa, op. cit., p.
544-566, cât şi de Ion M. Anghel, Dreptul consular, Bucureşti, 1978, p. 465-502.
închiderea consulatelor în unele puncte sau zone, fără ca această măsură să ducă la
încetarea relaţiilor consulare.
Numirea şefului de post consular se face de către statul trimiţător printr-un
document oficial, numit patentă consulară („lettre de prevision”, „lettre patente”
sau „commision consulaire” / „consular commission”) adresată şefului statului de
reşedinţă. Admiterea exercitării funcţiei consulare pe teritoriul acestuia din urmă este
însă de competenţa gazdei, a şefului statului primitor, al cărui acord este cuprins într-
un document oficial, elaborat pe temeiul legislaţiei interne, numit exequatur26.
În unele ţări exequatur-ul emană de la şeful statului, în altele, acelaşi acord
poate lua forma unui document separat, a unei menţiuni sau simple semnături a
ministrului de externe, pe patenta consulară. Exequatur-ul este un document cu
caracter juridic internaţional, deoarece, din momentul în care îl primeşte, consulul îşi
preia de drept funcţia, bucurându-se de privilegiile şi imunitatea consulară precizate în
amintita Convenţie din 1963. Până la eliberarea acesteia, statul primitor poate admite
exercitarea provizorie a funcţiilor consulare de posesorul patentei.
Consulatul, ca şi misiunea diplomatică, dispune de un personal diferenţiat, în
regimul de imunităţi şi privilegii, împărţit în două categorii:
a) funcţionarii consulari (cu atribuţii în exerciţiul funcţiilor consulare) şi
b) angajaţii consulari (cu atribuţii de serviciu în sectoarele administrativ,
tehnic sau gospodăresc).
Numărul acestora, nefiind prestabilit prin legislaţia internaţională sau
domestică (internă), rămâne la latitudinea statelor implicate, de a conveni de comun
acord asupra dimensionării personalului în limite rezonabile şi normale, în funcţie de
însemnătatea, condiţiile şi obiectivele oficiului consular respectiv.
Clasele şi rangurile funcţionarilor consulari, deşi nu au făcut obiectul unei
reglementări unitare în instrumentele de drept internaţional cum au cunoscut bunăoară
clasele şi rangurile agenţilor diplomatici, cutuma şi practica statelor au impus o
împărţire quadripartită a consulilor şi anume:
- consuli generali
- consuli
- viceconsuli
- agenţi consulari
Consulul general este cel mai înalt funcţionar al serviciului consular,
exercitându-şi autoritatea asupra celorlalţi angajaţi şi supraveghind o mare
circumscripţie sau mai multe circumscripţii consulare.
Consulul conduce o singură circumscripţie consulară şi-şi exercită
autoritatea asupra funcţionarilor consulari din subordine.
Viceconsulul e un funcţionar consular subordonat consulului general sau
consulului, putându-l înlocui în caz de nevoie.
La fel, şi agentul consular poate îndeplini funcţii ori sarcini precise în aria
de responsabilitate a superiorilor lui. Unele state rezervă titlul de viceconsul sau de
agent consular, exclusiv, funcţionarilor consulari onorifici. Aceştia din urmă, lipsiţi de
privilegiile şi imunităţile deţinute de consulii „de carieră”, sunt, de regulă, rezidenţi ai
statului primitor şi-şi oferă gratuit serviciile statului pe care vor să-l reprezinte.
Înfiinţarea Oficiilor consulare onorifice şi numirea consulilor onorifici se aprobă de
26
Ion M. Anghel, op. cit., p. 147.
către ministrul afacerilor externe, printr-o patentă consulară prevăzută cu sigiliul de
stat. Consulul onorific poate fi desemnat din rândul cetăţenilor români domiciliaţi în
statul de reşedinţă, al cetăţenilor acestui stat sau al cetăţenilor unui stat terţ stabiliţi în
statul de reşedinţă. Candidaţii propuşi trebuie să îşi asume această demnitate pe durată
nedeterminată.

Prin aceleaşi cutume, convenţii şi tratate, continuate şi completate prin


practica statelor, au fost stabilite şi cuprinse în textul Convenţiei de la Viena (1963)
funcţiile şi atribuţiile reprezentanţilor consulari, dar care pot fi exercitate şi de către
misiunile diplomatice. Aceste funcţii sau atribuţii constau în:
1. protejarea intereselor statului trimiţător şi ale concetăţenilor săi, persoane
fizice sau juridice;
2. promovarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între
cele două ţări;
3. informarea, prin mijloace licite, asupra vieţii economice, culturale şi
ştiinţifice din statul de reşedinţă şi transmiterea informaţiilor guvernului propriu;
4. eliberarea de paşapoarte, vize şi alte documente, concetăţenilor aflaţi în
nevoie sau străinilor doritori să călătorească în statul trimiţător;
5. acordarea de ajutor şi asistenţă cetăţenilor statului trimiţător;
6. efectuarea actelor notariale (legalizări, înscrisuri, autentificări) şi de stare
civilă (căsătorii, decese, naşteri) cuprinse în aceeaşi sferă notarială;
7. apărarea intereselor statului trimiţător şi ale concetăţenilor săi în actele
succesorale de pe teritoriul statului de reşedinţă;
8. apărarea intereselor minorilor şi handicapaţilor, provenind din acelaşi stat
trimiţător;
9. reprezentarea drepturilor şi intereselor concetăţenilor în administraţia şi
justiţia statului de reşedinţă;
10. transmiterea actelor judiciare şi extrajudiciare în conformitate cu
acordurile internaţionale în vigoare;
11. exercitarea dreptului de control şi inspecţie asupra vaselor maritime,
navelor fluviale şi avioanelor aparţinând statului trimiţător, precum şi asupra
echipajelor lor;
12. exercitarea oricăror altor funcţii menţionate în acordurile internaţionale
dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă, sau care nu sunt interzise de legile şi
regulamentele interne ale celui din urmă.
Dacă, în general, un oficiu consular apare ca emanaţia unui stat activând pe
teritoriul altui stat, cu consimţământul acestuia din urmă, teoretic, el nu-şi poate
îndeplini obligaţiile şi competenţele decât în numele şi pe contul statului reprezentat şi
numai pe teritoriul statului gazdă. Şi aici, însă, practica sfidează teoria, pentru că au
fost şi sunt cazuri în care acelaşi oficiu consular reprezintă interesele a două sau mai
multe state (altele decât statul trimiţător), după cum acelaşi oficiu poate să-şi exercite
funcţiile consulare pe teritoriul a două sau mai multe state 27. Asemenea situaţii,
întâlnite şi în istoria naţională (consulii americani în România având uneori în sarcină
şi teritoriul Serbiei sau Greciei), sunt denumite doctrinar „elemente de anomalie”,
reglementate fiind şi acestea prin Convenţia de la Viena (1963).
27
Ion M. Anghel, Dreptul consular, p. 105.
Privilegiile şi imunităţile consulare

În conformitate cu teoria şi practica dreptului internaţional, prin expresia


generală de „imunităţi consulare” se înţelege statutul consular sau tratamentul rezervat
oficiilor consulare şi personalului acestora, de către statul de reşedinţă, în acord cu
normele dreptului internaţional, astfel încât acestea să-şi poată îndeplini nestingherit
obligaţiile sau funcţiile ce le revin28.
În esenţă, aproape toate facilităţile şi privilegiile acordate oficiilor consulare
şi personalului acestora constă în scoaterea lor de sub incidenţa legilor,
regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ existente în vigoare pe teritoriul
statului-gazdă (primitor). Comparativ cu privilegiile şi imunităţile diplomatice,
experţii în domeniu au sesizat o deosebire de fond: dacă acelea (diplomatice) îşi au
temeiul lor juridic în dreptul internaţional cutumiar, imunităţile şi privilegiile
consulare sunt statornicite prin tratate şi prin practica statelor. În general, acestea din
urmă sunt mai reţinute în acordarea de privilegii şi imunităţi funcţionarilor consulari,
iar practica convenţională şi legile interne oferă o diversitate de soluţii limitative.
Rezumativ, facilităţile asigurate oficiilor consulare şi funcţionarilor acestora sunt de
patru feluri:
a) imunităţile propriu-zise, care constau în neaplicarea jurisdicţiei statului
de reşedinţă asupra lor, cu precizarea că tratamentul vizează doar actele oficiale, nu şi
cele săvârşite în afara atribuţiilor sau competenţelor lor recunoscute legal. Drept
urmare, situându-se în afara competenţelor oficiale, membrii oficiului consular
răspund civil, penal şi administrativ rigorilor legislative locale. În al doilea rând,
imunitatea de jurisdicţie constă în neaplicarea sancţiunii pe care legea o prevede
pentru o acţiune sau o situaţie ca urmare a incompetenţei organelor statului de
reşedinţă de a acţiona faţă de funcţionarul consular.
b) privilegiile consulare, adică exceptarea de la obligaţii speciale şi
posibilitatea juridică de a se servi de instrumente speciale, de a se bucura de anumite
beneficii ori de a primi anumite onoruri.
c) facilităţile constau într-un tratament analog, dar distinct de privilegiile
propriu-zise, care cuprinde acele înlesniri pe care autorităţile statului de reşedinţă
trebuie să le acorde în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena (1963).
d) în fine, prerogativele sau drepturile consulare constau în posibilitatea,
recunoscută organelor consulare, de a lua decizii care să producă anumite efecte
juridice faţă de statul-gazdă (ex. dreptul de a percepe taxe consulare, de a numi vice-
consul sau agent consular într-o localitate etc.). Acestea fiind categoriile mari ale
imunităţilor întemeiate atât pe dreptul internaţional cutumiar sau convenţional, cât şi
pe dreptul intern al statului de reşedinţă, oficiile consulare beneficiază îndeosebi de:
- inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor, a arhivelor şi
documentelor proprii;
- libertatea de comunicare cu autorităţile statului trimiţător şi cu
cetăţenii acestuia;
28
Ibidem, p. 321.
- scutiri fiscale asupra localurilor consulare;
- scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri importate;
- libertatea de deplasare;
- libertatea de comunicare cu autorităţile statului-gazdă;
- dreptul de a folosi pavilionul şi emblema naţională;
- dreptul de a încasa taxe consulare;
- înlesniri pentru procurarea imobilelor pentru reşedinţa oficiului
consular.
Acestor privilegii şi imunităţi instituţionale li se adaugă cele personale, ale
membrilor oficiului consular şi, parţial, familiilor acestora între care:
- inviolabilitatea personală;
- scutirea de prestaţii personale, de taxe vamale şi control vamal;
- scutiri de taxe de succesiune etc.

Diplomatul şi cariera diplomatică

Aparent diplomatul are o meserie simplă în lumina reflectoarelor, înconjurat


pe personalităţi faimoase şi de lux. În realitate, profesia de diplomat este mult mai
complexă şi imaginea pe care cei mai mulţi şi-o fac despre această meserie este
complet falsă. Până la începutul epocii moderne (europene), profesiunea de diplomat
nu a fost clar definită şi particularizată în raport cu alte îndeletniciri profesionale sau
cu statutul altor persoane activând în domeniul relaţiilor externe ale statelor, datorită,
pe de o parte, inexistenţei unor instituţii sau norme speciale consacrate „breslei”
(categorie profesională) şi, pe de alta, din pricina lipsei unei înţelegeri depline a
raportului dintre diplomaţie şi celelalte ramuri ale ştiinţei relaţiilor internaţionale. Ba,
chiar şi mai târziu, din secolul XIX, în condiţiile dezvoltării şi extinderii relaţiilor
multilaterale între statele lumii şi, implicit, a sporirii numărului de persoane asimilate
activităţii diplomatice, profesia şi noţiunea de diplomat par să fie sustrase tiparelor sau
definiţiilor atotcuprinzătoare.
Un experimentat practician, dar şi teoretician, în domeniu, francezul Jules
Cambon, scria în 1926: „Nu cunosc o activitate mai complexă decât profesia de
diplomat. În orice caz, nu mai este o altă profesie în care să existe atât de puţine reguli
precise şi atât de multe lucruri bazate pe tradiţie; în care, pentru reuşită, să fie nevoie
de atâta perseverenţă şi în care succesul să depindă în mai mare măsură de jocul
întâmplării, în care să fie atât de necesară o disciplină severă şi care să ceară de la cel
care o practică un caracter ferm şi un spirit atât de independent”29.
Impus în vocabularul uzual mult mai târziu decât în practica profesiei pe care
o defineşte astăzi, termenul de diplomat a avut un substitut până în secolul XVIII şi
anume pe cel de „negociator”. Abia scriitorul şi omul politic britanic Benjamin
Disraëli pare să fi introdus în circuitul şi vocabularul politic termenul „diplomat”, cu
semnificaţia apropiată celei contemporane (1826)30.
În limba română, poate fi semnalată prezenţa (şi consacrarea!) aceluiaşi
termen în cuprinsul Vocabularului franţezo-românesc, elaborat de Petrache Poenaru şi
Florian Aaron în 1840, la Bucureşti, definind şi individualizând „persoana care
cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie” 31. Pentru
un alt cunoscut practician francez, Jean Serres, „Diplomaţia este arta de a reglementa
paşnic dificultăţile care pot apărea între state, iar diplomaţii sunt executanţii ei” 32. În
sfârşit, în cuprinsul unui foarte utilizat Ghid pentru practica diplomatică, datorat
lordului Ernest Satow, se precizează că „prin diplomaţi trebuie să se înţeleagă toţi
funcţionarii publici folosiţi în afacerile diplomatice, care slujesc în interior, în
Departamentul relaţiilor externe sau în străinătate, la ambasade sau alte agenţii
diplomatice”33. Multe alte studii, îndrumătoare, dicţionare sau ghiduri practice
evidenţiază nu numai caracterul de profesiune al diplomaţiei, ci şi exigenţele
deosebite, specifice domeniului.
Aşa cum politica externă nu poate fi şi nu trebuie identificată cu diplomaţia,
tot aşa şi activitatea diplomatului nu trebuie asimilată cu cea a omului de stat, sau a
omului politic care defineşte şi hotărăşte acţiunile politice în relaţiile cu alte state.
Potrivit opiniei lordului Strang, cunoscut specialist şi autor al multor lucrări în
domeniu „un diplomat nu este cineva care elaborează politica externă şi o pune în
mişcare; el este doar o persoană care, în numele guvernului său, desfăşoară sau

29
Jules Cambon, Le diplomate, Paris, Hachette, 1926, p. 9.
30
Sir Ernest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, Fourtin Edition, 1957, p. 4.
31
Petrache Poenaru, Florian Aaron, G. Hill, Vocabular franţezo-românesc, tom I, Bucureşti,
1840, p. 489.
32
Jean Serres, Le protocole et les usages, Paris, 1961, p. 20.
33
Sir Ernest Satow, op. cit., p. 3.
execută, conform abilităţilor sale speciale, o politică de negocieri cu reprezentanţii
altor guverne, cu care se stabilesc relaţii”34.
Aşadar, prin diplomat – înţelegându-se numai diplomaţii de carieră, adică cei
cu pregătire adevărată, care practică exclusiv activitatea diplomatică – este definită
(desemnată) categoria distinctă a funcţionarilor publici angajaţi în diplomaţie, adică în
activitatea oficială a organelor de stat pentru relaţii externe, desfăşurată prin tratative,
corespondenţă, contacte bi- sau multilaterale şi alte mijloace paşnice pentru
înfăptuirea obiectivelor de politică externă a statului pentru apărarea drepturilor şi
intereselor propriei ţări în străinătate. Diplomatul reprezintă nu doar guvernul sau
celelalte autorităţi politice centrale, ci însuşi statul în raporturile bilaterale şi
multilaterale, poartă tratative, încheie acte, convenţii sau tratate internaţionale,
monitorizează atent problematica vieţii internaţionale şi a relaţiilor dintre state,
informând cu regularitate guvernul său asupra tuturor chestiunilor generatoare de
atenţie sau interes.

