ASPECTE ALE RELATIILOR INTERCULTURALE ROMǺNO-TURCE:

INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE

Lect. dr. AIDA TODI

Universitatea „Ovidius” Constanta

Taking into account the two waves of Turkish linguistic influences which are evident into
Romanian, my paper provides relevant examples of the way in which some of the most important
linguistic aspects of the Turkish language influenced Romanian over centuries. Having studied
previous research on the issue of these interrelations, I am trying to offer a classification of
Romanian words of Turkish origin based on morphological classes (nouns, adjectives, adverbs,
interjections) as well as on their semantic distribution. Special attention is paid to such specific
suffixes as, -giu, -iu and -lâc since they were productive for a long time, being attached not only to
words of Latin origin but also to borrowings from various modern Europeans languages. Finally,
in highlighting the role of Turkish linguistic influence on Romanian, my paper also accounts for
geographical variation showing that Moldavia is more conservative than Wallachia.

De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate relatii cu limba turcă.
Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau rămâne fără urmare în plan lingvistic.
Fructificând cercetările anterioare în domeniul relatiilor lingvistice româno-turce, prezentul
studiu oferă o clasificare a cuvintelor de origine turcă pe clase morfologice (substantive, adjective,
adverbe, interjectii), precum si distributia semantică a acestora; în ceea ce priveste formarea
cuvintelor prin derivare, sunt mentionate sufixele -giu, -iu, -lâc, multă vreme productive în română,
ele atasându-se si la termeni mosteniti din latină sau chiar la nelogisme savante. Cercetarea
repartitiei dialectale a elementelor turcesti în limba română relevă uneori diferente între aria nordică
si cea sudică, în sensul unei mai bune conservări a etimonului în Moldova fată de Muntenia, unde
forma etimologică a fost mai bine adaptată la sistemul fonetic si morfologic al limbii române. Sunt
doar câteva dintre aspectele deosebit de interesante ale influentei limbii turce asupra limbii române
pe care articolul de fată îsi propune să le abordeze.
1. Studiile au arătat că în limba română se pot distinge două straturi de împrumuturi
turcesti.
1. 1. Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-
tătară stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani).
In cercetarea detaliată întreprinsă în legătură cu influenta orientală asupra limbii si literaturii
române, Lazăr Săineanu arată că există mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu
populatia românească în diferite etape ale istoriei, lăsând urme la nivelul lexicului românesc. Este
vorba despre pecenegi, care, alături de nogai, afirma Săineanu, “au jucat un rol însemnat în istoria
Europei orientale din sec. IX – XIII si în special în trecutul medieval al românilor.” (Săineanu,
1900, p XII). Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca,
Peceneagul, Pecenevra. Cumanii au cuprins Moldova si Tara Românească începând cu anul 1086,
unde ar fi rămas aproape un secol si jumătate (1086-1220). Din limba acestora ar fi rămas, în opinia
lui Săineanu, peste 33 de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita,
Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman “pădure nebună”, adică “pădure
deasă”), Caracal (de la cumanul Kara kala “castrum nigrum”), Iasi (din yassi “arcas”) (ibidem, pp.
XIV-XV). Sunt considerate a fi de origine cumană cuvintele: beci (“subterană, pivnită boltită”),
dusman, intrat în fondul principal lexical al limbii române, olat (“tinut”, frecvent în vechea
istoriografie românească – Miron Costin, Neculce, Cantemir; astăzi iesit din uz), toi (cu sensul
initial de “ospăt”, pierdut ulterior; se păstrează acela de “zgomot, larmă”, de unde verbul a toi, în
175
Moldova “a striga”; sensul actual al lui toi este acela de “temei, punct culminant”: toiul petrecerii,
toiul veseliei) (ibidem, pp. XVI-XVII). Astăzi, doar în expresia a fi în toi [n.n.]). Au mai fost
atribuite acestei influente cuvintele: aslam “camătă”, înregistrat în textele românesti vechi (pentru
discutia detaliată a termenului, vezi Săineanu, pp. XVII-XVIII), baltag, capcană, cazan (atestat în
