Sunteți pe pagina 1din 6

Tema: Finanţele întreprinderii

1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în procesul formării şi


distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii profitului
maxim.
Rolul finanţelor întreprinderii este legat de argumentarea diferitor variante de decizii de
investire şi finanţare, asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii, determinarea
exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare şi procurarea lor la cel mai mic preţ
reprezintă responsabilităţile de bază a gestiunii financiare în cadrul întreprinderii.
Finanţele întreprinderii pot fi privite din 3 puncte de vedere:
1. din punct de vedere practic finanţele fac obiectul unei acţiuni spre atingerea unui scop
definit. Analiza financiară este o primă acţiune a practicii financiare şi reprezintă un studiu a
situaţiei trecute în scopul consolidării întreprinderii în viitor. Scopul analizei financiare este
identificarea posibilităţilor viitoare de creştere şi generare a fluxurilor pozitive de numerar.
Gestiunea financiară este o altă componentă a practicii financiare şi reprezintă ansamblul
acţiunilor de administrare a resurselor financiare ale întreprinderii.
2. finanţele fac obiectul unei politici a managerilor întreprinderii privind alegerea unei
strategii financiare ce vizează atingerea obiectivului principal. Componentele principale ale
politicii financiare sunt:
 Politica de investiţie care caracterizează comportamentul întreprinderii vizavi de
iniţierea proiectelor investiţionale;
 Politica de finanţare care caracterizează modul în care investiţiile vor fi finanţate
(surse proprii, surse împrumutate);
 Politica de dividend caracterizează modul în care profitul net va fi distribuit.
3. finanţele reprezintă o teorie sinestătătoare care dispune de o metodologie capabilă să găsească
soluţii la toate problemele financiare apărute.

2. Politica financiară şi decizii de politică financiară


Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o
parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a
societăţii, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile
posibile.
Politica financiară exprimă condiţii financiare de adoptare a întreprinderii la realităţile
mediului înconjurător sub diverse aspecte:
 ritmul de creştere a capitalului;
 modalităţile de finanţare;
 utilizarea surplusului existent.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:
1. decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
2. decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi necesităţile de
finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
3. decizia de autofinanţare semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive, obţinute în exerciţiile anterioare.
Politica de credit
În cadrul economiei de piaţă creditul are o răspândire foarte largă şi reprezintă un mod de
finanţare a necesarului de resurse pentru completarea celor existente.
1
Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie prin intermediul
cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti urmând să fie folosite pentru acoperirea nevoilor
temporare.
După participanţii la relaţiile de credit sunt următoarele tipuri de credite:
1. Creditul bancar, forma de credit acordat de către bănci persoanelor juridice şi persoanelor
fizice în diferite scopuri pe termen lung şi pe termen scurt.
2. Creditul public, spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă
de debitori în cadrul creditului public situaţia e inversă o masă de creditori avansează sume unui
singur debitor.
Creditul public se prezintă sub 2 forme:
a) împrumuturi obligatare, ce se acordă pe termen lung (obligaţiuni);
b) depuneri la casele de economii care se remunerează cu dobânzi.
3. Creditul comercial se acordă direct participanţilor la relaţiile contractuale fără intervenţia
verigilor intermediare, la nivelul întreprinderilor, pentru o perioadă până la 90 zile. Este vorba de
creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de livrare a mărfurilor până
la încasarea contravalorii lor (credit furnizor), sau invers creditul pe care-l acordă clientul
furnizorului sub formă de avansuri pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în vederea
executării comenzilor şi livrării produselor contractate (creditul client).
Principalele componente ale politicii de credit sunt:
1. Perioada creditului, reprezintă perioada de timp pentru care se acordă creditul. Există o
legătură dintre caracteristicile produselor şi perioada de credit, cu cât durata de viaţă a produselor
este mai mare cu atât perioada de credit este mai mare.
2. Reducerile utilizate, adică disconturile pentru a convinge clientul să plătească mai repede.
Exemplu: achitarea în curs de 15 zile, reducerea de 2 % se acordă numai în cazul achitării în curs
de 5 zile, notaţia: „2/5 neto 15”.
3. Accesibilitatea creditului, se referă la selectarea clienţilor adecvaţi pentru a primi creditul.
Există o tehnică de selectare a calităţii clienţilor în funcţie de capacitatea lor de a rambursa
creditul care se numeşte 5C a creditului. Componentele tehnicii sunt:
1C – caracterul clientului, se referă la calităţile morale şi individuale a echipei manageriale a
clientului.
2C – capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de
numerar pe termen lung.
3C – condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor clientului faţă de modificările mediului
extern.
4C – capitalul se referă la nivelul resurselor financiare disponibile companiei ce caută credit
comercial.
5C – gajul (colateral) este determinat de structura activelor clientului.
4. Formalizarea raportului de credit, adică existenţa contractului de vânzare – cumpărare,
facturile ce confirmă livrarea mărfurilor.
5. Politica de colectare a creanţelor este duritatea aplicată de întreprindere în timpul
colectării datoriilor dubioase, adică cu termen expirat.

