MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE

CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CABINET PROCUROR GENERAL

8 martie 2019

Doamnei Lia SAVONEA,

Președintele Consiliului Superior al Magistraturii

Stimată doamnă președinte,

În temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, vă supun atenției posibilitatea
sesizării Curții Constituționale, în vederea soluționării conflictului juridic de
natură constituțională între Guvernul României, pe de o parte, Parlamentul
României, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Public, pe de altă
parte, conflict determinat de modalitatea în care Guvernul și-a exercitat
atribuția de legiuitor delegat în materia ”legilor justiției”, așa cum se va arata în
cele ce urmează.
*
Vă adresăm această solicitare în considerarea calității dvs. de titular al
dreptului de sesizare, conferit de prevederile constituționale anterior evocate.
*
Conflictul ce ar urma să fie dedus, spre soluționare, Curţii Constituționale
vizează în mod cert conținutul și întinderea atribuţiilor constituționale ale
autorităţilor publice aflate în conflict și rezolvarea unei situații juridice
conflictuale a cărei naștere rezidă în mod direct în textul Constituției.
Astfel, în jurisprudența sa evolutivă, dezvoltată în privința competenței
ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituție, instanța de contencios
constituțional a stabilit conținutul noțiunii de „conflict juridic de natură
constituţională” dintre autorităţile publice, pentru ca, mai apoi, să examineze
situaţia litigioasă dedusă judecăţii prin raportare la cadrul astfel fixat.

1
 Bunăoară, prin decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind
constituționalitatea inițiativei de revizuire a Constituţiei 1, Curtea
Constituţională a arătat că: „Este vorba de conflicte de autoritate (sau litigii organice).
În acest caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale
între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi
constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând
din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor
posibile blocaje instituţionale.
Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este
necesar să se prevadă că este vorba doar de blocaje instituţionale, respectiv de conflictele
pozitive sau negative de competenţă.” (pct. B.1 lit. a) din decizie).
Ulterior, prin decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, Curtea a statuat: „Conflictul juridic
de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete
prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care
potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi, ori omisiunea unor autorităţi
publice, constând în declinarea competenţei sau refuzul de a îndeplini anumite acte care
intră în obligaţiile lor.”
Prin decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 169 din 5 martie 208, Curtea a precizat: „Conflictul juridic de natură
constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul sau
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea
sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje
instituţionale.”
Mai mult, prin decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit.
e) din Constituţie stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice
conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu
numai conflictele de competenţă născute între acestea.
Condiţia esenţială, sine qua non, este aceea ca, situaţia conflictuală ori,
după caz, conflictele de competenţă, negative sau pozitive, care ar putea crea
blocaje, să rezide în mod direct în textul Constituţiei.
Totodată, „Pentru a decide cu privire la existența sau nu a conflictului,
Curtea trebuie în prealabil să determine cadrul și limitele competențelor
constituționale și legale ale autorităților aflate în conflict, pe de o parte, și să

1
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 317 din 12 mai 2003;

2
stabilească starea de fapt, respectiv să deceleze în funcție de datele concrete ale
speței acea conduită (acte, fapte, acțiuni, inacțiuni) care a constituit sau nu sursa
conflictului, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, în soluționarea cererilor privind
conflictele juridice de natură constituțională, un rol decisiv în pronunțarea
soluției îl are situația factuală, a cărei judicioasă determinare constituie premisa
analizei efectuate de Curtea Constituțională. În exercitarea acestei atribuții,
Curtea nu face un control abstract al constituționalității conduitei
autorităților publice implicate în conflict, ci ea decide asupra unui conflict
concret, generat de un anumit act/fapt/acțiune/inacțiune, conflict pe care are
obligația de a-l soluționa, sancționând abaterea de la normele constituționale”.
(par. 69 decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, M. of. nr. 181 din 14 martie 2017 )
În cauză, situația conflictuală dintre autorități este una născută şi
actuală, datorită actelor concrete deja efectuate de către acestea (mutatis
mutandis decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, M. of. nr. 479 din 12 iulie 2012).
Considerăm că toate aceste condiții sunt îndeplinite în raport de cele
susținute în cele ce urmează.

I. Precizări prealabile
Cele ce vor fi prezentate în analiza ce urmează nu reprezintă critici de
neconstituționalitate ( extrinsecă ori intrinsecă ) a ordonanțelor de urgență
emise de Guvern, ci reprezintă argumente (de facto sau de iure ) în susținerea
concluziei existenței unui conflict juridic de natură constituțională, a
componentelor specifice acestuia. În cazul de față, izvorul conflictului nu îl
reprezintă conținutul ordonanțelor de urgență ( referirea la conținutul lor este
însă inevitabilă și este făcută în considerarea și beneficiul circumscrierii cât mai
exacte a stării de fapt ), ci faptul constituțional2 instituțional3 al emiterii lor.
Scopul nu este constatarea neconstituționalității ordonanțelor de urgență,
urmată de lipsirea acestora de efecte, ci constatarea situației juridice litigioase
între autorități publice, a blocajului instituțional și a căilor de înlăturare a
acestuia. De altfel, nu ordonanțele de urgență, în sine, au produs un conflict, ci
actele de aplicare a acestora ( unele dintre aceste acte au fost deja realizate 4, iar

2
ca act emis de un organ constituțional în exercițiul atribuțiilor sale constituționale specifice
3
acte constituționale care au ca destinatar, nu individul, ci alte organe constituționale; pentru această
calificare/clasificare a actelor ce pot face obiectul unui conflict între autorități, a se vedea É.Carpentier, La
résolution juridictionnelle des conflits entre organes constitutionnels, Revue internationale de droit comparé,
Vol.59,N° 4, 2007,p.816, 817;
4
a se vedea infra, IV, pct. 2, 2.2 și pct. 3, 3.3

3
cu privire la alte acte de aplicare este nu doar previzibil, dar și cert și iminent că
se vor realiza5 ).
Pe de altă parte, există și decizii în jurisprudența Curții Constituționale,
întemeiate pe dispoziția art. 146 lit. e din Constituția, în care s-a procedat la o
analiză de neconstituționalitate extrinsecă a unor ordonanțe de urgență. Este
cazul deciziei nr. 901/2009 ( M.Of. nr. 503 din 21 iulie 2009 )6 și, mai ales, al
deciziei nr. 1431/2010 ( M.Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010 )7.

II. Conflictul în raport cu Parlamentul României

constă în modalitatea de exercitare de către Guvern a unei competențe
constituționale proprii ( legiferarea prin delegare ) cu privire la modificarea
”legilor justiției”8. Modus operandi al acestui exercițiu obiectivează caracterul
său neconform Legii fundamentale, depășirea limitelor stabilite de Constituție,
respectiv o situație de abuz de putere în materie constituțională în detrimentul
competenței constituționale a Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a
țării. În concluzie, un conflict pozitiv de competență a cărui componentă
factuală constă în actele de exercitare a propriei competențe, de legiuitor
secundar, într-un mod care excedează cadrului de legalitate constituțională și
interferează9 în competența de legiuitor primar a Parlamentului.