cumană), cioban, cobuz “un fel de chitară” (învechit), teanc (atestat în cumană), a (se) tolăni
(Dimitrescu, 1978, p. 109). Densusianu considera că ar fi de origine cumană următoarele cuvinte:
bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimută, murdar, taman. La
acestea, H. Wendt adăuga: buzdugan, dulamă, maramă, suman, tărâm etc (Wendt, 1960). In ceea ce
priveste antroponimia, sunt considerate a fi de origine cumană unele nume românesti atestate în
documentele din secolele al XIV-lea – al XVI-lea: Aslan, Balaban, Bărăgan, Buciuc, Cara,
Carabă, Caraiman, Ciortan, Itu, Talabă, Ulan, Ulmes etc (Dimitrescu, 1978, p. 109).
1. 2. Influenta turcă (osmanlie) începe în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea si
durează până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au pătruns în limba
română în această perioadă în două faze istorice:
(a) în secolele al XV-lea – al XVII-lea au pătruns o serie de cuvinte care au, în general,
caracter popular, multe făcând parte din fondul principal lexical al limbii române; despre acestea,
spre deosebire de cea de-a doua categorie (b), Săineanu afirma: “ele au pătruns în viata poporului,
se bucură de o mare răspândire si au prins o formă definitivă în limbă” (Săineanu, 1900, p. LXXIII).
(b) cuvinte turcesti intrate în epoca fanariotă (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea), dintre
care majoritatea au iesit din uz sau au căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In
legătură cu această categorie de turcisme, Săineanu afirma că “mai toate turcismele din ultima
perioadă, de ordine politică si socială, au intrat definitiv în domeniul istoriei o dată cu disparitiunea
domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar
neavând timp când să prindă rădăcini în limbă, au dobândit în gura românului o usoară nuantă de
ironie si au căzut în sfera comicului, devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura
umoristică; această soartă curioasă a împărtăsit-o de altminterea elementul turc recent cu cel
contemporan neo-grec, a cărui ultimă fază contrastează în seriozitate si persistentă cu grecismele
anterioare epocii fanariote” (ibidem, pp. LXXII-LXXIII).
2. Cuvintele de origine turcească sunt relativ usor de recunoscut pentru că, asa cum arăta
Lazăr Săineanu, “turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă” (ibidem, p.
L). Lingvistul român enumeră totusi o serie de exceptii de la această regulă, printre care prezenta
dubletelor accentuale sau necesitatea diferentierii prin formă a unor cuvinte. El arată că, chiar dacă
se face abstractie de aceste situatii speciale, există totusi un număr important de turcisme românesti
care nu respectă oxitonia caracteristică si cvasigenerală (ibidem, p. LI); dăm doar cîteva exemple:
acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar,
huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorită vocalei finale
accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea,
catifea, cazma, cherestea, chiftea, cismea, ciulama, dambla, dandana, dusumea, haimana, halva,
lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea,
trufanda, zeflemea etc.
3. În ceea ce priveste distributia pe clase morfologice a cuvintelor împrumutate din turcă,
precizăm că cele mai numeroase cuvinte de această origine sunt substantive: acadea, acaret;
amanet; arpagic; arsic; atlas; baclava; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea;
buzdugan; bamă; basma; beci; belea; bidiviu; borangic; bumbac; bursuc; butuc; cafea; caimac;
calcan; caldarâm; capcană; capot; catran; chef; cherem; chiabur; chindie; chiul, ciob; cascaval;
cataif; catifea; catâr; cazan; cazma; ceaun; chebap; cherestea; chibrit; chilipir; chimion (si în
varianta chimen); chiosc; chirie; cioban; ciomag; ciorap; ciorbă; cismea; ciulama; cântar; condur;
curmal; cusur; dambla; dandana; derbedeu; dovleac; dud; dugheană; dulgher; dusumea; farfurie;
fes; fistic; geantă; gherghef; ghiol; ghiotură; ghiuden; ghiveci; habar; hac; halat; haimana; hal;
halal; halva; hamal; hambar; haram; harbuz; hatâr; haz; hazna; huzur; herghelie; geam; iahnie;
iaurt; ibric; lalea; lichea; lighean; liliac; liman; lulea; macara; magiun; mahon; maimută; manea;

