Sunteți pe pagina 1din 2

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga

Modernismul poetic interbelic se caracterizează prin ruperea legăturilor cu tradiția, cultivarea unei
lirici a cunoșterii, poezia devenind o modalitate de contemplare a lumii. Ca reprezentant marcan al acestui
curent, Lucian Blaga mizează și el pe funcția simbolică a limbajului, cultivă metaforele surpinzătoare, de
unde ambiguitatea discursului liric, iar la nivel prozodic preferă versul alb și tehnica ingambamentului. Poet
şi filozof, care creează două universuri distincte – unul liric, altul speculativ - ȋn care se regăsesc idei sau
probleme comune, fără ca un plan să-l determine pe celălalt.
Semnificativă în acest sens este poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, adevărată artă
poetică aşezată în fruntea volumului de debut, Poemele luminii (1919).
La Lucian Blaga, poet modern, conceptul de artă poetică apare esenţial modificat. El denumeşte
actul poetic nu ca meşteşug, ci ca atitudine subiectivă faţă de lume, ca modalitate fundamentală de situare a
omului în univers.
Titlul, reluat ȋn incipit, este o amplă metaforă. Lumea e o corolă de minuni, o uriaşă floare cu
petalele palpitând de taine în faţa căreia eul liric se simte înfiorat şi pe care vrea să o protejeze, pentru a-i
potenţa misterul.
Blaga optează cu fermitate nu pentru cunoaşterea pe cale raţională, ci pentru sporirea tainelor prin
contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Metafora din titlu se amplifică treptat,
ei adăugându-i-se alte elemente care potenţează ideea de mister, precum şi poziţia eului liric faţă de el.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică ȋn fața marilor taine ale universului, atitudine conform
căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă
sub forma unei confesiuni lirice, ȋn care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de
transmiterea directă a ideilor, a sentimentelor şi de mărcile lingvistice ale subiectivității (pronumepe personal
eu care se repetă de cinci ori pe parcusrul textului, adjectivul pronominal posesiv mea, verbe de persoana I
singular: nu strivesc, nu ucid, ȋntȃlnesc, sporesc, ȋmbogățesc, iubesc).
Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din trei secvențe poetice: prima prezintă
atitudinea eului liric faţă de misterele din univers, pe care vrea să le protejeze, a doua se dezvoltă în jurul
opoziţiei eu-alţii, a treia explicitează cauza care determină dorinţa artistului de a potenţa tainele, dorinţă care
izvorăşte din iubire.
Crezul poetic blagian începe cu vocabula eu căreia i se va opune, pe parcursul textului, termenul alţii.
În jurul acestei opoziții se organizează confesiunea lirică, structurile antitetice fiind mereu relevate şi
adâncite. Pronumele personal eu, devenit termen-cheie prin repetiţia lui obsedantă, îl semnifică pe poet, iar
lumina mea este o metaforă a cunoaşterii poetice, căreia i se va opune gândirea logică, raţională, adică
lumina altora.
Verbele la formă negativă (nu strivesc, nu ucid etc) sugerează atitudinea eului liric față de tainele
lumii. Ea presupune o retragere din faţa universului exterior şi o comuniune tainică şi osmotică cu întreg
universul. Lumea este alcătuită din mistere atât de mari, încât nu pot fi descifrate, astfel, poetului nu-i
rămâne decât să le ocrotească, să le îmbogăţească. În poezie apar mai multe metafore, epitete și inversiuni
care accentuează ideea de taină inefabilă: vraja nepătrunsului ascuns; adâncimi de întuneric; întunecata
zare; largi fiori de sfânt mister; taina nopţii etc.
Cunoaşterea logică reduce numeric misterele şi, de aceea, verbele care se referă la lumina altora,
exprimate sau subînţelese, sugerează o atitudine distructivă: sugrumă; ucid.
Acest raport bipolar eu / lume constituie însuşi actul poetic blagian care se bazează pe iubire. Nu e
vorba despre o simplă manifestare afectivă, iubirea devenind o cale de cunoaştere, de pătrundere în tainele
lumii prin trăirea lor nemijlocită. Florile, ochii, buzele şi mormintele reprezintă manifestări concrete,
tangibile, ale misterului din univers. În această enumeraţie, care apare la mijlocul textului şi în final,
constituind o concluzie, termenii sunt organizaţi într-o gradaţie ascendentă menită a sugera o anumită
încărcătură a necunoscutului din lume. Florile, elemente vegetale, simbolizează existenţa ingenuă, ochii
sunt simbolul conştiinţei umane reflexive, buzele sugerează deopotrivă rostirea şi sărutul, iar mormintele
trimit spre marea taină a morţii.
În antiteză cu poetul care sporeşte misterul, pentru că iubeşte toate formele concrete ale lumii, ceilalţi
aspirând să dezlege tainele, ajung să le ucidă, pentru că nu le iubesc (concluzie subînţeleasă).
Din punct de vedere stilistic, se remarcă prezenţa metaforelor, a epitetelor şi inversiunilor menite a
sublinia atitudinea de reculegere şi înfiorare discretă în faţa misterului (vraja nepătrunsului ascuns; adâncimi
de întuneric; întunecata zare; largi fiori de sfânt mister). O amplă comparaţie (şi-ntocmai cum cu razele ei
albe luna…aşa îmbogăţesc şi eu…) sugerează registrul nocturn al cunoaşterii poetice. Nu lumina soarelui
care sfâşie tainele, ci aceea a lunii care adaugă noi mistere simbolizează la Blaga atitudinea de potenţare a
minunilor din lume.
Se poate, de asemenea, observa și un alt element modernist - aspectul liber al versificaţiei. Există
doar un ritm interior care reflectă gândirea abruptă, sacadată a poetului.
Impresionantă la Blaga este capacitatea sa de a-şi plasticiza ideile, de a-şi concretiza ideile abstracte,
ceea ce l-a determinat pe Eugen Lovinescu să-l considere unul din cei mai originali creatori de imagini din
literatura noastră. Totodată, ca şi Eminescu, el pune în reprezentările sale poetice un plan filosofic secundar,
lirismul său fiind unul reflexiv.
În concluzie, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…este, în opinia mea, o poezie de cunoaştere
definitorie pentru curentul modernist, o poezie care propune o viziune inedită asupra raportului dintre creaţie
şi univers, deschizând, în perioada interbelică, orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice.