Sunteți pe pagina 1din 2

Flori de mucigai

Tudor Arghezi

Marcată de o permanentă nevoie de a inova, mizȃnd pe funcția simbolică a limbajului şi pe metaforele


surprinzătoare, valorificȃnd toate aspectele vieții, chiar şi pe cele considerate nepoetice (urȃte, sordide), lirica
modernă este expresia unei conştiințe frămȃntate, aflate ȋn perpetuă căutare, oscilȃnd ȋntre stări
contradictorii.Urȃtul devine sursă de inspirație artistică fără a fi valorizat negativ. Se cultivă „categoriile
negative” : spaima, tenebrosul, ȋnstrăinarea, sfȃşierea dramatică intre extreme, frumosul descoperit ȋn urȃtul
vietii.
Un exemplu sugestiv este Tudor Arghezi, voce inconfundabilă ȋn lirica interbelică. Abia în volumul
“Flori de mucigai” (1931) îşi dezvăluie, în întregime, tâlcul cunoscutele versuri din “Testament”: “Din bube,
mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Acest ciclul pare a fi consecinţa lirică a experienţei de
viaţă şi anume scurta perioadă de detenţie petrecută între anii 1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti.
Un alt univers poetic ni se dezvăluie aici, artistul încercând să surprindă frumuseţea şi strălucirea
putregaiului, după cum o demonstrează titlul însuşi. El se constituie ca alăturare a doi termeni oximoronici
(care prin rezonanţă trimit spre „Florile răului” ale lui Baudelaire) meniţi a sugera ideea că urâtul are şi laturile
lui de suavitate, că florile îşi pot trage seva din mizerie, din scârnă.
În acest volum, poetica argheziană îşi „anexează” noi teritorii. Poetul evocă o lume proscrisă, ţinută
departe sub însemnele infamiei. Este o societate periferică, sordidă şi mizeră, alcătuită din indivizi bizari: hoţi,
cuţitari, delincvenţi. Pentru a o zugrăvi, Arghezi revoluţionează limbajul poetic. Cuvântul argotic e împerecheat
cu arhaismul ori cu neologismul. Apar alăturări imprevizibile de termeni comuni cu termeni rari. Zone interzise
ale limbii sunt valorificate acum. Elemente lexicale argotice, vulgare sau obscene sunt mlădiate pentru a servi
ideea poetică. De aceea, cuvintele nu apar niciodată şocante sau stridente, întrucât sunt limpezite în apele artei
de orice urmă de trivialitate.
Volumul se deschide cu un text programatic intitulat tot „Flori de mucigai”, alianţă lexicală
oximoronică, surprinzătoare, care are menirea de a sublinia concepţia potrivit căreia „pretutindeni şi în toate e
poezie” (T. Arghezi). „Florile” simbolizează frumuseţea absolută, feminitate, gingășie, “mucigaiul” (forma
arhaică accentuează ȋncărcătura negativă a termenului)) devine simbol al unei consecinţe a răului, un factor al
degradării, o esenţă a întunericului. Menirea artistului e tocmai de a descoperi – aşa cum sugerează titlul –
frumuseţea, suavitatea, dincolo de sordid, de urât.
Ca specie literară, „Flori de mucigai” este, deci, o artă poetică modernă, de vreme ce se revendică
direct din „Florile răului” ale lui Baudelaire. Atfel, textul abordează o temă specifică – condiţia creatorului şi a
artei –, clarifică modalităţile artistice, principiile estetice, care au stat la baza întregului volum.
Incipitul este modern, de tip ex-abrupto, şi concentrează „credo”-ul literar al artistului care consideră
arta sa încheiată definitiv, după cum o sugerează forma de perfect compus „am scris”).
Compozițional, poezia este alcătuită din două secvențe poetice. În prima se comunică ideea că în
condiţiile degradante şi neprielnice ale detenţiei, când ustensilele obişnuite ale muncii literare lipsesc, unghia
neîngrijită şi crescută poate deveni unealtă a scrisului. În universul carceral, întunecos, mărginit, scrisul devine
o dorinţă mistuitoare care, pentru a se împlini, presupune trudă. Într-o solitudine totală, stihurile scrijelite pe
tencuială devin singura modalitate prin care eul liric se poate comunica: „Le-am scris cu unghia pe tencuială /
