TEHNICA DE LUCRU OBLIGATORIE PENTRU

REDACTAREA UNEI LUCRĂRI STIINŢIFICE

II.1. Elaborarea unor instrumente personale de lucru:fisele:
a. fisa bibliografica (de carte, de periodic, de dictionar etc.);
b.fisa de adnotare (noteaza pe scurt continutul);
c. fisa de trimitere (noteaza un pasaj foarte important);
d.fisa de citat;
e; fisa de indici;
f fisa de sinteza;
g. fisa de termeni.
II.2. Ordonarea fiselor dupa continut:
a. gruparea fiselor dupa un pre-plan sau dupa o conceptie proprie;
b. ; mobilitatea fiselor în cadrul planului;
c. ; alcatuirea planului pe baza gruparii fiselor;
d. ; sistemul de redactare al lucrarii pe baza fiselor.
II.3. Adunarea si ordonarea materialului documentar inedit:
a. ; caracterul materialului documentar inedit si locul unde a fost identificat;
b. ; modul de înregistrare personala a materialului inedit;
c. procedee pentru a avea dovezi originale sau identice cu originalul (originalele).
II.4. Întocmirea ilustratiei lucrarii în functie de plan:
a. rolul intuitiv si documentar al ilustratiei;
b. ; forme de ilustratie folosite în lucrarile stiintifice si modul lor de înregistrare;
c. fisa de ilustratie.
II.5. Alcatuirea aparatului critic:
a. aparatul critic - forma de responsabilitate etica a autorului;
b. rolul fiselor in alcatuirea aparatului critic;
c. modul de organizare a fiselor prin mobilitate în cadrul aparatului critic.
II.6. Principii actionale în formarea si dezvoltarea competentei de comunicare scrisa
(Neacsu 1990, p. 279-280).
Bibliografie

Aurel Avramescu - Virgil Introducere în documentarea stiintifica, Editura

1
Cândea Academiei R. P. R. Bucuresti 1960, 519 p.
Gheorghe Bartos - Valeriu Munca intelectuala. Îndrumari pentru cei care studiaza si Vlad -
Voichita Vlad scriu, Cluj 1971
B. B. Berceanu - I. Prezentarea lucrarilor stiintifice. Metodologia activitatii Panaitescu
autorului, Editura stiintifica, Bucuresti 1968
Nicolae Adaniloae Tehnica elaborarii unei lucrari stiintifice de istorie, în Studii si
articole de istorie 21, 1973, p. 68-76
Ioan Neacsu Metode si tehnici de învatare eficienta, Editura Militara, Bucuresti
1990, 372 p.
II.1. Elaborarea unor instrumente personale de lucru
Elaborarea unor lucrari stiintifice (care nu se opreste niciodata si nici într-un caz la etapa
studentiei, ci continua multa vreme în viata: definitivate si grade didactice în învatamânt,
concursuri pentru posturi în celelalte domenii etc.; reflexiunea, meditatia, lectura) se desfasoara
într-o ambianta speciala, în care un rol deosebit au si instrumentele de lucru proprii.
Instrumentele de lucru au rolul de a memora materialul citit si de a completa memoria. Memoria
trebuie sa fie în cazul acesta totala, exacta si documentata., aceste caracteristici nu se pot realiza
fara instrumentele personale de lucru. Aceste instrumente de lucru proprii constau de obicei într-
o biblioteca, o documentoteca, un fisier reprezentând în general colectii si instrumente de
documentare. Colectia de documente sporeste pe masura progresului studiilor si investigatiilor.
Cea mai importanta parte a acestei colectii - cea mai activa - trebuie sa fie fisierul personal
compus din fisele de lucru. Scopul spre care tinde documentarea personala este de a pune la
îndemâna în orice moment si cu economie de timp: continutul izvoarelor si al lucrarilor moderne;
datele caracteristice ale lucrarilor scrise despre subiect; problemele care exista.
Întocmirea documentatiei pentru o lucrare stiintifica impune si nu se poate concepe fara
fisele de lucru. Fisa de lucru reprezinta o modalitate specifica de consemnare a rezultatelor
lecturii, studiului, cercetarii unui document scris sau nescris (arheologic, iconografic) într-o
maniera mai mult sau mai putin detaliata. Pentru ca memoria sa refaca unele date si impresii
legate de lectura, studiu, cercetare sunt necesare note de lectura, studiu, cercetare, care trebuie
înregistrate imediat. Pentru a înlatura neajunsurile legate de cautare, de rasfoire este
recomandabila folosirea notarii pe fise, care s-a dovedit o actiune de succes.

