Sunteți pe pagina 1din 59

FUNCŢIA PUBLICĂ.

FORMELE RĂSPUNDERII FUNCŢIONARULUI PUBLIC

&1. Generalităţi

În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, îşi desfăşoară activitatea


mai multe categorii de personal, din punct de vedere al statutului juridic:

a) persoane care îndeplinesc diferite demnităţi publice în care au fost alese sau numite şi
al căror statut este reglementat prin diferite acte normative: miniştri, secretari de stat, aleşi
locali1 (primari, viceprimari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi şi vicepreşedinţi
de consilii judeţene)2;

b) personal contractual, al cărui statut juridic este reglementat prin ceea ce este denumit
prin formula generică de „legislaţia muncii” prin care se evocă, în primul rând Codul muncii 3,
cu modificările şi completările ulterioare4;

c) funcţionari publici, al căror statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu
modificările şi completările ulterioare, şi prin alte legi, care reglementează statute juridice
specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţionari publici.

În ceea ce priveşte natura juridică a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în doctrina


de drept administrativ şi de drept al muncii s-au purtat numeroase discuţii care, în principal,
s-au concentrat pe următoarele aspecte:

a) Funcţionarul public şi salariatul sunt instituţii juridice diferite sau identice;

b) Dacă funcţionarul public şi salariatul nu sunt instituţii juridice identice, care este
raportul dintre ele din punct de vedere al dimensiunilor statutul juridic, care sunt asemănările
şi deosebirile dintre statutul juridic care li se aplică5.

Opinii cu privire la aceste probleme se regăsesc în numeroase lucrări cu caracter


monografic elaborate de-a lungul timpului, în cursuri şi tratate universitare, în studii şi
1
Pentru o analiză a statutului aleşilor locali, v. R. N. Petrescu, Discuţii despre aleşii locali în lumina Legii nr.
393/2004, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru
ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 7/2005, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”,
pp. 261-266.
2
Statutul juridic al miniştrilor şi secretarilor de stat este reglementat prin Constituţie, prin Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor; prin diferite ordonanţe sau hotărâri de
Guvern care reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor organe ale administraţiei publice centrale.
Statutul demnitarilor din cadrul autorităţilor autonome locale este reglementat prin Legea nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali.
3
Adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Dintre modificări, amintim
O.U.G. nr. 65/2005, publicată în M. Of. nr. 576 din 5 iulie 2005.
4
Cu privire la analiza acestor modificări, v. I. T. Ştefănescu, Modificările Codului muncii – comentate,
O.U.G. nr. 65/2005, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
5
Pentru o analiză comparativă a statutul juridic al celor două instituţii, v. V. Vedinaş, Statutul funcţionarului
public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998; R. P. Postelnicu, Statutul juridic al funcţionarului public, Teză de doctorat,
Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006; R. P. Postelnicu, Statutul funcţionarilor publici, Ed.
Universităţii Carol Davilla, Bucureşti, 2007.
1
articole, şi ele au fost influenţate nu numai de doctrina diferitelor epoci istorice, dar şi de
legislaţia specifică acestora.

În limbajul juridic contemporan regăsim mai multe concepte pentru a evoca acea
categorie de personal din administraţie cu statut de funcţionar public6.

Diferenţa dintre conceptele cu care se exprimă o anumită instituţie juridică nu este pur
formală, nu prezintă doar un interes lingvistic, ea are relevanţă şi pe planul realităţilor juridice
evocate, în fiecare ţară, prin aceste concepte7.

&2. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionari


publici
Articolul 73 alin. (3) lit. j) enumeră, printre domeniile de reglementare rezervate legilor
organice, şi statutul funcţionarilor publici.

Acelaşi articol, la lit. p), prevede că o altă lege organică urmează să reglementeze regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia muncii.

Faptul că legiuitorul constituant a găsit de cuviinţă să prevadă două legi organice, de sine
stătătoare, prin care să se adopte statutul juridic al funcţionarului public şi statutul juridic al
salariatului, determină concluzia consacrării regimului juridic statutar pentru funcţionarii
publici, respectiv a regimului contractual pentru „restul salariaţilor”8.

Un alt text constituţional este art. 16 alin. (3) care prevede că funcţiile şi demnităţile
publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

În forma iniţială a Constituţiei, acest articol impunea, pentru ocuparea unei funcţii sau
demnităţi în stat, condiţia cetăţeniei române exclusive, însă el a fost modificat prin Legea de
revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, astfel încât ceea ce se impune în prezent este doar
cetăţenia română şi domiciliul în România.

Din interpretarea textului, rezultă că nu pot ocupa o funcţie sau o demnitate publică
persoanele care nu au cetăţenia română sau, deşi au cetăţenia română, domiciliază în
străinătate.
Un alt text este art. 54 alin. (2) care prevede, cu statut de îndatorire fundamentală a
unei categorii de cetăţeni, respectiv cei cărora le sunt încredinţate anumite funcţii
publice, precum şi militarii, de a răspunde de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor care
le revin, în care scop vor depune jurământul cerut de lege.
Un alt text cu o semnificaţie deosebită este art. 105 care reglementează regimul juridic al
incompatibilităţilor membrilor Guvernului.
Textul prevede (în art. 105 alin. (1) teza 1) că funcţia de membru al Guvernului este

6
Exemplu, fonction publique în Franţa; civil service în Regatul Unit; affentlicher dienst în Germania.
Pentru detalii, v. J. Ziller, Égalité et mérite, l’accès à la fonction publique dans les États de la Communauté
Éuropéenne, Bruylant, Bruxelles, 1998, p. 13.
7
V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 402.
8
A. Iorgovan, Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 567.
2
incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
parlamentar.

&3. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public


Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţionarului
public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu
modificările ulterioare 9, republicată 10, care reprezintă astfel legea-cadru în materie.
Precizăm că prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici se completează cu cele
ale legislaţiei muncii, potrivit normei exprese de trimitere de la art. 93 (de verificat) al ei
„dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii ... în măsura în
care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”. Această modalitate de completare a
normelor juridice reprezintă aplicarea în materia legislativă a principiului de drept specialia
generalibus derogant, conform căruia acolo unde normele speciale date de legislaţia în
materia funcţiei şi a funcţionarilor publici lipsesc ori nu cuprind prevederi contrare se aplică
normele în domeniul legislaţiei muncii, ce devin, astfel, norme cu aplicabilitate generală 11.

Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentând ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi
autorităţile administraţiei publice autonome.

Referirea, din definiţie, şi la autorităţile administraţiei publice autonome a fost


introdusă prin Legea nr. 251/2006 şi nu este, în opinia noastră, tocmai corectă, dat fiind faptul
că ea induce ideea că autorităţile administraţiei publice autonome ar fi o altă categorie
de autorităţi faţă de cele centrale sau locale. Or, am putut constata în capitolele consacrate
Guvernului şi administraţiei centrale de specialitate că, în sistemul constituţional actual,
administraţia publică centrală include atât administraţia publică subordonată Guvernului sau
ministerelor, cât şi administraţia publică autonomă12.

Cât priveşte administraţia publică locală, şi aceasta include organe administrative


autonome, cum ar fi consiliul local, cel judeţean, primarul, dar şi organe subordonate,
exemplu servicii publice subordonate consiliului local sau consiliului judeţean sau servicii
publice deconcentrate, care se subordonează ministerelor şi celorlalte organe centrale de
specialitate.

De aceea, în opinia noastră, era mai corect ca textul să rămână în forma anterioară

9
Publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999.
10
Republicarea s-a făcut în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. Ea a fost modificată şi completată ulterior prin
O.U.G. nr. 125/2008, O.U.G. nr. 229/2008, O.U.G. nr. 3/2009, O.U.G. nr. 37/2009, O.U.G. nr. 105/2009.
11
D. Soare, Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi internelor care
reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor şi ale altor categorii
de personal, în Dreptul nr. 9/2006, p. 132.
12
V. Vedinaş, Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării
europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu”, p. 427.
3
modificării realizată prin Legea nr. 251/2006, fără să mai facă referire, în mod distinct, la
administraţia publică autonomă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică


legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei
unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod
continuu a unui interes public.

Constatăm, din definiţiile enunţate, că unul din elementele care dau identitate funcţiei
publice este faptul că prin intermediul ei se exercită prerogative de putere publică.
Legiuitorul nu se rezumă numai să precizeze acest lucru, ci şi enumeră, în articolul 2 alin. (3),
care sunt activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică 13, fiind
vorba despre:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau


instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi


statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentelor
necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu


persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară sau străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice, precum şi
reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei


publice.

Titularul unei funcţii publice este funcţionarul public.

Importanţa funcţionarului public pentru statul de drept care se edifică acum în România
rezultă şi din faptul că, în calitate de instrument prin care administraţia îşi realizează
atribuţiile, prerogativele de putere publică, funcţionarul public este şi cel care, după aderarea
României la Uniunea Europeană, va contribui esenţial la transpunerea în practică a valorilor
Uniunii Europene, la garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, între care se

13
Raţiunea pentru care s-a impus enumerarea acestor activităţi a fost aceea că în practică s-a constatat o
tendinţă de a se conferi statut de funcţionari publici unor persoane care, prin activitatea pe care o desfăşurau, nu
erau învestiţi cu exercitarea prerogativelor de putere publică, fapt care a dus, imediat după adoptarea legii, la
mărirea nejustificată a corpului funcţionarilor publici, ceea ce impunea intervenţia legiuitorului.
4
regăsesc şi dreptul la o bună administrare şi dreptul la o bună guvernare14.

Funcţionarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire într-o funcţie publică din
structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenţei acestuia.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public e definit ca
reprezentând persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într- o funcţie publică. Un
asemenea statut este recunoscut şi persoanei căreia i-a încetat calitatea de funcţionar public
şi continuă să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice constituie


corpul funcţionarilor publici.

Dacă salariatul îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut dintr-un
contract negociat de cele două părţi, dreptul muncii tinzând să devină din ce în ce mai mult un
drept negociat15, de natură convenţională, activitatea funcţionarului public se desfăşoară în
temeiul unui raport de funcţie publică sau de serviciu. Acest raport este stabilit pe cale
unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, care exclude o „negociere” sau „punere de
acord” a viitorului funcţionar cu autoritatea respectivă. De altfel, articolul 4 alin. (1) din
Legea nr. 188/1999 prevede în mod expres că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe
baza actului de numire, emis în condiţiile legii.

Raportul de serviciu îl definim ca fiind acel complex de relaţii sociale, legal


determinate, stabilite între persoana fizică, titulară a funcţiei publice, autoritatea
publică din structura căreia face parte funcţia publică respectivă şi subiectele de drept
în legătură cu care se realizează competenţa respectivei autorităţi publice.

&4. Clasificarea funcţionarilor publici


1) Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm funcţionari statutari,
care sunt de două categorii: funcţionari supuşi statutului general; funcţionari supuşi unor
statute speciale;

2) Din punctul de vedere al rigurozităţii disciplinei, pot fi identificate trei categorii:


funcţionari publici civili; funcţionari publici militari;

3) Din punctul de vedere al felului activităţii proprii în competenţa funcţiei respective,


pot fi identificate: funcţii publice generale; funcţii publice specifice.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu


caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale.

14
V. Vedinaş, Consideraţii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, în RDP nr. 2/2006, p. 68.
15
S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 118.
5
Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării
competenţelor lor specifice sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.

4) Un alt criteriu îl reprezintă natura autorităţii publice din care face parte funcţia publică
exercitată de titular, rezultând: funcţionari publici care fac parte din structura unor autorităţi de
natură statală; funcţionari publici din structura autorităţilor autonome locale, funcţionari
publici care fac parte din structura unor autorităţi administrative autonome.

Această ultimă categorie a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006. În ceea ce ne priveşte,
nu împărtăşim existenţa ei, pentru motivele pe care le-am prezentat, referitoare la definiţia
funcţiei publice şi a funcţionarului public.

5) În funcţie de nivelul studiilor, identificăm:

– funcţionari publici din clasa I – studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă,


respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

– funcţionari publici din clasa a II- a – studii superioare de scurtă durată, absolvite cu
diplomă;

– funcţionari publici din clasa a III- a – studii medii liceale sau postliceale, finalizate cu
diplomă de bacalaureat.

Funcţionarii publici numiţi în clasele a II-a şi a III-a nu pot ocupa decât funcţii de
execuţie.

6) După nivelul atribuţiilor, identificăm:

– înalţii funcţionari publici;

– funcţionari publici de conducere;

– funcţionari publici de execuţie.

În prezent, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite
în una din următoarele funcţii publice:

– secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale;

– prefect;

– secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale;

– subprefect;

– inspector guvernamental.

6
Ne raliem la opinia formulată în doctrină conform căreia se impune regândirea categoriei
înalţilor funcţionari publici pentru numirea cărora este necesară o comisie de concurs şi de
asemenea ar trebui ca această comisie să nu fie complet dependentă de voinţa
reprezentanţilor Guvernului16. Dacă nu se întâmplă acest lucru, riscăm să ajungem în situaţia
în care înalţii funcţionari publici să nu facă altceva decât să transpună în practică politica
guvernanţilor, ceea ce ar face ca interdicţia lor de a fi înregimentaţi politic să devină o simplă
metaforă sau o poveste în care nu crede nimeni.

În categoria funcţionarilor publici de conducere sunt incluşi:

– director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative


autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale;

– secretar al unităţii administrativ-teritoriale;

– director şi director adjunct din cadrul autorităţilor administraţiei autonome din aparatul
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, instituţiei
prefectului, administraţiei publice locale şi instituţiilor subordonate acestora precum şi
director executiv ori director executiv adjunct în cadrul autorităţilor administraţiei autonome
din aparatul ministerelor.

– şef serviciu precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

– şef birou precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcţiile publice de execuţie sunt următoarele:

– funcţii publice de execuţie din clasa I includ funcţiile publice generale de consilier,
consilier juridic, auditor, expert, inspector precum şi funcţiile publice specifice asimilate
acestora.

– funcţii publice de execuţie din clasa II includ funcţiile publice generale de referent de
specialitate precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

– funcţii publice de execuţie din clasa III includ funcţiile publice generale de referent
precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

7) În funcţie de statutul lor:

– funcţionari publici debutanţi, perioada de debut fiind de 12, 8 sau 6 luni;

– funcţionari publici definitivi.

8. După natura funcţiei pe care o ocupă, identificăm17:


– funcţionari care ocupă o funcţie publică de stat.
16
R. Carp, Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, în
RDP nr. 2/2006, p. 108.
17
Acest ultim criteriu a fost introdus prin punctul 9 al Legii nr. 251/2006.
7
Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei public centrale, precum şi în cadrul
autorităţilor administrative autonome.
– funcţionari care ocupă o funcţie publică teritorială,.
Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în
cadrul instituţiei prefectului, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
– funcţionari care ocupă o funcţie publică locală.
Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice
subordonate acestora.
În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim împărţirea, introdusă prin Legea nr. 251/2006, între
funcţiile publice de stat, teritoriale şi locale. Ea este inspirată din sistemul francez, unde
regăsim o diviziune tripartită a funcţiei publice, care este de tradiţia sistemului francez, dar nu
este de tradiţia sistemului românesc.
Dacă este să analizăm natura organelor în structura cărora se stabileşte funcţia
publică teritorială, ajungem la concluzia că este vorba tot despre autorităţi de natură
statală, prefectul, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale fiind instituţii de natură statală.
Ca să nu mai vorbim de faptul că orice divizare exagerată a unei instituţii în categorii şi
subcategorii, sau dacă se admite existenţa mai multor statute juridice derogatorii, atrage
dificultăţi în gestionarea instituţiei respective.

&5 Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică


a. Actul de numire

Acesta reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică, la respectarea


căruia persoana fizică se obligă prin jurământ, prin care i se conferă acesteia calitatea
de funcţionar public.

Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o funcţie publică:

a) Prima trăsătură este aceea că actul de numire este un act juridic, adică o manifestare
de voinţă făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Statutul de funcţionar public se dobândeşte din momentul numirii şi se exercită din


momentul depunerii jurământului18.

18
Credem că această soluţie este susţinută şi de legea fundamentală, în unele texte din care exemplificăm.
Articolul 104 alin. (2) prevede că „Guvernul în întregul său şi fiecare din membrii în parte îşi exercită mandatul
începând de la data depunerii jurământului”. Însă textul constituţional care fundamentează, în cea mai mare
măsură teza noastră este art. 54 alin. (2) care prevede că „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege”. Folosind interpretarea literară, relevăm semnificaţia conjuncţiei „şi” care leagă
exercitarea obligaţiilor funcţionarilor civili şi militari cu bună credinţă de momentul depunerii jurământului.
8
b) Cea de-a doua trăsătură este că voinţa juridică pe care o exprimă are caracter
unilateral, cu admiterea acceptării de către funcţionar, care se realizează în momentul
prestării jurământului.

c) Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal, obligaţia formei scrise a
actului de numire.

d) Actul administrativ trebuie să conţină clauze impuse obligatoriu de către lege, şi


anume: temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice,
data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de
desfăşurare a activităţii.
e) Actul de numire în funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută în consideraţiunea unei
persoane fizice determinate, el are un caracter personal, intuitu personae19.

f) O altă trăsătură a actului de numire în funcţie vizează calitatea organului emitent,


care este o autoritate publică.

&6. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

A. Drepturile funcţionarului public


Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat – articolul 27.
La acest drept se referă Constituţia în două texte, respectiv articolul 29 care
reglementează libertatea gândirii, a opiniilor, şi articolul 30 care declară caracterul inviolabil
al libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor.
În afara serviciului, funcţionarul public are îndatorirea să respecte o obligaţie de măsură,
de rezervă, să-şi impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu pună în
pericol imaginea proprie şi a instituţiei în care lucrează. Legea interzice orice discriminare
între funcţionarii publici pe criterii etnice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase,
etnice, sex, orientare sexuală şi orice alt criteriu.
Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care îl
vizează direct este garantat prin articolul 28.
Dreptul de asociere sindicală este recunoscut funcţionarilor publici prin articolul 29.
Constituţia îl consacră în articolul 40, care garantează tuturor cetăţenilor dreptul de liberă
asociere în partide politice, sindicate şi alte forme de asociere.
Dreptul de asociere sindicală „este un drept fundamental, social politic, clasificat, de

Orice funcţionar public trebuie să-şi îndeplinească toate obligaţiile ce-i revin cu bună credinţă. Nu poate fi
conceput ca în unele cazuri să manifeste bună credinţă şi în altele rea credinţă. Cum toate obligaţiile trebuie
îndeplinite astfel, rezultă că nedepunerea jurământului, care legitimează buna credinţă, atrage după sine
imposibilitatea îndeplinirii oricărei obligaţii.