În fapt
Adoptarea ”legilor justiției”, puternic contestată, în special, de către
majoritatea magistraților s-a realizat10 , respectiv finalizat în octombrie 2018 (
18 octombrie 2018 -Legea nr. 242/2018; 11 octombrie 2018 - Legea nr. 234/2018;
23 iulie 2018 - Legea nr. 207/2018 ).
Începând cu data de 10 octombrie 2018, respectiv înainte de intrarea în
vigoare a unora dintre aceste legi ( este cazul Legii nr. 242/2018, intrată în vigoare
5
a se vedea infra, IV, pct. 1
6
a se vedea pct. B al considerentelor deciziei menționate și în care s-a făcut o analiză a existenței condiției
prevăzute de art. 115 alin. 4 din Constituție, necesară pentru emiterea unei ordonanțe de urgență în raport cu
cele susținute în expunerea de motive a respectivei ordonanțe
7
a se vedea pct. V al considerentelor deciziei menționate unde este analizată condiția prevăzută de art.
114 alin. 1 din Constituție
8
prin adoptarea Ordonanţelor de urgenţă nr. 90/2018, nr. 92/2018, nr. 7/2019 și nr. 12/2019
9
despre conflictul prin interferență în É. Carpentier,La résolution juridictionnelle des conflits entre
organes constitutionnells, Institut Universitaire Varenne, LGDJ, 2006, p. 189
10
prin intrarea în vigoare, cf. art. 78 din Constituție, a Legii nr. 242/2018 (M.Of. nr. 868 din 15 octombrie
2018) care modifică Legea nr. 303/2004; a Legii nr. 207/2018 (M.Of. nr. 636 din 20.07.2018) care modifică Legea
nr. 304/2004; a Legii nr.234/2018 (M.Of. nr. 850 din 08.10.2018 ) care modifică Legea nr. 317/2004

4
la 18 octombrie 2018 ) sau într-un interval foarte scurt de la intrarea în vigoare a
celorlalte legi ( la numai o zi după intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018 și care a
avut loc la 11 octombrie 2018; la circa două luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.
207/2018 și care a avut loc la 23 iulie 2018 ), Guvernul a procedat la modificarea,
din nou, a acestor acte normative, după cum urmează, prin:
• Ordonanța de urgență nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru
operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție ( M.Of.
nr. 862 din 10 octombrie 2018 ) care
- modifică Legea nr. 304/2004 ( și ale cărei modificări recente intraseră în vigoare
la 23 iulie 2018 ).
• Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor
acte normative în domeniul justiției ( M.Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018 ) care
- modifică Legea nr. 242/2018 ( modificare intervenită înainte de intrarea în
vigoare, la 18 octombrie 2018, a acesteia, așa cum arătam mai sus ) care, la rândul său,
modificase Legea nr. 303/2004;
- modifică Legea nr. 304/2004 ( ale cărei modificări intraseră în vigoare la 23
iulie 2018 și care, anterior [ cu 6 zile înainte ], fusese modificată prin OUG nr. 90/2018
la 10 octombrie 2018 );
- modifică Legea nr. 317/2004 ( ale cărei modificări intraseră în vigoare la 11
octombrie 2018 ).
• Ordonanța de urgență nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare
referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii,
formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de
absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de
capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și pentru modificarea
și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legii nr. 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii ( M.Of. nr. 137 din 20 februarie 2019 ) care
- modifică/ completează Legea nr. 303/2004
- modifică Legea nr. 304/2004
- modifică Legea nr. 317/2004,
toate aceste legi fiind deja modificate, atât prin legi emise de Parlament, cât și
prin ordonanțele de urgență nr. 90 și nr. 92/2018.

5
 ● Ordonanța de urgență nr. 12/2019 pentru modificarea și
completarea unor acte normative din domeniul justiției ( M.Of. nr. 185 din 7
martie 2019 ) care
- modifică Legea nr. 303/2004
- completează legea nr. 304/2004
- modifică legea nr. 317/2004
- abrogă art. 17 din O.U.G. nr. 7/2019

În drept
În acest context, de inflație legislativă pe calea ordonanței de urgență [ 4
ordonanțe de urgență în decurs de 6 luni ( 23 iulie 2018/data intrării în vigoare a
primeia dintre legile care au modificat ”legile justiției” - 20 februarie 2019/data intrării
în vigoare a OUG nr. 7/2019 ), cărora li se adaugă și un proiect de ordonanță de urgență
], se configurează două concluzii disjunctive - fie legiferarea de către Parlament
este subcalitativă ceea ce ar implica și o autodiluare a funcției acestuia de unic
legiuitor, concomitent cu preluarea acestei funcții de către Guvern, fie raportul
Parlament - Guvern, în materie de legiferare, a fost deturnat de către Guvern,
fără nicio contribuție, fie ea și indirectă, a Parlamentului. În susținerea primeia
dintre concluzii nu există nici un aspect obiectiv sau, dacă există, acesta nu
justifică o asemenea amploare a intervenției Guvernului. În schimb, deturnarea
de către Guvern a raportului său cu Parlamentul în materie de legiferare,
respectiv subminarea rolului acestuia din urmă de unică autoritate legiuitoare
este demonstrată de aspectele concrete și obiective ale activității de legiferare a
Guvernului. Aceasta întrucât, indubitabil, Guvernul a acționat în exercitarea
unei atribuții constituționale proprii ( delegarea legislativă ), însă pentru a
rămâne în limitele legalității constituționale ar fi trebuit să respecte condițiile
impuse de art. 115 din Constituție.
Astfel, potrivit Constituției, raporturile dintre Parlament (organul
reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării - art. 61
alin. 1 ) și Guvern (potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice - art. 102 alin. 1 ) sunt guvernate de principiul separației și
echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul
democrației constituționale ( art.1 alin. 4 ).

6
 Constituția a instituit trei modalităţi de legiferare: una firească, uzuală şi
care, potrivit art.61 alin.(1) din Legea fundamentală, aparţine Parlamentului ca
organ "reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare
a ţării" şi două excepţionale care aparţin Guvernului ca autoritate legislativă
delegată în condiţiile art.115 ori 114 din Constituţie. Aceste din urmă două
posibilităţi de legiferare nu pot fi însă neîngrădite. În caz contrar, s-ar permite
eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de
art.1 alin.(4) din Legea fundamentală. ( decizia CCR nr. 1557/2009; M.Of. nr. 40
din 19 ianuarie 2010 )
Potrivit art. 115 alin.4, 6 din Constituție
(4) Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în
cuprinsul acestora.
(6) Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu
pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și
îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Or, acțiunile Guvernului nu s-au circumscris exigențelor impuse de textul
citat și, pentru acest motiv, au eludat principiul separației puterilor, au subrogat
atribuția unică de legiuitor a Parlamentului.
Astfel, ordonanțele de urgență avute în vedere nu s-au justificat prin
situații extraordinare, lipsind total sau parțial motivarea acesteia. Această
încălcare a condiției impuse de Constituție este demonstrată inclusiv prin
avizele Consiliului Legislativ, emise cu privire la ordonanțele de urgență în
discuție:
- pct. 2 al Avizului Consiliului Legislativ11 nr. 963/10.10.2018 privind OUG
nr. 90/2018

11
2. Potrivit preambulului, urgența reglementării este motivată de necesitatea adoptării unei proceduri
derogatorii, care să permită operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, evitându-se
astfel afectarea procedurilor judiciare în cauzele care intră în competența secției, precum și crearea unui blocaj
instituțional.
Având în vedere dispozițiile art. 115 alin. (4) din Constituție, precum și deciziile Curții Constituționale în
materie, în Nota de fundamentare și în preambul trebuie dezvoltate elementele de fapt și de drept ale situației
extraordinare, care a determinat promovarea prezentului proiect în regim de urgență.
În acest context, precizăm și faptul că – în forma prezentată – proiectul nu este însoțit de avizul de oportunitate
al Ministerului pentru Relația cu Parlamentul privind promovarea unui asemenea demers legislativ, în
conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit.k) din Hotărârea Guvernului nr. 22/2017 privind organizarea și
funcționarea Ministerului pentru Relația cu Parlamentul.

7
- pct. 4 al Avizului Consiliului Legislativ12 nr. 988/15.10.2018 privind OUG
nr. 92/2018
- pct. 4 al Avizului Consiliului Legislativ13 nr. 105/20.02.2019 privind OUG
nr. 7/2019.
Mai mult, în cazul O.U.G. nr. 12/2019, situația extraordinară este, practic,
identificată cu o acțiune a Guvernului însuși: emiterea O.U.G. nr. 7/2019 care a
produs ”reacții negative”, ”nemulțumiri ale unor membri ai corpului
magistraților” și care se impun a fi înlăturate prin emiterea unei alte ordonanțe
de urgență14 ! ( pentru conciziune și plasticitate, ipoteza ”pompierului
piroman” ). Așadar, situația extraordinară este identificată de însuși Guvern cu
propria sa faptă, aceea de a fi emis un act normativ cu puternic impact negativ.
Nu se poate susține decât în mod sofistic că situația extraordinară constă în
tensiunile provocate de acel act normativ; asemenea tensiuni sunt efectul actului
Guvernului, deci nu au o cauză proprie care să disculpe Guvernul și, totodată,
să îl justifice să le invoce în sprijinul activității sale; altfel spus, acțiunea
anterioară a Guvernului constând în emiterea OUG nr. 7/2019 este cauza
tensiunilor și, având această natură cauzală absolut directă, este și cauza așa
numitei situații extraordinare invocate pentru emiterea celei din urmă
ordonanțe de urgență.

