Sunteți pe pagina 1din 6

Sfâșitul Războiului Rece

“Războiul nu constă numai în bătălii sau în actul de a lupta, ci şi într-o perioadă de


timp în care dorinţa de a supune prin luptă este suficient de răspândită”, afirma filozoful
Thomas Hobbes . Despre cel care a fost considerat şi cel de-al treilea război mondial,
Războiul Rece, se poate spune, fără îndoială, că a reprezentat o astfel de perioadă.
Perioada de după Războiul Rece are o importanţă deosebită pentru politica
internaţională deoarece este marcată de schimbări majore ale sistemului internaţional. Lumea
secolului XXI este cu totul alta, se supune unor exigenţe noi, produce crize de tip nou care
găsesc ţările nepregătite. Este o lume unipolară ce tinde spre multipolaritate, marcată de
instabilitate politică, de conflicte şi confruntări armate care se înscriu într-un registru diferit
de cel al sfârşitului secolului XX.
Particularitatea acestei perioade este dată de nivelul la care au loc confruntările dintre
cele două puteri adversare, dar şi de mijloacele utilizate: presiunea economică, ajutorul
selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate
mică şi iminentul război pe scară mare.
Potrivit istoriei, Războiul Rece (1947-1991) este considerat a fi o confruntare
deschisă, nonmilitară şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două
grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diferite, care s-a manifestat pe mai
multe planuri. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North Atlantic Treaty
Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia. La nivel
economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism.
La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale
(aşa-numita "lume liberă", "societatea deschisă") şi regimurile comuniste totalitare (aşa-
numita "societatea închisă"). Înfruntarea dintre Blocul răsăritean, reprezentat de URSS şi
aliaţii ei, şi Blocul occidental, format din SUA şi aliaţii ei, a fost numită "Războiul rece",
deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre supraputeri (nu s-a ajuns la un
război "cald").
S-a mai numit "Războiul Rece" şi datorită faptului că a fost purtat între foştii aliaţi din
războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau
aceleaşi rădăcini ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice
formă de dominaţie. "Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din
1947, când s-a folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din
1991.
Războiul Rece s-a încheiat o dată cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a
URSS, iar lumea care a rămas este dominată de o singură superputere (condiţie descrisă de
specialiştii în politică internaţională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care însă este
multipolară).
Razboiul rece a dominat politica externa a SUA si a URSS inca din 1947, cand s-a
folosit pentru prima oara termenul, si pana la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Teoretic

1
Razboiul Rece s-a incheiat o data cu prabusirea regimurilor comuniste sovietice si a URSS,
iar lumea care a ramas este dominata de o singura superputere (conditie descrisa de
specialistii in politica internationala drept hegemonie globala a SUA intr-o lume care insa este
multipolara).
Sfarsitul Razboiului Rece poate fi privit din doua perspective. Din perspectiva celor
care privesc Razboiul Rece doar ca pe un alt termen in definirea competitiei intre superputeri.
Rusia si America, vor spune ca acesta s-a sfarsit in 1990, atunci cand Gorbaciov l-a declarat
terminat. Dintr-o alta perspectiva, a acelora care il considera o confruntare sistematica, intre
capitalism si comunism, intre democratie si autoritarism, vor spune 1991, an in care Uniunea
Sovietica a incetat sa existe.
Analiza oricarei probleme a relatiilor internationale intre anii 1945-1991 nu se poate
sustrage traversarii implicatiilor Razboiului Rece si motivul e ca Razboiul Rece caracterizeaza
o etapa a sistemului relatiilor internationale: este un mod de a fi al acestui sistem. Razboiul
rece s-a incheiat atunci cand ambele superputeri au recunoscut absurditatea cursei inarmarilor
si cand una din ele, sau amandoua au crezut in sinceritatea celeilalte. Altii vor spune ca
razboiul rece nu s-a incheiat nici azi,mutandu-si doar centrul de greutate.

Factorii interni : colapsul comunist in Uniunea Sovietica.


Schimbarile majore in Uniunea Sovietica incep cu aparitia in plan politic a lui Mihail
Gorbaciov si a reformelor sale care in final va duce la destramarea URSS. Cateva date despre
ascensiunea lui Gorbaciov si accederea la putere. În 1979, Gorbaciov a fost promovat în
Politburo (organizația executivă conducătoare pentru un număr de partide politice).
Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului. În timpul scurt în care
protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de
secretar al partidului pentru problemele de cadre. După moartea lui Constantin Cerneko,
Mihail Gorbaciov, atunci în vârstă de 54 de ani, a fost ales Secretar General al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985. El a devenit primul lider al partidului
născut după victoria revoluției bolșevice.
Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să
reformeze partidul și economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului
("transparenței"), perestroicăi ("reconstrucției") politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea
Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.
Gorbaciov a introdus în cadrul așa-numitului program perestroika reforme economice,
despre care credea că vor ridica nivelul de trai al populației și productivitatea muncii. În acele
vremuri, numeroase dintre reformele sale au fost considerate radicale de către birocrații
conservatori ai partidului. S-a remarcat lupta dintre "noii gânditori" și conservatori, în timpul
căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu a fost șirul de
evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl.
Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul
maturității procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus

2
alegerile cu mai mulți candidați, numirea a nemembrilor de partid în funcții guvernamentale și
adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie. Reformele
economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă
independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea
Perestroika: nouă gândire pentru țara noastră și pentru lume, în care își prezenta pe larg ideile
de reformă.
Anul 1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau
acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest
fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o
caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de
prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin
promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se
opuneau activ reformelor politice și economice.
Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în
martie și aprilie 1989. Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în
persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e
adevărat, fiind candidat unic.
Anul 1989 a fost unul al problemele naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor
comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii
internaționale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în
ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor
interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care
criticau ritmul scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora.
Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decât să se
aleagă cu și mai multe critici din ambele părți.
Din acest moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel
și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpânit a problemelor naționale, ceea ce va duce la
dezintegrarea Uniunii Sovietice.
În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea
Sovietică și în rândurile aliaților din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a
dus treptat țara către colaps. Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din
blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice și chiar a poziției lui Gorbaciov.
Relaxarea cenzurii și încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar
neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar și a
redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare
grad de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia,
Letonia și Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940).
Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în
Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai
putea stăpâni și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

3
Colapsul comunist in Europa de Est.
Cortina de Fier a separat Europa de Vest de cea de Est timp de jumătate de secol
înainte ca regimurile comuniste să cadă după 1989. Acum 27 de ani, europenii din Est au
cerut respectarea drepturilor omului, a statului de drept şi a democraţiei.
În primii cinci ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea
Sovietică s-a impus ca o nouă supra-putere globală, fapt ce a dus la instaurarea unor regimuri
comuniste în Europa Centrală şi de Est. Primele „crăpături“ în Zidul Berlinului au apărut
odată cu revoluţia maghiară (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi mişcarea de solidaritate
poloneză (la începutul anilor '80).
La 27 de ani de la căderea comunismului, facem o retrospectivă asupra evenimentelor
din 1989, care au permis ţărilor din estul Europei să adere la Uniunea Europeană în 2004 şi
2007.
1989 - februarie - aprilie: discuţii între Partidul Comunist din Polonia şi Solidaritatea
(Solidarność)
martie aproximativ 80.000 de persoane participă la un miting pentru democraţie în
Budapesta. Se formează opoziţia în Ungaria;
4 şi 18 iunie: alegeri semi-libere în Polonia. Solidaritatea câştigă 99 din cele 100 de
locuri din senat şi 161 din locurile alocate în Sejm (doar o treime din locurile din Sejm erau
disponibile pentru candidaţii din partea Solidarităţii);
27 iunie: miniştrii de externe austriac şi maghiar taie gardul de sârmă ghimpată de la
graniţa dintre cele două ţări în Sankt Margarethen/Sopronkőhida;
19 august: deschiderea simbolică a graniţei în Sankt Margarethen/Sopronkőhida, timp
de trei ore, pentru „Picnicul Pan-european“. Peste 600 de cetăţeni din Germania de Est profită
de ocazie pentru a trece graniţa. Grănicerii maghiari nu intervin;
23 august: „Lanţul Baltic“: două milioane de oameni si-au dat mâna pe parcursul a
peste 600 de km de-a lungul Estoniei, Letoniei si Lituaniei. Au făcut acest lucru pentru a
atrage atenţia asupra situaţiei din ţările baltice, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea
pactului Ribbentrop-Molotov între Germania şi Uniunea Sovietică - pact ce a dus la ocuparea
celor trei state;
24 august: Tadeusz Mazowiecki (Solidaritatea) devine prim ministru polonez după ce
candidatul comunist nu poate forma cabinetul. Se formează primul guvern ne-comunist din
Europa comunistă;
11 septembrie: guvernul maghiar anunţă că refugiaţii est-germani nu vor fi repatriaţi,
ci lăsaţi să meargă în Vest. 13.000 de refugiaţi est-germani trec prin Ungaria în Austria, apoi
în Germania de Vest. Cortina de Fier dispare între Austria şi Ungaria;
9 octombrie: demonstraţii uriaşe în Leipzig: 70.000 de oameni ies în stradă şi cântă
„Wir sind das Volk“;
18 octombrie: Erich Honecker (politician comunist german care a condus RDG şi care
a coordonat construirea Zidului Berlinului) demisionează în Germania de Est;