19
El vizează deci aptitudinile fizice şi psihice ale unui anumit subiect de drept privat, care, prin numire,
dobândeşte statutul de subiect de drept public. El devine instrumentul autorităţii publice, cum se exprimă
constant doctrina interbelică. (P. Negulescu), abordând problema funcţionarilor publici, afirmă că „aceste
persoane fizice sunt instrumentele de a voi şi de a acţiona ale organelor sau funcţiunilor” (în Tratat …, op. cit.,
p. 525).
9
regulă, în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său”20.
Dreptul pe care îl recunoaşte articolul 29 din legea cadru a funcţionarilor publici
presupune pentru funcţionarul public următoarele prerogative:
– dreptul de a se asocia liber în sindicate;
– dreptul de a adera la unele sindicate;
– dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;
– dreptul de a se asocia în alt tip de organizaţii, cu caracter profesional, sau alte
organizaţii care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuitorul este extrem de
precis în ceea ce priveşte determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina
orice dubiu, el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de
sindicate, în care se pot asocia funcţionarii publici.
Înainte de adoptarea Legii nr. 251/2006, articolul 29 excepta de la exercitarea dreptului de
asociere sindicală pe înalţii funcţionari publici, pe funcţionarii publici de conducere şi alte
categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale. Legea
nr. 251/2006 a eliminat aceste interdicţii, permiţându-le şi acestora să se asocieze sindical. A
introdus însă anumite restrângeri ale exerciţiului dreptului de asociere sindicală al
înalţilor funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere, modificată recent prin
O.U.G. nr. 125/2008.
Astfel, atunci când înalţii funcţionari publici şi funcţionarii care au calitatea de ordonatori
de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, au obligaţia ca în
termen de 15 zile de la alegere să opteze pentru una din cele două funcţii. În cazul în care
optează pentru funcţia de conducere sindicală, raporturile de serviciu se suspendă pe o
perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. În
schimb, ceilalţi funcţionari publici, pot deţine simultan funcţia publică şi funcţia în organele
de conducere ale organizaţiilor sindicale, cu obligaţia respectării regimului
incompatibilităţilor şi al regimului de interese care le este aplicabil21.
Dreptul la grevă este garantat, în condiţiile legii, prin articolul 30.
Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, articolul privind dreptul la grevă impunea, ca şi
restrângeri ale exerciţiului acestui drept, condiţia de a respecta principiile celerităţii şi al
continuităţii serviciilor publice22. Aceste restricţii au fost eliminate în prezent, însă s-a adăugat
precizarea că funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte
drepturi salariale pe perioada grevei.
Articolul 43 din Constituţie enumeră, printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, şi
dreptul la grevă, care, în formularea textului constituţional, este recunoscut numai salariaţilor.
Termenul de „salariaţi” folosit de legiuitorul constituant trebuie înţeles într-o accepţiune
largă. Într-o asemenea perspectivă, trebuie admis că s-au avut în vedere şi funcţionarii publici,
nu numai salariaţii.
Ca şi în articolul precedent, şi acest text trimite la o lege, în baza căreia urmează a se
20
I. Muraru, în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op. cit., p. 92.
21
Această posibilitate a fost introdusă de punctul 2 al articolului unic din O.U.G. nr. 125 din 8 octombrie 2008.
22
Pentru o părere critică asupra acestei dispoziţii referitoare la celeritatea serviciului public, v. V. Vedinaş,
Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, comentată, ed. a III-a, Bucureşti, 2004, Ed. Lumina
Lex, pp. 87-88.
10
exercita dreptul la grevă. În condiţiile actuale, legea la care face referire textul este Legea nr.
168/1998 cu privire la soluţionarea conflictelor de muncă23.
Un autor consideră că libertatea sindicală şi dreptul la grevă au accentuat politizarea
administraţiei şi, prin acest fapt, reticenţa acesteia în a asculta de o putere pe care, în alte
condiţii, n- ar aproba-o24.
Dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii – art. 31.
Din modul în care este redactat articolul 31 rezultă că legiuitorul a avut în vedere viziunea
clasică, în care salariul reprezintă contraprestaţia unei munci. O asemenea concluzie se
desprinde prin interpretarea literară, dar şi logică a textului, respectiv „pentru activitatea
depusă, funcţionarii publici au dreptul la salariu ...”. Rezultă cel puţin câte concluzii:
– dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul public a prestat (a depus) o anumită
activitate;
– salariul reprezintă contraprestaţia activităţii depusă de salariat;
– între salariu şi activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalenţă, un echilibru.
Între retribuţia cuvenită funcţionarului public şi cea cuvenită salariatului există atât
elemente comune, dar şi diferenţe25. Spre deosebire de situaţia salariatului, care îşi negociază
împreună cu angajatorul salariul, în cazul funcţionarului public salariul nu este negociat. El se
stabileşte ope legis, în mod general şi impersonal prin lege26.
Promovând soluţia clasică a salariului-contrapartidă a muncii prestate, legiuitorul român a
ignorat teza cu valoare axiomatică exprimată în doctrină şi anume faptul că remuneraţia
cuvenită funcţionarului public are ca scop să-i permită acestuia să ţină rangul social
corespunzător funcţiei sale27.
Potrivit textului de lege în discuţie, structura salariului se compune din patru elemente, şi
anume: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul corespunzător treptei de
salarizare şi suplimentul gradului şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Reprezintă o constantă a dreptului funcţiei publice aceea că salariul cuvenit funcţionarului
public include, pe lângă o parte constantă (salariul de bază) şi o parte variabilă (diferite tipuri
de indemnizaţii).
Sistemul de salarizare a funcţionarilor publici se stabileşte prin lege, potrivit art. 31 alin.
(3), fiind vorba despre legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru
funcţionarii publici, lege care până în prezent nu a fost adoptată, ceea ce determină doctrina să
aprecieze că în privinţa drepturilor de care beneficiază, funcţionarii publici sunt net
dezavantajaţi faţă de alte categorii de personal din sectorul public28.
Dreptul la uniformă, legea prevăzând că funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt
obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit – potrivit art. 32.

23
V., pentru analiza acestor reglementări, I. T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
24
I. Alexandru, Administraţia şi puterea politică, în RDP nr. 2/2003, p. 3.
25
A se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2002, pp. 147-151.
26
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. II, pp. 604-606; E. D. Tarangul, Tratat
de drept administrativ român, Cernăuţi, Tipografia „Glasul Bucovinei”, 1944, p. 327 şi urm.
27
A. de Laubadère, J. C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., p. 82.
28
R. Carp, Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, în
RDP nr. 2/2006, p. 107.
11
Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de
40 de ore pe săptămână – potrivit art. 33.
Potrivit art. 41 alin. (3) din Constituţie „durata normală a zilei de lucru este în medie, de
cel mult 8 ore (subl. ns.).”
Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăşi media de 8 ore pe zi, ceea ce nu
exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă29.
Legea reglementează şi regimul orelor lucrate peste program (în sens de program normal
pentru oricare funcţionar public, indiferent că face parte din categoria funcţionarilor de
conducere sau de execuţie).
Numai funcţionarii de execuţie sunt îndrituiţi la recuperarea timpului lucrat peste program
sau la plata majorată, cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu acest
spor de 100% este de maxim 360 de ore pe an.
Dreptul funcţionarilor publici de a fi aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică,
în condiţiile legii, este recunoscut prin art. 34. Anterior modificărilor aduse prin Legea nr.
251/2006, de la exercitarea acestui drept erau excluşi funcţionarii publici civili din ministerele
privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională. În ceea ce ne priveşte, am
criticat o asemenea exceptare, care ni s-a părut discriminatorie şi nejustificată şi ne bucurăm
că legiuitorul a găsit de cuviinţă să renunţe la ea.
A fost introdusă însă o anumită limitare, care îi priveşte pe înalţii funcţionari publici şi pe
funcţionarii publici de conducere care pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai
după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că soluţia este discutabilă, în sensul în care ea impune
încetarea raportului de serviciu al înaltului funcţionar public şi al celor de conducere
anterior numirii într-o demnitate publică. Apreciem că ar fi fost corectă soluţia
suspendării raportului de serviciu al acestora, şi nu cea a încetării. Este puţin probabil că un
funcţionar public de carieră care ocupă o înaltă funcţie publică sau o funcţie publică de
conducere va renunţa la aceasta pentru o demnitate publică, din care poate să fie schimbat
oricând şi care nu presupune, neapărat şi din păcate, competenţă şi profesionalism.
O altă limitare priveşte aceleaşi categorii de funcţionari şi are în vedere dreptul de a
candida pentru funcţii de demnitate publică. Şi acest drept, ca şi dreptul de a exercita
efectiv o demnitate publică, se exercită numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor
de serviciu. Pentru aceleaşi raţiuni, nu împărtăşim o asemenea prevedere, care apreciem că
privează de un drept fundamental o categorie importantă de persoane, care ar putea îmbogăţi,
prin valoarea lor, calitatea funcţiei publice în România.
Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii este recunoscut
prin art. 35.
Constituţia califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecţie a muncii,
alături de alte măsuri30.
Concediului de odihnă îi sunt aferente două categorii de drepturi băneşti, şi anume:

29
În dreptul comunitar al funcţiei publice, regăsim o durată mai mare a zilei de lucru a funcţionarilor,
respectiv 42 de ore.
30
Celelalte măsuri de protecţie a muncii, potrivit art. 41 alin. (2) teza a doua, sunt: măsurile de securitate şi
protecţie a muncii, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, prestarea muncii în
condiţii grele şi alte situaţii specifice.
12
indemnizaţia de concediu; o primă al cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna
anterioară şi care se impozitează separat31.
Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al
funcţionarilor publici şi cel al concediului salariaţilor, în sensul acordării ex lege şi a unei
prime de concediu, pe lângă indemnizaţia cuvenită şi salariaţilor. Într-adevăr, în cazul
salariaţilor, prima de concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă în acest
sens în contractul colectiv sau în contractul individual de muncă.
Interdicţia ca în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor
pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să fie
modificate, în alte condiţii decât din iniţiativa funcţionarului – articolul 36.
Textul instituie un principiu proteguitor pentru funcţionarul public şi anume interdicţia ca
în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din
iniţiativa funcţionarului public în cauză.
Dreptul funcţionarilor publici la condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le
ocrotească sănătatea şi integritatea fizică este garantat – articolul 37.
Subliniem caracterul imperativ al textului, care impune autorităţilor publice să asigure
funcţionarilor publici condiţii corespunzătoare de muncă32.
Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, este recunoscut în condiţiile
legii – articolul 38.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii îşi află reglementarea în articolul 34 din Constituţia
României. El a fost receptat îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale, care, în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai
bună sănătate fizică şi mentală, drept care presupune şi obligaţia de a se asigura tuturor
cetăţenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat.
Dreptul la pensii şi alte drepturi de asigurări sociale – articolul 39.
Este o teză cu valoare axiomatică aceea că funcţionarii publici, la fel ca şi salariaţii,
beneficiază de două categorii de drepturi băneşti:
– drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salariu, sporuri, diferite
indemnizaţii);
– drepturi cuvenite la încetarea activităţii, în cazul funcţionarului public la încetarea
raportului de funcţie publică.
În această ultimă categorie se încadrează şi dreptul la pensie. Doctrina occidentală
defineşte pensia ca reprezentând un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la
încetarea exercitării funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate33.
Dincolo de pensia cuvenită ca urmare a activităţii prestate, legea reglementează, prin
articolul 40, şi pensia de urmaş, precum şi un drept special al urmaşilor de a primi, pe timp
de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public.
Dreptul de a se bucura de protecţia legii – articolul 41.
31
Precizăm că, până la 31 decembrie 2006, prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării
în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, precum şi prin actele normative
anuale de salarizare a funcţionarilor publici.
32
V. Vedinaş, Statutul …, op. cit., 2004, p. 116.
33
J. M. Auby, J. B. Auby, op. cit., p. 150.
13
Este un drept fundamental al funcţionarilor publici, sancţionat şi de legislaţia penală prin
încriminarea unor fapte ca reprezentând infracţiuni (exemplu infracţiunea de ultraj 34, de
ofensă adusă autorităţii35 etc.).
Precizăm că în Codul penal se regăsesc instituite infracţiuni care au scopul de a-l proteja
nu numai pe funcţionarul public, ci şi familia acestuia. Astfel, articolul 2391, astfel cum a fost
el modificat prin Legea nr. 140/1996, prevede că în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele
180-18236, 18937 şi 19338, săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor persoanelor
prevăzute în art. 23839 sau în articolul 23940 alin. (3), în scop de intimidare sau de răzbunare
pentru acte sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se
majorează cu o treime.
Prin Legea nr. 251/2006 au fost consacrate noi şi speciale forme de protecţie, care privesc
funcţionarii publici cu atribuţii de control şi inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare,
precum şi alte categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc
profesional. Astfel de măsuri urmează a se stabili la propunerea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, sau de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei.
Dreptul funcţionarului de a fi despăgubit în situaţia în care a suferit, din culpa
autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor –
art. 42.
Legea consacră o asemenea formă de răspundere patrimonială ca pe un „drept” cuvenit
funcţionarului public din raţiuni care ţin de intenţia de a conferi cât mai multă deschidere
reglementării, o perspectivă cât mai generoasă şi mai aptă de a determina calificarea legii de
faţă ca o lege care să satisfacă coordonatele europene ale instituţiei funcţionarului public.
Prin art. 42 se consacră, în egală măsură, un drept al funcţionarului public şi o obligaţie a
autorităţii sau instituţiei publice.
Dreptul se acordă în condiţiile în care funcţionarul public a suferit un prejudiciu material,
din culpa autorităţii sau instituţiei. Se impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul
îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

&7. Îndatoririle funcţionarilor publici


Funcţionarii publici sunt datori să-şi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate

34
Potrivit articolului 239 din Codul penal, insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin
mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii constituie
infracţiunea de ultraj şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani. Alin. (2) al articolului prevede că lovirea
sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzută în alin. (1),
aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoarea de
la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 12
ani.
35
Infracţiunea de „ofensă adusă autorităţii” este prevăzută de art. 238 din Codul penal.
36
Este vorba despre infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 182), vătămare corporală (art. 181) şi
vătămare corporală gravă (art. 182).
37
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
38
Infracţiunea de ameninţare.
39
Este vorba despre funcţionarii publici.
40
Textul face referire la magistraţi, poliţişti, jandarmi sau alţi militari.
14
şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar
putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului
funcţionarilor publici – art. 43.
Din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea art.
43, putem desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate şi anumite îndatoriri care
privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci şi perioadele care exced acesteia. Spre
pildă, în articolul 43 regăsim obligaţia funcţionarului public de a se abţine de la orice acţiune
care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor
publici. Textul nu precizează expres, dar formularea exhaustivă „de la orice fapte ...” atrage
concluzia că nu are nici o relevanţă felul faptelor, împrejurările în care ar fi săvârşite acestea,
faptul că ele ar fi săvârşite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara acestora. Singurul
lucru care are importanţă este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei
publice41.
Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită
din două tipuri de obligaţii:
– o obligaţie de a face, obligaţie in faciendo, care îi impune funcţionarului public un
anumit comportament profesional;
– o obligaţie de a nu face, care este o obligaţie in abstinendo, prin care funcţionarul
public este ţinut să se abţină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu persoanelor
fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcţionarilor publici.
Prin acelaşi articol, la alin. (2) est reglementată o obligaţie specifică funcţionarilor
publici de conducere, anume aceea de a sprijini propunerile şi iniţiativele motivate ale
personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite
cetăţenilor.
Constatăm că legiuitorul leagă această îndatorire de finalitatea ei, care este aceea de a
contribui la îmbunătăţirea calităţii activităţii şi serviciilor prestate cetăţenilor. Textul oferă
o nouă filozofie a raporturilor dintre funcţionarii publici de conducere şi de execuţie şi a
raportului de ierarhie existent între acestea. Nu numai funcţionarii publici de execuţie au
obligaţia să respecte prescripţiile superiorilor ierarhici, ci şi funcţionarii de conducere, atunci
când consideră că unele propuneri şi sugestii ale subordonaţilor lor pot contribui la
îmbunătăţirea activităţii şi a serviciului prestat către cetăţeni, trebuie să ţină cont de ele.
Prin alin. (3) al acestui articol se instituie obligaţia, pentru toţi funcţionarii publici, de a
respecta normele de conduită civică şi profesională, norme care sunt cuprinse în prezent în
legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare42.
Interdicţia funcţionarilor publici de a ocupa funcţii de conducere în structurile sau
organele de conducere ale partidelor politice sau organizaţiilor cărora le este aplicabil
acelaşi regim juridic sau ale asociaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează pe lângă ele, este
prevăzută de art. 44 alin. (1), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.
Înalţilor funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere le este interzis să facă

41
V. Vedinaş, Statutul …, op. cit., 2004, p. 127.
42
Publicată în M. Of. nr. 157 din 23 februarie 2004, republicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.
15
parte din partide politice sau organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic sau din
asociaţii şi fundaţii care funcţionează pe lângă ele. Toţi funcţionarii publici au obligaţia ca în
exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor
lor politice.
Şi prin acest text se instituie o obligaţie de a nu face, o obligaţie in abstinendo, care
vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcţionarilor
publici.
Dreptul de a avea anumite afinităţi politice, de a împărtăşi o anumită doctrină, de a crede
în ea, este un drept inalienabil şi imanent al omului, care nu poate fi interzis de nicio
Constituţie şi de nicio lege.
Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin
din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate, potrivit
art. 45. Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor date de superiorii
ierarhici, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. În asemenea
cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei
primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în executarea ei, va trebui să o
formuleze în scris. În această situaţie, dispoziţia va fi executată de cel care a primit-o, cu
excepţia cazului în care e vădit ilegală. El are obligaţia să o aducă la cunoştinţa superiorului
ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia.
Legiuitorul reuşeşte să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale
cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:
1) Îndatorirea de conformare vizează dispoziţiile care sunt date de funcţionarii cu funcţii
de conducere ierarhic superiori43.
2) Obligaţia de conformare faţă de dispoziţiile şefilor direcţi nu mai subzistă în situaţia în
care funcţionarul public consideră că aceste dispoziţii sunt ilegale. Legiuitorul recunoaşte,
deci, funcţionarului public două prerogative, una implicită şi cealaltă expresă. Prerogativa
implicită este aceea că funcţionarul public face o evaluare a dispoziţiei pe care a primit-o, în
scopul de a determina dacă are sau nu un caracter legal, ceea ce atrage obligaţia – dacă este
legală – de a o pune în executare.
3) Refuzul de a executa o dispoziţie pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiţionat de
obligaţia de a-l motiva în scris şi bineînţeles de a comunica acest refuz motivat autorului
dispoziţiei ilegale.
4) În situaţia în care funcţionarul public care a emis dispoziţia insistă în îndeplinirea ei,
este obligat ca tot în scris să formuleze susţinerea de a se executa dispoziţia respectivă.
5) În situaţia în care şeful ierarhic a precizat în scris pretenţia de a se îndeplini dispoziţia
contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligaţia să o execute fără ca legiuitorul
să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.
6) Se instituie obligaţia funcţionarului de a informa pe şeful ierarhic al celui de la care
emană dispoziţia ilegală.
Funcţionarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat şi secretul de
serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu informaţiile de care ia cunoştinţă în
43
M. Waline, Précis de droit administratif, Éditions Montchrestien, Paris, 1970, p. 60. În mod constant
doctrina a recunoscut faptul că obligaţia de supunere este datorată numai funcţionarilor care fac parte din aceeaşi
ierarhie administrativă.
16
timpul serviciului, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii, potrivit articolului
46.
Este analizată şi sub titulatura de „discreţie profesională”, care are un caracter exhaustiv şi
include, în opinia noastră, atât obligaţia de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, prevăzută de
articolul 46, cât şi obligaţia de confidenţialitate, reglementată de acelaşi text.
Sintagma secret de serviciu evocă actele şi faptele prevăzute expres de o normă generală
sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancţiuni penale sau disciplinare44.
Legea actuală uzitează cu două concepte şi implicit cu două categorii de secrete şi anume
secretul de stat şi secretul de serviciu.
Obligaţia de a păstra informaţiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete
urmează a se respecta în condiţiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.
Totodată, funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele,
informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.
Îndatorirea de confidenţialitate presupune interdicţia de a face publice informaţii de care
funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale.
Constatăm că în cazul funcţionarului public, îndatorirea de confidenţialitate constituie o
îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr- o clauză
contractuală45.
Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,
pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
La numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte,
în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere,
obligaţia fiind instituită prin art. 47.
Această declaraţie se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de
obligaţie de dezinteresare şi face parte din categoria îndatoririlor care vizează, în egală
măsură, atât viaţa profesională, cât şi viaţa privată a funcţionarului public.
Codul penal sancţionează infracţiunea luării de mită în art. 254 46, în care vorbeşte despre
patru moduri în care se poate manifesta aceasta şi anume: pretinderea, primirea, acceptarea
promisiunii unor astfel de foloase şi faptul de a nu respinge astfel de foloase.
Din modul în care este formulat textul, desprindem concluzia că nu are importanţă modul
lor de obiectivare, că ele reprezintă bani, daruri, alte avantaje de orice natură 47, singurul lucru
care contează este ca ele să poată fi calificate un favor, un avantaj care i-ar reveni
funcţionarului şi în schimbul căruia acesta ar fi obligat să efectueze o anumită activitate,
prevalându-se de statutul de funcţionar public.
În ceea ce priveşte cea de-a doua obligaţie, prevăzută de alineatul al doilea al art. 46, este
vorba despre obligaţia de a-şi declara averea, obligaţie care revine tuturor funcţionarilor şi

44
V. Vedinaş, op. cit., 2004, p. 160.
45
I. T. Ştefănescu, Tratat ..., op. cit., pp. 151-153.
46
Articolul 254 alin. (1) are următorul conţinut: „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde
ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”. (subl. ns.)
47
Exemplu atribuirea unui spaţiu comercial sau de locuit, înlesnirea dobândirii unui statut etc.
17
demnitarilor publici şi care, o perioadă, şi-a aflat reglementarea în Legea nr. 115/199648,
pentru ca în prezent să fie reglementată prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, cu modificările şi completările ulterioare.

