Sunteți pe pagina 1din 4

FIGURI DE STIL

Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau
fenomenelor din natură însușiri omenești (de exemplu: norii plâng; pisica vorbește; soarele
râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste).

Personificarea este folosită, în special, în creația folclorică, în fabule și în poezia lirică:

„Primăvara, mama noastră,


Sufla brumă de pe coastă.”

Personificare este o figură de stil dominantă, îndeosebi, în poezie:

„Codrule, cu râuri line,


Vreme trece, vreme vine,
Tu, din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

Alegoria (franceză allégorie – „desfășurare a închipuirii“, greacă αλλος allos - altul și


αγορευειν agoreuein - a vorbi în public) este un procedeu stilistic ce facilitează sensul literar
al unui text să se releve într-altul ascuns; altfel spus, este ca o amplă metaforă ce permite un
transfer din planul abstract / profund al înțelesurilor, într-un plan de suprafață, figurativ,
oferind și o „dezlegare implicită“, destul de transparentă.»[1]

Alegoria «concretizează de obicei idei generale (ura, prietenia, iubirea, războiul etc.), dându-
le o formă sensibilă»[2]; din simplă figură stilistică, alegoria poate «ajunge să capete
proporțiile unei forme de viziune creatoare, devenind o figură de compoziție»[2]ibid.

În balada Miorița, protagonistul («mândrul ciobănel / tras printr-un inel») are statutul de
nemuritor, de Mesager Celest la Samasua / Samoș (Soarele-Moș / Tatăl-Cer), Dumnezeul
Cogaionului / Sarmizegetusei, al strămoșilor noștri cu știința de a se face nemuritori, Dax /
Dacii; în variante s-a conservat „aruncarea“ lui în trei sulițe (săbii), ori în trei țăpi / țăpuște,
potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul mic-rotund de la
Sarmizegetusa: «ori să-l taie, ori să-l puște, / să-l arunce-n trei țăpuște...». Jertfa / sacrificiul
protagonistului, în numele poporului său de Dax / Daci („oameni sfinți, cei mai drepți /
viteji“), se constituie într-o sublimă alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea
de la nivelul abstract, al morții posibile – prin aruncarea lui în cele trei țăpi / sulițe –, la
nivelul concret, al nunții cosmice: '

„Și la nunta mea / a căzut o stea. / Soarele și Luna / mi-au ținut cununa. / Și-am avut nuntași /
brazi și păltinași; / preoți – munții mari, / paseri – lăutari; păsărele mii / și stele făclii...”

Cea mai amplă alegorie din literatura română de la origini până azi, desfășurându-se cât un
roman, datând dintre anii 1703 și 1705, este Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir.

În literatura universală, celebre alegorii se datorează lui Dante (Divina comedie), Rabelais
(Gargantua și Pantagruel), Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver), Albert Camus (Ciuma)
ș. a.
Repetiția este o figură de stil (procedeul artistic) care constă în folosirea de mai multe ori a
aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie. În poezie,
susține ritmul și cadența versurilor, iar în proză întărește imaginea.

Merge încet, încet spre școală


Vijelia vine, vine, vine... tot mai tare și mai tare

"O,ramai, ramai la mine ." (Mihai Eminescu, O,ramai...)

Doină, doină, cântec dulce!


Când te-aud nu m-aș mai duce.
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau pe loc. (Mihai Eminescu, Doină)

Metafora (din greacă: metapherin) este o figură de stil prin care se trece de la sensul obișnuit
al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a
metaforei constă în "punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe,
persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii".

Figură de stil practic face trecerea de la semnificația obișnuită a unui cuvânt (expresie), la o
altă semnificație, pe care cuvântul (expresia) nu o poate avea, decât în virtutea unei analogii,
fără unificarea totală de sens. Transferul conduce la imagini artistice, inedite și implică,
adesea, termeni distincți ca înțeles ori chiar aflați în opoziție: concret – abstract

Metafora din poezia eminesciană „Melancolie”:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,


Prin care trece albă regina nopții moartă.

Această metaforă presupune o comparația inițială: luna ca o regină moartă a nopții,


comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moarte, unicitatea
lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte corpuri cerești, însuși care apare
și în alte poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.(...)

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparația apare prescurtată, în lipsa
adverbului de comparație (cu valoare de prepoziție) ca și a termenului lună, în acest mod
realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic.
Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparații chiar în absența lui, ceea
ce demonstrează că în înțelegerea metaforei putem face abstracție de suportul contextului.

Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt personificarea,
alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.

Hiperbola este un procedeu literar artistic prin care se exagerează intenționat însușirile unei
ființe sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale unei întâmplări, cu scopul de a-l
impresiona mai puternic pe cititor.