Însuşirile diplomatului ideal

Cele pretinse şi aşteptate de la un autentic diplomat sunt într-atât de multe şi


de variate încât nu puţini analişti ori exegeţi ai domeniului s-au întrebat dacă au putut
fi regăsite (însumat) vreodată la o singură persoană. Există, desigur, în literatura de
specialitate, numeroase încercări de realizare a unei tipologii a calităţilor bunului
diplomat, prin raportare la epocă şi împrejurări, la obiective şi înfăptuiri, la metode şi
şanse, nemaivorbind de propriile virtuţi. Neîndoielnic, numărul, calitatea şi ordinea
acestor însuşiri cuprinse într-o imaginară listă a priorităţilor au variat de-a lungul
timpului, în funcţie de cerinţele şi exigenţele muncii diplomatice, impuse prin
extinderea şi diversificarea sarcinilor şi atribuţiilor diplomatului. Dar diplomaţia este
o lume exclusivistă unde se îmbină regulile scrise cu cel nescrise.
Răspunzând unei întrebări pe care şi-a pus-o în cuprinsul unei lucrări de
referinţă în domeniu, Harold Nicolson – strălucit diplomat britanic, participant la
conferinţele de pace de la sfârşitul primului război mondial – nominaliza, într-o ordine
aleatorie, însuşirile fundamentale ale diplomatului său ideal şi anume: „adevăr,
precizie, calm, răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate. Acestea sunt, în acelaşi
timp, şi calităţile unei diplomaţii model. Cititorul – mai nota el – poate să obiecteze:
aţi omis inteligenţa, cultura, discernământul, prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia,
curajul şi chiar tactul. Nu le-am omis – preciza autorul; le-am considerat ca
subînţelese”35.
Desigur, nu toate calităţile sau însuşirile invocate pentru un bun diplomat au
aceeaşi valoare; unele sunt esenţiale, fundamentale şi permanente sau indispensabile.
Altele sunt secundare, complementare şi conjuncturale. Între cele dintâi, se cuvin
invocate competenţa şi devoţiunea pentru slujirea intereselor statului reprezentat
(adică patriotismul). Sub nici o formă nu îi este permis diplomatului să promoveze o
imagine negativă a ţării sale indiferent de opţiunile sale politice sau nemulţumirile
personale.

34
Lord Strang, The Foreign Office, London & New York, 1957.
35
Harold Nicolson, Diplomacy, London, 1950, p. 126.
Competenţa implică acumularea unor solide cunoştinţe în varii domenii
(politic, economic, social, ştiinţific, cultural etc.), precum şi o preliminară şi
aprofundată informare asupra aspectelor definitorii vizând ţara de destinaţie (sub
raport geografic, istoric, politic, economic, cultural, demografic, social, religios etc.),
asociate ştiinţei dreptului internaţional, nemaivorbind de totalitatea regulilor şi a
practicilor activităţii diplomatice, cu întregul lor ritual sau arsenal protocolar. Cu alte
cuvinte, competenţa în domeniu înseamnă, în primul rând cultură, iar relaţia dintre
cultură şi diplomaţie este una dintre cele mai strânse, pentru că realizarea activităţii
diplomatice implică obligatoriu recursul la un bagaj vast de cunoştinţe din cele mai
variate domenii ale culturii.
Dacă în secolul XIX domeniile în care unui diplomat i se pretindeau
cunoştinţe indispensabile erau: dreptul internaţional public şi privat (dreptul ginţilor),
dreptul public al principalelor state europene, istoria (în special istoria războaielor şi a
păcilor, cu negocierile preliminare, tratativele şi încheierile lor şi cu sistemele politice
rezultate), economia politică, geografia, statistica şi, în sfârşit, arta negocierii în
limbile de circulaţie internaţională (franceza, engleza, spaniola) vorbite la ONU, la
care se adaugă recomandarea înţelegerii limbii ţării în care activează 36, dezvoltarea
impetuoasă a ştiinţei, tehnicii, artei şi culturii universale a multiplicat şi amplificat
domeniile care reclamă diplomatului temeinice cunoştinţe, spre a face faţă şi a da
conţinut unei performante activităţi profesionale.
Diversificarea raporturilor interstatale şi apariţia diplomaţiei tehnice,
economice, culturale şi ştiinţifice, a organizaţiilor internaţionale specializate pe
diversele domenii de manifestare a activităţii materiale şi spirituale a omului, reclamă
din partea diplomatului cunoştinţe dintre cele mai solide, dincolo de limita
subînţeleasă a culturii generale, pentru fiecare domeniu în parte. În acest „arsenal”
intelectual, însuşirea istoriei are o însemnătate particulară pentru activitatea
diplomatului, însemnătate asigurată de valoarea (deseori ocolită) a argumentului sau
adevărului istoric în cadrul negocierilor diplomatice.
Apoi, dragostea pentru adevăr – apreciată de Harold Nicolson ca prima
dintre virtuţile bunului diplomat37 – contrapusă minciunii generatoare de resentimente,
indignare şi dorinţa de răzbunare a părţii înşelate în cursul negocierilor purtate pe un
asemenea fundament fals, trebuie asociată cu răbdarea şi perseverenţa, cu abilitatea şi
iscusinţa sau priceperea negociatorului de a găsi cele mai avantajoase dar şi licite
soluţii problemelor de interes bilateral sau multilateral în dezbatere. Însuşi Talleyrand,
cunoscut pentru cameleonismul şi lipsa de scrupule, în viaţă ca şi în profesie, afirma
că „diplomaţia nu este deloc ştiinţa şireteniei şi duplicităţii. Dacă buna credinţă este
necesară undeva, aceasta este mai ales în tranzacţiile politice, căci ea este cea care le
conferă soliditate şi durabilitate”38. Există un principiu de bază al negocierilor
diplomatice, invocat mereu de specialiştii teoreticieni, anume că victoria obţinută prin
fraudă sau forţă stă pe o temelie nesigură şi invers: avantajul reciproc conferă
durabilitate şi încredere.
Acelaşi H. Nicolson subliniază că prin cultivarea adevărului nu trebuie
înţeleasă doar evitarea unei minciuni deliberate. Diplomatul e dator să-şi dezvolte
36
Charles de Martens, Le guide diplomatique, ed. a V-a, vol. I, Paris, 1866, p. 6.
37
Harold Nicolson, op. cit., p. 116 (ed. a 3-, New York, 1964, p. 56).
38
Apud Mircea Maliţa, op. cit., p. 57
obişnuinţa de-a evita prin toate mijloacele o impresie falsă, care să inspire
interlocutorului său intenţia denaturării şi, odată cu aceasta, diminuarea progresivă a
încrederii în declaraţiile, intenţiile sau acţiunile sale. De aici şi ideea loialităţii, ca o
condiţie obligatorie a îndeplinirii misiunii sale. „Un diplomat de profesie – zice
acelaşi autor şi practician – este guvernat de câteva tipuri de loialitate, uneori
contradictorii. El datorează loialitate faţă de suveran (împărat, domn, preşedinte,
rege), faţă de guvernul acestuia, de minister (departament) şi de ministru; el mai
datorează loialitate faţă de propriul personal, faţă de corpul diplomatic din capitala de
reşedinţă, faţă de guvernul pe lângă care este acreditat şi faţă de ministrul de externe
cu care negociază”39.
Însuşirile care trebuie să se regăsească în personalitatea bunului diplomat pot
fi întregite cu numeroase altele, precum: demnitate, curtoazie, afabilitate, eleganţă,
modestie, sobrietate etc., trăsături care ţin de exigenţele unei vieţi de societate
exemplare. Diplomatul trebuie să impresioneze pozitiv pe cei din jur, nu prin atitudini
spectaculoase, prin conduită şocantă, extravagantă, ci prin eleganţa manierelor, prin
ţinută sobră şi degajată, prin respect şi verticalitate morală, în orice medii şi
împrejurări. Pentru a-şi îndeplini misiunea, pentru a-şi înfăptui obiectivele şi pentru a
asigura informarea corectă, eficientă şi continuă înscrise în „fişa postului”, diplomatul
trebuie să-şi creeze relaţii multiple în rândul personalităţilor oficiale şi neoficiale din
ţara de reşedinţă, relaţii în care însuşirile amintite îi sunt indispensabile.
Un bun diplomat este acela care posedă capacitatea de a sesiza, culege,
discerne şi transmite informări de valoare guvernului reprezentat. De aceea, el trebuie
să fie un fin observator, să aibă un dezvoltat simţ al situaţiilor, realităţilor sau
tendinţelor, să fie un om al detaliului cotidian, nu doar în sfera vieţii politice, ci şi a
celei economice, ştiinţifice sau culturale, detaliu căruia trebuie să ştie a-i surprinde
semnificaţia. În diplomaţie, această perspicacitate are adesea o însemnătate de prim
ordin, întrucât marile evenimente politice şi diplomatice manifestă de timpuriu
simptome de detaliu, expresie a unor acumulări cantitative mai ample. Toate acestea
sunt subsumate inteligenţei şi abilităţii.
În acelaşi timp însă, diplomatul nu trebuie să devină un prizonier al faptelor
curente. Este necesar ca el să aibă şi viziunea istorică a trecutului, pentru a înţelege
cauzele acţiunilor la care participă şi să desluşească ori să previzioneze, pe temeiul
lor, efectele aceloraşi acţiuni. Marile răspunderi ce-i revin, în calitate de reprezentant
şi apărător al dreptului şi intereselor statului reprezentat, implică, totodată, şi
impunerea unor percepte de conduită dintre cele mai sobre, ilustrată prin disciplină,
conştiinciozitate şi punctualitate, care, asociate tuturor celorlalte virtuţi, asigură
prestigiu şi credibilitate diplomatului autentic. Nu în ultimul rând prudenţa este o
trăsătură obligatorie. A şti ce, cât şi cum să vorbeşti, cum să îşi alegi prietenii, de cine
să te fereşti şi modul cum să o faci fac din diplomaţie o artă.
Profesia implică şi mari sacrificii. Ore de muncă şi studiu continuu,
despărţire pentru perioade lungi de timp de locuri şi oameni dragi, renunţarea la
micile plăceri ale vieţii. Trebuie să aibă disponibilitatea de lucru cu un program
prelungit. El trebuie să aibă şi capacitatea de adaptare la culturi, religii, valori,
obiceiuri şi condiţii de climă diferite. Activitatea diplomatică nu este o vacanţă pe
bani publici ci dimpotrivă, implică sacrificii şi privaţiuni.
39
H. Nicolson, op. cit., p. 122-123.
Formarea profesională

Selecţia, recrutarea şi pregătirea diplomaţilor constituie o preocupare


majoră a fiecărui stat care soluţionează – prin legislaţia internă – criteriile sau normele
de acces în serviciul diplomatic, în funcţie de diverşi factori, cum ar fi: volumul de
relaţii externe, obiectivele sau interesele majore ale ţării pe plan extern, caracterul sau
forma regimului politic din ţară, poziţia sau însemnătatea geostrategică a zonei (şi
ţării), tradiţia şcolii diplomatice etc. Admiterea în Corpul diplomatic sau consular se
face, în cazul României, prin Statutul Corpului Diplomatic şi Consular (legea 269 din
2003).
Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular implică o serie de
condiţii. Agentul diplomatic trebuie să aibă dreptul de a ocupa o funcţie publică legală
şi să se bucure de toate drepturile politice şi civice prevăzute de Constituţie. Agentul
diplomatic nu are dreptul de a fi membru al unui partid politic. Trebuie să fie
absolvent al unei instituţii de învăţământ superior din ţară sau străinătate cu diplomă
de licenţă sau echivalentă recunoscută. Trebuie să aibă o sănătate corespunzătoare
atestată prin certificat medical. Trebuie să fie absolvit Academia Diplomatică sau un
curs de admitere în Corpul diplomatic sau Consular organizat în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe. Nu poate fi admis dacă a fost condamnat pentru săvârşirea unei
infracţiuni penale. Doar în cazuri excepţionale o persoană care a depăşit vârsta legală
de pensionare poate fi menţinută în Corpul Diplomatic şi Consular sau numită într-un
post de referinţă. Ministrul de Externe şi secretarii de stat din cadrul Ministerului sunt
exceptate de unele prevederi (pot fi activişti de partid şi nu trebuie să fi absolvit o
instituţie de profil având calitate eminamente politică).
În practica multor state, inclusiv în România, selecţia personalului diplomatic
s-a realizat şi încă se mai realizează pe două căi sau din două bazine (direcţii):
a)din rândul unor categorii variate de profesionişti, cu instrucţie superioară
ori cu largă notorietate ştiinţifică sau culturală (scriitori, poeţi, artişti etc.) şi,
respectiv,
b) din rândul absolvenţilor unor şcoli sau instituţii de învăţământ
superior cu caracter universitar sau postuniversitar de profil.
Celor două direcţii sau surse de recrutare li se adaugă, în cazul statelor mai
puţin dezvoltate, totalitariste sau cu democraţii fragile şi un al treilea canal (bazin), cel
eminamente politic, în care pregătirea profesională (de specialitate) a diplomatului
este sacrificată pe altarul relaţiilor oculte şi al interesului politic, caz în care misiunile
diplomatice din străinătate pot deveni adevărate „cimitire ale elefanţilor”.
În pregătirea şi perfecţionarea personalului diplomatic, variabile de la stat la
stat, s-au impus – de-a lungul timpului – două sisteme considerate „clasice”: cel
francez, care presupune o etapă preliminară de instruire teoretică multilaterală în
cadrul unor mari universităţi, urmată de o altă etapă, consacrată exclusiv pregătirii
diplomatice în cadrul unor instituţii de învăţământ superior specializat, unde accesul
este asigurat celor care îndeplinesc setul de criterii valorice pretinse.
Al doilea sistem este cel britanic, după care s-a inspirat (firesc) şi cel
american, şi care presupune o selecţie şi mai riguroasă a personalului diplomatic, pe
temeiul unor teste preliminare de capacitate intelectuală şi de aptitudini diplomatice
(IQ), a absolvenţilor de învăţământ superior, urmate de practică externă, alternată cu
cea internă (la Ministerul de Externe) şi de asimilare a limbii ţării în care urmează a-şi
desfăşura activitatea. Atestatul de diplomat al diplomatului de carieră autentic,
dobândit în urma unui examen final, îi asigură apoi, în funcţie şi de prestaţia la locul
(locurile) de muncă, promovarea în clasele diplomatice deja cunoscute.
Promovarea în grad diplomatic se face, în cazul României, tot prin Statutul
Corpului Diplomatic şi Consular din 2003. Gradele diplomatice şi consulare sunt
acordate de ministrul de Externe, cu excepţia celui de ambasador, dar în limita
numărului maxim de funcţii diplomatice sau consulare necesare şi aprobate. Pentru
gradele diplomatice este necesar un stagiu diferenţiat, după cum urmează: 2 ani de la
ataşat diplomatic la secretar III, 3 ani de la secretar III la secretar II, 4 ani de la
secretar II la secretar I, 3 ani de la secretar I la consilier diplomatic. Pentru gradele
consulare e necesar un stagiu de 4 ani de la agent consular la viceconsul, 4 ani de la
viceconsul la consul şi 4 ani de la consul la consul general. Există şi posibilitatea
trecerii de la grad consular la cel diplomatic prin echivalarea gradelor (agent consulat
– ataşat diplomatic; viceconsul – secretar II-III; consul – secretar I; consul general –
consilier diplomatic). Aceste grade sunt titluri onorifice viagere. Există practica prin
care ministrul de Externe, prin derogare, poate promova în grad membri ai Corpului
Diplomatic sau Consular cu ocazia Zilei Diplomaţiei Române (1 septembrie).
Cea mai veche şcoală diplomatică europeană a fost Şcoala Superioară de
Diplomaţie din Madrid creată în 1856. Pe continentul american prima şcoală pentru
formarea diplomaţilor a apărut la 1942 în Republica Dominicană urmată de Institutul
„Rio Branco” din Brazilia la 1945. Abia în 1948 a fost creată „National Foreign
Affairs Training Center” din S.U.A. În România pregătirea personalului diplomatic şi
consular se face prin Academia Diplomatică aflată sub egida Ministerului Afacerilor
Externe. Până în 1990 de pregătirea diplomaţilor se ocupa Academia „Ştefan
Gheroghiu” care era şcoală de cadre pentru Partidul Comunist. Din 2005 Institutul
Diplomatic Român pregăteşte noi diplomaţi ai României.

