Sunteți pe pagina 1din 25

Incultura culturii exclusiv vizuale.

Educaţia prin imagini

Autori: Iulia-Sabina Pană (1), Ovidiu Solomon (2)

(1) Universitatea Bucureşti, Catedra UNESCO pentru schimburi inter-culturale şi inter-religioase, Master
Comunicare interculturală, e-mail: pana.iulia.sabina@gmail.com
(2) Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistență Socială, Master Studii de Securitate, e-mail:
ovidiu_solomon@ymail.com; tel: 0724 346 971

Obiective: Individ, familie, societate. Chiar acesta este scopul studiului nostru: integrarea
individului în societate prin familie. Operaționalizând nucleul societății - familia, descoperim
educația ca principala funcție cu rol în dezvoltarea individualității. Astfel, în această lucrare, ne
propunem să trasăm cât mai clar influența a două elemente prezente în educația contemporană -
revistele pentru copii şi tabletele – cu contribuție semnificativă la dezvoltarea copiilor şi a
capacității acestora de a se integra şi acționa.

Material şi metodă: Metodele folosite in demersul nostru sunt interviul, focus-grupul si analiza
asupra celor mai populare reviste şi aplicații pentru copii. Interviurile si focus-grupul vizează
copii cu o vârstă medie de 5 ani, părinții şi educatoarele acestora. Revistele supuse analizei vor fi
în numar de 16 - 8 din luna martie şi 8 din aprilie. În analiza revistelor vom lua in calcul
imaginile, jocurile si activitățile propuse. Dintre aceste reviste, 5 sunt pentru fete, 2 pentru baieți
şi una cu conținut destinat ambelor genuri. În ceea ce priveşte tabletele (iOS/android), vor
constitui obiectul analizei durata de timp petrecut în fața lor şi natura celor mai descărcate
aplicații interactive pentru copii.

Rezultate: Gradul ridicat de utilizare al revistelor si tabletelor în rândul copiilor până în 7 ani
arată precaritatea vremurilor în care trăim, părinții folosind aceste mijloace prin care să îşi educe
copii fără să țină cont sau să se întrebe dacă au efecte nocive şi în ce fel îi pot afecta pe termen
lung. Exprimarea aluzivă, instabilitatea emoțională, alterarea semnificațiilor, interesul scăzut
pentru studiu par a fi doar câteva din riscurile la care sunt expuşi copiii, toate din cauza educației
prin imagini şi a accesului timpuriu la mediul virtual.
Concluzii: Văzut de Giovanni Sartori, produsul educației iresponsabile, prin imagini, este
individul-văzător, video-copilul. Ştiințele neurologice arată că imaginea creează iluzia unei
prezențe, iar pentru dezvoltarea individualității este nevoie de momente de singurătate şi plictis.
Modelele şi activitățile promovate în revistele pentru copii sunt alternative ale realității greu de
egalat, iar tabletele înstrăinează, conducând la refugiul în “singurătate electronică”, confundat cu
momente de linişte în care copilul este cuminte şi “în siguranță” chiar şi nesupravegheat.

Cuvinte-cheie: copii; educație; tableta; responsabilitate; cultură; imagine.

Introducere

Principalul pretext al lucrării de faţă îl reprezintă consecinţele utilizării tabletelor şi


revistelor ca mijloace de educaţie a copiilor, încă de la o vârstă fragedă. În ultimul timp,
numărul părinţilor care recurg la aceste metode/instrumente de educaţie şi formare a copiilor este
în continuă creştere, aproape că le atribuie un caracter obligatoriu. Renunţarea la aceste
instrumente devine de neconceput în mentalul colectiv, întrucât este dificil să te “împotriveşti”
unui trend de proporţii globale. Când un trend devine planetar, pentru ţările care au acces la el,
are loc desacralizarea unor elemente tradiţionale, aşa cum le ştiam, inutilitatea îşi schimbă forma,
atentând la caracterul lor intrinsec. Când spunem inutilitate, ne referim la înlocuirea unor
procedee roditoare cu unele noi, netestate, cât mai diferite, chiar dacă efectele lor negative sunt
adeseori vizibile. Din câte observăm noi, negativul îşi schimbă conotaţia, iar acest lucru se vede
cel mai bine în tipul de familie care este promovat. Aici nu ne referim numai la legiferarea, în tot
mai multe ţări, a căsătoriei între persoane de acelaşi sex, ci şi la rata divorţurilor, care, în
România, conform statisticilor INS, reprezintă o treime din rata căsătoriilor, iar când vedem că
rata divorţului a scăzut, poate fi şi din cauză că oamenii preferă sa trăiască în concubinaj.
Românii se căsătoresc tot mai rar şi la vârste înaintate, din ce în ce mai mulţi copii se nasc în
afara unei familii, care se realizează numai prin căsătorie, iar acest lucru va duce atât la dispariţia
familiei tradiţionale, cât şi la carenţe în educaţia copiilor.
Revenind la obiectul studiului nostru, prin suprapunerea a două planuri de analiză (a
revistelor şi a tabletelor electronice), ne-am îndreptat atenţia asupra şaisprezece reviste, din
lunile martie şi aprilie, care intră în concurs cu oferta tabletelor, luând în calcul imaginile,
jocurile şi activităţile propuse care se regăsesc în fiecare, pentru a depista modul în care acestea
pot influenţa comportamentul copiilor şi predilecţiile pe care aceştia tind să le dobândească
parcurgând revistele şi utilizând tableta în mod repetat şi pe o perioadă lungă de timp.

Material şi metodă

Precizăă ri metodologice
Pentru a putea pătrunde cât mai adânc în semnificaţiile influenţei materialelor vizuale în
socializarea şi educaţia copiilor, am ales să realizăm o cercetare de tip calitativ, exploratoriu, în
manieră inspirată din metodologia neointerpretativă, propunând o analiză a intersecţiei dintre
nivelurile micro- (reprezentat de individualităţile pe care le-am investigat) şi macrosocial
(revistele şi influenţa lor asupra unei mari categorii demografice).
În ceea ce priveşte modalităţile de culegere a datelor, am folosit tehnicile calitative ale
interviului, focus-grupului şi analizei de conţinut1, astfel încât să putem surprinde eventualele
legături dintre percepţiile subiective ale actorilor sociali investigaţi asupra problemei în discuţie
şi rezultatele unui demers care, prin excelenţă, se bazează pe principiul obiectivităţii în efortul de
analiză a conţinutului.
Astfel, am structurat demersul exploratoriu de-a lungul a două mari unităţi de analiză: (1)
18 copii de la grupa mare a unei grădiniţe din Bucureşti, împreună cu părinţii şi educatoarea
acestora, respectiv (2) opt reviste pentru copii (Barbie, Princess, Prinţesa Sofia I, My little
poney, Monster High, Scooby Doo, Cars şi Spiderman).

