Curs 13.

Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Proba și adaptarea PFU. Materiale și tehnici de fixare a PFU.

Proba clinică și adaptarea intraorală a PFU

Înainte de fixarea în cavitatea orală, PFU sunt probate de medic și verificate dacă corespund
cerințelor clinice. Coroanele mixte se probează în 2 etape: proba metalului și proba
componentei fizionomice. Pentru restaurările ceramice se recomandă o proba clincă
suplimentară în faza de biscuit, cu ceramica neglazurată.

Controlul PFU în afara cavității orale.

PFU se trimit din laborator pe modelul de lucru, împreună cu modelul antagonist și

înregistrarea RMM de ocluzie pentru ca medicul să facă o primă verificare în afara cavității
orale. Se cercetează integritatea modelelor, a piesei protetice, execuția tehnică, dacă s-a
respectat materialul indicat la confecționare. Apoi se verifică calitatea modelării coronare,
adaptarea marginală, ocluzală și contactul proximal.

Proba clinică. PFU se dezinfectează înainte de inserția pe preparație. Dacă PFU nu se inseră
în totalitate se identifică cauza și se remediază. Prin inspecție, cu ajutorul hârtiei de articulație
sau prin aplicarea de silicon fluid în interiorul restaurării se pot identifica zonele retentive, în
exces care împiedică inserția. Se intervine de asemenea la nivelul marginilor prea lungi sau
prea groase, care pot împiedica inserția totală a restaurării. După inserția totală a restaurării se
verifică: adaptarea ocluzală și proximală, respectarea ambrazurilor, conturul axial. Se
corectează zonele în exces situate proximal, ocluzal și eventual supraconturarea axială.

Defectele în minus ale piesei protetice nu pot fi corectate și restaurarea trebuie refăcută. La fel
se va proceda și în cazul în care se constată defecte tehnologice: pori, fisuri, sau deficiențe în
redarea morfologiei coronare adecvate.

 PFU metalice se controlează din punct de vedere al menținerii (fricțiunii) și stabilității

pe preparație, se verifică adaptarea marginală, proximală și ocluzală, calitatea
execuției tehnologice și calitatea refecerii morfologice a coroanei dentare.
 La coroanele mixte proba metalului aduce suplimentar evaluarea spațiului existent
pentru componenta fizionomică. Controlul componentei fizionomice presupune

1
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

evaluarea parametrilor estetici: culoare, formă, dimensiune, textura, finisare, luciu etc.
În plus se face o nouă verificare a parametrilor prezentați la proba metalului, deoarece
pot apare modifcări după aplicarea componentei fizionomice. Deficiențele în exces se
pot elimina prin șlefuire cu instrumentar adecvat materialului fizionomic de restaurare.
În cazul unor neconcordanțe majore, culoare nepotrivită, modelaj inestetic sau defecte
tehnologice se indică refacerea în totalitate a componentei fizionomice.
 PFU integral ceramice se verifică după aceleași criterii evaluate la restaurările
metalice, la care se adaugă parametrii estetici.

PFU cu componentă ceramică se vor trimite în laborator pentru glazurare și, înainte de fixare,
se verifică clinic dacă nu au apărut modifcări noi de adaptare față de proba anterioară. Mici
retușuri se pot realiza de medic cu condiția refacerii ulterioare a glazurării, preferabil în
laborator. Dacă nu se dorește o nouă glazurare, medicul are obligația să lustruiască în cabinet
zonele de ceramică pe care a intervenit cu instrumentar adecvat. Altfel ceramica nelustruită va
abraza dinții antagoniști.

Adaptarea intraorală a PFU necesită instrumentar specific materialului din care este
confecționată restaurarea (metal, acrilat, compozit, ceramică). Pentru lustrurea finală sunt
indicate gume, perii și paste de lustruit.

Fixarea PFU

Fixarea protezelor dentare pe suportul care le găzduieşte se poate face prin mai multe
procedee: cimentare, colaj, înşurubare.

Cimentarea înseamnă interpunerea unui strat fin (peliculă) dintr-un material, care are
menirea să ocupe spaţiul din interiorul protezelor fixe şi suprafaţa preparaţiei şi să etanşeizeze
adaptarea piesei protetice pe preparaţie, mecanismul de acţiune fiind unul pur fizic. Calitatea
cimentului de fixare este determinată de 3 factori:

 Coeziune, forţa de atracţie ce apare între moleculele cimentului,

 Adeziune realizată prin forte intermoleculare ce apar între două corpuri aflate în
contact foarte strâns.

2
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

 Granulaţie, caracteristică ce indică mărimea particulelor din structura pulberii de

ciment.

În funcţie de valoarea adeziuni şi a coeziunii cimenturile dentare se utilizează pentru

 cimentări provizorii (1-7 zile) ; coziune şi adeziune slabă;

 cimentări temporare (2 săptămâni- câteva luni ): coezine bună şi adeziune slabă;
 cimentări de durată (finale) :adeziune şi coeziune foarte bună.

Colajul reprezintă tehnica de fixare prin mecanism chimic, realizat de pelicula de material
interpus între suprafața preparației și intradosul protezei, după o prealabilă pregătire a celor
două suprafețe.

Înşurubarea este un procedeu mecanic de fixare a PFU, utilizat mai ales la fixarea supra
structurilor protetice realizate pe suport implantar.

După unii autori (Bratu) cimentarea ca tehnică este o operaţiune de sigilare a spaţiului
micronic dintre suprafaţa externă a bontului şi cea internă a coroanei, cu ajutorul unor
materiale (cimenturi), care sunt iniţial în stare fluidă, iar ulterior se întăresc. Acelaşi autor
defineşte un nou termen “lipirea” în sensul fixării unei proteze parţiale fixe, ca fiind cimentare
completată de interacţiuni chimice între ciment, bont, şi proteză, cu două interfaţe distincte:
bont/ciment şi ciment/proteză.