Pe un perete de firidă goală, / În întuneric, în singurătate...” Izolarea este accentuată de întuneric, iar absenţa
luminii la T. Arghezi semnifică pierderea credinţei, „ruptura de divinitate”, renunţarea la dragoste, familie,
virtuţi şi rodnicie. Spaţiul imaginarului poetic este ȋngust, ermetic, fără ferestre, apăsător, sufocant. Experienţa
omului care trăieşte aici devine o, „coborâre în infern”, în noapte, întâlnire cu demonia. Toate aceste trăiri sunt
specifice poeziei moderne
Eul liric ȋşi simte „puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat
împrejurul / Lui Luca, lui Marcu, lui Ioan.” Versurile de acum nu mai sunt efectul unei revelaţii, în ele nu mai
trebuie căutată „slova de foc” despre care amintea în „Testament” şi care sugera implicarea graţiei divine în
creaţie. Absenţa revelaţiei este afirmată insistent, prin repetarea negaţiei „nici”, într-o enumeraţie ai cărei
termeni amintesc de secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor: taurul, leul, vulturul. Versurile acestea izvorăsc din
sensibilitatea adâncă a artistului, ele nu ar putea fi exprimate într-o realitate obişnuită, căci „sunt stihuri fără an
,/ Stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum.”
În asemenea atmosferă sumbră, într-o solitudine absolută, are loc o „răsturnare”. „Unghia îngerească” de
odinioară nu mai creşte, sau poate eul liric însuşi, căutând-o şi cercetând-o, nu o mai recunoaşte. Înţelegem că e
vorba despre mâna dreaptă, cea care ţine, de obicei, condeiul şi este acum neputincioasă. Pentru versurile de
acum îi sunt de ajuns unghiile de la mâna stângă, mână care e asociată, conform unui vechi simbolism,
maleficului, demonicului: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai crescut /
Sau nu o mai am cunoscut.”
A două secvenţă (şi ultima) accentuează deznădejdea eului liric. Verbul la imperfect “era” conferă
caracter durativ şi evocator ȋntunericului care însoţeşte creaţia; caracterul iterativ poate fi înţeles ca o perpetuare
nu numai a lipsei de lumină; ci şi a disperării. Exteriorul accentuează solitudinea fiinţei umane; nu se aude
nimic, doar ploaia percepută ca o forţă agasantă a unei lumi care ignoră orice suferinţă. Este evidentă opoziţia
între fiinţă şi lume marcată prin indici spaţiali („departe”, „afară”). Lumea închisă, în care viaţa este suprimată,
mortificată, e figurată sumar. „Firida goală”, peretele, întunericul semnifică un spaţiu închis, apăsător. E un
mediu ostil, „aici” şi „afară” e doar ploaie şi, din nou, întuneric. Durerea resimţită fizic, în unghia „ca o ghiară’,
e mai ales aceea a spiritului care îşi descoperă neputinţa, care nu găseşte nici prin creaţie calea de a evada: „Era
întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am
silit să le scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
Conform ideilor exprimate programatic, şi în acest text se observă noutatea limbajului arghezian.
Inovaţia lingvistică presupune valorificarea tuturor registrelor, alegerea cuvântului celui mai expresiv, mai
şocant. De exemplu, pentru realizarea oximoronului din titlu, poetul preferă forma arhaică a termenului
„mucegai”, parcă pentru a spori cantitatea de urât pe care o conţine. Metaforele potenţează starea de disperare a
artistului care nu poate crea liber, care îşi simte „puterile neajutate”. Tot aici, repetiţia („nici”) sau enumeraţia
(„taurul…leul….vulturul”) subliniază absenţa graţiei divine. Comparaţia din ultima secvenţă („mă durea mână
ca o ghiară”) e expresia poetică a aceleiaşi suferinţe torturante.
În concluzie, aidoma baudelairianelor „flori ale răului”, consider că „florile de mucegai” ale lui Tudor
Arghezi îşi află punctul de sprijin în moderna estetică a urâtului, iar oximoronul din titlu devine procedeul
dominant în acest ciclu al „mâinii stângi” cum am putea numi „Florile de mucegai”.