Abandonul şcolar.

Repere statistice naţionale şi regionale

În ultimii patru-cinci ani, una dintre principalele critici ale sistemului educațional din
România, vizeaza abandonul şcolar. Potrivit datelor Eurostat, rata abandonului școlar în România
a trecut în 2014 de 18%, cu peste cinci procente mai mult decât în Bulgaria (12,9%) sau Ungaria
(11,4%). Doar Malta și Spania au rate ale abandonului mai mari, în timp ce sistemele educative
europene care pierd cei mai puțini elevi se găsesc în Croația (2,7%), Slovenia (4,4%) și Polonia
(5,4%). Altfel spus, doi din zece tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani care au absolvit cel
mult gimnaziul nu şi-au exprimat în niciun fel dorinţa de a-şi continua studiile. Iar procentul
acestora este din nou în creştere, după doi ani, 2012-2013,în care românii păreau să fie mai
preocupaţi de continuarea studiilor.

Abandonul şcolar timpuriu este atât o problemă individuală, cât şi a întregii societăţi.
Există multe motive pentru care unii tineri renunţă la educaţie înaintea terminării studiilor:
dificultăţi de învăţare, probleme sociale sau lipsă de motivaţie, de orientare sau de sprijin.
Nivelurile scăzute de educaţie nu au consecinţe grave numai pentru tinerii în cauză, dar implică
folosirea ineficientă a cheltuielilor de învăţământ, în plus, având în vedere schimbările demografice
actuale, şi anume îmbătrânirea populaţiei, ţările europene nu îşi pot permite risipa de talente. În
limbajul de specialitate se realizează o diferenţă între termenele de „părăsirea timpurie a şcolii”
respectiv „abandonul şcolar”. Termenul „părăsirea timpurie a şcolii” include renunţarea la toate
formele de educaţie şi formare profesională înainte de finalizarea învăţământului secundar superior
sau echivalentul în educaţia şi formarea profesională (ciclul superior al liceului, clasele XI –
XII/XIII, precedat, după caz, de anul de completare) pe când „abandonul şcolar” este utilizat cu un
sens mai restrâns: ea se referă la întreruperea unui curs în desfăşurare în învăţământul general sau
professional.

Fiecare caz de abandon şcolar are o „istorie” proprie care presupune o analiză complexă, o
interpretare psihogenetică, dinamică şi funcţională a situaţiei particulare a fiecărui subiect aflat în
această situaţie.

În raport cu rata abandonului şcolar din România pentru anii de tranziţie se remarcă trei
perioade de timp:
- Perioada 1, între anii 1990 şi 1991, caracterizată printr-o rată ridicată a abandonului şcolar în jur
de 4%;

- Perioada 2, între anii 1992-2000, când s-au înregistrat cele mai mici rate ale abandonului şcolar,
oscilând în jur de 2%;

- Perioada 3, între anii 2001 şi 2008, caracterizată printr-o tendinţă de creştere a abandonului
şcolar. În toate cazurile, ratele înregistrate au fost mai mari de 2%. Pentru această perioadă
remarcăm următoarele: nivelul relativ constant de 2,3% din perioada 2001-2004; creşterea
abandonului şcolar din perioada 2004-2006. În anul 2006 s-a înregistrat nivelul cel mai ridicat al
indicatorului, de 3%. În următorii doi ani, 2007 şi 2008, s-a înregistrat o uşoară scădere.

Riscul de abandon şcolar a crescut odată cu înaintarea în vârstă a elevului. Între învăţământul
primar, gimnazial şi liceal, rata cea mai ridicată a abandonului s-a înregistrat la nivelul liceului,
fiind urmată de cea din gimnaziu şi şcoala primară;

Caracteristici ale abandonului şcolar pe mediul urban şi rural Rata abandonului

• Pentru învăţământul primar şi gimnazial, pe perioada 2000-2008, se observă o creştere a ratei

abandonului, atât la nivelul şcolilor din mediul urban, cât şi a celor din mediul rural. În anul şcolar
2008-2009 a fost o scădere a dimensiunii ratei abandonului şcolar pe cele două medii. Valorile din
anul şcolar 2008-2009 au fost cu mult mai mari decât cele de la începutul perioadei. Pentru a stabili
dacă între cele două medii există o diferenţă semnificativă în raport cu rata abandonului şcolar din
învăţământul primar şi gimnazial s-a aplicat Metoda ANOVA. Valoarea statisticii F ne-a sugerat
că nu există diferenţe semnifi cative între cele două serii de date.