Declaraţia de avere se formulează atât la numirea cât şi la încetarea raportului de funcţie


publică; prin intermediul ei se urmăreşte să se preîntâmpine cazurile de abuzuri, de corupţie,
de folosire a slujbei în scopul obţinerii unor avantaje materiale deosebite.

Funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii


ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu art. 48. Totodată, le este interzis să
primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu
petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite astfel de atribuţii, precum şi să intervină
pentru soluţionarea lor.
Primul alineat impune funcţionarilor publici obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de
superiorii ierarhici în termenele stabilite. Din modul în care este formulat textul ar trebui să
tragem concluzia că funcţionarului public îi incumbă numai obligaţia de a rezolva sarcinile de
serviciu repartizate de şefii ierarhici, şi, pe cale de consecinţă, dreptul de a refuza rezolvarea
tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul compartimentului. O asemenea
concluzie, în opinia noastră, nu poate fi acceptată atât din consideraţiuni teoretice, cât şi
practice.
Obligaţia funcţionarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului
de interese şi al incompatibilităţilor este reglementată prin art. 59, care trimite la o lege prin
care acestea să fie stabilite. Legea la care face în prezent referire art. 49 este Legea nr.
161/200349.
C. Perfecţionarea pregătirii profesionale
Reglementarea perfecţionării profesionale în Statut a cunoscut mai multe faze. Mai întâi,
a fost reglementată exclusiv ca o îndatorire, soluţie pe care noi am criticat-o, propunând ca
legiuitorul să-i confere statut şi de drept, nu numai de îndatorire, pentru că zadarnic consacri
obligaţia funcţionarului de a se perfecţiona, dacă nu îi recunoşti şi dreptul de a face acest
lucru, şi, corelativ, obligaţia instituţiei de a garanta acest drept.
Legea nr. 251/2001 a făcut un salt în evoluţia reglementării acestei materii, prevăzând o
secţiune separată pentru reglementarea perfecţionării profesionale, de unde importanţa
deosebită pe care el a înţeles să o acorde şi care nu poate decât să bucure.
Obligaţia şi dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale – art. 50-52
Textul consacră, într-o formă amplă care presupune aspecte complexe, instituţia
perfecţionării pregătirii profesionale care reprezintă, în egală măsură, o obligaţie, dar şi un
drept al funcţionarului public. Spunem aceasta deoarece în art. 32 din Constituţie se
reglementează dreptul la învăţătură, care reprezintă un drept fundamental al tuturor
cetăţenilor, care este asigurat printr-o multitudine de forme50, legiuitorul constituant vorbind şi
48
Publicată în M. Of. nr. 263 din 28 octombrie 1996.
49
Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr. 279 din 21
aprilie 2003.
50
Este vorba despre învăţământul general obligatoriu, liceal, profesional, superior şi alte forme de
instrucţie şi perfecţionare.
18
despre alte forme de instrucţie şi perfecţionare.
Din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecţionare a
pregătirii profesionale, poate fi identificat regimul său juridic şi anume:
a) această îndatorire revine tuturor funcţionarilor publici, fără distincţie între funcţionarii
de conducere şi cei de execuţie, dar ea are şi statut de drept;
b) se instituie obligaţia autorităţii sau instituţiei publice ca să prevadă în bugetul anual
propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională
organizate la iniţiativa sau în interesul autorităţii sau instituţiei publice.
c) se recunoaşte dreptul funcţionarului de a beneficia de salariu pe perioada în care
urmează forme de perfecţionare profesională organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii
sau instituţiei publice sau la iniţiativa funcţionarului, cu acordul conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice.
d) sunt stabilite pentru funcţionarul public în cauză atât drepturi cât şi obligaţii speciale.
În situaţia în care funcţionarul public nu-şi respectă obligaţia, el va fi ţinut să
despăgubească autoritatea sau instituţia publică. Astfel, dacă încetează raportul de serviciu din
anumite cazuri, altele decât cele care nu pot fi imputabile funcţionarului, acesta are obligaţia
să restituie contravaloarea cheltuielilor de perfecţionare făcute de autoritatea sau instituţia
publică.
Funcţionarul public care urmează forme de perfecţionare cu durata mai mare de 90 de zile
într-un an calendaristic, este obligat să se angajeze în scris că va lucra între 2 şi 5 ani, dacă
cursurile sunt finanţate de la bugetul de stat.
Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, era prevăzut termenul de cel puţin 5 ani, pentru ca
în prezent legea să vorbească despre o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani de la terminarea
programelor proporţional cu numărul zilelor de perfecţionare, dacă pentru programul
respectiv nu este prevăzută o altă perioadă. Considerăm că noua reglementare va permite o
libertate excesivă a autorităţii de a hotărî, între 2 şi 5 ani, de unde riscul unor soluţii
discriminatorii între diferiţi funcţionari publici.
Funcţionarul public care urmează o formă de perfecţionare, dar nu o absolvă din vina sa,
este obligat să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea cheltuielilor efectuate
cu perfecţionarea şi drepturile salariale primite pe perioada perfecţionării, dacă acestea au fost
suportate de autoritatea sau instituţia publică.
Pentru a se clarifica discuţiile care au apărut în practica administrativă privind înţelesul a
ce anume se introduce în sintagma perfecţionare profesională, se prevede că nu constituie
forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate de la bugetul de stat sau din cel
local studiile universitare sau studiile de doctorat.
Ca un element de noutate pe care îl aduce Legea nr. 251/2006, reţinem obligaţia
autorităţilor şi instituţiilor publice de a elabora anual un plan de perfecţionare profesională a
funcţionarilor publici şi de a-l comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici51, împreună
cu fondurile prevăzute în bugetul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare
profesională a funcţionarilor publici, organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau

51
V. Vedinaş, Consideraţii asupra Poiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării
europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu”, p. 433.
19
instituţiei publice, obligaţie consacrată prin art. 53 din Statut.
D. Dreptul la carieră

În lume există două mari categorii de sisteme de serviciu public52:

a) sistemul de tip post, format dintr-un ansamblu de funcţii sau meserii, în care
funcţionarii pot fi numiţi într-una din aceste funcţii. Cum se susţine în doctrina franceză, acest
sistem costă în „a viza funcţii sub aspectul sarcinilor de îndeplinit, activităţilor de exercitat, şi
nu sub unghiul unei profesiuni. Agentul este recrutat pentru a ocupa un post determinat, căruia
îi rămâne afectat pe tot cursul funcţiei; el nu face carieră. Ilustrarea tipică este S.U.A, unde e
legat originar de spoils-system”53.

b) sistemul de tip „carieră” bazat pe stabilitatea şi continuitatea în carieră, în care


„agentul recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat şi ierarhizat ... Sistemul
civil service britanic este tipic pentru această formulă, practicată şi în Franţa”54.

Un prim element care defineşte cariera funcţionarului public este stabilitatea în funcţie.

Stabilitatea, ca şi inamovibilitatea, îşi au obârşia în nevoia găsirii unui instrument, care să


stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administraţie55.

Ele materializează deci reacţia împotriva unui asemenea amestec urmărindu-se crearea
unei independenţe inerente bunului mers al serviciului public respectiv.

Inamovibilitatea reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă


funcţionarului său că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare; ea se
deosebeşte de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în
interes de serviciu, nici măcar prin avansare.

Un element al carierei funcţionarului public îl reprezintă avansarea acestora.

În carieră, funcţionarului public îi este recunoscut56 dreptul de a promova în funcţia


publică şi de a avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Un element de noutate adus
prin ultimele modificări ale Legii nr. 188/1999 este cuprins în teza a doua a art. 63, conform
căreia promovarea în clasă, în grade profesionale şi avansarea în treptele de salarizare nu
sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Este importantă această precizare, care
înlocuieşte soluţia anterioară care condiţiona promovarea de existenţa unui post vacant. Dat
fiind faptul că posturi vacante nu erau, în ultimii ani existând numeroase restricţii la
încadrarea în posturi în autorităţile şi instituţiile publice, blocări de posturi, se ajunsese la
situaţia ca dreptul de a avansa şi de a promova să fie unul formal, lipsit de conţinut, de vreme

52
I. Alexandru, Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp.
467-468.
53
A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., 1995, p. 55.
54
A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., 1995, p. 55.
55
J. Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Vremea, 1933, p. 309.
56
Prin articolul 55 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.
20
ce nu erau posturi vacante. În completare, art. 64 alin. (2) al legii 57 recunoaşte că promovarea
se poate face, prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului deţinut
de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului.

&8. Recrutarea funcţionarilor publici


Pentru ocuparea unei funcţii publice, legea impune anumite condiţii, cum ar fi: persoana
să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România; să cunoască limba română scris şi vorbit;
să aibă capacitate deplină de exerciţiu; să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, atestată
prin document medical; să îndeplinească condiţiile de studii cerute de lege pentru funcţia
publică; să îndeplinească condiţiile specifice impuse pentru ocuparea funcţiei publice; să nu fi
fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, a statului sau autorităţii,
de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau fapte de
corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face incompatibilă cu exercitarea
funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; să nu fi fost destituită
dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani şi să nu fi desfăşurat activităţi de poliţie politică, astfel
cum este aceasta definită prin lege.

Modalităţile de ocupare a unei funcţii publice sunt promovarea, transferul, redistri-


buirea, recrutarea şi alte modalităţi prevăzute expres de Legea nr. 188/1999, cu
modificările şi completările ulterioare.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în


limita funcţiilor publice vacante rezervate în scopul ocupării în acest fel prin planul de
ocupare a forţei de muncă.

Principiile care guvernează concursul sunt cele ale competiţiei deschise, transparenţei,
meritelor profesionale şi competenţei şi al egalităţii de acces la funcţiile publice pentru fiecare
cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale.

Perioada de stagiu are ca şi scop verificarea aptitudinilor profesionale în vederea


îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a
funcţionarilor debutanţi şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei şi
exigenţelor acesteia.

Durata perioadei de stagiu diferă pentru funcţionarii din cele trei clase, ea fiind de 12 luni
pentru funcţionarii din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru funcţionarii
din clase I.

&9. Răspunderea funcţionarilor publici


În raport şi de tezele exprimate în doctrină dar şi de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, cu
modificările ulterioare, apreciem58 că pot fi identificate următoarele forme de răspundere a
57
Astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.
58
Abordând această problemă, profesorul A. Iorgovan exprimă teza că formele răspunderii funcţionarului
public diferă după cum ne raportăm la funcţionarul supus regimului legal sau cel supus regimului contractual.
Funcţionarului statutar i se va aplica: o răspundere disciplinară; o răspundere contravenţională; o răspundere
penală şi o răspundere patrimonială. Valentin Prisăcaru identifică patru tipuri de răspundere aplicabile
21
funcţionarului public:

1. O răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină


specifice raportului de servicii;

2. O răspundere contravenţională, pentru săvârşirea, de către funcţionarul public, a


unor fapte antisociale calificate prin lege ca şi contravenţii;

3. O răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile articolului 52 din


Constituţie şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

4. O răspundere civilă care intervine pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului


autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; pentru nerestituirea în termenul legal a
sumelor ce i s-au acordat necuvenit59; pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia
publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.

Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public a comis fapte
prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale. Acest tip de răspundere, la rândul lui, poate fi
justificat de două categorii de fapte culpabile:

– fapte prin care se încalcă obligaţiile izvorâte din raportul de funcţie, şi atunci instituţia
răspunderii este o instituţie complexă, aparţinând, prin faptele care o generează, dreptului
administrativ şi penal, iar prin regimul sancţionator specific, dreptului penal;

– fapte prin care se încalcă obligaţii care nu izvorăsc din raportul de funcţie, ci care sunt
săvârşite în calitate de cetăţean, şi, în această situaţie ne plasăm în sfera exclusivă a dreptului
penal.

Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul represiv, sancţionator cât şi scopul
preventiv, cărora trebuie să li se adauge, în opinia noastră, şi scopul educativ, care – deşi
implică prevenţia – nu se reduce la aceasta.

Răspunderile disciplinară, contravenţională, civilă sau penală ale funcţionarilor


publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele
reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absenţa elementului subiectiv
determinând imposibilitatea intervenţiei lor.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită


de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor

funcţionarilor publici: disciplinară; administrativă (în mod corect administrativ contravenţională); civilă şi
penală. (Tratat de drept administrativ, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 196-199). Mircea Preda operează o distincţie
care din punctul nostru de vedere nu se susţine, între „răspunderea disciplinară” şi „răspunderea administrativă”
care s-ar regăsi în statutul funcţionarului public. (Curs de drept administrativ, Ed. Calistrat Hogaş, Bucureşti,
1996, pp. 166-190.
59
Această formulare reprezintă un cras agramatism juridic al Statutului, deoarece ea statorniceşte că
nerestituirea sumelor ce s-au acordat necuvenit constituie o cauză de răspundere civilă, deşi, în cazul dat, nu
suntem în prezenţa unei răspunderi civile, ci a plăţii lucrului nedatorat (art. 1092 Codul civil) – Ş. Beligrădeanu,
loc. cit., p. 16.
22
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi
civică prevăzute de lege.

În ceea ce ne priveşte, am definit abaterea disciplinară ca reprezentând fapta săvârşită cu


vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din
raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său
socio-profesional şi moral60.

Prin alin. 2 al art. 77 sunt enumerate faptele care reprezintă abateri disciplinare.

Legiuitorul se opreşte la următoarele fapte, pe care le califică drept abateri disciplinare şi


a căror analiză comportă următoarele categorii.

a) fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, în această categorie


intrând faptele prevăzute la lit. a), c) şi d) ale alineatului al doilea;

b) fapte care privesc modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, aici intrând faptele
sancţionate la lit. b), e) şi i);

c) fapte care sancţionează încălcarea exigenţelor privind comportamentul profesional al


funcţionarului public, deontologia specifică funcţionarului61, aici se încadrează faptele de la
lit. g).

d) fapte care sancţionează încălcarea anumitor obligaţii ale funcţionarilor publici,


cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special, în această categorie urmând a se încadra
faptele prevăzute la lit. f), h) şi j).

Legea nr. 188/1999 nu epuizează sfera abaterilor disciplinare, permiţând ca ea să includă


şi alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei
publice şi al funcţionarului public62.

Prin alineatul al treilea legea stabileşte un număr de cinci sancţiuni disciplinare, a căror
analiză determină gruparea lor în următoarele categorii:

a) sancţiuni disciplinare cu caracter moral, în această categorie intrând mustrarea scrisă.

b) sancţiuni cu caracter precumpănitor material, în această categorie intrând


diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de 1-3 luni.

c) sancţiuni care afectează cariera funcţionarului public, având şi consecinţe de ordin


patrimonial.

În această categorie se încadrează suspendarea dreptului la avansare pe o perioadă de


1-3 ani, precum şi retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia

60
V. Vedinaş, op. cit., p. 185.
61
V. Vedinaş, Deontologia funcţionarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a
funcţionarilor publici, în RDP nr. 1/2004, pp. 56-71.
62
Prevederea e conţinută de articolul 65 alin. (2) litera k), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.
23
publică pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului.
Practic, aceste sancţiuni au un caracter complex, deoarece ele afectează nu doar cariera
funcţionarului public, dar şi drepturile materiale cuvenite acestuia, dat fiind faptul că oricărei
trepte, clasă, categorie îi corespunde un alt salariu, superior celui cuvenit pentru treapta, clasa
sau categoria precedentă.

d) sancţiuni care determină încetarea raportului de funcţie publică, în această ultimă


categorie intrând destituirea din funcţie.

Deşi legiuitorul nu o califică în mod expres astfel, ea reprezintă sancţiunea disciplinară cea
mai gravă atât prin consecinţele pe care le atrage cât şi prin gradul de pericol social al faptei
care determină luarea ei precum şi prin împrejurările în care se produce.

Principiile fundamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a


funcţionarului public sunt prevăzute în art. 19 din H.G. nr. 1344/200763, după cum urmează:

a) prezumţia de nevinovăţie;

b) garantarea dreptului la apărare;

c) contradictorialitatea;

d) proporţionalitatea;

e) legalitatea sancţiunii;

f) unicitatea sancţiunii;

g) celeritatea procedurii;

h) obligativitatea opiniei conform căreia fiecare membru al comisiei are obligaţia să se


pronunţe asupra fiecărei sesizări aflate pe rolul comisiei.

În literatura de specialitate64se apreciază că răspunderea disciplinară a funcţionarului public se


caracterizează prin următoarele trăsături: este o răspundere de drept public, ea deosebindu-se
astfel de răspunderea salariatului, care este de natură contractuală; se angajează numai pentru o
abatere de la disciplina de serviciu care poate să fie unică sau în concurs cu o faptă penală sau
civilă; se angajează numai după o procedură specială, prevăzută de lege; intervine numai dacă nu
există o cauză care să o înlăture; se angajează pentru simpla încălcare a competenţei
funcţionarului public sau a interdicţiilor impuse de legiuitor acestuia.