A. Cimenturile dentare

Cimenturile sunt în general materiale dure,fragile, ce se obţin prin amestecul unei

pulberi de oxizi cu un lichid. Din punct de vedere chimic, cimenturile rezultă în urma reacţiei
dintre o bază şi un acid. Practic se amestecă o pulbere cu un lichid (acidul), obţinându-se o
pastă care se întăreşte (face priză) datorită reacţiei chimice ce are loc între cele 2 componente.

În raport de consistenta amestecului obţinut cimenturile dentare au destinaţie diferită:

 Preparate într-o consistenţă cremoasă, sunt indicate pentru cimentarea

protezelor fixe( coroane, faţete, incrustaţii, din aur sau ceramică);

3
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

 Preparate într-o consistenţă semichitoasă, unele cimenturi sunt utilizate ca

materiale de obturaţie provizorie sau ca materiale de protecţie mecanică şi izolare termică
la dinţi ce sunt restauraţi cu amalgam de argint, aur sau compozite.
 Aplicate în strat subţire, sub formă de liner, unele cimenturi sunt utilizate în
tratamentul plăgii dentinare, ca materiale de coafaj pulpar, sau ca obturaţii de bază ce
asigură protecţia împotriva iritanţilor pulpari.
 Anumite cimenturi sunt utilizate şi în scopuri speciale: restaurative,
endodontice, ortodontice, parodontale sau în chirurgia orală.

B. Evoluţia materialelor pentru fixarea protezelor dentare.

Introducera cimenturilor dentare datează din secolul XIX, când, în 1856 Sorel a
descoperit o nouă formulă chimică cu magneziu şi clor. Preocuparea pentru obţinerea de
materiale noi a continuat, astfel că în1920 medicina dentară beneficia de 3 tipuri de ciment:
fosfat de zinc, oxid de zinc-eugenol şi cimentul silicat. În 1966, D.C. Smith combină oxidul
de zinc cu o soluţie apoasă de acid poliacrilic şi obţine astfel un nou ciment, cimentul
policarboxilic.Se deschide o nouă era, era materialelor dentare autoadezive.În 1969, Wilson
şi colab. obţin primul ciment ionomer de sticlă pentru cimentare. Produsul denumit ASPA
(alumino-silicat-poliacrilat), introdus în practică în 1970, rezultă din amestecul acidului
poliacrilic cu pulbere de silicat. Dezvoltarea acestei clase de materiale a continuat. În 1980
apare a doua generaţie de CIS1 pentru cimentare, din care fac parte produsele: Ketac Cem,
Ketac Fil, Fuji II, Cermet (1985), CIS cu vâscozitate mare (1990), CIS cu priză rapidă (2000),
CIS ușor de preparat (2001).

În paralel cu dezvoltarea CIS o nouă clasă de materiale se extinde, materialele pe bază

de răşini adezive şi răşini compozite. Cimenturile sintetice pe bază de metacrilat de metil au
fost utilizate încă din 1952 pentru cimentarea incrustaţiilor, coroanelor şi a altor lucrări. După
1970 treptat au fost introduse în practică cimenturi compozite pentru fixarea finală a lucrărilor
protetice. Firesc, apar noi materiale cu utilizare specială pentru fixarea finală a lucrărilor şi
evident tehnici noi de cimentare (cimentarea adezivă). Din 1986, materialele de fixare pe bază
de răşini câstigă din ce în ce mai mult teren, datorită utilizării lor pentru cimentarea punţilor
adezive şi în prezent pentru fixarea restaurărilor protetice fizionomice. Deși cu aplicații

1 Cimenturi ionomeri de sticlă

4
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

limitate în cabinetelede medicină dentară, compomerii sunt o altă categorie de material

destinate fixării lucrărilor protetice.

C. Clasificarea materialelor de fixare

Uzual se folosesc două criteria: durata fixării și compoziția chimică.

Materiale pentru fixări finale

1. Cimentul fosfat de zinc (FOZ) tip I

2. Ciment Zinc oxid eugenol (ZOE)
3. Cimenturile policarboxilate:
4. Cimenturi ionomeri de sticlă (CIS)
5. CIS hibride
6. Cimenturi pe bază de răşini adezive
7. Cimenturi composite

Materiale pentru fixări provizorii

1. Zinc oxid-noneugenol
2. Răşini temporare
3. Zinc oxid-eugenol tip I

Din punct de vedere al compozitiei chimice, materialele de fixare se clasifică astfel:

1. Cimentul fosfat de zinc tip I;

2. Cimenturile policarboxilice;
3. Cimenturile ionomeri de sticlă;
4. Cimenturile ionomeri de sticlă hibride(modificate cu răşini);
5. Cimenturile cu răşini adezive şi compozite;
6. Cimenturile compomere;
7. Cimenturile zinc oxid-eugenol.

5
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

I.Cimentul fosfat de zinc tip I

Cimentul fosfat de zinc este un ciment mineral utilizat pentru cimentări finale de peste
100 de ani. De-alungul timpului, cimenturile FOZ 2 au suferit numeroase îmbunătăţiri ale
compoziţiei chimice şi modalităţii de preparare, adaptându-se standardelor adoptate prin
Specificaţia ADA nr.8 din 1935, astfel că au devenit materiale cu largă aplicabilitate în
medicina dentară.

Forma de prezentare a cimentului FOZ este pulbere- lichid. Pulberea este alcătuita
în principal din oxid de zinc, la care se poate adăuga : Oxid de magneziu, 10%, pentru
reducerea temperaturii procesului de calcinare; Dioxid de siliciu, pentru umplutură, Trioxid de
bismut, pentru fluiditatea pastei de ciment, tannin, alte umpluturi. Lichidul conţine o soluţie
de acid ortofosforic, la care se adaugă aluminiu şi, uneori, zinc, ca atare sau sub formă de
compuşi. Soluţia originală are o concentraţie de 85%, are aspectul unui lichid siropos, din care
1/3 este apă. Neutralizarea acidului de către aluminiu şi zinc reduce reactivitatea lichidului(
prin reacţia de tamponare a acidului). În acest fel, viteza de reacţie este redusă,ceea ce permite
prin amestecul cu pulberea obţinerea unui ciment omogen, păstos, agranular. Timpul de priză
este cuprins în intervalul 2,5-8 min, în medie 5 minute. El poate fi redus prin diluare- se
adaugă mai multă apă în componenţa lichidului, cât şi prin tamponare.

