Save

Masca lui Agamemnon

Micenienii au trăit în epoca bronzului târzie în Grecia, între anii 1.600-1.200 î.Hr. Ei erau numiţi
micenieni după capitala lor, Micene. Perioada în care au trăit (perioada miceniană), în termeni
ceramici este cunoscută sub numele de perioada heladică târzie. Situl Micene este situat în
Peloponez, Grecia de Sud. Rămășițele unui palat micenian au fost găsite la acest site, reprezentând
importanța sa. Alte situri notabile din timpul epocii miceniene includ Atena, Teba, Pylos și Tirint.

Potrivit lui Homer, civilizația miceniană este dedicată regelui Agamemnon, care a condus pe greci în
războiul troian. Palatul de la Micene se potrivește descrierii lui Homer a reședinței lui Agamemnon.
Cantitatea și calitatea de bunuri găsite la mormintele de la sit oferă o imagine de ansamblu afluenței
și prosperităţii civilizaţiei miceniene. Înainte de ascensiunea miceniană în Grecia, cultura minoică era
dominantă. Cu toate acestea, micenienii învins minoicii, dobândind cetatea Troia, potrivit Iliadei lui
Homer (unii istorici susțin că acest lucru este mit mai degrabă, decât de fapt). Cultura miceniană s-a
bazat pe principalele oraşe din Micene, Tirint, Pylos, Atena, Teba şi Orchomenos. De asemenea,
micenienii au locuit ruinele Knossos din Creta , care a fost un oraş important în timpul erei minoice.

Arta miceniana și minoică s-au contopit, formând un

amalgam cultural care se găsește în Creta (figurine, sculpturi și ceramică). Lucrări ceramice, cum ar
fi căni şi ulcioare au fost realizate în această perioadă. Vasele erau complicat proiectate și aveau
motive frumoase, reprezentând de multe ori războinici și animale. Statuete de teracotă includeau
figurine antropomorfe și, uneori, figuri zoomorfe. Erau simple sau multi-colorate și adesea folosite ca
statui de cult. Temele de pictură includeau vânătoare, scene de război, mitologie și legendă. Mai
multe fresce au fost găsite în palate, în timp ce teme artictice similare au fost utilizate în ceramică. O
varietate de materiale (lemn, piele și metal) erau folosite la fabricarea de armuri, scuturi, coifuri, sulițe,
lăncii, săbii, pumnale și săgeți.

În timpul civilizatiei miceniene diversificarea claselor sociale, bogați și săraci, clasa de sus și clasa de
jos au devenit mai stabile, bogăția extremă fiind rezervată în principal regelui, anturajului său și altor
membri ai cercului regal. Precum minoicii, micenienii au construit palate mărețe și cetăți fortificate , cu
atribuții administrative și politice supuse autorităţii regale.

Civilizaţia miceniană a fost într-o oarecare măsură o cultură războinică și mereu pregătită pentru
luptă, fie că era vorba de apărarea unui oraş sau pentru a-şi proteja bogăția și comorile culturale.

Sala mare a palatului micenean de la Pylos

Micenieni au urmat un sistem bipartit de lucru. Au existat două grupuri de oameni. Unul care lucra la
palat pentru conducătorii și un altul, care desfășura o activitate independentă. Dar chiar și acei
oameni care lucrau la palat putea rula propria afacere, dacă doreau. Totodată, micenieni erau
comercianți cunoscuţi. Au menținut contactul cu alte țări din Marea Mediterană și Europa. Ei au fost
ingineri excelenţi și au construit poduri deosebite, morminte, resedinţe şi palate. Mormintele lor
cunoscute sub numele de “morminte stup”, aveau formă circulară, cu un acoperiș înalt. O varietate de
bunuri, inclusiv arme și armuri, erau îngropate împreună cu cei morți, în timp ce cei mai bogaţi erau
îngropaţi cu aur și bijuterii.