Prin articolul 78 este reglementată procedura de aplicare a sancţiunii cu caracter


moral, mustrarea scrisă, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la
propunerea conducătorului compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

63
H.G. nr. 1344/2007 privind normele privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină,
publicată în M. Of. nr. 768 din 13 noiembrie 2007, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 787/2008,
H.G. nr. 1268/2008, O.U.G. nr. 35/2009.
64
R. P. Postelnicu, Statutul funcţionarului public, Ed. Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2006, pp. 271-272.
24
Legea instituie, parţial, două proceduri deosebite pentru aplicarea sancţiunilor
disciplinare:

– o primă procedură care priveşte aplicarea sancţiunii cu caracter moral, prevăzută la


articolul 77 alin. (3) litera a);

– o a doua procedură prevăzută pentru restul sancţiunilor.

Unul dintre elementele caracteristice ale răspunderii disciplinare a funcţionarului public îl


reprezintă existenţa unui organ de disciplină, în a cărui misiune intră determinarea
comiterii de către funcţionarul public a unor abateri disciplinare, care se realizează prin
activitatea de cercetare pe care o întreprinde, precum şi prin formularea propunerilor de
sancţiuni ce urmează a se aplica funcţionarilor publici. Acesta poartă denumirea de comisie
de disciplină.

Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale


reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor
publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este
reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat.

Regăsim dispoziţia din art. 80, potrivit căreia funcţionarul public nemulţumit de
sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente,
solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Cazierul administrativ este documentul prin intermediul căruia se evidenţiază situaţia


disciplinară a funcţionarilor publici, el cuprinzând sancţiunile disciplinare aplicate
funcţionarului public, care nu au fost radiate, şi se eliberează de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, în conformitate cu baza de date pe care aceştia o administrează.

Există anumite situaţii în care este necesară obţinerea cazierului administrativ, respectiv:
desemnarea unei persoane ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea într-o funcţie
publică, în comisia de disciplină, cea paritară sau pentru ocuparea unei înalte funcţii publice sau a
unei funcţii publice de conducere, precum şi în orice alte situaţii prevăzute de lege.

Răspunderea penală a funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul


serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii
penale. Este vorba despre infracţiuni precum luarea de mită, primirea de foloase necuvenite,
abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor generale, neglijenţa în păstrarea informaţiilor
secrete de stat etc. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de
funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult
mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici65.

Legea prevede că, în cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru una din
faptele prevăzute la art. 54 lit. h), conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va lua măsura de
suspendare a funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.
65
O. Mestacan, Răspunderea penală a funcţionarilor publici, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 27.
25
În situaţia în care instanţa dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea
din funcţie încetează iar funcţionarul public îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută
anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
Regimul procedural al răspunderii penale a fost îmbogăţit prin Legea nr. 251/2006, cu
norma potrivit căreia de la momentul începerii urmăririi penale persoana care are competenţa
numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului în
cadrul altui compartiment sau structuri fără personalitate juridică atunci când apreciază că
funcţionarul care face obiectul cercetării poate influenţa cercetarea.
În Codul penal, infracţiunile incidente în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici sunt
reglementate de titlul VI, denumit „infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes
public sau altor activităţi reglementate de lege”, art. 246-25866.

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici este angajată în situaţia în care


aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul sau în legătură cu serviciul. Procesul- verbal
contravenţional poate fi contestat în faţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are
sediul autoritatea sau instituţia publică unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sancţionat.

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici este angajată pentru pagubele produse cu


vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice; pentru nerestituirea în termen legal a
sumelor acordate necuvenit şi pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în
calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile. Pentru recuperarea sumelor, autoritatea sau instituţia publică poate emite o
dispoziţie de imputare sau poate să-şi asume un angajament de plată, împotriva cărora
funcţionarul public poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

&10. Acordurile colective reprezintă o instituţie introdusă prin modificările aduse


Statutului funcţionarului public prin Legea nr. 161/2003 şi ele reprezintă corespondentul,
pentru funcţionarul public, a contractului colectiv de muncă încheiat în cazul salariatului.
Potrivit art. 72, pot fi încheiate anual de autorităţile sau instituţiile publice cu sindicatele
reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici şi ele pot
să cuprindă măsuri referitoare doar la următoarele domenii: constituirea şi folosirea fondurilor
destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în muncă;
programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională şi alte măsuri referitoare la protecţia
celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

&11. Corpul de rezervă al funcţionarilor publici este format din funcţionarii publici care
au fost eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile lor şi este gestionat de Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici. Aceasta reprezintă o autoritate centrală de specialitate din
subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, a cărei menire este aceea de a crea şi de a
dezvolta un corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial67.
66
Este vorba despre următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (articolul
246); abuzul în serviciul prin îngrădirea unor drepturi (articolul 247 Codul penal); abuzul în serviciu contra
intereselor publice (articolul 248); neglijenţa în serviciu (articolul 249); purtarea abuzivă (art. 250); neglijenţa
în păstrarea secretului de stat (art. 252); luarea de mită (art. 254); darea de mită (art. 255); primirea de foloase
necuvenite (art. 256); traficul de influenţă (art. 257) şi faptele săvârşite de alţi funcţionari (art. 258).
67
Pe larg asupra acestor noutăţi legislative: V. Vedinaş, Consideraţii referitoare la modificările şi completările
26
&12. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului
public
12.1. Modificarea raportului de serviciu reprezintă modalitatea prin intermediul căreia
se realizează mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici.
Prin mobilitate în corpul funcţionarilor publici se propune eficientizarea activităţii
autorităţilor şi instituţiilor publice, ea realizându-se atât în interes public cât şi în interesul
funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.
Modificarea raportului de serviciu se realizează prin delegare, detaşare, transfer sau
mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii
sau instituţiei publice.
Potrivit articolului 14 al Legii franceze din 13 iulie 1983, mobilitatea funcţionarilor în
sânul fiecărei funcţii publice reprezintă o garanţie fundamentală a carierei. Acelaşi
articol adaugă faptul că reprezintă o garanţie fundamentală accesul funcţionarilor de stat
la funcţia publică teritorială şi al funcţionarilor colectivităţilor teritoriale la funcţia
publică de stat. În sistemul francez, mobilitatea este asigurată prin accesul direct la un alt
corp, schimbarea corpului funcţionăresc prin concurs intern, punerea la dispoziţie,
detaşarea şi mutarea68.

Interesantă ni se pare şi norma, de absolută noutate, care prevede că atunci când


mobilitatea slujeşte un interes public, funcţionarul public nu poate refuza detaşarea sau
mutarea în cadrul altui compartiment sau structură, cu excepţia situaţiilor de la articolul 87
alin. (3), respectiv graviditatea, creşterea unui copil minor, starea sănătăţii, imposibilitatea
asigurării unor condiţii corespunzătoare de cazare, motive familiale sau când este singurul
întreţinător al familiei.

Aceasta este una din soluţiile care slujeşte principiul preemţiunii interesului public 69,
care este unul din principiile de bază care guvernează dreptul public şi administraţia
publică.

Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de cel


mult 60 de zile calendaristice într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o perioadă
mai mare, este necesar acordul funcţionarului public.

Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să fie
detaşat, pe o perioadă de cel mult 6 luni într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o
perioadă mai mare de 6 luni într-un an, este necesar acordul scris al funcţionarului public.

Una din condiţiile pentru ca detaşarea să poată fi dispusă este ca funcţionarul public să
aibă pregătirea profesională care să corespundă atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei
publice şi să se respecte categoria, clasa şi gradul profesional al funcţionarului public.

O reglementare importantă adusă prin Legea nr. 251/2006 a fost aceea că atât detaşarea

aduse Statutului funcţionarilor publici prin Legea nr. 161/2003, în Dreptul nr. 10/2003, pp. 80-99.
68
S. Salon, J.-C. Savignac, La fonction publique, Ed. Sirey, 1985, p. 118.
69
Cu privire la acest concept, v. A. Iorgovan, Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 19.
27
cât şi transferul se pot face pe o funcţie publică de conducere. Este o normă care schimbă
optica şi soluţia existente până în prezent, conform căreia ocuparea unei funcţii publice de
conducere se poate face doar prin concurs şi pe care, în ceea ce ne priveşte, nu o
împărtăşim, pentru că este lesne de intuit modul discreţionar în care norma se va aplica în
practică şi ce consecinţe va produce. Nu cred că suntem încă pregătiţi, ca sistem administrativ,
pentru acest gen de mobilitate în funcţia publică. De asemenea, detaşarea se poate dispune, în
mod excepţional, şi pe o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici, dacă
funcţionarul îndeplineşte condiţiile de studiu şi de vechime necesar, cu respectarea anumitor
condiţii suplimentare stabilite prin art. 89 alin. 21 din Legea nr. 188/1999, republicată.

Transferul poate avea loc atât în interesul serviciului cât şi la cererea funcţionarului
public.

Transferul în interesul serviciului se face numai într-o funcţie publică de aceeaşi


categorie, clasă şi grad profesional. Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de
aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie de nivel inferior, în urma
aprobării cererii de transfer a funcţionarului de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice la care se solicită transferul.

Introducerea distincţiei între funcţia publică centrală şi cea locală determină concluzia că
transferul nu se va putea efectua de pe o funcţie publică locală pe una de aceeaşi clasă şi
grad centrală şi invers.

În cazul funcţionarilor publici de conducere, transferul se poate realiza pe funcţii ale căror
atribuţii sunt similare cu atribuţiile funcţiei de pe care se efectuează transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment poate fi definitivă sau temporară.

Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc atunci când se dispune de
conducătorul unei autorităţi sau instituţii publice, la solicitarea justificată a funcţionarului
public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice sau în alte situaţii
prevăzute de lege.

Funcţionarul public poate solicita mutarea temporară sau definitivă în cazul în care starea
sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi permite desfăşurarea activităţii în acelaşi
compartiment.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante, fie şi


temporar se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte
condiţiile de studii şi vechime în specialitatea studiilor pentru ocuparea funcţiei publice şi care
nu are în cazierul administrativ sancţiuni disciplinare neradiate.
De asemenea, este posibilă, în mod excepţional, şi exercitarea cu caracter temporar a unei
înalte funcţii publice, la propunerea conducătorului autorităţii în care există respectiva funcţie
şi cu avizul ANFP, dar numai de către funcţionari publici sau cei cu statut special care
îndeplinesc condiţiile precitate la paragraful anterior (studii, vechime, lipsa cazierului
administrativ).

28
12.2. Suspendarea raportului de serviciu70
Sunt reglementate două tipuri de suspendare, de drept şi din iniţiativa persoanei
interesate.
Suspendarea de drept intervine când funcţionarul se află într-un din următoarele
situaţii:
a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică sau de autoritate publică, pentru
perioada respectivă;
b) este încadrat la cabinetul unui demnitar, primar, preşedinte al consiliului judeţean sau
la cancelaria prefectului;
c) este desemnat pentru o misiune diplomatică sau în cadrul unor organisme
internaţionale;
d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută de lege suspendarea;
e) efectuează stagiul militar, stagiul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate sau însoţeşte soţia sau o rudă de gradul I
inclusiv;
h) este în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile legii;
i) carantină, în condiţiile legii;
j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
l) forţă majoră;
m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de
natura celor prevăzute la art. 54 lit. h);
n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a
săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea
comisiei de disciplină;
n) alte cazuri prevăzute de lege.
Suspendarea la iniţiativa funcţionarului public are loc în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu
handicap, până la 3 ani, în condiţiile legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 7 ani sau în cazul copilului cu
handicap, până la 18 ani;
c) desfăşurarea de activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale;
d) participarea la campania electorală;
e) participarea la grevă.
Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un
interes personal legitim, în alte situaţii decât cele prevăzute anterior, pentru o perioadă cuprinsă între
o lună şi 6 luni, fără ca perioadele cumulate de suspendare să depăşească 3 ani.
Nu intră în categoria „interesului legitim” justificarea cererii de suspendare prin raportare

70
Pentru o abordare de ansamblu a acestei problematici, v. A. Drăghici, Instituţia suspendării raporturilor
juridice de serviciu ale funcţionarilor publici în lumina reglementărilor Legii nr. 188/1999 republicată, în
lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe
juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, pp.
419-423.
29
la desfăşurarea unor activităţi remunerate.
În plus, solicitarea de suspendare trebuie efectuată în scris şi motivat, putând fi aprobată de
către conducătorul autorităţii publice numai pe baza unor documente justificative.
Pe perioada suspendării, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul
aferent funcţiei ocupată de funcţionarul public suspendat, ocuparea postului respectiv
putându-se face numai pe perioadă determinată.
12.3. Încetarea raportului de serviciu se face prin act administrativ al autorităţii învestită cu
puterea de numire, după cum urmează: de drept, prin acordul părţilor, consemnat în scris, prin
eliberare din funcţia publică, prin destituire din funcţia publică şi prin demisie.
Încetarea de drept are loc la data decesului funcţionarului public; a rămânerii definitive
a hotărârii de declarare a morţii; când funcţionarul nu mai îndeplineşte anumite condiţii
necesare pentru ocuparea unei funcţii publice; la împlinirea condiţiilor de pensionare sau la
comunicarea deciziei pe pensionare pentru limită de vârstă, anticipată sau de invaliditate; ca
urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică;
când funcţionarul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească pentru o infracţiune din cele
prevăzute de lege sau când s-a dispus o pedeapsă privativă de libertate; ca urmare a
interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă şi la data expirării
termenului pentru care a fost ocupată, pe o perioadă determinată, o anumită funcţie.
Eliberarea din funcţie se dispune de persoana care are competenţa legală de numire în
următoarele cazuri: autoritatea şi-a încetat activitatea sau a fost mutată în altă parte iar
funcţionarul nu este de acord să o urmeze; reducerea personalului, în caz de reorganizare, prin
reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare a
funcţie formulată de un funcţionar destituit ilegal; pentru incompetenţă personală, când s-a
obţinut calificativul necorespunzător la evaluarea performanţelor profesionale; starea de
sănătate a funcţionarului, constatată prin decizie a organelor medicale competente; ca urmare
a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii în condiţiile
mobilităţii prevăzută de lege pentru ei. În caz de eliberare, autoritatea sau instituţia publică
este obligată să acorde un preaviz de 30 de zile.
Destituirea dintr-o funcţie publică se dispune ca sancţiune disciplinară aplicată pentru
motive imputabile funcţionarului public, în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare
sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave sau dacă s-a ivit un motiv legal de
incompatibilitate iar funcţionarul nu acţionează pentru încetarea lui într-un termen de 10 zile
calendaristice de la data când a intervenit.
Demisia reprezintă un act juridic unilateral al funcţionarului public, prin care acesta
comunică în scris încetarea raportului de serviciu. Demisia nu trebuie motivată şi produce
efecte juridice în termen de 30 de zile calendaristice de la înregistrare.
Funcţionarul public căruia i s-a modificat, i-a fost suspendat sau a încetat raportul de
serviciu are obligaţia să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea
exercitării atribuţiilor de serviciu.
În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le
consideră ilegale, el poate cere anularea actului administrativ prin care i-a încetat raportul de
serviciu, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

30
&.10.Studii de caz.

Ca urmare, a întocmirii proiectului nostru, legat de prevederile deontologice cuprinse


în Statutul Funcționarilor Publici (Legea 188/1999) şi Codul de Conduită al Funcționarilor
Publici, ( Legea nr.7/2004) se impune, ca partea teoretică să fie exemplificată și susținută prin
exemple de soluții din practica instanțelor judecătorești .
Prin această analiză am căutat să evidențiem distincţiile între aspectele conţinute de
Statutul Funcţionarilor Publici şi cele ale Codului de Conduită dar şi familiarizarea cu aceste
prevederi legislative şi stabilirea coordonatelor între pura teoretizare a acestora şi aplicarea lor
concretă.
De asemenea am analizat și o serie de termeni care să ne ajute în evidențierea
noțiunilor cu care am interacționat său pe care le-am definit ori analizat.
Se impune să precizam rolul important pe care îl au cele două acte normative,
respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu
modificările și completările ulterioare şi Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a
funcționarilor publici, republicată, în evidențierea unei bune conduite a funcționarilor publici.
Respectarea prevederilor cuprinse în aceste legi au un rol fundamental în conturarea conduitei
funcționarilor publici.
În Statutul Funcţionarilor Publici sunt reglementate două mari aspecte. În primul rând
regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile
publice din administraţia publică centrală şi locală, mai precis raporturile de serviciu ale
acestora. În al doilea rând, Legea nr.188/1999 are ca scop şi asigurarea, în conformitate cu
dispoziţiile acesteia, a unui serviciu stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în
interesul cetăţenilor precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia centrală
şi locală.
Referitor la Legea 7/2004, aceasta priveşte strict normele de conduită profesională a
funcţionarilor publici. Aşa cum este clar precizat în lege, normele de conduită profesională
prevăzute de Codul de conduită sunt obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru
persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice.
Totodată în Romania s-au înregistrat numeroase cazuri în care funcționarii publici
încalcă prevederile statuate în Codul de Conduită al acestora dar și în Legea nr.188/1999
privitoare la Statutul Funcționarilor Publici.

31
În redarea acestor cazuri de încălcare a prevederilor cuprinse în cele două acte
normative ne-am bazat pe practica instanțelor judecătorești pe care o redăm în cele ce
urmează.

I. Deontologia funcționarului public.

Ordinul nr.7543 din 2 noiembrie 2005 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor prin
care reclamantul – intimat MA - manager public la Direcţia Supraveghere şi Control
Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor a fost detaşat, începând cu 1 decembrie
2005 la Ministerul Administraţiei şi Internelor Punctul Naţional Focal pe o perioadă de
6 luni, s-a avut în vedere adresa cu nr.96521/23 septembrie 2005 a Ministerului
Administraţiei şi Internelor, prin care se stabilea în baza Raportului de Suplimentare pe
anul 2004 pentru Planul de Acţiune 2004 – 2006 detaşarea de personal vamal la Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţional (Punctul Naţional Focal).

Detaşarea nu a avut la bază avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,


din adresa cu nr.1031636 din 30 ianuarie 2006, a acestei autorităţi, rezultând că nu era
posibilă detaşarea intimatului – reclamant – manager public pe o funcţie publică de
execuţie, nefiind asigurată respectarea dispoziţiilor art.77 din Legea nr. 188/1999
republicată cu modificările ulterioare, raportate la prevederile Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 56/2004 cu modificările şi completările ulterioare şi ale Hotărârii Guvernului
nr.783/2005.

Prevederile art.77 alin.(1), alin.(2) şi alin.(4) teza I din Legea nr. 188/1999
republicată, cu modificările ulterioare ce reglementează situaţia modificării raporturilor de
serviciu prin detaşare şi prevăd că aceasta se dispune în interesul autorităţii sau
instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public,
precizează că „detaşarea se poate dispune doar dacă pregătirea profesională a
funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice
pentru care urmează să fie detaşat. Pe perioada detaşării funcţionarul public îşi
păstrează funcţia publică şi salariul”.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că Ministerul
Administraţiei şi Internelor a comunicat recurentei – pârâte că nu poate da curs
Ordinului nr. 7543/2 noiembrie 2005 privind detaşarea intimatului – reclamant.
Recurenta – pârâtă a emis iniţial Ordinul nr.200/1 februarie 2006 prin care a
modificat Ordinul de detaşare în delegare pe o perioadă de 90 de zile, iar ulterior în
aceeaşi zi, a emis Ordinul nr. 201/1 februarie 2006 prin care a constatat că începând cu
data de 1 februarie 2006 îşi încetează aplicabilitatea ordinului emis iniţial.
Contrar celor susţinute de prima instanţă, cele două ordine au fost emise cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie, art. 76 şi art. 77 din Legea nr.188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare.
Măsura detaşări dispusă pe o perioadă de 6 luni poate fi revocată sau modificată,
chiar dacă a intrat în circuitul civil şi a produs efecte, pentru că este o măsură
32
unilaterală dispusă din iniţiativa şi interesul instituţiei publice, în care urmează să-şi
desfăşoare activitatea funcţionarul public aşa cum se prevede în mod expres în art. 77
din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public. Legea în art. 77 alin. (3)
reglementează doar situaţia când funcţionarul public poate refuza măsura detaşării în
anumite situaţii.
Totodată, această măsură de revocare/modificare a detaşării şi transformare a
acesteia în delegare, poate fi dispusă şi în perioada în care raporturile de muncă sunt
suspendate de drept, ca urmare a incapacităţii temporare de muncă, în speţă, intimatul –
reclamant susţinând că a fost în concediu medical, reglementarea din Codul muncii cu
care se completează Legea nr.188/1999, interzicând doar măsura desfacerii disciplinare
a contractului de muncă.
Oricum prin emiterea Ordinului nr.201/1 februarie 2006, prin care s-a constatat că
începând cu data de 1 februarie 2006 îşi încetează aplicabilitatea Ordinul Autorităţii
Naţionale a Vămilor nr.200/1 februarie 2006, prin care intimatul – reclamant a fost delegat la
Ministerul Administraţiei şi Internelor – Punctul Naţional Focal, recurenta – pârâtă a avut
în vedere şi faptul că potrivit textului de lege, respectiv art. 76 din legea privind Statutul
Funcţionarului public, este permisă delegarea, ca act unilateral al instituţiei fără acordul
persoanei delegate, numai pe o perioadă de 60 de zile, peste această perioadă până la 90
de zile fiind necesar acordul scris al persoanei în cauză.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea art.5 din Hotărârea Guvernului nr.543/1995, aşa
cum susţine intimatul reclamant şi instanţa de fond, pentru că acest text de lege interzice
fracţionarea detaşărilor şi delegărilor şi nu modificarea acestora.
Aşa fiind se constată că numai printr-o interpretare eronată a textelor de lege
aplicabile în speţă, instanţa de fond a concluzionat că trebuie a fi anulate, cele două
ordine contestate, considerent pentru care recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu
consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de
reclamantul MA ca neîntemeiată.
Constatând că cele două ordine nr.200/1 februarie 2006 şi nr.201/1 februarie
2006, au fost emise cu respectarea legii, nu mai poate fi pusă în discuţie problema
existenţei unui prejudiciu adus reclamantului – recurent, pretenţiile formulate fiind
subsecvente obiectului principal al acţiunii acela de anulare a celor două ordine, fiind
inutilă astfel analizarea lor în calea de atac a recursului.

Recursul a fost admis.

II. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Abuz în serviciu contra intereselor
publice.

Decizia penală nr. 98 din 11 februarie 2010.

Prin sentința penală nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosar


4885/180/2007 în temeiul art.334. Cod proc.pen s-a schimbat încadrarea juridică din
infracțiunea prevăzută de art.248 Cod penal în cea prev. de art. 248 Cod penal cu aplicarea art.
258 Cod penal.
33
În baza art. 248 Cod penal cu aplicarea art. 258 Cod penal, a fost condamnată
inculpata F.(G.)M., fără antecedente penale, cetățean român, căsătorită, la pedeapsă de 6
luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de “abuz în serviciu contra intereselor
publice”.
În baza art. 291 Cod penal, a fost condamnată aceeași inculpată, la pedeapsă de 3
luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de “uz de fals”.
În baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod. penal s-a contopit şi s-a dispus ca
inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei
pe o durata de 2 ani şi 6 luni, reprezentând termen de încercare, stabilit în condițiile art. 82
Cod penal.
În baza art. 359 C. pr. penală s-a atras atenția inculpatului asupra prev. art. 83 C.
penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
În baza art.14 și 346 C. pr. penală raportat la art. 998 şi urm. C. civil s-a admis în
parte acțiunea civilă şi a fost obligată inculpata la despăgubiri materiale în suma de
24.336,40lei RON către partea civila SC. Compania N. de T. A. R. SA.

S-a luat act că inculpata a avut avocat ales.

În baza art. 191 alin.1 Cod pr. penală a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor
judiciare către stat în suma de 3700lei.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că în conformitate cu fișa postului
(fl.15,120d.u.p.), în calitate de șef a Agenției T. Bacău, inculpata F. M., avea următoarele
obligații de serviciu:
- să emită corect şi complet dispoziții de încasare sau plată, facturi fiscale, chitanțe,
polițe de asigurare medicală respectând legislația în vigoare;
- să conducă evidența gestionarea corectă și la zi a documentelor cu regim special
având în vedere prevederile HG. nr.831/1997, transmise de Direcția Financiară
DF/6070/23.04.1998, precum și notele de informare transmise de Direcția Financiară;
- să răspundă de gestionarea corectă a formularelor cu regim special semnalând
orice nereguli constate;
- să răspundă disciplinar, material, contravențional sau penal, după caz, pentru
neîndeplinirea corectă său completă a sarcinilor ce revin funcției și a nerespectării
normelor şi reglementarilor interne și internaționale și a legislației în vigoare;
- să răspundă cu privire la gestionarea mijloacelor bănești și a formularelor cu
regim special;
- să urmărească derularea în plan local a contractelor încheiate de T.;
- să organizeze și să răspundă de evidența și siguranța mijloacelor materiale şi
bănești, făcându-se responsabilă de orice mijloc înregistrat din manipularea acestora;
- să transmită spre verificare şi avizare toate contractele care se încheie pe plan
local informând operativ Conducerea asupra oricăror majorări de tarife;
- să răspundă de păstrarea și utilizarea în bune condiții a mijloacelor fixe şi
instalațiilor aflate în dotarea agenției atât pentru cele în utilizare directă cât și pentru cele de
uz general.
34
Astfel, fiind angajată a părții civile și având ca atribuții de serviciu obligațiile mai sus
enumerate, de care a abuzat, inculpata, în calitate de șef a Agenției T. Bacău - a facilitat
închirierea unui spațiu excedentar de 62 mp din incinta Agenției T. Bacău către SC.T. T.
SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F. B., facturând și încasând
chirie cu mult sub nivelul minim al pieței, și a permis totodată subînchirierea fără drept
al acestui spațiu de către SC.
Astfel, prin contractul de închiriere nr.721(fl.75 d.u.p.) a fost închiriat acest spațiu
comercial către SC.T.T. SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F.B.,
pentru o chirie de 6 USD/mp./lună și acesta din urma imediat, la 01.11.2002, l-a
subînchiriat unei alte societăți SC.D.SRL. Bacău, cu prețul de 11 USD/mp./lună, deși
subînchirierea fără acordul proprietarului era interzisă expres prin clauza contractuală,
iar inculpata deși avea cunoștință de aceasta tranzacție în defavoarea părții civile a cărei
salariată era și mai mult avea obligația de serviciu să urmărească derularea și
executarea contractelor, a permis prejudicierea părții civile.
Mai mult, deoarece la 29.10.2003 contractul de închiriere nr.721 a expirat,
inculpata a propus părții civile prin nota de serviciu (fl.66) prelungirea contractului cu
aceeași firmă SC. T.T. SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F.B.,
motivând că acesta a depus cea mai bună ofertă. Pentru a motiva acest din urma aspect
și astfel a convinge Compania Naționala T.SA, inculpata la data de 29.02.2004 transmite
Companiei un fax cu o copie a anunțului dintr-un ziar privind închirierea suprafeței de
62 mp., și ulterior înaintează și niște presupuse oferte din partea unor societăți
comerciale interesate de închiriere, respectiv SC.T. SRL. Bacău, SC.V. SRL. Bacău, SC.G.
S. SRL. Bacău, oferte cu un preț de pornire sub cel oferit de către SC.T.T. SRL. Bacău
(fl.96, 111-117d.u.p.).
Din verificările efectuate, inclusiv adresa nr.231/20.07.2006(fl.93) de la SC. M.B.
SRL. Bacău s-a constatat că anunțul de închiriere nu a fost publicat în Ziarul de
BACĂU, așa cum a susținut inculpata, constatându-se că de fapt anunțul reprezintă un
fals realizat prin suprapunere-scanare peste alt anunț (fl.96-98).
Susținerile inculpatei în apărare în sensul că anunțul a fost publicat însă plătit nu de
societate ci pe numele ei personal nu pot fi reținute deoarece nu are relevantă cine a
plătit contravaloarea publicării anunțului, ci ca acel anunț să fi fost publicat efectiv în
presă, or inculpata nu a făcut proba în acest sens, ci dimpotrivă, așa cum s-a arătat mai
sus s-a constat ca de fapt anunțul reprezintă un fals realizat prin suprapunere-scanare
peste alt anunț, fals de care aceasta s-a folosit pentru a convinge partea civilă să
prelungească contractul cu societatea soțului inculpatei.
Pe de alta parte, ofertele, utilizate de inculpată în demersul de a convinge partea
civilă, al cărei angajat era, că oferta societății administrate de soțul său este cea mai
bună, nu poartă toate datele de identificare ale acestora (relații ORC.Bacău-fl.100-110),
iar ofertele nu sunt nici datate. Mai mult, audiați fiind administratorii acestor firme, S. D.
şi S. M., au arătat că nu au întocmit şi semnat oferta în numele societății lor şi nici nu au
avut cunoștință de anunțul din ziar. Martorul G. I. - administrator al SC. G. SRL. a arătat că
în iarna 2003 a semnat o ofertă dar la solicitarea soțului inculpatei însă fără să-l intereseze
acest spațiu așa se explică și inadvertențele datelor de identificare.
35
Deoarece partea civilă este o societate comercială pe acțiuni, organizată în baza
Legii. Nr. 31/1990, chiar dacă acționar este statul, se impune reținerea și a prev. art. 258
Cod penal, motiv pentru care s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, în
baza art. 334 Cod pr. penală.
Instanța nu a reținut apărarea inculpatei în sensul că prejudiciul este
nesemnificativ deoarece cuantumul acestuia nu s-a stabilit raportat la capitalul social al
societății prejudiciate, acest criteriu ducând la diferențe de tratament penal în funcție de
patrimoniul părții vătămate, criteriu neprevăzut de legea penală. Pe de altă parte un
prejudiciu infracțional reținut de 24.336,40lei RON este suficient de însemnat pentru a
îndeplini condiția pericolului social.
Sub aspectul laturii subiective, inculpata a acționat cu vinovăție sub forma intenției
directe deduse din aceea că a avut reprezentarea clară a faptelor săvârșite și a
rezultatului, urmărind producerea acestuia.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului instanța a avut în vedere
criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, anume limitele de
pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social generic şi concret al faptelor,
împrejurările concrete ale săvârșirii acestora, dar şi datele personale ale inculpatei,
aceasta nefiind cunoscută cu antecedente penale, însă nu a avut o poziție sinceră în fața
organelor judiciare.
Față de cele arătate anterior, ținând cont și de dispozițiile art.248 C. penal, cu
aplicarea art.258 Cod penal şi art.291 Cod penal, instanța a condamnat pe inculpată la
două pedepse cu închisoare orientate spre minimul special, de 6 luni respectiv 3 luni,
pentru săvârșirea infracțiunii de “abuz în serviciu contra intereselor publice” şi “uz de
fals”, pe care în temeiul art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal le-a contopit în cea mai grea.
Instanța a apreciat, în baza acelorași criterii, că scopul prevăzut de art. 52 Cod
penal, poate fi atins în privința inculpatei și fără executarea efectivă a pedepsei şi având
în vedere că sunt întrunite și condițiile prevăzute de art. 81 C. penal, s-a dispus
suspendarea condiționată a executării pedepselor pe o durata 2 ani şi 6 luni,
reprezentând termen de încercare, stabilit în condițiile art.82 Cod penal iar în baza art. 359
C. pr. penală s-a atras atenția inculpatei asupra prev. art. 83 C. penal, a căror nerespectare are
ca urmare revocarea suspendării.
Având în vedere că săvârșirea faptei s-a consumat înainte de 12 iulie 2006, când au
intrat în vigoare prevederile Legii nr.256/2006 privind modificarea Codului penal, legea veche
fiind mai favorabilă, instanța nu a aplicat art.71alin.2 şi 5 Cod penal.
Sub aspectul laturii civile, având în vedere înscrisurile depuse în dosarul de
urmărire penală şi raportul de expertiză contabilă, instanța a apreciat îndeplinite
condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 cod civil şi în consecință în temeiul
art.14 şi 346 Cod pr. penală, a admis în parte acțiunea civilă şi a obligat inculpata la
despăgubiri materiale în suma de 24.336,40lei RON către partea civilă SC. C.N.T.A.R-T.
SA, reprezentând diferența dintre chiria lunara de 11 USD/EURO/mp./lună încasată de către
SC.T.T. SRL. de la SC.D. SRL. şi chiria de 6 USD/mp./lună facturată de către inculpată către
SC.T.T. SRL. în perioada noiembrie 2002—octombrie 2003 şi iulie 2005-decembrie 2005
suma de 2345,5 lei nu reprezintă prejudiciu deoarece chiar dacă suma nu a fost facturată a fost
totuși încasată-pag.5 din raport de expertiză.
36
Prin decizia penală nr.286/A din 16.06.2009, pronunțată în dosarul
nr.4885/180/2007 al Tribunalului Bacău s-a dispus în temeiul art. 379 pct. 2 lit. „a” Cod
procedură penală, admiterea apelului declarat de Parchetul de le lângă Judecătoria
Bacău împotriva sentinței penale nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în
dosarul nr. 4885/180/2007, cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice a faptei
inculpatei F. M.

S-a reținut cauza spre rejudecare şi pe fond:


S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.258 Cod penal de la încadrarea juridică.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
S-a constatat că apelanta inculpată a avut apărător ales.
În temeiul art. 192 al. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de
stat în apelul procurorului au rămas în sarcina acestuia.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală, s-a respins ca nefondat
apelul declarat de apelanta inculpată F. M. împotriva aceleiaşi sentințe penale.
În temeiul art. 192 al. 2 Cod procedură penală a fost obligată apelanta inculpată
la plata sumei de 100 lei către stat cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a arătat că apelul Parchetului de pe lângă


Judecătoria Bacău este fondat cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice de la
prima instanță, pentru următoarele considerente:

Din conținutul relațiilor înaintate instanței de către Oficiul National al Registrului


Comerțului (fila 97- 98 ds. fond) partea civilă Compania Naţională de Transporturi Aeriene
Române T. S.A., o societate pe acțiuni de tip închis, cu acționar principal statul român prin
Ministerul Transportului, iar potrivit fișei postului inculpatei (filele 120-123 ds. urm.
penală) rezultă că atribuțiile acesteia constau între cele privind vânzările şi rezervările
de bilete, şi cele de:
- emite corect şi complet dispoziții de încasare sau plata facturi fiscale, chitanțe
(separat lei şi valută, dacă este cazul), polițe de asigurare medicală, respectând legislația în
vigoare;
- întocmește deconturi zilnice de vânzări și/sau restituiri (dacă este cazul), pe categorii
de documente și de trafic intern/extern), anexează documentele justificative;
- aplică pe toate documentele emise manual (pe fiecare filă) ștampila de identificare
cu codul personal şi semnătura;
- se preocupă permanent de îmbunătățirea imaginii Companiei T. în relațiile cu
beneficiarii de transport aerian, răspunzând cu curtoazie şi profesionalism tuturor
întrebărilor acestora, afișând un comportament condescendent, politicos şi deschis
dialogului, contribuind la luarea celei mai bune decizii de către client;
- respectă și acționează pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Decretului
209/76, privind aprobarea Regulamentului operațiunilor de casă, precum şi a legislației şi
normelor în vigoare;
37
- conduce evidența gestionară corectă și la zi a documentelor cu regim special având
în vedere prevederile HG 831/1997, transmise de Direcția Financiară cu adresa
DF/6070/23.04.1998 precum şi notele de informare transmise de Direcția Financiară;
- execută orice alte sarcini și lucrări tranșate de supervizor, șeful de tură și șeful de
agenție;
- răspunde de gestionarea corectă a formularelor cu regim special (bilete MCO - uri,
facturi fiscale, chitanțiere, carnete de restituiri, etc.) semnalând orice nereguli constatate;
- răspunde disciplinar, material, contravențional sau penal, după caz pentru
neîndeplinirea corectă sau completă a sarcinilor ce revin funcției şi a nerespectării normelor
și reglementărilor interne și internaționale și a legislației în vigoare.
Așadar, în mod greşit prima instanţa a completat încadrarea juridică a faptei
inculpatei cu dispoziţiile art. 258 cod penal, inculpata fiind funcţionar public.
Apărarea inculpatei a arătat că dispoziţiile legale aplicabile sunt art. 2 din Legea
24/2000 „ privind tehnica legislativă” coroborate cu cele cuprinse în art. 2 din Legea
188/1999, privind funcţionarii publici, ori tribunalul, apreciază că Legea 24/2000 nu
poate fi aplicabilă speţei de faţă, având un caracter de normă specială şi care nu poate
contraveni codului penal, respectiv art. 147 şi 145 care este o normă generală.
Din fişa postului rezultă că inculpata avea calitatea de „șef agenţie” care se încadrează
categoriei de funcţionar public prev. de art. 2 din Legea 1878/1999 cu anexa respectivă,
pentru punctele 7 sau 8 denumite acolo „şef birou”, său „şef serviciu”.
Inculpata a solicitat achitarea sa pentru infracţiunea de „uz de fals” în baza art. 10
lit. a cod pr. penală considerând că nu poate exista această infracţiune fără înscrisul
falsificat.
Urmează a respinge acest motiv de apel al inculpatei, întrucât pentru întrunirea
elementelor constitutive ale infracţiunii de uz de fals sub aspectul laturii obiective este
suficient ca înscrisul fals să fie folosit efectiv, simpla lui deţinere nu constituie
infracţiune de uz de fals şi mai este necesar ca înscrisul fals folosit să aibă aptitudinea de
a produce consecinţe juridice.

Sub aspectul laturii subiective este necesar ca făptuitorul (inculpata) să fie


urmărit, ca prin folosirea înscrisului să se producă consecinţe juridice, nu interesează că
s-au produs sau nu acele consecinţe.