Politica de dividend
Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau
reinvestirea profiturilor nete ale întreprinderilor.
În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a
dividendelor:
1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile
investiţionale şi apoi plata dividendelor.
2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a
unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
2
3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei
sume constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.
Formele de distribuire a dividendelor: în bani, acţiuni şi în natură.
3. Surse de finanţare a întreprinderii şi criterii de formare a structurii financiare optime
Finanţarea întreprinderii vizează constituirea resurselor financiare pentru iniţierea şi
derularea activităţii. Finanţarea se poate face din surse proprii şi surse atrase.
A. Sursele proprii de finanţare se formează din:
- contribuţiile proprietarilor.
- propria activitate pe care o desfăşoară întreprinderea
- – profitul net destinat finanţării activităţii
- dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor
- din rezerve constituite în limita nivelului legal;
- subvenţii de la stat.
Majorarea de capital se poate realiza prin următoarele metode:
1) aporturi noi în numerar; 2) aporturi în natură;
3încorporarea rezervelor; 4) convertirea datoriilor în acţiuni; 5)fuziune, absorbţie.
Majorările de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două tehnici
financiare:
a)Aporturi în numerar de la vechii acţionarii, caz în care se procedează la o majorare a valorii
nominale a acţiunilor deja existente.
b)Emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât vechii acţionari, cât şi alţii noi. Această
soluţie este mai des practicată, impunând fixarea preţului de emisie.
Sporirea capitalului prin aporturi în natură are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce are ca
substanţă un activ real şi nu monetar;
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor resurse
financiare suplimentare, ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând, totodată,
rezervele
Convertirea datoriilor în acţiuni constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni
creditorilor întreprinderii (furnizori, bănci);
Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în
comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia şi pentru dezvoltarea, în
continuare, a întreprinderii. Fuziunile pot fi:
-orizontale, verticale, conglomerate,amalgamare- combinarea ultimelor două variante.
Autofinanţarea apare, deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din
propria activitate şi este o consecinţă a realizării diferitelor aspecte ale politicii sale.
B. Surse atrase de finanţare a activităţii întreprinderii cuprind:
- Creditul bancar este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub
formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă.
- Creditul comercial este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea
mărfurilor sub forma amânării plăţii1. Deci, creditul comercial poate fi acordat atât de către
furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea
mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, cât şi de către întreprindere furnizorului sub formă
de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor.
- Creditul leasing, presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată
cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul unor plăţi
periodice.
- Împrumutul obligatar. Unele întreprinderi, societăţi pe acţiuni, pun în circulaţie, pe
lângă acţiuni, şi obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure
capital pentru a finanţa o investiţie pe termen lung.
1

3
Surse de finanţare
a întreprinderii

Finanţări pe Finanţări pe
Surse acumulate în cadrul termen lung termen scurt

Surse proprii Surse externe


întreprinderii

de finanţare de finanţare

Profit net Credite bancare

Rezerve
Emisiuni de
obligaţiuni

Fond
de Împrumuturi de
uzură la alte
organizaţii

Emisiuni de acţiuni
Leasing

Contribuţii interne
Credite de la
stat
Capital
suplimentar
Surse intrate în urma

Alte surse
repartizării

Despăgubiri
Credite
bancare

Subvenţii
Creditul
comercial
Alte surse

Alte datorii
pe termen
scurt

Figura 1 Surse de finanţare a întreprinderii

4
4. Analiza financiară a întreprinderii
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea
situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o, în
conştientizarea trecutului şi prezentului în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice
de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii intr–un mediu concurenţial.
Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte şi slabe ale gestiunii
financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicare a cauzelor obţinerii unor
rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor. Analiza financiară cuprinde:
A. Analiza rentabilităţii. Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a
realiza profit necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
 Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv)
Profit brut
Rv =  100%
Venituri din vânzări
 Rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea economică)
Nivelul rentabilităţii economice se măsoară prin intermediul ratelor de rentabilitate,
pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit din activitatea operaţională,
profit net) şi ansamblul mijloacelor economice utilizate, precum:
1. Rentabilitatea activelor( Ra)

Profit până la impozitare


Ra =  100%
Total active
sau în raport cu profitul net:
Ra = Profit net  100%
Total active

 Rentabilitatea financiară ( Rf ).

Profit net
Rf = capital propriu 100%

B. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii


Prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani,
iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.
Măsura în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt exprimă
solvabilitatea acestea, care se măsoară prin intermediul ratelor de lichiditate:
- Rata lichidităţii imediate (Li), permite să facem judecăţi asupra capacităţii de
rambursare instantanee a debitorilor, ţinând cont de disponibilităţile existente. Se calculează
conform formulei:
mijloace băăneşt
Li = Datorii pe termen scurt
- Rata lichidităţii intermediare(Lr), pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi
achita datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile.

5
mijloace băăneşt  creanee
Lr = Datorii pe termen scurt
- Rata lichidităţii curente(Lc), relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un
termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile exigibile.

Active curente
Lc = Datorii pe termen scurt

De aceea, în aprecierea capacităţii de plată pe termen scurt a întreprinderii poate fi inclus şi


indicatorul ce relevă gradul de asigurare a întreprinderii cu mijloace băneşti, calculat conform
relaţiei:
Mijloace băănest
Km.b. =
Total activ

În dinamică, mărimea acestui indicator relevă gradul de îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei.


Concomitent, creşterea valorii coeficientului poate să ateste nu numai un raport favorabil pentru
echilibrul financiar al întreprinderii, dar şi acumularea unor resurse băneşti, fie insuficient
utilizate, fie chiar neproductive. În schimb, nivelul redus al gradului de asigurare cu
disponibilităţi băneşti, reflectă o întârziere a încasărilor, reducerea capacităţii de plată a
întreprinderii.