Sunteți pe pagina 1din 17

CE RĂMÂNE DUPĂ VIAŢĂ

(Farsă în 3 acte scurte)


Catalina Florina Florescu

Nota: Farsa face parte din volumul trilingv de teatru în curs de publicare.
Copyright 2017©

1
Personaje:
RELAXAT 1. Chimist specializat în crearea de arome, 45 de ani
RELAXAT 2. Măcelar, 44 de ani
RELAXAT 3. Gropar, 43 de ani
O sora medicală
Un doctor

Acţiunea are loc într-o singură cameră de spital


Timpul: Prezent (chiar acum)

2
[ACTUL I]

RELAXAT 1, RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 (ridică cutiile de suc pentru a indica tradiţionalul


noroc. Se scoală în picioare şi strigă): Sănătate! Noroc! Libertate! La mulţi ani!

RELAXAT 3 (confuzat): Ce serbăm de fapt?

RELAXAT 1: Înainte să îţi răspund, adu-ţi aminte că suntem duşi cu capul. Aşa scrie pe
fişa medicală, negru pe alb, deci bagă la cap şi comportă-te ca atare. Nu-ţi mai ieşi din
rol. Ce ai îţi este de ajuns. Ăsta e rolul tău, deci joacă-l perfect. (Enervat, schimbând
tonalitatea vocii de unde putem deduce că a mai ţinut discursul ăsta) Cine e managerul
tău? Cred că va trebui să îl sun după ce terminăm ziua de azi de repetiţii. (Trage aer
adânc în piept) Să încercăm încă o dată de la capăt. (Ca la începutul scenei, se ridică şi
spun în cor) Sănătate! Noroc! La mulţi … la … la …

RELAXAT 3 (De asemenea enervat): Uite ce e, până nu ştiu ce sărbătorim, nu zic nimic.
Nu mă poţi forţa.

RELAXAT 1: Tu chiar vrei să mă scoţi din sărite, nu-i aşa?

RELAXAT 3: Nu ştiu de ce crezi că te atac. Eu, pur şi simplu, sunt curios şi vreau să aflu. E
ceva rău în asta?

RELAXAT 1: Ultimul nostru Crăciun.

RELAXAT 3: De ce ultimul?

RELAXAT 1: Tu chiar vrei să mori aici? (Arată camera obscură a spitalului. Nu aşteaptă
răspuns) Mi-am dat eu seama că nu ai vrea. (Atotştiutor) Ce naiba, n-oi fi prost!

RELAXAT 2: Au, ce mă mai doare spatele. (Indignat, dar în acelaşi timp oarecum
resemnat) Nici măcar paturi noi nu ne-au pus în cameră. (Arată către cele 3 scânduri de
lemn pe care dorm. Sincronizaţi, fiecare face un pas la stânga/dreapta pentru a lăsa
publicul să observe scândurile)

RELAXAT 1: Ce-ai, mă? Mie chiar îmi plac. Aşa cum sunt aranjate, zici că e un trifoi cu trei
foi. Foarte artistic. Ca-n natură, ce mai!

RELAXAT 2: Prost mai eşti: până şi un pici de grădiniţă ştie că numai un trifoi cu patru foi
aduce noroc.

RELAXAT 1: Du-te naibii! Nici măcar nu spuneam asta. Îmi plac scândurile astea cum sunt
puse pentru că ne vedem unul pe altul şi putem vorbi holbându-ne unul la altul. E tare
asta! (Îşi aduce degetele arătător şi mare de la ambele mâini ca să facă un triunghi prin
care se uită la RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 şi apoi face un sunet din gură ca şi când le-ar fi

3
făcut o poză. Pare un pic mai relaxat) Aceste scânduri reprezintă cum ne vede spitalul pe
noi sau cum ne vedem noi pe noi, de la zi la zi, în funcţie de cum îşi fac pastilele efectul:
câteodată râdem, alteori plângem, dar măcar suntem împreună. (Repetă gestul cu
triunghiul, râzând, dar doar de unul singur)

RELAXAT 3: Sunt de acord. Mă bucur că am cerut să ne schimbe paturile alea vechi şi


împuţite cu scândurile astea. Prin astea măcar mai miroşi un pic lemnul, parcă e altceva!
Înainte, când aveam paturile alea înmatriculate şi aliniate la zid, ziceai că în orice clipă ar
fi putut trage în noi, nişte puşcăriaşi în spital. (Imită zgomotul puştii: Bam! Bam! Bam!)

RELAXAT 2: Dacă tot ne dăm cu părerea, scândurile astea, aşa cum sunt aranjate, aduc a
moară eoliană.

RELAXAT 1: Sau aduc cu litera Y, are trei părţi egale, dacă nu aţi observant până acum.
Cromozomul Y, asta vreau să zic. În fine, fiecare şi-a dat cu părerea şi îşi va primi
onorariul la sfârşitul reprezentaţiei.

RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 (la unison, confuzaţi): Onorariu? Sfârşitul piesei? Ce tot zici?
(În loc de răspuns, RELAXAT 1 trage un scaun şi îi invită pe ceilalţi doi să stea jos)

RELAXAT 1 (Din voce pare că e la capătul puterilor): Hai că mă enervaţi acum amândoi.
De câte ori trebuie să va zic aceiaşi chestie? Ce, nu ştiţi că jucăm aici, seară de seară cu
casa închisă? Acum v-aţi adus aminte? (RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 nu zic nimic, deşi nu au
înţeles despre ce vorbeşte colegul lor) Aşa, acum … timpul … timpul nu e de partea
noastră.

RELAXAT 3: Ce vrei să spui?

RELAXAT 2: Te porţi din ce în ce mai straniu, nu ştiu ce e cu tine în ultima vreme.


Vorbeşti în doi peri şi nu ştiu ce să mai înţeleg. Ce se întâmplă?

