I.

CALITATEA RELAȚIILOR PĂRINȚI-COPII ȘI DIFERENȚIEREA

ROLURILOR PARENTALE

1. Stilurile educative parentale și importanța mediului familial în dezvoltarea

copilului.
Sistemul educațional românesc are, ca orice sistem educațional modern sau
tradițional, în centru, elevul, sau mai bine zis interesele acestuia. Trebuie înțeles încă de
la început, că educarea unui individ nu este o responsabilitate doar a școlii, ci este o
responsabilitate a familiei, a societății, a școlii. Este cunoscut faptul că există mai multe
tipuri de educație, și anume: formală, informală, nonformală. Aceste tipuri de educație
cuprind, de fapt, toate ariile despre care am afirmat anterior că sunt responsabile cu
educarea individului. Asupra acesot forme de educație se va insista în cele ce urmează,
dat nu înainte de a zăbovi, nu exhaustiv, ci doar trecător, asupra a ceea ce înseamnă
sistem educațional, la nivel teoretic.
În studiile de specialitate, s-a insistat asupra faptului că „Prin structură, obiective
şi conţinut, educaţia trebuie să răspundă necontenit unor exigenţe ale evoluţiei realităţii
naţionale şi internaţionale. Semnificaţiile şi eficienţa actului educativ sunt date de
disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase
ale spaţiului social”1. Trebuie spus că ,,A te referi la educaţie înseamnă că ai în faţă un
evantai de posibilităţi şi să operezi cu virtualul. Pedagogia este un discurs asupra
finalităţilor devenirii umane, şi, de aceea, ea incumbă dimensiuni axiologice, psihologice,
ideologice. Ştiinţa educaţiei este suspectă de ambiguitate, incertitudine, amestec
epistemologic"2.
Educația se face în conformitate în anumite condiții, iar ,,normele şi mijloacele
strategice de înfăptuire a sarcinilor didactice, pot fi circumscrise terminologic prin

1
Cucoș, 2006: 30
2
Ibidem
intermediul sintagmelor de tehnologie didactică, metodologie didactică, metodă,
procedeu şi mod de organizare ale învăţăturii "3.
În aceste condiții, „Căutarea noastră didactică ar trebui să se orienteze spre o
dialectică educaţională complexă, în care jocul interacţiunilor reciproce dintre
personalităţile implicate în procesul de învăţământ (cadru didactic – elev – clasă) să fie
primordial. Aşadar, ar trebui studiate şi organizate mai sitematic interacţiunile dintre
profesori şi elevi în şi prin grupul-clasă. Subliniem complementaritatea actului de predare
– învăţare, dar şi dependenţa acestuia de modelele şi de aportul mediului educativ, de
interacţiunile ivite, într-un cuvânt, de ceea ce ar presupune o realitate psihologică
complexă: clasa de elevi”4. Altfel spus, : „Semnificaţia şi eficienţa actului educativ sunt
date de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai
numeroase ale spaţiului social (…). (…) şcoala trebuie să rămână instituţia fundamentală
în care se vor pune bazele unei educaţii iniţiale, sistematice. Realitatea contemporană
demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex,
tocmai datorită necesităţii împletirii şi corelării funcţionale ale acesteia cu alte segmente
ale socialului, pasibile de a realiza, secvenţial sarcini şi acţiuni ale instituţiei specializate
care rămâne, în continuare, şcoala”5.
Prin prisma acestor interpretări ale conceptului de educație, se observă faptul că
sistemul educațional este extrem de complex, fiind construit prin funcționalitatea
diferitelor elemente aflate într-o relație de interdependență, influnțându-se reciproc și
împreună, înfluențând funcționalitatea totală a sistemului. Sistemul educațional românesc
nu se rezumă doar la planurile de învățământ, la programele școlare, la documentele
oficiale, ci este mai mult de atât. Este un întreg a cărui bună funcționare depinde de
platforma educațională, de planurile de învățământ, de programele școlare, de profesori,
de fondurile alocate modernizării instituțiilor școlare, dar nu numai. Acest sistem nu
poate funcționa, sau mai bine zis funcționează defectuos, în defavoarea elevului, fără

3
Ibidem
4
Iucu: 12
5
Cucoş, 2006 : 50-51
implicarea familiei. În lipsa acestei instituții a familiei, școala încearcă fără succes să îi
preia atribuțiile, rezultatul fiind de cele mai multe ori negativ.
Conform vechilor proverbe care pun la baza educației individului cei 7 ani de
acasă, educația este un proces care începe, continuă și se termină prin implicarea
părinților. Majoritatea adversităților față de școală și de sistemul educațional se văd
acasă. Un copil nu respectă un profesor dacă aude în familie vorbindu-se urât despre un
profesor. Un cadru didactic nu va putea educa niciodată, în adevăratul sens al cuvântului,
un individ care nu îl respectă. Acestea sunt doar câteva exemple, dar acestea pot
continua. Efectele, mai ales negative, ale neimplicării familiei în educația unui individ,
sunt majore, pe termen lung, și, de cele mai multe ori, de nereparat.
Se face deseori greșeala de a lăsa educația doar pe seama școlii sau mai ales pe
seama școlii. Complet greșit. Școala este doar o piesă a complexului sistem educațional.
Elevul este în centrul sistemului educațional, școala este făcută pentru a educa, dar nu
este singurul mobil prin care această acțiune poate fi dusă la bun sfârșit. Educația se face
în vederea atingerii unui scop întrucât „obiectivul educaţional, este ipostaza cea mai
concretă a finalităţilor şi desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ
sau cel din alt sistem educativ îl aşteaptă şi/sau îl realizează. întotdeauna, obiectivele
educaţionale se referă la achiziţii de încorporat, redate în termeni de comportamente
concrete, vizibile, măsurabile şi exprimabile. Dacă scopul educativ vizează evoluţii şi
schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele
educaţionale au în vedere achiziţii concrete, detectabile, observabile în mod direct.
Obiectivele educaţionale se deduc din scopurile educaţiei. Desigur că obiectivele poartă
pecetea idealului educativ existent la un moment dat; ele sunt colorate de această
idealitate. Dar determinarea nu este atât de puternică încât obiectivele să fie extrase direct
din idealul educaţional”6.
Sistemul educațional românesc este unul în continuă schimabare, unul care se
dorește racordat la modern, la modele europene și nu numai. Problema este că în fuga
după modernizare, se uită racordarea modernității și a sistemelor europene preluate, la
6
Ibidem: 49
specificul național. Mergând în această direcție, ajungem la „formele fără fond” ale lui
Titu Maiorescu. Fără a fi critică, pentru că de critici, constructive sau nu, nu ducem lipsă,
consider că este necesar ca orice model preluat, orice sistem să fie adaptat specificului
nostru național, condițiilor noastre de viață, realităților în care ne luptăm să dăm o
educație corespunzătoare copiilor noștrii.
Plecând de la aceste considerente, învățământul românesc modern își propune
ruperea barierelor, propunând diferite direcții prin care copilul să fie pus în diferite
situații de învățare. Să nu uităm că nici învățământul tradițional nu refuză asta elevului.
Nu negând trecutul, ne modernizăm, ci valorificând tradiția. În aceste condiții, activitățile
extrașcolare constituie o continuare a tradiției educaționale, racordate la modern.
Educația este un element foarte important în cadrul societății umane. Înțelegând
acest aspect, sunt elaborate, atât la nivel național cât și universal, diferite programe
educaționale destinate individului de orice vârstă, în funcție de interesele sale și de
necesitățiile sale.
Sistemul educațional modern pune școala în centrul său, dar nu face din această
instituție singura formă de instruire, oferind omului, programe care să corespundă
nevoilor lui dintr-un anumit moment al vieții.