Perspective teoretice
1
Ghidurile de interviu și focus-grup, precum și grila analizei de conținut se regăsesc în secțiunea „Anexe” a lucrării.
Când ne referim la reviste şi tablete vorbim de instrumente mass-media, care pot avea
atât rol de informare, cât şi o contribuţie semnificativă în dezvoltarea şi educaţia copiilor,.
Conform lui Ioan Mihăilescu (2004: p.39), „Mijloacele de comunicare în masă tind să
devină, în societăţile dezvoltate, unul din principalii agenţi de socializare. Mijloace de
comunicare în masă desemnează ansamblul organizaţiilor (radio, TV, filme, ziare, afişe, reviste,
internet) care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni”. Acestea au atât efecte
pozitive cât şi negative, în funcţie de ceea ce conţine mesajul transmis. În cazul copiilor, dacă
aceştia sunt expuşi unor emisiuni sau texte care conţin valori precum precum grija pentru
celălalt, solidaritatea şi prietenia, aceştia vor fi înclinaţi să procedeze astfel, în schimb dacă sunt
supuşi unor informaţii care prezintă violenţă vor deveni violenţi la rândul lor .
I. Mihăilescu (2004: p.39-40) accentuează faptul că „Televiziunea oferă modele
comportamentale care pot deveni referenţiale pentru copii, atât sub aspectul conformităţii cu
normele şi valorile sociale, cât şi sub aspectul neconformităţii. Violenţa prezentă în emisiunile de
televiziune (atât cea reală, din emisiunile de ştiri, cât şi cea fictivă, din filmele artistice) induce
copiilor comportamente violente sau accentuează predispoziţiile agresive. Pe de altă parte, s-a
constatat că se produc şi efecte contrare: dacă acţiunile agresive prezentate în emisiunile de
televiziune sunt pedepsite, atunci emisiunea poate avea şi efecte de inhibare a predispoziţiilor
agresive” (Mihăilescu 2004: p. 39- 40).
A nu se înţelege însă că mass-media este intrinsec dăunătoare. Calculatoarele, tabletele,
jocurile video, programele TV şi revistele – toate pot constitui resurse educaţionale preţioase; pot
aduce beneficii uriaşe în dezvoltarea copiilor, contribuind din plin la eficientizarea învăţării
sociale mai întâi prin imitaţie, în primii ani de viaţă, apoi în mod critic. Condiţia necesară (deşi
nu neapărat suficientă) pentru ca mijloacele media să devină aliatele părinţilor este gestionarea
corectă a tipului de informaţie la care cel mic este expus, precum şi a timpului alocat zilnic
pentru astfel de activităţi educaţional-recreative. Astfel, părinţii deţin cheia pentru evitarea
tuturor efectelor neplăcute ale epocii digitale, după cum tot ei pot fi cei care îşi încurajează
copilul să păşeacă iresponsabil în lumea undelor. Potrivit lui Liat Hughes Joshi (2012:p.163),
majoritatea oamenilor sunt conştienţi de efectele negative ale statului în faţa unui ecran -
sedentarism, care poate duce la obezitate, pierderea concentrării şi a relaţionării cu alte persoane
fiind doar două dintre cele mai vehiculate consecinţe - dar, paradoxal, continuă să manifeste
acelaşi tip de comportament, în pofida zecilor de campanii de informare şi atenţionare demarate
în toată lumea. Problema se complică însă atunci când sunt implicaţi şi copiii – este bineştiut
faptul că socializarea primară debutează cu învăţarea socială prin imitaţie, iar celălalt
semnificativ al copilului mic va fi întotdeauna părintele. Astfel, un părinte sedentar, care preferă
să petreacă un timp nerezonabil de mare în mediul virtual sau privind la televizor, va servi drept
model de acţiune pentru copilul său, care, inevitabil, va interioriza faptul că un astfel de
comportament este dezirabil din punct de vedere social. Din păcate, pe măsură ce copilul creşte
şi devine conştient de lumea de dinafara familiei sale, firul roşu se poate încurca şi mai mult. În
mod interesant, mass-media abundă de campanii anti mass-media sau, cel puţin, îndeamnă în
mod regulat la un consum redus al propriilor sale producţii. Copiii sunt şi ei expuşi la astfel de
mesaje, lucru care se poate dovedi benefic în ultimă instanţă – însă acest tip de mesaj public intră
puternic în contradicţie cu experienţele de socializare anterioare. Cu alte cuvinte, mixtura dintre
consumul mare de mijloace media caracteristic părintelui şi contraindicaţiile venite din exteriorul
familiei poate produce confuzie copilului încă mic, în plină formare. De aceea, considerăm că
este necesar, dar insuficient ca părinţii să stabilească reguli clare în ceea ce priveşte utilizarea
echipamentelor de către copii – pentru a asigura un climat propice acceptării de căte copil a
acestor norme ca fiind naturale, şi părinţii trebuie să se supună aceloraşi reguli, cel puţin în
prezenţa copiilor.
Harriet Tenembaum susţine că pentru copii, maximum două ore pe zi petrecute în scop
recreativ în faţa unui ecran (televizor, calculator sau tabletă), reprezintă un timp rezonabil, dar în
zilele în care copilul merge la şcoală acest timp ar trebui redus. În plus, aceasta afirmă că
programele educaţionale sunt utile în performanţa şcolară, dar emisiunile recreative şi cele cu
audienţă generală pot avea efecte negative, ca în cazul celor care prezintă violenţă şi care pot
genera un comportament agresiv în rândul copiilor (Joshi 2012: p. 165).
Conform aceleiaşi specialiste în psihologia copilului, “jocurile pe calculator (extrapolând,
putem spune că şi cele de pe tabletă) şi internetul sunt asemănătoare cu televiziunea în ceea ce
priveşte potenţialele aspecte pozitive şi negative. Studiile arată că anumite jocuri pot dezvolta
abilităţile de orientare în spaţiu, iar pentru copiii care au jucat într-o echipă cu alţi utilizatori
cooperarea este mai uşoară. Mesajele trimise pe calculator prietenilor pot să ajute la dezvoltarea
limbajului şi să consolideze relaţiile. Pe de altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu televizorul,
jocurile violente sporesc agresivitatea copiilor” (Joshi 2012:p. 165-166).
Potrivit Magdalenei Dumitrana (2001: p.97), părinţii au tendinţa de a confunda învăţarea
cu şcolarizarea, astfel că, de multe ori, „devin târziu atenţi la ce învaţă copilul”. După cum am
arătat anterior, perioada preşcolară este vitală pentru dezvoltarea copilului, învăţarea acestuia
începând încă din primele zile de viaţă în cadrul familiei, urmând apoi o serie de etape succesive
de socializare (internalizare a culturii prin normativitate), în care perioada şcolară este precedată
de grădiniţă şi creşă.
„Copiii învaţă absolut tot timpul, şi nu numai în perioadele petrecute la grădiniţă sau la
şcoală. Ei învaţă în mod spontan şi, mai ales, achiziţionează o mulţime de cunoştinţe, îşi
formează o serie de deprinderi prin intermediul jocului. Este deci foarte important să se afle la
îndemâna copilului jucării, cărţi, discuri sau casete. Ele trebuie nu doar să existe ci şi să fie
selectate cu mare atenţie. Ceea ce copilul învaţă acasă depinde esenţialmente de materialele de
joc pe care le are la îndemână, de felul în care adultul se joacă cu copilul şi, de asemenea, de