RELAXAT 1: Ce să mi se întâmple aici? Ce să (apăsat, gesticulând în jur) ni se întâmple


aici, mon cher? Aici?! Întâmple?! Nu e nici o uşă aici. E doar un geam şi ăla e bătut în
cuie. Nu avem nici un contact cu lumea de afară. La zid, prizoneri în spital. (Suspină)

RELAXAT 2 (la ureche, doar lui RELAXAT 3): Tu înţelegi ce zice asta? S-a ţâcnit de tot.
(RELAXAT 3 ridică din umeri)

RELAXAT 1: Mi s-a acrit să fiu experimentul acestui spital. Gata, mi-a ajuns. Vreau să mor
liber ca o drosofilă.

RELAXAT 2 şi RELAXAT 3: Ce?!

RELAXAT 1: Nu ştiu cum să vă fac să pricepeţi. Când eşti chimist şi te ocupi de parfumuri
şi arome, chestia asta vine natural. Pentru noi, totul e abstract la început: acru, amar,

4
dulce. Ne place doar să gândim aromele şi noile combinaţii. De cum devin produse în
serie pentru noi sunt fără miros, fără farmec. Suntem ca şi drosofila, atraşi de aroma
fructului, dar nu rezistăm decât foarte puţin. Murim repede. Trăim puţin, dar intens. Aşa
era şi în laborator când munceam: intens.

RELAXAT 2: Da şi, care e ideea aici? Tot nu pricep. Poate pentru că sunt măcelar. Tai
carnea în bucăţi. Ah, da, e şi la noi un miros: de mort. Oribil. (Aproape că îi vine să
vomite. Bea puţină apă)

RELAXAT 1: Doamne, cât mă mai chinui aici! Mi-e dor de lumea de afară: atâţia oameni
diferiţi, fiecare cu o aromă unică. Şi noi aveam una, înainte să fim spitalizaţi. Acum
mirosim a spital. Asta e oribil!

RELAXAT 3: Eu ce aromă aveam, mai ţii minte?

RELAXAT 1: Aroma unui maniac obsedat de perfecţiune!

RELAXAT 3: Pe bune? Cum aşa?

RELAXAT 1: N-o face pe deşteptul cu mine că nu-ţi merge. În fiecare zi ne toci la cap cu
discursul tău cu sensul vieţii, tot o faci pe Dumnezeu cu noi. Hai, că iar mă enervez.

RELAXAT 3: Eu, unul, cred sincer că viaţa pe pământ a fost demult, cândva, magică. Asta
înainte să înceapă nebunia şcolarizării. Oamenii trăiau, vorbeau, râdeau, plângeau
împreună fără să se gândească şi de ce. Fără să mai sape în ei. Când mă gândesc la asta,
mă ia cu frigul şi ameţeala. Dar, uite, mă gândesc pentru că acum trăim doar ca să ne
justificăm. Să săpăm. (Oftează; după o pauză) Ştiu ce ne trebuie! Ştiu! Ştiu!

RELAXAT 1 (Fără nici o emoţie): Hai, relaxează-te!

RELAXAT 3: Nu vorbi cu mie pe tonul asta! Acum ştiu de ce ne cheamă pe toţi Relaxat.
Ca să avem ceva în comun şi ca să ne facă să gândim colectiv, nu separat. Dar, dacă ne
punem minţile în acţiune în acelaşi timp, o să reuşim să evadăm de aici.

RELAXAT 1 (Plictisit maxim): Nici pe departe! Tu vezi mai mult decât e în realitate. Umpli
golul din realitate cu imaginaţia ta. Ţi-a stricat capu’ Shakespeare! Tu şi idealurile tale.
Nu există aşa ceva, băiete!

(Pe când zice asta, lumina de pe scenă se stinge treptat şi pe un perete coboară un ecran
de unde un actor recită monologul lui JACQUES din piesa de teatru Cum vă place. De
preferat să se înceapă exact de unde actorul vorbeşte despre rolul nostru în viaţă, văzută
ca o lungă piesă de teatru. Dacă un ecran nu e posibil să fie adus în reprezentaţie, atunci
se poate folosi doar un material audio al aceluiaşi monolog. La sfârşit, lumina revine
puternic pe scenă ca şi când e o zi de vară cu soare generos)

5
RELAXAT 1: Acum să ne uităm de jur împrejur. (Dezamăgit, dar pragmatic/realist)
Uitaţi-vă la noi. Actori de mâna a doua! Roluri de duzină.

RELAXAT 2: De ce zici asta?

RELAXAT 1: Ţi se schimbă rolul de la o zi la alta? Nu vezi că zici aceleaşi replici zi după zi?

RELAXAT 3: Stai puţin, că eu tot nu înţeleg. Cine ne-a dat rolurile astea? Când le-am
memorat? Sau am venit cu replicile memorate de acasă? Sau nu ştie nimeni pentru că
de fapt suntem nişte spioni?

RELAXAT 1: De unde îţi vin ideile astea tâmpite?

RELAXAT 3: Din capul meu, atâta vreme cât postulăm că încă suntem stăpîni pe capul şi
corpul nostru.

RELAXAT 1: Ce naiv eşti, aproape îmi place. Nu ştii deja că odată ce ai intrat în spital şi
te-au oprit la graniţă ca pe un traficant de droguri sau o curvă ieftină nu îţi mai aparţii?
Ne-au pus brăţările astea la mână să ştim doar ce trebuie să ştim. Nici măcar pe fişa de
spital nu ne mai scrie numele. Suntem toţi aceiaşi rasă de relaxaţi. Nu contăm, dragule,
trezeşte-te!

RELAXAT 3: Nu sunt de acord.

RELAXAT 1: Şi ce dacă? Fiecare se minte în felul său. Tu poţi crede că eşti Papa de la
Roma până la urmă. Cine te-ar contrazice? Suntem în spitalul de nebuni, toţi suntem
cineva aici.

RELAXAT 2: Băi, termină. Nu scrie nicăieri că suntem la nebuni. Eu cred că suntem la


Operă, dacă e să bat câmpii ca voi. Dar n-am chef şi mi-e şi cam foame.

RELAXAT: Operă, neoperă, vreau afară! Nu mai pot suporta să stau aici.

RELAXAT 1: Ce contează ce vreţi? Nu se poate. Nici măcar familia nu vine să ne viziteze.