Cimentul FOZ prezintă contracţie de priză. Calitățile cimentului FOZ pot fi

modificate prin raportul pulbere lichid, contaminarea cu apă, viteza și temperatura la
spatulare.

Tehnica de preparare a cimentului FOZ pentru cimentare.

Pe o plăcuţă de sticlă curată, răcită sub jet de apă la 21 oC şi perfect uscată se aplică
cantităţile necesare de lichid şi de pulbere. Înainte de fiecare utilizare se agită flaconul cu
pulbere, din care prelevarea se face cu o măsură dozatoare livrată de fabricant. Pulberea se
împarte în 4 sau 6 porţii ce vor fi incorporate succesiv în lichid. Pentru obţinerea pastei de
ciment se utilizează o spatulă metalică flexibilă.Incorporarea pulberii în lichid se face treptat,
la intervale de aproximativ 15 secunde, timpul de spatulare total fiinde de 60-120 sec, în

2 fosfat de zinc

6
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

funcţie de produs. Înainte de adăugarea ultimei cantităţi de pulbere se testează consistenta

produsului obtinut, uneori fiind necesară doar o parte din această ultimă cantitate.

Metoda plăcuţei refrigerate.

Plăcuţa de sticlă pe care se prepară cimentul FOZ poate fi refrigerată înainte de

utilizare la aprox.6oC sau congelată la –10oC. Utilizarea metodei ”plăcuţei răcite” are câteva
avantaje: creste substanţial timpul de lucru; scade timpul de priză după aplicarea în cavitatea
bucală, fără ca proprietătile cimentului să fie afectate. Aceată tehnică permite incorporarea
unei cantitaţi mai mari de pulbere cu 50-75% mai mare decât în procedura clasică. Umezirea
plăcuţei refrigerate când este adusă la temperatura camerei se ignoră. Timpul de priză creşte
cu 20-40% faţă de valorile normale şi este accelerat ritmul de creştere a pH. Această tehnică
este indicată pentru cimentarea mai multor elemente (proteze unidentare sau punţi cu
elemente de agregare multiple).

Cimenturile FOZ au proprietăţi mecanice bune: rezistență mare la compresiune; timp de

priză rapid și o grosime redusă a filmului de ciment. Dezavantajele includ: aciditate inițială
mare (poate genera sensibilitate pulpară după comentare), caracter sfărâmicios rezistență mică
la tracțiune), solubilitate mare față de alte clase de cimenturi, fără proprietăți cariostatice.

Cimenturile FOZ sunt indcate pentru fixarea finală a PFU, de elecție metalice și mixte.

II.Cimenturile policarboxilice

sunt cimenturi cu componentă apoasă, a căror principală proprietate este aceea de a fi

neiritante pentru pulpa dentară.

Se prezintă în 2 forme: bicomponent: pulbere-lichid( flacoane separate sau capsule)

și monocomponent-pulberea conține și acidul poliacrilic iar amestecul se face cu apă.

Mecanismul de priză. Prin amestecul pulberii cu lichidul se declanşează o reactie

chimică de tip acid-bază, reacție care poate fi accelerată prin creșterea temperaturii.

Comparativ cu cimentul FOZ, cimenturile carboxilate realizează legături moleculare

cu dentina şi cu smalţul dentar, pe seama grupărilor carboxilat care chelatează calciul.

7
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Legătura cu dentina este relativ slabă (2,1Mpa), în timp ce legătura cu smalţul este mai
puternică ( 3,13Mpa). Rezistenţa acestor legături este dependentă de acuratetea cu care sunt
curăţate suprafeţele ce vin în contact prin intermediul cimentului. La lucrările din aur,
adeziunea este condiţionată de sablarea intradosului coroanelor sau gravajul electrolitic. În
ciuda acestor pregătiri retenţia lucrărilor din aur fixate cu ciment policarboxilat nu se
îmbunăţăţeşte.

Tehnica de preparare a cimenturilor policarboxilate. Cimenturile de tip pulbere-

lichid se amestecă în proportie de 1:1 sau 1:2. Pentru produsele la care pulberea se amestecă
cu apa, raportul de amestec poate ajunge la 5:1 pentru obţinerea consistenţei pentru cimentare.
Pasta de ciment rezultată din amestecul celor 2 componente este cremoasă, adică mai
vâscoasă decât la cimenturile FOZ. Deoarece cimentul policarboxilic este tixotrop,
(vâscozitatea pastei scade odată cu creşterea efortului tangential), prin spatulare în timp
vâscozitatea amestecului scade. Consistenta optimă se obţine atunci când pasta de ciment este
vâscoasă, dar curge sub influenta propriei greutăţi, dacă este luat de pe spatulă. Amestecul
pulberii cu lichidul trebuie făcut de îndată ce s-au prelevat din flacoane pulberea şi lichidul,
deoarece astfel se previne evaporarea apei şi îngroşarea ulterioară a pastei de ciment. Dacă
pasta se îngroaşă sau îşi pierde luciul cimentul nu mai poate fi utilizat, deoarece grosimea
filmului de ciment va fi mult peste limitele maxime recomandate. Prepararea cimentului se
face cel mai bine pe o plăcuţă de sticlă sau pe hârtie neabsorbantă, pentru a uşura spatularea.
Timpul de spatulare este de 30-60 secunde, iar încorporarea pulberii în lichid se face
progresiv: întâi 1/2 din cantitatea de pulbere, apoi treptat restul. În acest fel se asigură un
timp de lucru cât mai mare (2,5-6 minute). Timpul de lucru poate fi prelungit până la10-15
minute dacă plăcuţa de sticlă se refrigerează înainte de utilizare, fără să fie afectate
proprietăţile mecanice ale cimentului. Produsele comerciale în capsule evită erorile de dozare
sau greşelile de tehnică ce pot apare la mixarea manuală.

