Sunteți pe pagina 1din 2

PLUMB

de George Bacovia

Simbolismul este primul curent din literatura romȃnă care, prin Alexandru Macedonski şi prin
discipolii săi, este sincronic cu cel european, fapt explicabil prin interesul unei părți a intelectualității
romanești pentru spațiul literar francez.
Simboliștii romȃni, ca si cei europeni, sunt tentați de investigarea unor zone tematice noi
precum orasul tentacular, nevrozele, melancoliile autumnale, nostalgia depărtării, singurătatea, drama
omului modern apăsat de spleen, obsedat de ideea morții şi a bolii, ȋşi manifestă preferința pentru
imagini vagi, fără contur, pentru clarobscur, au obsesia culorilor (albul, violetul, negrul) şi a
instrumentelor ale căror sunete sugerează stări sufletești (clavirul, pianul, vioara), caută valențele
muzicale ale cuvântului (cadența, aliterația, asonanta, ritmul lăuntric, repetiția, laitmotivul si refrenul),
descătușează fantezia poetică prin utilizarea simbolului sau a sinesteziei etc.
Un loc important ȋn evoluția acestui current ȋn spațiul cultural romȃnesc ȋl joacă lirica lui
George Bacovia. Poezia lui poate fi definită ca un “tragic dialog al conşiinţei cu limita” (Gabriel
Liiceanu) şi este expresia angoasei existenţiale, trăite acut de spiritul însingurat al omului modern care
trăieşte într-o lume marcată de crize, în descompunere. Toate versurile lui, cuprinse în volumele
“Plumb”, “Scântei galbene”, “Cu voi”, “Comedii în fond” şi “Stanţe burgheze” ilustrează însăşi
devenirea curentului simbolist, evoluţia lui spre formele impresioniste şi expresioniste.
Reprezentativă pentru relaţia dintre eul liric şi univers este poezia “Plumb”, care deschide
volumul cu acelaşi titlu apărut în 1916.
Titlul însuşi, extem de concis, trimite spre cuvântul-cheie al textului, care se repetă obsesiv, de
trei ori în fiecare strofă, de fiecare dată în rima versurilor 1 şi 4 şi la cezura versului 2. Toată greutatea
metaforică a poeziei se sprijină pe acest termen, cu multiple conotaţii. Prin greutatea lui specifică
mare, plumbul sugerează apăsarea sufletească, iar prin culoarea cenuşie – monotonia şi plictisul.
[Plumbul mai este şi metalul “rece”, având ca simbol alchimic saturnismul, de la numele
planetei Saturn, tristă, întunecată, melancolică (în contrast cu strălucitoarea, joviala Jupiter). Cum
ocultismul a intrat şi el în aria de preocupări a simbolişilor, trebuie amintit că Charles Baudelaire şi-a
numit “Florile răului” o carte “saturniană”, iar Paul Verlaine a publicat şi el “Poeme saturniene”.]
Chiar sonoritatea înăbuşită a acestui cuvânt alcătuit dintr-o singură silabă este parcă în acord cu
conţinutul lui noţional, lăsând impresia de cădere grea, fără ecou.
Tema poeziei o constituie, la o primă lectură, moartea. Acest fapt e dovedit de prezenţa unor
termeni aparţinând sferei semantice a morţii: sicrie, cavou, coroane, mort etc. O astfel de interpretare
este însă limitativă, prin simbolurile pe care le conţine textul sugerând raporturile dintre eul liric şi
univers. Din acest punct de vedere, “Plumb” devine o artă poetică ilustrând relaţia artistului cu mediul.
Sicriul, cavoul reprezintă lumea îngustă, meschină, din care evadarea nu este posibilă, căci aripile de
“plumb” atârnă greu, ca ale albatrosului rănit al lui Baudelaire.
La nivelul textului, tema se realizează cu ajutorul a două motive ce subliniază viziunea tragică
a eului liric bacovian asupra lumii: singurătatea şi somnul, ca metaforă a morţii. De aici şi recurenţa
unor termeni precum „singur” ori „dormea(u)”.
Compoziţional, poezia e alcătuită din două strofe, care corespund celor două planuri: unul
exterior (cimitirul, cavoul, sicriul-simboluri ale unei lumi care îl sufocă, îl determină la izolare) şi
altul interior (trăirile eului liric). Geometria textului e perfectă, fiecărui vers din prima strofă
corespunzându-i câte unul din strofa a doua, cu ecouri în plan sufletesc.
Prima strofă schiţează reperele realităţii exterioare. Imaginile artistice preponderent vizuale
figurează un spaţiu simbolic al vidului existenţial şi al morţii. „Cavoul”, „sicriul”trimit la spaţiul
thanatic, dar, prin sensurile lor conotative, simbolizează un univers închis, care poate fi odaia, târgul
de provincie sau universul limitat în care spiritul se simte captiv. Atmosfera creată este tulburătoare,
