Sunteți pe pagina 1din 9

TEMA 3. . TRANZACTIILE BURSIERE.

3.1. Definirea tranzactiei bursiere

Pentru a da definitia unei tranzactii bursiere putem sa analizam mai multe


orientari;
- conceptia prohibitiva, care considera operatiuni de bursa contractele ce
sunt incheiate in incinta bursei in timpul sedintelor oficiale, de catre intermediarii
autorizati- agentii de bursa -si in conformitate cu regulamentul si uzantele
bursiere;
- conceptia restrictiva largeste sfera de cuprindere a tranzactiilor de bursa,
incluzand si operatiunile incheiate in afara bursei, dar cu conditia ca acestea sa
fie realizate intre membrii bursei si prin intermediul agentilor de bursa
recunoscuti;
- conceptia liberala defineste ca tranzactie bursiera orice afacere
incheiata, fie in bursa, fie in afara acesteia, de catre persoane abilitate, cu
conditia de a inregistra operatiunea la bursa.
In conditiile extinderii si diversificarii pietei bursiere in ultimele decenii,
conceptia care tinde sa se impuna este cea liberala. Vom intelege deci prin
tranzactie bursiera - orice contract de vanzare-cumparare de titluri si alte active
financiare, incheiate pe piata secundara, indiferent daca este vorba de bursa
propriu-zisa sau de pietele interdealeri. In sens restrans, tranzactiile de bursa
includ contractele incheiate in incinta buselor de valori, prin intermediul agentilor
de bursa si in conformitate cu regulamentul institutiei respective.