modul în care adultul foloseşte jocurile pentru a-şi instrui copilul" (Dumitrana 2001: p. 98).
Aceeaşi autoare accentuează faptul că este important ca părinţii să joace jocuri cu copilul,
să inventeze jocuri, să îi citească şi spuna poveşti, să îi cânte cântece, în plus este vital ca aceştia
să aleagă jucăriile potrivite pentru copil (Dumitrana 2001: p. 99).
Perioada preşcolară este perfectă pentru a învăţa copilul să îi placă cărţile şi să îşi
dorească să citească. Potrivit cercetărilor, copiilor li se pot citi poveşti încă din primele luni de
viaţă (Dumitrana 2001: p. 106).
„Atitudinea pozitivă faţă de carte, interesul pentru ea şi plăcerea de a citi a adultului sunt
esenţiale pentru a-i oferi un model copilului. Felul în care familia pune cartea în valoare are o
rezonanţă majoră asupra atitudinii copilului faţă de carte, de şcoală, de învăţatură în general.Anii
preşcolarităţii aşază fundamentul dragostei de cărţi şi de citit. În această perioadă, copilul poate fi
“antrenat” pentru a se obişnui cu perocurarea cărţilor (cumpărare şi împrumut), precum şi cu
citirea lor" (Dumitrana2001: p. 107).
Primii cinci-şase ani de viaţă, adică perioada preşcolară, sunt cei în care se întipăresc
deprinderile, cunoştinţele şi atitudinile. Astfel că "şcoala începe în familie", adică într-un mediu
informal, cald, copilul învaţă tot ce îi este util. Pentru asta, acesta are nevoie de exerciţiu
intelectual prin cărţi, jucării, casete, CD-uri, dar şi prin implicarea părinţilor care ghidează
descoperirile copilului (Dumitrana 2001: p. 124).
Aceste observaţii au la bază „satul global” şi autostrada informaţională, care perimează
existenţa umană încă din primii ani de viaţă. Conform lui Sue Palmer (Palmer 2010: p.133),
„copiii din ziua de azi cresc într-un sat diferit – satul electronic al tehnologiei de comunicare
globale, 24 de ore / 7 zile. În ultimii 20 de ani, tehnologia ne-a deschis lumea" Revenind însă la
universul internaut, care câştigă astăzi tot mai mult teren, Palmer remarca faptul că„retragerea
copiilor în lumea lor virtuală se reflectă în toate aspectele sindromului copilăriei toxice – de la
pierderea jocului real până la numărul crescut de obiceiuri alimentare proaste (efecte ale
reclamelor şi ale gustărilor pe care le iau singuri) şi până la insomnie (echipamentul electronic
zumzăie până noaptea târziu)."
În acelaşi timp, este de necontestat că televizorul, calculatorul, tableta, jocurile pe acestea
şi internetul pot aduce beneficii copiilor deoarece jocurile nu sunt numai distractive, ci creează
un tip de inteligenţă pregătită pentru a ţine pasul cu tehnologia; internetul mijloceşte aflarea unui
număr infinit de informaţii; folosind multimedia, copilul poate comunica idei şi sensuri prin
imagini, video, animaţie. Mai mult, cu ajutorul internetului, copiii pot avea prieteni nu numai în
zona în care trăiesc, ci şi în restul lumii, situaţie ce favorizează dezvoltarea unei personalităţi
relative din punct de vedere cultural.
Însă, dezavantajele tehnologiei infiltrată de timpuriu in viaţa copiilor devin greu de
contracarat, cu consecinţe grave, deoarece "pentru a prospera în lumea reală, copiii tot au nevoie
de rezistenţă emoţională, competenţă socială şi capacităţile de bază de citit şi scris. Trebuie să ne
asigurăm că prea multă tehnologie adoptată prea timpuriu să nu le ameninţe dezvoltarea în viaţa
reală" (Palmer 2010: p. 163-164).
Dezvoltarea cognitiv-cerebrală a copilului se bazează în bună măsură pe „contactul uman
cald", având drept expresie imediată învăţarea directă din mediul înconjurător. Astfel,utilizarea
pripită a calculatorului, tabletei, etc., poate produce deviaţii de la traiectoria sănătoasă a
dezvoltării.. În primii ani de viaţă copiii au nevoiesă fie înconjuraţi de indivizi care devin treptat
alţii semnificativi , cu care să deprindă comunicarea şi înţelegerea şi de asemenea să descopere
viata reală acasă, în zona înconjurătoare şi mai apoi în societate per ansamblu. Totuşi, „odată ce
căile neurale de bază sunt stabilite, există şi un loc pentru distracţia şi comunicarea printr-un
ecran. Dar dacă temeliile învăţarii copilului sunt şubrede, apar problemele de dezvoltare"
(Palmer 2010: p. 164).
Contactul timpuriu cu tehnologia poate dăuna procesului de învăţare. Astfel, profesorii au
remarcat faptul că în prezent copiii au dificultăţi la citit, manifestând adesea un deficit de atenţie
şi concentrare, ceea ce îngreunează învăţarea celor două mijloace prin care individul
internalizează limbajul şi, în manieră structuralistă, cultura din care face parte – vorbirea, citirea
şi scrierea corecte. În plus, datorită tehnologiei, copiii încep şcoala cu un limbaj sărac, ceea ce le
îngreunează procesul de învăţare, mai ales dacă ne raportăm la sistemul educaţional românesc, în
care metodele de predare şi manualele folosite au rămas mult în urma progresului tehnologic.
Jocurile pe calculator sau tabletă, internetul şi televizorul arată copiilor beneficiile unei învăţări
rapide, de-a gata, aşa că cititul şi scrisul li se par plictisitoare şi laborioase (Palmer 2010: p. 165).
„Producătorii de jocuri pe calculator au deturnat limbajul jocului", astfel că mulţi copii
percep joaca ca fiind ceva ce se face pe calculator sau tabletă, rupându-i pe copii de „joaca din
viaţa reală", necesară în dezvoltarea lor, în contrast cu "joaca virtuală" care se pare că le
afectează dezvoltarea (Palmer 2010: p. 166).
În joaca virtuală, interactivitatea „nu prea e de găsit, cel puţin în jocurile şi site-urile
simple destinate copiilor. Copilul are doar un control limitat, fără nicio şansă la adevărata
creativitate. Dar copiii sunt uşor de fascinat, aşa încât devin tot mai dependenţi de accesoriile
electronice distractive, în loc să înveţe să gândească independent” (Palmer 2010: p. 167).
Violenţa prezentată în jocurile de pe calculator sau tabletă este prezentată foarte realist şi
nu este potrivită pentru copii, încurajând comportamentul agresiv, violent.
Autoarea semnalează faptul că „Nu numai copiii se retrag în lumile virtuale. Părinţii sunt
şi ei deseori ademeniţi departe de familie” de laptop, Blackberries, telefonul mobil, televizor, e-
mail, internet, IPod (Palmer, p. 169-170). De aceea, revenim asupra ideii de anulare a dublei
normativităţi în ceea ce priveşte folosirea noilor media de către copii. Astfel de reguli nu se pot
dovedi eficiente în lipsa unui comportament exemplar al părinţilor, existând riscul ca dublul
standard generat de diferenţa dintre discursul şi habitusul acestora să bulverseze copilul aflat încă
în perioada de absorbţie, internalizare şi decodificare a comportamentelor de-a lungul
normativităţii bine-rău.
În final, trebuie să recunoştem alături de Sue Palmer (2010: p.170) faptul că "viaţa reală
este mai importantă decât virtualul nereal", motiv pentru care universul disponibil via internet şi
tabletă ar trebui să fie doar o anexă a existenţei.
Rezultate (focus grup, interviuri, analiză reviste)