Avantajele utilizării acestor cimenturi sunt legate de lipsa toxicității pulpare și a

legăturilor molecular cu smalțul și dentina. Impedimentul major îl constituie vâscozitatea
materialului, mult mai mare iniţial decât la cimenturile FOZ, ceea ce îl face greu de manipulat
şi deseori necesită reluarea preparării . După circa 2 minute de la iniţierea preparării
vâscozitatea cimentului se reduce şi asfel poate fi manipulat clinic, chiar mai uşor decât FOZ.
Cimenturile policarboxilate prezintă o contracţie lineară de priză la 37 grade Celsius, mai
mare decât la cimenturile FOZ şi mai devreme iniţiate. Adeziunea slabă de ţesuturile dure

8
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

dentare, solubilizare în timp, duritatea mică, excesul de material relativ mai greu de îndepărtat
nu le recomandă ca materiale de rutină în cimentarea lucrărilor fixe.

Cimenturile policarboxilice sunt acceptabile ca materiale de fixare finală a lucrărilor

metalice şi mixte pe dinți vitali cu pulpă voluminoasă, dacă retenţia şi rezistenţa preparaţiilor
este bună. Totodată reprezintă o opțiune pentru fixarea provizorie sau temporară a resuarărilor
protetice.

III.Cimenturile ionomeri de sticlă

sunt materiale dentare utilizate pe scară largă pentru cimentarea finală a protezelor
dentare fixe.

Forma de prezentare: Bicomponent: pulbere-lichid; flacoane separate sau capsule și

monocomponent

Mecanismul de priză este reprezentat de reacţia acid-bază, ce are loc în mai multe
etape:

 Iniţial are loc disocierea acidului poliacrilic rezultând ioni de hidrogen şi

carboxilat. Ionii metalici în prezenta apei declansează formarea unei sări gelificate,
ceea ce marchează începutul fazei de priză primară. Apa are rol de mediu de
reacţie, ca şi de component esenţial al sării gelificate necesară pentru complexele
metal-carboxilat. Ionii de calciu prezenţi în soluţia apoasă sunt foarte vulnerabili în
faza de priză primară, ceea ce explică solubilitatea crescută a CIS în această etapă
şi necesitatea protecţiei cimentului în timpul şi imediat după priza primară.
 Ionii de aluminiu sunt treptat înglobaţi în matricea gelificată ce capătă o structură
tridimensională, insolubilă, fiind iniţiată astfel ceea de a doua etapă de priză
(finală). În această structură complexă sunt incluşi şi ionii de calciu, ceea ce
explică rezistenta la apă a CIS după priza secundară.

Reacția de priză poate fi influențată de temperatură și raportul pulbere-lichid.

În timpul reacţiei de priză CIS se leagă chimic la smalţ şi dentină, prin legături ionice cu
calciul de la suprafaţa ţesuturilor dure cu care vin în contact. Ca legătura să fie cât mai
puternică se indică tratarea suprafetei dentare cu o soluţie diluată de clorură ferică,

9
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

urmată de demineralizarea moderată. Agenţii de spălare îndepărtează stratul superficial

(smear layer) al dentinei, iar ionii de fier sunt depozitaţi şi cresc interactiunile ionice dintre
CIS şi dentină.

Tehnica de preparare a CIS pentru cimentare

 Forma de prezentare: flacoane cu pulbere şi lichid.

Se agită flaconul de pulbere pentru uniformizarea amestecului înainte de deschidere.

Se depune o cantitate de pulbere pe o plăcuţă de sticlă sau un bloc de hârtie existent în trusă,
folosind măsura dozatoare. Flaconul cu lichid se poziţionează vertical, cu gura în jos, lăsând
să cadă câte o picătură pe plăcuţa de amestec, evitând să apară bule de aer. Proporţia de
amestec pulbere lichid va fi cea indicată de fabricant. Pulberea prelevată se împarte în două
părţi egale. Prima jumătate se amestecă dintr-odată cu tot lichidul cu o spatulă de plastic. Apoi
se incorporează şi cea de a doua porţie de pulbere, astfel că timpul total de spatulare trebuie să
fie cuprins între 30-60 de secunde, în funcţie de produs.

 Forma de prezentare-capsule. Amestecul se realizează mecanic

Cimentul trebuie aplicat imediat, indiferent de modalitatea de malaxare, timpul efectiv

de lucru fiind de 2 minute, la 22o C. Refrigerarea plăcuţei de sticlă întârzie priza cimentului
mărind timpul efectiv de lucru.

În cazul în care cimentul preparat s-a uscat la suprafată, sau consistenţa sa este prea
vâscoasa nu mai trebuie folosit. CIS se întăreşte în cavitatea bucală în aproximativ 7 minute,
măsurate de la începutul malaxării. După priza iniţială şi îndepărtarea excesului cimentul
trebuie protejat în zonele expuse mediului bucal până la terminarea prizei finale ( 24 ore).

Principalele avantaje ale cimenturilor cu ionomeri de sticlă sunt legate de proprietățile

mecanice foarte bune similare cu cimenturile FOZ, efectul cariostatic, legăturile moleculare
cu dentina, toxicitatea pulpară minimă și contracția mică după polimerizare. Ocazional, pot
apare reacții de sensibilizare postcimentare și trebuie respectate strict condițiile de manipulare

10
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

și aplicare deoarece sunt materiale foarte sensibile la apă şi solicitări mecanice în timpul
reacţiei de priză primară.

Indicatiile CIS ca materiale de fixare includ toate restaurările protetice fixe metalice
și mixte, cu aplicații limitate pentru cele total ceramice.