3.2. Tranzactii cu titluri financiare primare si derivate

In ceea ce priveste tranzactiile cu titluri financiare primare- actiuni,


obligatiuni- se disting operatiunile specifice pe pietele de tip american si cele de
tip european.
In cazul pietelor de tip american tranzactiile pot fi;
- pe bani gheata, atunci cand investitorii trebuie sa acopere integral, cu fonduri
banesti, contravaloarea titlurilor financiare cumparate;
- in marja, atunci cand investitorii primesc din partea societatii de bursa
(brokerului) cu care lucreaza un credit pentru incheierea si executarea
contractului de bursa.
In ceea ce priveste momentul executarii contractului in principalele centre
bursiere se practica urmatoarele tipuri de tranzactii:
- cu lichidare imediata (cash delivery) cand executarea (predarea/ plata
titlurilor) are loc chiar in ziua incheierii contractului de bursa;
- cu lichidare normala, (regular settlement) care trebuie sa fie facuta intr-
un anumit numar de zile de bursa din momentul incheierii contractului (3-5 zile);
- cu lichidare pe baza de aranjament special- pentru a lichida contractul la
o scadenta determinata, dar nu mai tarziu de o data specificata.
- cu lichidare la emisiune, (when issued) utilizata pentru titlurile care
poarta o data fixa de emisiune, dar inca n-au fost emise.
La bursele europene se practica urmatoarele tipuri de tranzactii:
- la vedere (au comptant), respectiv acelea in care executarea contractului
are loc imediat (in cateve zile) de la incheierea acestuia in bursa;
- la termen sau cu reglementare lunara ( a reglement mensuel), care se
incheie la bursa la un moment dat, urmand sa fie executat la o data fixa, numita
ziua lichidarii, intr-una din lunile urmatoare;
- operatiunile conditionale (a prime) se executa la termen, dar spre
deosebire de cele cu reglementare lunara, permit cumparatorului sa aleaga intre
doua posibilitati; executarea contractului sau abandonarea acestuia prin plata
unei prime catre vanzator.
Un rol deosebit pe pietele bursiere au capatat in ultimele doua decenii
operatiunile cu titluri financiare derivate, respectiv contractele futures si cu
optiuni pe instrumentele financiare (financial futures and options).
In esenta, operatiunea futures consta in asumarea prin contract de catre
participanti, in general mari institutii financiare, a obligatiei de a cumpara sau
vinde o suma in valuta sau titluri financiare la o data viitoare, pretul fiind stabilit
in momentul incheierii contractului; obiectivul principal al contractului nu este
primirea sau livrarea efectiva a valutei sau hartiilor de valoare, ci obtinerea unei
diferente favorabile la cursul de schimb ( daca s-au tranzactionat valute) sau la
dobanda ( in cazul titlurilor financiare), intre ziua incheierii contractului si
scadenta acestuia.
In ceea ce priveste optiunile pe instrumentele financiare pot fi deosebite
optiuni de cumparare ( call) si optiuni de vanzare ( put).
La operatiunile cu optiuni pe valute cumparatorul unei optiuni call are
dreptul, dar nu si obligatia, de a cumpara la o anumita data, la un curs de
exercitare stabilit, o anumita valuta, contra unei plati numita prima (pretul
optiunii). In mod similar, optiunea put da dreptul cumparatorului la vanzarea
valutei respective. Elementul critic este evolutia cursului valutar: in cazul
cresterii acestuia ( peste marimea primei), cumparatorul de call va fi avantajat,
vanzatorul ramanand in pierdere; in cazul scaderii cursului, cumparatorul de put
va fi avantajat. Optiunea poate fi valorificata direct, prin vanzarea ei ca titlu
financiar sau prin exercitare, ceea ce duce la livrarea/plata efectiva a valutei.
In cazul operatiunilor cu optiuni pentru contracte futures, cumparatorul
optiunii are dreptul de a cumpara (call) sau de a vinde (put) un anumit contract
futures, pentru o data de exercitare, cu un anumit pret (prima). Daca pretul
contractului futures creste, valoare optiunilor call pe acel contract creste, in
schimb scade valoarea optiunilor put. Si invers, cand pretul futures scade, creste
valoarea optiunilor put si scade valoarea optiunilor call. La exercitarea optiunii
vanzatorul acesteia plateste cumparatorului sau primeste de la acesta (in functie
de evolutia pietei) o suma egala cu diferenta dintre pretul curent al contractului
futures si pretul de exercitare a optiunii.
In cazul optiunii pe indici de bursa, valoarea contractului asupra caruia
poarta optiunea este determinata prin inmultirea nivelului cotat al indicelui cu un
multiplicator specificat de bursa. La exercitarea optiunii, diferenta dintre nivelul
cotat si valoarea curenta a indicelui este inmultita cu multiplicatorul respectiv
pentru a se determina suma ce trebuie platita catre sau de catre cumparatorul
optiunii de catre/ catre vanzatorul acesteia.