Suntem ca şi morţi. Ba mai rău: morţi în viaţă. Odată l-am auzit pe doctor vorbind la
telefon, râzând pe seama noastră. Zicea: “Fraierii ăştia nici nu ştiu de ce sunt aici.
Nimeni nu întreabă de ei. Pot să fac ce vreau cu ei.”

RELAXAT 2: Oare familia noastră chiar a uitat de noi?

RELAXAT 3 (Aproape plângând): Dar mă iubeau atâta… cum să fiu mort pentru ei?

RELAXAT 1: Mai demult, doctorul m-a prins scriindu-i fiului meu. Auzisem o glumă bună
şi aveam chef să i-o zic şi lui, să ştie că e bine şi aici, să nu îşi facă griji. Dar doctorul mi-a
confiscat-o, rupt-o în bucăţi şi aruncat-o la coşul de gunoi, peste care a turnat supa din

6
care mâncăm; supa asta e mai rea decât terciul de porci. N-am zis nimic. De la o vreme
nu mai poţi zice nimic. El a continuat să îmi spună că dacă îmi pasă cu adevărat, atunci
ar trebui să bag la cap că vindecarea cere izolare. “Extremă,” a adăugat, râzând ca un
dobitoc. Ah, dacă aş putea să îi dau una în cap să termin cu faţa lui de clovn ratat.

RELAXAT 2: De ce o fi zis că vindecarea necesită izolare maximă, ştii?

RELAXAT 1: De bou ce e. Păi, a zis că noi trebuie să tăiăm orice legătură cu lumea de
afară că ea ne-a îmbolnăvit.

RELAXAT 3: Dar eu încă simt, chiar şi aici.

RELAXAT 2: Eu unul cred altceva. Eu cred că am fost aleşi foarte atent de către doctor
după o selecţie amănunţită.

RELAXAT 1: Asta să îţi fie foarte clar! E la mintea cocoşului.

RELAXAT 3: Ce e rău cu mintea cocoşului?

RELAXAT 1: Bă, nu mă enerva. N-am timp să-ţi explic expresiile din limba română. Ia-ţi
un dicţionar când ieşi şi studiază până nu mai poţi.

RELAXAT 2: Eşti sigur că nu eşti mâna dreaptă a doctorului? Prea le ştii pe toate. Prea ne
controlezi.

RELAXAT 1: Bă, acum ai început şi tu? Eu, mâna dreaptă a doctorului?! N-ai să vezi asta
cât vei trăi. Dacă mai apucăm ceva din viaţa asta.

RELAXAT 2: Nu ştiu … pari misterios, zici că suntem pe scenă şi că vom primi nu ştiu ce
onorariu… apoi că aici trebuie să fim în totală izolare ca să ne vindecăm, dar uite,
suntem împreună. Nu mai înţeleg nimic. Eşti prea misterios.

RELAXAT 3: Nu e misterios deloc. E un maniac care vrea să ne controloze de parcă am fi


în laboratorul lui experimentând pe noi arome.

RELAXAT 1: Eu ştiu una şi bună: doctorul mi-a zis-o până am băgat-o la cap. Suntem aici
pentru că ne distram prea mult afară. “Prea trăiaţi,” cum a zis doctorul şi atunci am zis,
“Ia strânge-i p-ăştia trei şi adu-i aici să se relaxeze puţin, altfel strică ritmul societăţii…”
(Supărat) Cine e el să zică cum să trăim? Sau câte grame de fericire trebuie să
consumăm zilnic? Am atâta furie pe el… Vreau să trăiesc! (Zice asta până cade pe podea)

(RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 îl iau de pe podea, îl scutură un pic, deşi podeaua dă impresia


unei sterilităţi exagerbate, de un alb imaculat)

7
RELAXAT 2 (Încercând să reechilibreze atmosfera): Şi ce glumă vroiai să îi scrii fiului tău?
O mai ţii minte?

RELAXAT 1 (Ca şi când nu ar fi fost doborât la podea de propria mâhnire şi nelinişte


vorbeşte foarte relaxat, probabil cel mai relaxat de când a început piesa): Ah, una bună…
bună-bună. Aşa… (Se aşază mai bine pe scaun) … Un ucigaş se duce la popă să îşi spună
păcatul: “Părinte, părinte,” zice ucigaşul spăşit, “de data asta nu mai scap. E groasă. Am
omorât pe unu’. Sunt la limita răbdării. Te implor, fă ceva şi salvează-mă!” Apoi popa
răspunde sictirit total: “Fiule, nu pot să fac nimic pentru tine. Aşa că am un singur sfat:
omoară-te.”
(La început e tăcere. Apoi râd în hohote toţi trei)

RELAXAT 3: Milos popa ăsta.

RELAXAT 1: Sătul de altul plin de păcate. Nu crezi?

RELAXAT 3: Da, ai dreptate. La biserică miroase ca la spital: acelaşi păcat care tot nu se
mai vindecă de milenii. Dă cu aghiazmă sau toarnă gaz şi dă foc, totuna.

RELAXAT 1: Da’ gluma asta are şi tâlc. Popa de fapt a zis că prin moarte uită de tot
păcatul. L-a absolvit de păcat, cum ar veni, deşi toţi ştim cum e cu sinuciderea. Şmecher
popa! Dar nu am putut să i-o spun fiului meu că m-a prins doctorul. Apoi, târându-mi
picioarele pe coridor, am venit înapoi în cameră. Mi-am sprijinit capul de perete şi am
tot râs la glumă până când râsul a trecut şi apoi, clasic, fără râs, am luat o pastilă ca să
mă calmez. Pardon, relaxez, cum zice doctorul. Apoi am dormit cu zilele.

RELAXAT 2: Ştiu, pastila aia e groaznică. Nu poţi să plângi. Nu poţi să razi. Nu poţi nici
măcar să oftezi. Poţi doar să dormi. Dar oamenii suferă, oamenii râd… aşa trăiesc
oamenii.

RELAXAT 1 (Ignorându-l): Într-o zi m-am uitat în ochii tăi trişti ca într-o oglindă. Şi ţi-am
zis, ţi-aduci aminte? Cine suntem noi acum? Vreau să aflu odată. (Non sequitur) Ce uşor
e să ştii compoziţia sării. Dar pe a mea, habar n-am.