2
 Fisele de lucru au câteva avantaje mari: a. sunt foarte mobile, respectiv pot fi purtate usor
de cel care cerceteaza; b. sunt foarte operative, în sensul ca permit gruparea datelor dupa dorinta
si nu sunt limitate; c. sunt selective, se pot referi la obiecte restrânse, sunt maleabile, permit
grupari diferite si regrupari în functie de dorinta sau de necesitati. Dupa o folosire se pot aseza la
loc în ordinea de baza.
Fisele se pastreaza la un loc, pe probleme, pentru a fi folosite de câte ori este nevoie.
Daca studentul s-a obisnuit si se obisnuieste cu sistemul notarii pe fise prin extragerea
sistematica a notelor de lectura, studiu sau cercetare, are oricând la dispozitie o evidenta a
cartilor sau studiilor citite. Folosind sistemul notarilor pe fise se completeaza permanent fisierul,
fie cu fise suplimentare, fie cu note care apoi pot fi transformate în fise:
1. fise de surse sigure. Locul unde se afla, nume, conditii de obtinere, natura
informatiilor;
2. fise de surse eventuale. Locul unde se afla, dar care nu e accesibil ori nu e sigur;
3. ; fise de colectii accesibile. Locul, numele, instrumente de orientare;
4. fise de colectii eventuale. Locul, momentan inaccesibil; continut necunoscut; controlul
necesita timp;
5. fise de surse secundare accesibile (bibliografii de biblioteci, bibliografii, repertorii,
cataloage);
6. fise de surse secundare eventuale (discutabile ca valoare, inaccesibile sau inedite);
7. ; fise de periodice accesibile (pot fi cercetate sau sunt la îndemâna);
8. surse primare accesibile (pot contine referinte despre alte surse primare);
9. fise de surse incomplet descrise (copiate din alte surse);
10. fise de surse primare complet descrise si accesibile (se citeaza cu apud);
11. fise de surse primare incomplet descrise.
Practica lecturii a conturat mai multe tipuri de fise. Aceste tipuri sunt în strânsa legatura unul cu
altul, în sensul ca nu pot exista unul fara altul, interdependenta lor fiind determinanta.
Deci fisele de lucru sunt de mai multe tipuri, în functie de continut si de scopul urmarit:
fisa bibliografica sau de semnalare a documentului, fisa de adnotare, fisa de trimitere, fisa de
citat sau de extras, fisa de indici, fisa de sinteza, fisa de termeni speciali sau fisa terminologica.
II.1.a. Fisa bibliografica sau de semnalare, de referinta bibliografica(f1)
Se întocmeste pentru volum (carte), articol, studiu si în general pentru orice material scris
(reviste stiintifice de profil, reviste de cultura, documente etc.).

3
 Datele tehnice ale fisei sunt urmatoarele: marimea 10,5 x 15 cm, respectiv 1/8 dintr-o
coala de scris de format A4.
Caracteristicile unei fise bibliografice sunt urmatoarele:
- se scrie pe o singura parte
- dispunerea textului pe aceasta singura fata este urmatoarea:
a. sus, în partea stânga, biblioteca (scrisa prescurtat) si cota de înregistrare
b. sus în dreapta problema sau tema pentru care se face fisa
c. mai jos numele întreg al autorului (în partea stânga); numele este urmat de prenume;
daca sunt mai multi autori, se scriu de la stânga spre dreapta primii trei, apoi se scrie
s. a. (= si altii); între ultimul si penultimul autor se pune conjunctia si; numele poate fi
precedat uneori de titlul stiintific sau profesional (prof.; dr.; rector, preot); se accepta
prescurtarea prenumelui; când nu exista autor, se pun liniute sau asterisc
d. titlul complet al lucrarii se trece mai jos, în pozitie centrala (eventual si seria din care
face parte publicatia); titlul se subliniaza; subtitlurile (daca exista) nu se subliniaza;
când titlul nu are semnificatie clara pentru cititor, se recomanda mentionarea între
paranteze ascutite despre ce e vorba. Exemplu: ŢUn om între oamnei - N. Balcescu]
e. datele de aparitie: locul de aparitie, editura, anul de aparitie, formatul lucrarii, numarul
total de pagini al lucrarii se scriu în partea de jos. Localitatea se scrie asa cum apare
mentionata pe pagina de titlu; când nu o gasim mentionata, se scrie f. l. (fara loc) sau
s. l. (sine loco); daca am identificat-o, se scrie între paranteze drepte; dupa localitate
se pune virgula. Editura se scrie cu numele întreg. În situatii cunoscute se accepta si
prescurtari; urmeaza virgula. Anul de aparitie (de imprimare): când nu este mentionat
se scrie f. a. (fara an) sau s. a. (sine anno); când îl gasim mentionat în alta parte, se
scrie între paranteze; urmat de virgula.
Numarul de pagini: când se face descrierea bibliografica simpla, se trece numarul total de
pagini al cartii, precum si - daca e cazul - numarul schemelor, figurilor, tabelelor,
hartilor; când e vorba de articole de periodice, între ce pagini se afla; când e vorba de
o referinta, se trece pagina (p. urmat de numar).
- formatul unei lucrari (carti sau reviste) poate fi urmatorul:
a. in folio: 40 x 26 cm; b. in quarto: 26 x 26 cm;
c. in octavo 20 x 13 cm; d. in 16: 10 x 13 cm;