În cadrul unei soceități moderne, nu este nimic deosebit în a elabora programe de
educare a părinților, care din diferite motive, se confruntă, la rândul lui, cu diferite
probleme în educarea prorpiilor copii. Sâmburele probelemei este tocmai faptul că
meseria de părinte se învață și ea, și de multe ori părintele uită acest lucru, nelăsându-se
ghidat dintr-un orgoliu care îi spune că nimeni nu poate să îi spună cum să își crească
copilul. Nimic mai adevărat, cel mai bun părinte pentru copilul nostru suntem chiar noi,
părinții care se ocupă de satisfacerea nevoilor lui, încă de la naștere. Dar orice părinte se
confruntă deseori cu mici probleme pe care nu știe cum să le soluționeze, acestea dând
naștere la altele, creându-se un lanț al slăbiciunilor, din care, pe termen scurt, cel mai
câștigat este copilul, care se bucură de nereușita părintelui său în a-i fixa anumite reguli.
Modernitatea vine cu soluții la aceste probeleme, invitând părinții să învețe, prin
participarea la diferite programe, cum să facă față unor provocări pe care le întâlnește în
creșterea copilului. De semenea, și școala vine cu activități ce își propun implicarea
activă a părinților în viața copilului său prin participarea alături de acesta la diferite
manifestări din școală, și nu numai.
Consider că ideea de bază a tuturor programelor destinate educației părinților, au
la bază ideea că de educarea copiilor nu este responsabilă doar școala, așa cum eronat se
crede, ci și părinții. Educația individului nu se rezumă la transmiterea unor cunoștințe de
matematică, română, istorie estc, ci la formarea unui individ care să se integreze
armonios în societatea din care face parte, indiferent de domeniul în care activează după
terminarea anilor propriu-zis de studiu. De aceea, toate programele de educație pentru
părinți pleacă tocmai de la ideea implicării active a părinților în viața copilului lor, aceștia
fiind puși în fața conștientizării faptului că și de ei depinde felul în care copilul de zi-
adultul de mâine se va integra în societate, va avea un job bun, va avea principii de viață
sănătoase, va funcționa după criterii morale adecvate.
Tocmai datorită actualității acestui subiect, am ales să-l abordez în această lucrare,
în ideea de a mă familiariza cu această problemă. Din perspectiva unui cadru didactic
debutant, observ că părinții se implică superficial în educarea părinților, fiind interesați
doar de numărul de premii câștigate, de prestația din cadrul serbărilor, uitând educația nu
se rezumă la atât. Cu atât mai mult, există cazuri în care părintele nu se implică nici
măcar la acest nivel în viața copilului său, fie din neglijență, fie din neputință. Efectele
negative ale acestui comportament din partea părinților se reflectă în viața copilului
dezorientate, necontrolat, care trăiește după propriiile reguli, nevoit să învețe cum să fie
independent într-o etapă a vieții în care are trebui ghidat întâi de părinte și apoi de școală.
Pentru cu școala să aibă un cuvânt de spus în formarea copilului, această instituție trebuie
ajutată de familie, de părinți. Acolo unde părinții au dat greș, școala reușește în puține
situații.
Funcționând în școli atât din mediul urban, cât și din mediul rural, am observat că
părinții se comportă diferit, iar intervenția lor în viața copilului diferă de la un caz la altul.
Există situații în care părinții nu sunt prezenți în viața copilului lor pentru că sunt plecați
în străinătate, există situații în care părinții își văd copiii doar seara, înainte de culcare,
pentru că în restul zilei sunt la serviciu, un serviciu care îi extenuează prea mult pentru ca
ei să mai aibă răbdare să citească copilului o poveste înainte de culcare, dar există și
situații în care părinții dispun de tot timpul din lume, dar nu și-l petrec nici parțial cu
copilul lor, pentru că sunt prea ocupați cu propria persoană. Acestea sunt situațile
nefericite, existând însă și situații în care părinții sunt preocupați de evoluția copilului lor,
nedepunând însă niciun efort pentru ca aceasta să fie una pozitivă, lăsând toată
responsabilitatea în grija școlii. Din fericire, sunt situații în care părinții conștientizează
rolul lor în viața copilului, rolul exemplului pe care ei înșiși îl oferă copilului lor și de
aceea aceștia dezvoltă o relație benefică elevului, cu școala, bazată pe colaborare și
susținere reciprocă.
Scopul acestei lucrări este tocmai acela de a insista asupra modalităților de educare
a părinților, astfel încât aceștia să participe activ în procesul de educație al copilului,
conștientizând impactul covârșitor pe care îl are această implicare, pe termen lung, în
vederea unei formări optime a adultului de mâine.
Ceea ce este demonstrat, este faptul că impactul părinților, impactul cercului de
prieteni, este tot atât de important în atingerea scopurilor educaționale, cât cel al școlii. Se
nota anterior faptul că educația cunoaște mai multe forme: formală, informală,
nonformală.
Educația formală „se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice,
elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării
personalităţii umane. Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar
formulate, iar procesul se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi
continuitate. Scopul acestui tip de educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor
în marile paradigme ale cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le
asigure o anumită autonomie educativă. Pregătirea este elaborată în mod conştient şi
eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti pregătiţi anume în acest sens.
Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate, caracterizându-se prin densitate
şi rigurozitate ştiinţifică. Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a
cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi atitudini necesare
pentru inserţia individului în societatea dată. Educaţia formală este puternic expusă şi
infuzată de exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi, uneori, politice. Ea este
dimensionată prin politici explicite ale celor care se află la putere la un moment dat.
Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi
culturale, fie în vederea formării profesionale”7. Acestea fiind spuse, observăm că toate
noțiunile transmise într-un spațiu instituționalizat, se includ educației formale. Nu se va
insista asupra acestui tip de educație, deoarece nu corespunde temei acestei lucrări.
Educația non-formală „cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează
în afara clasei (activităţi extrajara-perişcolare) sau prm intermediul unor activităţi
opţionale sau facultative”8. Termenul acesta desemnează o realitate educaţională mai
puţin formalizată sau ne formalizată, dar totdeauna cu efecte formative” 9, „acţiunile
incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în
întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor”10.
Educația non-formală are ca obiective:
a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ,
agricultură, servicii, industrie etc;
b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
c) alfabetizarea;
d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;
e) educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc11.
Se va insista însă asupra educației informale care se referă la „totalitatea
informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub aspect cantitativ - cu
care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care (nu) sunt selectate,
organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Aceste influenţe pot fi organizate
şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese decât cele pedagogice,
întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structura şi intenţionalitate), dar
7
Ibidem: 35
8
Cucoș, 1996: 36
9
Cozma, 1986 : 50
10
Cucoș, 1996: 36
11
Ibidem : 36 - 37
deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în gândirea şi comportamentele
indivizilor, în împrejurările şi contactele spontane ale existenţei cotidiene. Se pare că
educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare
practicile educaţiei formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de
mass-media. Pentru ca o informaţie obţinută prin mass--media să devină funcţională,
adică o cunoştinţă, ea trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de
reprezentări si cunoştinţe achiziţionate anterior”12.
Așadar, se înțelege din aceaste definiții, ale diferitelor tipuri de educație, că
individul este modelat de școală, de diferite instituții, organizații care oferă societății
diferite programe de formare, dar mai ales de familie și de mediul în care trăiește, de
grupul de prieteni.
General vorbind, educația parentală poate fi incluasă în categoria educației
informale, distingând-se, prin anumite particularități. Individul este influențat în formarea
lui în primul rând de familie. Mediul familial influențează astfel atingerea idealurilor
educaționale ce țin de formarea unui individ astfel încât el să se integreze armonios în
societatea din care face parte.
Există mai multe stiluri de educație parentală.
