Sunteți pe pagina 1din 6

Id-ul reprezintă un conglomerat de instincte, reflexe şi pulsiuni, expansive şi

nereţinute, cu care se naşte orice fiinţă umană. Id-ul este slab ancorat în realitatea
imediată, de care nici nu este conştient, şi ca atare nu ştie ce înseamnă posibil sau
imposibil. In cadrul acestei structuri psihice, cea mai puternică pornire şi ca
singurul obiectiv vizat este satisfacerea imediată a pulsiunilor. Id-ul este propriu şi
pregnant manifestat la vârstele mici ale copilăriei. El se manifestă adesea
„zgomotos”, solicitând imperios satisfacerea nevoilor resimţite de copil. Chiar şi
după ajungerea la maturitate, Id-ul rămâne prezent ca structură psihică şi se
manifestă în continuare, de această dată în relaţie şi continuă mediere şi modulare
cu celelalte două structuri psihice care apar odată cu înaintarea în vârstă: Ego-ul
şi Superego-ul.

Ego-ul este cea de-a doua structură psihică descrisă de Freud, care se dezvoltă ca
rezultat al interacţiunii continue a Id-ului cu realitatea. Ego-ul începe să-şi da
seama de ceea ce este posibil şi ceea ce nu este posibil. Este nivelul raţional al
personalităţii umane, orientat către realitate. Ego-ul înţelege că ceilalţi oameni au
şi ei propriile dorinţe şi nevoi, şi că un comportament egoist şi impulsiv poate avea
efecte negative. Este de datoria Ego-ului să satisfacă cerinţele Id-ului, ţinând
totodată cont şi de lumea înconjurătoare. Deşi Id-ul cere o gratificare imediată, o
împlinire imediată a nevoilor sale, Ego-ul duce aceste dorinţe în direcţia cea mai
profitabilă pentru individ. Este important de subliniat că cele două structuri ale
personalităţii reprezentate de Id si Ego nu sunt în opoziţie, ci conlucrează către
atingerea aceluiaşi scop, şi anume satisfacerea trebuinţelor şi instinctelor
individului.

Superego-ul este ultima structură a psihicului uman, din punct de vedere al


evoluţiei şi manifestării în timp, o achiziţie realizată pe îndelete şi formată în
principal dintr-un sistem de norme, reguli şi valori. Nevoia de identificare cu
părinţii a copilului îl determină pe acesta să adopte valorile şi credinţele lor,
comportamentele acestora, regulile culturale şi religioase, în general tot ceea ce,
copii fiind, învăţăm că „trebuie să…” sau „nu e voie să…” sau „asta se face
aşa…”. Prin conţinutul său explicit dar şi implicit, Superego-ul se opune
tendinţelor egocentrice ale Id-ului şi Ego-ului.
.

***

Ca atare, între Superego şi celelalte două nivele psihice se dezvoltă un conflict,


suspectat de Freud că stă la baza celor mai multe probleme şi tulburări psihice.

Mulţi autori consideră că Superego-ul este acelaşi lucru cu conştientul, dat fiind
faptul că diferenţiază binele de rău. Freud însă susţine că Superego-ul conţine
două părţi, conştientulşi ego-ul ideal.

Conştientul poate fi exprimat prin metafora familiară a îngerului şi demonului,


fiecare stând pe câte un umăr. Conştientul decide cursul acţiunilor care trebuie
întreprinse, în timp ce Ego-ul ideal este o viziune ideală a propriei persoane.

Potrivit teoriei susţinute de Freud, un Superego puternic reuşeste să inhibe


instinctele biologice ale Id-ului, pe când un Superego slab cedează în faţa
acestora. Mai mult decât atât, nivelul de vinovăţie resimţit în cele două cazuri, va
fi în consecinţă mai ridicat şi, respectiv, mai scăzut.

Un psihic echilibrat şi sănătos presupune în mod logic existenţa unui Ego puternic
şi capabil să satisfacă nevoile Id-ului, dar şi inteligent, deoarece reuşeşte să facă
aceasta fără să supere Superego-ul şi ţinând cont de realitatea din exterior.

Teoriile psihanalizei[modificare | modificare sursă]


Subconștientul[modificare | modificare sursă]
Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice inconștiente.
Acestea se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența inconștientului, gândiri și
simțiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale.
Regulile logice, indispensabile gândirii conștiente, nu se aplică proceselor psihice inconștiente. Prin analiza
acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se
exteriorizeze și care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta, gânduri și
impulsuri inacceptabile, numite și conținut latent al visului, se transformă într-o trăire conștientă, care nu
mai este înțeleasă nemijlocit și care devine un "vis manifest". Cunoașterea acestor mecanisme
inconștiente permite psihanalistului să inverseze decursul procesului (transformarea visului latent în vis
manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază.