4
 e. in 32: 10 x 6,5 cm.
Fisa se întocmeste dupa textul continut pe foaia de titlu a lucrarii, nu dupa cele de pe coperta sau
pe cotor. Daca din foaia de titlu lipseste vreuna din indicatiile bibliografice necesare, dar ele
reies din alta partea lucrarii (de obicei de la sfârsit, din caseta tipografica), ele pot fi trecute pe
fisa, dar încadrate de paranteze drepte. Daca locul sau anul de aparitie nu sunt indicate deloc, în
fisa se va trece la locul potrivit: f. l. (fara loc) sau s. l. (sine loco); f. a. (fara an) sau s. a. (sine
anno).
Daca pe foaia de titlu apar texte suplimentare cerintelor fisei, ele nu se trec.
Între diversele indicatii din fisa apare întotdeauna virgula.
Dimensiunea mica a fiselor usureaza pastrarea si mânuirea lor.
Numele autorului (de familie) permite sa ordonam fisele alfabetic, ca mod de baza de organizare
a fisierului.
Titlul subliniat al lucrarii permite o gasire mai usoara a cartii cautate.
Datele editoriale ajuta la recunoasterea volumului (editiei) care a fost citit, pentru ca de multe ori
fiecare alta editie are alt format, alt numar de pagini etc.
Se scrie cu minutiozitate, complet, precis si clar, astfel încât sa nu mai fie necesara folosirea
cartii.
Pentru fiecare idee se va întocmi o fisa de referinta.
Pentru fiecare carte se va întocmi o fisa bibliografica.
Aceasta fisa bibliografica tip, model, prezinta mai multe variante, în functie de tipul lucrarii care
a fost fisata, fiecare dintre aceste tipuri obligând la diferente de întocmire (a textului fisei).
1 Fisa de carte (bibliografica propriu-zisa), care contine documentatia scrisa asupra
datelor interne apte sa individualizeze în mod precis si perfect o lucrare (f1);
cuprinde:
a. Biblioteca si locul cartii în biblioteca (cota)
b. ; problema sau tema de care apartine subiectul cartii
c. numele si prenumele autorului
d. ; titlul si subtitlul (chiar daca e scris gresit)
e. numele redactorului sau prefatatorului (daca are prefata)
f. seria sau volumul
g. locul aparitiei, editura (colectia sau seria), anul de aparitie, formatul
h. numar de pagini, ilustratie (planse, harti), format, pret
i. ; note speciale (daca a fost recenzata critic: autor, revista, pagini)
Observatie: în clasificarile bibliotecilor se pune la început numele de familie al autorului si apoi
prenumele; în practica stiintifica de la cele mai multe stiinte si ramuri stiintifice, prenumele se
pune înainte, fara a se parasi sistemul de aranjare alfabetica dupa numele de familie.
În grupa cartilor propriu-zise se încadreaza si rapoartele, documentele publice, memoriile, tezele
de licenta, tezele de doctorat, asa ca si pentru acestea se întocmeste acelasi tip de fisa.
2. ; Fisa pentru lucrari din periodice, dictionare, enciclopedii etc.
a. biblioteca si locul cartii în biblioteca (cota)
b. ; problema sau tema la care se face fisa
c. numele si prenumele autorului
d. titlul studiului
e. titlul revistei, culegerii, dictionarului; se scrie întreg si se subliniaza si el (dupa titlu);
se paote scrie si între ghilimele, sau se scrie în, fara ghilimele
fanul de aparitie, asa cum scrie pe perioduc (de regula în cifre romane)