Există două teorii despre sfârșitul civilizației miceniene. Una este mișcarea populației, iar a doua
luptele interne și conflictele. În conformitate cu prima teorie dorienii au lansat un atac devastator, deși
această ipoteză a fost pus la îndoială deoarece dorienii au fost mereu prezenţi în Grecia în acel timp.
Alternativ, s-ar putea ca popoarele mării să fi atacat micenienii. Popoarele mării sunt cunoscute că au
atacat diferite regiuni din Levant și Anatolia, astfel încât, probabil, această teorie este mult mai
credibilă. A doua teorie sugereaza un conflict social intern între bogați și săraci, clasele de jos au
sărăcit spre sfârșitul perioadei heladice târzie și de aceea au respins sistemul de guvernare. Sfârșitul
civilizației miceniene a marcat începutul Evul Mediu grecești.

Acropolisul de la Mycene este înconjurat de un zid edificat din blocuri mari de piatră dispuse
fie în rânduri neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă, fie din blocuri nedegroşate
împilate prin propriile neregularităţi şi cu pene de piatră cu aparenţă ciclopiană. Zidul cel mai
vechi, construit către anul 1390 a. Ch. nu înconjura decât culmea Acropolisuliui.
Atunci necropola regală de formă circulară, se afla în afara fortificaţiilor. În 1250 a. Ch.
s-a construit poarta principală a cetăţii, cunoscută sub denumirea de ,,Poarta Leilor” şi
tronsoanele de vest şi sud ale zidurilor din a doua generaţie, ziduri ce înglobau de această dată
şi necropola regală circulară. Zidurile anterioare au fost distruse, cu excepţia tronsonului lor
de nord. Puţin mai târziu (către 1200 a. Ch.), o extindere de ziduri la nord – est a înglobat şi
rezervorul – fântână subteran.
Intrarea principală în Acropolis este situată la est. Ea este ,,Poarta Leilor”. A primit
acest nume deoarece un bloc de piatră imens ce este aşezat deasupra porţii are săpat un
basorelief reprezentativ cu doi lei. Acest basorelief este mărturia cea mai veche a
sculpturii monumentale din Europa şi are asemănări cu sculpturile din capitala
Hattuşas a Regatului Hittit, din Asia Mică (azi Bogzaköy). Impunător prin sobrietatea şi
impresia de forţă pe care o creează, basorelieful reprezintă un reper al artei greceşti.
Din basorelief lipsesc capetele celor doi lei lucrate probabil în steatit. Au o poziţie faţă
în faţă şi ridicată cu picioarele dinainte sprijinite pe câte un altar. Între cei doi lei se găsesşte
săpată o coloană cu un capitel de o formă particulară şi terminată cu un abac.
Poarta era închisă prin două canaturi grele de lemn, acoperite lşi ghintuite cu bronz. În
pragurile colosale, de sus şi de jos, se observă încă cavităţile în care se roteau cepurile porţilor
mobile. Pe montanţii laterali ai porţii, formaţi din blocuri impresionante aşezate vertical, alte
cavităţi serveau pentru introducerea unei bare groase de lemn care bloca pe orizontală
deschiderea canaturilor.
Spre ,,Poarta Leilor” se accede pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită
de vremuri şi de paşi. Drumul este încadrat, circa 20 – 30 de metri între zidurile cetăţii. Este
un fel de culoar de acces la poartă, înglobat fortificaţiilor. Atacatorii ce se îndreptau
spre poartă puteau fi loviţi de la înălţimea parapetelor laterale ca într-o adevărată cursă.
Drumul de acces spre,,Poarta Leilor” se continuă intact şi pe o porţiune din interior. Acolo,
în mod asemănător, el urcă printre două parapete de piatră.
Dincolo de marea poartă se găseşte în partea dreaptă ,,Grânarul” sau ,,Hambarul”,
construit mai târziu şi care a rămas în funcţiune până la distrugerea Acropolisului. Între acesta
şi zidul interior al ,,Porţii Leilor” existao scară care conducea pe platforma superioară a
zidurilor de apărare. Ea face parte din puţinele pavimente originale păstrate. Cele pe care calcă
astăzi vizitatorii au fost amenajate recent.
Tot în dreapta drumului interior ce urcă dinspre ,,Poarta Leilor” se desfăşoară
necropola regală circulară descoperită de Schlimann. Necropola a cuprins şase morminte