Pentru a începe lucrarea într-o notă pozitivă, să începem cu stilul de educație
parentală echilibrat, prin care se oferă societății copii fără traume psihice, indivizi
echilibrați, capabili să ia decizii, ce se integrează armonios în societate, ajuntând astfel la
progresul societății, dar și la evoluția acesteia. Educația echilibrată exclude pedepsele de
orice fel, mai ales pe cele corporale și are la bază o relație părinte-copil bazată de
comunicare, nu pe șantaj emoțional sau de orice tip. Este destul de greu să fii un părinte
echilibrat și să nu cazi în sferă răsfățului excesiv, de aceea părinții pot participa la diferite
cursuri tematice care îi învață cum să reacționeaze în anumite situații pe care le pot
întâmpina în meseria de părinte. A fi părinte este un act destul de complex, pe care, din
păcate puțini îl conștientizează. Realiatatea oferă nenumărate exemple de părinți care își
neglijează copiii, sau mai rău, îi abandonează. Consider că felul în care ne creștem copiii
12
Ibidem: 37
depinde foarte mult de nivelul de educare al societății în care trăim. Progresul unei
societăți nu se rezumă la performanța tehnologiei, de mărimea vilelor de vacanță, de
marca mașinii din parcare, pentru că toate acestea sunt bunuri materiale ce se pot
cumpăra. Progresul unei societăți depinde de nivelul de educație al indivizilor din care
este compusă. În condițiile în care statisticile ne arată că examele finale sunt promovate
de abia jumătate dintre participanți, nu putem spune altceva decât că ceva, undeva nu
funcționează. În condițiile în care tot statisticile arată că 5 din 10 adolescente de 15 ani
rămân însărcinate, unele chiar născând înainte de terminarea liceului, trebui tras un
semnal de alarmă. Școala arată cu degetul spre familie, iar familia arată cu degetul spre
școală, când, de fapt, ar trebui să se caute soluții, nu vinovați.
Această realitate ne conduce spre un alt tip de educație parentală, și anume cea
permisivă, pornită din prea multă dragoste sau comoditate, în care copilului i se permite
orice. Părinții permisivi schimbă regulile în funcție de reacția copilului, spre exemplu ora
de culcare azi este 20.00, mâine este 22.00, în funcție de ce vrea copilul, de energia lui,
de starea lui. Acesta este un exemplu care pot continua. Educația permisivă învață copilul
că regulile nu trebuie respectate, că ele nu există, iar lui îi este permis să facă ce vrea,
când vrea. Total nepăotrivit. Desigur există situații și situații, excepții de la regulă, dar
copilului trebuie să i se facă un program clar, de la care să nu se abată. De asemenea, cu
timpul părintele trebuie să îi formeze un univers de norme și principii pe care să le
urmeze, îm orice situație. Părintele este dator să îi formuleze cerințele și regulile clar, și
mai ales să le respecte chiar și el. Nu putem să îi cerem copilului nostru să nu înjure, dacă
noi, ca părinți, facem asta nestingheriți în fața lor. Dacă facem asta, cu siguranță îl vom
ierta când și el va înjura în fața noastră, pentru că... asta e...noi am greșit primii. Iertându-
l pe el, e ca și cum ne iertăm pe noi, pentru că, în această situație, noi, ca părinți, suntem
primii care greșim. Nu-i putem cere copilului nostru să nu mănânce dulciuri, ci fructe,
dacă noi, ca părinți, nu mâncăm fructe, încă de mic, alături de el. Nu putem să cerem
copilului nostru să aibă un program de mese fixe, dacă noi nu ne fixăm un program în
care, măcar o dată pe zi, să stăm la masă cu copilul nostru. Argumentele contra pot
apărea din partea părinților și cu siguranță acestea se rezumă la timp: nu am timp, lucrez
până târziu pentru a-i asigura mâncarea, studiile, vacanța, hainele, sunt obosit să îi citesc
o poveste seara, de povești îmi arde mie... . Acestea sunt doar câteva replici prin care
părintele se scuză, nedându-și seama că rezultatul va fi, pe termen lung și scurt,
dezastruos.
Un alt tip de educație parentală este cel bazat pe pedepse drastice, cum ar fi bătaia.
Înainte de orice, trebuie spus că un copil nu este un bun însușit al părinților pe care îl
dobândește, ci este o individualitate, o ființă cu drepturi, iar părintele nu are dreptul prinj
lege să îi știrbească aceste reguli, să le încalce după bunul plac. Pedepsele cu bătaia sunt
pedepsite prin lege și rezultatul lor este unul lamentabil: indivizi timorați, violenți care nu
se integrează corespunzător în cadrul societății din care face parte. Copilul, neputându-se
apăra, acceptă să facă ce îi spune adultul, de frica bătăilor, dar de îndată ce va fi îndeajuns
de mare să reacționeaze, o va face într-un mod violet sau autodistructiv. În media se
abordează destul de des subiecte privind abandonul școlar datorită condițiilor mizere și la
limită, ale existenței umane. Ceea ce nu se evidențiază este faptul că abandonul școlar, pe
lângă efectul imediat pe care îl are asupra individului care recurge la un astfel de gest, are
și un efect asupra întregii societăți care pierde astfel șansa de a progresa prin efortul și
profesionalismul membrilor acesteia. Mizeria aceasta în care se trăiește încă, poate fi
depășită numai prin ceea ce oferă educația societății, și anume prin munca unor spirite
întreprinzătoare care, cu riscul de a suna ca un clișeu, vor să facă o lume mai bună în care
să trăiască, dacă nu ei, măcar copiii lor. Acțiunile de azi ale fiecăruia dintre noi,
influențează mediul în care se va trăi mâine. Probleme există, însă nu doar problemele
trebuie arătate, ci măsurile care se iau pentru a fi prevenite, soluțiile care se caută pentru a
fi rezolvate. Pentru a schimba cursul lucrurilor, trebuie schimbate mentalități, iar
mentalitățile nu se pot schimba altfel decât prin educație. Cu cât mai des se va mediatiza
ideea că educația înseamnă bunăstare, cu atât mai mult se pot schimba metalități în
direcția dorinței de a ne lăsa educați. Se poate spune că nu există speranță, în anumite
cazuri, și din păcate, există atâtea cazuri sociale pentru care pare că nu mai există
variantele date de educație. Cu toate acestea, nu trebuie să se promoveze nevoia de
educație. Datorită lipsei de educație a părinților, suferă copiii care se nasc în familii cu
câte doisprezece membrii, în condițiile în care nu le este asigurată nici hrana zilnică.
Astfel, acești copii sunt privați de perspectiva unei vieți mai bune. De aici abandonul
școlar, de aici, fuga în lume, de aici creșterea ponderii prostituției, și exemplele în acest
sens pot continua. O societate care nu investește în educație, nu investește în viitor.
Tendința cât mai multor tineri de a renunța la educație este un semnal de alarmă
care ar trebui să fie auzit de toți dascăli, dar și de toți părinții. Această fugă a lor de
educație nu este făcută din ignoranță ci este făcută pentru că școala, dar și părinții toate
formele educației și toți cei care fac educație trebuie să-și întoarcă privirea către elev. În
fuga pentru propria perfecționare, dascălul uită că el este în slujba elevului. În fuga după
bani, serviciu bun, poărinții uită deseori de copii. Fuga tinerilor și lipsa de interes față de
orice formă a educației, cu atât mai mult a educației școlare, este ca un strigăt de
disperare.
Educația răspunde caracterisiticilor societății, la un moment dat. Din această
perspectivă, educația este influențată de direcțiile, opiniile unui anumit moment. Cu toate
acestea, trebuie spus că educația trebuie să rămână imparțială iar ideologiile, de orice
natură, nu trebuie să aibă impact asupra acesteia. Și cum educația este făcută de oameni,
pentru oamnei, desigur depinde de oameni să se asigure că educația și modul în care se
face educație, nu pot fi manipulate de repere politice sau de orice alt tip de repere străine
de finalitățile educației.