Cariera diplomatică şi familia.


Ca şi în cazul diplomaţilor, imaginea pe care cei mai mulţi o au despre
soţiile/soţii acestora este greşită. Luxul, extravaganţa, călătoriile exotice şi beneficiile
unor privilegii speciale nu sunt sinonime cu modul de viaţă al familiilor diplomaţilor.
Soţiile/soţii acestora beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii diplomatice dar
restricţiile, obligaţiile şi multe dintre atribuţiile diplomaţilor însoţesc şi membrii
familiei celor plecaţi în misiune. Imaginea soţiei/soţilor sau copiiilor unui diplomat şi
mai ales conduita acestora este dictată de reguli stricte, scrise şi nescrise. Această
imagine se poate răsfrânge asupra diplomatului şi a misiunii sale.
Deoarece durata mandatului unui post diplomatic poate fi lungă (este de
preferat ca pentru ambasadori să fie de patru ani), soţia/soţul şi copiii unui diplomat îl
însoţesc pe acesta în misiune. Calităţile pe care trebuie să le aibă un diplomat este
obligatoriu să le îndeplinească şi soţia/soţul acestuia. Amabilitatea, adaptabilitatea,
confidenţialitatea, conduita publică ireproşabilă, discreţia, demnitatea, moralitatea,
onorabilitatea, politeţea, prudenţa, punctualitatea, sociabilitatea sunt însuşiri de care
aceste persoane trebuie să le aibă. Criterii ale profilului diplomatului precum
cunoaşterea limbilor străine, aplicarea corectă a normelor internaţionale şi locale, a
celor de protocol şi conduită sunt obligatorii şi pentru partenerul de viaţă al
diplomatului. În trecut, corpul diplomatic era eminamente masculin iar soţia
diplomaţilor trebuia să beneficieze de o anumită imagine. Politica şi politeţea erau
asociate. De aceea, soţia diplomatului trebuia să fie cunoscătoarea mai multor limbi
străine, să fie elegantă, o bună gazdă, expertă în artă sau gastronomie. Deoarece până
în secolul XX soţiile diplomaţilor proveneau din înalta societate ele cunoşteau
rafinamentul cu care se înconjurase nobilimea. Era de neconceput ca soţia unui
diplomat să nu cunoască bunele maniere, normele de etichetă şi protocol diplomatice
sau să aibă un limbaj neadecvat. Chiar şi copii erau familiarizaţi cu aceste norme şi în
educaţia lor se punea un mare accent pe aceste norme.
În timpul istoric statutul familiei diplomatului a suferit mutaţii semnificative.
Până în secolul al XVII-lea, odată cu apariţia diplomaţiei permanente, ambasadorilor
li se interzicea să fie însoţiţi de soţiile lor. Acestea erau suspectate că pot divulga
secretele de stat sau chiar că pot fi spioane. În schimb, diplomaţii considerau că
profesia lor implică un risc major şi erau însoţiţi de bucătari personali pentru a nu fi
otrăviţi. În secolul al XVIII-lea situaţia s-a modificat. Eticheta diplomatică era dictată
de Curtea de la Versailles iar regii Franţei au impus noi modele. Ei au fost primii care
au acordat titlul de ambassadrice (ambasadoare) pentru soţia ambasadorului.
Totodată, suveranii francezi au acordat aceelaşi onoruri pentru soţiile diplomaţilor ca
şi pentru aceştia. Era de neconceput ca diplomatul să nu fie însoţit de partenera sa ori
să fie necăsătorit. În secolul al XIX-lea ambasadorilor li s-a permis să plece la post
împreună cu familia şi obligativitatea ca acesta să fie căsătorit a devenit o recomadare.
În schimb au dispărut alte persoane care însoţeau diplomatul cum erau de ex.
bucătarii. În prezent, apartenenţa la o anumită clasă socială nu mai este o condiţie
pentru a intra în diplomaţie. De aceea, viaţa familiei diplomatului trebuie să respecte
toate codurile sociale, beneficiare de privilegii şi nevoite să accepte privaţiuni.
În lipsa unei codificări clare, prezenţa partenerului în viaţa diplomatului este
publică. El trebuie să participe la acţiunile publice sociale, culturale sau protocolare în
care este implicat diplomatul. Cum de cele mai multe ori diplomatul este de sex
masculin, soţia acestuia trebuie să fie o reprezentantă a culturii, tradiţiilor, obiceiurilor
naţionale autentice. De aceea, ea are obligaţia de a se instrui în ceea ce priveşte
adevăratele valori ale culturii naţionale atât a statului acreditant cât şi a celui acreditar.
Fără să fie înscrise în fişa postului, ea reprezintă nu numai partenerul său ci şi ţara
acestuia. Faptul că nu este considerată în mod oficial reprezentanta Ministerului de
Externe sau are mai multă sau mai puţină experienţă în viaţa diplomatică nu îi elimină
obligaţiile. Ea trebuie să fie promotoarea culturii şi valorilor naţionale, să respecte
normele de protocol şi etichetă diplomatice, să aibă o conduită ireproşabilă în
misiunea de reprezentare a diplomatului.
Soţia amabasadorului nu este doar un partener de viaţă ci şi principalul
colaborator neoficial al acestuia. Ea are posibilitatea să îşi facă prietenii printre soţiile
celorlalţi ambasadori, ale oficialităţilor locale şi să promoveze o imagine pozitivă a
ţării ei în aceste medii. Ea participă la evenimente publice şi protocolare, face parte
din asociaţiile şi societăţile doamnelor diplomat, participă la evenimente caritabile sau
la acţiuni de voluntariat. O sarcină specială este pregătirea Zilei naţionale, eveniment
de care se ocupă cu precădere soţiile ambasadorilor. Acest eveniment este o bună
oportunitate petnru a promova valori naţionale, port tradiţional, gastronomie naţională
sau obiceiuri naţionale. Un exemplu poate fi cel propus de Elena Chiriţă. Fiind soţia
ambasadorului României la Caracas mai mulţi ani, a promovat de Ziua naţională
numeroase produse tradiţionale româneşti în capitala Venezuelei. Ea propune ca de la
acest eveniment să nu lipsească sarmalele, mămăliga, fasolea bătută, plăcintele de
dovleac sau cozonacul. „Personal, scrie Elena Chiriţă, am adus în valiză caşcaval de
Brădet, ţuică de mere şi prune din zona Argeş”40.

Uzanţe de protocol diplomatic şi ceremonial

Primirea şi plecarea şefilor misiunii diplomatice.


Între regulile de protocol şi ceremonial care sunt aplicate şi în România,
câteva se impun.
Primirea şefilor de misiune diplomatică se face după următorul protocol:
misiunea este rugată să anunţe Ministerul de Externe data, ora, mijlocul de transport şi
punctul de intrare în ţara acreditară. La sosire, şeful misiunii este întâmpinat de
directorul de Protocol sau un împuternicit al acestuia. După sosire acesta îl vizitează
pe directorul Protocolului din Ministerul de Externe unde se informează asupra
40
Elena Chiriţă, op. cit., p.238.
uzanţelor şi protocolul locale privind scrisorile de acreditare. Apoi este stabilită data şi
ora audienţei la ministru de Externe. Tot directorul Protocolului este cel care în
informează pe şeful de misiune asupra datei şi orei audienţei la şeful statului. El are
obligaţia de a-l însoţi pe ambasador la această audienţă. Aici, şeful misiunii,
respectând ceremonialul înmânează scrisorile de acreditare. Audienţa are loc într-un
salon special, durează de regulă, 15 minute, şi se face în prezenţa ministrului de
Externe. Se obişnuieşte ca, după acest ceremonial, să se ofere un cocktail restrâns la
sediul misiunii.
La prezentarea scrisorilor de acreditare a însărcinaţilor de afaceri, a
funcţionarilor diplomatici sau a soţiilor personalului misiunii, ceremonialul este mai
simplu şi este organizat de Minister. Ataşaţii militari, comerciali, culturali, etc.
obişnuiesc să facă o vizită la ministerul de resort.
În condiţiile în care şeful misiunii părăseşte temporar ţara în care este
acreditat, trebuie să anunţe Direcţia de Protocol din Minister şi să numească un
înlocţiitor pe perioada absenţei. La plecarea definitivă şeful misiunii depune
scrisoarea de rechemare la şeful statului sau la ministrul de Externe. Plecarea trebuie
notificată cu data şi ora părăsirii ţării iar ministrul sau directorul de Protocol numeşte
un împuternicit pentru a-l conduce la punctul de plecare. În România, se obişnuieşte
ca Ministerul să organizeze un dineu în onoarea şefului de misiune rechemat şi
conferirea, dacă este cazul, a unei medalii pentru merite deosebite în strângerea şi
dezvoltarea relaţiilor bilaterale dintre cele două state.

Vizitele oficiale în străinătate.


Vizitele cu caracter oficial al şefilor de stat şi guvern, miniştrilor sau
preşedinţilor forurilor parlamentare se face în baza unei invitaţii transmisă prin
intermediul misiunii diplomatice. De asemenea, detaliile privind datele vizitei se fac
tot prin intermediul misiunilor unde se stabileşte programul, componenţa delegaţiei,
C.V.-ul oaspeţilor, limba de discuţie, alte detalii (mass media, personal însoţitor şi de
pază, partitura imnului naţional, preferinţe alimentare etc.). Acest program este broşat
şi mai conţine în liste anexate, nr. de telefon, locul de cazare, maşinile cu care sunt
transportaţi, date meteo. Înaintea vizitei o echipă de la Departamentul de Protocol şi
una de Protecţie şi Pază, întreprind o vizită pentru a se interesa de toate detaliile: date
despre ceremonial, despre vizitele la sediile instituţiilor sau la obiective economice,
măsuri de protecţie şi pază, culturale, turistice, date despre cazarea oaspeţilor, despre
convorbirile ce vor avea loc, decoraţii, bune practici, uzanţe protocolare, prognoza
meteo.
Vizitele la cel mai înalt nivel sunt categorisite în practica diplomatică astfel:
- vizită de stat;
- vizită oficială;
- vizită de lucru;
- vizită privată.
Vizita de stat se organizează cu cel mai înalt grad al ceremonialului. Aceasta
se face o singură dată pe durata mandatului şi se programează cu un an înainte.
Invitaţia se face de către un omolog; de regulă şeful statului mai în vârstă îl învită pe
cel mai tânăr. Oaspetele este aşteptat de omologul său, cu garda de onoare. Vizita
durează minim două zile şi are incluse în program: dineu oficial, discursuri şi
întrevederi cu principalii oficiali (prim miniştrii, miniştrii de Externe, preşedinţii
parlamentelor), depuneri de coroane de flori la un monument reprezentativ, vizitarea
unor obiective economice sau de interes turistic, un spectacol de gală, întâlniri la
ambasada ţarii oaspetelui (în cazul României se pot organiza întâlniri cu românii din
diaspora, stabiliţi în ţara vizitată de înaltul oaspete). Pe întreaga durată a vizitei
oaspetele este însoţit de un ministru sau de o echipă de onoare, care cuprinde două-trei
personalităţi ale ţării gazdă şi de o escortă de pază. Dacă oaspetele vine cu soţia,
acesteia i se pregăteşte un program special. Atât pentru şefii de stat cât şi preşedintele
forului legislativ, ceremonialul este asemănător.
Vizita oficială este mai scurtă şi se organizează cu un protocol simplificat,
oaspetele putând fi aşteptat de omologul său la sediul instituţiei. Şi numărul
participanţilor este mai mic. Programul cuprinde dejun oficial, întâlniri cu diferite
personalităţi sau cu reprezentanţi ai mediului de afaceri, vizite la obiective de interes.
Decoraţii poate acorda numai şeful de stat, dar ceremonia poate fi înlocuită cu oferirea
de cadouri în celelalte cazuri. În unele state, unde nu se obişnuieşte organizarea de
vizite de stat, vizita oficială este acţiunea la cel mai înalt nivel. Pentru şeful
guvernului sau miniştrii acesta este cel mai înalt nivel de vizită. Şi numărul
persoanelor de care este însoţit acesta este diminuat faţă de cel al şefilor de stat sau de
parlamente. Doar în cazul miniştrilor Apărării este prevăzută ceremonia militară cu
gardă de onoare.
Vizita de lucru are ceremonialul şi mai limitat, fără primirea oficială din
partea omologului, care trimite un reprezentant. În program predomină convorbirile
dar se poate organiza un dineu de lucru sau un dejun. Durata acestei acţiune este
scurtă şi nu prevede vizite la diverse obiective decât dacă acest lucru este specificat în
interesul acţiunii. Ceremonialul este stabilit cu ajutorul misiunii diplomatice. Acestea
sunt obligate să ofere informaţiile necesare şi în cazul vizitelor de lucru al unor
reprezentanţi ai administraţiei locale sau ai companiilor private.
Vizita privată este considerată un gest de curtoazie şi are legătură cu
raporturile personale dintre oaspete şi gazdă şi depinde de la ţară la ţară. Dacă pentru
şeful statului se poate organiza un ceremonial minim, pentru miniştrii sau preşedinţii
de parlament acesta lipseşte în acest caz.

Alte reglementări de Protocol şi Procedură

Succesiunea priorităţilor (ordinea de precădere) se face în funcţie de


superioritatea poziţiei pe care o au şefii misiunilor diplomatice sau data la care un
diplomat a preluat postul. Astfel, prioritatea şefului de misiune ţine cont de categoria
acestuia:
- ambasador, înalt comisar, nunţiu papal;
- trimis extraordinar, ministru plenipotenţiar sau internunţiu papal;
- însărcinat cu afaceri.
În multe state prioritatea o are nunţiul papal, iar dacă doi diplomaţi sunt pe
picior de egalitate (de ex. şi-au depus scrisorile de acreditare la aceeaşi oră),
prioritatea se face în ordinea alfabetică a ţărilor lor. Diplomaţii trebuie să ţină cont de
aceste priorităţi la întruniri publice. Ordinea de precădere se reglementează legal sau
prin regulamente interne şi se aplică şi pentru distribuirea locurilor de onoare, pentru
stabilirea ordinii celor care rostesc discursuri, la intrarea într-o clădire, în ascensor sau
în maşină.
În cazul întrunirii de la sediul unei misiuni diplomatice prioritatea individuală
a membrilor personalului este: şeful misiunii, ministru plenipotenţiar, ministru-
consilier, consilier, prim secretar de misiune, al doilea secretar, personal tehnic,
administrativ, de serviciu etc. Între diplomaţii cu funcţii oficiale, prioritatea
individuală ţine cont de funcţii şi de ranguri, după cum urmează: nunţiu apostolic,
ambasador, înalt comisar, internunţiu, trimis extraordinar, însărcinat cu afaceri en titre,
însărcinat cu afaceri ad-interim, ministru plenipotenţiar, ministru-consilier, consilier,
prim secretar ş.a.m.d. În cazul întrunirilor cu oficiali naţionali, diplomaţii de rangul I
sunt amplasaţi după membri guvernului şi după preşedinţii legislativelor.
În cazul personalului diplomatic, ordinea de prioritate este trecută în lista
diplomatică. Ea este un registru care cuprinde numele şi titulatura şefilor de misiuni
diplomatice acreditaţi pe lângă un stat, alături de numele şi rangurile diplomatice a
personalului misiunii. În listă sunt menţionate adresa misiunii, reşedinţa diplomaţilor,
dacă sunt însoţiţi de soţiile acestora sau alţi membri ai familiei lor. Lista este revăzută
în intervale de timp care depind de frecvenţa schimbărilor de personal. Statele sunt
trecute în ordine alfabetică, în limba franceză, în limba statului acreditar. Lista
diplomatică este întocmită de şeful Departamentului de Protocol din cadrul
Ministerului de Externe, împreună cu şefii misiunilor şi este publică41.
Diplomaţii menţin legătura şi comunică cu autorităţile ţării acreditare prin
întrevederi personale (de ex. între un ambasador şi un ministru de Externe acestea se
realizează pe baza unui telefon prealabil) sau prin corespondenţă scrisă (notă oficială,
notă verbală, scrisoare oficială).
Persoanele rezidente, cetăţeni ai statului gazdă se pot adresa diplomaţilor şi
şefilor de misiune solicitând o întrevedere. Există multe cazuri când o misiune
diplomatică este asaltată în urma unor demonstraţii care pot degenera. Şeful misiunii
sau diplomatul poate să răspundă prin: închiderea uşilor şi solicitarea unităţii de
protecţie diplomatică, prin acceptarea unei petiţii sau prin întrevederea cu un solicitant
sau cu liderul unui grup de protest.
Şefii misiunilor diplomatice au dreptul de a arbora drapelul naţional pe sediile
misiunilor sau pe maşina de serviciu, dar această prerogativă este uzitată doar la
evenimente festive sau oficiale. În caz de doliu, drapelele se arborează în bernă, în
ziua funeraliilor pentru preşedinţi sau între data decesului şi funeralii în cazul
suveranilor. Drapelele sunt coborâte pe timpul nopţii. În cazul unei vizite de stat se
arborează ambele drapele, atât a statului acreditant cât şi a celui acreditar, cel al
statului vizitator fiind aşezat în dreapta. Situaţia este similară şi în cazul consulilor. În
cazul în care sunt arborate mai multe drapele (de ex. ale statelor Uniunii Europene),
drapelul naţional este arborat vizibil, în loc de onoare, celelalte fiind aranjate în jur
sau de la stânga la dreapta, în ordinea alfabetică a statelor.
41
R.G. Feltham, Ghid de diplomaţie, Iaşi, Institutul European, 2005, p.53.
Normele care reglementează ţinuta diplomaţilor sunt foarte diverse şi variază,
în funcţie de tradiţii, cultura său climă, de la o ţară la alta. Există câteva norme
generale de care toţi diplomaţii trebuie să ţină cont. Costumul de zi este purtat la
ceremoniile publice fiind compusă din frac negru, vestă neagră şi joben pentru cele
solemne şi frac negru sau sacou, vestă gri şi cămaşă albă pentru alte festivităţi. Ţinuta
ceremonială de seară se poartă la dineuri, baluri sau recepţii şi e compusă din frac
negru, vestă albă, cămaşă albă scrobită şi papion. Smochingul se poartă la ocazii
neoficiale, având revere de mătase, cămaşă albă, papion. În ţările cu climă tropicală se
poartă smoching alb.
Soţiile diplomaţilor trebuie să fie doar „adecvate”, cu ţinuta mai puţin
monotonă, putând fi în diverse culori şi cu pălării înalte. În unele cazuri se poate opta
pentru portul naţional, el fiind potrivit pentru toate ocaziile diplomatice.
Ceremoniile de stat sunt organizate de directorul departamentului de protocol
şi sunt: inaugurările, aniversările şi zilele naţionale, funeraliile. Doliul oficial este
declarat în cazul decesului şefului statului, primului ministru sau în cazul unor
catastrofe naţionale. Dacă doliul este în ţara acreditantă şeful misiunii diplomatice
arborează drapelul în bernă, deschide un registru de condoleanţe la sediul misiunii şi
se abţine de la participarea la evenimente mondene. Dacă doliul este în ţara acreditară
decanul corpului diplomatic trimite instrucţiuni şefilor misiunilor să arboreze drapelul
în bernă, să anuleze întrunirile oficiale, să trimită scrisori de condoleanţe Ministerului
de Externe. La moartea unui coleg diplomat nu se va arbora drapelul dar membrii
misiunilor îşi exprimă condoleanţele şi pot participa la funeralii.

Comunicarea
Formalismul diplomatic impune adresarea către reprezentanţii diplomatici cu
folosirea titlului (domnul, doamna Ambasador, domnul preşedinte, domnul prim
ministru, Sire pentru regii sau Majestatea Sa pentru regină) urmat de numele de
familie (în S.U.A. se obişnuieşte folosirea prenumelui). Acest titlu se păstrează şi
după încheierea misiunii. Formula de adresare către un ambasador este Excelenţă iar
pentru ceilalţi diplomaţi Domnul/Doamna.
Salutul este o manifestare de curtoazie, o expresie a stimei sau o simplă
obligaţie formală. Intrarea într-un grup impune o ordine care ţine cont de reguli, în
funcţie de persoana căreia i se cuvine mai multă deferenţă. Strângerea de mână este un
gest care poate urma salutul. Sărutatul mâinii ţine cont de diverse culturi. Iniţiativa
schimbului de cărţi de vizită aparţine persoanei mai importante.
Corespondenţa diplomatică reprezintă o formă oficială de comunicare, în scris,
ţine cont de alte rigori. Câteva sintagme pot exemplifica aceste rigori: de ex. prin
expresia nu putem rămâne indiferenţi, se va înţelege vom interveni sigur; prin
expresia vom reconsidera cu atenţie poziţia noastră se va citi suntem pe cale de a
adopta o poziţie ostilă; sau formula avem rezerve, înseamnă nu vom permite. Notele
diplomatice sunt de mai multe feluri: nota verbală, nota semnată, nota personală, nota
colectivă, nota circulară, aide-mémoire, memorandum, ultimatum42.

Evenimentele sociale

42
Ioana Vârsta, Protocol şi etichetă diplomatice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp.47-82.
Menirea lor este de a lărgi cercul de cunoştinţe între oficialităţile statului
acreditar şi de a păstra relaţiile bune cu membrii corpului diplomatic. Reprezintă,
totodată, un mod informal de a schimba informaţii. Mai au rolul de a detensiona unele
situaţii sau pe parcursul unor negocieri dificile. Evenimentele sociale pot fi formale
sau informale, oficiale sau private, cu invitaţi din statul gazdă sau/şi cu membrii
corpului diplomatic.
Între aceste se numără:
- Recepţia: se organizează de către misiunile diplomatice sau de către
autorităţile locale (de ex. Ministere) cu ocazia unor sărbători naţionale, a vizitelor
oficiale sau alte evenimente fiind o formă de contact între membrii corpului
diplomatic şi/sau autorităţile statului gazdă. Au loc seara, după ora 18 00 şi durează
până la plecarea ultimului invitat, mizându-se că aceştia nu vor întârzia mai mult de
două ore. Numărul de participanţi este nelimitat dar ţine cont de spaţiul de primire şi
de amploarea pe care gazda doreşte să o dea evenimentului.
- Cocktailul: este o manifestare de protocol asemănătoare recepţiilor,
unde formalismul este mai redus, putând avea loc la diferite ore, în a doua jumătate a
zilei, cu aceeaşi durată şi acelaşi număr de invitaţi.
- Vin d’honneur: este o întrunire similară cocktailului din punctul de
vedere al protocolului, mai restrânsă ca produse oferite. Clasic se oferă un pahar de
vin în onoarea unei personalităţi, are loc, la prânz şi nu durează mai mult de o oră.
- Dejunul reprezintă o altă formă de reuniune protocolară oficială
referindu-se la o invitaţie la masa de prânz. Invitaţia la dejun este rezultatul unei
consideraţii deosebite arătată de gazdă oaspetelui ei, se organizează între 1230 şi 1330.
- Dineul este similar dar reprezintă o reuniune mai solemnă, fiind
organizat seara de la ora 2000 şi poate dura până la trei ore.
- Micul dejun de lucru se organizează dimineaţa, cu puţini participanţi,
pentru ca toţi invitaţii să îşi poată spune cuvântul, şi se foloseşte pentru primirea unor
delegaţii străine.
În categoria evenimentelor sociale mai pot intra: invitaţia la un ceai sau o
cafea, întâlnirile informale în aer liber, petrecerile barbecue, bufeturile sau picnicurile.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi


imperativele sale geostrategice, Bucureşti, 2000.
2. J. B. Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours, tom VIII, ed. a II-a, Nouvelle
Clio, Paris, 1967;
3. T.A. Bailey, A Diplomatic History of the American People, New York, 1944;
4. Ch. Rousseau, Droit international public, 4-e ed, Paris, 1968;
5. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic, vol. I-II, Bucureşti, 1984;
6. Idem, Dreptul consular, Bucureşti, 1978;
7. Marie Dronsart, Le Prince Bismarck, sa vie et son oeuvre, Paris, 1890;
8. Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de drept internaţional public,
Bucureşti, 1997
9. xxx Istoria diplomaţiei, vol.I-III, trad. din lb.rusă, ediţia a II-a, Bucureşti,
1962;
10. Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press,
1968;
11. G. Fotino (ed.), Reprezentantele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti,
1978;
12. G.H. Fetham, Ghid de diplomaţie, Iaşi, Institutul European, 2005.
13. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998;
14. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ed. a II-a, Bucureşti, 1975;
15. Silviu Miloiu, O istorie a ţărilor nordice şi baltice II. De la Războiul rece la
integrarea europeană, Târgovişte, 2010.
16. Jules Cambon, Le Diplomate, Paris, 1926;
17. Sir Ernest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, 1957;
18. Harold Nicolson, Diplomacy, London, 1950;
19. Idem, Arta diplomatică (trad. în lb. rom.), Bucureşti, 1967;
20. Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică, Bucureşti,
1996;
21. Emile Bourgeois, Manuel historique de politique étrangère, tom II, Paris,
1913;
22. Gh. Cliveti, Concertul european, Bucureşti, 2006;
23. Mircea Maliţa (sub redacţia), Diplomaţi iluştri, vol. I-V, Bucureşti, 1976-
1981;
24. Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995;
25. Ioana Vârsta, Protocol şi etichetă diplomatice, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2011.
26. Constantin Vlad, Relaţiile internaţionale în istoria modernă, Bucureşti,
2001;