Din conţinutul plângerii parţii vătămate, s-a reţinut că inculpata a transmis mai
multe „oferte” de închiriere a spaţiului, şi un anunţ în presă locală, către Bucureşti,
inducându-le acestora ideea că cea mai avantajoasă ofertă era cea venită din partea
firmei SC T.T. SRL – administrată de soţul său (F. B.) cu 6 euro chirie pe lună.
Ori, pe parcursul urmăririi penale, s-au depus la dosar preţurile practicate la acel
moment de agenţiile imobiliare, pentru închirierea unui astfel de spaţiu comercial,
prețuri care variau între 10-26 dolari (filele 117-119 ds. urm. penală) între anii 2002-2005.
Despre preţul real al închirierilor în spaţiile comerciale Băcăuane, inculpata nu a
înştiinţat conducerea T., mai mult, a înaintat acestora un tabel provenind de la Serviciul
de Taxe şi Impozite din cadrul Primăriei Bacău – pentru anul 2002, stabilite prin
Hotărârea Consiliului Local, în care, de fapt se vorbeşte despre taxe şi tarife şi nu despre
38
chirie (fila 71 de urm. penala) – la momentul iniţial al închirierii contractului de închiriere nr.
701/29.10.2002.
Susţinerea inculpatei, la prima instanţa, şi în apel, că ofertele de închiriere nu au
fost întocmite de dânsa, că reprezentanţii celor trei societăţi comerciale au trimis direct
ofertele lor la Bucureşti, că nu au „trecut” prin sediul Agenției T. Bacău, nefiind trimise
de dânsa.
Ori, din studiul raportului de audit intern aflat la filele 47 – 58 urm. penală şi a
formularului de constatare şi raportare a iregularităţilor (filele 12-33 ds. urm. penal) rezultă
că inculpatei i s-a cerut de conducerea T., înaintarea tuturor ofertelor în plic închis,
precum şi a anunţului privind închirierea spaţiului într-un cotidian local. S-a reţinut că
inculpata nu s-a conformat acestor reguli, ci a trimis prin fax cele trei oferte, şi mai
târziu xerocopia anunţului privind oferta de închiriere.
Deci ofertele au fost trimise la Bucureşti de Agenţie fără plic închis şi majoritatea
pe faxul Agenției.
Din actul de acuzare şi din motivarea hotărârii primei instanţe, nu rezultă şi nimeni n-a
susţinut că cele trei oferte ar fi fost scrise de inculpată – așa cum arata dânsa – fiind stabilit
faptul că administratorii celor trei societăţi SC T.T., V. SRL şi G. – au semnat așa zise oferte,
despre care aceştia nu-şi mai amintesc, însă cert este că de obţinerea acestor semnături s-a
ocupat soţul inculpatei (filele 111-116 ds. urm. penală).
Prin rechizitoriul nr.1564/27.04.2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Bacău s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului F. B. sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cod
penal şi uz de fals prev. de art. 291 cod penal, întrucât din cercetări nu a rezultat faptul
ca infracţiunile ar fi fost săvârşite de acesta, însă cercetările continuă, dispunându-se
prin acelaşi rechizitoriu disjungerea cauzei față de A.N. cu privire la infracţiunile prev.
de art. 290 cod penal.
Înscrisul fals în materialitatea sa există, a fost folosit, trimiţându-l conducerii T.,
iar din compararea acestui „anunţ” se observă cu ușurinţă că este copia unei pagini din „Ziarul
de Bacău” fiind contrafăcut doar anunţul de la rubrica închirieri – „oferte”. Că un astfel de
anunţ nu s-a publicat în acest cotidian rezultă cu certitudine din adresa oficială înaintată de
conducerea SC M. SRL Bacău către Serviciul Poliţiei Transporturi Bacău (fila 93 ds. urm.
penală) adresă ce are caracterul unui înscris oficial şi al cărui conţinut nu se bazează pe
„memoriile lucrătorilor” – şi care în opinia sa arată că nu are nici un fel de forţă probantă şi de
aceea nu ar trebui luată în considerare. Pentru găsirea „originalului” s-au consultat şi
exemplarele aflate în arhiva Bibliotecii Judeţene C.Sturza Bacău încheindu-se şi un
proces verbal în acest sens (fila 95), fără însă a se găsi originalul anunţului trimis
conducerii T., ci doar originalul după care s-a făcut acel fals al nr. din 28.02.2004.
Se apară inculpata că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de
„abuz în serviciu contra intereselor publice” prev. de art. 248 cod penal, trebuie să existe o
tulburare însemnată a bunului mers al societăţii, sau o pagubă în patrimoniului acesteia,
şi că această pagubă trebuie să aibă o anumită însemnătate, ceea ce nu este cazul, pentru
SC.T.

39
Tribunalul nu a putut reţine această apărare, atâta timp cât partea vătămată a
înţeles să se constituie parte civilă în cauză, efectuându-se în acest sens două expertize
contabile (la urm. penală şi în apel).
Valorile rezultate în urma întocmirii expertizelor sunt identice de 24.336,40 ron (filele
128-147 urm. penală şi filele 84-92 ds. apel).
Inculpata a arătat că, valoarea acestui prejudiciu este infim raportat la
patrimoniul companiei, că ar reprezenta o pagubă adusă acesteia de 0,001%, astfel că se
justifică aplicarea unei amenzi administrative odată cu achitarea sa, în baza art.18/1 cod
penal.

Tribunalul însă, a considerat că inculpata nu poate beneficia de o astfel de


achitare raportat nu numai la valoarea prejudiciului produs ci prin întreaga sa activitate
infracţională, prin atitudinea de care a dat dovada încălcând fişa postului, deontologia
profesională creând premisele obţinerii în favoarea familiei sale şi a soţului său) de
venituri ilegale, încălcând obligaţiile de loialitate, fidelitate, asumate la semnarea fişei
postului prin subînchirierea aceluiaşi spaţiu decât SC T.T. la 11 dolari m.p. către D. SRL
(lucru interzis chiar prin art.9 din contractul de închiriere nr.721/29.10.2002), prin
funcţionarea în continuare a societăţii după expirarea contractului arătat mai sus.
Sub aspectul laturii civile, inculpata a solicitat reducerea despăgubirilor așa cum a
fost obligată de prima instanţă, considerând că ar putea fi obligată, eventual doar la plata
sumei de 9609 lei aferentă perioadei VII.2005-XII.2005 (diferenţa dintre chiria plătită de SC
T.T. către T. de la SC.D., în perioada valabilităţii contractului de participaţiune
nr.10/01.07.2005).
În apărarea sa, a arătat că iniţial, la încheierea primului contract nr.
701/29.10.2002 între SC T.T. SRL (administrată de soţul său F. B.) şi Compania T., acesteia
din urma nu i-au solicitat prezentarea anunţului de închiriere într-un cotidian sau alte
oferte.
Din studiul formularului de constatare şi raportare a iregularităţilor şi a
raportului de audit intern, s-a reţinut că inculpata a transmis oferta de închiriere a
spaţiului (urmare a achitării debitului fostei societăţi R. de către SC T.T.) la acelaşi preţ avut
de R. cu T., adică 6 dolari m.p., inducând în eroare conducerea societăţii T. prin
prezentarea acelui tabel aparţinând Primăriei Bacău (cu taxe şi impozite, fil. 71 ds. urm.
penala) din care trebuia să se înţeleagă ca preţul oferit de T.T. de 6 dolari/m.p. este
avantajos pentru firmă.
Că s-a achitat sau nu debitul restant al SC R. de către SC T.T. către T., nu este sigur, de
vreme ce pe rolul instanţei (Tribunalul Bucureşti – Secţia Comercială se găseşte o acţiune
promovată de SC D. SRL Bacău împotriva Companiei T., în conţinutul căreia se arată că de
fapt, ea este societatea care a achitat aceste debite restante, a suportat toate cheltuielile legale
de renovarea Agenției T. – Bacău, ca urmare a încheierii contractului de colaborare la
1.12.2002 cu SC T.T.
Așadar, s-a apreciat nejustificată cererea inculpatei de a înlătura prejudiciile
produse, corespunzătoare perioadei XI.2002-X.2003.
În asigurarea dreptului la apărare, tribunalul a încuviinţat efectuarea, în apel, a
unei expertize contabile cu obiectivele arătate de inculpată. Din compararea celor două
40
expertize contabile efectuate la urmărirea penală (filele 127-148, expert H. I.) şi filele 84-92
ds. tribunal expert D. E.), s-a observat că valorile rezultate sunt identice, atât cele privind
diferenţa între chiria de 11 dolari percepută de la SC D. de către T.T. şi cea de 6 dolari plătită
de aceasta din urmă către T., precum şi valoarea utilităţilor nefacturate pe ambele perioade
XI.2002 – X.2003 şi VII.2005 – XII.2005.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a criticat hotărârea şi sub aspectul
netemeiniciei, apreciind că pedeapsa aplicată inculpatei este excesiv de blândă raportat
la activitatea infracţională a acesteia.
Tribunalul a considerat însă, că în cauză, s-a făcut o justă aplicare a criteriilor de
individualizare a pedepsei prev. de art. 72 cod penal, şi că nu se impune majorarea
pedepsei pentru inculpată. Este adevărat ea a avut o atitudine nesinceră pe parcursul urmării
penale şi la prima instanţă nerecunoscând săvârşirea faptelor dar, raportat la lipsa
antecedentelor penale, la atitudinea sa oarecum loială faţă de SC T. dându-şi demisia din
funcţie, la valoarea prejudiciului creat, la lipsa unei supravegheri mai stricte din partea
companiei, a conducerii firmei din Bucureşti, care a dus la o perpetuare a stării de fapt
(materializat de exemplu, prin lipsa oricărui act adiţional la contractul iniţial nr.
721/29.10.2002 de prelungire a închirierii între SC T.T. şi T., ceea ce a dus la funcţionarea în
continuare a primei societăţi în cadrul spaţiului şi implicit şi a şi a facturilor emise fără
existenţa unui contract reînnoit periodic), deficienţe de care se face vorbire şi în raportul de
audit intern şi a acelui formulat de constatare şi raportare a iregularităţilor întocmite de partea
vătămată (filele 23-24 ds. urm. penală), tribunalul a respins acest motiv de apel, considerând
că pedeapsa aplicată şi modalitatea executării ei sunt suficiente pentru atingerea scopului
educativ al pedepsei.
Pe de altă parte, nici motivul de apel al inculpatei, cel de achitare, în baza art. 18/1
cod penal nu a fost primit şi admis raportat nu numai la valoarea prejudiciului produs
ci prin întreaga sa activitate infracţională, prin atitudinea de care a dat dovadă
încălcând fișa postului, deontologia profesională creând premisele obținerii în favoarea
familiei sale şi a soțului său de venituri ilegale, încălcând obligațiile de loialitate,
fidelitate, asumate la semnarea fișei postului prin subînchirierea aceluiaşi spațiu la 11
dolari m.p. către D. SRL lucru interzis chiar prin art. 9 din contractul de închiriere nr.
721/29.10.2002, prin funcționarea în continuare a societății după expirarea contractului arătat
mai sus.
Pentru toate considerentele expuse, instanța, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. „a” Cod
procedură penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău
împotriva sentinței penale nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în
dosarul nr.4885/180/2007 cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei
inculpatei F.M.A a desființat sentința penală apelată sub acest aspect.
A reținut cauza spre rejudecare şi pe fond, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.
258 Cod penal de la încadrarea juridică. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței
penale apelate. A constatat că apelanta inculpată a avut apărător ales. În temeiul art. 379
pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta
inculpată F.M. împotriva aceleiaşi sentințe penale.

41
În cauză inculpata a formulat recurs în termen legal iar prin apărătorul ales
critică decizia pronunțata în apel pentru următoarele motive:
A considerat că în mod greşit instanța a admis apelul Parchetului întrucât în speță
nu am avut calitatea de funcționar public, astfel încât în cauză trebuiau reținute şi
prevederile art.258 C. pen. Așa cum a arătat şi în concluziile scrise în conținutul
rechizitoriului, Ministerul Public nu dă nici o argumentație în ceea ce privește „calificarea
mea" ca funcționar public, având în vedere postul ocupat - șef Agenție T..
Teoria că, aș fi funcționar public datorită faptului că am exercitat o însărcinare
retribuită în serviciul unei societăți comerciale la care statul este acționar majoritar, nu
poate fi primită. Această calificare era dată în vechea formulare a art.147 din Codul
penal şi nu în cea actuală. Pe de altă parte reglementarea actuală, apreciază că funcționarul
"public este persoana care exercită o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituție
publică, instituții sau alte persoane juridice de interes public. Agenția T. Bacău (care se ocupa
cu vânzarea de bilete şi rezervări) nu se găsește în această enumerare (nu este nici instituție
publică, nici autoritate publică). Consideră că nu este nici persoană juridică de interes public,
având în vedere activitatea specifică - vânzarea de bilete şi rezervarea de locuri pentru
avioanele companiei T., (mai ales ca în prezent T. nu mai deține în materie de zboruri,
monopolul pe piață, fiind şi alte companii românești cu aceeaşi activitate, ex. C., B.A. etc, sau
străine, ce desfășoară zboruri în România (S.A., L., A.F, TAP etc).
Pe de alta parte, în sistemul nostru de drept, normele se elaborează şi se interpretează
într-o formulă unitară, instituțiile şi principiile se corelează şi se completează reciproc şi nu
pot cuprinde definiții său terminologii contradictorii unele fața de altele (în funcție de legea
care le prevede). Că este așa, rezultă expres din art.2 din Legea nr. 24/27.03.2000 privind
tehnica legislativă, care impune „sistematizarea, verificarea şi ordonarea legislației".
În acest context, art.147 C. pen. cu trimitere la art. 145 C. pen.(articol ce dă o
definiție larga a termenului de public şi funcționar public) trebuie interpretate în strânsă
legătură cu Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public care prin articolul
2 dă o definiție expresă şi precisă a noțiunii de funcționar public. Or, din acest punct de
vedere, inculpata arată că nu mai este funcționar public întrucât nu am îndeplinit o
funcție publică așa cum este ea definită în Legea nr. 188/1999. În aceste condiții în mod
greşit Tribunalul a admis apelul Parchetului şi a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.258
Cod penal.
În ceea ce privește apelul declarat de inculpată, aceasta a solicitat casarea sentinței
atacate şi pe fond achitarea, întrucât în mod greşit acesta a fost respinsă de Tribunalul
Bacău.
Așa cum a arătat şi în concluziile scrise, pe fondul infracțiunilor pentru care a fost
trimisă în judecată, în ceea ce privește infracțiunea uz de fals, se impunea achitarea în
temeiul art.10 lit.a. C.pr.pen. Pentru ca să existe infracțiunea de uz de fals, trebuie să existe
în primul rând, un înscris falsificat.
Se susține că înscrisul falsificat, ar fi un extras din Ziarul de Bacău 29.02.2004,
falsificat prin suprapunerea unui anunț. Această chestiune nu a fost dovedită, întrucât nu a fost
depus la dosar originalul ziarului din data respectivă pentru a putea fi comparat cu așa-zisa
fotocopie falsificată, o chestiune absolut surprinzătoare știindu-se faptul că originalele ziarelor
se păstrează în arhiva acestora şi sunt depuse la Bibliotecă. Adresele de la S.C. „M." SRL şi
42
„Z. de B." (cum că anunțul nu a fost publicat) nu pot fi luate în considerare întrucât personalul
se schimbă sau poate după trecerea a 2-3 ani să nu-şi mai amintească. Prezentarea originalului
ce permitea analizarea acestuia, era singura posibilitate de a dovedi dacă infracțiunea de față
există sau nu şi pe cale de consecință şi infracțiunea de uz de fals.
În concluzie nu s-a dovedit existența acestei infracțiuni şi se impunea achitarea.
Pe marginea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, elementul
material al acestei infracțiuni ar consta (așa cum rezulta din pag. 4 aliniat ultim din
Rechizitoriu) în ofertele întocmite, anunțul din Ziarul de Bacău şi nota trimisă
Companiei T., în vederea reînnoirii contractului de închiriere.
Referitor la anunțul din Ziarul de Bacău (ceea ce face ca uzul de fals să reprezinte şi
element material al art.248 C.pen.) pentru considerentele pe care le-am arătat mai sus nu
poate fi element material laturii obiective al acestei infracțiuni.
În sfârşit, nota trimisă Companiei T. era o propunere în care a arătat necesitatea
încheierii contractului de închiriere, rămânând la latitudinea Companiei să o accepte său
nu.
În concluzie, am considerat că nu am săvârşit nici o faptă care să îmbrace
elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.
Sub un alt aspect, art. 248 privește necesitatea unei tulburări însemnate a bunului
mers al unității (ceea ce nu este cazul aici) sau o pagubă patrimoniului acesteia. Folosind
noțiunea de pagubă, atât doctrina cât şi practica judiciară (Octavian Loghin, Tudorel Toader
-Drept penal român, Partea specială, pag.322) a considerat că aceasta trebuie să aibă o
anumită însemnătate, să afecteze destul de serios patrimoniul.
Or, în ceea ce privește felul în care a fost calculată paguba prin raportul de
expertiză, se impun niște precizări.
În rechizitoriu (pag.5) se apreciază că prejudiciul în suma de 26.682 Ron, este format
din 2345,5 Ron – utilități nefacturate şi 24336,4 Ron – diferența calculată prin diferența dintre
chiria de 11 USD/mp/luna, respectiv 11 euro/mp/lună încasată de către S.C. „T.T." - de la S.C.
„D." SRL şi chiria de 6 USD/mp/lună facturată de către S.C. „T." SRL de învinuită F. M. în
perioadele noiembrie 2002 - octombrie 2003 şi iulie 2005 - decembrie 2005.
În ceea ce privește suma de 2345,5 Ron (utilități nefacturate) aceasta nu reprezintă un
prejudiciu, întrucât așa cum spune expertul (pag.5 alin. l Raport de expertiză) acestea, deşi nu
au fost facturate au fost încasate. Așadar, chiar dacă a neglijat şi nu a emis la timp facturile,
sumele au intrat în contul Companiei T.. Astfel, expertul a arătat că a facturat utilități de
13.304,5 Ron şi a încasat contravaloarea utilităților de 15.672 Ron, diferența de 2.345,5 Ron
fiind nefacturată, dar încasată.
În ceea ce privește suma de 24.336,4 Ron, aceasta este calculată pentru 2 perioade:
noiembrie 2002 - octombrie 2003 şi iulie 2005 - decembrie 2005, în considerarea faptului că
pentru aceste perioade, dacă ofertele celorlalți erau mai bune, T. putea să perceapă o chirie
mai mare decât cea stabilita cu S.C. „T.T.".
Dar aici trebuie făcută o precizare: suma de 14.728 Ron aferentă perioadei noiembrie
2002 - octombrie 2003 nu poate fi reținută ca prejudiciu. Aceasta, întrucât la încheierea
contractului 721/29.10.2002 Compania T., nu a condiționat încheierea acestuia de prezentarea
celei mai bune oferte, cum a făcut ulterior când a discutat prelungirea lui.