12
4. În ceea ce privește forma de reglementare aleasă, apreciem că este necesară ca, în preambul,
motivarea urgenței și a situației extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată să fie completată,
având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în domeniu. Astfel, în preambul trebuie să cuprindă
motivări referitoare la toate soluțiile legislative preconizate a fi adoptate prin ordonanța de urgență, și nu doar
la unele dintre ele.
Avem în vedere faptul că necesitatea și urgența adoptării soluțiilor legislative propuse la art. I pct. 1-3, art. III
pct. 1-5, art. IV pct. 1-3 și art. VIII nu sunt motivate deloc în cadrul preambulului, în vreme ce pentru soluția
din cuprinsul art. II, în preambul se enunță, fără a se motiva, doar necesitatea adoptării acesteia, nu însă și
motivul pentru care aceasta trebuie adoptată cu urgență, în sensul jurisprudenței Curții Constituționale în
materie.
Menționăm că nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare a urgenței și a situației extraordinare reprezintă
motive de neconstituționalitate a ordonanțelor de urgență.

13
4. În ceea ce privește forma de reglementare aleasă, având în vedere jurisprudența Curții
Constituționale în domeniu, în preambul trebuie precizate elementele de fapt și de drept ale situației
extraordinare ce nu poate fi amânată, care a determinat recurgerea la această cale de reglementare.
Totodată, preambulul trebuie să cuprindă motivările referitoare la toate soluțiile legislative
preconizate a fi adoptate, și nu doar la unele dintre ele.
Avem în vedere faptul că necesitatea și urgența adoptării soluțiilor legislative propuse la art. 13 pct.
4, 5, 7, 9, 10 și 12, la art. 14, precum și la art. 15 pct. 1-5, nu sunt motivate deloc în cadrul preambulului. În
ceea ce privește celelalte intervenții legislative prevăzute la art. 13 și 15 menționăm că enunțarea necesității
adoptării unor reglementări, fără a se indica motivele pentru care acestea trebuie adoptate de urgență,
constituind o situație extraordinară, nu este suficientă în sensul jurisprudenței Curții Constituționale.
Menționăm că nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare a urgenței reprezintă motive de
neconstituționalitate a ordonanțelor de urgență.
14
a se vedea expunerea de motive/ motivarea situației extraordinare

8
 De altfel, absența situației extraordinare este demonstrată și de analiza
punctuală a unora dintre intervențiile legislative prin ordonanțele de urgență
menționate. De pildă, în cazul OUG nr. 90/2018, articolul II alin. 11 este 15 inutil
întrucât aceeași dispoziție se află și în art. III alin. 2 din16 Legea nr. 207/2018; prin
urmare, invocarea situației extraordinare pentru a introduce o dispoziție inutilă
echivalează cu negarea unei asemenea situații.
Pe de altă parte, cel puțin prin unele dintre ordonanțele de urgență
menționate a fost afectat regimul instituțiilor fundamentale ale statului, contrar
art. 115 alin. 6 din Constituție. Așa, de pildă, este cazul art. 13 pct. 10 din OUG
nr. 7/2019 prin care sunt modificate atribuțiile Consiliului Superior al
Magistraturii, prin transferul unor atribuții ale Secției pentru procurori la Plen 17.
În plus, în cazul ultimei ordonanțe de urgență, Guvernul este și
discreționar, acționând ad libitum. Astfel, deși invocă reacții negative cu privire
la OUG nr. 7/2019, disimulează faptul evident și public că acestea vizează
ansamblul ordonanței pentru a proceda doar la o parțială și insuficientă
repunere în situația anterioară; așadar, o manifestare lipsită de loialitate, dar cu
valențe autocratice. Nu în ultimul rând, aceeași ordonanță de urgență devine
mijlocul de a introduce și o nouă modificare a Legii nr. 317/2004 ( art. III care
modifică art. 45 alin. 5 din legea menționată ). Chiar dacă această nouă
intervenție este justificată de argumente privind corelarea legislativă, aceasta
putea fi făcută prin celelalte trei ordonanțe de urgență anterioare întrucât
vizează un aspect tehnic evident încă de la adoptarea și intrarea în vigoare a
Legii nr. 234/2018 care a modificat Legea nr. 317/2004, adică de la 11 octombrie
2018. Pe de altă parte, o asemenea corelare nu este o urgență câtă vreme o simplă
interpretare coroborată a dispozițiilor legale vizate conduce cu ușurință la o
aplicare corectă a acestora. În schimb, această modalitate de a acționa a
Guvernului pune încă o dată în evidență nivelul de responsabilitate cu care
acționează și configurează tendința acestuia de intervenție cvasi-perpetuă într-
un domeniu în care stabilitatea, inclusiv și mai ales legislativă, este
consubstanțială normalei funcționări, respectiv în înfăptuirea justiției.

15
Art. II
(11) De la data operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauzele de competența
acesteia, aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și alte unități de parchet, precum și dosarele cauzelor
referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, și soluționate până la data acestei operaționalizări se preiau de către aceasta.
16
Art. III.
(2) Cauzele de competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție înregistrate la orice structură
de parchet și nesoluționate până la data la care secția este operațională se înaintează spre soluționare Secției
pentru investigarea infracțiunilor din justiție, de îndată ce aceasta este operațională.

17
a se vedea în același sens și pct. 5 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 105 din 20 februarie 2019

9
 Totodată, aceste evenimente legislative având ca autor Guvernul,
analizate individual și, mai ales, în succesiunea lor rapidă într-un timp foarte
scurt și imediat ulterior ( iar în unele cazuri, chiar anterior, așa cum s-a arătat
mai sus ) unor alte evenimente legislative majore în materia autorității
judecătorești, demonstrează lipsa colaborării loiale între cele trei puteri ale
statului18 și constituie un risc pentru democrație și statul de drept, în principal
prin afectarea principiului stabilității legislației cu privire la autoritatea
judecătorească.
Rezultă din cele ce preced o situație de tensiune între puterile instituite
ale statului și un blocaj al funcționării regulate a acestora, care pun în discuție
existența însăși sau semnificația profundă a sistemului instituțional în cadrul
căruia au survenit. În raport cu conduita evocată a Guvernului, ar însemna că
celelalte două puteri sunt într-o situație de extremă fragilitate care le împiedică
să-și exercite atribuțiile constituționale ( Parlamentul nu mai este în măsură să
legifereze în condiții de normalitate, iar Autoritatea judecătorească nu mai are
capacitatea de a înfăptui justiția, de a reprezenta interesele generale ale societății
și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor ),
astfel încât se impune preluarea de către Guvern a acestora, fie direct ( în cazul
Parlamentului căruia îi preia funcția de legiferare ), fie indirect, prin repetate și
insistente injoncțiuni ( în cazul Autorității judecătorești, ale cărei reguli de
organizare, funcționare sunt în permanentă și incomprehensibilă schimbare19 ).
Practic, o situație extraordinară care durează de 6 luni ! Or, o asemenea
concluzie este total exclusă, fie și numai pentru faptul că a o accepta ar echivala
cu acceptarea disoluției celorlalte două puteri, respectiv distrugerea arhitecturii
statului.
În consecință, întrucât concluzia de mai sus nu poate fi în mod obiectiv
reținută, concluzia reală care se impune este aceea că modalitatea descrisă a
Guvernului de a acționa în exercitarea unei competențe proprii a depășit
limitele conferite de Constituție, preluând nejustificat atribuțiile Parlamentului
și prejudiciind în mod serios capacitatea funcțională a Autorității judecătorești.