ANEXA II

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DIPLOMATICE


ÎNCHEIATĂ LA VIENA LA 18 APRILIE 196I

Statele părţi la prezenta Convenţie,


Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc
statutul agenţilor diplomatici,
Conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite
privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi
dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni,
Convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi
imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări,
indiferent de diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale,
Convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje
unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca
organe de reprezentare a statelor,
Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a
guverna 'materiile care n-au fost reglementate în mod expres de dispoziţiile prezentei
Convenţii,
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
În sensul prezentei Convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se
precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege: persoana însărcinată de
statul acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege: şeful misiunii şi
membrii personalului misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege: membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai
personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege: membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege: şeful misiunii sau un
membru al personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se
înţelege: membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-
administrativ al misiunii;
Convenţia a fost ratificată de Republica Socialistă România prin Decretul
566 din 4 iulie 1968 („Buletinul Oficial” al Republicii Socialiste România, partea I,
nr. 89). Art. 2 al Decretului prevede: „La depunerea instrumentului de ratificare a con-
venţiei menţionate la art. 1, se va face o declaraţie cu următorul conţinut: „Prevederile
articolelor 48 şi 50 din Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la
Viena, la 18 aprilie 1961, nu sunt în concordanţă cu principiul potrivit căruia toate
statele au dreptul de a deveni parte la tratativele multilaterale care reglementează
probleme de interes general”.
Potrivit articolului 51, paragraful 2, Convenţia a intrat în vigoare pentru
România în cea de-a 30-a zi de la depunerea instrumentului de ratificare, adică la 15
decembrie 1968.
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege: membrii
personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege: persoanele folosite în
serviciul casnic al unui membru al misiunii care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege: clădirile sau părţile din
clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite în scopurile
misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune.
Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diploma-
tice permanente se fac prin consimţământ mutual.
Articolul 3
1) Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor
săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia eveni-
mentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului
statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale şi
ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.
2) Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca
interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
Articolul 4
1) Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează
să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2) Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele
refuzului agrementului.
Articolul 5
1) Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acre-
ditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al
personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre
statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2) Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai
multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu
afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu îşi are reşedinţa sa
permanentă.
3) Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii
pot reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.
Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune
într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la
alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte pe ataşaţii militari,
navali sau ai aerului, statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse mai
înainte spre aprobare.
Articolul 8
1) Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu,
naţionalitatea statului acreditant.
2) Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetă-
ţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l
retragă.
3) Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept in ce priveşte cetăţenii
unui al treilea stat, care nu sunt şi cetăţeni ai statului acreditant.
Articolul 9
1) Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să
informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al
misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu
este acceptabil. în acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va
pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată
non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar.
2) Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen
rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol,
statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al
misiunii.
Articolul 10
1) Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau ori-
cărui alt minister asupra căruia se va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau
încetarea funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui
membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a
fi membru al familiei unui membru al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi
în serviciul persoanelor menţionate la aliniatul a) de mai sus şi, dacă este cazul, faptul
că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acre-
ditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari
având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2) Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de
asemenea obiectul unei notificări prealabile.
Articolul 11
1) În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar
poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca
rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi
nevoile misiunii în cauză.
2) Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără
discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.
Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil
consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte
localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.
Articolul 13
1) Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de
îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea
şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministerului Afacerilor
Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit,
conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod
uniform.
2) Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor
scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.
Articolul 14
1) Şefii de misiune se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a
celorlalţi şefi de misiune ou rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii
de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele
afacerilor externe.
2) în fără de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii de
misiune în raport cu clasa lor.
Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.
Articolul 16
1) Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care
şi-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2) Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune,
care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3) Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi
acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului
Scaun.
Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este
notificată, de către şeful misiunii, Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit.
Articolul 18
În fiecare stat, procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiune
trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă.
Articolul 19
1) Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este
împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu
titlu provizoriu ca şef al misiunii. Numele însărcinatului cu afaceri ad-in-terim va fi
notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă
acest lucru, de către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricare alt
minister asupra căruia se va fi convenit.
2) în cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii
nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic
poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant
pentru a gira afacerile administrative curente ale misiunii.
Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului
acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele
de transport ale acestuia.
Articolul 21
1) Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul
său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant, a localurilor necesare misiunii
sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localuri în alt fel.
2) Ele trebuie, de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în
obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.
Articolul 22
1) Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului
acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2) Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite
pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii
misiunii sau diminuarea demnităţii acesteia.
3) Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc
acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei
percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.
Articolul 23
1) Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe
naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau
locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru
servicii particulare prestate.
2) Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor
impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei
care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar
afla
Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 26
Statul rezervă legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care
accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul
acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său tuturor
membrilor misiunii.
Articolul 27
1) Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în
orice scopuri oficiale. Pentru a comunica ou Guvernul, precum şi cu celelalte misiuni
şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi
toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în
cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie
decât cu asentimentul statului acreditar.
2) Corespondenţa oficială a misiunii este inviolabilă. Prin expresia
„corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la
funcţiile sale.
3) Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă nici reţinută.
4) Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne
exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice
sau obiecte de uz oficial.
5) Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document
oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza
diplomatică, este ocrotit, în exercitarea funcţiilor sale, de statul acreditar. El se bucură
de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau
de detenţiune.
1) Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad hoc. în
acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea
aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de
îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă.
6) Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave
comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant
trebuie să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul coletelor ce
constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate
trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie, în mod direct şi liber, valiza
diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.
Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt
scutite de orice impozite şi taxe.
Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei
forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine
şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii sale.
Articolul 30
Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviola-
bilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
1) Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva 3 al art. 31,
bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.
Articolul 31
1) Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului
acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului
acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează
ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlul particular, şi nu
în numele statului acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar
fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale
oficiale.
2) Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3) Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de executare,
în afară de cazurile prevăzute la alin. a), b) şi c) ale § 1 din prezentul articol şi numai
dacă executarea poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale
sau a locuinţei sale.
4) Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu
poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.
Articolul 32
1) Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor
diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37.
2) Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3) Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate
de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de
jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.
4) Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau admi-
nistrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile
de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare deosebită.
Articolul 33
1) Sub rezerva dispoziţiilor § 3 al prezentului articol, agentul diplomatic
este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu
privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.
2) Scutirea prevăzută la § 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor de
serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa
lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.
3) Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se
aplică scutirea prevăzută la § 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe
care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care
angajează.
4) Scutirea prevăzută la § 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude partici-
parea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care
este admisă de acest stat.
5) Dispoziţiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau
multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior şi nu
împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri.
Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe personale sau reale,
naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal
încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul
statului acreditant, în scopurile misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva
dispoziţiilor § 4 din art. 39;
d) impozitelor şi taxelor asupra veniturilor particulare care îşi au sursa în
statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor făcute în
întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii concrete
prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte
bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor art. 23.
Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie
personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare, ca
rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.
Articolul 36
1) Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul
acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor
drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile
aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
a) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al mem-
brilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate
instalării sale.
2) Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de
cazul când există motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu
beneficiază de scutirile menţionate la § 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror
import sau export este interzis de legislaţia sau supus regulamentelor de carantină ale
statului acreditar. într-un asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în
prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.
Articolul 37
1) Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa
beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-36, afară de cazul când
aceştia sunt cetăţeni ai statului acreditar.
2) Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi
membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective beneficiază, dacă
nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest
stat, de privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie
civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al art. 31 nu se
aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea
de privilegiile menţionate la paragraful 1 al art. 36 în ceea ce priveşte obiectele
importate cu ocazia primei lor instalări.
3) Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau care nu îşi au reşedinţa permanentă aici, beneficiază de imunitate
pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe
salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la art.
33.
4) Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii care nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau rai îşi au acolo reşedinţa permanentă sunt scutiţi de
impozite şi de taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. în toate
celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă
de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra
acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.
Articolul 38
1) Exceptând cazul când statul acreditar a acordat privilegiile şi imunităţi
suplimentare, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau care îşi
are reşedinţa permanentă în acest stat nu beneficiază de imunitatea de jurisdicţie şi de
inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2) Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau care îşi au reşedinţa permanentă.
în acest stat nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acest stat
li le recunoaşte. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor
persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor
misiunii.

Articolul 39
1) Orice persoană având drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele
de îndată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul
său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată
Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi
convenit.
2) Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi
iau sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care
această persoană părăseşte ţara sau la expirarea unui termen raţional care îi va fi fost
acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict
armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de către
această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
1) În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale con-
tinuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la
expirarea unui termen potrivit care să le permită să părăsească teritoriul statului
acreditar.
3) În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al sta-
tului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acest stat, sau al unui membru al
familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea
bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care vor fi fost achiziţionate în
această ţară şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului său.
Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în
statul acreditar se datora exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de
membru al misiunii sau de membru al familiei unui membru al misiunii.
Articolul 40
1) Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe
teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în oare
această viză este cerută, pentru a merge să-si asume funcţiile sau să-si ia în primire
postul, sau pentru a se întoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi
toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea, în acelaşi
fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de
privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau călătoresc separat pentru a-l întâlni sau
pentru a se întoarce în ţara lor.
2) În condiţii similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al
prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a
membrilor personalului administrativ şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a
membrilor familiilor lor.
3) Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în
tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul
acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat viză de paşaport, dacă
o asemenea viză se cere, şi valizelor diplomatice în tranzit, aceeaşi inviolabilitate şi
aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.
4) Obligaţiile statelor terţe prevăzute la § 1, 2 şi 3 ale prezentului articol
se aplică de asemenea persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi comunicărilor
oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este
datorată forţei majore.
Articolul 41
1) Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regula-
mentele statului acreditar. Ele au de asemenea datoria de a nu se amesteca în treburile
interne ale acestui stat.
2) Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate
misiunii statului acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al
statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se
va fi convenit.
3) Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu
funcţiile misiunii, aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie, în alte reguli ale
dreptului internaţional sau în acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi
statul acreditar.

Articolul 42
Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profe-
sională sau comercială în vederea unui câştig personal.
Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agen-
tului diplomatic au luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate
cu § 2 al art. 9, acest stat refuză să recunoască agentul diplomatic ca membra al
misiunii.
Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri
care să permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât
cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent de
naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El
trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport
necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.
Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este
rechemată definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte
şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile
care se găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţe-
nilor săi unul stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.
Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditar şi la cererea unui stat terţ
neprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a
intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.
Articolul 47
1) Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face
discriminare între state.
2) Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile
prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale
din statul acreditant;
b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe
cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei
Convenţii.
Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Orga-
nizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat
parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum
urmează: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al
Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la
New York.
Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse
la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine
uneia din cele patru categorii menţionate la art. 48. Instrumentele de aderare vor fi
depuse la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 51
1) Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depu-
nerii la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi
doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2) Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la
aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de
aderare, Convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest
stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.
Articolul 52
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor sta-
telor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la art. 48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de
ratificare sau de aderare, în conformitate cu art. 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu
art. 51.
Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii, ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez
şi rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, care va transmite o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia
din cele patru categorii menţionate la art. 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de
guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.

A N E X A III

CONVENŢIA DE LA VIENA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE CONSULARE


(24 aprilie 1963)

Statele părţi la prezenta Convenţie,


Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relaţii
consulare.
Conştiente de scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite privind egali-
tatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea
relaţiilor amicale între naţiuni,
Ţinând seama de faptul că Conferinţa Naţiunilor Unite asupra relaţiilor şi
imunităţilor diplomatice a adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961,
Convinse că o convenţie internaţională asupra relaţiilor, privilegiilor şi imu-
nităţilor consulare va contribui, de asemenea, la favorizarea relaţiilor de prietenie între
ţări, indiferent de diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale,
Convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi nu este de a avantaja pe
indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor lor de către posturile
consulare în numele statelor lor respective,
Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să regle-
menteze problemele care n-au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei
Convenţii,
Au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
Definiţii
1) în prezenta Convenţie, expresiile următoare se înţeleg aşa cum se preci-
zează mai jos:
o) prin expresia „post consular” se înţelege: orice consulat general, consulat,
viceconsulat sau agenţie consulară:
b) prin expresia „circumscripţie consulară” se înţelege: teritoriul atribuit unui
post consular pentru exercitarea funcţiilor consulare;
c) prin expresia „şef de post consular” se înţelege: persoana însărcinată să
acţioneze în această calitate;
d) prin expresia „funcţionar consular” se înţelege: orice persoană, inclusiv
şeful de post consular, însărcinat în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare;
e) prin expresia „angajat consular” se înţelege: orice persoană angajată în
serviciile administrative sau tehnice ale unui post consular;
f) prin expresia „membru al personalului de serviciu” se înţelege: orice
persoană afectată serviciului casnic al unui post consular;
g) prin expresia „membrii postului consular” se înţelege: funcţionarii consu-
lari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu;
h) prin expresia „membrii personalului consular” se înţelege: funcţionarii
consulari, cu excepţia şefului postului consular, angajaţii consulari şi membrii
personalului de serviciu;
i) prin expresia „membru al personalului particular” se înţelege: o persoană
folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular;
j) prin expresia „localuri consulare” se înţelege: clădirile sau părţile de clădiri
şi terenul aferent care, indiferent în a cui proprietate se află, sunt folosite exclusiv
pentru postul consular;
k) expresia „arhive consulare” cuprinde toate hârtiile, documentele, cores-
pondenţa, cărţile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular,
precum şi materialul de cifru, fişierele şi mobilierul destinate să le protejeze şi să le
păstreze.
2) Există două categorii de funcţionari consulari: funcţionari consulari de
carieră şi funcţionari consulari onorifici. Dispoziţiile capitolului II al prezentei
Convenţii se aplică posturilor consulare conduse de funcţionari consulari de carieră;
dispoziţiile capitolului III se aplică posturilor consulare conduse de funcţionari
consulari onorifici.
3) Situaţia specială a membrilor consulatului care sunt cetăţeni sau
rezidenţi permanenţi ai statului de reşedinţă este reglementată de art. 71 al prezentei
Convenţii.

Capitolul I

RELAŢIILE CONSULARE ÎN GENERAL

S e c ţ i u n e a I. STABILIREA ŞI CONDUCEREA RELAŢIILOR


CONSULARE
Articolul 2
Stabilirea relaţiilor consulare
1) Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin consimţământ
reciproc.
2) Consimţământul dat pentru stabilirea de relaţii diplomatice între două
state implică, dacă nu există o indicaţie contrară, consimţământul pentru stabilirea de
relaţii consulare.
3) Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea
relaţiilor consulare.
Articolul 3
Exercitarea funcţiilor consulare
Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exer-
citate, de asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei
Convenţii.
Articolul 4
Stabilirea unui post consular
1) Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă
decât cu consimţământul acestui stat.
2) Sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de către
statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.
3) Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului
consular, rangului sau circumscripţiei sale consulare decât cu consimţământul statului
de reşedinţă.
4) Consimţământul statului de reşedinţă se cere de asemenea dacă un
consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie
consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuşi.
5) Consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă se cere de
asemenea pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în
afara sediului acestuia.

Articolul 5
Funcţii consulare
Funcţiile consulare constau în:
a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetă-
ţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional;
b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod
relaţii amicale între ele în cadrul dispoziţiilor prezentei Convenţii;
c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia
vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face
rapoarte în această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii
persoanelor interesate;
d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimi-
ţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să
meargă în statul trimiţător;
e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai
statului trimiţător;
f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita
funcţii similare, ca şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi
regulamentele statului de reşedinţă nu se opun la aceasta;
g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau
juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile
şi regulamentele statului de reşedinţă;
h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă,
interesele minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când
este cerută instituirea unei tutele sau curatele faţă de ei;
i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare în statul de reşedinţă, a
reprezenta pe cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul asigurării
reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de
reşedinţă pentru a cere, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de
reşedinţă, adoptarea de măsuri provizorii în vederea apărării drepturilor şi intereselor
acestor cetăţeni atunci când, datorită absenţei lor sau din orice altă cauză, ei nu-şi pot
apăra în timp util drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea
acorduri, în orice mod compatibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă;
k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regu-
lamentele statului trimiţător asupra vaselor maritime şi a navelor fluviale având
naţionalitatea statului trimiţător şi asupra avioanelor înmatriculate în acest stat, ca şi
asupra echipajelor lor;
l) a acorda asistenţă navelor şi avioanelor menţionate în aliniatul k) din
prezentul articol, precum şi echipajelor lor, a primit declaraţiile asupra curselor
acestor nave, a examina şi a viza documentele de bord şi, fără a prejudicia
prerogativele autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele
survenite în cursul călătoriei şi a reglementa, în măsura în care legile şi regulamentele
statului trimiţător autorizează aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan,
ofiţeri şi marinari;
m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către statul
trimiţător. care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la
care statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate în acordurile
internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
Articolul 6
Exercitarea funcţiilor consulare în afara circumscripţiei consulare
În împrejurări speciale, un funcţionar consular poate, cu consimţământul sta-
tului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în exteriorul circumscripţiei sale consulare.