5
 g. ; numarul sau volumul publicatiei (sau luna, daca apare de mai multe ori pe an)
h. ; numarul paginilor între care se afla textul (începutul si sfârsitul textului); daca
paginatia nu este continua, se plaseaza segmentele respective în ordine, separate prin
virgule (ex.: p. 185-211, 245-260)
i. ; institutia editoare, redactorul sau directorul publicatiei
3. ; Fisa pentru articole (voci) din enciclopedii
a. biblioteca si locul cartii (cota)
b. ; problema pentru care se studiaza lucrarea
c. numele si prenumele autorului
d. ; titlula rticolului (vocea)
e. numele enciclopediei
f. editia si volumul
g. paginile între care se afla articolul
4. Fisa pentru rapoarte, memorii, documente publice, teze de licenta, teze de doctorat
Se întocmeste exact ca pentru cartea propriu-zisa.
În cazul în care autorul este o institutie, o asociatie, este semnalat ca atare, cu numele
întreg, conform legii.
În cazul tezelor de licenta si de doctorat se specifica: teza de licenta, de dorcorat, raport,
memoriu nepublicat, precum si locul unde a fost depusa teza, raportul, memoriile etc.
(Universitatea, Arhiva, Muzeul etc.).
5. ; Fisa pentru articolele din cotidiene, saptamânale, ziare etc.
a. biblioteca (sau institutia) unde se afla periodicul
b. ; problema pentru care se studiaza
c. ; numele si prenumele autorului; daca nu este autor, se pun liniute sau asteriscuri
d. ; titlul articolului
e. numele periodicului, locul de aparitie
f. data completa
g. pagina (sau paginile) la care se afla articolul
II.1.b. Fisa de adnotare (adnotare referativa) (f2)
Fisa de adnotare noteaza pe scurt continutul unei carti, unui studiu, unei lucrari stiintifice în
general. Are scopul de a ajuta pe cititor sa cunoasca exact tematica, domeniul la care se refera
cartea. Ea completeaza deci fisa de semnalare cu elemente informative (descriere generala) si de
recomandare (aprecieri asupra lucrarii, documentului). Adnotarea se poate face în continuare
(daca nu ajunge o fisa) pe câte fise sunt necesare, ele prinzându-se în continuare numerotat. Ideal
este ca cel care cerceteaza sa realizeze o sinteza cât mai succinta a continutului lucrarii.
a. ; numele si prenumele autorului
b. ; titlul cartii
c. continutul pe scurt
d. locul si anul de aparitie
II.1.c. Fisa de trimitere (f3)
Fisa de trimitere noteaza un pasaj interesant, important sau defineste o anumita problema
dintr-o lucrare. Are ca scop sa semnaleze cercetatorului problemele referitoare la o cercetare sau
o idee oarecare. Se foloseste pentru alcatuirea referintelor bibliografice. Trebuie sa aiba extensie
minima si compresie maxima.
Textul fisei ocupa locul central.
a. numele si prenumele autorului

6
 b. ; titlul lucrarii
c. ; pagina la care se afla citatul
se scriu prescurtat (si chiar în continuare) în partea de jos a fisei. De cele mai multe ori autorii
noteaza, în partea dreapta sus, problema de care apartine fisa (pentru a usura gasirea ei).
II.1.d. Fisa de citat(f4)
Citatul este un fragment dintr-o lucrare reprodus exact în alta lucrare si menit a sublinia si
concretiza o idee, un punct de vedere, o opinie, un argument.
Fisa noteaza exact textul care intereseaza pe u nautor în vederea folosirii lui într-un
context cerut cu exactitate.
a. ; sus în dreapta problema la care se refera fisa
b. ; numele si prenumele autorului (ultimul prescurtat)
c. ; titlul lucrarii
d. pagina
e. textul citatului (reprodus exact cum a fost scris în lucrare).
Orice abatere constituie o problema de etica; sursa de baza sa fie controlata de autor; daca în
citatul original sunt greseli, se pun între paranteze drepte si cu semnul exclamarii. Adaugirile în
cazul unui citat se pun între paranteze drepte. Daca în citat sunt parti nesemnificative pentru
scopul autorului, se pot omite, marcându-le prin puncte de suspensie: trei puncte pentru un text
din aliniat; un rând de puncte pentru un paragraf. Marimea citatului: cel putin o propozitie, cel
mult câteva fraze, în nici un caz o pagina. Se recomanda ca citatul sa fie precedat de un
comentariu prin care se subliniaza valoarea, semnificatia si scopul folosirii lui. Intercalarea unui
citat în alt citat se face prin ghilimele de forma «...». Când un citat a fost reprodus nu dupa
original, ci dintr-o alta lucrare, referinta cuprinde mai întâi datele originalului, urmate de datele
intermediarului, ultimul precedat de formulele: citat dupa, dupa sau apud. Textul citatului se
scrie în pozitie centrala si se pune între ghilimele. Toate celelalte se pun în partea de jos si se pot
prescurta (pentru ca exista fisa bibliografica).
II.1.e. Fisa de indice(f5)
Fisa de indice cuprinde forma înregistrata a unor cuvinte speciale (localitati, forme de relief,
provincii, tari, autori etc.), cu indicatii asupra continutului acestor date.
a. sus în dreapta problema la care se refera fisa (sau lucrarea întocmita de autor)
b. ; în pozitie centrala cuvântul care va constitui indicele
c. în partea de jos se face trimiterea la lucrare, pagina si uneori chiar la rând
d. ; în coltul din stânga sus se puen litera cu care începe cuvântul, pentru a le putea
organiza în ordine alfabetica mai usor.
II.1.f. Fisa de sinteza(f6)
Fisa de sinteza cuprinde o evaluare stiintifica, o judecata asupra lucrarii, eventual o încadrare mai
exacta în categoriile de lucrari stiintifice si în etapa stiintifica de care apartine. Textul este scurt,
într-o maniera cu adevarat sintetica, servind ca baza pentru alcatuirea sintezelor asupra stadiului
cercetarilor din stiinta respectiva.
În privinta tehnicilor de rezumare se pot sintetiza câteva recomandari:
a. se suprima detaliile, retinându-se elementele esentiale
b. se elimina referintele dispensabile
c. se analizeaza titlul, detasându-se ideile principale
d. se face un plan al sintezei
e. se redacteaza textul cu preocupari de stilistica
I.1.g. Fisa de termeni (sau terminologica)(f7)