Focus-grup

Principala metodă de culegere a datelor pe care am folosit-o în cercetarea de faţă este


focus-grupul, la care au participat 18 copii de grădiniţă (11 fete, 10 băieţi), aflaţi la grupa mare,
având media de vârstă de cinci-şase ani.. La focus-grup a participat şi educatoarea acestei grupe,
care a mai intervenit cu răspunsuri şi completări.

Din totalul copiilor, 11 (61%) cumpără reviste destinate lor, pentru că atât ei, cât şi
părinţii lor le consideră utile şi distractive. După cum ne-am aşteptat, cadourile ataşate fiecărui
număr contează mult în alegerea de a cumpăra aceste reviste, lucru confirmat şi de vânzătorii de
la chioşcurile de ziare. Le plac atât cadourile tip rechizite,cât şi jucăriile - ultimele mai mult
decât primele.
Am fost surprinşi să constatăm faptul că, fetele nu erau familiarizate cu revistele Barbie
şi cu Prinţesele Disney (Princess), lucru care a devenit evident pe parcursul discuţiilor prin faptul
că au făcut referire doar la păpuşile inspirate de aceste personaje, pe care cele mai multe dintre
ele le şi aveau.
Din discuţia cu băieţii a reieşit că cele mai populare reviste sunt Maşini (Cars) şi
Spiderman, fapt confirmat şi de vânzătorii de ziare cu care am vorbit.
Revistele preferate ale fetiţelor sunt My little poney şi Prinţesa Sofia I. Din prima revistă,
fetiţele apreciază cel mai mult poveştile, dar fac şi asocierea cu alte produse existente sub această
marcă (desene animate, jucării), la fel ca în cazul revistei Sofia I.
Aceste alegeri nu coincid cu ceea ce am aflat de la vânzătorii de ziare, care spuneau că
cele mai populare reviste pentru fetiţe sunt cele cu Barbie şi Princess. Această alegere ar putea fi
explicată prin vârsta mică a copiilor (cinci-şase ani) - fiind încă mici, preferă reviste şi personaje
specifice vârstei lor, în speţă Sofia I şi My little poney, iar fetele mai mari sunt probabil cele care
cumpără Barbie şi Princess, aceste două publicaţii fiind mai potrivite pentru ele.
Jumătate din fetiţe cumpără şi revista Monster High, afirmând că le plac personajele
prezentate acolo, deşi acestea sunt jumătate monstru şi jumătate fete.
Întrebaţi despre jucăriile lor preferate, fetiţele au pus pe primul loc păpuşile Barbie şi
prinţesa Elsa, cea din urmă devenind foarte populară în urma filmului animat „Frozen" (Disney)
apărut anul trecut. În schimb, băieţii preferă jucăriile cu Spiderman. Interesant este faptul că
aceste personaje coincid şi cu revistele cele mai iubite de copii, arătând cât de întinsă poate fi
influenţa lor, fiind prezente pe piaţă sub diferite forme.
În ceea ce priveşte conţinutul revistelor, copiilor le plac jocurile, exerciţiile mai uşoare,
dar, într-o măsură mai mică, ce-i drept, le rezolvă şi pe cele care implică mai multă concentrare.
Deşi preferatele lor sunt exerciţiile uşoare, copiilor le plac şi imaginile, textele şi povestioarele
prezente în reviste, pe care li le citesc părinţii. Ni se pare încurajatoare preferinţa copiilor pentru
şţ exerciţii şi provocări, întrucât adoptarea unui rol activ în procesul de învăţare creează
premisele unei dezvoltări sănătoase.
Atât fetele cât şi băieţii ar vrea să fie, să se comporte şi să se îmbrace ca personajele
prezentate în reviste (care mai apar şi în desene animate sau ca jucării). Astfel, fetele ar vrea să
fie ca prinţesele Disney (mai ales Elsa, personaj Disney care nu apare în revistă), ca Sofia I, ca
Barbie, Winx, iar băieţii ca Spiderman.
Întrebaţi fiind ce părere au despre poveşti, copiii au spus că acasă părinţii încă le citesc
poveşti şi că ar alege oricând poveştile în detrimentul revistelor şi chiar al tabletelor. În opinia
lor, succesul de care se bucură o poveste ţine în proporţie egală de naraţiune şi de imaginile care
însoţesc firul epic. Este un lucru bun faptul că aceşti copii încă preferă poveştile, deoarece
acestea le dezvoltă imaginaţia, creativitatea, îi ajută să înveţe şi chiar le dau repere.

În ceea ce priveşte tabletele, acestea şi jocurile pe ele sunt foarte populare printre copiii
participanţi la focus-grup, aproape toţi având acasă astfel de aparate, cu care sunt foarte
familiarizaţi. Copiii declară că le place în egală măsura să se joace pe tabletă şi în aer liber, însă
recunosc că tableta are întâietate şi că timpul petrecut pe tabletă l-ar depăşi considerabil pe cel
în aer liber sau în orice activitate de orice natură Este interesant faptul că pentru ei tableta, joaca
afară sunt puse în balanţă - ceea ce indică faptul că “se dă” o „luptă" strânsă între viaţa reală şi
cea virtuală, iar copiii şi mai ales părinţii lor vor trebui să decidă pe care vor să o trăiască.
Interesant este faptul că sunt conştienţi că tableta nu este cel mai sănătos mijloc de
petrecere a timpului liber – singuri au afirmat că îi “doare capul” şi îşi “strică ochii”- , atitudine
la care cu siguranţă contribuie şi controlul părinţilor, care impun copiilor o limită în ceea ce
priveşte timpul pe care aceştia îl pot petrece în „compania” tabletei.
De asemenea, copiii cunosc diferenţa dintre jocurile educative şi cele cu scop pur
recreaţional, iar unii dintre ei au afirmat că preferă ambele tipuri de joc. Din păcate, nu au ştiut să
numească aplicaţiile pe care le folosesc cel mai des - doar băieţii au spus că au jocuri cu maşini
şi violenţă fizică.
Per ansamblu, curentul de opinie faţă de problema tabletelor înclină balanţa în defavoarea
unor astfel de gadgeturi - copiii sunt de acord că tableta „nu e prea bună” şi consideră a fi uşor
problematic faptul că nu îşi pot doza singuri timpul pe care îl petrec astfel, motiv pentru care le
trece supărarea la scurt timp după ce părinţii le iau tableta. În urma discuţiilor, a reieşit faptul că
un aspect pozitiv al utilizării noilor media ar fi jocurile educative.
Întrebaţi fiind dacă ar renunţa la tabletă pentru a-şi ajuta mama cu ceva, spun că nu ar
avea nicio problemă, pentru că „e bine să ajuţi”.

Interviu cu educătoăreă

În interviul pe care ni l-a acordat educatoarea, aceasta ne-a spus că preferă să îi focalizeze
pe copii pe activităţi, exerciţii, dar şi pe joaca în aer liber, care este în opinia sa mai benefică
decât jucatul pe tabletă sau vizionarea desenelor animate, lucruri care îi fac pe copii „să ia totul
de-a gata”, existând riscul ca un astfel de comportament să se păstreze pe întreaga durată a
viaţii. Astfel, copiii ar trebui încurajaţi să muncească, să memoreze şisă se concentreze atunci
când le sunt citite poveşti.
În ceea ce priveşte personajele pe care copiii le văd în reviste (dar mai ales în desenele
animate), educatoarea ne-a spus că aceşti copiii dramatizează între ei, se joacă „jocuri de rol”
bazate pe aceste personaje, fapt care arată influenţa lor în viaţa de zi cu zi a copiilor, în
construirea reperelor lor.
Educatoarea nu este de acord ca cei mici să folosească intens tableta, doar dacă fac ceva
educativ şi nu „stau mult”. Ne-a povestit că din cauza jocurilor „cu bătăi” de pe tabletă, dar şi al
lecţiilor de karate, unul dintre băieţi şi-a bătut un coleg, lucru ce arată influenţa negativă pe care
o pot avea aceste jocuri asupra copiilor.
Un neajuns al focus-grupului este influenţa reciprocă a respondenţilor. Fiind destul de
mici, părerile exprimate pot fi alterate prin influenţa liderilor de discuţie, copiii fiind mult mai
sensibili la climatul opiniei şi ceva mai predispuşi intrării în spirala tăcerii. Pe de altă parte, un
avantaj al acestei metode a fost faptul că, fiind împreună şi în spaţiul grădiniţei şi deja
familiarizaţi unii cu ceilalţi, copiii s-au simţit liberi să vorbească, să îşi exprime ideile şi
preferinţele.

Interviuri cu părinţii (3)

I1 Ambii părinţi ai unei fetiţe


I2 Mama unei fetiţe
I3 Mama unui băiat

I1 Ambii părinţii cumpără reviste pentru copii, însă la intervale mari de timp. Atunci când
le cumpără o fac atât din iniţiativa lor, dar şi a copilului, care le cere acest lucru, fiind atras de
cadourile care însoţesc revista. Aceştia consideră că fata nu este foarte atrasă de ele, dar le
răsfoieşte singură, fără compania adulţilor. Nici personajele din reviste nu par să prezinte un
interes pentru fetiţă, iar părinţilor nu le este foarte clar dacă aceste reviste sunt benefice sau nu în
educaţia copilului lor.
În ceea ce priveşte utilizarea tabletei, fetiţa dispune de libertate totală, având-o
permanent la dispoziţie în camera ei. Totuşi, acest lucru este motivat de faptul că fetiţa nu stă
mult pe ea, plictisindu-se destul de repede. Atunci când foloseşte tableta, o face ca să se uite la
filmuleţe sau pentru a juca jocuri distractive pentru copii (nu educative), deoarece pe cele
educative „le face pe hârtie". Din punctul de vedere al părinţilor, tableta nu constituie o
problemă, deoarece fetiţa nu este prea atrasă de ea.