176
maramă; mărgean; moft; moftangiu; moloz; mosafir (si musafir); mucava; musaca; musama;
nufăr; nur; odaie; papară; papuc; pastramă; pilaf; rachiu; rahat; salcâm; sarma; sidef; sofa; soi
(“rasă”); surghiun; susan; sal; sandrama; siretlic; sis; tabiet; taifas; talaz; taman; tarabă; taraf;
tarhon; tarla; tavan; telemea; tertip; tuci; tutun; tărâm; toi; trufanda; zambilă; zarzavat; zeflemea;
zor; zuluf.
O clasă morfologică destul de bine reprezentată este aceea a adjectivelor: bondoc;
caraghioz; chefliu; chel; chior; coscogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu;
palavragiu; sadea; sasiu; siret (“istet”); tembel; zevzec.
Amintim câteva adverbe de origine turcească: abitir; barim/barem; basca; ioc “nu”; tiptil;
precum si o serie de interjectii: aferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc.
În ceea ce priveste clasa morfologică a verbului, este de retinut că nici un verb turcesc nu a
fost preluat de română; explicatia este, probabil, faptul că finala infinitivelor turcesti (-mak si -mek)
nu este susceptibilă de a fi adaptată la limba română (ibidem, p. LXV). În schimb, există în română
multe verbe derivate de la substantive turcesti, si care se conjugă, cu exceptia lui amaneta
(amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a căftăni, a călăuzi, a căni, a cântări, a căsăpi, a
cătrăni, a chefui, a chiorăi, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdări, a
schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori (ibidem, pp. LXV-LXVI).
4. Lexicul
În amplul studiu citat mai sus, Lazăr Săineanu oferă o clasificare a cuvintelor turcesti în
limba română si unele evolutii semantice (Săineanu, 1999, pp. 420-426).
4.1. O trecere în revistă a tuturor elementelor împrumutate din turcă arată că majoritatea
denumesc realităti ale vietii materiale si, pe lângă politică si artă militară, se referă la nume de
plante, animale si minerale, la casă, îmbrăcăminte si alimente, meserii, comert si industrie; sunt
inexistenti termenii abstracti, precum si cei referitori la viata religioasă si intelectuală. Termenii,
unii deja iesiti din uz sau cu circulatie regională, au fost preluati din lucrarea lui Săineanu (ibidem,
pp. 3-392).
a. politică: bas-; bei; beizadea; caimacam; divan; han (“domnul tătarilor”); pasă; pasalâc;
b. termeni militari: aga; alai; arnăut; bimbasă; buluc; călăuz; cazac; ceaus; duium;
ghiulea; iama; iatagan; ienicer; iures; leafă; lefegiu; meterez; palos; spahiu; surlă; zaherea;
c. plante: abanos; anason; arpagic, bamă; bostan; bumbac; chimion (si în varianta chimen);
curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea; liliac; nufăr; pătlăgea; salcâm; susan; tarhon;
tutun; zambilă;
d. animale: bidiviu; bursuc; calcan; catâr; ciortan; gugustiuc; herghelie; liliac; maimută;
e. minerale: chihlibar (si în varianta chihlimbar); fildes; mărgean; sidef;
f. casă, constructii: acaret; anteriu; beci; cercevea; chepeng; chiosc; ciardac (si cerdac);
dusumea; geam; hambar; odaie; paiantă; sandrama; tavan;
g. îmbrăcăminte: aba; basma; binis; cabanită; caftan; capot; ciorap; condur; fes; fotă;
giubea; halat; ilic; iminei; maramă; papuc; sal; salvari; testemel; tichie;
h. alimente: acadea, baclava; cafea; caimac; cascaval; cataif; chebap; chiftea; ciorbă;
ciulama; cuscus; farfurie; felegean; ghiuden; ghiveci; halva; iahnie; iaurt; ibric; ienibahar;
magiun; musaca; papară; pastramă; peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarailie (si serailie); sarma;
serbet; telemea; zarzavat;
i. meserii: bacal (Muntenia: băcan); badana (Muntenia: bidinea); boiangiu; cafegiu;
caicciu; calfă; cazangiu; cazma; cioban; cismegiu; dughengiu; dulgher; gelat; gherghef; hamal;
hamalâc; herghelegiu; iaurgiu; macara; moloz; papugiu; pastramagiu; tutungiu; zarzavagiu;
j. comert si industrie: amanet; atlas, beslic; boia; borangic; calp; calpuzan; calpuzanlâc;
cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir; chilipirgiu; chirie; dugheană; ghiotură; hac;
magaza (si magazie); mofluz; musteriu; oca; para; samsar; samsarlâc; tarabă;
k. diverse: abitir; ageamiu; arcan; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea;
bondoc; bre; buzdugan; calabalâc; caldarâm; calup; catran; chef; cergă; chefliu; chel; chior;
chiul, chiulhan (si chiolhan); ciomag; cismea; coscogea; cusur; dambla; dandana; ghiol; geantă;