18
a se vedea, mutatis mutandis, Avizul Comisiei de la Veneția privind compatibilitatea cu principiile
constituționale și statul de drept a măsurilor adoptate de Guvernul și Parlamentul României referitor la alte
instituții ale statului și ordonanța de urgență a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea
și funcționarea Curții Constituționale precum și ordonanța de urgență privind modificarea și completarea Legii
nr. 3/ 2000 privind organizarea referendumului, paragrafele 74, 76 și 85 - CDL-AD(2012)026
19
conform Raportului MCV din 13 noiembrie 2018, pct. 3.1 Obiectivul de referință 1: independența
sistemului judiciar și reforma sistemului judiciar” (...) guvernul a adoptat o serie de ordonanțe de urgență, care
au accentuat unele dintre problemele identificate”; ” (...) efectele cumulative ale modificărilor legislative au dus
mai degrabă la slăbirea sistemului de control și echilibru care stă la baza independenței operaționale a
procurorilor”; ” (...) riscul ca aceste elemente-fiecare în parte, dar și în contextul efectului lor cumulat - (...) să
submineze independența, precum și eficiența și calitatea sistemului judiciar , a fost evidențiat (...) „.

10
 III. Conflictul raportat la rolul constituțional al Consiliului Superior al
Magistraturii
Ordonanțele de urgență nr. 90 și nr. 92, ambele din 2018, au fost avizate
de către Consiliul Superior al Magistraturii; avizul, deși pozitiv, a cuprins
observații care, însă, au fost ignorate de către Guvern.
Ordonanța de urgență nr. 7/2019 a fost adoptată fără avizul Consiliului
Superior al Magistraturii.
Ordonanța de urgență nr. 12/2019 a fost avizată negativ de către
Consiliul Superior al Magistraturii. Este de semnalat faptul că, forma
publicată în Monitorul Oficial cuprinde dispoziții care nu au existat în forma
supusă avizării Consiliului ( a se vedea art. II pct. 1 ). În consecință, cu privire
la aceste aspect, avizul Consiliului nu există.
Procedând în acest mod, Guvernul, practic, a golit de conținut atribuția
Consiliului de avizare a proiectelor de acte normative care privesc activitatea
autorităților judecătorești, prevăzută de art. 38 alin. 3 din Legea nr. 317/2004.
Or, această atribuție încălcată reprezintă una dintre componentele rolului
constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al
independenței justiției, cf. art. 131 alin. 1 și art. 134 alin. 4 din Constituție. Chiar
dacă este vorba de o competență acordată prin lege și, numai indirect, prin
textul constituțional, autoritățile sunt obligate să o aplice și să o respecte în
virtutea art. 1 alin. 5 din Constituție. O astfel de concluzie se impune având în
vedere faptul că principiul legalității este unul de rang constituțional ( Decizia
Curții Constituționale nr. 901/2009, M. Of. nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr.
3/2014, M. Of. nr.71 din 29.01.2014 ).
Astfel, Guvernul a nesocotit atribuția Consiliului în procedura
premergătoare adoptării actului normativ, de vreme ce solicitarea de aviz a avut
un caracter formal20 (mutatis mutandis par. 41 şi 42, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie
2015), fie a lipsit.

20
Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 7/2019 fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, prin adresa nr. 9/107616/18.02.2019, Ministerul Justiției a transmis Consiliului Superior al Magistraturii,
în vederea avizării, proiectul ordonanței de urgență. În ședința de guvern din 19.02.2019, dată imediat următoare
celei în care s-a solicitat avizul, proiectul ordonanței a fost adoptat. Aceasta, în condițiile în care, cf. art. 32 alin.
2 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ”În cazurile în care legea nu prevede un
termen pentru emiterea avizelor de către Consiliul Superior al Magistraturii ( așa cum a fost cazul în speță-n.n. ),
acestea se emit în 30 de zile de la sesizare.(...).”

11
 Prin aceasta, a fost încălcat de către Guvern și principiul colaborării loiale
și al respectului reciproc între autoritățile statului, astfel cum acesta a fost
configurat constant în jurisprudența constituțională ( Decizia nr.80 /2014,
M.Of.nr.246 din 7 aprilie 2014; paragrafele 270 și 286, Decizia nr.260 / 2015,
M.Of.nr.318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr.681 /2016, M.Of.nr.1000 din
13 decembrie 2016, paragraful 21, Decizia nr.765 /2016, M.Of. nr.134 din 21 februarie
2017, paragraful 48, Decizia nr.767 /2016, M.Of. nr.131 din 21 februarie 2017,
paragraful 58; decizia nr. 611/2017, M.Of. nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele
100-113) și care presupune exercitarea cu bună-credință a
atribuțiilor/competențelor, cât și a calității de reprezentant al unei instituții
publice, un comportament și practici constituționale care să faciliteze
conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituționale și
respectul reciproc între acestea, sarcina de a identifica formele care să
configureze o conduită loială, în raport cu competențele legale ale fiecăreia
dintre instituțiile/autoritățile aflate în colaborare și în raport cu valorile și
principiile constituționale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie
să fie făcută în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autoritățile
publice trebuie să identifice și să stabilească, cu bună-credință, acele forme de
colaborare care valorizează ordinea normativă constituțională și care nu
prejudiciază principiile constituționale sub imperiul cărora ele funcționează și
relaționează și nici drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor în
serviciul cărora își desfășoară activitatea.
În contextul analizat, este de menționat existența atât a unui cadru
normativ expres (art. 1 alin. 5 din Constituție, art.32, art. 38 din Legea nr.
317/2004), cât şi a unor practici instituționale care, coroborate, permiteau fără
nici un impediment punerea în practică a unei colaborări loiale.
Referitor la bunele practici instituționale menționăm actele Consiliului de
management Strategic, acte prin care în mod constant, fie s-a afirmat expres
necesitatea existenței unui dialog permanent şi a unei cooperări între toți
partenerii implicați în implementarea Strategiei de Dezvoltare a Sistemului
Judiciar în perioada 2018-2020, fie aceasta rezultă implicit.
Procedând în modul descris, Guvernul a pus în practică „legile justiției„
prin acte unilaterale, iar nu prin decizii consensuale adoptate de Consiliul de
management strategic.
În considerarea întregului context precizat, conduita concretă a
Guvernului a exclus prin ea însăși buna credință și respectul reciproc și a
concretizat o manifestare, atât de neconformitate cu regulile formale ale
activității în care a fost implicat alături de Consiliul Superior al Magistraturii (
12
materializată în lipsa respectului față de lege, prin încălcarea prevederilor
menționate din Legea nr. 317/2004 și a art.131 alin. 1 și art. 134 alin 4 din
Constituție ), cât și de neconformitate cu componenta extra legem a unei conduite
instituționale circumscrise colaborării loiale ( materializată de lipsa respectului
instituțional în raport cu autoritatea/instituția parteneră ).
Pe de altă parte, modificând atribuțiile Consiliului Superior al
Magistraturii ( trecerea unor atribuții de la Secția de procurori la Plen - art. 13
pct. 10 din OUG nr. 7/2019 ) a fost afectat regimul acestei instituții fundamentale
a statului, constituită în cadrul uneia dintre puterile acestuia- Autoritatea
judecătorească.
Toate acestea afectează independența, eficiența și calitatea sistemului
judiciar, așa cum s-a arătat deja în cadrul analizei privind conflictul dintre
Guvern și Parlament.
Pentru aceste motive, legiferarea prin delegare legislativă, în modalitatea
descrisă, contravine ordinii normative constituționale, exigenței constituționale
a asigurării echilibrului între puterile statului și, în consecință, încalcă și
principiul separației acestora.