Teoria impulsurilor[modificare | modificare sursă]


Freud consideră că procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu impulsuri,
care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul
analizei, ele pot găsi o soluție, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă.
În concepția lui Freud asupra sexualității la copii, impulsul sexual al adulților este rezultatul final al unui
proces în dezvoltare ("Libido-Entwicklung"). Începutul are loc în copilărie și comportă mai multe faze:

 faza orală (0 - 1 an)

 faza anală (1 - 3 ani)

 faza falică (oedipală, falică) infantilă (3 - 6 ani)

 faza latentă (6 - 12 ani)

 faza genitală
Aceste 5 faze denumesc în același timp cele 5 centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie.
Primele două faze dispar cu timpul sau se transferă în parte în sexualitatea adulților. A fost meritul lui Freud
de a fi recunoscut că omul este o ființă sexuală încă de la naștere. O semnificație deosebită o are așa zisă
fază "oedipală", în care copilul dezvoltă pentru prima dată o legătură emoțională cu părintele de sex opus,
asemănătoare atracției sexuale a adultului față de partener (Vezi:Complexul Oedip și Electra). Copilul
reacționează în același timp ca rival față de părintele de același sex. Imaturitatea psihică complică această
situație, de neînțeles la vârsta copilăriei, ceea ce conduce la anxietate în raport cu propriile fantezii. Măsura
în care copilul poate domina aceste fantezii sau dimpotrivă este dominat de ele sub formă de teamă sau
frustrații este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru relațiile cu sexul
opus. Faza latentă - stresurile, furtunile și conflictele din fazele precedente au constituit dezvoltarea
personalității. Acum copilul are nevoie de o perioadă de liniște.Principala activitate devine școala.În
această perioadă nu se manifestă mari schimbări. Faza genitală începe în perioada pubertății.

Modelul celor trei instanțe: Sine, Eu și Supra-


Eu[modificare | modificare sursă]
Acest model a fost expus de Freud în 1923: "das Es", "das Ich", "das Über-Ich". "Eul" și "Supra-Eul" sunt
instanțe cu conținut conștient sau inconștient, "Sinele" este totdeauna inconștient. În felul acesta se rezolvă
în mod elegant problema localizării instanței de cenzură a proceselor psihice.

 "Sinele" este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al


dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor.

 "Eul" se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de
adaptare la realitate și de investigare a realității. "Eul" derivă din "Sine" și reprezintă "Sinele" în viața
reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate.

 "Supra-Eul" este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor


și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, "Eul" dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de
protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea
propriilor dorinți inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu
puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor
interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de "Supra-Eu". Când exigențele "Supra-
Eului" nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de rușine sau culpabilitate.

Anxietatea[modificare | modificare sursă]


Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de anxietate, care în anumite
condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situații periculoase pot
fi:

 teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite


 riscul pierderii iubirii din partea partenerului

 pericolul unor represalii sau pedepse

 imputarea nemeritată a unei culpabilități


Simptomele și sublimările rezultate din aceste situații reprezintă totdeauna niște compromisuri, care nu
sunt altceva decât forme ale adaptării la realitate, în care forțele aflate în conflict ajung mai mult sau mai
puțin la o stare de împăcare aparentă.

Ce este nevroza?[modificare | modificare sursă]


Din cele de mai sus rezultă că nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls
inacceptabil, precum și simptomele ce decurg din aceste procese. "Eul" refulează fanteziile, dar "libido"-
ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări somatice de natură isterică, stări de
anxietate sau fobii obsesive.

Psihanaliza ca metodă terapeutică[modificare | modificare sursă]


În general, psihanaliza presupune că experiențele grave, neprelucrate ale copilăriei sunt refulate, pentru că
altfel personalitatea imatură a copilului nu ar putea rezista acestui conflict. Niciun copil nu poate suporta,
de exemplu, că este nedorit de unul din părinți, sau chiar urît. Psihanaliza speră să obțină o vindecare prin
aducerea la suprafața conștiinței a stărilor refulate, sau cum se exprima Freud: "Wo Es war, soll Ich
werden" ("Unde era Sinele, trebuie sa fie Eul"). Trăirile refulate sunt sustrase prelucrării la nivel conștient și
nu pot fi integrate în personalitatea proprie. Acest proces poate fi reactualizat treptat prin analiză, sub
permanentă supraveghere și cu ajutorul omenesc al terapeutului.