3.3.Clasificarea tranzactiilor bursiere

Cea mai frecventa clasificare a tranzactiilor bursiere se efectueaza dupa


scopul efectuarii lor. Din acest punct de vedere deosebim:
1. Operatiuni speculative, prin care se urmareste obtinerea unui profit
din diferenta de cursuri intre momentul incheierii si momentul lichidarii
operatiunii (executarii contractului ); el isi asuma in mod corespunzator, un risc
deoarece evolutia cursului bursier nu poate fi anticipat cu certitudine. Principiul
director in aceste operatiuni este cel al oricarei afaceri: “cumpara mai ieftin
decat vinzi” ( buy low, sell high).
Astfel, de exemplu, in cazul contractelor futures sau la termen
speculatorul “la scadere” (bear sau a la baisse) mizeaza pe o scadere a cursului
titlului pe care lucreaza. Ca atare, el va da un ordin de vanzare futures sau la
termen, luand o pozitie “scurta” (short); daca, pana la scadenta contractului
cursul scade, el isi va acoperi pozitia printr-o cumparare cu aceeasi scadenta,
castigand diferenta dintre cele doua cursuri.
Invers, speculatorul la crestere ( bull, a la hausse ) anticipeaza o crestere a
cursului si da ordin de cumparare futures sau la termen, luand o pozitie “lunga”
in bursa (long). Daca pana la scadenta cursul creste, el va face o vanzare pentru
aceeasi scadenta, castigand diferenta de pret.
2
2. Operatiuni de arbitraj, prin care se urmareste obtinerea unui castig
fara ca , practic, arbitrajorul sa-si asume riscul pretului. De exemplu, se cumpara
un titlu pe o piata, unde acesta se coteaza mai ieftin si se revinde concomitent
pe alta piata, unde titlul coteaza mai scump, incasand diferenta de pret.
O forma a operatiunii de arbitraj este spreadingul: un investitor cumpara
titluri pentru scadenta t1 si face concomitent o vanzare pentru scadenta t2,
bazandu-se pe diferenta favorabila dintre cele doua cursuri.
3. Operatiuni de acoperire, prin care cel care le realizeaza doreste sase
acopere impotriva riscului de pret ( pretul marfii, cursul valutar, cursul titlurilor)
urmarind in principal conservarea valorii activelor sale in conditiile unei piete
instabile si nu obtinerea unui profit.
Aceste operatiuni sunt cunoscute sub denumirea de hedging si prezinta
doua variante de baza. In hedgingul vanzator, cel care vinde futures la bursa
dispune de titlurile respective sau urmeaza sa le primeasca ferm pana la
scadenta contractului la termen; in cazul in care cursul titlurilor scade, el
inregistreaza o pierdere la portofoliul sau de titluri, dar castiga la bursa deoarece
are o pozitie de debitor si piata a scazut. In cazul cand hedgingul este
cumparator, cel care cumpara futures la bursa are o obligatie ferma de predare a
titlurilor la termen; daca pretul titlurilor creste, el inregistreaza o pierdere, ca
debitor al acestora, dar va castiga la bursa, unde are o pozitie de creditor si piata
a crescut.
4. Operatiuni cu caracter tehnic, care sunt efectuate de agentii de
bursa pentru a mentine echilibrul si stabilitatea pietei. Cei care fac astfel de
operatiuni joaca rolul de “creatori de piata” (market makers); ei vand titluri in
cont propriu atunci cand se manifesta o cerere neacoperita pe piata, respectiv
cumpara cand oferta este excedentara. Urmarind obtinerea unui profit din
diferenta de preturi ei actioneaza implicit in sensul echilibrarii pietei.