7
Fisa de termeni cuprinde termenii de specialitate din domeniul studiat sau cercetat si îndeosebi
acei termeni care sunt mai rar folositi.
a. sus în dreapta se scrie problema sau subiectul pentru care se delimiteaza termenul
b. termenul special se scrie în partea de sus a fisei
c. explicatia termenului special se ia dintr-un dictionar al specialitatii sau dintr-o
enciclopedie
d. ; în partea de jos se citeaza dictionarul de unde s-a luat explicatia, în modul în care se
citeaza un dictionar la fisa
I.1.h. Fisa de studiu(f8)
Fisa de studiu contine observatiile cercetatorului la o lucrare. Obiectul ei principal nu e izvorul,
nici informatia, ci tema. Ea poate contine: dezacordul fata de unele informatii, necesitatea
comparatiilor si verificarilor, sublinierea importantei unor informatii, trimiteri la alte fise de
studiu.
II.2. Ordonarea fiselor dupa continutul lucrarii
Pentru ordonarea fiselor sunt necesare câteva conditii:
- ; existenta unui plan prealabil (pre-plan) al lucrarii
- ; existenta pe fise a specificatiei problematicii la care se refera. Lipsa acesteia din urma
înseamna recitirea fisei si o pierdere de timp (care nu e necesara!)
Ordonarea fiselor se face pe doua sectiuni: fise bibliografice si fise de continut.
Fisele bibliografice se grupeaza în fise personale si fise de semniarii. Fiecare grupa are doua
subgrupe: de izvoare, de autori. Ordonarea se face alfabetic.
Modalitatile de ordonare a fiselor unei lucrari depind excluvis de existenta pre-planului (planului
prealabil), fiecare categorie de fisa fiind necesara într-un anumit moment al lucrarii. În functie de
plan, fisele pot fi regrupate pe izvoare, autori, reflectii:
a. fisele bibliografice se grupeaza pentru a stabili unele din partile introducerii. Aranjarea
lor cronologica permite întocmirea unui istoric al cercetarilor.
b. fisele de adnotare permit organizarea din punct de vedere al evolutiei continutului si
(împreuna cu fisele de sinteza) contribuie la stabilirea fazei actuale a cercetarilor.
c. fisele de citat permit sustinerea etica a unor împrumuturi de comparatie sau
fundamentare pe care se bazeaza autorul; se organizeaza dupa ce autorul si-a stabilit
evolutia partii fundamentale a lucrarii.
d. fisele de indici permit alcatuirea cataloagelor de indici; se întocmesc dupa elaborarea
formei definitive a lucrarii; se pot elabora si pe parcurs, dar aceasta înseamna
recautarea paginilor unde se afla partile indicilor (nume de persoane, de localitati etc.)
e. ; fisele de sinteza permit - cum am mai aratat - stabilirea fazei cercetarilor, dar în
acelasi timp permit si compararea în final a realizarii autorului în raport cu alte lucrari
din domeniu
f. fisele de termeni permit alcatuirea glosarului de termeni speciali folositi în lucrare.
II.2.c. Alcatuirea planului pe baza gruparii fiselor
În mod firesc, planul lucrarii nu poate fi alcatuit pâna în momentul când exista un unmar
suficient de fise pentru a asigura acoperirea partilor lucrarii, asa cum s-a vazut mai sus. Orice
plan alcatuit fara fise suficiente ramâne la valoarea de plan prealabil = pre-plan.
Grupara fiselor se poate face usor datorita mobilitatii lor, unele dintre ele putând fi folosite de
mai multe ori.