Metodele psihanalizei[modificare | modificare sursă]


 Anamneza pacientului are loc în mod clasic, acesta fiind culcat în timp ce psihanalistul se găsește
în afara câmpului său vizual. În general, interpretarea datelor anamnestice amănunțite și de biografie
este adesea suficientă pentru a schița cadrul tulburărilor nevrotice și forma personalității
psihopatologice.

 Transferul ("Übertragung") unor experiențe și relații din trecut asupra terapeutului este un moment
principal al psihanalizei terapeutice. Se poate constata un transfer pozitiv sau unul negativ, în funcție
de tonalitatea trăirilor proiectate asupra terapeutului. Din partea acestuia rezultă o reacție de contra-
transfer ("Gegenübertragung"). Terapeutul a învățat în cursul propriei analize în procesul de calificare,
să facă deosebirea între simțirile și reprezentările sale proprii și cele rezultate din analiza pacientului,
pentru a nu se ajunge în mod inconștient la o stare de simbioză psihică.

 Asociațiile libere produse de pacient fac posibil accesul la conținutul trăirii sale psihice, la
conflictele sale intime, și descoperă terapeutului imaginea vie a etiologiei nevrozei în cazul pacientului
respectiv. Pacientul relatează tot ce-i trece prin minte, într-un flux neîntrerupt, chiar dacă crede că
lucrurile sunt lipsite de importanță și n-au nicio legătură unele cu altele, sau chiar dacă aceasta i-ar fi
penibil și ar putea să-i provoace un sentiment de rușine. Experiența psihanalistului poate descoperi în
acest material brut multe informații asupra unor experiențe rămase ascunse. Aceasta presupune din
partea pacientului o dispoziție spre cooperare fără limite.

 Semnificația viselor a reprezentat punctul de plecare al folosirii teoriei psihanalitice ca posibilitate


terapeutică. Metoda presupune experiență în interpretare și exclude orice dogmă.

 Interpretarea simbolurilor, produse ale fanteziei sau în relație cu situații originare, își aduce
contribuția la elucidarea etiologiei stărilor nevrotice.

 Interpretarea lapsus-urilor ca substrat logic, ilustrează concepția lui Freud asupra


determinismului tuturor manifestărilor psihice.

Aspecte socio-culturale[modificare | modificare sursă]


Pornind de la explicația stărilor psihopatologice, teoria psihanalitică conține și elemente
ale psihologiei generale, ale etnologiei, sociologiei, ale teoriei personalității și filosofiei culturii, care
confruntă natura umană cu mediul social în care se dezvoltă. Crearea bunurilor culturale ar fi rezultatul
transferului energiei sexuale în muncă, în procesul de sublimare. Sub influența primului război mondial,
Freud presupune existența unui impuls destructiv, căruia îi opune dorința de viață ("Lebenstrieb"). În ultimul
timp, psihanaliza s-a dovedit foarte utilă pentru înțelegerea iraționalității fenomenelor de dezvoltare socială,
deși diversele "diagnoze" nu au dus la rezultate unitare.

Diverși reprezentanți ai psihanalizei[modificare | modificare sursă]


Carl Gustav Jung[modificare | modificare sursă]
Jung, unul din primii elevi ai lui Freud, a fondat o școală proprie, pe care a numit-o "Psihologie analitică".
Pentru Jung conceptul de "libido" are nu numai semnificația unui impuls sexual, ci reprezintă
totalitatea instinctelor și impulsurilor creative precum și forța de motivație a omului. Ar exista, pe lângă un
inconștient personal al individului, și un inconștient colectiv al întregii umanități. Jung respinge teoria unui
"Supra-Eu", pe care îl înlocuiește cu noțiunea de Persona, care are rolul ales de a oferi individului imaginea
ce și-o face asupra lumii.

Alfred Adler[modificare | modificare sursă]


Adler, un alt elev al lui Freud, insistă asupra conceptului de inferioritate, care, din momentul în care devine
conștientă, conferă forță de a se lăsa depășită. În caz contrar, rezultă o stare nevrotică cu tendință la
izolare de lumea reală. Depășirea stării de inferioritate poate conduce la dorință nestăpânită de putere și
dominare.

Otto Rank[modificare | modificare sursă]


Rank vedea în traumatismul suferit deja în momentul nașterii cheia explicării nevrozelor. El acorda o
importanță deosebită voinței, ca forță pozitivă în procesul de organizare și integrare a personalității.