Chiar dacă este pusă în slujba societății, educația și formele acesteia de realizare
trebuie să răspundă individului și apoi societății. Prin educație se urmărește transformarea
individului, dezvoltarea acestuia, împlinirea sa spirituală, toate acestea fiind raportate la
valorile morale ale umanității.
În contextul modernizării societății, individul se vede pus în fața unor situații noi,
urmărind ca prin educație să capete instrumentele necesare pentru a le răspunde acestor
situații în mod adecvat, corespunzător.
Sistemul educațional românesc este, ca oricare alt domeniu, invadat de
modernitate, aceasta fiind înțeleasă, de cele mai multe ori greșit, dar este și constrâns de
voci conservatoare care uită că vremea magister dixi a apus demult. În centrul sistemului
educațional trebui să stea interesul copilului, mai presus de oricare alt interes, pentru că
este știut că in copii și în modul în care aceștia sunt crescuți și educați stă viitorul unei
națiuni. Sub masca accentulului pus pe dezvoltarea creativității și a originalității
individului, realitatea estecă în școliile noaste, remarcându-se faptul că există cadre
didactice care nu pot renunța la clasicele comentarii, spre exemplu, sau la ideea că
educația se face prin adoptarea unor metode ce obligă elevul, ce-l condiționează. Există
cadre didactice care consideră că respectul elevilor se impune prin note mici și că reușita
unei ore este dată de gradul de liniște atins în cadrul desfășurării lecției. În cadrul unei
societăți care premiază inițiativa, în școlile românești încă se mai crede că elevul învață
dacă este certat, obligat, condiționat. Toate aceste considerente strică echilibrul unui
sistem educațional funcționabil ce tinde spre perfecțiune și spunem că tinde spre
perfecțiune pentru că în cadrul unei societăți care nu investește și nu caută perfecțiunea
în educația individului, nu se poate vorbi de progres. Dacă se cere perfecțiune și
perfecționare în cadrul unui domeniu, educația este clar unul dintre acestea. Elevul
trebuie să conștientizeze că progresul său și al societății în care trăiește se face prin și cu
ajutorul educației. Cadrele didactice și familia trebuie să conștientizeze că educația nu se
face din obligație și folosindu-se metode de constrângere, elevul trebuind să participe în
mod conștient și activ la acest proces de instruire.
Așadar, munca unui părinte nu se termină niciodată, iar responsabilitatea este
destul de mare, dar, în educarea unui copil, trebuie să se plece de la premisa că
comportamentul uman nu poate fi cuprins de științele educației, acestea putând, cel mult,
să ghicească cum ar putea omul reacționa, într- o anumită situație. Și cum educația se
face în cadrul comunității, pentru că s-a depășit faza în care se angajau profesori la
domiciliu, sau cel puțin, nu toți își mai permit o astfel de educație, educația în comunitate
înseamnă acomodarea individului cu alți indivizi. Această acomodare presupune
acceptare a celor din jur, a particularităților lor, a individualității acestora. Și aici ne
referim și la capacitatra elevilor de a accepta profesorul, ca ființă cu particularități, cu
afinități, cu sentimente, cu defecte și calități. Acceptarea merge și în celălalt sens, dinsre
profesor spre elev, profesorul fiind obligat de natura posturii sale să accepte, să nu facă
diferențe, să fie imparțial în felul în care se comportă cu oricare dintre elevii săi.
2. Optimul familial și conduita parentală
Este necesar ca elevii să fie educați astfel încât școala, orele să nu fie percepute ca
forme de știrbire a libertății, ci acestea trebuie să funcționeze ca forme de eliberare a
spiritului de sub barierele neputinței, prin intelect, prin spirit. Educația trrebuie facută
prin racordarea la modern, la progres, dar și profesorii, și elevii și familia trebuie să ia de
la progres și de la modernitate ceea ce este util scopulul pe care actiunea educativă îl
umărește: formarea unor oameni sub forma lor cea mai bună, fizică, psihică, spirituală.
Educația este făcută în vederea unor scopuri educaționale, cel final fiind acela de a
forma indivizi adaptați societății în care trăiesc. Prin această sintagmă, individ adaptat, ne
referim la capacitatea acestuia de a se racorda adecvat și eficient realităților care îl
înconjoară, care prin ceea ce face ajută la evoluția societății, indiferent de domeniul în
care activează, prin seriozitate și profesionalism. În lumina acestor considerente,
„educaţia nu este doar un exerciţiu formal, tehnic, ţesut dintr-un anumit sistem de acţiuni,
ce vizează fasonarea fiinţei; ea constituie şi evocarea sau transmiterea unor conţinuturi,
unor valori, unor atribute, ce se perpetuează prin intermediul indivizilor şi comunităţilor.
Materia educaţiei este reprezentată de o structură de valori ale culturii, ce se actualizează
în jocul interactiv dintre actorii implicaţi în educaţie, care dăruiesc şi primesc, fiecare
după posibilităţi, conţinuturi specifice”13.
Profesionalismul se educă, nevoia de a da societății tot ceea ce este mai bun din
noi, atât la nivel profesional, cât și la nivel moral, fiind dobândită treptat și întreținută
prin exemple pozitive.
Din păcate, la o simplă privire asupra realității școlare din țara noastră, observăm
că trebuie tras un alarmant semnal de alarmă. Tinerii, cu excepțiile de rigoare, sunt mai
interesați în a obține cât mai ușor ceea ce își doresc, cu muncă puțină, cu mijloacele
necesare, deseori îndoielnice. Educația nu este pe lista lor de priorități. Exemplele
negative oferite de media, din păcate, chiar de familie, întăresc elevului în dezvoltare,
13
Cucoş, 2006: 180
ideea de succes material prin căi ce nu țin cont de formarea unui univers cultural, de
formarea unor principii de viață sănătoase. Pornind de la ideea că se poate și fără școală,
înregistrăm un număr mare de semianalfabeți. O societate care permite efectiv
cumpărarea unor diplome, întărește ideea ca da, se poate și fără școală, se poate ajunge în
poziții importante ale societății și fără școală, mai ales fără școală.
Dincolo de reformele educaționale făcute destul de des și rămase fără urmări
pozitive răsunătoare, trebuie să ne îndreptăm atenția înspre masa elevilor din această țară.
Trebuie insistat asupra modelelor pe care le propunem copiilor noștri, trebuie insistat
asupra nevoilor imediate ale familiilor care nu pot asigura o educație corespunzătoare
pentru că nu au veniturile necesare, trebuie insistat asupra profesorilor nepregătiți care ne
învață copiii, ajunși profesori din întâmplare, nu din vocație, trebuie insistat asupra
cadrelor didactice care nu educă, ci îngrozesc prin violență spiritul fragil al unui tânăr,
trebuie insistat asupra luării unor măsuri prin care să se reducă dezinteresul elevilor
pentru învățătură, trebuie insistat asupra responsabilizării părinților care sunt la fel de
răspunzători de educația copiilor, la fel ca școala, cercul de prieteni, societatea în sine.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele reale cu care se confruntă sistemul
educațional românesc, dornic de modernizare, dornic de obținerea de rezultate, sistem
care, în goana după evoluție, tinde să neglijeze tocmai ceea ce este important, centrul
educației în sine: formarea de oameni, de caractere, tinde să neglijeze elevul, copilul,
material neșlefuit care în mâinile cui nu trebuie și cu instrumentele neadecvate, se pierde.
Familia în care crește un copil influențează creșterea, dezvoltarea și modalitatea de
educare a acestuia, direct și indirect.