8
Gruparea fiselor dupa pre-plan permite de fapt alcatuirea planului final; în cazul când acest plan
"final" nu corespunde cu planul model cunoscut pentru subiectul respectiv, atunci înseamna ca
numarul de fise nu est esuficient.
II.2.d. Sistemul de redactare al lucrarii pe baza fiselor
În mod practic, când un autor (fie el si student) are încheiat planul, el dispune de doua lucruri
esentiale: a. dispune de informatia proprie, ideile proprii, care îi permit sa elaboreze un text; b.
dispune de informatia generala bazata pe fise care sustin si completeaza aceste cunostinte.
Redactarea practica a lucrarii se poate face i doua moduri:
- ; redactare libera, urmata apoi de cautarea fiselor - asezate deja i ordine - si alcatuirea
aparatului critic;
- redactare care urmeaza strâns si ordonarea fiselor dupa plan.
II.3. Adunarea si ordonarea materialului documentar inedit
Subcapitolul acessta se refera numai la o faza înaintata a elaborarii de lucrari stiintifice de catre
studenti si în chip permanent la activitatea unor cercetatori. Toate lucrarile incipiente elaborate
de studenti au caracter de compilatii si se bazeaza exclusiv pe lecturi si pe informare din carte.
II.3.a. Caracterul materialului documentar inedit si locul unde a fost identificat
Materialul documentar inedit poate fi gasit în doua feluri:
- ; fie el se afla în locurile unde în mod obisnuit se gaseste materialul documentar:
biblioteci, arhive, muzee
- fie el este creat prin experiment sau pe baza de informare proprie (sistemul de
informare orala, culegere de carte, folclor etc.).
În ambele cazuri, materialul acesta documentar = sursa primara trebuie înregistrat de autor fie în
maniera proprie, fie în maniera standardizata, asa încât el sa poata fi folosit si în continuare.
II.3.b. Modul de înregistrare personala a materialului inedit
Conditia de baza atât în cazul cautarii si gasirii de surse primare în biblioteci, arhive si muzee cât
si în cazul creerii de surse este înregistrarea lor.
- ; în primul caz se pune problema realizarii de copii; realizarea lor este conditionata de
felul sursei: pot fi fotocopii, pot fi xerocopii, pot fi copiate chiar prin scris cu mâna;
dupa aceasta faza urmeazasarea lor sistematica pe probleme.
- în cel de-al doilea caz, rezultatele experimentelor sunt conditionate de crearea cadrului
pentru experiment sau de modelul pentru informarea orala.
II.3.d. Procedee pentru a avea dovezi originale sau identice cu originalul
Materialul documentar inedit este grupat de obicei în partea de lucrare numita anexe si constituie
cea mai importanta parte a lucrarii. Numerotat sau paginat, el este folosit în cadrul lucrarii. În
cazul în care acest material constituie un singur document de mare întindere, se foloseste
paginarea, împartirea lui pe probleme si citarea lui în functie de aceste împartiri.
În cazul în care materialul documentar este alcatuit dintr-o serie de probleme, atunci ele pot fi
aranjate cronologic, tematic sau dupa dorinta.
Valoarea unei lucrari depinde de materialul inedit, nou folosit. Aceasta valoare (în cazul în care
documentele au fost copiate) creste mult daca documentele sunt redate în original (caz foarte
rar), sau în copii realizate prin fotografiere, xerografiere, copii care sunt identice cu originalele.
Realizarea acestor copii nu mai este o problema a cercetatorului, ci a unor tehnicieni, care,
cunoscând calitatile materialului de copiat, folosesc procedeele tehnice cele mai potrivite.
II.4. Întocmirea ilustratiei lucrarii în functie de plan
II.4.a. Rolul intuitiv si documentar al ilustratiei

9
Ilustratia constituie aproape în toate stiintele un material intuitiv foarte important. În economia
unor lucrari, ilustratia ocupa un loc bine definit pentru fiecare stiinta în parte. Valoarea intuitiva
a ilustratiei este folosita numai sau mai ales pentru partea de demonstratie a lucrarii. Uneori,
foarte rar, se poate folosi si la partea care prezinta istoricul sau stadiul unor cercetari, tocmai
pentru a ilustra progresul pe care l-a facut lucrarea urmatoare.
II.4.b. Forme de ilustratie folosite în lucrarile stiintifice si modul lor de înregistrare
Ilustratia difera în functie de stiinta, domeniul în care lucreaza autorul sau, uneori, chiar de
problema de care se ocupa.

a. ;În domeniul istoriei de pilda se folosesc ca forme de ilustratie urmatoarele: harti,