RELAXAT 2: Care e?

RELAXAT 1: Ţi-o zic altă dată. Na, ia solniţa asta şi distrează-te. (Înainte să i-o dea, o
agită un pic pentru a-i demonstra că doar un simplu gest poate face din nemişcare
mişcare… doar un gest simplu. Apoi începe să mănânce sare) Ce bună e!

RELAXAT 2: Hai, gata cu prosteala!

RELAXAT 3: Simt cum particulele de sare îmi cad încet-încet în corp ca într-un tobogan
până ajung jos. Poate corpul nostru e ca Marea Moartă, plin cu sare.

8
RELAXAT 1: Sau poate că noi suntem nişte solniţe uriaşe. (Începe să îşi scuture corpul la
început un pic robotic, apoi din ce în ce cu mai multă plăcere, aidoma unui copil căruia
nu îi pasă să îşi ridice rochia şi să îşi arate buricul şi chiloţii. Toţi trei încep să râdă) Hai şi
voi! (RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 încep să danseze haotic şi e clar că se distrează maxim.
Toată camera e inundată de râs. Regizorul poate coborî din nou ecranul să arate feţe
zâmbind, în viteză, văzute ca printr-un caleidoscop)

RELAXAT 3 (Gâfâind): Băieţi, cum grano salis. Asta e în latină şi înseamnă în moderaţie.

RELAXAT 1 (Pune mâna dreapta pe gură lui RELAXAT 3): La dracu cu moderaţia! Tot ce
primim e deja în moderaţie, dacă nu şi mai puţin. Cu măsură de parcă am fi liliputani. Eu
unul nu mai vreau nimic în moderaţie, vreau să dansez până mor. Măcar pic de fericire
pe jos, până picioarele şi tot corpul cedează presiunii ritmului. Nici nu mai vreau muzică.
O ascult în mine. (Îşi apleacă capul ca şi când ar vrea să îşi coboare urechea pe inimă,
dar nu poate, şi atunci îşi pune urechea pe corpul lui RELAXAT 3)

RELAXAT 2: Sunt de acord. Să dansăm până scoatem de tot toată sarea acumulată din
lacrimi. (Toţi trei încep din nou să danseze)

(În cor): À notre vraie liberation! (Se înclină şi ies de pe scenă)

9
[ACTUL al II-lea]

RELAXAT 1 se uită contemplativ la solniţă. Ceilalţi doi se trezesc, se întind un pic, se dau
jos de pe scânduri şi se alătură la masă. Spun un “Bună dimineaţa” care abia se aude.

RELAXAT 1: A fi sau a nu fi o moleculă de sare: aceasta e întrebarea! Ce mortal a fost


aseară.

RELAXAT 2: Da. M-am distrat copios.

RELAXAT 3: Cred că am febra musculară.

RELAXAT 1: Perfect. Asta înseamnă că te trezeşti-trezeşti (spune verbul de două ori şi îl


bate pe umăr pe RELAXAT 3)

RELAXAT 3: Ce tot baţi câmpii?

RELAXAT 1: Nu bat câmpii deloc. Nu m-am mai simţit aşa de bine de nu ştiu când. Şi tu
simţi la fel, dar poate ţi-e frică să te trezeşti. Să îţi simţi corpul. Atâta apatie şi atâta
moderaţie ne-au ucis mintea. Numai corpul a zis altfel. Gata cu atâta moarte în viaţă.
Gata! Gata! Gata!

RELAXAT 2 (non sequitur): Poţi să îmi explici care e diferenţa dintre sare şi praf?

RELAXAT 1 (cu importanţă): În noi sau în general? (Râde singur) Îţi zic într-o secundă, dar
mai întâi am altceva mai important de făcut. (Iese şi se întoarce cu o tablă de scris.
Începe să deseneze pe ea) Ah, am uitat să va zic. Am vorbit cu sora medicală şi i-am zis
foarte clar că dacă nu face ceva să ne ţină motivaţi, să ne simţim trăind, noi nu mai
rezistăm în închisoarea asta. M-am corectat şi i-am zis, “Scuze, drăguţo, spital.”

RELAXAT 2: Ce desenezi?

RELAXAT 1: Păi, la început am vrut să desenez o femeie pentru că nu mi-am mai tras-o
de nu ştiu când şi mi-e sete de sex. Dar apoi mi-am schimbat gândul. Dacă încep să
desenez conturul unei femei, o să încep să ejaculez peste tot. Şi voi aţi face la fel şi apoi
marele nostru doctor savant iar o să zică nu ştiu ce bazaconie, că boala noastră a
avansat, că avem nevoie să ne prescrie un tratament şi mai agresiv, poate să ne izoleze
ca în camerele de urgenţă pentru bolnavii contagioşi. Ah, ce îl urăsc! (Se duce la chiuvetă
să scuipe. Se întoarce la tabla de scris) Aşa că m-am hotărât să desenez cum arată
laboratorul meu. Acum că mă gândesc, cred că mi-e mai dor de el decât să fiu cu o
femeie. (Atinge încet, cu pasiune ce a desenat şi scoate un suspin erotic)

RELAXAT 3: Când ai terminat, pot să desenez şi eu? Măcar aşa o să treacă ziua mai
repede. Doamne, nu altă zi la fel, la fel, la fel …

10
RELAXAT 1: Da, mă, te las şi pe tine. Dar înainte, trebuie să vă zic şi povestea din spatele
desenului, povestea vieţii mele pe când trăiam şi făceam cele mai tari arome şi esenţe.

RELAXAT 2: Crezi că o să ne ajute povestea ta?

RELAXAT 1: Ca şi când tratementul abuziv ne-a ajutat cu ceva! (Tăcere) De când am venit
aici, treptat, dar accelerat, ne-am schimbat atât de mult că suntem doar nişte axe într-o
diagramă medicală; suntem puncte neunite care dispar la atingere; suntem morţi, ba
(ridicând tonul), morţi în viaţă!