I2 Din al doilea interviu am aflat că mama fetiţei cumpără reviste pentru copii, atât la
iniţiativa sa, cât şi a fetei, care este atrasă mai mult de cadourile “bonus”. Personajele prezentate
în reviste devin atractive pentru copil mai ales datorită hainelor, calităţilor şi a modului lor de a
fi. Copilul chiar se comportă ca aceste personaje, pe care le imită, lucru ce denotă faptul că
oamenii de hârtie ai lui Roland Barthes reprezintă un model, un ideal-tip. Mama fetiţei crede că
exerciţiile educative cuprinse în revistele de acest gen imprimă publicaţiilor un caracter benefic,
contribuind la procesul educaţional. Fetiţei îi plac în mod egal revistele şi poveştile sau basmele,
însă preferă cărţile cu poveşti însoţite de imagini.
În ceea ce priveşte tableta, fetiţa o foloseşte foarte rar, „în ocazii speciale", deşi îşi
exprimă mai des dorinţa de a-şi petrece astfel timpul liber. Totuşi, această regulă impusă de
părinţi nu creează tensiuni între ei şi copil, întrucât fata înţelege repede că nu are voie să
folosească tableta decât periodic. Interesant este faptul că atunci când utilizează tableta, copilul
alege să joace jocuri educative, nu distractive.

I3 Ultima persoană intervievată a fost mama unui băiat. Aceasta a spus că ocazional, la
cererea copilului, cumpără reviste pentru copii. La fel ca majoritatea colegilor de grădiniţă,
cadourile reprezintă principalul pol de atracţie a publicaţiilor pentru copii. Din întreaga gamă de
personaje, preferatul rămâne Spiderman, deosebit de popular printre copiii acestei generaţii. La
fel ca în cazul discutat anterior, personajul principal al revistei este văzut ca un model de către
copil, care îl imită în joaca sa. Cu toate că Spiderman este un personaj „virtuos”, mama nu
consideră aceste reviste ca fiind potrivite pentru copii, mai ales datorită faptului că a remarcat o
preferinţă a copilului pentru reviste în defavoarea cărţilor cu poveşti clasice.
Cu privire la tabletă, şi această familie deţine una, însă băiatul nu mai are voie să se
joace pe ea, pentru că o folosea prea des şi existau discuţii din această cauză. Copilul preferă în
mod clar tableta în defavoarea joculurilor interactive cu copiii, lucru perceput de către mamă ca
fiind profund problematic. Când avea voie să folosească tableta, băiatul prefera jocurile
distractive în detrminetul celor educative. De asemenea, la fel ca în cazul revistelor, poveştile cad
pe locul secund, în favoarea tabletei.
În urma interviurilor, putem spune că revistele nu sunt fruntaşe în topul preferinţelor copiilor
(iar atunci când sunt, acest fapt se datorează mai mult cadourilor care le însoţesc decât
conţinutului în sine), faţă de tabletă, care pare a fi mai preţuită de către copii. Preferinţele
copiilor în cele trei cazuri diferă destul de mult, existând, se pare, diferenţe semnificative în
funcţie de gen – fetele par să fie mai interesate de poveşti şi mai puţin atrase de tabletă, iar
băieţii - invers. Important este însă modul în care părinţii gestionează situaţia şi strategia
educaţională pe care o adoptă pentru ca aceste obiecte să îşi păstreze capacităţile de adjuvant
în socializarea armonioasă a celor mici, prevenind efectele negative pe care le-ar putea avea
asupra dezvoltării copilului. Un caz special este tableta, care, după cum reiese din ultimul
interviu, datorită atractivităţii universului virtual, poate constitui o problemă, copilul
preferând să petreacă timp în lumea de 0 şi 1, în dauna poveştilor sau a jocului cu copiii în
lumea reală.

Anălizăă de contţinut ă revistelor pentru copii (7)

1. Reviste destinăte fetelor


1.1 Revistă Bărbie
Analiza noastră asupra revistei Barbie a luat în considerare două numere consecutive,
primul pe luna martie, iar cel de-al doilea pe luna aprilie.
Această revistă include jocuri, întrebări şi exerciţii, fiind însoţite de imagini mari care
ocupă cea mai mare parte a revistei, caracteristică ce pare să se regăsească în majoritatea
publicaţiilor de acest tip.
La nivelul conţinutului, se remarcă prezenţa numeroaselor exerciţii, atât de divertisment,
cât şi câteva care prespun un efort cognitiv din partea copilului. Ideal ar fi ca cele două categorii
de jocuri să se regăsească în proprţii asemănătoare sau să se introducă un nou tip de joc, care să
îmbine divertismentul cu cogniţia.
Fiind destinată unei categorii de vârstă mică, această revistă include, pe lângă imagini viu
colorate, şi desene care trebuie colorate de copii, activitate ce stimulează perseverenţa,
imaginaţia şi creativitatea.
Alte activităţi propuse copiilor sunt confecţionarea de diverse obiecte (un microfon, un colier,
o husă pentru mobil şi chiar gătirea unor dulciuri), lucru care le stimulează din plin simţul
practic. Din nou, remarcăm stereotipurile de gen prezente la acest nivel – activităţile propuse
sunt prezentate ca fiind specific feminine, acesta fiind primul pas în conturarea identităţii
subiective de femeie.
Un mare neajuns al revistei Barbie este faptul că nu prezintă texte, povestioare, ci doar câteva
rânduri explicative ale imaginilor, adică nu stimulează foarte bine capacităţile comunicaţional-
interacţionale ale copiilor.
Fiind centrată pe reprezentări grafice, revista înglobează o imagine unilaterală şi
distorsionată a vieţii de zi cu zi, reprezentare ce poate fi apoi însuşită apoi de fete, care, după
cum a reieşit din focus-grup şi interviuri, ajung să se identifice cu eroinele la care sunt expuse în
mod curent. Astfel, se creează premisele unei înclinări către activităţi pur recreative, distractive,
în detrimentrul învăţării sistematice, a muncii şi gândirii critice., În fond, Barbie este o
adolescentă-vedetă, care îşi petrece viaţa în lux, fiind liberă să facă orice îşi doreşte, iar existenţa
sa luminată de reflectoarele catwalkului se învârte în jurul petrecerilor, cumpărăturilor şi
iubitului Ken.
Pe lângă aceste aspecte, considerăm a fi problematică şi reprezentarea feminităţii din
această publicaţie. Adesea nerealiste şi prea puţin conforme cu realitatea, standardele de
frumuseţe generate de industria Barbie au fost (şi încă sunt!) aspru criticate atât de specialiştii în
educaţie, cât şi de reprezentanţii curentului feminist. Expunerea timpurie a fetelor la idealuri de
frumuseţe rupte de realitate poate genera consecinţe generaţionale dintre cele mai grave.
Pe lângă aceste aspecte, autorii au grijă să surprindă şi unele dintre valorile fundamentale
ale umanităţii: prietenia, iubirea faţă de animale (deşi cam prost înţeleasă prin modul în care
Barbie îşi decorează animalele cu diamante şi dă petreceri în cinstea lor), feminitatea.