material documentar (acte, diplome, documente, scrisori etc.), material arheologic
(elemente de cultura materiala: ceramica, arhitectura, unelte, instrumente; armament
si echipament: arme, piese de la îmbracamintea de lupta, echipament militar,
harnasament etc.), material epigrafic (inscriptii pe piatra, pe piese de metal, pe
ceramica etc.).
b. în domeniul psihologiei si pedagogiei se folosesc ca forme de ilustratie: formularele de
chestionare (primite sau create), tabelele statistice întocmite pe baza acestor
formulare, grafice, scheme
c. în domeniul filosofiei se foloseesc ca forme de ilustratie fotografii ale personalitatilor,
diferite scheme si combinatii logice etc.
d. în domeniul filologiei - în functie de ramura ei - se pot folosi o multitudine de
ilustratii: în cazul istoriei literare fotografii din viata personalitatii studiate (sau a
personalitatilor), coperti de editii ale operelor sale, ilustratia la diverse opere; în cazul
etnografiei si etnologiei ilustratia devine aproape istorica; în cazul gramaticii ilustratia
consta de obicei în scheme si tabele.
Modul de înregistrare al ilustratiei depinde de categoria ei. Ilustratia împrumuta de la alti autori
se citeaza ca o lucrare; ilustratia inedita luata din biblioteci, muzee, arhive etc. este citata cu
indicatorii locului unde se afla (nr. inventar etc.). Ilustratia creata de autor este citata din anexe si
explicata la metoda de lucru.
Este identica cu fisa bibliografica, dar specifica în fiecare din cazurile posibile locului de unde a
fost luata. Daca e luata dintr-o carte sau periodic, are continutul unei fise bibliografice. Daca e
luata ca sursa directa de la un muzeu, biblioteca, arhiva se specifica numele locului unde se afla,
numarul de înregistrare, locul exact de unde a fost luata (dosar, raft etc.) si eventual informatorul
sau custodele.
II.5. Alcatuirea aparatului critic
II.5.a. Aparatul critic - forma de responsabilitate etica a unui autor
Aparatul critic al unei lucrari este alcatuit din mai multe parti: referintele, notele autorului (de
subsol), prescurtarile folosite în lucrare, bibliografia folosita, anexele documentare ale lucrarii si
indicii.
Folosirea acestui întreg arsenal, la extensia maxima posibila, asigura unui autor tinuta etica atât
de necesara în viata stiintifica.
Se poate observa ca, din toate aceste multe parti, cele mai numeroase sunt acelea care se bazeaza
pe fisáele de lucru (referintele, notele de subsol, prescurtarile, bibliografia, indicii).
II.5.b. Rolul fiselor în cadrul aparatului critic
Se poate afirma - pe baza celor însirate mai sus - ca nu se poate alcatui aparatul critic fara a
dispune de un sistem de fise foarte bine organizat.

10
Referintele nu pot fi alcatuuite fara fise. Daca ele sunt mai putine sau se refera la mai putine
lucrari decât cele minim impuse de stadiul cercetarilor, atunci partea aceasta a lucrarii nu va fi
completa.
Notele personale de subsol se alcatuiesc pe parcursul lucrarii si daca nu sunt notate pe fisa se pot
uita sau pierde.
Prescurtarile sunt o parte a lucrarii care are o parte antemergatoare (prescurtarile folosite în
domeniul care se cerceteaza si care sunt oarecum ofocial recunoscute) si partea paralela cu
scrisul, cele tehnice si cele personale impuse de criza de timp sau spatiu.
Bibliografia unei lucrari nici nu se poate concepe fara existenta fiselor. Orice alt sistem duce la
pierderi irecuperabile de timp.
Indicii de asemenea trebuie facuti pe fise.
II.5.d. Modul de organizare a fiselor prin mobilitate în cadrul aparatului critic
În cadrul cursului am mai atins problema organizarii fiselor în fi\unctie de plan. În cele ce
urmeaza vom încerca sa prezentam modul de organizare a fiselor de lucru ale unui student.
1. Pentru ca un student lucreaza simultan la mai multe materii, fisele vor fi grupate pe
aceste materii (în cazul în care lucreaza pe fise).
2. ; Fisele vor fi puse - datorita formatului - în plicuri de acelasi format, fiecare parte a
cursului având plic cu însemne proprii (C I, C II, C III etc.).
3. În cadrul fiecarui curs, fisele vor fi aranjate pe categoriile cunoscute de noi: fise
bibliografice, fise de adnotare, fise de trimitere (referinta), fise de citat, fise d eindici,
fise de sinteza, fise de termeni.
Deci în chip teoretic pentru fiecare curs (sau lucrare) un student trebuie sa aiba 7 plicuri cu
acelasi simbol (C I, C II, C III).
4. În interiorul diecarei categorii, autorul îsi aranjeaza fisele în functie de plan.
5. Unele fise sunt mobile si se pot misca în cadrul planului sau în cadrul plicurilor. În
acest caz sunt dublate sau marcate.
II.6. Principii actionale în formarea si dezvoltarea competentei de
comunicare scrisa
Redactarea unei lucrari de valoare cere experienta si practica. Fara o practica generala la
redactare, fara obisnuinta de a redacta de mai multe ori un text pâna la forma finala, studentul
(sau cercetatorul) nu va dispune niciodata de competenta scrisului sau de ceea ce poate fi numita
competenta scrisului.
O comunicare scrisa are, ca si o comunicare orala, anumite restrictii la elaborare, restrictii care
presupun cunoasterea unui cod specific de catre cel care scrie. Sunt necesare trei conditii
esentiale: a. raportul optim între informatie si tmp; b. raportul între necesar si redundant; c.
raportul între transinformational si productiv informational.
În functie de aceste trei conditii, exprimarea prin scris constituie o responsabilitate durabila,
puternica si valabila. Orice act scris implica deci un control foarte exigent al informatiilor, al
faptelor demonstratiei si al argumentelor demonstratiei.
Pornind de la aceasta exigenta, obiectivele oricarei comunicari scrise pot fi formulate pe scurt
astfel:
- ; perceperea diferitelor trepte de abstractizare ale variatelor tipuri de limbaj
- ; întelegerea raporturilor între valorile lexicale si cele sintagmatice
- cunoasterea si aprecierea valorii semnelor de punctuatie si a celorlalte mijloace grafice
- cunoasterea si identificarea corecta a valorilor contextuale
- posibilitatea de a face distinctia între esential si accesoriu într-o lucrare