4
4 noiembrie: peste un milion de oameni se strâng pentru a demonstra în
Alexanderplatz (Berlinul de Est);
9 noiembrie: datorită protestelor şi emigrării în masă, guvernul est-german înlătură
restricţiile de călătorie. Cade Zidul Berlinului;
17 noiembrie: începutul „Revoluţiei de catifea“: poliţia înăbuşă o demonstraţie a
studenţilor şi activiştilor socialişti în Praga. Apar demonstraţii în oraşele mari din
Cehoslovacia;
16 decembrie: apar proteste la Timişoara, România. Mai târziu, apar demonstraţii în
Bucureşti. Nicolae Ceauşescu vorbeşte unei mulţimi formate din 100.000 de oameni de la
balconul Comitetului Central. Începe revoluţia, care a putut fi urmărită în direct la televizor;
25 decembrie: Nicolae Ceauşescu şi soţia sa sunt executaţi.
În anii următori, ţările baltice îşi declară independenţa faţă de URSS. În 1990
Germania este reunificată, în timp ce în Polonia devine preşedinte liderul Solidarităţii, Lech
Walesa.
În decembrie 1991, secera şi ciocanul au fost arborate pentru ultima dată la Kremlin.
De atunci a fost ridicat noul drapel al Federaţiei Ruse. Uniunea Sovietică încetează să existe,
în locul acesteia luând fiinţă Comunitatea Statelor Independente.

Concluzii
Patru ani după venirea sa la putere, nu mai există nici o indoială că o nouă revolutie cu
aspect paşnic zguduie Uniunea Sovietică.Cum să nu începi să speri că se va încheia capitolul
perioadei de după război şi, o dată cu el divizarea Europei, teama de război şi spectrul unei
distrugeri a civilizatiei ca urmare a unei confruntări cu arme nucleare ?
Disparitia Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi la fel de neaşteptată şi de bruscă, dar şi
controversată,ca şi aparitia ei. Urâtă, dar şi admirată în timpul celor trei sferturi de secol ale
existentei sale, părea să fie recunoscută universal ca puternică şi durabilă după victoria sa
asupra Germaniei din cel de-al doilea război mindial, ea având pozitia uneia dintre cele două
superputeri din lume. Uniunea Sovietică urma să se alăture statelor democratice ca un
partener major, care poate avea mult de oferit. Foarte putini se aşteptau la o destrămare şi la o
prăbuşire totală. Şi totuşi unii s-au aşteptat.
Încă din primii ani ai regimului, unii economişti au atras atentia asupra punctelor slabe
ale sistemului economic sovietic, iar această critică a fost continuată de János Kornai, Grigori
Grossman şi Vladimir Treml. În prezent, observatorului celui mai optimist îi este greu să
discearnă semnele unei schimbări în bine a situatiei economice.
Astfel, la baza crizei tehnologice a Uniunii Sovietice se afla logica fundamentală a
sistemului de stat: prioritatea covârşitoare acordată puterii militare, controlul politico-
ideologic al informatiilor de către stat; principiile birocratice ale economiei planificate central;
izolarea de restul lumii şi incapacitatea de a moderniza tehnologic unele segmente ale
economiei şi ale societătii fără modificarea întregului sistem, în care astfel de elemente
interactionează reciproc.

5
Tehnologia modernă îi punea pe cetătenii sovietici în contact cu restul lumii. Cursa
înarmărilor continua să coste Uniunea Sovietică de două ori procentul capacitătii sale
productive, mult mai mic decât în cazul S.U.A. Grossman a sugerat de mai multe ori, că
numai un export masiv de petrol şi gaze naturale a salvat Uniunea Sovietică, timp de 15 ani
(1970-1985), de la o cădere rapidă şi de la o stagnare totală.
Au existat mai multe greşeli. Probabil cea mai mare greşeală a fost incapacitatea de a
vedea realitatea altfel decât prin prisma ideologiei. Nationalismul a fost greşit apreciat, până
când acesta a distrus Uniunea Sovietică.
Cât despre contributia lui Gorbaciov, aceasta a fost deosebit de importantă din toate
punctele de vedere, deşi nu a fost ceea ce el planificase. Cel mai mult au fost impresionati cei
care credeau în marea putere a totalitarismului şi în imposibilitatea unei societăti fragmentate
de a-l combate cu succes şi care credeau că un sistem totalitar se poate destrăma numai
începând de sus. În Uniunea Sovietică, aşa s-a întâmplat.
În orice caz, glasnost şi perestroika şi alte măsuri menite să întărească sistemul au dus
la colaps total. De fapt, marea reuşită a lui Gorbaciov nu este în fata poporului său, ci în ochii
opiniei publice occidentale.
Totul se petrece ca şi cum şeful statului sovietic ar miza pe occidentali pentru a-l ajuta
să-şi rezolve problemele, adică pentru a câştiga timp.