Trăind în familii defavorizate, în care părinții sunt alcoolici, au antecedente penale,
sunt violenți unul către celălalt și amândoi către copii, individul în creștere va fi adultul
violent de mâine, dezechilibrat psihic, care nu se va adapta regulilor juridice ale
soceității,care va trăi în afara normelor de existență ale tuturor indivizilor într-o societate.
Rare sunt situațiile în care un copil care trăiește într-un mediu violent, cu certuri, cu bătăi,
cu lipsuri materiale și spirituale, reușeșete să-și părtreze echilibrul psihic și să-și
depășească condiția, devenind un on mult mai bun decât cei care l-au crescut. Din păcate,
societatea română ne oferă exemple de astfel de medii familiale, mai ales în spațiul rural,
dar nu numai. Ce poate face școala în astfel de sitauții? Concret, nimic pentru că astfel
de părinți nu vin la ședințele cu părinții, nu se interesează de starea copilului, de evoluția
acestuia la școală sau oriunde altundeva, se se interesează nici măcar dacă copilul a
mâncat, dar apoi dacă a luat note bune la școală. Ce poate face societate și sistemul
educațional românesc în astfel de situații? Sunt multe soluțiile, dar realitatea ne arată că
societatea română este depășită de astfel de situații. Sesizarea protecției copilului este o
astfel de soluție. Integrarea forțată a părinților în diferite programe de reabiliare, ar fi o
altă soluție. Din păcate dezvoltarea societății, modernizarea, progresul acesteia nu a
modificat cu nimic imposibilitatea de a rezolva probleme de acest fel. Protecția copilului
are un program de interveție îngreunat de legislația ei specifică ce consideră abuz
împotriva copilului doar anumite acțiuni, programele de reabilitare a adulților lipsesc cu
desăvârșire, iar programele de educare a părinților sunt rare și scumpe, cu siguranță
părinții care cu adevărat au nevoie de ele, neputând să și le permită.
O situație destul de dificilă se remarcă și în cazul familiilor cu o situație materială
precară. Vorbim aici de copii care trăiesc la limita subzistenței. De obicei, din păcate,
sărăcia vine mână în mână cu violența. Există însă situații și situații, cazuri și cazuri.
Există familii în care lipsurile și nevoile materiale sunt multe, dar părinții reușesc să
păstreze o ambianță familială plăcută, să îngrijească copii, să le asigure strictul necesar
pentru a supraviețui, desigur fără răsfățuri și mofturi materiale, dar cu multă tandrețe,
blândețe care compensează, ba chiar înlocuiește cu succes o haină scumpă, sau un telefon
performant. Din păcate există și familii, care din cauza problemelor materiale, nu reușesc
să-și păstreze un echilibru și o armonie care să creeze mediul prielnic de creștere a unor
copii. Lipsurile materiale duc, de multe ori la certuri purtate în fața unor copii debusolați
care ajung, cu timpul să se simtă vinovați că există, pentru că spre exemplu, dacă nu ar
exista nu ar avea nevoie de haine și mâncare, iar părinții nu s-ar certa din aceste cauze.
Există și familii monoparentale în care numărul fratilor crește de la an la an, tații fiind
diferți. Despre ce educație parentală vorbim în astfel de situații? Am fi idealiști să credem
că astfel de medii nu există. Ba ele există și sunt multe și dacă vorbim despre educația
parentală, nu putem să nu amintim de ele pentru că, da, și astfel de copii vin la școală și
cadrului didactic îi este foarte greu să fie și educator/învățător/profesor dar și prieten și
părinte copilului. În aceste condiții, profesorul se vede obligat în a prelua diferite sarcini
care corespund părinților, în timpul în care elevul este la școală. Pentru a răspunde în
mod rezonabil acestor cerințe, profesorul se află într- un continuu proces de autoinstruire,
câutând soluții care să îi ajute să rezolve în mod eficient situații dintre cele mai diverse.
Ținând seama că educația modernă dorește să se muleze, în funcție de temperamentul
eleveului, pe un fundament diferit de la elev la elev, profesorul se vede nevoit să
cunoască cunoștințe minime de psihologie, pentru a putea identifica temperamentul
fiecărui elev cu care intră în interacțiune prin prisma actului educativ.
De asemenea, dicolo de sarcina de a transmite informații, profesorul trebuie să
ofere elevilor săi un model de conduită morală. Acest aspect este, poate unul dintre cele
mai greu de îndeplinit, întrucât, prin prisma faptului că și dascălul este om, trebuie să
recunoaștem că și ele este supus greșelii, erorilor. Cu toate aceste, dascălului nu îi este
permis, nu să greșească, ci nu îi este permis să promoveze un exemplu negativ sub
aspectul comportamentului și sub aspectul respectării valorilor. Nefiind o enciclopedie,
nici dascălul, nici copilul, nu poate să știe întotdeauna tot. De aceea se acceptă o greșeală
de ordin teoretic și nu se admite o greșeală de conduită. Atât timp cât greșeala ce ține de
informație este îndreptată, urmările nu sunt chiar atât de grave. Nu se poate spune același
lucru despre promovarea unor valori negative, cum ar fi miciuna, spre exemplu, care
poate avea urmări dezastruoase. Spre exemplu, un dascăl nu trebuie sub nicio formă să – i
dea elevului său șansa, cu ghilimelele de rigoare, să – l vadă în ipostaze fie indecente, fie
compromițătoare, care sunt în dezacord cu valorile umane, pentru că astfel își pierde
credibilitatea și orice șansă de a câștiga respectul, atât de râvnit, atât de greu de câștigat și
atât de ușor de pierdut.
Există situații în care copii vin nemâncați de zile întregi la școală, masa lor
rezumându-se la laptele și cornul de la școală sau la pachețelele aduse special de
profesor. Există situații în care, copiii au asistat la crime, spre exemplu tatăl omorându-i
mama sau invers, există situații în care copiii sunt bătuți și terorizați, trimiși după
băutură, trimiși la muncă pentru ca părinții alcoolici să aibă bani să-și cumpere băutură.
Situația este îngrijorătoare. Desigur, s-ar spune să astfel de situații sunt rare, dar chiar și
așa, ele există în număr mai mare decât ar trebui și în niciun caz nu ușurează sarcina
sistemului educațional românesc.
La polul opus există medii familiale în care copiilor li se asigură chiar mai mult
decât ar avea nevoie, fiind răsfățați peste măsură. În cazul acestra, părinții fie nu acceptă
faptul că copii lor ar putea greși vreodată și își înjosesc dascălii în fața lor, fie cer prea
mult de la copiii lor forțându-i să facă prea multe activității educative, multe dintre
acestea nefâcându-le plăcere.
Există şi se manifestă chiar şi în lumea contemporană un refuz surd dar şi declarat
deseori, al educației, în general, și al şcolii în particular. Copiii nu sunt interesați de
propria lor formare, confundând școala cu educația, o resping în totalitate. Părinții
consideră că profesorul X sau Y nu este îndeajuns de bun pentru copilul său sau că în
școala W nu se face carte. Apar tot mai des întrebări de tipul: la ce bun studiul unui
corpus de ştiinţe şi arte după nişte reguli pe care unii nu le cunosc iar alţii nu le acceptă?
şi la ce bun studiul teoretic dacă practica vieţii dintotodeauna cere alte cunoştinţe mai
puţin academice?. Această problemă este centrul de interes al dezbaterilor pedagogice
contemporane între specialişti, părinţi şi elevi, toţi deopotrivă implicaţi. Soluțiile la toate
aceste dileme și la multe altele care derivă din acestea se regăsesc într-o colaborare și o
comunicare elev-profesor-familie, indiferent de variantele acestei ecuații.