Melanie Klein[modificare | modificare sursă]


O interesantă direcție o reprezintă așa zisa școală engleză de psihanaliză, datorită în special lucrărilor
lui Melanie Klein. Ea postulează existența unor fantezii inconștiente complexe la copii, a căror origine o
constituie teama în fața amenințării existenței, instinctul morții.

Alte tendințe în psihanaliză[modificare | modificare sursă]


Erich Fromm, Karen Horney și Harry Stack Sullivan au adus noi modificări în psihanaliză, cunoscute sub
denumirea de Neopsihanaliză sau Neoanaliză. Fromm pune accentul pe relațiile dintre individ și societate,
Horney lucrează în special în domeniul terapiei și deosebește două tipuri de nevroze, nevroze de situație și
nevroze caracteriale, Sullivan este de părere că elementul principal îl reprezintă lupta cu starea anxietate,
stare ce se poate atenua în urma terapiei. Ca reprezentanți ai psihanalizei ar mai fi de menționat (în ordine
alfabetică):

 John Bowlby

 Josef Breuer

 Mario Erdheim

 Sándor Ferenczi

 Jacques Lacan

 Daniel Lagache

 Serge Leclaire

 Wilhelm Reich
 Donald Winnicott

 Driek Van Der Sterren

 Léopold Szondi
În România, Ion Popescu-Sibiu a publicat în 1947 monografia "Psihanaliza lui Freud", în editura "Cartea
Românească". În anul 1932, teza sa de doctorat cu titlul "Doctrina lui Freud" fusese premiată de Academia
Română.

Critica psihanalizei[modificare | modificare sursă]


Încă de la apariție, psihanaliza a fost supusă deseori unor critici severe. În special din
partea psihologiei academice i s-a reproșat că, deși cele două discipline se influențează teoretic reciproc,
în asectele esențiale se depărtează una de alta, dezvoltându-se în direcții deosebite. Freud a fost învinuit
pentru faptul de a fi acordat o prea mare însemnătate rolului impulsurilor sexuale în viața psihică
("pansexualism"). Aceasta se explică, printre altele, prin faptul că, în timpul său, funcțiunea glandelor
endocrine era insuficient cunoscută, endocrinologia se găsea la începutul dezvoltării ei. Pe de altă parte,
trebuie recunoscut că emanciparea sexuală din zilele noastre se datorează în bună parte contribuției aduse
de psihanaliză în transformarea concepțiilor morale, în înlăturarea tabu-urilor. Filosoful Karl
Popper consideră că psihanaliza nu este o știință rezultată în urma cercetărilor, ci mai de grabă o idee
sectară, un fel de credință religioasă. În același sens, de data asta autocritic, se exprimă și psihanalistul
francez Jacques Lacan, afirmând (în 1977, într-o intervenție la universitatea din Bruxelles) că, în scurt timp,
lumea nu va mai vrea să audă de psihanaliză. Pentru Adolf Grünbaum ("Kritische Betrachtungen zur
Psychoanalyse", 1991) Psihanaliza se prezintă ca un sistem închis, ca o dogmă, fără
criterii metodologice precis definite, fapt care contravine principiilor de bază ale științei. O parte din aceste
critici se datorează în bună măsură lipsei de eficiență demonstrabilă a psihanalizei terapeutice în
comparație cu alte metode și procedee psihoterapeutice. În 1981, Paul Kline a supus unei analize critice
600 de studii psihanalitice apărute în diverse publicații. Din acestea, doar ca. 100 relatau rezultate pozitive
în favoarea psihanalizei. Restul de 500 contraziceau în mod evident pozițiile teoretice ale psihanalizei sau
cuprindeau din punct de vedere metodologic atât de multe lipsuri, încât nu puteau fi evaluate cu
obiectivitate. În literatura post-freudiană din a doua jumătate a secolului al XX-lea există tot mai mult
tendința de a se înlocui termenul de "inconștient" cu acela de "subconștient", ținând seama de
datele neurofiziologiei moderne asupra treptelor stării de conștiință. Astfel se știe, de exemplu, că visele nu
se produc în somnul profund, ci în timpul fazelor REM ("rapid eye movements"), în stadiul B de somn
superficial. Altfel nu am mai avea amintirea lor. Psihanaliza nu mai constituie astăzi un domeniu important
al științei, fiind într-un regres [1] și marginalizare evidente în universități și clinici. Teoriile psihanalitice au
fost practic invalidate, iar practicile clinice suferă sub aspectul dovezilor științifice riguroase. În momentul
de față există foarte multe excepții de la aspectele psihanalizei clasice, acestea făcând subiectul unor
curente contemporane, tinzându-se spre un proces al psihanalizei mai subiectiv, mai interactiv, mai
interpersonal [2].