mai întâi prin simpla evocare a unei realităţi: moartea. Spre deosebire de alte creaţii lirice bacoviene,
unde materia intră în putrefacţie (totul se descompune, universul, oamenii înşişi), aici sfârşitul e
sugerat prin împietrire. Presiunea fiind prea mare, lumea, eul liric însuşi se petrifică.
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb, și funerar vesmânt -
Stam singur în cavou...și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Emoţia poeziei este declanşată în versul al cincilea, în momentul în care este evocat “amorul de
plumb” cuprins de somnul morţii. Cuvântul “întors” realizează misterul poeziei, putând fi vorba de
întoarcerea cu faţa spre apus care înseamnă moarte. Sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor,
încât eul liric îşi exprimă spaima de neant prin strigăt. Dragostea e însă strigată zadarnic, ea nu mai
reprezintă o cale de salvare dintr-un univers limitat, în care sufletul e prizonier. De aceea, şi aripile
atârnă, sugerând un zbor invers, o cădere surdă şi grea din care nici ecoul nu se mai poate înălţa.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plum, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort...și era frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.
Poezia “Plumb” demonstrează deopotrivă aderenţa la simbolism, dar şi depăşirea lui în
direcţia expresionismului.
Bacovia cultivă metaforele-simbol, larg cuprinzătoare ca putere sugesitvă, dar cu neputinţă de
formulat într-o judecată precisă, univocă. Poetul simbolist tinde spre stările de spirit vagi, traduse în
imagini ce pot fi interpretate în diferite moduri, date fiind corespondenţele dintre microuniversul care
e omul şi macrocosm, dintre elementele unei realităţi profunde, ascunse ochiului profan. Fiecare
element devine o metaforă ce implică trăirile teribile ale eului liric. Sicriul şi cavoul simbolizează,
cum am arătat, limitarea şi apăsarea sufletească, aripille (care pot fi ale îngerului morţii sau ale
poetului însuşi)-reprezintă căderea grea sub forţa atracţiei magnetice a pământului.
Pe de altă parte, dilatarea conştiinţei eului, ridicarea sensibilităţii bizare, exacerbate, la valoare
de singură realitate esenţială se realizează în spiritul artei expresioniste. Cadrul exterior îşi are geneza
în procesele sufleteşti ale eului liric, e o proiecţie a unei stări de spirit: disperarea, solitudinea,
disperarea împinse până la consecinţe imprevizibile.
La nivelul expresivităţii artistice observăm repetarea obsedantă a cuvântului “plumb” în
sintagme cu valoare de epitet (“sicrie de plumb”, “flori de plumb”, coroane de plumb”, “amor de
plumb” etc.) Adverbul cu valoare de epitet “adânc”, asociat imperfectului “dormeau”, subliniază ideea
morţii, la fel ca şi “întors”, folosit cu aceeaşi valoare stilistică.
Sunt create imagini vizuale, toate elementele decorului fiind sumbre, prin predominanta
culoare gri a plumbului, auditive( scârţâitul sinistru al coroanelor prin care trece vântul), dar şi tactile(
frigul morţii care ameninţă totul cu împietrirea). Ele demonstrează o extraordinară acuitate a
simţurilor, o teribilă încordare a nervilor.
Verbele la imperfect( “dormeau”, “stam”, “era”, “atârnau”) subliniază durata, prelungiea la
infinit a unei stări de spirit angoasate.
Punctele se suspensie semnalează dezarticularea limbajului, dificultatea de comunica trăirile
intense, inexprimabile, dar şi o percepţie fragmentară, confuză a lumii.
Tonul elegiac şi muzicalitatea versurilor sunt date de iambul care domină aproape toată
poezia, alternând cu peonul şi cu amfibrahul, dar şi de tonalitatea minoră a imperfectelor, de repetarea
vocalelor închise “u” şi “î”( care generează asonanţe), ori a consoanei “m”( aliteraţie). Aceluiaşi scop i
se subordonează şi stridenţele onomatopeice( “scârţâiau”).
Măsura versurilor este de 10 silabe, iar rima îmbrăţişată.
În concluzie, acestă poezie care deschide primul volum de versuri al lui George Bacovia
fixează direcţia simbolistă în care va evolua toată lirica lui. Din punctul meu de vedere, în „Plumb”
este concentrată întreaga viziune lirică bacoviană asupra lumii, o lume – cavou în care fiinţa lăuntrică
este copleşită de vid şi este condamnată să eşueze într-un strigăt zadarnic căruia nu-i mai răspunde nici
măcar ecoul, căci totul e îngheţat de frigul morţii.