Se observă că elevul este în centrul atenţiei, în cadrul procesului de învăţământ,
mai bine zis, activitatea acestuia, însă aflându-se tot timpul sub îndrumarea profesorului,
a părinților. Trebuie insistat asupra faptului că modul de educare al copiilor depinde și de
echlibrul din familie. Cu cât mediul familial este unul cât mai liniștit, echilibrat, cu atât
copilul este mai echilibrat și el, mai deschis, mai cooperant, înțelegând cu timpul că
educația este importantă în dezvoltarea lui armonioasă.
Școala modernă vine cu modificări ale programei pentru a se pune accentul pe
formarea unor deprinderi care să-l ajute în diferitele situații în care se va confrunta pe
parcursul vieții. Înțelegând aceasta, rolul școlii, dar și al părinților este acela de a pune
copilul în diferite situații de învățare prin care să își formeze abilități și deprinderi care îl
vor ajuta să se formeze astfel încât să se integreze și să se adapteze în mod corespunzător
societății din care face parte. Elevul este pus în situaţia de a vrea să înveţe, ceea ce este,
ţinând cont de realitatea de zi cu zi, un fapt destul de greu de atins. Elevii trebuie
motivaţi, iar o notă nu mai este de mult timp o motivaţie suficient de puternică pentru
aceştia. De cele mai multe ori profesorii sunt puşi în situaţia în care elevul manifestă un
total dezinteres pentru o anumită atenţie, fapt care nu trebuie reproşat numai cadrului
didactic. Dezinteresul părinților, lipsa de comunicare, pretențiile prea mari de la copii sau
de la profesori, toate sunt chestiuni ce influențează negativ educația copiilor.
Trebuie subliniat faptul că valorile pe care le propune educaţia, desemnează
dezirabilul, ceea ce urmează a fi asimilat, materializat, contextualizat. Valoarea
educaţională face referire la ceea ce trebuie să fie, nefiind o reflectare a realului
educaţional, ci mai degrabă o luare de poziţie faţă de o anumită exterioritate, discutare,
refuz, al acesteia în virtutea unor anumite alternative. Valoarea educaţională se prezintă
sub aspectul unui proiect ce stă în faţa unei realităţi neîmplinite, având o emergenţă ce
presupune o anumită marja de absenţă sau o anumită carenţă existenţială. Sistemul
educaţional, educaţia în sine, nu este perfectă, însă tinde spre perfecţiune. Dacă, însă,
educaţia ar fi perfectă, cel puţin o problemă ar fi rezolvată, şi anume, nu s-ar mai pune
problema valorilor pe care procesul educativ le pretinde.
Curicculumul școlar suportă o planificare riguroasă și, indicat ar fi ca și cel
extraccuricular să suporte o astfel de planificare care nu trebuie lăsată doar în grija
cadrelor didactice ci la această planificare trebuie să participe activ familia. Spre
exemplu, o excursie în familie, un concediu, trebuie sa fie conceput în baza unor
obiective bine definite, printre care formarea unor deprinderi ce țin de integrarea
individului în societate și modul în care acesta se comportă. Deci, dincolo de a fi o
modalitate de petrecere a timpului liber în familie, un concediu are rolul de a învața
elevul cum să se comporte în societate. Așadar, familia trebuie să ofere modelul. Acest
quality time, cum îl numesc cercetătorii britanici, are un rol definitor în ceea ce privește
caracterul individului adaptat, respectiv neadaptat, cu sau fără probleme de
comportament.
Așadar, timpul liber trebuie riguros pus la punct, acest lucru fiind posibil printr-o
eficientă colaborare școală – familie. Tocmai pentru ca individul să nu dispună de mult
timp mort care să-i permită să intre în diverse găști, bande care comit infracțiuni, timpul
liber suportă, sau ar trebui să suporte o planificare oră cu oră. Dar pentru ca obiectivele
activităților extraccuriculare să fie atinse, individul trebuie astfel educat încât să fie el
însuși conștient ca trebuie să fie implicat în felurite activități din care să învețe în
permanență. El nu trebuie să refuze să se implice în programe, în acțiuni
nonguvernamentale de ajutorare, de curațare a mediului, spre exemplu, să participe activ
în cadrul acestor programe pentru a fi un model pentru cei din jurul său. Fiecare dintre
noi trebuie sa conștientizeze că are obligația de a fi primul de a face o schimbare în bine a
lumii înconjurătoare.
Media oferă, în schimb, foarte multe exemple negative, s-ar putea spune de
oameni care nu prin educație ocupă o poziție bine cotată din punct de vedere financiar,
ceea ce face sarcina profesorului și mai grea. Dacă s-ar mediatiza și persoane care prin
educație au cucerit lumea, balanța s-ar înclina favorabil educației. Din păcate, sistemul
educațional este vulnerabil și este influnețat de moda unei anumite perioade prin care
trece societatea. Dar ca orice modă, trece și doar valoarea face față trecerii timpului. Dar,
pentru unii dintre noi va fi prea tarziu.

Societatea și progresul acesteia depinde de oamenii care o compun, calitatea

umană având un efect imediat asupra domeniilor de activitate din cadrul societăți. Pentru
ca un lucru să fie bine făcut, se cere profesionalism, determinare și cuonaștere, iar aceasta
din urmă nu poate fi dobândită fără educație. Educația nu este doar ceea ce se transmite
în școală, ci este tot ceea ce acumulează individul, indiferent de sursă, chiar și din mediul
în care trăiește.
În ultimul timp se observă că modelul oferit de societate fiind acela de a avea baze
materiale seriaose. Tinerii, în urma exemplelor oferite de societate, ajung la concluzia că
rostul în lume este dat de bani, sau mai bine zis de numărul acestora. Plecând de la ideea
că orizonturile li se deschid doar contracost, tinerii se orientează în direcții care să le
asigure câștiguri considerabile, sub o formă sau alta. Cum educația sau ceea ce se poate
ajunge prin educație nu le oferă variante prea bănoase, se renunță la aceasta și se aleg alte
direcții. În dorința de a avea renunță ușor la a căuta o modalitate de a se forma.
Datorită eșecurilor diferitelor reforme educaționale, datorită faptului că, dincolo de
ceea ce spun statisticile, tot mai mulți tineri aleg să renunțe la învățătură, educația se
cerea a fi înțeleasă altfel, se cere a fi înțeleasă ca o cale de descoperire a vocației
copilului.
Realitatea de zi cu zi ne arată că, din fericire, părinții sunt dispuși unui dialog cu
școala, care gestionat cum trebuie, oferă copilului posibilitatea de a-și găsi vocația și de
a-și descoperi rostul, drumul în viață. În aceeași măsură, există și situații în care părinții
nu se implică deloc în educația copiilor, fiind părinți din greșeală, a căror singură
problemă este procurarea băuturilor alcoolice, bătăile zilnice, certurile. Există și situații în
care părinții sunt plecați în străinătate pentru a oferi familiei un confort material, lăsând
copiii în grija unor bunici permisivi care sunt poate prea bătrâni să vină laședințele cu
părinții, sunt prea blânzi pentru a lua măsurile potrivite care să oprească un
comportament negativ.
3. Părinții - modele de viață pentru copii
Educația copiilor nu este, așa cum s-a menționat anterior, doar responsabilitatea
școlii, ci și a părinților. Părinții, modul lor de a vorbi, de a se comporta în familie și în
societate, conduita, valoriile, principiile după care trăiesc, toate acestea influențează
educația copilului, felul în care acesta se comportă în cadrul societății în care trăiește,
modul în care se integrează mediului în care trăiește, felul de a răspunde la stimulii
educaționali. Direct sau indirect, cu voia sau fără voia lor, părinții influențează copiii,
începând cu vocabularul acestora, continuând cu modul de a gândi și terminând cu felul
de a se comporta. Dacă părinții, spre exemplu se ceartă în fața copilului, și copiii la
rândul lor vor dezvolta un comportament violent. Dacă părinții se bat, vorbesc urât,
înjură, tot astfel se vor comporta și copiii, de unde și cazurile de comă alcoolică la copii
de 6-7 ani.