regale de un tip specific, cel de ,,tip puţ” sau ,,cutie”.
Mormintele ,,tip cutie” excavate în piatră erau acoperite de câte o stelă iar morţii erau
înconjuraţi de un bogat mobilier funerar şi de obiecte de aur unice ca execuţie şi concepţie,
măşti de aur cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate
cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur şi de argint acoperite cu reliefuri, plăci groase
ornamentate provenite de la diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, faianţă, cristal de
stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi şi animale marine, pietre preţioase etc..
Prin numărul de obiecte de preţ găsite în ele, mormintele regale de la Mycene nu se pot
compara cu nici unul din mormintele descoperite pe teritoriul Greciei antice.
Necropola regală circulară (cu un diametru de 16 metri) pare a fi a uneia din dinastiile
regale legendare ale Pelopizilor sau Perseizilor. Mormintele s-au săpat pe parcursul unei
perioade relativ scurte deoarece prin stil.
Deasupra necropolei regale s-a găsit iun altar destinat sacrificiilor. În jurul lui s-au
adunat abundente resturi ale sacrificiilor, dinţi de mistreţ, coarne de taurine, de cerb, de
berbeci, diverse oseminte etc.. Se pare că s-au practicat şi sacrificii ce vizau probabil prizonieri
de război sau condamnaţi pentru trădare. După scurgerea unui anumit timp, mormintele s-au
confundat într-un ,,tumulus” unic, datorită neîndepărtării resturilor de la sacrificii. S-a
sfârşit prin a se nivela terenul şi prin formarea unei esplanade circulare de 26,50 metri
înconjurată de dale verticale cu o înălţime de 1 metru până la 1,5 metri.
Incinta circulară în care au fost închise mormintele regale s-a constituit într-un fel de
sanctuar, ,,temenos” în epoca imediat următoare. După un anumit timp se pare că a servit ca
,,Agora” cetăţii până aceea s-a transferat jos în afara fortificaţiilor.
La sud de cercul mormintelor regale şi spre vârful colinei unde se afla palatul regal, se
întind vestigii ale unor edificii de locuire privată.
De la ,,Marea Rampă” ce pornea de la ,,Poarta Leilor” drumul urca şerpuit până la
,,Palat”. Accesul era dirijat dinspre nord – vest, prin ,,propylon”. După intrare, avansând
spre dreapta se ajungea în marea ante a palatului, decorată cu stuc decorat policrom. Încă se
mai observă urmele incendiului care a distrus Acropolisul. La apusul curţii se găsea un
complex de încăperi iar spre răsărit ,,megaronul” care era constituit dintr-un portic
înconjurător, un vestibul şi o sală, megaronul propriu – zis.
Terenul era acoperit de dale de ghips. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului şi
susţineau acoperişul de deasupra vetrei centrale circulare, destinată ceremoniilor de sacrificiu
ale casei regale. Pereţii megaronului erau decoraţi cu stuc pictat iar tronul se pare că era
amplasat pe centrul peretelui de sud.
Vestigiile palatului regal nu au nimic spectaculos deoarece au fost găsite sub ruinele
unui templu doric construit ulterior.
În partea de răsărit a zidurilor se remarcă o adăugire din secolul al XIII-lea a. Ch.
destinată să asigure comunicarea cu cisterna subterană construită în acelaşi timp. Cisterna
primea apa prin apeduct de la sursa (izvorul) aflat pe versantul colinei vecine, la câteva sute
de metri mai sus.
În afară de ,,Poarta Leilor” s-au mai descoperit şi alte comunicări cu exteriorul. Mai
există o poartă secundară la nord, asemănătoare, constructiv, cu prima dar mult mai îngustă.
În zidurile de la extremitatea estică se deschidea spre nord un culoar boltit iar spre sud o ieşire
de salvare secretă.
Puterea şi bogăţia regilor ahei a fost dovedită în cea mai mare parte de mormintele
bogate şi îngrijit lucrate. Pe parcursul existenţei sale civilizaţia miceniană a utilizat trei tipuri
distincte de morminte. Cele adaptate unor spaţii restrânse, de lângă cetate, s-au dovedit cele
mai vechi. Cercetarea modernă le-a numit, aşa cum am arătat, ,,morminte puţ” sau