3.4.Siteme de tranzacti
i
Momentul esential al tranzactiei bursiere este incheierea contractului,
adica executarea ordinelor transmise de clienti catre societatile de bursa. In
practica internationala exista mai multe modalitati concrete de tranzactionare,
dar acestea pot fi incadrate in cateva modele de baza, definite in functie de
natura pietei bursiere, precum si modul de functionare a acesteia.
Dupa natura lor pietele bursiere se impart in doua mari categorii:
- piete de auctiune
- piete de negocieri.
Bursele de valori sunt, in forma lor pura, piete de auctiune, functia de
concentrare a ordinelor de vanzare/ cumparare si de asigurare a lichiditatii pietei
revenind agentilor de bursa care actioneaza ca intermediari de titluri (brokeri);
de aceea, bursa se mai numeste si piata de intermediere (agency market).
Pietele interdealeri (OTC) sunt prin definitie piete de negocieri, unde
confruntarea cererii cu oferta si asigurarea lichiditatii se realizeaza prin
concurenta unui mare numar de comercianti de titluri (dealeri), care “tin piata”
(market makers); de aceea aceste piete se mai numesc si piete de dealeri. Un
exemplu il constituie sistemul NASDAQ din SUA.
In raport cu aceste doua situatii, bursele de valori din diferite tari prezinta
de regula combinatii specifice intre modelul pietelor de auctiune si cel al pietelor
de negocieri, intre activitatile de intermediere de titluri si cele de comert cu
titluri.
Dupa modul de functionare si organizare a pietelor bursiere, pot fi
deosebite trei sisteme de tranzactii:
Pietele bursiere intermitente (call markets) reprezinta sistemul de
tranzactii tipic pentru o piata de auctiuni. In prezent el este utilizat cu precadere
la bursele de mai mica anvergura si cu o orientare relativ conservatoare, cum
sunt cele din Austria, Belgia sau Israel; a fost utilizat si la bursa din Paris, pana la
noile reglementari din 1988.
3
In esenta, o piata intermitenta opereaza cu oferte simultane de
vanzare/cupmarare, ordinele fiind concentrate si executate in acelasi timp:
momentul cand titlul care face obiectul tranzactiei este “chemat” (de aici
denumirea de call ), adica anuntat spre licitare. Negocierea tilurilor se realizeaza
de regula prin licitatie deschisa ( open outcry): piata este strigata si agentii de
bursa contacteaza direct, pe cale verbala. In cazul unor burse se utilizeaza insa si
procedura contractarii prin licitatie inchisa, in scris (written auction).
Functia de colectare a ordinelor si de prezentare a lor centralizata pe
piata, ca si efectuarea negocierilor propriu- zise si incheierea contractelor de
bursa sunt in sarcina agentilor de bursa. Acestia centralizeaza in carnetele de
ordine (order books) toate ordinele primite, dar nu se fac cunoscute celorlalti
participanti la negocierea din bursa decat in momentul in care piata a fost
“chemata”.
Negocierea dintre brokeri se desfasoara sub coordonarea unui functionar
al bursei (seful de licitatii) a carui sarcina este sa vegheze la stabilitatea unui
pret reprezentativ, pret care asigura echilibrul in momentul respectiv, intre
cererea si oferta care se prezinta pe piata. In practica, se urmareste
determinarea acelui pret care maximizeaza volumul tranzactiilor. In acest scop,
conducatorul licitatiei face propuneri de pret, in urma carora agentii de bursa isi
fac cunoscute ofertele de vanzare/cumparare; in cazul in care strigarile de
cumparare depasesc ca volum pe cele de vanzare, pretul este majorat, in cazul
opus, redus, pana se ajunge la un curs care echilibreaza piata. Deci pe pietele
call, se formeaza la fiecare strigare un pret unic, numit cursul oficial al bursei si
toate tranzactiile se incheie la pretul respectiv.
Pentru fiecare titlu contractatea se face intr-un interval de timp limitat
dupa strigare, apoi se trece la strigarea altui titlu, urmata de contractari etc.;
dupa epuizarea titlurilor cotate, se poate relua strigarea la acele valori pentru
care, intre timp, au fost colectate noi oferte de vanzare/ cumparare. Ca atare,
piata functioneaza in pasi succesivi si nu in mod continuu (de aici denumirea de
piata intermitenta). Avantajul acestui sistem este ca asigura “fixarea” unui curs
de echilibru al pietei.
Pietele bursiere continue sunt tipice pentru pietele de negocieri, dar
mecanismul lor se regaseste si in cazul burselor de valori. Caracteristica
definitorie a acestor piete este faptul ca ordinele de vanzare/ cumparare de titluri
pot fi plasate tot timpul cat piata este in functiune, iar contractarea are loc pe o
baza continua.
In cazul pietelor de auctiuni cu functionare continua, colectarea ordinelor
in bursa se face, in principiu, prin societati de bursa, iar volumul mare al pietei,
raspandirea titlurilor in masa de investitori, ca si activitatea unor societati
financiare puternice asigura atat lichiditatea, cat si continuitatea pietei.
O alta caracteristica a pietelor continue este faptul ca tranzactiile nu se
incheie la un curs unic, ci la preturi care se modifica in tot timpul sedintei de
bursa in raport cu cererea si oferta de titluri ce se manifesta in fiecare moment.
In acest caz, bursa de valori nu va publica un curs oficial, ci de regula mai multe
cursuri: cel de deschidere, cursul maxim, cursul minim si cursul de inchidere.
Pietele bursiere mixte sunt sisteme de tranzactii in care se utilizeaza,
concomitent sau succesiv, procedura intermitenta si, respectiv, continua.
Astfel, pe anumite piete intermitente, dupa ce tranzactiile call s-au
incheiat, se permite contractarea in sistemul continuu pentru titlurile cu dever
mare; este cazul Bursei de la Viena. In alta situatie, in sistemul call se permite
oricand reactivarea unui titlu (stigarea din nou ), dupa ce negocierile la
“chemarea” oficiala au fost incheiate (Geneva).