RELAXAT 3: Aşa e. Ce se mai întâmplă în lume? Ce s-a mai scris? Ce muzică s-a mai
compus? Cum e râsul a mii de oameni la un loc? Nu ştim nimic. Nimic. Ne relaxăm aici
de zece ani de zile.

RELAXAT 2: Avem acelaşi mic dejun în fiecare zi: pâine cu margarină, parizer, ceai cu
rom.

RELAXAT 1: Nu mai avem papile gustative. Asta mi-e clar.

RELAXAT 2: Au încercat totul pe noi: terapie cu lumină, Prozac în doze din ce în ce mai
mari, până şi dialectică. Fără rezultate. Mereu. Doctorul susţine că suntem cei mai
depresivi pacienţi din istoria depresiei, care, à propos, e discutabil şi subiectiv. Şi nu a zis
el singur că ne-a adus aici pentru că “trăiam prea mult?” Doctorul tot se bucură că nimic
nu merge pentru noi pentru că vrea să demonstreze că există pacientul zero al depresiei
incurabile, ăla de rămâne în istoria medicinei şi le dă ăstora dreptul să încerce pe noi
toate căcaturile lor.

RELAXAT 3: Nu mai suport locul asta. Mizeria asta.

RELAXAT 1: Ştiu. Nu se întâmplă nimic. E totul mort aici. Acum jumătate de an am scos
bateriile de la ceas, să mă distrez, şi deşi ceasul ăla făcea un zgomot asurzitor, nimeni nu
a zis nimic. Nimeni nu a observat nimic.

RELAXAT 3: Eu m-am prins, dar n-am avut chef să zic nimic pentru că am vrut să te
enervez. Ştiu cât eşti de tipicar, vrei totul să fie ca tine.

RELAXAT 1: Du-te-n mă-ta!

RELAXAT 3: Tu du-te-n mă-ta! Tot vrei să ne vindeci ca şi când noi suntem în laboratorul
tău cobaii tăi şi tu chimistul-minune rezolvându-ne cu o priză din aroma de vanilie sau
fructe de pădure sau care te excită pe tine.

RELAXAT 1: Tu crezi că medicina tradiţională îi ajută pe oameni? Toate chimicalele pe


care le bagă în noi şi tot ce mâncăm. Nu mă face, mă, că încep să vorbesc până poimarţi.

11
RELAXAT 2: Ultima oară când m-am certat cu nevasta mea, mi-era aşa de rău… Ea zicea
să vindem apartamentul din oraş şi să ne mutăm la ţară, la iarbă verde şi aer curat, dar
eu i-am zis că nu vreau asta, că vreau să îmbătrânim în acelaşi loc, să ne vedem copiii
crescuţi şi să ne creştem nepoţii unde ne-am crescut copiii, să rămânem cu prietenii
până ne zicem adio prin moarte, să nu ne ducem (pauză) nicăieri. Dar ea a zis că-s naiv şi
că totul se mişcă doar că eu că nu mă mişc, că eu alerg să prind fulgi de zăpadă şi că sunt
aşa de pierdut în vis că nici nu îmi dau seama când fulgii nu mai sunt fulgi în palma mea,
s-au şi topit, acum am mâinile ude şi nici de asta nu îmi dau seama…

RELAXAT 3: Şi eu am observat că nu mai merge ceasul, dar nu am zis nimic pentru că am


apreciat tăcerea.

RELAXAT 1: Ce?!

RELAXAT 3: Ştiu că nu are sens ce zic, dar în fiecare zi ascultăm acelaşi ticăit şi în mintea
mea mi-am zis, “Uite, fără ceas, poate reuşim să păcălim timpul.” Ştiam că nu se poate,
că timpul e afară din noi, că noi suntem afară din noi, plutim deşi există legea gravitaţiei.
De fapt, plutim. (După o scurtă tăcere) Şi într-o zi i-am zis sorei medicale: “Scumpo,
vreau să port un tricou. Nu e nimic care să îţi sară în ochi. E ceva simplu, gri cu dungi
bleumarin.” I-am zis că l-am luat cu ani de zile în urmă, la un târg de haine vechi, second
hand, să îl ajut pe puştiul asta care era în zdrenţe şi slab de i se numărau coastele.
Bineînţeles că m-a refuzat. Ce dracu! Nu suntem contagioşi, nu ne atacăm corpul singuri,
un amărât de tricou decât uniforma asta jegoasă ne-ar face mult mai bine. (Trage de
hainele de spital ca şi când ar fi o piele atacată de o armată de ţânţari, pişcată peste tot)

RELAXAT 2: Ce te uiţi, mă, la mine, crezi că mie îmi place cămaşa asta de forţă?

RELAXAT 1: Ce făceam înainte să venim aici? Ce iubeam? Cum ne ocupam timpul liber?
Cum ne ocupa el? (Oarecum din senin) Ştii, când fierbi un morcov, vitaminele se
multiplică.

RELAXAT 2: Toată lumea ştie asta!

RELAXAT 1: Normal că toată lumea ştie asta. La fel e şi cu noi.

RELAXAT 2 (Obraznic): Adu o oală imensă şi aruncă-ne în ea!

RELAXAT 1: Ce e cu tine azi? Eu ziceam că şi oamenii sunt la fel, dacă nu îşi trăiesc
potenţialul la maxim, se alege praful de ei.

RELAXAT 3: În mine nu mai e nimic.

RELAXAT 1: După aşa tratamente, normal. (Cu tâlc) Aparent. Pentru că ne-am avut unul
pe altul şi asta a ajutat. Nu te contrazice cu mine. Chiar nu ar avea sens.

12
RELAXAT 2: Înainte să mă internez, eram eu şi cuţitul meu. Nu îmi plăcea ce făceam, dar
în acelaşi timp nu îmi puteam lua ochii de pe carne. Mirosul. Roşul cărnii. Multă vreme
am crezut că sunt chiar nebun să fiu atras de spectacolul ăsta macabru, dar apoi mi-am
cumpărat o copie după “Carcass of beef” (Chaim Soutine) şi mă rugăm în genunchi în
fiecare zi înainte să încep să tai. (Pe acelaşi ecran, coboară imaginea picturii şi RELAXAT
2 e vizibil deranjat) Cine a adus imaginea asta acum, aici? (Speriat, într-un atac de
panică) Cred că mi se face rău. O să vomit. (Se aşază pe podea în poziţie fetală încercând
să se liniştească aşa)

RELAXAT 1: Fii bărbat! Aia e doar o imagine. Ca şi o stafie, poate dispărea oricând vrei
tu. Dacă vrei, fireşte. Dacă nu, tăvăleşte-te pe podea. Imaginea aia e ca un cuvânt fără
context, care va dispărea cât ai clipi. Clipeşte şi tu! E totul în capul nostru şi numai noi
controlăm realitatea.