43
După ce a reziliat contractul cu firma S.C. „R." SRL a încheiat direct contractul cu
S.C. „T.T." SRL fără nici o condiție preliminară. Expertul spune la pag. 2 şi pag.3 (alineatul
final al obiectivului 1) că responsabilitatea derulării şi finalizării închirierii spațiului firmei
S.C. „T.T." SRL îi revenea proprietarului T. SA şi nu subsemnatei. Așadar, pentru contractul
încheiat în noiembrie 2002 - octombrie 2003 Compania T. nu m-a pus nici să public vreun
anunț în ziar, nici nu a dorit oferte cu cel mai bun preț, ci a încheiat contractul în mod direct.
În aceste condiții, suma de 14.728 Ron nu are nici o legătura de cauzalitate cu faptele
reținute în rechizitoriu şi nu poate constitui un prejudiciu, rămânând doar suma de 9609 Ron
aferentă perioadei iulie 2005-decembrie 2005. Revenind la problema importanței „pagubei"
pentru a observa în ce măsura aceasta afectează patrimoniul parții vătămate, pentru a stabili
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.248 C. pen., aici a apreciat ca trebuie să ne
raportăm la capitalul social al SC T. SA.
Or, capitalul social al parții vătămate este de 1.621.878.192, 78 Ron, la care se adaugă
aport în natura în suma de 577.210 Ron, rezultând un total de 1.622.455.402,78 Ron.
Din acesta, „prejudiciul" de 9.600 Ron reprezintă 0,00059% , infim față de patrimoniul
companiei. Chiar şi dacă luam în considerare suma de 24.336 Ron, procentul este tot infim
(0,001%).
Așadar, pretinsa pagubă este minoră în raport de patrimoniul părții vătămate,
astfel încât, consider că nu sunt îndeplinite condițiile de la art.248C.pen.,sub aspectul
rezultatului pretinsei infracțiuni. În concluzie, se impunea achitarea în temeiul art.10 lit.
d) C. pr. pen.

În condițiile în care se trece peste apărările făcute, a considerat că pericolul social al


faptei nu este atât de grav, impunându-se aici aplicarea prevederilor art.18 C. pen. sau
orientarea spre o pedeapsă mai blândă decât cea aplicată de instanța de apel.
De asemenea, în ceea ce privește latura civilă se impunea înlăturarea sumei de
14.728 Ron din despăgubirile acordate, întrucât aceasta este aferentă perioadei
noiembrie 2002 - octombrie 2003. Așa cum am arătat mai sus, nici unul din elementele
materiale ce formează latura obiectivă așa cum a fost reținută de Parchet nu au fost efectuate
în aceasta perioadă. Ofertele de închiriere, așa-zisul anunț falsificat şi nota trimisă companiei
T. sunt ulterioare datei de 29.10.2003.
În aceste condiții se impunea a se reține ca daună doar suma calculată pentru
contractul derulat în perioada iulie 2005 - decembrie 2005, adică 9609 Ron. În concluzie, a
solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate, respingerea apelului
Parchetului, admiterea apelului inculpatei şi schimbarea sentinței penale în sensul celor
arătate mai sus.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia penală recurată, prin
prisma motivelor invocate în termenul dispus în art.385/10, alin. 2 C. pr. penală, precum
şi a celor care pot fi luate în considerare din oficiu potrivit art. 385/9, alin.3 C.pr. penală,
Curtea de Apel reține următoarele:
Instanța de apel a apreciat în mod corect că din probele administrate legal de
către prima instanța rezultă că situația de fapt redată în considerentele sentinței penale
apelate şi vinovăția inculpatei. De asemenea, în cursul judecării apelului s-a mai efectuat o

44
expertiză contabilă, concluziile acesteia fiind identice cu cele cuprinse în expertiza
administrată la urmărirea penală.
Curtea de Apel Bacău nu poate fi de acord cu primele instanțe în ceea ce privește
calitatea inculpatei şi calificarea părții vătămate în raport de noțiunile juridice de
„public” şi „funcționar public” așa cum sunt ele explicate în prevederile art.145 şi 147 C.
penal.
Compania N.T.A.R.-„T.”SA este o societate comercială pe acțiuni, regimul său juridic
fiind guvernat de reglementarea generală în materia societăților comerciale.
Ordonanța Guvernului nr.45/1997 prin care este înființată, o califică, în acest mod,
drept societate comercială, precizând chiar la art.3 că aceasta poate fi privatizată în întregime,
cu respectarea unor reguli de structură a acționariatului.
Ținând seama că în tot cuprinsul ordonanței nu se face referire la noțiunea de
„ interes public”, simplul fapt că statul este acționar majoritar nu-i conferă caracter
„public”. În consecință, instanța de recurs constată că partea civilă este o persoană
juridică de interes privat, cu un obiect de activitate stabilit prin art. 4 din actul normativ
menționat, completat prin statutul societății, obiect ce nu diferă cu nimic de cel al altor
societăți comerciale cu acelaşi profil, de transport aerian.
Prin urmare, Compania T. nu se încadrează în subiectul pasiv calificat cerut de
textul încriminator prevăzut de art.248 C. penal, după cum nici inculpata nu are
calitatea de funcționar public.
În aceste condiții, fapta de abuz în serviciu, ce constituie obiect al judecații, se
circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art.246 c.penal, pentru
care nu se cere calificarea subiectului pasiv al infracțiunii.
Întrucât angajatorul inculpatei nu face parte din entitățile arătate în cuprinsul art.145
C. penal, nici inculpata nu are calitate de funcționar public, dispozițiile art.147, alin.1 C. penal
realizând o legătură directă de condiționare cu primul text de lege amintit.
În concluzie, se impune reținerea cauzei legale de reducere a limitei maxime a
pedepsei prevăzute de art. 258 C. penal.
De altfel, încadrarea juridică realizată de prima instanță este una contradictorie,
angajatorul fiind „ public” iar angajatul „privat”, ceea ce prevederile art.147 C. penal
exclud.
Fața de cele arătate, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei de abuz în
serviciu pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, noua calificare fiindu-i
favorabilă, limitele de pedeapsă situându-se între 6 luni şi 2 ani închisoare.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate de inculpată, prin
apărătorul ales, Curtea apreciază că sunt nefondate, pentru următoarele motive:
- în dosarul de urmărire penală (fl.97-99) se regăsesc copii certificate ale originalelor
edițiilor aparținând cotidianului local „Ziarul de Bacău” din zilele de 27 şi 28.02.2004,
respectiv 01.03.2004, iar în cuprinsul acestora instanța de recurs nu constată existența
anunțului de care inculpata se prevalează că ar fi unul real. Prin urmare, ceea ce a transmis
recurenta la București reprezintă un fals, de natură a produce efecte juridice, astfel nu
ar fi fost folosit de inculpată în fața angajatorului;
- recurenta nu a fost trimisă în judecată pentru că ar fi întocmit ofertele de
închiriere şi nici nu a fost condamnată pentru aceasta faptă;
45
- așa cum s-a arătat mai sus, inculpata știa că anunțul din ziar este fals, tocmai
pentru ca nu-l dăduse şi nu-l achitase, nici personal, nici în numele angajatorului, însă a
folosit acest anunț (f.93 şi 94 dup);
- susținerea inculpatei în sensul că decizia de închiriere aparținea Companiei T. este
reală, însă obligațiile de serviciu impuneau acesteia să realizeze o informare corectă pe baza
căreia să se ia o hotărâre cât mai avantajoasă pentru proprietarul spațiului de închiriat.
Or, inculpata este soția administratorului societății care a închiriat spațiul, acesta
subînchiriindu-l imediat la un preț aproape dublu altei societăți.
În aceste condiții, instanța de recurs consideră că recurenta nu a acționat în
interesul material al angajatorului, dimpotrivă, a urmărit obligarea de avantaje
financiare facile de către SC ”T.T.”;
- având în vedere schimbarea de încadrare juridică preconizată, Curtea apreciază că
suma de 24.336,4 lei, la nivelul monetar al anilor 2003 şi 2005, constituie o vătămare
materială mai mult decât suficientă pentru patrimoniul angajatorului, pentru ca fapta
inculpatei să prezinte o periculozitate ce depășește limitele unei simple abateri
disciplinare;
- condamnarea inculpatei este restrânsă la fapta care a generat prejudiciul
material la care a şi fost obligată să-l repare, plata utilităților realizându-se de către
debitor;
- deşi activitatea infracțională a inculpatei s-a desfășurat pentru 2 perioade distincte, în
care au fost în vigoare contractele de închiriere cu SC ”T.T.”, instanța de recurs nu poate face
aplicarea art. 41, alin.2 C. penal direct în recursul inculpatei. Chiar dacă pentru perioada
noiembrie 2002- octombrie 2003 angajatorul nu a solicitat prezentarea mai multor oferte.
Curtea retine, așa cum a motivat şi mai sus, că soțul inculpatei a încasat o
diferență de 5 $ + TVA pentru fiecare lună pe mp., în condițiile în care soția sa avea o
obligație de serviciu evidentă în a proteja interesele companiei al cărei șef de agenție era.
Inculpata recunoaște că avea cunoștința de prețul de subînchiriere, știa şi de
clauza de interzicere a sublocațiunii, însă a urmărit ca societatea soțului său să încaseze
diferența, făcând inclusiv demersuri de prelungire sau reînnoire a contractului de
închiriere;
- valoarea pagubei este însemnată, nu raportat la capitalul social al părții civile, criteriu
invocat de inculpată nefiind unul reprezentativ. Periculozitatea faptei nu depinde atât de
mărimea sau puterea financiară a celui păgubit, cât de condițiile social-economice concrete
existente la data faptelor. Având în vedere că diferența imputată inculpatei reprezintă
aproape încă o data chiria pe care o percepea Compania T., rezultă că valoarea ei
prezenta destulă importanță pentru proprietarul acelui spațiu.
- Așa cum s-a arătat mai sus, paguba este una importantă, iar inculpata nu a arătat
că a conștientizat efectele antisociale. În aceste condiții, nu se poate aprecia că
infracțiunile comise au un impact redus asupra societății, încât să fie aplicabile
prevederile art.18/1 C. penal.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor acestea sunt
proporționale cu gradul de pericol social al faptelor şi consecințele produse, dar şi cu
datele ce caracterizează persoana inculpatei, care nu a recunoscut activitatea
infracțională, ceea ce denotă că nu a înțeles la adevărata sa valoare relațiile sociale pe
46
care legea penală le ocrotește. În aceste condiții, o reducere a cuantumului pedepselor,
sub limita minimului special prevăzut de lege, nu se justifică.
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală şi temeinică şi sub aspectul
rezolvării laturii civile a cauzei.
Părții civile i-au fost acordate despăgubiri sub forma daunelor materiale
reprezentând contravaloarea diferenței de chirie cu care a fost prejudiciată prin activitatea
inculpatei, adică tocmai prețul ce a fost stabilit pe piața liberă a chiriilor comerciale.
Pentru aceste considerente, constatându-se întemeiat motivul de recurs invocat de
recurentă în ceea ce privește calitatea în care a acționat şi calificarea angajatorului în
raport de prevederile art.145 C. penal, în baza art.385/15, pct.2 lit. d C. pr. penală, se va
admite recursul declarat de inculpată şi se va casa decizia penală recurată în totalitate şi
sentința penală a Judecătoriei Bacău, numai în ce privește greşita încadrare juridica în
infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, se va reține cauza spre
rejudecare sub acest aspect şi se va dispune schimbarea încadrării juridice din
infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în infracțiunea de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor, cu menținerea pedepselor stabilite pentru fiecare
infracțiune şi pedeapsă rezultanta aplicată în cauză.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale menționate

III. Funcție publică. Incompatibilitate cu orice altă activitate publică sau remunerată.

În cazul în care persoana cu funcție publică, în speță vicepreședintele Consiliului


Județean, devenită incompatibilă nu demisionează în cel mult 60 de zile de la intrarea în
vigoare a Legii nr.161/2003, Prefectul emite ordinul prin care constată încetarea de drept a
mandatului.
Secția comercială şi contencios administrativ - Decizia civilă nr. 63/23 ianuarie 2006.
Reclamantul M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Prefectul județului
Sibiu constatarea nulității Ordinului nr.355 emis la data de 30.05.2005. Reclamantul şi-a
motivat cererea pe faptul că nu s-au respectat condițiile procedurale privind calitatea
persoanei abilitate să sesizeze incompatibilitatea reținută, nemotivarea în fapt a actului, iar
incompatibilitatea privește calitatea de ales local şi nu pe aceea de președinte ATOP.
Secția comercială şi contencios administrativ prin sentința nr. 120/C/4.10.2005 a
respins cererea reclamantului.
Instanța a reținut că potrivit legii exista incompatibilitate între calitatea de
vicepreședinte al Consiliului Județean şi aceea de președinte ATOP, iar pasivitatea
persoanei care are obligația de a sesiza prefectul nu este sancționată de lege, reclamantul
având obligația de a demisiona în situația în care se ivește incompatibilitatea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea
hotărârii atacate şi admiterea cererii sale. În drept s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9,
304^1 din Codul de procedura civilă.
Criticile sentinței recurate se referă la nerespectarea prevederilor procedurale
conținute în art. 91(4) din Legea nr.161/2003 în sensul că sesizarea prefectului se poate
47
face doar de secretarul unității administrativ-teritoriale şi nu de subprefectul județului, ca
în speța de față. Se consideră că în acest caz, din moment ce legea acordă această atribuție
unui subiect calificat, nerespectarea condiției atrage sancțiunea nulității.
O altă critică se referă la nemotivarea în fapt a ordinului, aspect care constituie o
condiție de valabilitate a actului atacat.
Nemotivarea ordinului îngrădește dreptul reclamantului privind atacarea actului
vătămător în instanța. În continuare s-au invocat norme ale dreptului comunitar referitoare la
insuficiența motivare sau la nemotivarea unui act administrativ, ceea ce determină
nevalabilitatea actului. Se mai arată că prin ordinul atacat au fost încălcate prevederile art. 4
(d) din Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului. Se mai arată că s-au încălcat şi
dispozițiile art.18 (2,3,4) din Legea nr.393/2004 şi art.119 din Legea nr.215/2001.
Reclamantul invocă eliminarea rolului decizional al unui organ executiv în ceea ce
privește activitatea aleşilor locali în baza principiului separației puterilor în stat. În
sprijinul acestei teze se invocă dispozițiile Legii nr. 393/2004, articolele 9 şi 18, cât şi
dispozițiile art.119 din Legea nr.215/2001.
Pe fondul cauzei se arată că potrivit legilor speciale, Legea nr.218/2002 şi H.G.
787/2002, din această structură fără personalitate juridică fac parte șase consilieri
județeni, fără ca legea să interzică expres participarea consilierilor care au funcția de
președinte său vicepreședinte.

Recursul a fost legal timbrat.

Examinând sentința atacată sub aspectul motivelor de recurs, Curtea constată


următoarele:
Prin Ordinul nr. 355/30 mai 2005 emis de Prefectul județului Sibiu s-a constatat
încetarea de drept a mandatului de vicepreședinte al Consiliului Județean Sibiu al
reclamantului începând cu data de 30.05.2005. Temeiul în drept al actului emis îl constituie
prevederile art.87 al.1 lit.k şi art.91 al.4 din Legea nr.161/2003, iar actul s-a întemeiat pe
referatul întocmit de subprefectul județului.
Analizând conținutul Legii nr.161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea
transparentei în exercitarea demnităților publice se constată că în secțiunea a 4-a sunt
prevăzute incompatibilitățile aleşilor locali.
- astfel, la art.87 lit. k se menționează că funcția de președinte sau vicepreședinte al
consiliului județean este incompatibilă cu orice alta activitate publică său remunerată;
- în art.88 sunt enumerate incompatibilitățile aleşilor locali, iar în art.91 este
descrisă procedura de urmat în cazul în care intervine situația de incompatibilitate. Este
adevărat că textul legal se referă expres doar la calitatea de ales local, dar fiind cuprinsă în
secțiunea privind incompatibilitățile această procedură se aplică şi în cazul funcțiilor publice.
În situația existenței stări de incompatibilitate persoana vizată poate renunța la
funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de
incompatibilitate. Persoana devenită incompatibilă este obligată să demisioneze din una
dintre funcțiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. În
situația în care nu se renunță la una din cele două funcții în termenul prevăzut de lege,
Prefectul va emite un ordin prin care constată încetarea de drept a mandatului, la
48
propunerea secretarului unității administrativ-teritoriale. Orice persoană poate sesiza
secretarul unității administrativ-teritoriale.
Este adevărat că procedura explicitată se referă în special la aleşii locali, dar fiind
cuprinsă în secțiunea privind incompatibilitățile se aplică şi aleşilor locali cu funcții din cadrul
aparatului administrativ. Legea prevede sesizarea prefectului prin secretarul unității
administrativ-teritoriale, dar aceeaşi lege nu instituie vreo sancțiune în cazul în care orice
persoană sesizează această incompatibilitate şi se adresează organului în drept să o constate.
Secretarul îndeplinește în acest caz rolul de intermediar în procedura prevăzută de
lege, fără a avea alte atribuții exprese în acest sens, fiind persoana care efectuează lucrările de
secretariat şi conducerea operativă a aparatului propriu de specialitate al prefectului. Faptul
nedepunerii referatului la secretar nu afectează în nici un fel valabilitatea ordinului emis.
A doua critică adusă de reclamant sentinței pronunțate se referă la faptul că nu s-a
observat că actul atacat nu a fost motivat în fapt. Potrivit art. 33 alin.1 din Legea
mr.340/2004 ordinul prefectului conține dispoziții normative care devin executorii numai
după ce au fost aduse la cunoștință publică, iar cele cu caracter individual de la data
comunicării persoanelor interesate.
Analizând ordinul emis se constată că acest act este sumar motivat în fapt, dar
acest aspect nu echivalează cu nemotivarea. Astfel, ordinul face referire la încetarea de
drept a mandatului de vicepreședinte al reclamantului ca urmare a incompatibilității
intervenite în baza Legii nr.161/2003. Deşi sintetic motivat, ordinul îndeplinește cerințele
impuse de prevederile H.G.50/2005 şi ale Legii nr.24/2000, acte normative care constituie
dreptul comun referitor la elementele structurale ale actului administrativ. În privința
normelor Tratatului Comunității Europene invocate de reclamant în apărarea sa, acestea nu
sunt aplicabile României până la momentul aderării.
Pe de alta parte se invocă încălcarea prevederilor art.18 alin.2,3,4 din Legea nr.
393/2004 şi art.119 din Legea nr.215/2001 referitor la faptul că mandatul de președinte
sau vicepreședinte al consiliului județean poate înceta înainte de termen în urma
eliberării sau revocării acestuia din funcție, insistând asupra principiului separației
puterilor în stat şi pe faptul că prefectul nu ar putea decide asupra mandatului unor
aleşi locali.
Aceste susțineri ale reclamantului sunt contrazise de prevederile art.24 alineat 1
lit. a şi 32 alineat 1 din Legea nr.340/2002 unde se stabilește printre alte atribuții ale
prefectului şi aceea de a asigura la nivelul județului aplicarea şi respectarea Constituției,
a legilor, ordonanțelor şi hotărârilor guvernului, a celorlalte acte normative.
Pentru îndeplinirea acestor sarcini prefectul emite ordine cu caracter normativ
sau individual. De altfel, şi Legea nr.161/2003 prin art.116 instituie obligația legală pentru
prefecți să verifice în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii situația aleşilor
locali din județ în privința incompatibilităților. Așadar, din moment ce prin acte
normative speciale este prevăzută obligația prefectului, ca reprezentant al Guvernului la
nivelul județului, de a asigura respectarea legalității actelor emise şi de a verifica situația
incompatibilităților la acest nivel nu se mai poate vorbi de o încălcare a legii în situația
data. În speță, prefectul a acționat în calitatea conferită de lege.
Pe fondul cauzei, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate datorită
prevederilor exprese cuprinse în art.87.al.1 lit. k din Legea nr.161/2003 potrivit cărora
49
funcția de vicepreședinte a consiliului județean este incompatibilă cu orice altă funcție
publică sau activitate remunerată, iar activitatea desfășurată în cadrul Autorității
Teritoriale de Ordine Publică este o activitate remunerată potrivit art.19 din HG
787/2002.
Astfel, legile de organizare şi funcționare a Poliției Române, Legea nr. 218/2002 şi
HG 787/2002, prevăd că din această structură fără personalitate juridică să facă parte
șase consilieri județeni.
Reclamantul împreună cu alți cinci consilieri județeni au fost desemnați să facă parte
din această structură prin Hotărârea Consiliului Județean nr.57/12.08.2004. Membrii ATOP
sunt remunerați pentru activitatea depusă, iar potrivit legii speciale funcția de vicepreședinte
este incompatibilă cu orice alta activitate remunerată. În consecință, în virtutea atribuțiilor ce
i-au fost conferite prin lege prefectul este abilitat să constate încetarea de drept a
mandatului de vicepreședinte în situația în care reclamantul fiind incompatibil, nu şi-a
prezentat demisia ca obligație legală.
Fața de toate aceste considerente se apreciază că hotărârea pronunțată de prima
instanță de fond este legală şi temeinică, iar criticile formulate fiind nefondate, recursul
reclamantului urmează a fi respins.