177
habar; haimana; hain; hal; halal; hap; hatâr; haz, huzur; iatac; lichea; lighean; liman; lulea;
mahmur; mahon; manea; marafet; moft; mosafir (si musafir); mucalit; mucava; murdar; musama;
nai; palavră; palavragiu; sadea; sictir; sofa; soi (“rasă”); surghiun; siret (“snur sau panglică”);
siret (“istet”); siretlic; sis; taifas; talaz; taman; taraf; tărâm; tarla; tembel; temenea; tertip; tiptil;
toi; trufanda; zeflemea; zevzec, ziafet (si zaiafet); zor;
4.2. Formarea cuvintelor. Sufixe
Sufixele păstrate din turcă sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al
productivitătii, ele atasându-se si la cuvinte de alte origini: “Numărul sufixelor si al particulelor
turcesti care au intrat în limba noastră, arăta Săineanu, dovedesc asemenea o circulatiune intensivă.”
(ibidem).
a. -giu, -ciu < tc. ği, či: formează substantive sau adjective, indicând meseria, îndeletnicirea,
deprinderea, ocupatia (abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu,
giuvaergiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu, papugiu, pastramagiu, simigiu, tinichigiu, tutungiu,
zarzavagiu etc.) sau o trăsătură negativă a personalitătii, un nărav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu,
zorbagiu etc.). Exemplele apar la Săineanu, 1900, pp. LII-LIII. La acestea am putea adăuga
cuvântul geamgiu, pentru care DEX indică etimologie turcească. După acest model (al cuvintelor
preluate ca atare din turcă) s-au format derivate de la alte cuvinte turcesti (sacagiu, damblagiu,
lefegiu, mahalagiu, moftangiu, palavragiu, zamparagiu) sau chiar de la elemente romanice
(barcagiu, laptagiu, lampagiu, duelgiu, reclamagiu, scandalagiu), neogrecesti (marfagiu,
pomanagiu, zavergiu). (ibidem, p. LIII). Derivatele cu sufixul -ciu/-giu alternează cu sinonimele
românesti în -ar sau -as: capugiu – portar; caicciu – luntras; papugiu – cizmar etc. (ibidem, p.
LIII). Afirmatia lui Săineanu era valabilă pentru o epocă mai îndepărtată din istoria limbii române
(sfârsitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea); între timp, multi termeni derivati cu
sufixul -ciu, -giu si-au restrâns utilizarea.
b. sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuante: conabiu, fistichiu, havaiu,
limoniu, naramgiu; de la acestea, s-au format si altele precum: caisiu, chihlibariu, năutiu.
c. sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează mai ales nume abstracte exprimând: o
stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (caraghiozlâc, hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o
ocupatie si folosul / rezultatul acesteia (hamalâc, samsarlâc), un anumit teritoriu (pasalâc), o
colectivitate (boccealâc, calabalâc, mezelic) si care a dat si derivate analogice (avocatlâc,
berbantlâc, crailâc, senatorlâc). Sufixul alternează cu sinonimul său -ie: hainie – hainlâc, murdărie
– murdarlâc, surghiunie – surghiunlâc (ibidem, pp. LIV-LV). La acestea, Săineanu adaugă sufixul -
man, precum si numeroase sufixe diminutivale (pp. LV-LVII).
Productivitatea cuvintelor de origine turcă este dovedită de multiplele derivate pe care termenii
turcesti le-au format în româneste: de la chirie (alături de chirigiu) s-au format chirias, a închiria; de la
cioban, ciobănesc, a ciobăni, ciobănie, ciobănas, ciobănită; de la dusman, a dusmăni, dusmănesc,
dusmănie, dusmănos etc., Pentru mai multe derivate, unele iesite deja din uz în ultimul secol, vezi
Săineanu, pp. LXXIV-LXXV, iar pe de altă parte, de frecventa unor sufixe, în special -giu si -lâc.
5. Semantica
O serie de cuvinte turcesti si-au schimbat, în limba română, sensul, dobândind un sens figurat,
metaforic sau unul ironic. Astfel: bucluc a primit sensul de “belea”; catran, la origine termen de marină, a
devenit verb: a se cătrăni; lichea, cu sensul initial de “pată”, a ajuns să însemne “om pătat, secătură”;
mucalit, la origine “actor”; pehlivan, la origine, “voinic, atlet”; caraghioz era numele arlechinului într-o farsă
foarte răspândită; marafet, “stiintă, talent”, astăzi, cu sensul de “viclenie, afacere necurată, încurcătură”;
tertip, “proiect, plan”, astăzi “intrigă, smecherie”.
Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens (mai ales termeni care initial făceau parte din
vocabularul militar): alai “regiment” > “paradă domnească” > “multime de oameni” (uneori, folosit
chiar cu sens depreciativ); besleagă “căpitan de beslii” > “bătrân, bătrân nevoias”; buluc “companie
de soldati” > “gloată, droaie, grămadă”; bulubasă “căpetenia unui buluc” > “mai-marele unei satre
de tigani”; chilipir “prada soldatilor în război”> “lucru usor / ieftin dobândit”; dandana “pompă
militară” (sinonim cu alai) > “gălăgie” > ”încurcătură”; leafă “soldă” (în special solda lunară a