Articolul 7
Exercitarea funcţiilor consulare într-un stat terţ
Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi afară de
cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, sa însărcineze un post
consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii consulare într-un alt
stat.
Articolul 8
Exercitarea de funcţii consulare în numele unui stat terţ
După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi afară de cazul
când acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate exercita funcţii
consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terţ.
Articolul 9
Clasele şefilor de post consular
1) Şefii de post consular se împart în patru clase, şi anume:
a) consuli generali:
b) consuli;
c) viceconsuli;
d) agenţi consulari.
2) Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia
din Părţile Contractante de a fixa denumirea funcţionarilor consulari care nu sunt şefi
de post consular.
Articolul 10
Numirea şi admiterea şefilor de post consular
1) Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru
exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă.
2) Sub rezerva dispoziţiilor prezentei Convenţii, modalităţile de numire şi de
admitere a şefului de post consular sunt fixate respectiv prin legile, regulamentele şi
uzanţele statului trimiţător şi ale statului de reşedinţă.
Articolul 11
Patenta consulară sau notificarea numirii
1) Şeful de post consular primeşte de la statul trimiţător un document, sub
formă de patentă sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea
sa şi indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa sa,
circumscripţia consulară şi sediul postului consular.
2) Statul trimiţător transmite patenta sau actul similar, pe cale diplomatică
sau pe orice altă cale potrivită, guvernului statului pe teritoriul căruia şeful de post
consular trebuie să-şi exercite funcţiile.
3) Dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui
patenta sau actul similar printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în
paragraful 1 din prezentul articol.
Articolul 12
Exequatur-ul
1) Şeful de post consular este admis să-şi exercite funcţiile printr-o autori-
zaţie a statului de reşedinţă denumită „exequatur”, oricare ar fi forma acestei
autorizaţii.
2) Statul care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să
comunice statului trimiţător motivele refuzului său.
3) Sub rezerva prevederilor art. 13 şi 15, şeful de post consular nu poate
intra în funcţiune înainte de a fii primit exequatur-ul.
Articolul 13
Admiterea provizorie a şefilor de post consular
în timpul cât aşteaptă eliberarea exequatur-ului, şeful de post consular poate
fi admis în mod provizoriu să exercite funcţiile sale. în acest caz, dispoziţiile prezentei
Convenţii sunt aplicabile.
Articolul 14
Notificarea către autorităţile circumscripţiei consulare
De îndată ce şeful de post consular a fost admis, chiar cu titlu provizoriu, să-
şi exercite funcţiile, statul de reşedinţă este obligat să informeze imediat autorităţile
competente ale circumscripţiei consulare. El este de asemenea obligat să vegheze ca
să fie luate măsurile necesare pentru ca şeful de post consular să poată să se achite de
obligaţiile misiunii sale şi să beneficieze de tratamentul prevăzut de dispoziţiile
prezentei Convenţii.
Articolul 15
Exercitarea cu titlu temporar a funcţiilor şefului de post consular
1) Dacă şeful de post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau
dacă postul său este vacant, un girant interimar poate acţiona cu titlu provizoriu ca şef
de post consular.
2) Numele şi prenumele girantului interimar sunt notificate fie de către
misiunea diplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa unei misiuni diplomatice a
acestui stat în statul de reşedinţă, de către şeful de post consular, fie, în cazul când
acesta este împiedicat să o facă, de către autoritatea competentă a statului trimiţător,
Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de
acest minister. De regulă, această notificare trebuie să fie făcută în prealabil. Statul de
reşedinţă poate condiţiona de consimţământul său admiterea ca girant interimar a unei
persoane care nu este nici agent diplomatic, nici funcţionar consular al statului
trimiţător în statul de reşedinţă.
3) Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să acorde asistenţă
şi protecţie girantului interimar. în. timpul gestiunii sale, dispoziţiile prezentei
Convenţii îi sunt aplicabile în aceeaşi măsură ca şi şefului de post consular în cauză.
Totuşi, statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui girant interimar înlesnirile,
privilegiile şi imunităţile de care şeful de post consular se bucură în baza unor condiţii
pe care girantul interimar nu le îndeplineşte.
4) Atunci când un membru al personalului diplomatic al reprezentanţei diplo-
matice a statului trimiţător în statul de reşedinţă este numit girant interimar' de către
statul trimiţător în condiţiile prevăzute în paragraful 1 al prezentului articol, el
continuă să se bucure de privilegiile şi imunităţile diplomatice, dacă statul de
reşedinţă nu se opune la aceasta.
Articolul 16
Precăderea între şefii de post consular
1) Ordinea de precădere a şefilor de post consular din fiecare clasă este
de~ terminată de data acordării exequatur-ului.
2) Totuşi, în cazul în care şeful de post consular, înainte de a obţine
exequatur-ul, este admis cu titlu provizoriu să exercite funcţiile sale, data acestei
admiteri determină ordinea de precădere; această ordine este menţinută şi după acor-
darea exequatur-ului.
3) Ordinea de precădere între doi sau mai mulţi şefi de post consular care
au obţinut exequatur-ul sau admiterea provizorie la aceeaşi dată este determinată de
data la care patenta lor sau actul similar a fost prezentat, sau la care notificarea
prevăzută la paragraful 3 al art. 11 a fost făcută statului de reşedinţă.
4) Giranţii interimari se situează ca ordine de precădere după toţi şefii de
post consular. între ei, ordinea de precădere este determinată de datele la care şi-au
luat funcţiile de giranţi interimari şi care au fost indicate în notificările făcute în
conformitate cu § 2 al art. 15.
5) Funcţionarii consulari onorifici, şefi de post consular, se situează ca or-
dine de precădere în fiecare clasă după şefii de post consular de carieră, în ordinea şi
după regulile stabilite în paragrafele precedente.
6) Şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor consulari care
nu au această calitate.
Articolul 17
Îndeplinirea de acte diplomatice de către funcţionarii consulari
1) într-un stat în care statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu
este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular
poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără ca statutul său consular să fie
afectat prin aceasta, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice. îndeplinirea
acestor acte de către un funcţionar consular nu-i conferă nici un drept la privilegiile şi
imunităţile diplomatice.
2) Un funcţionar consular poate, după notificarea către, statul de
reşedinţă, să fie însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă orice organizaţie
inter-guvernamentală. Acţionând în această calitate, el are dreptul la toate privilegiile
şi imunităţile acordate prin dreptul internaţional cutumiar sau prin acorduri in-
ternaţionale unui reprezentant pe lângă o organizaţie interguvernamentală; totuşi, în
ceea ce priveşte orice funcţie consulară exercitată de el, nu are dreptul la o imunitate
de jurisdicţie mai largă decât aceea de care beneficiază un funcţionar consular în baza
prezentei Convenţii.
Articolul 18
Numirea aceleiaşi persoane ca funcţionar consular de către două sau mai multe state
Două sau mai multe state pot, cu consimţământul statului de reşedinţă, să nu-
mească aceeaşi persoană în calitate de funcţionar consular în acest stat.
Articolul 19
Numirea membrilor 'personalului consular
1) Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului
liber pe membrii personalului consular.
2) Statul trimiţător notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele,
categoria şi clasa tuturor funcţionarilor consulari, alţii decât şeful de post consular, cu
destul timp înainte, pentru ca statul de reşedinţă să poată exercita, dacă doreşte,
drepturile pe care i le conferă § 3 al art. 23.
3) Statul trimiţător poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să roage
statul de reşedinţă să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de
post consular.
4) Statul de reşedinţă poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să
acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de post consular.
Articolul 20
Efectivul personalului consular
În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului postului consular,
statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de
el ca fiind raţionale şi normale, având în vedere circumstanţele şi condiţiile din
circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză.
Articolul 21
Precăderea între funcţionarii consulari ai unui post consular
Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post consular şi
orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea diplomatică a statului
trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de reşedinţă, de către şeful
postului consular Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau
autorităţii desemnate de acest minister.
Articolul 22
Naţionalitatea funcţionarilor consulari
1) Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului
trimiţător.
2) Funcţionarii consulari nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului de
reşedinţă decât cu consimţământul expres al acestui stat, care poate oricând să-l
retragă.
3) Statul de reşedinţă îşi poate rezerva acelaşi drept în ceea ce priveşte
cetăţenii unui stat terţ care nu sunt totodată şi cetăţeni ai statului trimiţător
Articolul 23
Persoana declarată non grata
1) Statul de reşedinţă poate în orice moment să informeze statul trimiţător
că un funcţionar consular este persona non grata sau că orice alt membru al
personalului consular nu este acceptabil. în acest caz, statul trimiţător va rechema
persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul acestui post consular,
după caz.
2) Dacă statul trimiţător refuză să îndeplinească sau nu îndeplineşte într-
un termen rezonabil obligaţiile care îi revin conform paragrafului 1 al prezentului
articol, statul de reşedinţă poate, după caz, să retragă exequatur-ul persoanei în cauză
sau să înceteze de a considera ca membru al personalului consular.
3) O persoană numită membru al unui post consular poate fi declarată
inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului de reşedinţă, sau, dacă se
găseşte deja acolo, înainte de a intra în funcţie la postul consular. Statul trimiţător
trebuie, în acest caz, să retragă numirea.
4) în cazurile menţionate la § 1 şi 3 din prezentul articol, statul de reşedinţă
nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele hotărârii sale.
Articolul 24
Notificarea către statul de reşedinţă a numirilor, sosirilor şi plecărilor
1) Sunt notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau
autorităţii desemnate de acest minister:
a) numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numire la postul
consular, plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte
schimbări referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la
postul consular;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al
postului consular care face parte din căminul acestuia şi, dacă este cazul, faptul că o
persoană devine sau încetează de a mai fi membru al familiei;
d) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular şi,
dacă este cazul, sfârşitul serviciului lor în această calitate;
e) angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa în statul de
reşedinţă ca membri ai postului consular sau ca membri ai personalului particular care
au dreptul la privilegii şi imunităţi.
2) Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie de asemenea să
facă obiectul unei notificării prealabile.

S e c ţ i u n e a a II-a. ÎNCETAREA FUNCŢIILOR CONSULARE


Articolul 25
Încetarea funcţiilor unui membru al unui post consular
Funcţiile unui membru al unui post consular iau sfârşit îndeosebi prin:
a) notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă a faptului
că funcţiile lui au încetat;
b) retragerea exequatur-ului;
c) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător a faptului că el a
încetat să mai considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.
Articolul 26
Plecarea de pe teritoriul statului de reşedinţă
Statul de reşedinţă trebuie, chiar în caz de conflict armat, să acorde mem-
brilor postului consular şi membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai
statului de reşedinţă, precum şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei,
indiferent de naţionalitatea lor, timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti
plecarea şi pentru a părăsi teritoriul acestui stat într-un termen cât mai scurt posibil
după încetarea funcţiilor lor. El trebuie mai ales, dacă este necesar, să pună la
dispoziţia lor mijloacele de transport necesara pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor, cu
excepţia bunurilor dobândite în statul de reşedinţă al căror export este interzis în
momentul plecării.
Articolul 27
Protecţia localurilor şi arhivelor consulare şi a intereselor statului trimiţător
în circumstanţe excepţionale
1) în cazul ruperii relaţiilor consulare între două state:
a) statul de reşedinţă este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte
şi să protejeze localurile consulare, ca şi bunurile postului consular şi arhivele
consulare;
b) statul trimiţător poate încredinţa paza localurilor consulare, ca şi a bu-
nurilor care se găsesc în ele şi a arhivelor consulare, unui stat terţ acceptabil pentru
statul de reşedinţă;
c) statul trimiţător poate încredinţa protecţia intereselor sale şi a celor ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă.
2) în caz de închidere temporară sau definitivă a unui post consular, sunt
aplicabile prevederile alineatului a) din paragraful I al prezentului articol. În afară de
aceasta:
a) dacă statul trimiţător nu este reprezentat în statul de reşedinţă printr-o
misiune diplomatică, dar are un alt post consular pe teritoriul statului de reşedinţă,
acest post consular poate fi însărcinat cu paza localurilor postului consular care a fost
închis, a bunurilor care se găsesc acolo şi a arhivelor consulare, precum şi, cu
consimţământul statului de reşedinţă, cu exercitarea funcţiilor consulare în
circumscripţia acestui post consular;
b) dacă statul trimiţător nu are în statul de reşedinţă misiune diplomatică
şi nici un alt post consular, sunt aplicabile prevederile al. b) şi c) din § 1 al prezentului
articol.

Capitolul II

ÎNLESNIRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND POSTURILE


CONSULARE,
FUNCŢIONARII CONSULARI DE CARIERĂ ŞI ALŢI MEMBRI AI
UNUI POST CONSULAR

S e c ţ i u n e a I. ÎNLESNIRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND POSTUL