Indiferent de natura tranzactiei si de sistemul tranzactional, realizarea


efectiva a unei operatiuni bursiere presupune urmatoarele etape:
- initierea tranzactiei, prin stabilirea legaturii intre client si societatea de
bursa si transmiterea de catre primul a ordinului de vanzare/cumparare;

4
- perfectarea tranzactiei, respectiv negocierea si incheierea contractului de
catre agentii de bursa;
- executarea contractului, adica indeplinirea obligatiilor si obtinerea
drepturilor rezultate din tranzactie.

3.5. 1nitierea operatiunii; ordinele de bursa

Pentru efectuarea oricarei tranzactii bursiere vanzatorul/cumparatorul de


titluri trebuie sa intre in legatura cu un agent al pietei bursiere, care lucreaza fie
in incinta bursei de valori, fie pe piata interdealeri (OTC). Desigur, membrii bursei
pot da direct ordinele brokerilor lor aflati in sala de negocieri; totodata, cei care
vor sa efectueze tranzactiile pe piata OTC se pot adresa direct unei firme care
indeplineste rolul de market maker pe acesta piata.
In mod tipic, insa, clientul se adreseaza unei societati de bursa (firma de
brokeraj) care poate lucra in incinta bursei - avand, de regula, calitatea de
membru al bursei de valori - sau poate sa lucreze in afara bursei. Alegerea unui
broker care este membru al bursei prezinta o serie de avantaje pentru client,
deoarece calitatea de membru ofera garantii de seriozitate si profesionalism. Se
poate lucra si cu o firma din afara bursei, dar aceasta, in executarea operatiunii,
va apela la un agent de bursa care este prezent in sala de negocieri. Ca o regula
generala, firmele care accepta efectuarea unei tranzactii se obliga sa o execute
cu buna credinta, cu diligenta si grija care se asteapta in mod normal de la un
intermediar, precum si in conformitate cu regulile si uzantele bursei la care
acesta lucreaza. In cazul unui broker independent, clientul il va contacta personal
sau telefonic pentru a-i transmite ordinul de vanzare/cumparare; situatia este
caracteristica pentru pietele bursiere mai putin dezvoltate. Daca brokerul este o
societate de bursa, clientul va contacta serviciul de tranzactii al acesteia, si va
transmite ordinul sau brokerului de titluri, urmand ca acesta sa-l trimita spre
executare brokerilor din incinta.
Prima faza in procesul initierii unei tranzactii este deschiderea de catre
firma broker a unui cont in favoarea clientului, prin intermediul caruia se asigura
reglementarea fianciara a operatiunii. Acesta poate fi un cont in numerar sau
cash, care - ca si un cont utilizabil prin cecuri - impune existenta unui disponibil
care sa acopere nevoile de finantare a operatiunii.
Specific insa pentru tranzactiile bursiere este contul “in marja” care
permite, in anumite limite, obtinerea automata a unui imprumut din partea
brokerului. Din punctul de vedere al clientului, acest tip de cont reprezinta un
mijloc de a cumpara titluri cu plata amanata; el permite clientului sa faca
operatiuni pe datorie (cu credit acordat de firma broker), cu o serie de avantaje,
dar si cu riscuri pentru platile implicate. In schimb, toate titlurile cumparate “in
marja” raman, pana la plata creditului, la firma de brokeraj si sunt inregistrate in
numele ei; totodata clientul trebuie sa semneze un acord prin care ii da dreptul
brokerului sa foloseasca titlurile respective ca garantie pentru imprumuturile de
refinantare pe care acesta le face.
Pentru toate tranzactiile pe care le executa, brokerul percepe un comision,
care recompenseaza serviciile sale (comisionul se adauga la pretul de cumparare
si se scade din pretul de vanzare). Daca esta vorba de o firma de brokeraj, acest
comision se distribuie intre brokerii profesionisti ai firmei si firma insasi.
In cazul in care acorda credite in contul in marja, brokerul percepe si
dobanda, prin adaugarea unei cote procentuale la dobanda pietei (respectiv
dobanda pe care acesta o plateste la refinantarea creditului acordat). In sfarsit, o
taxa se percepe pentru actiunile vandute sau transferate unui tert, taxa fiind
datorata de vanzator.
A doua faza a initierii tranzactiei bursiere este plasarea ordinului de catre
client, prin legatura personala sau, mai frecvent, telefonica cu brokerul. Ordinul
de la clienti este de fapt o oferta ferma (in cazul vanzarii), respectiv o comanda
(in cazul cumpararii) avand ca obiect tranzactionarea unui anumit volum de