178
ienicerilor”), de unde lefegiu (soldat); salahor însemna, initial, “săteanul care, scutit de dări, lucra la
repararea unor fortărete”.
6. In legătură cu repartitia dialectală în limba română a elementelor turcesti, Săineanu
face câteva constatări importante:
a. Persistenta turcismelor în poezia populară din Muntenia, Moldova si Bucovina, Dobrogea
demonstrează că influenta orientală nu s-a mărginit numai asupra claselor înalte, ci a fost “rezultatul
necesar al unor raporturi intime si îndelungate.” (ibidem, p. LXXIII)
b. In Moldova s-a conservat uneori forma “primitivă” (etimologică – n.n.) mai bine decât în
Muntenia, unde a fost “oarecum românizată”) si dă ca exemple o serie de forme paralele (ibidem,
pp. LXXIII-LXXIV). In legătură cu repartitia dialectală, Săineanu mai arată că “unele turcisme
foarte populare sunt înlocuite în Moldova (în total sau în parte) cu corespunzătoare de origine
greacă sau slavă: ciorap (căltun), caldarâm (pavea), cearsaf (prostire), dud (agud), peschir (prosop)
[…]; dar si viceversa, însă mai rar: babacă si neneacă (proprii Moldovei), duducă (domnisoară),
dugheană (prăvălie). […] Alteori figurează în cele două tări [Muntenia si Moldova – n.n.] cuvinte
diferite, dar de aceeasi origine orientală: bostan – dovleac, capangă – capcană, haraba – chervan”
(ibidem, p. LXXIV):

Moldova Muntenia

bacal băcan
badana bidinea
derbeder derbedeu
dusamè dusumea
magaza magazie
meiden maidan
nohot năut
tiutiun tutun

BIBLIOGRAFIE:

Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale păstoritului, Bucuresti, 1930.

Vladimir Drimba, Paralele sintactice si frazeologice turco-române, în DR, XI (1948), pp. 202-212.

C.C. Giurescu, Împrumuturi cumane în limba română: odaie si cioban, în SCL, XVII (1961), pp.
205-213.

Enver Mamut, Influenta limbii române asupra graiurilor tătăresti din Dobrogea, în AUBLCO, 21,
1972, pp. 165-181.

Lazăr Săineanu, Influenta orientală asupra limbii si culturii române, I-III, Bucuresti, 1900.

H. Wendt, Die türkhischen Elemente im Rumänischen, Berlin, 1960.

179