1.2 Revistă Princess


În analiza noastră asupra revistei Princess am luat în considerare numărul din luna martie,
precum şi pe cel din luna aprilie.
Revista include numeroase jocuri, activităţi propuse copiilor, dintre care cele educative şi
cele distractive sunt în proportii aproape egale, ceea ce face ca această publicaţie să primească un
plus la capitolul de stimulare cognitivă, lucru aproape inexistent în cazul revistei discutate
anterior. Proporţia desenelor care trebuie colorate este aproape jumătate din cea a jocurilor.
La fel ca în cazul revistei Barbie, imaginile predomină în paginile revistei. În schimb. o
altă diferenţă majoră este faptul că revista Princess include mai multe texte, povestioare destul de
mari (în jur de 4 pe revistă), chiar dacă însoţite de multe imagini, ceea ce contribuie pozitiv la
dezvoltarea cultural-cognitivă a copilului.
La fel ca Barbie, şi revista Princess are o parte de aplicaţii practice, în care fetele învaţă
cum să confecţioneze o diademă, respectiv o gentuţă, adică accesorii care atrag fetiţele fiindcă
vor să semene cu prinţesele din reviste şi desene. Evident, această parte a revistei produce
elemente de socializare a genului, prin crearea unei întregi recuzite sociale de afirmare a
feminităţii, strategie aspru criticată de către reprezentanţii feminismului din perspectiva rolurilor
de gen. Noi considerăm benefică această socializare în acord cu genul copilului, întrucât are
capacitatea de a contribui la formarea corectă a viitoarelor femei şi, extrapolând, la menţinerea
echilibrului natural dintre partea feminină şi cea masculină la nivel macro-social şi, deci, chiar la
normalitatea socială.
La fel ca în cazul revistei Barbie, revista Princess conţine şi câteva cadouri - atât lucruri
pentru scris ( rechizite, care cuprind în cazul revistei din martie: plicuri, timbre, coli colorate,
creion)ş, cât şi jucării, mai exact inele care completează imaginea de prinţese pe care fetiţele vor
să o construiască pentru a fi mai aproape de modelele lor, prinţesele Disney. Astfel, se păstrează
o proporţie egală între jucării şi obiecte care îndeamnă spre scris, avantajele acestei strategii fiind
deja prezentate în analiza revistei Barbie.
Un neajuns al acestei publicaţii ar fi faptul că nu prezintă personaje care au o profesie -
ţeste cumva logic că meseria lor este aceea de prinţesă - dar, în acelaşi timp, prin acelaşi
mecanism pe care l-am analizat în cazul lumii Barbie, ţfetele vor fi tentate să îşi dorească să aibă
totul de-a gata, să creadă că li se cuvine să primească totul fără să facă nimic în schimb.
Revista Princess stă ceva mai bine la capitolul valori promovate faţă de Barbie – întâlnim
aici discursuri despre iubirea faţă de aproape, altruism, ţplăcerea pentru lectură, prietenie,
dragostea faţă de animale.
Revista Princess aduce un aport notabil în educaţia copilului prin faptul că face referire la
poveşti clasice, chiar dacă într-o variantă Disney care a schimbat anumite fibre ale firului epic.
Aceste poveşti clasice sunt tipare seculare de comportament care au ghidat fetele în maturizarea
lor, în modul lor de a fi, de a se descurca şi poziţiona în familie, în societate. Astfel, fetele învaţă
să îşi asume rolul lor de femeie în lume -să fie feminine, graţioase, pline de iubire şi înţelegere,
culte, curajoase. De asemenea, le arată cum ar trebui să fie viitoarea lor pereche, care chiar dacă
nu va fi un prinţ, va avea atributele unui prinţ, adică va fi curajos şi o va ajuta la nevoie.
Este important ca aceste mituri şi simboluri să nu dispară din reperele copiilor, ele
ajutându-i să se dezvolte armonios şi să îşi asume rolul în societate.

1.3 Revistă Sofiă I

Întrucât această revistă apare odată la două luni, analiza noastră s-a centrat pe o singură
revistă Sofia I. La fel ca Princess, această revistă include atât jocuri distractive, cât şi activităţi
care necesită gândire, concentrare, proporţiile dintre cele două tipuri de conţinut fiind relativ
egale.
Sofia I are o singură poveste, însoţită de imagini, care predomină în toată revista.
Existenţa unui singur fir narativ întins pe mai multe pagini se poate dovedi utilă pentru copil,
întrucât ar trebui să exerseze capacitatea acestuia de a-şi menţine concentrarea pe o durată de
timp ceva mai mare decât în mod obişnuit.
Le arată fetiţelor cum să facă o brăţară atât pentru ele, cât şi pentru cea mai bună prietenă,
punând accent astfel pe munca pe care o depui pentru a avea ceva şi pe generozitatea care ar
trebui să caracterizeze relaţia de prietenie, deosebit de importantă pentru copii.
Cadourile au fost mai multe abţipilduri cu personajul principal, Sofia I, fiind astfel destul
de nesemnificative în ceea ce priveşte impactul lor asupra copilului.
La fel ca în revista cu prinţesele Disney, personajul principal – prinţesa Sofia I - nu are
vreo ocupaţie specifică,dar se accentuează totuşi faptul că se duce la şcoală pentru a fi o prinţesă
cultă şi graţioasă, ceea ce înseamnă că a fi o prinţesă adevărată presupune muncă şi efort
intelectual, fapt care le demonstrează fetiţelor că trebuie săadopte aceeaşi atitudine pentru a se
ridica la înălţimea unei veritabile prinţese, constituind astfel o primă lecţie despre cuplajul
drepturi-responsabilităţi. Din text şi din imagini am putut identifica ca valori prezentate: munca,
iubirea faţă de cărţi şi lectură, iubirea de animale şi prietenia. În plus am putut afla încă de la
începutul revistei care sunt trăsăturile Sofiei I, acestea fiind „onestitatea, compasiunea şi graţia”,
fiind descrisă ca o fire „îndrăzneaţă, curioasă şi inimoasă”. Aceste valori sunt demne de a fi
însuşite şi urmate de fetiţele care citesc această revistă şi care sunt atrase de universul acestui
personaj, mai ales cele mai mici, asa cum am aflat şi în urma focus-grupului cu copiii de la
grădiniţă (cinci-şase ani).

1.4 Revistă My little poney

Ca în cazul revistelor precendente, am luat în calcul două numere ale revistei, pe lunile
martie şi pe aprilie.
Faţă de celelalte reviste, în My little poney există o poveste mult mai extinsă, care poate fi citită
de părinţi copiilor sau chiar de copiii care ştiu să citească suficient de bine. Popularitatea acestei
reviste şi a textului cuprins în ea a fost confirmată şi de copiii particianţi la focus-grup. Faptul că
are un spaţiu destul de mare rezervat pentru o poveste aduce un beneficiu copiilor care pot să îşi
dezvolte imaginaţia şi concentrarea, ceea ce nu se întamplă în cazul celorlalte reviste pentru copii
– doar parţial în cazul Sofiei I.
Revista mai cuprinde şi jocuri pentru copii, distribuite în mod atipic pentru o astfel de
publicaţie – majoritatea activităţilor sunt educative şi necesită atenţie şi efort din partea copiilor,
jocurile de divertisment fiind mult mai restrânse ca număr.
Ca în cazul celorlalte reviste analizate până acum, cadourile primite odată cu revista au
fost o dată rechizite (carneţel, creion) şi o dată o jucărie (un căluţ).
În ceea ce priveşte valorile propuse prin textele din cele două reviste, acestea sunt:
curajul, prietenia, ajutorul dat altora, iubirea pentru animale, studiul, munca necesară pentru a
reuşi în ceea ce îţi doreşti să faci.