5
titluri financiare, in anumite conditii comerciale. Prin urmare, ordinul trebuie sa
cuprinda o serie de elemente:
- sensul operatiunii (vanzare/cumparare)
- produsul bursier (specipificarea titlului financiar care face obiectul
ordinului)
- cantitatea oferita sau comandata (numarul de “contracte”)
- tipul tranzactiei ( operatiune cash, futures etc.)
- scadenta (in cazul contractelor la termen).
Cea mai importanta indicatie este cea legata de pret, respectiv cursul la
care se ofera sau se comanda produsul bursier. Din acest punct de vedere, in
practica s-au consacrat cateva tipuri de ordine:
Ordinul “la piata” este un ordin de vanzare/cumparare la cel mai bun
pret oferit de piata. Ordinul “la piata” poate fi executat oricand, atata timp cat
piata functioneaza.
Practic un ordin de cumparare “la piata” impune obtinerea celui mai
scazut pret existent in bursa la momentul cand brokerul de incinta primeste
instructiunea de executare a ordinului. Un ordin de vanzare “la piata” trebuie
executat la cel mai mare pret existent cand brokerul de incinta primeste ordinul.
Daca brokerul nu reuseste sa execute ordinul in conditiile respective, se spune
ca “a pierdut piata”, iar firma de brokeraj este obligata sa -l despagubeasca pe
client pentru pierderile suferire de acesta din eroarea profesionala ( sau,
eventual, frauda) brokerului sau de bursa; dar astfel de situatii sunt rare.
Un ordin limita este cel in care clientul precizeaza pretul maxim pe care
intelege sa-l plateasca in calitate de cumparator, respectiv pretul minim pe care
il accepta in calitate de vanzator. Acest ordin nu poate fi executat decat daca
piata ofera conditiile precizate prin ordin.
Unui ordin cu limita de pret ii este asociata intotdeauna clauza “la un pret
mai bun”; aceasta inseamna ca, daca brokerul poate cumpara titlurile la un pret
mai mic sau le poate vinde la un pret mai mare, el este obligat sa o faca imediat.
In caz contrar ei sunt raspunzatori pentru a fi “pierdut piata”.
Un ordin stop sau de limitare a pierderii actioneaza oarecum in sens
contrar ordinului cu limita de pret. El devine un ordin de vanzare/ cumparare la
piata, atunci cand pretul titlului evolueaza in sens contrar asteptarii clientului,
respectiv creste/scade la nivelul specificat.
Astfel, un ordin stop de vanzare este plasat la un pret inferior nivelului
curent al pietei pentru prezervarea profitului obtinut la un titlu cumparat anterior
cu un pret mai mic sau reducerea pierderii la anumite titluri detinute de client.
Un ordin stop de cumparare este plasat la un nivel superior cursului curent
al pietei, urmarindu-se reducerea pierderii la o pozitie de vanzare luata anterior.
De exemplu un client vinde pe “datorie” actiuni la 28 anticipand o scadere
in valoarea titlului; daca scaderea se produce, el va inregistra un profit deoarece
este debitor pe un titlu mai ieftin; daca, dimpotriva cursul titlului creste, el poate
pierde, cu atat mai mult cu cat piata merge mai sus. Pentru a se proteja
impotriva sporirii cursului, el plaseaza un ordin stop la , de exemplu 29. Daca
pretul creste la acest nivel, ordinul devine automat la piata si brokerul este
obligat sa cumpere la cel mai bun pret. Pierderea suferita de client va fi astfel
limitata la diferenta dintre cursul la care se face tranzactia si cel la care s-a luat
pozitia short.
In general, ordinelor de bursa le sunt asociate si alte instructiuni pentru
brokeri:
- instructiunea “la zi”, inseamna ca ordinul este valabil numai pentru
sedinta de bursa din ziua respectiva; daca nu se specifica altfel, toate ordinele
sunt considerate “la zi”.