11
 - ; însusirea tehnicilor de lucru bazate pe informatii scrise
- ; stapânirea tehnicilor de obtinere a informatiilor
- ; abilitatea de a rezuma si formula o concluzie.
Aceste trepte de abstractizare se realizeaza progresiv si constituie suma de actiuni pentru
formarea si dezvoltarea conceptului de exprimare în scris.
Competenta de exprimare scrisa are urmatoarele obiective sau sarcini:
- ; dobândirea unei claritati caligrafice indispensabile
- ; formarea pe baza ortografiei a unei perceptii sigure a fenomenului de accentuare a
cuvintelor, cu consecintele lui lexical, gramaticale si ritmice
- utilizarea semnelor de punctuatie în asa fel, încât sa se puna în valoare unitatile de sens
si ierarhizarea lor în text
- ; exprimarea aceluiasi continut în mai multe forme
- ; stapânirea diferitelor forme de alocutiune (descriere, naratiune, dialog) cu adaptari
personale
- ; redarea ordonata si coerenta a continutului stiintific însusit
- ; formarea capacitatii de a reactiona pozitiv la solicitari
- formarea de reflectii critice la adresa proprie
Mecanismele prin care un subiect (în cazul nostru un student) ajunge prin învatare la competenta
în comunicare scrisa se reduc la doua:
a. ; primul este cunoscut sub numele de reflectabilitate a subiectivitatii, este logic si se
adreseaza ochiului mintii
b. al doilea este cunoscut sub numele de perceperea si exprimarea sintaxei realului si ia
forma textului.
Pornind de la aceste doua mecanisme, se vorbeste despre patru tipuri de competente specifice
comunicarii scrise (dar si orale), si anume:
- competenta transmisiva, specifica transmiterii cunostintelor teoretice
- competenta incitativa, caracterisitca motivarii si orientarii subiectilor în procesul de
învatare
- competenta integrativa, orientata spre implicarea subiectilor în procesul formativ
- competenta creativa, utilizata în depasirea reproducerii unor sintagme lingvistice
uzuale si intrarea în zona asociatiilor de cuvinte specifice, inedite si originale.
Elaborarea unei lucrari care respectarea urmatoarelor conditii:
- ; existenta unui plan riguros de expunere
- ; dezvoltarea ideilor si inserarea informatiilor exact dupa plan
- ; modalitatea de expunere trebuie explicata: a. prin partea de introducere care se refera
la sistemul de lucru; b. ilustrata prin documente si exemple; c. probitate stiintifica
perfecta
; aspectul tehnic al lucrarii sa fie cel de domeniu: a. exprimare clara si accesibila;
b. folosirea termenilor de specialitate obligatorii.
Competenta de exprimare scrisa presupune deci respectarea unor norme generale, care pot fi
asezate dupa criteriul fazelor elaborarii unei comunicari scrise:
1. ; adoptarea unei atitudini responsabile cu privire la textul elaborat. Este bine sa se
aiba în vedere posibile reveniri asupra textului. Nici un text nu poate fi finalizat decât
prin reveniri speciale. În consecinta, chiar în primul manuscris se vor lasa spatii sau
se vor face mentionari. Autorul unui text este judecat dupa forma si fondul textului,
atâta timp cât exista si textul.

12
2. ; Înainte de începerea activitatii de scriere este necesara crearea unui cadru de
echilibur tensional, respectiv cvoncentrarea ideilor, manifestarea unei curiozitati fata
de ceea ce iese.
3. ; Mediul pentru comunicarea scrisa este dependent de fiecare autor în functie de
experienta si personalitatea sa. Acest mediu trebuie sa raspunda la întrebari ca: ce
vreau sa spun? cui vreau sa spun? în ce mod spun? ce responsabilitate am? voi fi
înteles?
4. În functie de plan se poate deci decide lungimea textului.
5. În cursul redactarii, motivele si argumentele trebuie prezentate corect si trecute prin
filtru critic.
6 Dupa redactarea textului trebuie adoptata o atitudine exigenta fata de idei si de stil;
textul trebuie recitit de câteva ori si apoi scris în forma finala.

13