1.5 Revistă Monster High

Această revistă, care a fost analizată ca cele precedente, pe lunile martie şi aprilie,
cuprinde foarte puţine jocuri (atât distractive, cât şi din cele care implică gândire), nu are nicio
imagine de coloratţ, ceea ce arată faptul că este destinată copiilor mai mari, lucru evident şi din
numărul mre de texte şi din subiectele acestora.
În plus, o noutate faţă de revistele analizate până acum este rubrica de horoscop, de teste
psihologice şi de modă, în care se arată cum se confecţionează o geantă cu cap de mort şi cum se
fac clamele pentru păr.
Cadourile au simboluri morbide asociate revistei: capete de mort (cu fundiţă roz pentru
fetiţe) şi coşciug (în care sunt ambalate cadourile). Aceste simboluri nu sunt potrivite pentru
copii, mai ales pentru nişte copii de grădiniţă, pentru că aceştia ne-au spus că şi ei parcurg
periodic această revistă.
În textele legate de personajele Monster High, sunt folosite expresii care arată legătura
acestora cu monştrii, cu moartea, cu o lume sinistră şi morbidă, lucruri cu care copiii de cinci-
şase ani nu ar trebui să intre în contact, putând fiinfluenţaţi negativţ. Astfel de expresii
neoportune sunt: „o viaţă normală… de monstru”, „în viaţa mea nemoartă”, „un animal
îngrozitor de drăguţ”, „visele tale de monstru”, „stil criminal”, „ţinute mortale”, „o mică zână a
morţii”, „detalii mortale”, „jurnalul tău monstruos”, „fetele monstru”, „sfaturi monstruoase”.
Morbiditatea excesivă nu este potrivită pentru copii, întrucât, influenţabili fiind, aceştia
pot ajunge să considere moartea ca fiind ceva dezirabil pentru ei, ca un fel de element ocult ce le
oferă accesul către o existenţă fantastică, mult mai interesantă decât normalitatea aproape
plictistoare a sălii de clasă. Ceea ce poate fi pozitiv însă într-o astfel de abordare este faptul că
fetele pot învăţa astfel să nu se teamă de creaturi fantastice care ies noaptea din dulap,
asigurându-se astfel extinderea imaginaţiei către tărâmuri până nu demult înfricoşătoare.
Profesiile prezente în paginile revistei sunt cele de actriţă şi cântăreaţă, ca şi în cazul
revistei Barbie, îndemnând fetiţele spre o viaţă în care vor vrea să aibă un statut special, de
vedetă.
Valorile care se regăsesc în revistă sunt: prietenia şi ajutorul dat prietenelor sau altora,
adică şaceastă lume ireală a monştrilor include şi lucruri pozitive.
În ceea ce priveşte modul de a fi, de a te comporta ca personajele din Monster High,
acestea sunt foarte machiate, poartă haine sclipitoare, fuste şi rochii scurte, vor să fie aibă ţinute
noi, la modă.
Testele pe care le pot face fetele sunt cele care le arată dacă sunt bârfitoare, şi care este
metoda de învăţare care li se potriveşte. Primul le introduce într-o gamă care nu este neapărat
potrivită unei vârste fragede, în timp ce al doilea le îndreaptă spre ţstudiu. În fine, ni se pare
relativ problematic faptul că părinţii le cumpără fetelor de cinci-şase ani o astfel de revistă.
Dincolo de problemele deontologice sau etice, Monster High nu este genul de publicaţie potrivit
pentru copii atât de mici. Vulgaritatea personajelor şi lumea morbidă pe care o populează nu ar
trebui să interfereze cu imginile ideal-tipice de bine şi rău abia internalizate de către copiii de
această vârstă. Combinaţia bizară dintre rău (marcat prin monstruozitate) şi bine (evident din
relaţiile dintre personaje) poate produce confuzie în rândul copiilor care abia acum îşi definesc
cele două categorii ale acestei lumi.

2. Reviste destinăte băietţilor


2.1 Revistele Maşini/Cars şi Spiderman
Analiza noastră asupra celor două reviste a luat în considerare câte două numere
consecutive, primul pe luna martie, iar cel de-al doilea pe luna aprilie.
La o primă “lecturare” a revistelor, dacă reuşim să trecem peste mirajul culorilor,
observăm că lipseşte cu desăvârşire un aspect esenţial, absent în majoritatea revistelor: rolul
educativ. Aceste reviste sunt unele foarte colorate, însa nu de colorat. Au o mulţime de maşini
personalizate şi personaje personificate inspirate din filmele animate cu acelaşi nume, care, într-o
mare parte a revistelor, poartă discuţii pe diferite subiecte întrerupte brusc, ceea ce le face greu
de urmărit pentru un copil cu vârsta mai mică de şase ani, excepţie făcând, desigur,
onomatopeele.
Comportamentul agresiv şi privirile duşmănoase, regăsite tot mai des la copii, indiferent
de spaţiu şi timp - fie în metrou, acasă, la grădiniţă - îşi au originile în imaginile care induc, de
obicei, această obişnuinţă instinctuală. În aceaste reviste, majoritatea personajelor, viu colorate,
sunt mai mult încruntate, rareori vesele, fiind aflate într-o permanentă competiţie.
Ideea de familie se regăseşte des în aceste reviste, însă nu este una aşa cum ne-am aştepta
să găsim într-o publicaţie destinată copiilor - paşnică şi iubitoare - ci capul familiei trebuie să
scrâşnească din dinţi pentru a îşi impune punctul de vedere.
Acest tip de abordare rămâne mai puternic impregnat în mintea copiilor decât un zâmbet
rătăcit într-un colţ de pagină.
Ce poate reţine un copil din aceste reviste, dacă le parcurge singur, fără explicaţiile
părinţilor, este că agresivitatea trece ca o trăsătură principală a omului şi reprezintă cea mai
uşoară soluţie în rezolvarea problemelor.
3. Reviste destinăte ămbelor sexe
3.1 Revistă Scooby-Doo
Analiza asupra acestei reviste s-a concentrat doar pe numărul din aprilie.
Cea mai mare parte din revistă este ocupată de benzi desenate, însoţite de untext în care
sunt prezentate aventurile personajelor care sunt urmărite de un monstru, exact ca în desenele
animate omonime.
Jocurile propuse de revistă sunt puţine şi simple (legate de povestea expusă şi de
personaje), iar copiilor li se arată cum să facă un monstru marin.
În concluzie, revista Scooby-Doo nu este prea educativă, atrage doar prin relatarea unor
poveşti cu monştri ca în desenele animate, care sunt de asemenea foarte populare în rândul
copiilor. Cel mai probabil, copiii care citesc această revistă o fac pentru a urmări noile aventuri
ale personajelor lor preferate.
Cadoul oferit de revistă a fost un carneţel pe care copiii pot scrie sau desena.

Discuţii

Educaţia prin imagini este una dintre cele mai productive metode de învăţare, lucru
demonstrat dureros inclusiv în perioadele în care ideologiile totalitariste se răspândeau în
Europa. Faciştii, comuniştii, naizştii – cu toţii au recurs la acelaşi procedeu de „educare a
maselor”: găsim şi astăzi arhive impresionante de postere, scurt- şi lung-metraje propagandiste,
fiecare adaptate publicului-ţintă (inclusiv Walt Disney a produs o serie de animaţii comuniste, cu
teme anti-naziste). Transmiterea vizuală a culturii are un impact deosebit de puternic, fiind cel
mai eficace mijloc de diseminare a informaţiei, constituindu-se şi în principalul mediu de acţiune
al subliminalităţii. Astfel, putem considera conţinutul preponderent vizual al revistelor ca având
o deosebită capacitate educaţională.
Spre exemplu, în revista Barbie, faptul că imaginile sunt dominate de culoarea roz,
asociată, în general, fetiţelor, şi păpuşii Barbie, în particular, trimit din nou la rolul pe care l-ar
putea avea această publicaţie în socializarea de gen a cititoarelor. Fiind o publicaţie destinată
exclusiv fetelor, acestea învaţă feminitatea din paginile revistei Barbie, internalizând o serie de
euristici şi stereotipuri care vizează propria lor existenţă. A considera păpuşa Barbie ca un model
valid de feminitate poate fi un pericol ce trebuie ţinut sub control de către părinţi şi educatori.
Lume ficţională din reviste nu ar reprezenta neapărat un pericol pentru oameni maturi, cu
o identitate deja formată şi cu un sine bine definit, însă nu o astfel de cititori constituie publicul
ţintă al revistelor. Prin sensibilitatea crescută la mesajele din mediul exterior, prin tendinţa de a
asimila o cantitate impresionantă de informaţie, fetele de vârstă fragedă pot percepe, de pildă,
fericirea din lumea din Barbie sau Princess ca fiind benignă şi dezirabilă, ajungând să aspire
către „o viaţă de prinţesă”. Ori, este evident faptul că lumea aceea nu există pentru familia
obişnuită din pătura de mijloc a societăţii, ceea ce poate imprima copilului sau chiar instituţiei
familiei o stare anomică. Prin accesul copiilor la astfel de realităţi paralele, societatea, în loc să
limiteze şi să actualizeze aspiraţiile individului în formare, contribuie la adâncirea prăpastiei
dintre dorinţele acestuia şi ceea ce îi pot oferi părinţii. În formele sale maligne, acest tip special
de anomie – s-o numim juvenilă - poate afecta profund relaţia părinte-copil, primul simţindu-se
incapabil să respecte idealul copilăriei perfecte, iar cel din urmă resimţind în permanenţă lipsuri
care, de fapt, nu au nicio bază reală.
În ceea ce priveşte cadourile oferite copiilor alături de reviste, acestea au fost atât
rechizite (carneţel, carioci) cât şi jucării, ceea ce arată că se încearcă stabilirea unui echilibru
între activităţile care sunt, de fapt, intrinsec legate de şcolarizare sau educaţie formală şi cele care
ocupă sfera timpului liber. Copiii au mare nevoie de un astfel de model, de întrepătrundere a
şcolii şi a distracţiei, motiv pentru care alegerea unor cadouri din ambele sfere contribuie la
translatarea spiritului ludic în spaţiul şi timpul destinat studiului serios. A folosi în clasă un
carneţel oferit de revista preferată poate contribui pozitiv la entuziasmul copilului, fiindcă
obiectul respectiv este astfel investit cu noi semnificaţii subiective, crescând astfel satisfacţia
copilului faţă de activitatea de la clasă.
Concluzii

