Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea unui personaj din comedia ”O scrisoare pierdută”

Ca dramaturg, I. L. Caragiale nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, a structurii


conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor, prin care
„face concurenţă stării civile”. Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea
timpului respectiv, fiecare avându-şi identitatea sa bine prezentată, trăsăturile sale specifice,
modul său de a fi, de a gândi şi de a se exprima. Personajele sale sunt aşadar tipuri umane,
personaje de factură clasică, având ca dominantă o trăsătură căreia i se subordonează alte
(celelalte) trăsături, pentru că personajele deşi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite
în complexitatea lor. Astfel, există trăsături comune (generale) şi trăsături individuale care se
contopesc în realizarea personajului.

Ca orice operă dramatică, a fost scrisă cu rolul de a fi reprezentată pe scenă și este


structurată în 4 acte, fiecare cu câte 9, 14, 7 și 14 scene. Totodată, timpul și spațiul acțiunii sunt
limitate, întâmplările relatate petrecându-se în capitala unui județ de munte, în timpul alegerii de
deputați în anul 1883. Caracterul dramatic al operei este evidențiat de folosirea dialogului și a
monologului dramatic, iar la nivel metatextual se observă prezența indicațiilor scenice prin care
se fixează cadrul acțiunii, gestica și mimica, mișcarea personajelor și se evidențiază unele dintre
trăsăturile specifice protagoniștilor.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache,
președintele grupării locale a partidului și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului ”Răcnetul
Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară
personajele, între aparență și esență. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi—
Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susținută gradat
prin lanțul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei:
scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar Dandanache este ales deputat. Este utilizată tehnica
amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziționale (modificarea raporturilor
dintre personaje, răsturnări bruște de situație, introducerea unor elemente surpriză, anticipări,
amânări), mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea și multiplicarea
situațiilor conflictuale.

Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete lipsite de profunzime


sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi transformări psihologice (personaje
plate). Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale
este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparțin viziunii clasice
pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter. Pompiliu
Constantinescu precizează în studiul ”Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice, dintre care
următoarele sunt identificate și în ”O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului, tipul primului
amorez și al donjuanului, tipul cochetei și al adulterinei, tipul politic și al demagogului, tipul
cetățeanului, tipul funcționarului, tipul confidentului, ripul raissoneurului.
ŞTEFAN TIPĂTESCU: prefectul judeţului, este tipul junelui prim, al primului amorez.
Arogant, el trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite în favoarea partidului.
Totodată, nu este lipsit de inteligenţă, este instruit, dar este, de multe ori, nestăpânit, impulsiv,
devenind chiar violent, aşa cum se întâmplă într-una dintre confruntările cu Nae Caţavencu.
Aceste însuşiri sunt evidenţiate direct de Zaharia Trahanache, care precizează că este „bun băiat
cu carte, dar iute”. Aşa se explică şi faptul că modul său de exprimare nu se compară cu al altor
personaje, folosind limbajul corect al unui om instruit. Administrează judeţul ca pe propria
moşie, încălcând legea şi acceptând compromisuri: îi ordonă lui Pristanda să-l aresteze fără
motiv pe Caţavencu, căruia îi oferă apoi, în schimbul scrisorii, funcţii şi chiar moşia „Zăvoiul”,
cenzurează corespondenţa şi opreşte depeşele care nu-i conveneau. Această postură a sa de a
dispune de tot după bunul plac este magistral caracterizată de Pristanda; „moşia moşie, foncţia
foncţie, coana Joiţica coana Joiţica”, opinie care pune în evidentă şi imoralita-tea personajului.
Ştie să-l facă servil pe Pristanda căruia îi acceptă micile „găinării”, cum este cea cu steagurile:
„decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti de ici, de colo; dacă nu curge pică... Las' că ştim noi!
(...) Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească
funcţionarul cu tragere de inimă…” Oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentele
faţă de Zoe, dovedind luciditate, dar, la insistenţele acesteia, acceptă menţinerea candidaturii lui
Caţavencu. De fapt, el stăpâneşte o adevărată artă a disimulării: faţă de Trahanache se preface că
nu ştie nimic de scrisoare, faţă de Farfuridi şi Brânzovenescu pozează în victimă, iar faţă de
Caţavencu devine chiar violent, pentru a-l impresiona, schimbându-şi apoi atitudinea. Deşi
autorul îi reliefează defectele şi viciile, acestea sunt general umane şi personajul este privit cu
îngăduinţă, neîncadrându-l în tagma politicienilor demagogi inculţi.