IV. Funcționar public – caz de incompatibilitate între funcția publică deținută şi cea de
expert tehnic.

Prin Sentința civilă nr.1151/2.11.2006 a Tribunalului Covasna , a fost respinsă


acțiunea în contencios administrativ formulată şi ulterior precizată de reclamanta N. I.
cu domiciliul în mun. Sf. Gheorghe , str. Viitorului , nr.12 , bl.3, sc. A , ap.12 , jud. Covasna în
contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Covasna cu sediul în mun. Sf. Gheorghe , str. Jozsef
Bem , nr. 9, jud. Covasna pentru anularea dispoziției nr. 71 din 17 mai 2006 emisă de
instituția pârâtă precum şi pentru alte pretenții.
Pentru a pronunța această sentință , prima instanță a reținut că declarațiile de
interese ale reclamantei evidențiază faptul că în anul 2003-2004 aceasta a desfășurat
activitățile remunerate ca expert tehnic judiciar, evaluări bunuri mobile în cadrul
Tribunalului Covasna ( filele 176-177 dosar fond) iar în cea din anul 2005 a precizat că
este membru al asociațiilor profesionale a experților tehnici evaluatori şi a experților
contabili autorizați ( fila 175 dosar fond ).
Plecând de la aceste declarații şi cunoscând restricțiile impuse de Legea nr.
161/2003 , despre care a luat la cunoștință în data de 22.04.2006 ( fila 185 dosar fond),
reclamanta trebuia să informeze în scris despre activitățile concrete pe care le realizează
în afara funcției de bază , ceea ce nu a înfăptuit.
Or, starea de incompatibilitate a persistat şi reclamanta continuă să conteste că se
află într-o astfel de situație.
Conform art.84 alin.5) lit. b din Legea nr.188/1999 , republicată, constituie motiv de
demitere din funcție , situația în care funcționarul public incompatibil nu acționează pentru

50
încetarea unor astfel de activități în termen de 10 zile de la ivirea cazului şi se dispune prin
act administrativ al conducătorului autorității publice.
Încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte
de interese şi interdicții stabilite pentru funcționarii publici reprezintă abatere
disciplinară în accepțiunea art. 65 alin82) lit. j din Legea nr. 188/1999, republicată şi se
sancționează în raport de prevederile aceleiaşi legi cu eliberarea din funcția ocupată.

Recursul este nefondat .

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond , raportat la sentința atacată şi la


motivele de recurs invocate de recurentă , precum şi din prisma dispozițiilor art. 304/1
Cod procedură civilă se constată că , prima instanță a reținut corect situația de fapt şi de
drept dedusă judecații , pronunțând o sentință legală şi temeinică.
Susținerile recurentei referitoare la neregularitatea sesizării comisiei de disciplină
nu pot fi reținute de curte ca fiind fondate , deoarece lipsa mențiunilor prevăzute de
art.24 din H.G. nr. 1210/2003 precum şi cele de la punctul 8.1 din O.M.F.P. nr.
1098/2004 , nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Cel mult, poate fi
invocată nulitatea relativă a actului de sesizare, nulitate care este însă acoperită prin
începerea cercetării abaterii disciplinare de către comisia de disciplină conform
dispozițiilor art. 27 alin.3 din H.G. nr. 1210/2003.
Nu pot fi reținute , de asemenea , nici susținerile recurentei referitoare la
tardivitatea emiterii dispoziției nr. 71/17.05.2006 de către intimată, deoarece, abaterea
disciplinară prevăzută la art. 65 alin.2 lit. j din Legea nr. 188/1999 republicată , a fost
săvârşită de reclamantă în mod continuu chiar şi după sesizarea comisiei de disciplină ,
neavând relevanță numărul şi data lucrărilor de expertiză efectuate de reclamantă, ci
calitatea sa de expert tehnic judiciar .
Ca atare , decizia atacată de reclamantă a fost emisă în termenul legal prevăzut de
art. 65 alin.5 din Legea nr. 188/1999 republicată.
Cu privire la motivele de recurs formulate de reclamantă pe fondul cauzei se
constată că acestea nu sunt întemeiate, prima instanță reținând în mod corect starea de
incompatibilitate între funcția publică deținută de reclamantă şi cea de expert tehnic.
Dispozițiile art. 94 din Legea nr.161/2003 stabilesc cazurile de incompatibilitate
ale funcționarului public şi , chiar dacă printre acestea nu se prevede, în mod expres,
interzicerea exercitării funcției de expert, incompatibilitatea rezultă din coroborarea cu
dispozițiile art. 96 alin.1 din aceeaşi lege . Conform acestor prevederi legale, funcționarii
publici pot exercita funcții său activități în domeniul didactic , al cercetării științifice şi al
creației literar – artistice. Rezultă din aceste dispoziții activitățile pe care le pot exercita
funcționarii publici în afară de funcția publică deținută precum şi faptul că nu pot să obțină
venituri din alte activități independente decât din cele mai sus arătate.
Starea de incompatibilitate nu poate fi apreciată în funcție de faptul producerii
unor prejudicii instituției publice ci este prevăzută de lege în scopul asigurării
transparenței în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice , pentru prevenirea şi
combaterea corupției.

51
Încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități constituie abatere
disciplinară gravă care, conform art.84 alin.5, lit.b din Legea nr. 188/1999, republicată, şi
atrage destituirea din funcția publică , cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a acționat
pentru încetarea acestui motiv.
Față de gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de reclamantă, nu are relevanță că
aceasta nu a mai fost sancționată sau că a avut bune calificative la locul de muncă.
S-a constatat în aceste condiții că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt
nefondate , sentința instanței de fond fiind legală şi temeinică .
Față de aceste considerente , curtea a respins recursul, nefiind îndeplinite
condițiile art. 304 Cod procedură civilă, pentru casarea sau modificarea sentinței
atacate.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Decizia nr.30/R din 02 februarie 2007.

V. Abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Curtea de Apel Cluj, secția penală, decizia nr. 75 din 5 februarie 1998,
Judecătoria Cluj-Napoca a achitat pe inculpat sub învinuirea de abuz în serviciu contra
intereselor publice, prevăzută în art. 248, alin.1 din Codul penal al României, cu aplicarea
art.11 pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit. b din Codul de procedură penală.
Prin rechizitoriu i s-a imputat inculpatului, că în calitatea de director economic la
S.C „C” S.A, Cluj-Napoca, în luna martie 1991 a dispus virarea sumei de 3.640.000 lei din
contul de bancă al societăţii în favoarea firmei S.C „S” S.R.L Cluj-Napoca, drept plată
anticipată a preţului unor calculatoare, pe care aceasta din urmă trebuia să le livreze
ulterior, pe baza unei simple oferte, neînregistrată, fără să existe o comandă fermă şi un
contract scris încheiat. Dispunerea plăţii s-a făcut fără aprobarea directorului general şi
a celui economic.
Până în luna septembrie 1991- când fapta a fost descoperită nu a avut loc livrarea
echipamentului electronic şi nici banii nu s-au restituit, rezultând că în realitate a fost vorba de
acordarea (în formă deghizată), a unui credit firmei „S”. Deoarece plata s-a acoperit dintr-un
împrumut bancar, S.C „C” S.A a fost obligată şi la plata unor penalizări în valoare de 200.000
lei.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia de achitare după cum urmează:
În cauză nu se constată existenţa infracţiunii prevăzută în art.248 alin.1 Cod
penal, deoarece conform art. 35 din Legea 31/1990, bunurile aparţinând societăţilor
comerciale sunt proprietate privată şi nu publică, situaţie în care nu se poate reţine că
prin fapta comisă s-ar fi cauzat o pagubă avutului public şi nici nu s-a produs o
tulburare a bunului mers al societăţii.
Prin decizia penală 671/1997 a tribunalului din Cluj, s-a respins apelul declarat de
parchet împotriva sentinţei.

52
Declarând recurs, Parchetul a solicitat casarea ambelor hotărâri şi schimbarea
încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art.194 pct.5 din Legea nr.
31/1990, urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru această infracţiune.
Recursul a fost anulat.
În speţă s-a dovedit în mod cert că inculpatul, în calitate de pârât a folosit cu
reaua credinţă mijloacele băneşti ale societăţii, într-un scop contrar intereselor acesteia.
În principiu, în cauză, se putea pune problema încadrării faptei în dispoziţiile art.
246 C. Pen abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Infracţiunea de abuz în serviciu are însă un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că
abuzul săvârşit de un funcţionar se încadrează în art. 246 sau în art. 248 C. pen. numai dacă
acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială.
În cazul de faţă, însă, inculpatul, care în calitate de director economic a scos fără
drept din patrimoniul societăţii unele valori, cărora le-a dat o destinaţie
contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, a comis infracţiunea prevăzută
de art.194 pct. 5 (devenit art. 266 alin.1 pct.2, ca urmare a renumerotării textelor) din Legea
nr. 31/1990.
În consecinţă, s-a admis recursul parchetului, inculpatul fiind condamnat pentru
această infracţiune.

VI. Luarea de mită.

I. Prin decizia penală nr.518 din 2001, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul
declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa penală nr.140 din 2001 a Tribunalului
Dâmboviţa, şi în baza art.254 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.74, 76 lit. c Cod penal, a
condamnat inculpatul la 1 an şi 8 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de luare
de mită.
Instanţa de fond l-a achitat pe inculpat, în temeiul art.11 pct.2 lit. a raportat la
art.10 lit. d din Codul de procedură penală, cu motivarea că deşi suma de 2.500.000 lei
oferită de către denunţător inculpatului, medic legist în cadrul Laboratorului de Medicină
Legală Dâmboviţa, în vederea eliberării unui certificat medico-legal, a fost găsită asupra
lui de organele de urmărire penală, în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de luare de mită.
Astfel, din probele administrate, nu rezultă dovada primirii în mod direct şi
nemijlocit a sumei respective, de către inculpat.
Tribunalul a considerat că simpla prezenţă a celor 30 de bancnote marcate criminalistic
în buzunarul de la spate al pantalonilor inculpatului, nu constituie o dovadă certă a vinovăţiei
acestuia, atâta vreme cât el este apărat de prezumţia de nevinovăţie.
Instanţa de apel l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de luare de mită,
prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal, reţinând că în ziua de 15 ianuarie 2001,
denunţătorul R.I. i-a oferit mai multe acte medicale pentru eliberarea certificatului
medico-legal, şi 30 de bancnote marcate criminalistic, pe care le-a introdus în buzunarul
din dreapta spate a pantalonilor, la scurt timp făptuitorul fiind reţinut de organele de
urmărire penală.
53
Iniţial inculpatul nu a dat nici o explicaţie în legătură cu modul în care a ajuns în
posesia banilor, dar ulterior a susţinut că suma i-a fost introdusă în buzunar fără ştirea sa,
în timp ce se afla în birou şi semna mai multe acte.
Această apărare a inculpatului a fost înlăturată de instanţa de apel, care a reţinut
că, astfel cum au declarat martorii audiaţi în cauză, denunţătorul nu s-a aflat în biroul
inculpatului. De asemenea, conformaţia buzunarelor pantalonilor inculpatului, impune
concluzia că era dificil ca suma de bani să fie introdusă în buzunar fără ca făptuitorul să
sesizeze acest lucru, deoarece bancnotele aveau un volum mare.
Inexistenţa pe mâinile inculpatului a unor urme de marcaje criminalistice mai
consistente, nu este de natură să conducă de plano la concluzia că acesta a intrat în posesia
banilor fără a avea cunoştinţă de acest fapt.

II. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, decizia nr. 2083 din 20 aprilie
2004, prin sentinţa penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galaţi a condamnat pe
inculpatul C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 C. vamal şi pe
inculpaţii R.M. şi C.V. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de contrabandă
prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178 C. vamal şi a infracţiunii de luare de mită
prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002, inculpatul C.V. a
efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în ţară 552.952 de pachete ţigări,
prezentând autorităţii vamale documente de transport vamale cu conţinut nereal.
Introducerea ilegală în ţară a bunurilor a fost înlesnită de inculpaţii R.M. şi C.V.,
controlori vamali, care şi-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru
aceasta diferite sume de bani.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, unde judecarea cauzei a fost strămutată,
prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror şi de
inculpaţii R.M. şi C.V., a desfiinţat parţial sentinţa şi, pe fond, a achitat pe inculpaţi
pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul material
al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind
încălcarea dispoziţiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracţiunii de luare de
mită.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Instanţa de apel a dispus achitarea inculpaţilor pentru complicitate la
infracţiunea de contrabandă, considerând greşit că neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu reprezintă un element constitutiv al infracţiunii de luare de mită, neavând
caracterul unei fapte penale de sine stătătoare.
Elementul material al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen.
prezintă patru modalităţi alternative, constând în primirea, pretinderea, acceptarea sau
nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste.
Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle
de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate,
pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuţiilor de serviciu
constituie infracţiune prin ea însăşi, în speţă luarea de mită aflându-se în concurs real cu
complicitatea la infracţiunea de contrabandă.
54
Inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, în mod intenţionat, pentru a
înlesni, astfel, săvârşirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală
în ţară a ţigărilor, această activitate infracţională de sine-stătătoare constituind realizarea
scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracţiunii de
luare de mită.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată
şi s-a menţinut sentinţa tribunalului.

VII. Trafic de influenţă.

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.15 din 5 februarie 2001, prin sentinţa
penală nr. 221/1997 a Tribunalului Braşov, inculpatul B. T. A fost condamnat pentru
săvârşirea a şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art.257 alin. 1 C. pen., prin
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art.
257 din Codul pen..
Instanţa a reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane
că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei pentru
înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de
conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecata a unor persoane sau punerea în
libertate a celor arestati.
Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de
trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece
simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care
urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele
şase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură
să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.
Prin decizia penală nr. 168 din 22 septembrie 1998 a Curţii de Apel Brasov, apelul
procurorului a fost admis, a fost desfiinţată sentinţa şi, rejudecându-se cauza, inculpatul
a fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de trafic de influenţă.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins prin
decizia nr. 3621 din 15 octombrie 1999 a Curţii Supreme de Justitie, Secţia penală.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu
motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
influenţă, ci pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la
vreun funcţionar cu atribuţii specifice domeniului în care a promis că va rezolva
anumite situaţii, ci a făcut doar afirmaţii cu caracter general cu privire la acei
funcţionari.
Recursul în anulare este nefondat.

În conformitate cu art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în


primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct
sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă asupra
unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu.
55
Este necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care
instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrătorii
din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-
un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.
Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a
avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete,
de fiecare dată fiind sugeraă implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în
legatură cu influenţa de care pretindea că se bucură. Astfel, pentru restituirea permisului de
conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte
persoane, pretinzând că-i cunoaşte.
Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter
general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în
care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiteri
de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însotit de un
ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre
ale poliţiei, încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea
influenţă asupra cadrelor din poliţie.
Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a
persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a
pretins şi luat banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a
le determina să rezolve situaţiile în discuţie.
Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art.
257 alin.1 Cod. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă, încât criticile formulate nu pot fi primite.
În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

56
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. AUTORI ROMÂNI

I. Alexandru – Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București 2008;

I. Alexandru - Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex,


Bucureşti, 1999;
S. Bucur , I. Alexandru – Drept administrativ, Ediția a treia revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, 2009;

A. Iorgovan - Tratat de drept administrativ, volumele I și II , Ediţia a 4, Editura All BECK,


Bucureşti, 2005;

O. Mestacan - Răspunderea penală a funcţionarilor publici, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu,


Bucureşti, 2008;

R. P. Postelnicu - Statutul funcţionarului public, Ed. Universitară „Carol Davila”, Bucureşti,


2006;

D.A.Tofan - Drept administrativ, volumul I, Ediția a doua,Editura C.H. Beck,București 2008;

D.A. Tofan - Drept administrativ, volumul II, Ediția a doua, Editura C.H. Beck, București
2010;

V. Vedinaş - Statutul funcţionarilor publici, Comentarii, Legislație, Doctrină,


Jurisprudență ( Legea nr.1888/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată) ,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

57
V. Vedinaş - Drept administrativ, ediţia a V-a revăzută şi actualizată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009;

V. Vedinaş – Deontologia vieții publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

III. STUDII, ARTICOLE:

I. Alexandru - Administraţia şi puterea politică, în RDP nr. 2/2003;

R. Carp - Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva


integrării europene, în RDP nr. 2/2006;

A. Drăghici - Instituţia suspendării raporturilor juridice de serviciu ale funcţionarilor


publici în lumina reglementărilor Legii nr. 188/1999 republicată, în lucrarea Reformele
administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe
juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative
„Paul Negulescu”;

D. Soare - Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi


internelor care reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu
ale poliţiştilor şi ale altor categorii de personal, în Dreptul nr. 9/2006 ;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea


Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele
administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe
juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative
„Paul Negulescu”;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea


Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în RDP nr. 2/2006;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea


Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele
administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe
juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative
„Paul Negulescu”.

V. Vedinaş - Deontologia funcţionarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de
conduită a funcţionarilor publici, în RDP nr. 1/2004;

58
CUPRINS

FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI....................................p.1


&1. Generalităţi……………………………………………………………… p.1
&2. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică
şi funcţionari publici…………………………………………………………...p.2
&3. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public………………………p.3
&4. Clasificarea funcţionarilor publici………………………………………...p.5
&5. Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică………………p.8
&6. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici…………………………...p.9
&7. Îndatoririle funcţionarilor publici…………………………………………p.14
&8. Recrutarea funcţionarilor publici…………………………………………p.20
&9. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………….p.21
&10. Studii de caz…………………………………………………………….p.31

Bibliografie selectivă……………………………………………………………..p.57

59