Un tip special de lectură este astăzi vizibil pe piaţa revistelor pentru copii. Mizând mai
degrabă pe formă decât pe conţinut, astfel de publicaţii exploatează din plin sensibilitatea vizuală
a copilului care nu este încă deprins cu lectura. Folosirea excesivă sau chiar exclusivă a
imaginilor în culori vii, personificarea augmentată a obiectelor, micile cadouri incluse în fiecare
număr – toate se constituie într-un mecanism perfect de atracţie prin vizual. Nu mai este niciun
secret faptul că un copil preferă lucrurile viu colorate şi uşor fanteziste – imaginaţia lor o
depăşeşte de multe ori pe cea adultă – însă nu am putut să nu remarcăm, după cum am detaliat în
secţiunea de analiză a revistelor, faptul că, de multe ori, conţinutul unor astfel de publicaţii
conţine unele mesaje subliminale şi trimiteri subconştiente de factură nu neapărat veselă sau
pozitivă, ci dimpotrivă. Expresiile faciale ale personajelor sunt, poate, cel mai grăitor exemplu în
acest sens. De ce ar alege editorii unor reviste pentru copii să utilizeze expresivitatea
agresivităţii? În mod clar, răul îşi are locul între personajele poveştii, fiindcă cei mici au nevoie
de reperele morale de pe axa bine-rău, însă unele publicaţii demonstrează aproape exclusiv o
predilecţie către agresiv, morbid şi macabru, iar convingerea noastră este că expunerea repetată a
copilului la astfel de mesaje îi poate crea acestuia falsa idee că atitudinea agresivă, apelul la
violenţă s-ar putea strecura printre categoriile normalului.
Interesantă este şi evoluţia tehnică a publicaţiilor printate destinate copiilor. Deşi erau la
fel de colorate şi în trecut, remarcăm astăzi o tendinţă către un realism aproape exagerat, datorat
probabil presiunii pe care piaţa digitală o pune asupra celei clasice. Astfel, remarcăm faptul că în
revistele precum Cars sau Spiderman imaginile seamănă mai degrabă cu screenshoturi din
jocurile sau filmele cu aceleaşi nume, marcând influenţa contraintuitivă a unui tip de publicaţie
asupra celuilalt. În mod normal, evolutiv vorbind, partea scrisă ar fi trebuit să determine
parcursul celei digitale – în fond, Spiderman a fost, mai întâi de toate, o serie de benzi desenate –
însă constatăm astăzi o inversiune a raporturilor dintre cele două categorii. Acum, prezentarea şi
calitatea ediţiilor printate este dictată de cea disponibilă în format electronic, într-o încercare de
egalizare a calităţii imaginii.
Încercarea editorilor de a menţine cererea pare să funcţioneze, din moment ce aceste
reviste încă au căutare pe piaţă. Calitatea HD se poate transpune şi pe hârtie, acesta fiind cu
certitudine un factor important în supravieţuirea acestor publicaţii. Pe lângă asta, cadourile din
fiecare număr – cartonaşe dintr-o anumită serie, părţi ale unei figurine (în principiu, niciodată
ceva întreg) – reprezintă cu siguranţă rezerva inepuizabilă de oxigen a revistelor pentru copii.
Oricât de performantă, la ora actuală tehnologia disponibilă unei familii din clasa de mijloc nu
poate livra ceva atât de atractiv precum un cadou real, palpabil, care trebuie completat pe
parcurs. Astfel, se generează o nevoie artificială a celui mic de a completa piesele lipsă ale
puzzle-ului, iar singura modalitate prin care copilul îşi poate atinge scopul este cumpărarea
fiecărui număr al revistei preferate.
După cum am arătat în partea teoretică a acestui studiu, pe lângă aparatul vizual, cel mai
important mijloc de transmitere culturală este limbajul, motiv pentru care scrierea şi citirea ar
trebui să ocupe o poziţie privilegiată în revistele şi jocurilor pe tabletă destinate copiilor.
Complexul text-imagine creează un aparat de socializare mult mai puternic decât folosirea
exclusivă a unuia dintre cele două, lucru demonstrat şi de preferinţa copiilor intervievaţi pentru
poveştile însoţite de imagini. Similar, o publicaţie centrată pe imagine, aşa cum sunt revistele
analizate, ar trebui să fie articulată de un text pe măsură, transformând înşiruirea de imagini care
ar trebui să vorbească de la sine într-un veritabil exerciţiu de citire şi reproducere culturală.

O lume tehnologizată este interesantă şi plină de posiblităţi care până nu demult făceau
obiectul romanelor SF, deschizându-se în permanenţă noi portaluri către lumi mai mult sau mai
puţin virtuale în care copilul poate găsi o importantă sursă de cunoaştere şi distracţie. Oricât de
colorate sau realiste ar fi revistele, comparate cu posiblităţile tabletei-călăuză către lumi
extraordinare, revistele par căzute în desuetudine. Problema este că, pentru tot mai mulți copii,
“activitățile video nu mai sunt niste lumi, ci chiar lumea” (Tisseron 2010: p.27). O lume paralelă
cu realitatea, în care cu greu se găsesc corespondenți reali, lucru care conduce la un proces de
anulare a conceptelor şi de alterare a semnificațiilor. Acest proces este numit de Sartori
(2005:p.154) sărăcire a înțelegerii, pentru că educația prin imagini (prin intermediul revistelor şi
al tabletelor) înlocuieşte instrumentul fundamental de comunicare, care este limbajul-cuvânt, iar
nu limbajul-imagine.
Bibliografie

Dumitrana, Magdalena. 2001. Copilul, familia şi gradiniţa, Bucureşti, ed. Compania

Joshi, Liat H.; Rossen-Webb, J. şi Tenenbaum, H. 2012. Cum ne educăm copiii (4-11 ani), Iasi,
ed. Polirom

Gremillion, Helen. 2002. „In Fitness and in Health: Crafting Bodies in the Treatment of Anorexia
Nervosa” în Signs, 27:2 (381-414)

Mihăilescu, Ioan. 2004. Rolul familiei in dezvoltarea copilului, Bucuresti, ed. Cartea
Universitară.

Palmer, Sue. 2010. Copilărie curată: un ghid pentru părinţii responsabili: cum să creşti copii
inteligenţi şi echilibraţi, Bucuresti, ed. Elena Francisc

Sartori, Giovanni. 2005. Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea,


Bucureşti, ed.Humanitas

Tisseron, S., Gravillon Isabelle. 2010., Psihologia jocurilor video, Bucureşti, ed. Trei