IV.Cimenturile ionomere hibride

sunt CIS modificate cu răşini. Chimic, sunt cimenturi pe bază de apă de tip pulbere-lichid,
autopolimerizabile sau fotopolimerizabile. Pentru produsele bicomponent, flacoane separate,
,tehnica de preparare este asemănătoare cu cea de la CIS,: Pulberea se incorporează în lichid
în circa 30 de secunde şi se urmăreşte să se obţină o consistenţă smânânoasă.Timpul de lucru
este de 2,5 minute.

Cimenturile ionomere hibride au proprietăți mecanice comparabile cu CIS simple. Prin

legăturile chimice cu dentina condiționată sunt mult superioare altor cimenturi hidrofile. Sunt
carioprotectoare și biocompatibile cu țesuturile pulpare și parodontale, având o solubilitate
scăzută în mediu umed, mai puțin pretențioase ca cimenturile cu rășini compozite. Adeziunea
modestă, absorbția de apă după priză și rezistența la fracturare mai mică decît a cimenturilor
compozite limitează utilizarea lor la fixarea restaurărilor integral ceramice. Indicația de
utilizare a cimeturilor ionomeri de sticlă modificate cu rășini este pentru fixarea de rutină a
lucrărilor metalice și mixte.

V. Cimenturile pe bază de răşini adezive şi cimenturile compozite.

Această clasă de materiale a fost special creată pentru fixarea finală și provizorie a
protezelor dentare fixe realizate exclusiv din ceramică sau compozit.

 Cimenturi pe bază de rășini adezive

În formula cimenturilor pe bază de răşini adezive componenţii principali sunt

dimetacrilatul şi umplutura de sticlă. În general sunt materiale de tip pulbere-lichid sau pastă-
pastă autopolimerizabile, sau cu polimerizare duală, indicate de elecție pentru fixări finale și
provizorii ale restaurărilor realizate exclusiv din ceramică sau compozit.

11
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Cimenturile pe bază de răşini adezive se caracterizează prin timp de lucru redus,

grosime mică a filmului de ciment, rezistență mecanică de la medie la mare, legături adezive
cu dentina, smalțul și unele aliaje metalice.

 Cimenturile cu structură compozită

prezintă o matrice organică de tip rășină, umplutură anorganică și agent de cuplare silanic.

Faza organică este cel mai adesea dimetacrilatul- Bis-GMA 3 sau dimetacrilat uretan
(UDMA)4 sub formă de oligomeri. Cele 2 tipuri de răşini sunt lichide cu vâscozitate mare, de
aceea la compoziţie se adaugă monomeri diluanţi(dimetacrilat), cu greutate moleculară mică
pentru a controla consistenta pastei de compozit. Reacţia de polimerizare este posibilă
datorită legăturilor C-C prezente în structura oligo- şi monomerilor din faza organică.

Faza anorganică este alcătuită din particule minerale de dimensiuni foarte mici, 0,5-3m
(miniumpluturi) sau 0.04m (microumputuri). În funcţie de mărimea şi modul de repartizare a
particulelor se disting 2 clase de compozite : microhibride și cu microumpluturi.Compozitele
hibride conţin mini- şi microumpluturi ce reprezintă până la 84% din greutate. Particulele cele
mai mici sunt distribuite în spaţiile dintre particulele mai mari, mărind densitatea umputurii
ceea ce contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor. Compozitele cu microumpluturi conţin
microparticule de umputură şi doar 35-50% sunt utilizate de matricea organică fără ca pasta
rezultată să îşi modifice nefavorabil vâscozitatea. Există şi materiale compozite cu
microumpluturi ce conţin un amestec de particule de polimer şi particule minerale ce sunt
mixate împreună cu răşina oraganică , astfel că în final rezultă particule cu rezistentă crescută
de 10-20. Aceste produse permit o cantitate mai mare de umplutură fără a afecta fluiditatea
pastei compozite.iniumputurile anorganice sunt reprezentate de : sticlă de cuarţ,
aluminosilicat, barium, stronţiu, zinc ; microumpluturile sunt reprezentate de silice coloidală.
Umpluturile cu bariu, strontiu, zinc sunt radioopace, proporţional cu volumul reprezentat, în
timp ce litiu –alumino-silicatul este o umplutură radiotransparentă.

Interfaţa dintre cele 2 componente majore ale compozitelor este reprezentată de un agent de
cuplare silanic, a cărui structură chimică oferă grupări capabile să stabilească legături atât cu
matricea organică, cât şi cu faza anorganică.

3 2,2-bis4(2-hidroxi-3-metacriloxi-propiloxi)-fenil propan
4 uretan dimetacrilat

12
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Iniţierea reacţiei de polimerizare este de regulă produsă de substanţe fotosensibile. Fascicolul

luminos emis de o lampă cu radiaţii în spectrul luminii vizibile este absorbit de o dicetonă
(camforchinonă), care, în prezenta unei amine organice declanşează polimerizarea
materialului. Cele 2 substanţe iniţiatorul (dicetona) şi acceleratorul (amina) nu reacţionează
decât în prezenţa luminii, de aceea compozitele fotopolimerizabile se prezintă în sistem
monocomponent (pastă unică). În cazul materialelor autopolimerizabile iniţierea reacţiei
chimice este realizată de un peroxid care se activează chimic în prezenta unei amine organice
cu rol de accelerator. Iniţiatorul şi acceleratorul se distribuie în paste diferite, ceea ce explică
de ce compozitele autopolimerizabile sunt sisteme bicomponente( bază- catalizator).

Pigmentii sunt cantităţi mici de substante ce se adaugă pentru obţinerea de nuanţe diferite de
culoare (minim 10 ).

Cimenturile compozite trebuie să aibă rezistentă mecanică mare, să fie radioopace şi

să ofere o grosime redusă a filmului de ciment. În cazul cimentării incrustaţiilor sau a
coroanelor parţiale cimentul compozit trebuie să fie rezistent la apă, pentru a menţine
integritatea închiderii maginale. Recent, s-a dovedit că cimenturile compozite cu
microumpluturi sunt mai rezistente la apă decât cele hibride.