IV. În raport cu Ministerul Public

conflictul constă, ca și în precedent, în modalitatea exercitării de către Guvern a
competenței sale constituționale de legiuitor delegat, cu transgresarea limitelor
impuse de Legea fundamentală, modalitate care are ca efect disfuncții ale
capacității funcționale a Ministerului Public, majore și cu potențial extrem de
periculos. Acțiunea Guvernului nu este doar izvor de disfuncționalitate și risc
major pentru activitatea Ministerului Public, ci pune în discuție însăși
unicitatea acestuia. Este de subliniat și faptul că efectele acțiunii Guvernului nu
se limitează la Ministerul Public, ci, prin intermediul dezagregării activității
acestuia ca urmare a aplicării dispozițiilor legale emise de Guvern prin
ordonanțe de urgență, sunt afectate drepturile și interesele fundamentale ale
cetățenilor, însăși ordinea de drept.
Potrivit Constituției ( art. 131, art. 132 ), a Legii nr. 304/2004 ( Titlu III )
Ministerul Public este o componentă a Autorității judecătorești, o autoritate
publică unică21 care își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al

21
referindu-se la temeiurile constituționale care privesc Ministerul Public, Curtea Constituțională a arătat
că ” (...) cele două texte constituționale antereferite vizează esențialmente organizarea puterii publice. Puterea
publică în mod axiomatic are caracter unic și organizat (...)”; Decizia nr. 358/2018, paragraful 66; M.Of. nr.473
din 07.06.2018

13
imparțialității și al controlului ierarhic ( unicitate de acțiune ) și care este
mandatara intereselor generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor. Această autoritate publică unică se află, în
ceea ce privește activitatea sa judiciară, sub conducerea unică a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Sintetizând, Ministerul Public a fost instituit prin Constituție ca autoritate
publică unică, iar, pentru asigurarea acestei unicități, atribuțiile/competențele
sale constituționale se realizează sub conducerea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; acestea sunt
dimensiunile constituționale, atât constitutive și atributive ale Ministerului
Public. În acest context, orice afectare a acestor dimensiuni constituționale pune
în discuție însăși organizarea puterilor/ autorităților publice în stat.
Or, maniera de reglementare de către Guvern a unor dispoziții vizând
activitatea judiciară a Ministerului Public afectează ordinea constituțională cu
privire la această autoritate publică.
1. Astfel, prin art. 14 pct. 4 din OUG nr. 7/2019 a fost modificat art. 881, prin
introducerea unui nou alineat ( 6 ) cu următorul conținut:
” Ori de câte ori Codul de procedură sau alte legi speciale fac trimitere la << procurorul
ierarhic superior>> în cazul infracțiunilor de competența Secției pentru investigarea
infracțiunilor din justiție, prin acesta se înțelege procurorul șef al secției, inclusiv în
cazul soluțiilor dispuse anterior operaționalizării acesteia. ”, iar
prin art. 14 pct. 6 din OUG nr. 7/2019 a fost modificat art.888 alin. 1 lit. d,
astfel:
” d) exercitarea și retragerea căilor de atac în cauzele de competența secției, inclusiv în
cauzele aflate pe rolul instanțelor sau soluționate definitiv anterior operaționalizării
acesteia potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2018 ”.22

22
dispoziția modificată prin completare vizează atribuțiile Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție
care, astfel, devine:
Art. 888. -
(1) Atribuțiile Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările
ulterioare, pentru infracțiunile aflate în competența sa;
b) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor
privind infracțiunile prevăzute la lit. a);
c) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul infracțiunilor aflate în domeniul de competență;
d) exercitarea și retragerea căilor de atac în cauzele de competența secției, inclusiv în cauzele aflate pe rolul
instanțelor sau soluționate definitiv anterior operaționalizării acesteia potrivit Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 90/2018
e) exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.

14
 Guvernul motivează această modificare astfel:
” Se introduc în Legea nr. 304/2004 și texte menite a reglementa aspecte care țin de
activitatea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, pornind de la unele
neclarități sau dificultăți legate de funcționarea până în prezent a acestei structuri de
parchet.” ( cf. Notei de fundamentare, Secțiunea a 2-a, pct. 10 )
Dispoziția art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2019 încalcă principiul controlului
ierarhic consacrat în art.132 alin.1 din Constituție și, totodată, contravine
considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 33/2018 (M.Of. nr.146 din 15
februarie 2018 ), paragrafele 149 - 15123. Totodată, aplicarea practică a acestei
modificări determină și încălcări ale unor drepturi recunoscute și garantate atât
de Constituție, cât și de Convenția europeană a drepturilor omului, așa cum se
va arăta în continuare.
Prin această dispoziție conceptul de procuror ierarhic superior este limitat,
respectiv identificat exclusiv, în ceea ce privește Secția pentru investigarea
infracțiunilor din justiție ( în continuare, S.I.I.J. ), la procurorul șef al acestei
secții. Aceasta are ca efect excluderea absolută a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de la exercitarea
controlului ierarhic, control care se impune a fi exercitat atunci când este vorba

(2) Participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența secției se asigură de procurori din cadrul Secției
judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul parchetului
de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.
23
149. Din analiza coroborată a tuturor acestor norme ( art.65; art.70 alin.(2); art.72; art.75 teza întâi din
Legea nr.304/2004 - n.n ) rezultă că procurorul șef de secție din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție este subordonat conducătorului acestui parchet. Așa cum s-a precizat mai sus, Secția pentru
Investigarea Infracțiunilor din Justiție este o structură specializată din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, astfel că procurorul șef al acestei secții este subordonat ierarhic procurorului general al
Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
150. Prin urmare, Curtea constată că autorii sesizării își formulează critica pornind de la premisa greșită
că modalitatea de numire a procurorului șef determină „independența totală față de Parchetul din care face
parte”. Or, împrejurarea că procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este numit de
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art.881 alin.(4) din legea supusă controlului de
constituționalitate, în vreme ce procurorii șefi — al Direcției Naționale Anticorupție și, respectiv, al Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism — sunt numiți de Președintele României, la
propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art.54 alin.(1) din Legea
nr.303/2004, nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării dispozițiilor art.132 alin.(1) din Constituție. Cu alte
cuvinte, indiferent de modul de numire în funcțiile de conducere în cadrul parchetelor, potrivit principiului
constituțional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor, toți aceștia sunt
subordonați procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
151. Astfel, în raporturile dintre procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile dispozițiile art.64
din Legea nr.304/2004, potrivit cărora „(1) Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în
conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”, iar „(3) Soluțiile adoptate de procuror
pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”. De asemenea,
sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art.304, art.335 alin.(1), art.328 alin.(1) sau
în art.339 alin.(2) din Codul de procedură penală.

15
de actele procurorului șef al S.I.I.J; actele procurorului șef al S.I.I.J. rămân în
afara controlului ierarhic24, ceea ce afectează principiile legalității și
imparțialității care guvernează activitatea procurorilor și al căror corolar îl
reprezintă principiul controlului ierarhic ( Deciziile Curții Constituționale nr.
345/2006, M. Of. 415/15 mai 2006 şi nr. 175/2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018
par. 20 ).
În acest mod este afectată unicitatea structurală și unitatea de acțiune a
Ministerului Public. Prin efectele acestei dispoziții ia ființă, de facto, și un alt
parchet-S.I.I.J., independent de Ministerul Public; independența acestei
structuri constă în aceea că activitatea sa este condusă exclusiv de procurorul
său șef. Dintr-o asemenea stare de facto și care este, subliniem, efectul modului
în care Guvernul a legiferat, rezultă că acesta a restructurat puterile statului:
- fie a multiplicat componentele Autorității judecătorești, adăugând pe
lângă instanțe, Ministerul Public și SIIJ,
- fie a creat o nouă putere în stat.
Așadar, Guvernul și-a arogat competențe de legiuitor constituant, context în
care nivelul de intensitate al conflictului juridic de natură constituțională este
unul de cel mai înalt nivel întrucât vizează elementele definitorii ale statului.
Câteva exemple sunt edificatoare în sensul justeței concluziilor de mai sus:
• potrivit art. 70 din Codul de procedură penală, (1 ) În tot cursul procesului
penal, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul
ierarhic superior.
(2) Declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancțiunea
inadmisibilității, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de
procurorul, judecătorul sau de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore.

24
în același sens Avizul Consiliului Legislativ nr. 105 din 201 februarie 2019, pct. 13.2 :
” 13.2 La pct. 4, referitor la norma propusă pentru art. 881 alin. (6), semnalăm că soluția legislativă propusă nu
are în vedere situațiile în care măsurile și actele sunt efectuate de procurorul șef al Secției pentru investigarea
infracțiunilor din justiție. În acest sens, precizăm că norma nu este corelată cu dispozițiile art. 339 alin. (2) din
Codul de procedură penală, potrivit cărora în cazul când măsurile și actele sunt ale procurorului șef de secție al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date
de aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Astfel cum se observă, în cazul acestei dispoziții,
prin sintagma ”procurorul ierarhic superior” nu se poate înțelege procurorul șef al secției. Este necesară, de
aceea, reanalizarea normei propuse pentru art. 881 alin. (6), sub acest aspect.”