RELAXAT 3: Da, sunt de acord. Fă ceva că ne-ai tâmpit cu sensibilitatea ta. Tu îţi dai
seama că eu am fost gropar de profesie?! Şi lucram într-un cimitir mic. Sicriele vechi
după câţiva ani erau scoase şi reînlocuite. Trebuia să sunăm familiile şi noi credeam că
ăştia o să fie supăraţi maxim. Dar descopeream că ăştia şi uitaseră de morţii lor. Le
ziceam care e treaba cu politica cimitirului şi că trebuie să facem loc noilor locatari şi că
vechii trebuie să plece, să fie relocaţi. (Vrea să se asigure că înţeleg absurdul extrem al
situaţiei) Cum să muţi morţii, cum?! Ştiu, ştiu, morbid. Dar asta e realitatea. E mai ciudat
decât orice poveste de-a ta de la abator. Cum să vii la cimitir să iei ce a rămas din mort?
Când eşti copil şi te joci de-a piraţii şi împuşti un schelet care e parte din set şi apoi
schetetul, culmea, nu moare, deşi era deja mort. Băi, asta se poate doar atunci! E vârsta
imaginaţiei: faci ce vrei, cum vrei, cât vrei. Apoi te tâmpeşti în şcoală. Şi la muncă. La
muncă te îngropi dacă nu eşti atent sau dacă ai o meserie beton ca a mea, de gropar.
(Începe să se împuşte singur şi asta îl distrează colosal. Se tăvăleşte şi el pe podea, dar
într-o repriză de râs haotic)

RELAXAT 1: Nouă oamenilor ne place minciuna, nu adevărul. O luăm zilnic ca pe o


vitamină. Cel mai mult ne place să ne minţim pe noi înşine. Pentru că am lucrat cu
arome, te pot minţi că ce bei e exact ce crezi că bei, dar nu e aşa. Ce, nu mă crezi? Na,
citeşte pe spate. Vezi? (Îi pune băutura aproape de ochi, atât de aproape, că e chiar
agresiv) Vezi? Nimic din ce scrie pe etichetă nu e şi în suc. O minciună. Să te simţi bine.
Dar nu poţi zice, “Avem un nou produs: Diabet miraculous, chiar dintr-o înghiţitură.” Ha,
ha… Dar asta e. Şi atâta vreme cât ne minţim că e o băutură răcoritoare şi cât ne mint
ăştia că sunt chestii şi mai naşpa de băut, bem şi ne autosugestionăm că e bine. Şi ce, e
doar o băutură. Stomacul nostru simte altfel. Creierul nostru simte altfel. Trupul nostru,
la fel. Ei şi, e doar o viaţă. Trece şi asta.

(O voce de femeie se aude dintr-o dată, probabil cu un anunţ făcut la această oră în
fiecare zi. Sunt anunţaţi că terapia cu lumină va începe în curând. De cum se termină
anunţul, intră sora medicală. Este un amestec de silicon exagerbat şi plescăie enervant

13
gumă de mestecat. Are un pix în mînă cu orice design ostentativ va alege regizorul. Când
intră, RELAXAT 2 şi RELAXAT 3 nu sunt pe scenă)

SORA MEDICALĂ: Ce bine că s-au cărat. Nu trebuie să îi împing de la spate să le spun ce


nemaipomenită e terapia cu lumină. Că apoi îmi ţin discursuri pe trei voci blegite şi n-am
chef. (Se uită brusc la telefon şi râde. Zice ceva de genul: “Ce curvă era asta şi acum o
face pe mama model”)

RELAXAT 1: Lasă telefonul şi da-mi odată otrava aia. Unde e?

SORA MEDICALĂ (Îi da o cutiuţă): Vezi că trebuie să adaugi o lingură la un pahar plin cu
apă, deşi ar fi mai bine cu lapte degresat. Transformă pulberea albă în maroniu şi are
gust de ciocolată.

RELAXAT 1: Na şi tu acum, că aş fi mofturos cum vreau să mor. Şi oricum de unde ştii ce


gust are?

SORA MEDICALĂ: A fost deja testată cu rezulate optime. Nu-ţi face griji.

RELAXAT 1: Ba uite că îmi fac griji, ce altceva am de făcut aici? Şi ţie chiar nu ţi-e frică?
Ar putea să te prindă, ştii, ar fi nasol.

SORA MEDICALĂ: Să mă prindă! Nu-s măritată, nu am copii, sunt singură. Şi mi-e şi


lehamite de munca asta. M-am săturat până peste să văd cum mor copiii de cancer. Le-
am şi spus ăstora mai mari, şefilor, “Chiar nu puteţi să mă transferaţi la altă secţie? Nu
mai am nici un dram de compasiune în mine, mi-aţi stors-o toată. Nu pot măcar să
lucrez cu ăştia care-s aşa şi aşa bolnavi de cancer, care par să scape?” Şi ştii ce mi-au zis?
(Îşi drege vocea) “Hai, termină cu prostiile, dragă. Eşti tu semi-tânăra, dar eşti stearpă că
nu trage nici un bărbat la tine, să îţi facă un copil, doi, trei. Plus, cât mai ţine şi tinereţea
asta la tine? Un an, doi -- maxim. Avem nevoie exact de una ca tine, fără speranţă, fără
soţ, fără copii – numai una ca tine ştie ce e să nu mai speri, aşa că eşti perfectă pentru
copiii care mor de cancer. Plus, ăştia trei relaxaţi.”

RELAXAT 1: Poate vrei să faci ce vrem noi să facem cu micul nostru experiment.