• Analiza realizată separat pentru învăţământul primar şi cel gimnazial a scos în evidenţă aceleaşi
concluzii. Şi în cazul acestor două serii de date se confirmă că nu există diferenţe semnificative
între şcolile din cele două medii în raport cu evoluţia abandonului şcolar la nivelul perioadei 2000-
2009. Atât în mediul urban, cât şi în cel rural, rata abandonului şcolar a fost mai mare pentru elevii
din învăţământul gimnazial în raport cu cel primar. Excepţia s-a înregistrat în anul şcolar 2000-
2001 când, la nivelul mediului urban, s-a înregistrat o rată a abandonului şcolar mai mare în
învăţământul primar comparativ cu cel gimnazial, diferenţă care nu a fost semnificativ diferită de
zero.
Cauzele abandonului școlar pot fi evaluate din trei perspective:

1. Cauze psihologice - care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară
scăzută, lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate, autoeficacitate
scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate;
refuzul de a adera la o alegere făcută de alţii (reacţie la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor)

2. Cauze sociale care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familie: sărăcia, stilul parental
indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în străinătate;

3. Cauze psihopedagogice care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor/elev):
presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuasă elev-profesor (ironizarea,
umilirea elevului) evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflict cu colegii, practici educative
percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de
învăţare şi oferta educaţională a şcolii; formă de apărare – împotriva disciplinei excesiv de rigidă
şi severă, politici proabsenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale (în şcolile de “elită’’)

Abandonul şcolar ţine, în primul rând, de abandonarea şcolii în contextul mentalităţii, acţiunilor şi
nevoilor sociale. Şcoala a ajuns sa fie abandonată, înainte de toate, pentru că, în ziua de azi, nu
contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine. Drept urmare, "reţeta succesului", "exemplele
de succes" ori alte sinonime din această categorie par a constitui apanajul unor neduşi la şcoală sau,
în orice caz, la şcoala calificării pentru reuşita dobândită.

Activitatea de prevenire este complexă, deoarece presupune intervenţii concrete care să ducă la
reducerea cât mai mult a fenomenului de abandon şcolar, prin acţiuni menite să limiteze sau să
înlăture unde este posibil cauzele abandonului şcolar. De aceea este nevoie să existe preocupări
reale pentru prevenirea abandonului şcolar, atât din sfera politică, cât şi din partea societăţii civile.

Astfel, prevenirea abandonului şcolar s-ar îmbunătăţii prin:

 existenţa unor programe guvernamentale care să vizeze prevenirea abandonului şcolar. La noi,
există preocupări în acest sens, dar este nevoie ca aceste programe să fie mereu îmbunătăţite, să se
ţină cont de toţi factorii care pot determina abandonul şcolar şi în consecinţă programele să conţină
măsuri concrete de limitarea acţiunii factorilor de risc.
 existenţa unor programe iniţiate de ONG, care să urmărească reducerea sau chiar eradicarea
fenomenului de abandon şcolar;

 acţiuni eficiente ale organismelor locale care se ocupă cu prevenirea şi combaterea abandonului
şcolar, precum şi cu ajutarea copilului aflat în situaţia de abandon şcolar;

 promovarea şi încurajarea cercetărilor în domeniul prevenirii şi combaterii abandonului şcolar;

Prevenirea fenomenului de abandon şcolar comportă anumite limite, abandonul şcolar a

existat şi există în orice tip de societate, deci el nu poate fi înlăturat. Eliminarea tuturor cauzelor
care determină abandonul şcolar este practic imposibilă. Măsurile de prevenire nu-şi pot propune
decât intervenţii asupra factorilor responsabili de abandonul şcolar în vederea limitării acţiunii lor
nocive; deseori măsurile preventive nu sunt bine coordonate şi ele nu-şi ating scopul. Limitele
interne se referă la: o scăderea eficacităţii acţiunilor preventive, datorită neimplicării în acţiunea
preventivă a tuturor forţelor sociale interesate;

Prevenţia nu poate depăşi anumite concepţii şi comportamente pe care societatea le construieşte

prin promovarea anumitor valori şi practici sociale. Activităţile preventive fac apel la diverse
tehnici, dar nu toate din cale utilizate sunt pertinente. Unele solicită costuri prea ridicate ceea ce le
face greu aplicabile.