Hiperbola este exagerarea în plus sau în minus a calităților sau cusururilor pe care le au ori le
pot avea lucrurile, ființele sau ideile și se exprimă mai des cu ajutorul comparațiilor și al
metaforelor.
Sunt realizate cu ajutorul comparației hiperbole ca:

„are o gură cât o șură"; "s-a făcut inima cât un purice"; „cuvintele se revărsau ca o vâltoare
de scântei gata să aprindă tot ce întâlnește în cale" (Liviu Rebreanu, Răscoala).

Hiperbole realizate prin metafore (exemple):

„Fețișoara lui,

Spuma laptelui" (Miorița);

„Și vorba-i tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

Și vodă-i un munte"

(George Coșbuc, Pașa Hassan).

Epitetul (din greacă — ἐπίθετον (epitheton) și latină — epitheton; are sensul care e pus
lângă, adăugat) este un cuvânt descriptiv sau frază cu funcție expresivă, care determină un
substantiv sau un verb. El exprimă o însușire deosebită a unui obiect, prezentându-l într-o
lumină nouă, aparte.

„Partea de vorbire sau de frază care determină, în lucrurile sau acțiunile exprimate printr-un
substantiv sau verb, însușirile lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul cum le vede
sau le simte scriitorul și care au un răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului” (Tudor
Vianu).

În funcție de termenii din care este alcătuit, epitetul poate fi simplu, dublu sau triplu.
Epitetele care se folosesc de o culoare se numesc „cromatice”.

Exemplu din povestirea Pădurea Petrișorului de Mihail Sadoveanu: „...în vârful căruia săgeta
spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi, printr-un șuiet adânc, sosirea vânturilor”.

Epitetul care exprima o însușire umană și are la bază o personificare se numește epitet
personificator. Poate descrie un tablou din natură transfiguarat prin contemplarea
sentimentelor autorului.

Comparația este un procedeu artistic care constă în alăturarea a doi termeni (obiecte,
persoane, idei, fenomene, acțiuni etc.) cu însușiri asemănătoare, urmărindu-se evidențierea
anumitor caracteristici ale primului (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care
se compară). Relația de asemănare este pusă în evidență prin folosirea unor grupuri de
cuvinte sau a unor cuvinte cum ar fi: ca, precum, asemenea, la fel ca etc. Am completat

Exemple: „Și e liniște pe dealuri/ Ca într-o mănăstire arsă” (George Coșbuc).

„Te iubesc ca sarea-n bucate.” (Petre Ispirescu în povestirea Sarea în bucate)

Enumerația este o figură de stil care constă în înșiruirea unor termeni cu sensuri apropiate
pentru accentuarea ideii exprimate.
Exemplu: „Căci eu iubesc / și ochi și flori și buze și morminte” (Lucian Blaga).

Antiteza (cf. franceză antithèse, din greacă ἀντίθέσις antithesis, „opoziție”) este o figură de
stil care constă în proiectarea a două entități sau elemente în antonimie, în „panoul central” al
unei poeme, al unei opere, în general, încât să se pună reciproc mai bine în lumină.

Prin antiteză, se reliefează mai adânc „opoziția” dintre două personaje, situații, idei sau
concepte, fapte etc. Romanticii apelează adeseori la antiteză; amplele construcții poematice
eminesciene sunt concepute în planuri sau tablouri în antiteză: planul teluric și planul celest,
în „Luceafărul”, planul istoriei de aur a neamului și planul prezentului epigonic, în
„Scrisoarea III”, în „Epigonii”. Antiteza poate apărea chiar și la nivelul celor mai mici unități
poetice: în titlul unui poem (la Mihai Eminescu: „Împărat și proletar”, „Înger și demon”,
„Venere și Madonă” etc.), într-un vers:

Ea un înger ce se roagă — El

“ un demon ce visează;
Ea o inimă de aur — El un
suflet apostat... ”
— „Înger și demon”, Mihai Eminescu

„Lucrarea în materie sensibilă” a antitezei se desfășoară „fără frontiere”, de dinainte de zorii


homerici ai poeziei, până în lirica de azi, după cum dovedește și „Sonetul Verdelui Împărat
(ori psalmul elementului Apă)”, aflat în volumul tipărit în anul 2002, Ultimele poeme
hadronice, de Ion Pachia Tatomirescu, un sonet-antiteză, surprinzând permanentul,
nețărmuritul, sisificul asediu al vegetalului / viului în priveliștea mineralului, din credința
într-o cosmică nuntă a elementelor:

Doar apă-mpărătească-mi urcă-n vine –

“ ea speră chiar și-n clipa de cenușă


să mai deschidă vieții înc-o ușă,
ori să-mblânzească durele destine…

La toate-i clorofila jucăușă


ca sângele fierbinte din feline,
însă cu meandre pure, opaline,
într-o domesticie ce-năbușă

betoanele armate și asfaltul,


abisul mucezit, ori creasta cruntă,
deșertu-ngenunărilor, înaltul…


Da,-n lumea noastră infinit-măruntă,
doar împăratul verde – și nu altul –
ne-nrăzărește-n cosmica lui nuntă…
— „Sonetul Verdelui Împărat”, Ion Pachia Tatomirescu