,,morminte cutie”. Erau săpate în rocă şi aveau accesul pe deasupra prin îndepărtarea unei
plăci tombale.
Un alt tip de morminte, folosite mai târziu în necropole mai depărtate de zidurile
Acropolisului au fost mormintele cu încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare, săpate în
stâncă moale şi la care se ajungea pe un drum orizontal de diverse lungimi. După
înmormântare intrarea încăperii mortuare era zidită iar drumul de acces (,,dromos”) se
acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt a avut cea mai lungă existenţă pe parcursul
existenţei civilizaţiei miceniene. De-a lungul secolelor nu a variat decât lungimea
,,dromosului”.
Cel de-al doilea şi cel mai impunător tip de morminte a fost cel cu falsă cupolă
(,,tholos”), Dintre nouă astfel de morminte descoperite la Mycene, cel mai monumental este
aşa – numitul ,,Tezaurul lui Atreu” sau ,,mormântul lui Agamemnon”. Un coridor lat
de 6 metri şi lung de 36 de metri duce spre o cameră circulară cu falsă boltă. Între coridor şi
camera boltită exista o poartă înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, amplasată într-o
deschidere a peretelui înalt de 11 metri. În marea sală circulară şi boltită se aduceau ofrandele
şi se oficiau celelalte acte de cult funerar (destul de puţin cunoscute).
Mormântul propriu – zis se afla separat, săpat în stâncă alăturată camerei circulare.
Sala circulară a ofrandelor are un diametri de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri.
Dimensiunile acestea au atras aprecierea de ,,cea mai frumoasă sală cu boltă fără
susţinere interioară pe care a edificat-o arhitectura înaintea Panteonului din
Roma”.
Un alt monument similar ,,Mormântul Clitemnestrei”, din apropierea ,,Porţii
Leilor” era aproape tot atât de impunător. În apropiere, dar mai vechi, se găseşte aşa –
numitul ,,Mormânt al lui Egistes” (circa 1500 a. Ch.). Sălile circulare cu falsă cupolă au
avut diverse ornamentaţii de piatră sau bronz care au dispărut.
În final trebuie să revenim şi să spunem că oraşul dispărut Mycena şi alte construcţii
ale acelei civilizaţii impresionează prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor de piatră folosite şi
fasonate. Spre exemplu lespedea de arhitravă a porţii ,,Tezaurul lui Atreu” are o lungime
de 6 metri iar cea din spatele ei, dinspre interior, are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri,
o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. Cât de ruşinaţi trebuie să se simtă
acei autori care au încercat să creeze un mister din ridicarea blocurilor de circa 2 tone din
componenţa piramidelor egipte!?!
 Pentru civilizaţia miceniană arhitectura a fost singurul domeniu care şi-a păstrat
trăsăturile locale. Nici megaronul caracteristic, locuinţelor miceniene, nici încăperile funerare
cu ,,dromos” şi nici mormintele în formă de cupolă nu-şi găsesc analogie în Creta sau în alte
zone de civilizaţie mediteraneană.
Marile realizări ale arhitecturii miceniene au rămas palatul – cetate şi mormântul cu
sală de ofrande boltită.
La 15 kilometri de Mycene şi în imediata apropiere a litoralului se găseşte oraşul
dispărut Tirynt, creaţie a aceleiaşi civilizaţii aheene. El reprezintă cel de al doilea ansamblu
monumental, bine conservat al arhitecturii aheene. Această aşezare înconjurată cu ziduri
impresionant de puternice clădite din blocuri grosolane şi necioplite, copleşeşte prin
îndrăzneală şi siguranţă. Majoritatea construcţiilor din Tirynt datează din secolul al XIII-lea
a. Ch. ceea ce întăreşte întâietatea Acropolisului de la Mycene.
Dimensiunile şi caracterul monumental al construcţiilor din Mycene şi Tirynt presupun
timp îndelungat de construcţie şi un volum de muncă imens. În condiţiile acelei epoci,
construcţii de asemenea proporţii nu puteau fi executate decât de societăţi puternice şi cu
resurse mari de braţe de muncă, respectiv de sclavi sau prizonieri. Aheii ni le-au lăsat ca
mărturie.