În concluzie cimenturile cu rășini adezive și compozite au calități excepționale care le

conferă aplicabilitate de elecție pentru fixarea restaurărilor integral ceramice (duritate mare,
solubilitate mică, adeziune foarte bună). . Ele pot fi utilizate ca material de fixare pentru orice
tip de restaurare protetică, inclusiv metalică sau mixtă, neavând practic contraindicații.
Dezavantajele sunt legate de prețul de cost ridicat, duritatea uneori prea mare pentru unele
aplicații, tehnica de lucru mai laborioasă, dificultăți în eliminarea excesului de material
postcimentare, nu eliberează fluor și pot apare dureri ocazionale la dinții vitali postcimentare.

 Cimenturile temporare pe bază de răşini şi compozite.

sunt materiale de fixare provizorie care nu conțin substanțe pe bază de eugenol, cu

proprietăți corespunzătoare unui material de fixare pe termen scurt.

Avantajul esential al cimenturilor temporare pe bază de răşini este acela că elimină

posibila contaminare cu eugenol sau alte substante uleioase prezente la cimenturile provizorii

13
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

ce conţin aceste elemente şi care ar influenta nefavorabil procedeele de etching- bonding ce se

aplică în cadrul tehnicii de fixare adezivă.

Ca atare indicaţia de elecţie a cimenturilor temporare pe bază de răşini şi compozite

este de fixare provizorie a lucrărilor protetice ce urmează să fie cimentate final tot cu
cimenturi compozite sau răşini adezive, materiale indicate mai ales pentru protezele fixe
integral ceramice sau compozite.

VI.Cimenturile compomere.

Această clasă de materiale reprezintă o alternativă la celelate tipuri de materiale de

fixare finală. Forma de prezentare include o pulbere minerală și inițiatori de polimerizare auto
și foto. Lichidul conține apă și un amestec de monomeri. Materialul poate realiza legături
adezive cu smalțul și dentina , are solubilitate mică în mediul bucal, duritate mare, este ușor
de manipulat și proprietăți mecanice bune. Totți calitățile acestor materiale sunt inferioare
cimenturilor cu rășini adezive, ceea ce limitează aplicabilitatea la fixarea finală a coroanelor și
punților metalice și mixte precum și a incrustațiilor din aur. Cimentul compomer poate fi o
soluție acceptabilă de fixare aprotezelor provizorii realizate în regim de urgență.

VII. Cimenturile oxid de zinc eugenol (ZOE).

Cimenturile ZOE sunt cimenturi uleioase, utilizate în medicina dentară încă din 1890.
Proprietatea esenţială a acestor materiale este efectul sedativ pulpar, ceea ce le indică în
cimentarea lucrărilor pe dinţi vitali cu dentina expusă.

În raport cu compoziţia chimică , cimenturile ZOE se împart în:

 cimenturi ZOE tip I;

 cimenturi ZOE tip II;

Cimentul ZOE tip I este un material bicomponent alcătuit din pulbere şi lichid.
Pulberea conţine :

14
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

 oxid de zinc……………..69%;
 colofoniu alb…………….29%; (pentru reducerea friabilităţii);
 acetat de zinc………….accelerator.

Lichidul conţine un amestec de eugenol şi ulei de măsline.

Ca material de fixare cimentul ZOE se prezintă în sistem pastă-pastă,

Cimenturile ZOE tip II sunt cimenturi ZOE modifcate, prin adăugarea în compoziţia
de bază fie de alumină, fie de de răşină acrilică (20%). Sunt disponibile 2 tipuri de
astfel de materiale: cimenturile EBA (cimenturi ZOE armate cu acid etoxibenzoic şi
alumină) și cimenturile ZOE armate cu polimer. La compoziţia standard a
cimenturilor ZOE tipII se mai pot adăuda colofoniu şi copolimeri pentru a diminua
friabilitatea si grosimea filmului de ciment, îmbunătăţind concomitent caracteristicile
de spatulare.

Cimenturile oxid de zinc non eugenol

sunt cimenturi cu oxid de zinc și un ulei aromatic care înlocuiește eugenolul din
formula clasică. Ele sunt indicate pentru fixări provizorii.

Tehnica de preparare a cimenturilor ZOE şi ZOnoneugenol pentru fixarea lucrărilor

protetice este adaptată formei de prezentare. Pentru sistemele pastă-pastă se dispersează
lungimi egale din cele 2 paste şi se amestecă până la uniformizarea culorii. La produsele
pulbere-lichid, datorită calităţilor de curgere înşelătoare ale acestor materiale şi obişnuiţi fiind
cu proporţiile de la cimentul FOZ, există riscul de a diminua cantitatea de pulbere
recomandată, pentru a nu obţine o pastă de ciment prea vâscoasă.

Deoarece reacţia de priză nu este una semnificativ exotermă nu este necesară

refrigerarea plăcuţei pe care se prepară cimentul, de cele mai multe ori produsul este livrat
împreună cu un bloc de hârtie specială.

Pentru cimenturile EBA se recomandă expres utilizarea plăcuţei de sticlă, fără ca

incorporarea pulberii în lichid să se facă în porţii mici. Tipul cel mai eficient de spatulă este

15
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

cel din oţel rigid. Timpul de mixare pentru cimenturile EBA este de 30 de sec, apoi cimentul
este presat între spatulă şi plăcuţă 60 de sec. pentru a se obţine consistenţa cremoasă.
Cimenturile Zoe întărite cu polimer se pregătesc similar cu cele EBA: se amestecă toată
pulberea odată cu lichidul 30 sec. Se continuă mixarea încă 30 sec până ce pasta devine mai
fluidă.

Curăţarea instrumentelor utilizate la prepararea cimenturilor pe bază de eugenol se

face cel mai bine cu ulei de portocale.