Cadrul didactic poate fi promotorul unor programe al căror scop este prevenirea şi combaterea
abandonului şcolar. Abandonul şcolar al multor elevi este din nefericire o certitudine. El este unul
din problemele mari cu care se confruntă instituţia educativă şi este deci nevoie ca şcoala să întindă
o mână celorlalte instituţii implicate în monitorizarea acestui fenomen. În acest sens este necesar
elaborarea unor strategii de tratare diferenţiată şi individualizată a elevilor aflaţi în situaţia de a
abandona şcoala. Dar pentru punerea în aplicare a unor astfel de strategii e nevoie însă de o bună
cunoaştere a particularităţii psihologice ale elevilor, pentru a putea fi identificate acele dimensiuni
psihologice care permit realizarea unor dezvoltări ulterioare ale elevului cu dificultăţi şcolare.
Variaţiile mari de ritm intelectual şi stil de lucru, de rezistenţă la efortul de durată, de abilităţi
comunicaţionale şi nevoi cognitive, existente în general între elevi, impun acţiuni de organizare
diferenţiată a procesului de predare-învăţare, pe grupe de elevi, în care să primeze însă sarcinile
individuale de învăţare.
 Dincolo de cifrele ce prezintă numărul cazurilor de abandon, se înregistrează o categorie mult
mai mare de alte cazuri ce reprezintă minori aflaţi în situaţie de risc de abandon, categorie ce va
contura viitoarele cazuri de renunţare la şcoală. Acest grup difuz poate fi estimat prin utilizarea
unor indicatori precum veniturile pe membru de familie, numărul de membrii de familie, nivelul
de educaţie al părinţilor, climatul familial. Astfel, actele de abandon şcolar se conturează ca
rezultante ale influenţei sociale, fiind produsul unor factori sociali agregaţi. Cercetarea reliefează
faptul că abandonul şcolar cunoaşte valori semnificativ mai ridicate în rândul populaţiei rome, pe
fondul problemelor de ordin financiar ce condiţionează viaţa de zi cu zi a multor familii, la care se
adaugă, în unele cazuri, obiceiuri şi tradiţii specifice, ce intră în disconcordanţă cu cerinţele
sistemului educaţional. Lipsa de implicare a părinţilor în activitatea şcolară a copiilor din ciclul
gimnazial, identificată drept problemă de cele mai multe dintre cadrele didactice participante la
cercetare, poate influenţa negativ performanţele şcolare ale elevilor şi modul în care aceştia se
raportează la şcoală în decursul perioadei de instruire. Politicile bine-ţintite de susţinere a familiilor
cu probleme pot constitui pârghiile prin care se poate înregistra reducerea abandonului şcolar.
Astfel de măsuri trebuie să ţină cont de existenţa unor zone de risc major, în care numărul cazurilor
de abandon înregistrate depăşeşte cu mult valorile mediilor naţionale. Concentrarea măsurilor de
susţinere pe cazurile care necesită cu adevărat intervenţie reprezintă elementul hotărâtor în ceea ce
priveşte impactul unor astfel de măsuri.
Bibliografie :

1. Cosmovici, A., Iacob, L., (coord)(1999), Psihologie şcolară, Iaşi, Ed. Polirom;

2. Creţu, E., (1999), Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Bucureşti, Ed. Aramis;

3 http://adevarulfinanciar.ro/articol/romania-din-statistica-18-abandon-scolar-dar-e-neaparat-
o-catastrofa/ accesat 2.01.2016

4 http://www.revistadestatistica.ro/Articole/2011/art2_ro_11_2011.pdf accesat 2.01.2016

5 http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Ghid-de-lucru-pentru-prevenirea-si-combaterea-
abandonului-scolar-ghid-pentru-directori-de-scoli-2012.pdf accesat 2.01.2016