16
 (4) Procurorul ierarhic superior se pronunță prin ordonanță care nu este supusă
niciunei căi de atac.
În ipoteza în care se formulează recuzarea procurorului șef al S.I.I.J.,
aplicarea modificării aduse prin art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2019, neagă un
drept procesual al subiecților procesuali principali și care reprezintă o
componentă a dreptului la un proces echitabil, încalcă accesul liber la justiție,
fiind implicit încălcate art. 21 alin. 3 din Constituție 25 și art. 6 din Convenția
europeană a drepturilor omului. În acest mod este afectat principiul
imparțialității prevăzut de art. 132 alin. 1 din Constituție.
• potrivit art. 209 alin. 15 din Codul de procedură penală, Împotriva
ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul
poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului
sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul
ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au
fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii,
prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de
îndată în libertate a inculpatului.
În ipoteza în care măsura preventivă ar fi dispusă de procurorul șef al
S.I.I.J., aplicarea modificării aduse prin art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2019
conduce practic la negarea controlului de legalitate și temeinicie al ordonanței
prin care s-a dispus reținerea, respectiv la anularea ”căii de atac” a
suspectului/inculpatului. Aceasta semnifică și încălcarea art. 23 alin.2 și 9 din
Constituție privind libertatea individuală26. Totodată, este încălcat și principiul
legalității prevăzut de art. 132 alin. 1 din Constituție.
• potrivit art. 328 din Codul de procedură penală, (...) Rechizitoriul este
verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau,
după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost
întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost
întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost
întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui
parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea
duratei arestării preventive.

25
(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
26
(2 ) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu
procedura prevăzute de lege.
(9) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege

17
 Această dispoziție legală nu utilizează expressis verbis sintagma procuror
ierarhic superior, însă reglementează una dintre ipotezele controlului ierarhic
căruia sintagma menționată îi este consubstanțială. Aplicând modificările aduse
prin art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2019, rechizitoriul emis de procurorul șef
S.I.I.J. este sustras controlului de legalitate și temeinicie. Implicit, prin aceasta,
sunt modificate ( prin restrângere ) condițiile legale privind regularitatea
rechizitoriului ca act de sesizare a instanței, consecință care, la rândul său va
determina modificarea tuturor dispozițiilor legale privind proceduri care
antamează sesizarea instanței ( de pildă, procedura de cameră preliminară ).
Este, din nou, încălcat principiul legalității prin amputarea principiului
controlului ierarhic, ambele principii constituționale ale activității Ministerului
Public.
Fie și numai aceste exemple, demonstrează că art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr.
7/2019 instituie o serie de excepții de la dispozițiile Codului de procedură
penală pe care, astfel, îl modifică. Aceste excepții sunt instituite numai în
considerarea S.I.I.J. care devine, practic, o structură de parchet nu autonomă, ci
independentă de Ministerul Public, o structură care nu mai funcționează în
dimensiunile arhitecturii constituționale a Ministerului Public, ci în afara
cadrului constituțional. Prin efectul art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2019 , S.I.I.J.
funcționează în afara principiilor constituționale ale legalității și imparțialității,
atâta vreme cât este în afara principiului constituțional al controlului ierarhic (
care, așa cum arătam anterior, este considerat în jurisprudența Curții
Constituționale ca fiind corolarul principiilor legalității și imparțialității ). Or,
legalitatea și imparțialitatea sunt, de fapt, garanții esențiale, de neînlăturat (
decât cu riscul neconformității cu Legea fundamentală, Convenția europeană a
drepturilor omului ) ale oricărei proceduri penale.
Și, în condițiile în care S.I.I.J. are competența exclusivă de a efectua urmărirea
penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și
procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al
Magistraturii ( art. 881alin. 1 din Legea nr. 304/2004 ), excluderea garanțiilor de
legalitate și imparțialitate configurează o încălcare deosebit de gravă a
Constituției, aducând atingere nu numai principiilor și drepturilor menționate
în precedent, ci și independenței justiției.
Dispoziția legală criticată este în dezacord cu voința Parlamentului în
legătură cu S.I.I.J.: ” înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție
urmărește consolidarea independenței justiției, prin stabilirea unor standarde de
exigență sporite față de cele actuale (? ) în ceea ce privește condițiile și modalitatea
de recrutare a procurorilor ce vor ancheta magistrați” ( decizia Curții Constituționale
18
nr. 33/2018, paragraful 28); cu cele stabilite de Curtea Constituțională : ”Sub
aspectul înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, la nivelul celui
mai înalt parchet național, Curtea reține că aceasta are ca scop crearea unei structuri
specializate, cu un obiect determinat de investigație, și constituie o garanție legală a
principiului independenței justiției, sub aspectul componentei sale individuale,
independența judecătorului.” ( idem, paragraful 141 ).
Dispoziția criticată este, de altfel, în dezacord și cu art. 88 2 alin. 1 din
Legea nr. 304/2004, conform căreia Secția pentru investigarea infracțiunilor din
justiție își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității
și al controlului ierarhic.

2. Prin art. 14 pct. 6 din OUG nr. 7/2019 a fost modificat art.888 alin. 1 lit. d
din Legea nr. 304/2004, introducându-se, printre atribuțiile S.I.I.J, exercitarea și
retragerea căilor de atac în cauzele de competența sa.
2.1. În consecință, S.I.I.J are competența exclusivă de a efectua urmărirea
penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv
judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii ( art. 881 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 ), având ca
atribuții efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Legea nr.
135/2010, cu modificările și completările ulterioare, pentru infracțiunile aflate în
competența sa ( art. 881 alin. 1 lit. a din aceeași lege ); sesizarea instanțelor
judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea
cauzelor privind infracțiunile prevăzute la lit. a ( art. 881 alin. 1 lit. b din aceeași
lege ), precum și exercitarea și retragerea căilor de atac în cauzele de
competența Secției ( art. 881 alin. 1 lit. d, modificat prin art. 14 pct. 6 din OUG
nr. 7/2019).
S.I.I.J însă nu participă la ședințele de judecată în cauzele de
competența sa ( de altfel, nici nu are structură de judiciar, așa cum au toate
parchetele, inclusiv structurile specializate ); participarea în ședințele de
judecată revine procurorilor din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul
parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei (88 8 alin.2 din
Legea nr. 304/2004 ).
Participarea procurorilor la ședințele de judecată implică un complex de
activități judiciare reglementate de procedura penală, respectiv ridicarea de
excepții, formularea de cereri și concluzii în cursul soluționării fondului cauzei,
analiza legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate în cauza în care a avut loc

19
participarea, exercitarea căii de atac împotriva acestei hotărâri și, eventual,
retragerea căii de atac. Tot acest complex de activități este guvernat de
principiile legalității și imparțialității; configurarea particulară a acestor
principii constituționale în activitatea de participare a procurorului la ședința
de judecată este materializată de principiul libertății concluziilor27. În contextul
necesității realizării echilibrului între principiul controlului ierarhic și principiul
libertății concluziilor, această activitate este normată/detaliată și prin acte cu
caracter intern ale Ministerului Public - ordine ale procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( de pildă, retragerea
unei căi de atac este propusă și motivată de către procurorul care a participat la
ședința de judecată procurorului ierarhic superior; acesta din urmă va proceda
la propria analiză a legalității și temeiniciei propunerii, decizia urmând a fi luată
astfel încât să nu fie prejudiciat nici unul dintre principiile incidente, anterior
menționate; în cazul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, decizia finală aparține prim adjunctului procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ).
Pe de altă parte, în cauzele preluate și aflate pe rolul instanțelor de
judecată, exercitarea/retragerea căilor de atac de către S.I.I.J. ridică și o altă
problemă. Astfel, în asemenea cauze S.I.I.J. nu a efectuat urmărirea penală, nu
participă la judecată, context în care, în mod obiectiv, acesteia îi lipsesc criteriile
funcționale și previzibile ( practic, cunoașterea cauzei ) pentru a decide cu
privire la exercitarea/retragerea căilor de atac. Or, aceste aspecte nu fac decât să
configureze o exercitarea exclusiv formală a acestei componente a activității
judiciare a Ministerului Public, formalism care este de natură a afecta însăși
substanța rolului constituțional al acestei autorități – reprezentarea intereselor
generale ale societății, apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și
intereselor cetățenilor.
2.2. Totodată, S.I.I.J. este o structură care funcționează exclusiv la nivel
central. De asemenea, este o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, respectiv o secție a acestuia, alături de celelalte secții
- Secția de urmărire penală și criminalistică, Secția judiciară, Secția parchetelor
militare și, prin urmare, egală acestora din punct de vedere ierarhic.