Indicaţii de utilizare a cimenturilor ZOE şi noneugenol.

Cimenturile ZOE tipI sunt recomandate pentru fixarea restaurărilor provizorii sau
fixarea provizorie a restaurărilor finale, metalice și mixte, fiind contraindicate acolo unde se
dorește folosirea tehnicii adezive pentru fixarea finală.

Cimenturile ZO-non eugenol sunt indicate ori de cîte ori se dorește cimentarea
adezivă finală a restaurărilor protetice. Ele sunt indcate de elecție la fixarea provizorie a
lucrărilor realizate exclusiv din ceramică sau compozit, care urmează să fie fixate final prin
tehnica adezivă și la fixarea provizorie a coroanelor acrilice.

Cimenturile oxid de zinc - noneugenol au o adeziune inferioară comparativ cu cele cu eugenol

la fixarea coroanelor metalice, iar priza se face mai lent. În schimb, prezintă avantajul
utilizăriii lor fără riscuri la coroanele acrilice provizorii, unde utilizarea cimenturilor ZOE este
contraindicată datorită eugenolului.

Cimenturile ZOE tip II sunt indicate pentru fixarea finală a restaurarilor metalice.

D. Consideraţii clinice

Fixarea unei restaurări indirecte reprezintă o etapă clinică la fel de importantă ca şi

cele parcurse anterior în tratamentul protetic. Din păcate, unii medici parcurg superficial
această etapa clinică de care depinde în mare parte succesul în timp al tratamentului efectuat.

16
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

În raport cu durata de menţinere a restaurărilor în cavitatea bucală cimentarea poate fi:

 provizoirie -câteva zile-o săptămână,

 temporară- 6luni- un an,
 finală/de durată.

Fixarea provizorie, ca etapă clinică este uneori indicată, deoarece se creează

posibilitatea testării pe o anumită perioadă de timp (relativ scurtă), atât a modalităţii de
restabilire a funcţiilor ADM cu ajutorul protezei fixe, cât şi a evoluţiei câmpului protetic
(reacţii pulpare, vindecarea după intervenţii chirurgicale preprotetice, etc.). Pacientul poate
sesiza diferitele inconveniente legate de fizionomie, masticaţie ce nu au fost decelate în faza
de proba şi control.

Pe de alta parte, fixarea provizorie prezintă şi o serie de dezanvantaje:

 Dificultaţi la îndepărtarea lucrării de pe câmpul protetic, în vederea fixării

finale;
 Posibile decimentări, cu consecinţe nefavorabile pentru comfortul pacientului.
Mai grav este în cazul punţilor, unde decimentarea parţială creează serioase probleme de
masticaţie pacientului, uneori şi de fonaţie, iar riscul de carie la nivelul dintelui stâlp implcat
în decimentare creşte progresiv cu întârzierea prezentării pacientului la medic pentru o nouă
fixare a lucrării.
 Uneori, comfortul pacientului îl detemină să amâne prezentarea la data indicată
pentru fixarea finală a lucrării, ceea ce poate determina în timp apariţia neajunsurilor
menţionate mai sus: decimentari parţiale, carii, inflamaţii parodontale, deteriorarea pieselor
protetice, sau chiar fractura dinţilor.

Materialele indicate pentru fixări provizorii sau temporare sunt: cimenturi pe bază de
oxid de zinc cu sau fără eugenol și cimenturi cu rășini temporare.

17
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Fixarea finală este etapa clinică ce încheie tratamentul prin proteze fixe și reprezintă
unul din momentele cheie pentru fiabilitatea restaurărilor protetice. . De aceea, alegerea
tipului de ciment, cel mai indicat pentru situaţia clinică , stabilirea momentului optim de
realizare a fixării finale sunt elemetele de bază de care medicul trebuie să ţină cont.

Calitătile unui material ideal pentru fixare

1. Timp de lucru suficient de lung, inclusiv pentru cimentări multiple;

2. Aderentă optimă de structurile dentare şi aliajele dentare;
3. Închidere marginală buna;
4. Biocompatibil pulpar şi parodontal;
5. Proprietăţi mecanice adecvate;
6. Grosimea filmului de ciment minimă;
7. Vâscozitate mică;
8. Solubilitate minimă în mediul bucal;
9. Manipulare uşoară;
10. Îndepărtarea uşoară a excesului de material după fixare.

Tehnica standard (clasică, conventională) de fixare finală

1. Pregătirea câmpului protetic şi a restaurarii în vederea fixării finale.

 Îndepărtarea lucrării fixate provizoriu (daca este cazul) sau a protezei

provizorii,
 Curăţarea minuţioasa a dintelui pentru îndepărtarea completă a
resturilor de ciment provizoriu ( periaj, apă oxigenată, alcool, degresare)
 Curăţarea lucrării finale ce a fost fixată provizoriu ( mecanic, cu
ultrasunete, aer abraziv –se recomandă 50m alumină-, solventi organici, alcool, uscare);
 Izolarea dintelui (cu rulouri de vată şi aspirator de salivă); ocazional,
pentru restaurările extracoronare poate fi utilizată şi diga.
 Antiseptizarea şi uscarea dintelui fără desicare;
 Aplicarea unui lac de protectie pulpar ( dacă cimentarea se realizează
cu cimentul FOZ) sau aplicarea unui tratament profilactic de desensibilizare dentinară cu
oxalaţi ,ceea ce nu afectează adeziunea materialului de fixare atunci când se foloseşte CIS sau

18
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

ciment carboxilic ( aplicarea de lacuri de protecţie este contraindicată în cazul utilizării de

cimenturi adezive : CIS sau carboxilice)

2. Pregătirea materialului de fixare finală (tehnica este descrisă pentru fiecare clasă
de materiale anterior). În general, dacă fabricantul nu prevede aaltfel, pentru sistemele
pulbere/lichid sunt necesare 2-3 picături de lichid pentru fixarea unei coroane turnate cu
grosime totală, coroană de substituţie, RCR, Weiser şi 5 picături pentru o coroană cu grosime
dirijată.