CONSULAR
Articolul 28
Înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa
Statul de reşedinţă acordă orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor pos-
tului consular.
Articolul 29
Folosirea drapelului şi a stemei naţionale
1) Statul trimiţător are dreptul de a folosi drapelul său naţional şi stema sa
de stat în statul de reşedinţă, conform prevederilor prezentului articol.
2) Drapelul naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar stema de stat
poate fi aşezată pe clădirea ocupata de către postul consular şi pe poarta sa de intrare,
precum şi pe reşedinţa şefului postului consular şi pe mijloacele sale de transport,
atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu.
3) În exercitarea dreptului acordat prin prezentul articol se va ţine seama
de legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă.
Articolul 30
Localurile
1) Statul de reşedinţă trebuie fie să faciliteze dobândirea pe teritoriul său, în
cadrul legilor şi regulamentelor sale, de către statul trimiţător, a localurilor necesare
postului consular, fie să ajute statul trimiţător să-şi procure localuri în alt mod.
2) El trebuie, de asemenea, dacă acest lucru este necesar, să ajute postul
consular să obţină locuinţe convenabile pentru membrii săi.
Articolul 31
Inviolabilitatea localurilor consulare
1) Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul
articol.
2) Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor
consulare pe care postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale,
decât cu consimţământul şefului postului consular, al persoanei desemnate de acesta
sau al şefului misiunii diplomatice a statului trimiţător. Totuşi, consimţământul şefului
postului consular poate fi considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru
care cere măsuri de protecţie imediată.
3) Sub rezerva prevederilor § 2 din prezentul articol, statul de reşedinţă
are obligaţia specială de a lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau
deteriorarea localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului
consular sau afectarea demnităţii sale.
4) Localurile consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi
mijloacele sale de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în
scopuri de apărare naţională sau de utilitate publică. în cazul când o expropriere ar fi
necesară în aceste scopuri, vor fi luate toate măsurile corespunzătoare pentru a evita
împiedicarea exercitării funcţiilor consulare, şi statului trimiţător îi va fi vărsată o
indemnizaţie promptă, adecvată şi efectivă.
Articolul 32
Scutirea fiscală a localurilor consulare
1) Localurile consulare şi reşedinţa şefului postului consular de carieră,
asupra cărora statul trimiţător sau orice persoană acţionând în numele acestui stat este
proprietar sau locatar, sunt scutite de orice impozite şi taxe de orice fel, naţionale,
regionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remunerare pentru servicii
concrete prestate.
2) Scutirea fiscală prevăzută în § 1 al prezentului articol nu se aplică
acestor impozite şi taxe când, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, ele
cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător sau cu persoane care
acţionează în numele acestui stat.
Articolul 33
Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare
Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice moment şi în
orice loc s-ar găsi.
Articolul 34
Libertatea de deplasare
Sub rezerva legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul
este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă
asigură tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare şi de circulaţie pe
teritoriul său.
Articolul 35
Libertatea de comunicare
1) Statul de reşedinţă permite şi protejează libera comunicare a postului
consular pentru orice scopuri oficiale. Comunicând cu guvernul, cu misiunile
diplomatice şi cu celelalte posturi consulare ale statului trimiţător, oriunde s-ar găsi
ele, postul consular poate folosi toate mijloacele de comunicaţie potrivite, inclusiv
curierii diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau consulară şi mesajele în cod
sau cifrate. Totuşi, postul consular nu poate instala şi utiliza un post de radioemisie
decât cu asentimentul statului de reşedinţă.
2) Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă. Prin
expresia „corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la
postul consular şi la funcţiile sale.
3) Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă şi nici reţinută.
Totuşi, dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă au motive
serioase să creadă că valiza conţine alte obiecte decât corespondenţa, documentele şi
obiectele vizate în paragraful 4 din prezentul articol, ele pot cere ca valiza să Se
deschisă în prezenţa lor de către un reprezentant autorizat al statului trimiţător. Dacă
autorităţile statului trimiţător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul
de origine.
4) Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne
exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţa oficială şi
documente sau obiecte destinate exclusiv pentru folosinţă oficială.
5) Curierul consular trebuie să poarte un document oficial în care să se
ateste calitatea sa şi să se precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară.
Afară de cazul când statul de reşedinţă consimte la aceasta, el nu trebuie să fie nici
cetăţean al statului de reşedinţă, nici, cu excepţia situaţiei în care el este cetăţean al
statului trimiţător, o persoană cu reşedinţa permanentă în statul de reşedinţă. în
exercitarea funcţiilor sale, acest curier este protejat de către statul de reşedinţă. El se
bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arest
sau de detenţiune.
6) Statul trimiţător, misiunile sale diplomatice şi posturile sale consulare
pot desemna curieri consulari ad-hoc. In acest caz, prevederile § 5 din prezentul
articol sunt de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile care sunt menţionate în
el vor înceta să se aplice din momentul în care curierul va fi remis destinatarului
valiza consulară pe care o are în grijă.
7) Valiza consulară poate fi încredinţată comandantului unei nave sau al
unui avion comercial care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizat. Acest
comandant trebuie să poarte un document oficial indicând numărul de colete care
constituie valiza, dar el nu este considerat curier consular. Printr-un aranjament cu
autorităţile locale competente, postul consular poate trimite pe unul din membrii săi să
ia valiza, în mod direct şi liber, de la comandantul navei sau al avionului.
Articolul 36
Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător
1) Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului
trimiţător să fie uşurată:
a) funcţionarii consulari trebuie să aibă libertatea de a comunica cu
cetăţenii statului trimiţător şi de a avea acces la aceştia. Cetăţenii statului trimiţător
trebuie să aibă aceeaşi libertate de a comunica cu funcţionarii consulari şi de a avea
acces la ei;
b) autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să avertizeze
fără întârziere postul consular al statului trimiţător atunci când, în circumscripţia sa
consulară, un cetăţean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în stare de
detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în
cauză cere aceasta. Orice comunicare adresată postului consular de către persoana
arestată, încarcerată sau pusă în stare de detenţiune preventivă sau reţinută în orice
altă formă de detenţiune, trebuie de asemenea transmisă fără întârziere de către aceste
autorităţi. Acestea trebuie să informeze fără întârziere persoana în cauză despre
drepturile oare îi revin în baza prezentului aliniat;
c) funcţionarii consulari au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului
trimiţător care este încarcerat, în stare de detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă
formă de detenţiune, de a se întreţine şi de a purta corespondenţă cu el, precum şi de a
lua măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie. De asemenea, ei au dreptul de
a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător care se află încarcerat sau deţinut în
circumscripţia lor în executarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu toate acestea,
funcţionarii consulari trebuie să se abţină de a interveni în favoarea unui cetăţean
încarcerat sau aflat în stare de detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de
detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză se opune în mod expres la aceasta.
2) Drepturile la care se referă § 1 al prezentului articol trebuie să fie exer-
citate în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, ou rezerva totuşi
că aceste legi şi regulamente trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru
care sunt destinate drepturile acordate în baza prezentului articol.
Articolul 37
Informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi accident aerian
Dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă deţin informaţiile
corespunzătoare, ele sunt obligate:
a) să informeze fără întârziere, în caz de deces al unui cetăţean al statului
trimiţător, postul consular în circumscripţia căruia a avut loc decesul;
b) să notifice fără întârziere postului consular competent toate cazurile în
care numirea unui tutore sau curator apare a fi în interesul unui cetăţean minor sau
incapabil al statului trimiţător. Totuşi, acordarea acestei informaţii nu trebuie să
prejudicieze aplicarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă în ce priveşte
numirea acestui tutore sau curator;
c) dacă o navă având naţionalitatea statului trimiţător naufragiază sau
eşuează în marea teritorială sau în apele interioare ale statului de reşedinţă sau dacă un
avion înmatriculat în statul trimiţător suferă un accident pe teritoriul statului de
reşedinţă, să informeze fără întârziere postul consular cel mai apropiat de locul unde
s-a produs accidentul.
Articolul 38
Comunicarea cu autorităţile de reşedinţă
1) în exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze:
a) autorităţilor locale competente ale circumscripţiei lor consulare;
b) autorităţilor centrale competente ale statului de reşedinţă, dacă şi în
măsura în care acest lucru este admis de legile, regulamentele şi uzanţele statului de
reşedinţă sau de acordurile internaţionale respective.
Articolul 39
Drepturi şi taxe consulare
1) Postul consular poate percepe pe teritoriul statului de reşedinţă
drepturile şi taxele pe care legile şi regulamentele statului trimiţător le prevăd pentru
actele consulare.
2) Sumele percepute cu titlu de drepturi şi taxe prevăzute în § 1 al prezen-
tului articol şi chitanţele pentru ele sunt exonerate de orice impozite şi taxe în statul de
reşedinţă.

S e c ţ i u n e a a II-a. FACILITĂRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND


FUNCŢIONARII DE CARIERĂ ŞI CEILALŢI MEMBRI AI POSTULUI
CONSULAR

Articolul 40
Protecţia funcţionarilor consulari
Statul de reşedinţă va trata pe funcţionarii consulari cu respectul cuvenit şi va
lua toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii lor.
Articolul 41
Inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari
1) Funcţionarii consulari nu pot fi puşi în stare de arest sau de detenţiune
preventivă decât în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a autorităţilor judiciare
competente.
2) Cu excepţia cazului prevăzut în paragraful 1 al prezentului articol,
funcţionarii consulari nu pot fi încarceraţi sau supuşi vreunei alte forme de limitare a
libertăţii lor personale, decât în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
3) Când o procedură penală este intentată contra unui funcţionar consular,
acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, procedura
trebuie să fie dusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului consular în virtutea
poziţiei sale oficiale şi, cu excepţia cazului prevăzut în § 1 al prezentului articol, în
asemenea mod încât ea să jeneze cât mai puţin posibil exercitarea funcţiilor consulare.
Atunci când, în circumstanţele menţionate în § 1 din prezentul articol, a devenit
necesar ca funcţionarul consular să fie pus în stare de detenţiune preventivă,
procedura îndreptată împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
Articolul 42
Notificarea cazurilor de arestare, detenţiune sau de urmărire
În caz de arestare, detenţiune preventivă a unui membru al personalului
consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reşedinţă este obligat
să prevină neîntârziat pe şeful de post consular. Dacă acesta din urmă este el însuşi
vizat de una din aceste măsuri, statul de reşedinţă trebuie să informeze despre acest
lucru statul trimiţător, pe cale diplomatică.
Articolul 43
Imunitatea de jurisdicţie
1) Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa
autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârşite
în exercitarea funcţiilor consulare.
2) Totuşi, prevederile § 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de
acţiune civilă:
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcţionar
consular sau un angajat consular, pe care acesta nu 1-a încheiat în mod expres sau
implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimiţător;
b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat
în statul de reşedinţă de un vehicul, de o navă sau de un avion.
Articolul 44
Obligaţia de a depune ca martor
1) Membrii postului consular pot fi chemaţi să depună ca martori în
cursul procedurilor judiciare şi administrative. Angajaţii consulari şi membrii persona-
lului de serviciu nu trebuie să refuze să depună ca martori, cu excepţia cazurilor
menţionate în § 3 al prezentului articol. Dacă un funcţionar refuză să depună ca
martor, nici o măsură coercitivă sau altă sancţiune nu d se poate aplica.
2) Autoritatea care solicită mărturia trebuie să evite a împiedica un
funcţionar consular în îndeplinirea funcţiilor sale. Ea poate să obţină mărturia lui la
reşedinţa lui sau la postul consular ,sau să accepte o declaraţie scrisă din partea sa ori
de câte ori acest lucru este posibil.
3) Membrii unui post consular nu sunt obligaţi să depună mărturie asupra
faptelor care au legătură cu exercitarea funcţiilor lor şi să prezinte corespondenţa şi
documentele oficiale referitoare la acestea. Ei au de asemenea dreptul de a refuza să
depună mărturie în calitate de experţi asupra legislaţiei statului trimiţător.
Articolul 45
Renunţarea la privilegii şi imunităţi
1) Statul trimiţător poate renunţa la privilegiile şi imunităţile unui
membru al postului consular, prevăzut în art. 41, 43 şi 44.
2) Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă, sub rezerva dispoziţiilor
§ 3 din prezentul articol, şi trebuie să fie comunicată în scris statului de reşedinţă.
3) Dacă un funcţionar consular sau un angajat consular angajează o
procedură într-o materie în care ar beneficia de imunitatea de jurisdicţie în virtutea art.
43, el nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională
legată direct de cererea principală.
4) Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau
administrativă nu poate fi socotită că implică renunţarea la imunitate în ceea ce
priveşte măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare
distinctă.
Articolul 46
Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere
1) Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii
familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de toate obligaţiile prevăzute de
legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi
de permise de şedere.
2) Totuşi, dispoziţiile § 1 din prezentul articol nu se aplică nici funcţiona-
rului consular care nu este angajat permanent al statului trimiţător sau care exercită o
activitate particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, nici unui membru al
familiei sale.
Articolul 47
Scutirea de permise de muncă
1) Membrii postului consular sunt scutiţi, în ce priveşte serviciile aduse sta-
tului trimiţător, de obligaţiile pe oare legile şi regulamentele statului de reşedinţă
referitoare la folosirea mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de
muncă.
2) Membrii personalului particular al funcţionarilor consulari şi angajaţilor
consulari sunt scutiţi de obligaţiile menţionate la § 1 din prezentul articol, dacă ei nu
exercită nici o altă ocupaţie particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă.
Articolul 48
Scutirea de regimul de securitate socială
1) Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 din prezentul articol, membrii
postului consular şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi, în
ceea ce priveşte serviciile aduse statului trimiţător, de dispoziţiile de securitate socială
care pot fi în vigoare în statul de reşedinţa.
2) Scutirea prevăzută la § 1 al prezentului articol se aplică şi membrilor
personalului particular care sunt în serviciul exclusiv al membrilor postului consular,
cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă sau să nu-şi aibă
reşedinţa permanentă în acest stat;
b) ca ei să fie supuşi dispoziţiilor de securitate socială care sunt în vigoare
în statul trimiţător sau într-un stat terţ.
3) Membrii postului consular care au în serviciul lor persoane cărora
scutirea prevăzută la § 2 din prezentul articol nu li se aplică, trebuie să respecte
obligaţiile pe care dispoziţiile de securitate socială ale statului de reşedinţă le impun
celui care angajează.
4) Scutirea prevăzută la § 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude
participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului de reşedinţă, în
măsura în care ea este admisă de acest stat.
Articolul 49
Scutirea fiscală
1) Funcţionarii consularii şi angajaţii consulari, precum şi membrii familiei
lor care locuiesc împreună cu ei, sunt scutiţi de orice impozite şi taxe, personale
sau reale, naţionale, regionale şi comunale, cu excepţia:
a) impozitelor indirecte încorporate în mod normal în preţul mărfurilor sau
serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile particulare situate pe teritoriul
statului de reşedinţă, sub rezerva dispoziţiilor ant. 32;
c) drepturilor de succesiune şi de mutaţie percepute de către statul de
reşedinţă, sub rezerva prevederilor paragrafului b) al art. 51;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare, inclusiv câştigurile în
capital, care-şi au izvorul în statul de reşedinţă, şi a impozitelor pe capital prelevate
asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale sau financiare situate în statul
de reşedinţă;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remunerare a serviciilor particulare
prestate;
f) taxelor de înregistrare, de grefă, de ipotecă şi de timbru, sub rezerva
dispoziţiilor art. 32.
2) Membrii personalului de serviciu sunt scutiţi de impozite şi taxe pe
salariile pe care le primesc pentru serviciile lor.
3) Membrii postului consular care angajează persoane ale căror retribuţii
sau salarii nu sunt scutite de impozitul pe venit în statul de reşedinţă trebuie să res-
pecte obligaţiile pe care legile şi regulamentele acestui stat le impun în materie de
percepere a impozitului pe venit celor care angajează.
Articolul 50
Scutirea de taxe vamale şi de control vamal
1) în conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate
adopta, statul de reşedinţă autorizează intrarea şi acordă scutirea de orice taxe vamale,
impozite şi alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport
şi a cheltuielilor pentru servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate folosirii oficiale a postului consular;
b) obiectele de uz personal ale funcţionarului consular şi ale membrilor fami-
liei sale care locuiesc împreună cu ei, inclusiv efectele destinate instalării sale.
Articolele de consum nu trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru folosirea lor
directă de către cei interesaţi.
2) Angajaţii consulari beneficiază de privilegiile şi scutirile prevăzute la §
l din prezentul articol în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor
instalări.
3) Bagajele personale însoţite de funcţionarii consulari şi de membrii
familiei lor care locuiesc împreună ou ei sunt scutite de control vamal. Ele nu pot fi
supuse controlului decât dacă există motive serioase să se presupună că ele conţin alte
obiecte decât cele menţionate la alineatul b) al paragrafului 1 din prezentul articol sau
obiecte al căror import sau export este interzis de către legile şi regulamentele statului
de reşedinţă sau supus legilor şi regulamentelor sale de carantină. Acest control nu
poate avea loc decât în prezenţa funcţionarului consular sau a membrului familiei sale,
interesat.
Articolul 51
Succesiunea unui membru al postului consular sau a unui membru al
familiei sale
în caz de deces al unui membru al postului consular sau al unui membru al
familiei sale care locuia împreună cu el, statul de reşedinţă este obligat:
a) să permită exportul bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia celor
care au fost dobândite în statul de reşedinţă şi care fac obiectul unei prohibiţii de
export în momentul decesului;
b) să nu perceapă taxe naţionale, regionale sau comunale de succesiune
sau de mutaţie asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul de reşedinţă se datora
exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al postului
consular sau de membru al familiei unui membru al postului consular.
Articolul 52
Scutirea de prestaţii personale
Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe membrii postului consular şi pe
membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei de orice prestaţie personală şi de
orice serviciu de interes public, indiferent de caracterul lor, ca şi de sarcinile militare,
cum ar fi rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare.
Articolul 53
Începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor consulare
1) Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi
imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie de la intrarea sa pe teritoriul statului de
reşedinţă pentru a ajunge la un post sau, dacă se găseşte deja pe acest teritoriu, din
momentul intrării sale în funcţie la postul consular.
2) Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc
împreună cu el. precum şi membrii personalului său particular beneficiază de
privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie, începând cu una din datele
următoare: aceea de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privi-
legii şi imunităţi conform paragrafului 1 al prezentului articol; aceea a intrării lor pe
teritoriul statului de reşedinţă sau aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii
sau ai personalului respectiv.
3) Când funcţiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile
şi imunităţile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc
împreună cu el sau ale membrilor personalului său particular încetează în mod
normal la prima din datele următoare: în momentul în care persoana în cauză
părăseşte teritoriul statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care îi
va fi fost acordat în acest scop, dar el subzistă până în acest moment, chiar în caz de
conflict armat. În ce priveşte persoanele menţionate la § 2 din prezentul articol,
privilegiile şi imunităţile lor încetează din momentul când ele încetează să mai
aparţină căminului sau să mai fie în serviciul unui membru al postului consular, ou
rezerva totuşi că, dacă aceste persoane intenţionează să părăsească teritoriul statului
de reşedinţă într-un termen rezonabil, privilegiile şi imunităţile lor subzistă până in
momentul plecării lor.
4) Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcţionar consular
sau de un angajat consular în exercitarea funcţiilor sale, imunitatea de jurisdicţie
subzistă fără limită de durată.
5) în caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei
sale care locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile şi imunităţile de
care beneficiază până la prima din datele următoare: aceea la care ei părăsesc teritoriul
statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în
acest scop.
Articolul 54
Obligaţia statelor terţe
1) Dacă funcţionarul consular traversează teritoriul sau se găseşte pe
teritoriul unui stat terţ care i-a acordat o viză în cazul în care aceasta este necesară
pentru a se duce să-şi asume funcţiile sau să ajungă la post, sau pentru a se întoarce în
statul trimiţător, statul terţ îi va acorda imunităţile prevăzute în celelalte articole din
prezenta Convenţie, care pot fi necesare pentru a-i permite trecerea sau înapoierea.
Statul terţ va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc împreună cu el şi
care beneficiază de privilegii şi imunităţii, când aceştia însoţesc pe funcţionarul
consular sau călătoresc separat pentru a i se alătura sau pentru a se înapoia în statul
trimiţător.
2) în condiţiile similare celor prevăzute la paragraful 1 din prezentul
articol, statele terţe nu trebuie să împiedice trecerea pe teritoriul lor a celorlalţi
membri ai postului consular şi a membrilor familiilor lor oare locuiesc împreună cu ei.
3) Statele terţe vor acorda corespondenţei oficiale şi celorlalte comunicări
oficiale aflate în tranzit, inclusiv mesajelor în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi
aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde în virtutea
prezentei Convenţii. Ele vor acorda curierilor consulari cărora le-a fost eliberată viză,
dacă aceasta este necesară, precum şi valizelor consulare aflate în tranzit, aceeaşi
inviolabilitate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde
în baza prezentei Convenţii.
4) Obligaţiile statelor terţe prevăzute în § 1, 2 şi 3 ale prezentului articol
se aplică şi persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi comunicărilor oficiale şi
valizelor consulare, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată unui caz
de forţă majoră.
Articolul 55
Respectarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă
1) Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţii or lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi
regulamentele statului de reşedinţă. Ele au de asemenea datoria de a nu se amesteca în
treburile interne ale acestui stat.
2) Localurile consulare nu vor fi folosite într-un mod incompatibil cu
exercitarea funcţiilor consulare.
3) Dispoziţiile § 2 din prezentul articol nu exclud posibilitatea instalării
într-o parte a clădirii în care se găsesc localurile postului consular, a birourilor altor
organisme sau agenţii, cu condiţia ca localurile afectate acestor birouri să fie separate
de acelea care sânt folosite de către postul consular. în acest caz, aceste birouri nu sunt
considerate, conform prezentei Convenţii, ca făcând parte din localurile consulare.
Articolul 56
Asigurarea contra pagubelor cauzate terţilor
Membrii postului consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor
impuse de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de asigurare de
răspundere civilă pentru utilizarea oricărui vehicul, navă sau avion.
Articolul 57
Dispoziţii speciale referitoare la ocupaţia particulară cu caracter lucrativ
1) Funcţionarii consulari de carieră nu vor exercita în statul de reşedinţă
nici o activitate profesională sau comercială în profitul lor personal.
2) Privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezentul capitol nu sunt
acordate:
a) angajaţilor consulari şi membrilor personalului de serviciu care
exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ;
b) membrilor familiei unei persoane menţionate la alineatul a) din
prezentul paragraf şi membrilor personalului său particular;
c) membrilor familiei unui membru al postului consular care exercită ei
înşişi în statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ.