27
art. 67 alin. 2 din Legea nr. 304/2004
Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând
seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului
Superior al Magistraturii intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a
concluziilor.

20
 Aplicând principiul subordonării ierarhice ( art. 132 alin. 1 din
Constituție, art. 65 din Legea nr. 304/200428 ) în raporturile S.I.I.J cu celelalte
secții ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cu
celelalte parchete, rezultă că niciun procuror ( cu funcție de execuție sau cu
funcție de conducere ) din cadrul secțiilor menționate sau al celorlalte parchete
nu este subordonat ierarhic procurorului șef al S.I.I.J. Aceștia sunt subordonați
ierarhic exclusiv conducătorului parchetului din care fac parte ( în cazul secțiilor
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorului șef al
acestor secții, iar în cazul celorlalte parchete, prim-procurorului sau
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel ), iar prin
intermediul conducătorul parchetului/secției Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție din care fac parte, se subordonează conducătorului
parchetului ierarhic superior/procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, procurorii din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau procurorii din cadrul parchetului de
pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei de competența S.I.I.J, procurori
care participă la soluționarea acestor cauze, nu sunt subordonați procurorului
șef S.I.I.J.
Însă, prin efectul dispoziției criticate, aceștia ( inclusiv, procurorii cu
funcții de conducere, chiar și la același nivel ierarhic cu procurorul șef S.I.I.J. )
devin practic subordonați procurorului șef S.I.I.J.; acesta însă, așa cum arătam
mai sus, nu este supus controlului ierarhic al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție/ nu este subordonat
acestuia.
Norma creează o situația anormală - procurorul șef S.I.I.J. nu este
subordonat procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, dar procurorii Ministerului Public, subordonați procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ajung, prin

28
Art. 65.
(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași
circumscripție.

(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de
procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra
procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați.

21
efectul normelor, să fie subordonați și procurorului șef S.I.I.J. Existând o dublă
subordonare, în raport cu entități independente, funcționarea acestei
componente a activității judiciare a procurorilor este paralizată, iar unitatea de
acțiune care le caracterizează activitatea este anulată; efectele dezagregării
acestei activități se vor manifesta distructiv în ceea ce privește realizarea rolului
Ministerului Public, vor prejudicia interesele generale ale societății și cele
individuale ale justițiabililor.
Pentru a ilustra efectele negative, starea de pseudo - anomie creată,
paradoxal, prin inflație de reglementări inconsecvente și necorelate, practic
blocajul creat Ministerului Public prin maniera de reglementare a Guvernului
prin ordonanțe de urgență, exemplul care urmează este edificator.
În cauza cunoscută publicului sub denumirea de „dosarul Mineriada”a fost
inculpat, printre alții-inclusiv militari, și un magistrat; astfel, dosarul a devenit un
dosar preluat de S.I.I.J.( cf. art. II alin. 11 din OUG nr. 90/2018 ). Până la acest moment,
participarea în ședința de judecată a cauzei menționate a fost asigurată de un procuror
militar care a și efectuat ancheta penală în cauză și care, totodată, este și șeful structurii
de judiciar a Secției Parchetelor Militare. Având în vedere că acest procuror a efectuat
urmărirea penală în cauză și desfășoară și activitate de reprezentare în fața instanțelor
de judecată, respectiv are cea mai bună cunoaștere a cauzei dintre toți procurorii
Ministerului Public ( este, practic, autorul dosarului de urmărire penală și al actului de
sesizare a instanței), precum și specializare în participarea în ședința de judecată,
reprezentarea de către acesta a Ministerului Public era singura în măsură să asigure în
cele mai bune condiții rolul procurorului în soluționarea „dosarului Mineriada”.
În aceste condiții, s-ar fi justificat continuarea participării sale și după preluarea
cauzei de către S.I.I.J., participare care, în opinia Ministerului Public, asigură și
conformitatea cu art. 888alin. 2 din Legea nr. 304/200429 [ procurorul menționat face
parte din structura de judiciar a P.Î.C.C.J (adică, Secției judiciare a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție menționată de art. 888alin. 2 din Legea nr.
304/2004 interpretată în sens funcțional - structuri care cuprind procurorii care
desfășoară activitate de reprezentare în fața instanțelor de judecată , iar nu strict formal
de element component al organizării administrative a P.Î.C.C.J.- direcții, secții, servicii,
birouri etc) ]. Pentru aceste motive s-a dispus desemnarea de către procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a procurorului menționat
în vederea continuării activității de reprezentare în „dosarul Mineriada”.

29
(2) Participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența secției se asigură de procurori din
cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din
cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

22
 Judecătorul de cameră preliminară nu a acceptat această interpretare și, prin
urmare, nici participarea procurorului menționat; în consecință a dispus participarea
unui procuror din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție. În absența motivării încheierii prin care s-au dispus cele de mai sus,
este plauzibil de presupus că judecătorul de cameră preliminară, constatând că este
vorba de o cauză de competența S.I.I.J. ( cauză preluată de S.I.I.J. ), secție care nu este
subordonată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție cf. art. 14 pct. 4 din OUG nr. 7/2019, acesta din urmă nu poate dispune cu
privire la cele arătate. ( Încheierea din 5 martie 2019, dosar nr.1752/1/2017/a1 al
Î.C.C.J., Secția penală ).
Cele de mai sus, deși nu reprezintă decât un exemplu punctual, oferă o
perspectivă concretă asupra anvergurii disfuncționalităților și prejudiciilor
create prin maniera de legiferare a Guvernului, nu doar Ministerului Public, ci
și participanților la procedurile judiciare 30 .

3. Pe de altă parte, art. II pct.1 din Ordonanța de urgență nr. 12/2019 conferă
procurorului șef al S.I.I.J. posibilitatea de a numi, prin ordin, ofițeri și agenți de
poliție judiciară, detașați de la M.A.I., și de a încadra specialiști în domeniul
prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, vamal, informatic,
precum în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice și de
specialitate în activitatea de urmărire penală.
Practic, S.I.I.J. este transformată într-o structură autonomă, scoasă de sub
coordonarea procurorului general, în contradicție cu celelalte dispoziții legale
privind organizarea și funcționarea Ministerului Public. Se impune a fi observat
faptul că S.I.I.J. nu are personalitate juridică, similar direcțiilor specializate din
cadrul Ministerului Public, astfel încât nu sunt întrunite componentele
capacității de folosință care i-ar permite exercitarea unor atribuțiuni de
reprezentare în relațiile cu alte autorități ori de angajator la care să se poată
dispune detașarea ori încadrarea unor specialiști. Situația astfel creată prin
norma menționată și care, subliniem, nu a fost supusă avizului Consiliului
Superior al Magistraturii, contravine principiilor minime de drept al muncii.
Procurorul șef S.I.I.J. nu este de ordonator de credite, nu are atribuții în materia
resurselor umane ( configurarea statului de funcții și personal, propunerea de
buget, propunerea unui regulament de organizare și funcționare), astfel încât

30
în cazul de mai sus, imposibilitatea de a acționa prin procurorul cu cea mai bună și completă cunoaștere
a cauzei se va repercuta și asupra calității actului de înfăptuire a justiției, atât în raport cu instanța, cât și cu părțile

23
dispozițiile care îi conferă calitatea de angajator sunt lipsite de orice fundament
juridic.
Prin acestei dispoziții (art. II pct. 1 din O.U.G. nr. 12/2019 ) se creează,
obiectiv, o situație instituțională, funcțională și organizațională absurdă: o
entitate fără personalitate juridică este pusă în postura de a exercita atribuții pe
care, juridic, nu le are ( cele specifice unei entități cu capacitate de folosință
deplină ). Această construcție juridică absurdă va crea în sarcina Ministerului
Public o obligație care, în mod practic, subordonează Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție ( ordonator principal de credite ) structurii
S.I.I.J. – practic, o altă dimensiune concretă a independenței acestei structuri în
cadrul Ministerului Public.
Într-un asemenea context, blocajul instituțional este iminent.