Educația pornește din familie și nu încetează niciodată. Mediul familial
influențează copilul, tânărul, adultul. Depinde foarte mult de ceea ce familia poate oferi
copilului și nu numai sub aspect material, cât și sub aspectul principiilor și valorilor.
Copilul trebuie să pășească în viață cu încredere în sine, în familia sa, să priețuiască, să
valorifice, să-și dorească să se dezvolte în armonie cu sine și cu ceilalți. Dacă familia
reușește să-i insufle aceste lucruri copilului său, școala deja are un fundament pe care să
ridice următoarele niveluri ale procesului educativ. Este vital ca un copil să știe că se
poate baza pe ceilalți membrii ai familiei sale. Este vital ca familia să-i insufle copilului
încrederea în sine și în forțele proprii, și este la fel de important să-i fie cultivată o stimă
de sine corespunzătoare. Văzând în familie exemple bune, copilul învață treptat să
distingă binele de rău, pozitivul de negativ. Ceea ce începe în familie, se continuă în
școală și nu se termină niciodată. Școala este mediul educațional în care copilul petrece,
după o anumită vârstă, o mare parte din zi. Clasa devine a doua familie. Cum se comportă
în adevărata familie, se va comporta și în clasă. Ce a văzut și a auzit acasă, se va vedea în
relația cu ceilalți.
Un individ, voit sau nu, este supus unor influențe, constructive sau nu, foarte
numeroase și variate. Aceste influențe se manifestă permanent, acționează, conștient sau
nu, asupra tuturor, indiferent de vârstă. Din păcate, societatea și de multe ori, familia, nu
oferă numai modele demne de urmat ci și modele negative. Acestea din urmă constituie
un subiect tabu pentru tineri și pentru adulții din viața lor, ceea ce are ca urmare interesul
cât mai crescut al tinerilor pentru exemplele negative. Copiii, tinerii aflați la vârsta
întrebărilor, sunt criticați și judecați, înainte de a fi sfătuiți, atât de familie, cât și de
mediul școlar, fiind supuși unor procese de analiză comportamentală destul de dure. Într-
un moment de criză adolescentină, veșnic neînțeleși și dornici să fie observați, să iasă
evidență, tinerii afleți, de multe ori în derivă, își aleg prost modelele, fac lucruri pe care
ajung să le regrete, apucă pe căi rătăcitoare. Depinde de adulții din viața oricărui tânăr să-
i arate calea potrivită, înainte de a fi prea târziu. Copilul, înainte de școală sau prieteni, își
ia modelele din familie, apoi din societate. Dacă familia oferă copilului un exemplu
negativ de comportament, de gândire, de exprimare, urmările sunt clare: copilul va prelua
ceea ce vede, ce aude, pentru că mic fiind, nu are capacitatea de a discerne binele de rîu.
De aici comportamentul neadecvat, vulgar, limbaj licențios, atitudine de revoltă. Mergând
mai departe, în mediul școlar, caută acolo modele altfel decât cunoaște. Dacă nici aici nu
găsește, pentru că înainte de a fi ascultate este pedepsit, lupta este pierdută, iar educația se
face doar în aparență, obiectivele sale fiind atinse doar pe hârtie. Rezultatul este un
individ neadaptat, care în loc să ajute la progresul și la înflorirea societății, o distruge
încet și sigur.
La aceste aspecte trebuie adăugat că educația nu se desfășoară doar într – un
segment de timp, ci este permanentă. Un individ nu trebuie să înceteze să învețe, să se
autodepășească, să fie la curent cu toate informațiile, noutățile, cuceririle știnței și
tehnicii. Pragul maturizării, când tânărul devine adult, nu trebuie să fie interpretat drept
sfârșit al educației, întrucât educația este un proces complex. Un individ care refuză să se
autoeduce și să se educe permanent, nu poate ține pasul cu ritmul de dezvoltare, cu
progresul tehnic, cu mobilitatea vieții sociale, cu dezvoltarea democrației.
Se poate afirma fără grija de a greși, că omul este supus educației toată viața, sub o
formă sau alta. Măsura în care se lasă modelat de formele de educație, este dependentă,
în mare parte de voința proprie și de mediul în care are norocul, sau nenorocul, să se
nască și de șansa de a-și depăși condiția pe care o fructifică sau nu. Unui copil care se
naște într-un mediu ostil, care se confruntă cu lipsuri de neimaginat, cum ar fi lipsa
hranei zilnice, lipsa utilităților casnice, lipsa hainelor și multe alte lipsuri, i se fură un
drept fundamental: dreptul la educație. Nu se știe cine, în afara propriei neșanse, îl
privează de acest drept. Cu toate acestea, statul ar trebui să vină cu soluții care să le
redea acestora acest drept care poate face diferența în viața lor, li anume drepatul de a
învăța. Un copil care se naște într-un mediul familial violent, în care se asigură strictul
necesar, dar liniștea nu, este lipsit și el de dorința de a învăța, deci de a-și exercita dreptul
la educație. Și exemplele în acest sens sunt multe și societatea oferă un număr covârșitor
de exemple de tineri care refuză educația, fie pentru că nu îi văd rostul, din inconștiență,
fie pentru că sunt nevoiți să renunțe pentru a-și câștiga nu existența și hrana zilnică ce le
asigură o viață la limita existenței.
Realitatea vine cu diferite probleme iar sistemul educațional ar trebui să vină cu
soluții în întâmpinarea acestor probleme și cu măsuri care să prevină. Reformele
educaționale nu trebuie făcute dintr-un glob de sticlă ci trebuie făcute din interiorul
școlilor iar la aceste reforme trebuie să lucreze oameni care se confruntă cu realitatea din
școlile românești.
Tendința cât mai multor copii de a respinge educația, a cât mai multor tineri de a
renunța la educație este un semnal de alarmă care ar trebui să fie auzit de toți dascăli.
Această fugă a lor de educație nu este făcută din ignoranță ci este făcută pentru că școala,
toate formele educației și toți cei care fac educație trebuie să-și întoarcă privirea către
elev. În fuga pentru propria perfecționare, dascălul uită că el este în slujba elevului. În
condițiile învățământului modern, părintele și elevul devin, într-o oarecare măsură,
responsabili de alegerea coordonatelor propriei sale educații, această libertate dorind să
evidențieze tocmai necesitatea însușirii temeinice a valorilor, necesitatea formării unui
univers cultural propriu. Individul are aceeași responsabilitatea în a se autoeduca sau în
a-și alege conținuturile educației, pe care o are dascălul față de educabil. Cel puțin odată
cu înaintarea în vârstă a copilului, elevul își asumă în ce măsură dorește să fie educat.
Libertatea aceasta și-o manifestă elevul, chiar dacă nu conștient, încă de la o vârstă
destul de fragedă, prin preferințele pentru un anumit tip de conținuturi, fie că sunt științe
exacte, fie că sunt științe umane.
La vârste fragede, educabilul răspunde pozitiv la însușirea unor moduri de
comportament, fie că acestea sunt pozitive, fie că sunt negative.. Multe dintre lucrurile pe
care le învăță la începutul vieții sale, cum ar fi mersul, folosirea lingurii, al cănuței,
folosirea oliței, sunt deprinse prin exersare zilnică, constantă. Continuând, la grădiniță,
individul este educat în sensul deprinderii altor astfel de acțiuni indispensabile vieții, cum
ar fi folosirea coșului de gunoi, sau strângerea jucăriilor etc. Astfel de lucruri nu sunt
doar simple reguli de urmat, ci sunt sarcini pe care educatorul părinte le dă educabililor
zilnic, până se vor transforma în reflexe, transformare ce este atât de utilă mediului. Din
păcate, observăm că aruncarea mizeriei, a gunoiului în recipiente destinate special pentru
asta, nu a devenit un reflex pentru multi dintre adulții societății noastre.