C a p i t o l u l III

REGIMUL APLICABIL FUNCŢIONARILOR CONSULARI ONORIFICI ŞI


POSTURILOR CONSULARE CONDUSE DE EI

Articolul 58
Dispoziţii generale privind facilităţile, privilegiile şi imunităţile
1) Alt. 28, 29, 30, 34, 35, 36, 37, 38 şi 39, § 3 din art. 54 şi § 2 şi 3 din art.
55 se aplică şi posturilor consulare conduse de un funcţionar consular onorific, în
afară de aceasta, facilităţile, privilegiile şi imunităţile acestor posturi consulare sunt
reglementate de art. 59, 60, 61 şi 62.
2) Art. 42 şi 43, § 3 din art. 44, art. 45 şi 53, § 1 din art. 55 se aplică şi
funcţionarilor consularii onorifici. în afară de aceasta, facilităţile, privilegiile şi
imunităţile acestor funcţionari consulari sunt reglementate de art. 63, 64, 65, 66 şi 67.
3) Privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie nu sunt
acordate membrilor familiei unui funcţionar consular onorific sau unui angajat
consular care este angajat într-un post consular condus de un funcţionar consular
onorific.
4) Schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în ţări
diferite şi conduse de funcţionari consulari onorifici este admis numai sub rezerva
consimţământului celor două state de reşedinţă.
Articolul 59
Protecţia localurilor consulare
Statul de reşedinţă ia măsurile necesare pentru a proteja localurile consulare
ale unui post consular condus de un funcţionar consular onorific şi pentru a împiedica
violarea sau deteriorarea lor şi tulburarea liniştii sau afectarea demnităţii postului
consular.
Articolul 60
Scutirea fiscală a localurilor consulare
1) Localurile consulare ale unui post consular condus de un funcţionar
onorific, al căror proprietar sau locatar este statul trimiţător, sunt scutite de orice
impozite şi taxe de orice natură, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia
taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii concrete prestate.
2) Scutirea fiscală prevăzută la § 1 din prezentul articol nu se aplică
acestor impozite şi taxe atunci când, conform legilor şi regulamentelor statului de
reşedinţă, ele cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător.
Articolul 61
Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare
Arhivele şi documentele consulare ale unui post consular condus de un
funcţionar onorific sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu
condiţia ca ele să fie separate de celelalte hârtii şi documente şi, în special, de
corespondenţa particulară a şefului de post consular şi a oricărei persoane care
lucrează cu el, ca şi bunurile, cărţile sau documentele care se referă la profesiunea sau
la comerţul lor.
Articolul 62
Scutirea vamală
În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate
adopta, statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi
de alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a
cheltuielilor pentru servicii similare, pentru următoarele obiecte, cu condiţia ca ele să
fie destinate exclusiv folosirii oficiale a unui post consular condus de un funcţionar
consular onorific: steme, drapele, firme, ştampile şi sigilii, cărţi, imprimate oficiale,
mobilier de birou, materiale şi rechizite de birou şi obiecte similare, furnizate postului
consular de către statul trimiţător sau la cererea sa.
Articolul 63
Procedura penală
Dacă împotriva unui funcţionar consular onorific este angajată o procedură
penală, acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi,
procedura trebuie să fie condusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului
consular onorific în baza poziţiei sale oficiale şi, în afară de cazul când el se află în
stare de arest sau de detenţiune, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor sale consulare să
fie stânjenită cât mai puţin posibil. Atunci când apare necesitatea ca un funcţionar
consular onorific să fie pus în stare de detenţiune preventivă, procedura îndreptată
împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
Articolul 64
Protecţia funcţionarului consular onorific
Statul de reşedinţă este obligat să acorde funcţionarului consular onorific
protecţia care poate fi necesară în baza poziţiei sale oficiale.
Articolul 65
Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere
Funcţionarii consulara onorifici, cu excepţia acelora care exercită în statul de
reşedinţă o activitate profesională sau comercială în profitul lor personal, sunt scutiţi
de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie
de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere.
Articolul 66
Scutirea fiscală
Funcţionarul consular onorific este scutit de orice impozite şi taxe asupra
indemnizaţiilor şi onorariilor pe care le primeşte de la statul trimiţător pentru
exercitarea funcţiilor consulare.
Articolul 67
Scutirea de prestaţii personale
Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe funcţionarii consulara onorifici de
orice prestaţie personală şi de orice servicii de interes public, indiferent de natura lui,
precum şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 68
Caracterul facultativ al instituţiei funcţionarilor consulari onorifici
Fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari
consulari onorifici.

C a p i t o l u l IV

DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 69
Agenţii consulari care nu sunt şefi de post consular
1) Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii
consulare girate de către agenţi consulari care nu au fost desemnaţi ca şefi de post
consular de către statul trimiţător.
2) Condiţiile în care agenţiile consulare menţionate în paragraful 1 din
prezentul articol pot să-şi exercite activitatea, precum şi privilegiile şi imunităţile de
care pot să se bucure agenţii consulari care le girează sunt fixate prin acord între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă.
Articolul 70
Exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune diplomatică
1) Dispoziţiile prezentei Convenţii se aplică, de asemenea, în măsura în care
contextul o permite, şi la exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune
diplomatică.
2) Numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau
însărcinaţi în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii sunt notificate
Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de
acest minister.
3) În exercitarea funcţiilor consulare, misiunea diplomatică poate să se
adreseze:
a) autorităţilor locale ale circumscripţiei consulare;
b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, dacă legile,
regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile internaţionale respective
permit aceasta.
4) Privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice, menţionaţi în §
2 din prezentul articol, continuă să fie determinate de regulile dreptului internaţional
privind relaţiile diplomatice.
Articolul 71
Cetăţeni ai statului de reşedinţă şi persoane care au reşedinţa permanentă în acest
stat
Dacă statul de reşedinţă nu acordă funcţionarilor consulari, care sunt cetăţeni
ai statului de reşedinţă sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, facilităţi,
privilegii şi imunităţi suplimentare, aceştia nu beneficiază decât de imunitatea de
jurisdicţie şi de inviolabilitatea personală pentru actele oficiale îndeplinite în
exercitarea funcţiilor lor şi de privilegiul prevăzut în § 3 al art. 44. în ceea ce priveşte
aceşti funcţionari consulari, statul de reşedinţă trebuie de asemenea să respecte
obligaţia prevăzută în art. 42. Dacă împotriva unui asemenea funcţionar consular se
angajează o acţiune penală, procedura trebuie să fie condusă, în afară de cazul când
persoana în cauză se află în stare de arest sau de detenţiune, în aşa fel încât exercitarea
funcţiilor consulare să fie stingherită cât mai puţin posibil.
2) Ceilalţi membri ai postului consular care sunt cetăţeni ai statului de reşe-
dinţă sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, membrii familiei lor, precum şi
membrii familiilor funcţionarilor consulari menţionaţi în § 1 al prezentului articol nu
beneficiază de facilităţi, privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt
acordate de către statul de reşedinţă. Membrii familiei unui membru al postului
consular şi membrii personalului particular care sunt ei înşişi cetăţeni ai statului de
reşedinţă, sau au reşedinţa permanentă în acest stat nu beneficiază, de asemenea, de
facilităţi, privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt acordate de
către statul de reşedinţă. Totuşi, statul de reşedinţă trebuie să-şi exercite jurisdicţia
asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice în mod excesiv exercitarea
funcţiilor postului consular.
Articolul 72
Nediscriminarea
1) În aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii, statul de reşedinţă nu va
face discriminări între state.
1) Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul de reşedinţă aplică restrictiv una din dispoziţiile
prezentei Convenţii, întrucât ea este astfel aplicată posturilor sale consulare în statul
trimiţător;
b) faptul că statele îşi acordă reciproc, prin cutumă sau prin acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.
Articolul 73
Raportul dintre prezenta Convenţie şi celelalte acorduri internaţionale
1) Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere celorlalte acorduri
internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri.
2) Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate împiedica statele să
încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte
dispoziţiile acesteia, sau care să extindă sfera lor de aplicare.

Capitolul V

DISPOZIŢII FINALE
Articolul 74
Semnarea
Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare tuturor statelor membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Urnite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui
stat parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de către
Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după
cum urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe
al Republicii Austria, şi apoi, până la 31 martie 1984, la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite la New York.
Articolul 75
Ratificarea
Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi
depuse Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 76
Aderarea
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderare oricărui stat aparţi-
nând uneia din cele patru categorii menţionate în art. 74. Instrumentele de aderare vor
fi remise Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 77
Intrarea în vigoare
1) Prezenta Convenţie va intra în vigoare după treizeci de zile de la data
depunerii pe lingă Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al 22-
lea instrument de ratificare sau de aderare.
2) Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea
după depunerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia
va intra în vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.
Articolul 78
Notificările Secretarului General
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor
statelor aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în art. 74:
a) semnarea prezentei Convenţii şi depunerea instrumentelor de ratificare
sau de aderare, conform art. 74, 75 şi 76;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, conform art. 77.
Valabilitatea textelor
Originalul prezentei Convenţii, ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez
şi rus au aceeaşi valabilitate, va fi depus la Secretarul General al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care va trimite câte o copie certificată conformă tuturor statelor
aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la art. 74.
Drept pentru care subsemnaţii plenipotenţiari, împuterniciţi în mod cuvenit
de către guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Făcută la Viena, la 24 aprilie 1963

Document
A/Conf. 25/12