SORA MEDICALĂ: Dacă ai şti ce tentată sunt. Dar am eu teoria asta, să laşi corpul să
moară când vrea corpul să moară, nu să îţi bagi idei în cap. Capu’ cu capu’, ce mai! Plus,
ştii cât sunt de gurmandă. Îmi place să mănânc şi să beau. Într-o zi am să îţi aduc nişte
tarte pe care le fac. Să mori ce gust eu, nu alta. Auzi, hai că plec. Se aud voci pe culoar.
Te rog frumos să ai grijă unde pui cutia. Şi pune-i o eticheta: “A nu se atinge. Laxativ
letal.” Ceva care să sune serios, nu băşcălie. Ne-am înţeles?

RELAXAT 1: Okay, bine, aşa am să fac. Mersi. Eşti o dulce. Nu am nevoie de tarte, vezi?
(Iese. El se uită de jur-împrejur să caute un loc perfect unde să ascundă cutia)

14
[ACTUL al III-lea]

Un doctor intră în timp ce vorbeşte la telefon. Scândurile sunt acum una lângă cealaltă,
extrem de apropiate. Cei trei se ţin de mână. Doctorul se apleacă şi atunci i se pare că
pacienţii nu respiră. Instinctiv, începe să înjure, dar nu se aude încă clar. Scapă telefonul.
Se apleacă să îl ia şi atunci sună la sora medicală. Iese. Vorbeşte autoritar, dar evident
urât cu sora medicală: “Ascultă, nu e de glumit. Dacă nu vii acum, te dau afară şi îţi jur
că alt loc de muncă nu ai să găseşti.” Cât timp iese urlând la telefon, cei trei pacienţi se
aşază foarte aproape de marginea scenei.

RELAXAT 1, RELAXAT 2, RELAXAT 3: A muri e uşor şi distractiv. (Către spectatori) Ar


trebui şi voi să încercaţi asta odată. Exerciţiul ăsta al morţii te ajută să îţi dezmorţeşti
corpul, pluteşti într-un fel, deşi e mai mult decât o levitaţie banală. Parcă nu îţi mai eşti.
Te dizolvi conştient de asta. (Se întorc la scândurile lor în poziţia rigidă de dinainte.
Doctorul intră pe scenă şi începe să le examineze pulsul)

DOCTOR: La naiba! Ce dracu’! Ce s-a întâmplat? Ce o să se întâmple cu mine? Comisia de


evaluare a pacienţilor în declin depresiv acut e pe drum şi va ajunge aici în două ore. Mă
bazam pe fraierii ăştia trei abuzaţi constant medicamentos. La naiba! Nu o să am parte
de promoţie. Adio, casă de vacanţă la plajă. Adio, avion particular. O să mor ca un un
doctor. Ca orice (ezită, apoi) … doctor. (Se agită în stânga şi în dreapta) Dar cum să
moară în acelaşi timp? Cum e posibil aşa moarte sincronizată? Mi-aduc aminte când au
fost internaţi în spital, ziceai că sunt trei fraţi gemeni, aşa erau de identici în refuzul de a
fi internaţi. Tot o ţineau pe a lor că au un episod, că e de la ploaia de joi care nu se mai
oprea, că e de la indigestie, că o aminitire le-a trecut razant prin creier, dar că, una peste
altă, nu e serios. Tot ziceau, viaţa asta nu e serioasă, cum să fie boala atunci? Tot ca
viaţa, o farsă. Şi eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbeau şi atunci mi-am
zis, ăştia-s perfecţi să fac tot felul de teste pe ei. Dacă totul e o glumă, corect? Nu am
crezut vreoadată că pot da peste trei pacienţi aşa de interesanţi de studiat. Vorba aia,
până nu treci prin depresie, nu ai gustat deloc din viaţă. Asta e părerea mea, ei o tot
ţineau pe a lor cu farsa. Şi le-am zis, uite ce e, totul e durere şi dacă nu realizaţi asta, e
grav, dar măcar aţi ajuns unde trebuie şi o să vă rezolv eu. Aşa le-am zis, ca un tată unui
copil care zice că are mâinile curate şi poate să muşte din gogoaşă, deşi pe faţă are urme
lăsate de degetele murdare… nu îşi vede murdăria că e prea excitat de gogoaşă. Acum,
normal, că şi eu ştiu că până la urmă toţi devenim un câine în experimentul lui Pavlov şi
ne lingem rănile la ore fixe. Gata, s-a terminat cu mine! (În acest moment, îşi acoperă
faţa cu ambele mâini şi nu vede cum cei trei se ridică şi tiptil dispar de pe scenă. Se
sprijină de un perete, încă având faţa acoperită. Dintr-o dată, foarte tare ) Unde sunt?
Ah, se joacă cu mine? Dar eu nu am chef de nici un joc. Plus, le-am luat pulsul acum
câteva minute. Sau nu le-am luat pulsul? Înnebunesc. Nu, nu, nu am să înnebunesc. (Se
aşază pe podea să facă nişte exerciţii de yoga. Dar e prea agitat şi nu poate face nimic)
Nu pot să mă relaxez deloc. Dacă vor să evadeze, că m-au tot ameninţat cu asta? Şi dacă
nu îi găsesc până vine comisia de evaluare, atunci ce am să zic? Oh, Doamne, oh,
Doamne… O să fiu dat afară. Şi ce o să zic nevestei apoi? Sau amantului meu, Baltazar?