3. Fixarea propriu-zisă.

 Se aplică un strat subţire de ciment proaspăt preparat pe fata internă a

restaurărilor; niciodată nu se umple coroana cu ciment şi nu se aplică materialul cu Lentullo în
canal.
 Se usucă din nou preparaţiile;
 Se aplică lucrarea protetică pe preparaţii, cu presiune suficientă exercitată
dinamic, de către medic pentru a îndepărta excesul de material şi a poziţiona corect piesa
protetică. Nu se recomandă ca priza cimentului să se producă sub presiune ocluzală sau
statică şi trebuie evitate presiunile excesive asupra dinţilor, mai ales în cazul restaurărilor
metalo-ceramice sau integral ceramice, care se pot fractura.
 După insertia lucrării, se verifică dacă fixarea s-a făcut în pozitia corectă. Se
verifică priza materialului, se îndepărtează excesul marginal cu sonda dentară cu atentie
pentru a nu provoca hemoragie gingivală, (ceea ce ar produce solubilizarea cimentului
proaspăt aplicat). În cazul cimenturilor carboxilice sau cu răşini îndepărtarea prea devreme a
excesului de material poate compromite închiderea marginală prin desprinderea cimentului de
la acest nivel odată cu materialul în exces. Pentru zonele aproximale şi şanţul ginval se
recomandă ata dentară. Este obligatorie eliberarea şanţului gingival de ciment rezidual.
 Controlul relaţiilor ocluzale;
 Instruirea pacientului : masticaţie moderată 24-48 ore (interdicţie primele ore
după cimentare), timp în care materialul de fixare îşi definitivează proprietăţile mecanice.

19
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

Tehnica adezivă de fixare finală

Acestă tehnică se aplică pentru materialele de fixare din clasa raşinilor adezive şi
compozite şi este indicată de elecţie pentru restaurările integral ceramice.

Alegerea tipului de material pentru fixarea adezivă este condiţionată în primul rând de
materialul din care se confecţionează restaurarea. Pentru protezele fixe metalo-ceramice se
alege un material cu polimerizare chimică (autopolimerizabil) pentru lucrările integral
ceramice un material cu polimerizare duală sau fotoplimerizabil.

În cazul lucrărilor metalice sau metalo-ceramice, cimentate cu răşini adezive prin

tehnica convenţională grosimea filmului de ciment trebuie să fie mai mică decât în cazul
restaurărilor integral ceramice. Deşi acest deziderat poate fi atins prin modificarea
componentei anorganice, apare alt inconvenient, legat de contracţia de polimerizare, ceea ce
va afecta calitatea închiderii marginale după fixare.

Principiul tehnicii de fixare adezivă constă în pregătirea suprafetelor ce vin în contact

(preparaţia şi intradosul restaurării) astfel încât între ele şi materialul de fixare să se realizeze
legături moleculare, capabile să asigure o retenţie corespunzătoare a restaurărilor pe câmpul
protetic.

Etapele ce se parcurg sunt numeroase şi necesită experienţă clinică şi dotare

corespunzătoare.

 Curătarea dintelui (periaj, apă), izolare cu diga; Nu se recomandă cimenturi pe

bază de eugenol pentru cimentarea provizorie deoarece inhibă polimerizarea cimentului final;
 Piesa protetică se spală în baie de apă cu ultrasunete, sau se curăţă cu acetonă
și se usucă.
 Demineralizarea şi silanizarea restaurărilor: Se aplică restaurarea într-un suport
de ceară moale cu partea internă spre exterior. Se aplică un strat de 1mm de acid –gel
(9,5%acid fluorhidric) și se lasă să actioneze 5 minute; Se spală atent sub jet de apă pentru
îndepartarea totală a acidului Se usucă restaurarea cu jet de aer; preferabil cu un uscător de
păr. Se aplică cu o periuţă agentul de silanizare, se aşteaptă 60 de secunde, apoi se spală şi se
usucă). Silanizarea termică are loc de regulă în laborator şi medicul trebuie să fie atent la
antiseptizarea piesei protetice cu alcool să nu atingă zona silanizată.
 Demineralizarea smalţului cu acid fosforic 37% 20 de sec. Spălare, uscare.

20
 Curs 13. Anul 3 Proba, adaptarea și fixarea PFU

 Se aplică răşina adezivă pe suprafata preparaţiei şi se îndepărtează excesul cu o

periuţă specială, evitând jetul de aer de la unit. Nu se polimerizează; Pentru faţetele de
portelan se aplică matrici interdentare tip Mylar.
 Se aplică materialul de fixare pe suprafata internă a restaurării, evitând
înglobarea de bule de aer
 Se inseră piesa protetică pe preparatie
 Se îndepărteaza excesul de material şi se menţine în poziţie;
 Se fotopolimerizează după indicaţiile fabricantului( min 40 sec. pentru fiecare
suprafaţă) În timpul polimerizării nu se apasă pe centrul faţetelor care se pot
fractura. Pentru inlay şi onlay se recomandă materiale cu priză duală, pentru
faţetele de ceramică cele fotopolimerizabile.
 Excesul rămas după polimerizarea materialului se îndepărtează cu atentie cu un
instrument subţire şi ascuţit;
 Se finisează marginile accesibile şi contactele ocluzale cu instrumentar diamantat
sub jet de apă continuu, se finisează cu benzi abrazive zonele interproximale;
 Se lustruiesc zonele finisate cu cauciucuri (polipanturi speciale), şi în final cu
paste de lustruit cu pulberi diamantate.

Referinţe bibliografice

1. Craig, R. Powers, J, Wataha, J. Dental Materials-properties and

manipulation, ed.a VI-a; Mosby 2000;
2. Craig, R et al Materiale dentare restaurative, copyright
2001, ed. All educational.
3. Rosenstiel, S. F.et al. Contemporary Fixed Prosthodontics, ed a
II- a Mosby 1995,

21