4. Părintele - primul educator pentru propriul copil
Expresia „cei 7 ani de acasă” pare depășită, dar este mai necesară ca niciodată
pentru că trebuie înțeles faptul că educația începe acasă, iar educația începută acasă
reprezintă fundamentul tuturor formelor de educație pe care le va urma un individ pe
parcursul vieții sale. Un fundament al educației parentale solid rezistă tuturor exemplelor
negative și pe un fundament solid se ridică o educație durabilă.
Relația copil-părinți este dinamică și ar trebui să aibă la bază ideea de comunicare
și prietenie, pentru a fi una funcțională și pentru ca părinții să reprezinte modele pentru
copiii lor, modele pozitive care educă indivizii în primii ani de viață. Pritenia înseamnă,
în esenţă, multă iubire, necondiţionată de grijile zilnice, înseamnă grijă pentru cel de
lângă tine, încredere, un strop de compasiune, multă răbdare şi poate chiar sinceritate.
Atât de simplu, şi totuşi, atât de complicat! Prietenia înseamnă să accepţi sinceritatea
celui care îţi este prieten şi să oferi multă simţire. Prietenia însemnă asumarea riscului de
a fi decepţionat, de a ţi se înşela aşteptările, şi asta fără a deveni sceptic şi neîncrezător.
Prietenia presupune mai puţin egoism. De aceea, părintele trebuie să se aproprie de
copilul său cu sinceritate și prietenie, să lase orgoliul la o parte, să fie dispus să ierte, să
fie răbdător și sensibil la nevoile celui care abia a deschis ochii și se vede asaltat de
noutățile unei lumi noi.
Societatea nu are, teoretic cel puțin, nicio scuză atunci când vine vorba de
existența unor indivizi analfabeți, care totuși există. Să nu mai vorbim că numărul
semianalfabeților este în continuă creștere. De ce se întamplă asta? Poate pentru că în
teorie este relativ ușor să fie scrise definiții, teorii ale didacticii moderne sau nu, să se
găsească metode noi, să se achiziționeze mijloace educaționale noi și moderne, dar este
mai greu, cu mult mai greu, s-ar putea spune, să-l facem pe elev să-l intereseze toatea
aceste aspecte. Lipsa de interes a elevilor, comoditatea altora, lipsa de profesionalism
atât de des întâlnită în sistemul educațional românesc, și nu numai, interesul tot mai mare
al tuturor pentru ca lucrurile să dea bine pe hârtie, fără să conteze ce se întâmplă cu
adevărat, iată rețeta ignoranței.
Aceste rezultate îngrijorătoare pornesc de la faptul că începutul este defectuos.
Este grija părinților să învețe un copil să folosească lingura, cana, să vorbească corect, să
se spele pe mâini, să aprecieze curățenia, să nu arunce gunoaie pe jos, să respecte anumite
reguli ale conviețuirii laolaltă, tot astfel cum tot grija părintelui este aceea de a stimula
curiozitatea copilului său, de a-l face să vrea să fie din ce în ce mai bun. Părintele este
obligat să petreacă timp de calitate cu copilul său. Să-l învețe prin propriul comportament
ce este încrederea, răbdarea, atenția, curiozitatea, iubirea, afecțiunea, prietenia, dar și ce
se întâmplă când nu sunt respectate anumite reguli de siguranță proprie, anumite norme
ale societății în care trăim.
Se va insita supra caracterului, rolului părintelui. De ce insist atât asupra acestui
aspect? Tocmai pentru că familia reprezintă începutul educației, iar părintele este primul
educator din viața copilului său. Atât de important este. Trebuie stabilit că nu s-a recurs la
utilizarea acestui termen doar din considerente estetice ci mai degrabă din nevoia de a
insita asupra diferenței dintre vocația de părinte, ceea ce-l transformă într-un dascăl, și
meseria de părinte, aceasta din urmă nefiind pusă în slujba copilului. Părinte este un
termen plin de. Părintele este mai mult decât un profesor, este un spirit care cu răbdare și
sârguință răzbate acolo acolo unde alții au renunțat demult. În vastul procesul de
instruire, părinții joacă un rol definitoriu. În afara pregătirii profesionale, el trebuie să știe
când să încurajeze, cum să pulseze fără să oblige, cum să făcă observații fără să certe,
cum să asculte, când să tacă. Sunt calități care, din păcate, unele minți să spunem
oarecum necitite, le-ar putea considera nepotrivite. Nu greșesc când spun că, în acest
secol, există părinți, care necinstesc această postură, considerând că elevul trebuie să știe
de frica, părinți care își câștigă așa – zisul respect semânând teamă, care nu acceptă ca
copilul să aibă personalitate și drept la opinie, care consideră că o zi reușită este aceea în
care copii stau timorați, fără să scoată un sunet. Supunerea, dacă se poate vorbi de așa
ceva, elevului în fața părinților, trebuie să vină din imperative interioare ale copilului, nu
din obligație, din teamă sau necesitate. Aceste imperative trebuie date de caracterul și
personalitatea părinelui care nu impune respect cu forța ci știe să și-l câștige în timp,
pentru că doar astfel este durabil și dă rezultate. Nu există rețetă pentru așa ceva. Totul
ține de intuiția părintelui și capacitatea acestuia de a se raporta la fiecare copil în parte, de
a-i înțelege nevoile, de a-i respecta particularitățile. Se poate ca această libertate a relației
elev – părinte să fie înțeleasă greșit, dar dacă de la început sunt stabilite anumite limite
dincolo de care să nu se treacă, lucrurile vor merge pe făgașul dorit. Problema este că
uneori, copii, înțeleg această libertate oferită într-un mod negativ, dar există și minți
conservatoare rămase cu rădăcini adânc înfipte în realitățile trecutului ce impunea
supunere cu orice preț, în comunismul sumbru care anula personalitățile și libertățile.
Aceste minți nu înțeleg avantajele unei educații moderne bazate pe liberul arbitru, bazată
pe nevoia omului de acceptare, de exprimare liberă. Cu aceste minți trebuie lucrat pentru
că ele mențin fundamentele unei educații bazate pe teamă, pe frică iar această direcție nu
mai funcționează, nu că ar fi funcționat cu adevărat cândva. Între membrii acestei ecuații,
membrii reprezentați de părinte – elev, trebuie să existe comincare „directă,
interpersonală – așa cum se manifestă în activitățile fronatale, și indirectă, realizată prin
mediatori(...). Comunicarea directă dezvoltă, în mare măsură elemente de apropiere, trăiri
și relații umane, chiar afective, calități care este necesar să fie avute în vedere, în timp ce
comunicarea indirectă dezvoltă mai mult spiritul de activitate independentă, personală,
transformând elevul în propriul său educator. Pentru o formare compelxă, eficientă,
elevată, cu spirit creator a personalității și profesionalității, sunt necesare și folositoare
ambele genuri de comunicare, desigur în mod specific și cu ponderi corespunzătoare
formelor de învățământ”14.

14
Bontaș, 2001 : 95
 II. EDUCAȚIA PARENTALĂ – UN PROIECT DEZIDERABIL PENTRU
CREȘTEREA CALITĂȚII EDUCAȚIEI COPIILOR ȘI A VIEȚII DE FAMILIE

1. Școala și familia contemporană – puncte forte și difuncționalități ale unui

parteneriat actual