15
Sau copiilor care îmi tot zic, “Când o să ne facem mari, că tine vrem să fim”? Oh,
Doamne, oh, Doamne…Simt cum totul se duce pe apa Sâmbetei. Înnebunesc?! Eu sunt
pacientul acum? Nu. (Încă o dată mai apăsat) Nu! Nuuuuuuuu! Eu nu pot să fiu pacient.
Am semnat un contract şi doar doctor pot să fiu. Când era să ne dea diploma de
absolvire, ne-au zis “Vedeţi unde ce bifaţi.” Ne întreba, “În caz că sunteţi cât p-aci să
deventi pacienţi, ce alegeţi: mătrăgună sau tratamente non-stop care nu ajută la nimic
doar te fac să îţi prelungetsi agonia?” Eu am zis mătrăgună şi la rubrica “Aveţi de
adăugat ceva”? am adăugat, “Şi dacă e să mi se întâmple tragedia asta, atunci vreau să
mor rapid, să mi se dea o doză maximă de otravă. Că şi la dentist când eram adolescent
şi mă duceam pentru vreo carie şi îmi făcea anestezie nu îşi făcea efectul din prima. Îmi
trebuia o doză dublă, cel puţin. Iar dentistul zicea că dacă nu mă ia moartea din prima,
am pus-o, că nu rezist la durere. Şi de atunci mi-am jurat să mă fac doctor, să fiu în
control şi să mor fără durere. Ce e aia durere? Cum rezistă ăştia în spital cu atâta durere,
habar n-am. Durerea e drogul nenecesar. Nu ştiu ce a fost în capul lui Dumnezeu. Auzi,
să facă omul şi să îl ungă cu durere din cap până în picioare. Corpul care e în durere
trebuie să moară. Cine m-a pus să vin la spitalul asta? Ar fi trebuit să mă fac doctor de
vedete, să merg cu ele în turnee, să ne destrăbălăm maxim, orgii peste orgii. La naiba!
Eu nu am să fiu pacient. Asta să fie foarte clar. Chiar acum am nevoie de un Xanax sau o
futai beton sau o sticlă de whiskey băută pe nerăsuflate, orice care m-ar stimula
neuronal. Orice, dar repede. (Ţipă) Soră! Soră medicală! Pe unde eşti? Pun pariu că tu
eşti responsabilă de nebunia asta. Tu ai pus la cale toată mascarada asta pentru că mă
urăşti. Scârba naibii! Stearpă şi curvă! (Iese din scenă bodogănind)

RELAXAT 1 (îmbrăcat la costum negru cu cravată bleumarin. Ca şi când îi vede pe


spectatori pentru prima oară) Mă cheamă Tudor. Prima oară când m-am întâlnit cu Dan,
voi îl ştiţi de RELAXAT 3, i-am zis că eram chimist şi mă ocupăm de arome; s-a uitat la
mine mirat, de parcă ar fi văzut o mumie, şi apoi, cred de dragul conversaţiei, m-a
întrebat dacă atunci când am fost mic mi-a plăcut chimia; i-am zis, “Eram varză la
ştiinţe.” Chiar nu îmi plăceau de nici o culoare. Mereu tot caută şi mereu rezultatul pe
care îl obţin nu rezistă, deşi îşi râd de artişti şi spun că la ei totul e clar, negru pe alb.
“Avem rezultate,” zic ei. Îi credeam când eram mic. Dar apoi vezi altfel. Vezi cum
rezultalele sunt schimbătoare. Cum răspunsul e de pe azi pe mâine. Cum jocul de-a
exactitatea e praf în ochi. Şi apoi i-am mai zis că atunci când eram copil eram cam grăsuţ
că mâncăm cam mult. Unul dintre primele mele experimente a fost să încerc o reţetă de
clătite cu unt, sirop de arţar şi ghimbir. Am fost uluit de combinaţie, de gust, de aromă.
Şi de atunci doar asta am vrut să fac. Eu cred că oamenii au un corp înmiresmat, doar că
ne încorsetăm în reguli şi şabloane. Mirosim apoi toţi la fel. E un iz stătut care nu iese la
spălat. De cum intrăm la grădiniţă, de fapt, ne pierdem încet-încet din arome. Dar eu
vedeam cum Dan nu mă crede şi atunci l-am întrebat, “De ce ai vrut să ştii dacă mi-a
plăcut chimia când am fost copil? Ce, tu făceai găuri şi gropi când erai mic să te
obsedeze aşa de tare ca să vrei să devii gropar?” Bineînţeles că m-a înjurat. Poate
merităm asta. Dar nu m-am supărat. I-am zis, “Uite ce e, profesia e un accident. Sau
destin, nu e nici o diferenţă, crede-mă. Alt cuvânt, doar atât. Cel mai important e să
înveţi să trăieşti cum vrei tu să trăieşti; să digeri regulile sociale, dar să ţi le ajustezi pe
gustul tău sau, mai bine, să îţi faci unele doar pentru tine. Să ai un loc de muncă, e

16
necesar, se pare, dar să nu te îngroape locul de muncă cât eşti în viaţă. Timpul nu poate
să fie oprit. Am încercat să îl păcălesc cu arome puternice, de la afrodiziace până la
otrăvuri, tot chestie de vocabular şi aici, şi nimic. Ticăie şi ticăie ca o căţea în călduri care
refuză să se împerecheze. Vrea doar să ticăie şi să urle şi să geamă. Timpul nu trece, deşi
ticăie şi zbiară. Noi trecem, deşi suntem muţi. Noi nu suntem o poveste, nu ne ia altul la
o încă citire după ce ne-am sfârşit. Sfârşitul e sfârşit la noi. Şi atunci? Ce rămâne după
viaţă? Nu îmi răspunde acum, te-ai pripi şi ai regreta apoi. Ţi-ar rămâne un gust amar.
(Apăsat) Crede-mă.” (Se uită la ceas) Gata, trebuie să plec. Sanda, sora medicală, ne-a
promis că ne va elibera la noapte, pe toţi trei. Deja simt cum miroase a viaţă. M-am
trezit din murit. M-am trezit! Câte am de făcut… câte… câte! (Zâmbeşte şi iese din scenă)

(Rezigorul poate pune “I Want to Break Free” de Queen sau “Alive” de Sia. Apoi, cei trei
revin pe scenă şi, ţinându-se de mijloc, cântă şi exultă. Sanda e şi ea foarte veselă şi nu
mai e îmbrăcată în hainele de soră medicală, nu mai are vulgaritatea din scena trecută,
de unde se trage concluzia că şi ea se va elibera. Muzica se opreşte. Pe ecran poate
coborî un mesaj dintr-un singur cuvânt, de exemplu, Trăieşte! sau poate titlul farsei, Ce
rămâne după viaţă?)

SFÂRŞIT

17