***

De la ,,Poarta Leilor” aşternând privirile spre orizontul muntos de la sud – vest se

observă cum conturul crestelor formează imaginea unui om culcat pe catafalc. Această imagine
a naturii localnicii au numit-o ,,Agamemnon dormind”.
Se pare că natura l-a ajutat pe legendarul rege să-şi străjuiască veşnic cetatea şi ţinutul.

. Perioada clasica (sec. V - sec. IV i. Hr.)

In cadrul acestei perioade intalnim 2 subdiviziuni (faze):
a) clasica propriu-zisa (sec. V I. Hr.)
- perioada clasica propriu-zisa a fost perioada de apogeu a artei grecesti
- in aceasta perioada este construit complexul architectural de pe Acropolea Atenei (in timpul lui
Pericle)
- arhitectii desemnati de Pericle pentru construirea acestui complex architectural au fost Ictinos,
Callicrates si Carpion (pentru Parthenon) si Mnesicles (pentru Propilaea si Erehteion), sub
supervizarea lui Fidias (Phidias).
Elemente ale ordinului ionic: 1 - antablatură (antablament), 2 - coloană, 3 - cornişă, 4 - friză, 5 - arhitravă
(epistil), 6 - capitel (abacă compusă şi volute), 7 - fusul coloanei, 8 - baza coloanei, 9 - stylobat, 10 -
stereobat.
Soclul
Soclul este alcătuit din stereobat (fundamentul coloanei) și krepis (treptele). Partea vizibilă a
fundației pe care se află soclul se numește euthynerie.
Trepta superioară a krepis-ului este stylobat-ul (platforma).
Spre deosebire de ordinul doric, la cel ionic coloana este susținută de bază, care separă fusul
coloanei de stylobat.
De asemenea și sistemul de caneluri al coloanei ionice diferă de cel doric. Dacă stilul doric
prevede canelurile de forma unor muchii ascuțite, în cadrul celui ionic muchiile sunt teșite având,
în secțiune transversală, forma unui trapez isoscel.
Abaca ionică este mai redusă față de cea dorică.

Grinda (face parte din antablament]

Grinda are două părți:

 arhitrava: netedă și împărțită în trei sau mai multe benzi

 frizele: pot fi bogate în basoreliefuri și alte ornamente
Ordinul ionic a fost inventat și dezvoltat de grecii care locuiau în zona insulară (în zona
continentală a evoluat ordinul doric) și pe țărmurile Asiei Mici.
Coloana este mai zveltă și are capitelul ornat cu frunze de acant.

Soclul coloanei
Soclul (fundația) este alcătuit din: stereobat (baza) și krepis (treptele). Solul pe care se întinde
fundația are o parte vizibilă, numită euthynerie. Treapta superioară se numește stylobatși
reprezintă fundamentul pe care stau coloanele.

Coloana[
Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate
coloanei corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat ulterior și de
capitelurile compozite.
Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine de arhitectură ale antichității grecești.
Evoluția sa începe în jurul anului 400 î.Hr. dar abia peste trei secole ajunge la forma sa
canonică.
Cel mai vechi edificiu cu capiteluri corintice este Templul lui Apollo din Bassai (c. 400 î.Hr.). Alte
edificii construite ulterior conțin fie elemente corintice în arhitectura interioară (Tholos din Delphi,
Tholos din Epidauros, Templul Atenei din Tegea), fie doar detalii ornamentale (Monumentul lui
Lysicrate, Ptolemaion din Samotrace, Mausoleul din Belevi).
Coloana este mai zveltă și are capitelul ornat cu frunze de acant.