4. Prin dispozițiile art. 17 din O.U.G. nr. 7/2019 se prevede încetarea de

drept, la expirarea unui termen de 45 de zile, a delegărilor dispuse anterior
intrării sale în vigoare.
4.1. Cu privire la soluțiile legislative prin care au fost redimensionate duratele
mandatelor în curs la data intrării în vigoare a legii noi, Curtea Constituțională
s-a orientat în sensul constatării încălcării art.1 alin. (4) și/sau a art.15 alin. (2)
din Legea fundamentală.
Astfel, referitor la reducerea duratei mandatelor funcțiilor de conducere
din instanțe și parchete, în cadrul controlului aprioric efectuat asupra Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, Curtea
Constituțională31 a arătat că legiuitorul este liber să redimensioneze printr-o
lege nouă durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în
vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs. Altfel, ar
însemna să nesocotească regula neretroactivității legii care este o normă de nivel
constituțional prevăzută de art. 15 alin. (2) din Constituție. Magistrații care
îndeplineau la data adoptării legii funcții de conducere aveau mandate pe o
perioadă de 5 ani, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data
promovării lor, iar unii dintre ei au exercitat funcția de conducere mai puțin de
3 ani decât prevedea noua reglementare. Numirea lor s-a făcut pe baza criteriilor
stabilite de legile în vigoare. Noua reglementare făcea să înceteze sau, potrivit,
distincției menționate, scurta mandatele de conducere ale judecătorilor și
procurorilor. Încetarea sau, respectiv, scurtarea tuturor mandatelor de

31
Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005;

24
conducere în curs de exercitare a fost apreciată de Curtea Constituțională ca un
precedent legislativ primejdios pentru statul de drept, încălcând dispozițiile
art.1 alin. (4) din Constituție sub aspectul separației puterilor în stat.
Situația juridică a actelor de delegare în funcţii de conducere este identică
celei a mandatelor în curs la data intrării în vigoare a normei de modificare,
astfel încât, efectele delegărilor în curs, identic efectelor mandatelor în curs,
rămân guvernate de legea în vigoare la data la care ele au început (legea veche),
nu doar pe temeiul art. 6 alin. (2) din Codul civil, ci și în considerarea
principiului neretroactivității legii.
Dispoziţiile art. 17 din ordonanță care prevăd încetarea de drept, la
expirarea unui termen de 45 de zile de la intrarea sa în vigoare, a efectelor
delegările în funcțiile de conducere prev. de art. 54 alin. (1) din Legea nr.
303/2004 încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât regimul juridic, sub
aspectul condițiilor de validitate și al efectelor delegărilor dispuse în temeiul
legii, în redactarea anterioară acestor modificări, este cel fixat de legea în vigoare
la data emiterii actelor de delegare.
Aceste delegări, începute sub imperiul legii anterioare și care nu și-au
epuizat efectele (nu au încetat prin ajungere la termen și neprelungire ori nu au
încetat din alte motive ce țin de aprecierea de oportunitate), sunt supuse, în
întregime, regimului juridic prevăzut de legea anterioară, iar nu de legea nouă,
modificările aduse prin noua lege neputând afecta delegările în curs.
A contrario, ar însemna ca, în contextul aplicării imediate a legii civile noi
și prin refuzarea aplicării ultra – active a legii sub imperiul căreia au fost dispuse
aceste delegări, să se ajungă la o retroactivitate insidioasă care, din perspectiva
conformității cu art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) teza a II-a din
Codul civil prezintă aceeași gravitate, de vreme ce lipsește de efecte o situație
juridică formată sub imperiul legii vechi.
4.2. Ca efect al art. 17 din OUG nr. 7/2019, Secția de combatere a corupției și
Secția judiciară penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție ( în
continuare, DNA ) rămân fără procurori șefi din data de 20 martie, prin
expirarea delegărilor32. În acest context, interzicerea delegărilor în funcțiile de
conducere va bloca activitatea DNA și o va pune în imposibilitatea de a-și
exercita atribuțiile legale, având în vedere că nu vor mai putea fi verificate
rechizitoriile de către procurorul șef secție și implicit nu vor putea fi trași la
răspundere autorii faptelor penale.

32
în aceeași situație se află și funcțiile de procuror șef direcție ( delegarea expiră la 15 august 2019 ),
precum și de procuror șef adjunct direcție ( delegarea expiră la 23 iulie 2019 )

25
 Totodată, în ședința din 26 februarie 2019, Secția pentru procurori din
cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a decis respingerea propunerilor
formulate de către DNA, de prelungire a delegărilor în funcțiile de procuror șef
al celor două secții menționate, având în vedere art. 17 din O.U.G. nr. 7/2019
care interzic delegările în funcții de conducere din cadrul parchetelor pentru
care numirea se face de Președintele României.
În aceste condiții, pentru a nu crea blocaje ale activității, s-ar fi impus
luarea unor măsuri de urgență pentru declanșarea procedurii de numire a celor
doi procurori șefi secție, având în vedere și intervalul de 22 de zile rămas până
la expirarea delegărilor. Asemenea proceduri ( care lipsesc cu desăvârșire ) nu
sunt însă în sarcina/competența Ministerului Public, ci a Guvernului prin
ministrul justiției.
Se constată încă o dată că acest act normativ a fost emis fără a se avea în
vedere situația concretă a funcțiilor de conducere vacante, existente la nivelul
Ministerului Public ( situația este comună și altor unități de parchet, nu doar
DNA ).
În aceste condiții, blocajul este cert și consumat.

*
În esență, modalitatea Guvernului de a legifera cu depășirea cadrului
constituțional reprezintă uzurparea Parlamentului din atribuția de unic
legiuitor, modalitatea de a legifera în cascadă reprezintă negarea Autorității
judecătorești. Între și prin evenimentele legislative create de Guvern prin
ordonanțe de urgență s-au creat situații juridice insurmontabile care nu sunt
favorabile societății, ci celor care o minează. Repetitivitatea unui asemenea
comportament exclude posibilitatea ca acesta să fie un accident și îi pune în
evidență caracterul intenționat. Practic, Guvernul conduce statul prin tirania
ordonanței de urgență. Celelalte două puteri au devenit decorative. În cazul
Autorității judecătorești, aceasta a fost redusă la simple acțiuni mimetice și
reversibile33 ori de simplă execuție a injoncțiunilor Guvernului, iar în ultima
vreme a fost constrânsă la acțiuni de legitimă apărare instituțională.
Reversibilitatea în drept există, de pildă, prin dezincriminare, efectul
căilor de atac. Nu aceasta este însă reversibilitatea generată de conduita
Guvernului, ci o reversibilitate a procedurilor judiciare, a regulilor de

33
ceea ce instituie în prezent legea, o viitoare ordonanță de urgență va modifica; mecanismul este valabil
și de la o ordonanță de urgență la alta, mai ales

26
organizare și funcționare a justiției. Caracterul reversibil al înfăptuirii justiției
este disoluția statului de drept.
*
Pentru aceste motive se impune restabilirea stării de constituționalitate,
afectată prin nesocotirea principiilor constituționale anterior evocate, atât prin
prin acțiuni concrete, cât și prin omisiuni ale Guvernului României în
raporturile sale cu celelalte autorități publice, părți în conflict și înlăturarea, prin
intervenția instanței de contencios constituțional, a blocajului astfel provocat la
nivelul celorlalte puteri. Conduita de urmat pentru Guvern ar trebui să fie una
de abținere sau rezervă responsabilă în exercitarea funcției delegate de
legiferare, ca soluție de principiu. Ca soluție punctuală, procedurile cărora vor
fi supuse ordonanțele de urgență, proceduri derulate în fața altor
autorități/puteri ale statului vor trebui să aibă în vedere dimensiunea
neconstituțională, dacă nu chiar anticonstituțională a acestora.
Nu în ultimul rând, se impune a fi subliniat că prezentul conflict este
primul din istoria acestui tip de evenimente care a contaminat și societatea civilă
- cel puțin o parte a acesteia s-a poziționat alături de Autoritatea judecătorească,
de demersul acesteia de apărare a principiului separației și echilibrului
puterilor, de respingere a acaparării puterii judecătorești de către executiv.

PROCUROR GENERAL
Augustin LAZĂR

27