- instructiunea “bun pana la anulare” sau “ordin deschis” inseamna ca
ordinul ramane valabil pana cand clientul il anuleaza sau pana cand tranzactia a
fost executata; in acest sens, ordinul poate fi dat pe o saptamana, pentru o luna
sau pana la o anumita data, iar in cazul in care el nu a putut fi executat - la
pretul stabilit de client - va fi anulat de broker.
6
- instructiunea “totul sau nimic” exprima dorinta clientului de a
cumpara/vinde un volum important de titluri la un anumit curs si intr-o perioada
precizata; ordinul este executat numai daca piata ofera atat conditiile de
cantitate, cat si cele de pret.
- instructiunea “executa sau anuleaza” ordona cumpararea/ vanzarea
imediata si completa a unui anumit volum de titluri, ori renuntarea la executare.
- instructiunea “la deschidere” inseamna ca ordinul trebuie executat
imediat ce bursa a fost deschisa ( de exemplu in primele 30 secunde);
- instructiunea “ la inchidere” inseamna ca ordinul trebuie sa fie executat
imediat inaintea inchiderii sedintei de bursa.
Trebuie de specificat faptul ca clientul are posibilitatea sa anuleze sau sa
modifice ordinul sau oricand inainte de executarea contractului.
Ordinele primite de la client de brokeri sunt inscrise intr-un formular
special numit tichet de ordine; acelasi formular se afla si in posesia agentului din
incinta bursei, acesta notand in momentul executarii ordinului principalele
elemente ale tranzactiei incheiate.
In executarea ordinelor de bursa, una din obligatiile esentiale ale
brokerilor este respectarea regulilor de prioritate.
Prin prioritate de pret se intelege faptul ca agentii de bursa trebuie sa
execute ordinele de cumparare la preturi mai mari inaintea celor date la preturi
mai mici; similar, ordinele de vanzare la preturi mai mici vor fi executate inaintea
celor la preturi mai mari. Cu alte cuvinte, cumparatorii cu cele mai mari preturi si
vanzatorii cu cele mai mici preturi vor fi serviti primii.
In cazul ordinelor date la acelasi pret, se procedeaza conform
urmatoarelor reguli: prioritatea in timp inseamna ca primul ordin plasat va fi
primul executat; prioritatea de volum - regula complementara la prioritatea in
timp - arata ca primul ordin executat va fi cel cu volumul cel mai mare.
Executarea pro rata inseamna ca toate ordinele la acelasi pret vor fi executate in
raport cu volumul lor; aceasta regula se aplica atunci cand piata nu permite
executarea integrala a ordinelor, alocandu-se pentru fiecare o rata din volumul
disponibil al pietei.

3.6. Negocierea contractului


Incheierea contractelor , deci executarea ordinelor de bursa, se face diferit
pe diferite piete, in raport cu sistemul de tranzactii adoptat, precum si cu
procedura specifica fiecarei burse, asa cum aceasta este consacrata in
regulament.
In practica s-au consacrat mai multe modalitati de negociere:
Negocierea pe baza de carnet de ordine presupune centralizarea de
catre agentii de bursa a ordinelor primite de la clienti intr-un document numit
carnet de ordine; el contine ordinele repartizate in raport cu gradul lor de
negociabilitate. Carnetul de ordine poate sa fie deschis pentru consultare de
catre agentii de bursa terti sau inchis unde numai pretul si volumul celor mai
bune cotatii sunt anuntate in bursa.
Contractarea are, de regula, un caracter bilateral si se produce atunci cand
un agent de bursa a raspuns favorabil la oferta facuta de altul.
Negocierea prin inscrierea pe tabla presupune prezentarea ordinelor
astfel incat ele sa poata fi vazute de toti agentii de bursa care participa la
sedinta respectiva. Aceasta se realizeaza prin inscrierea pe un tabel electronic
(Toronto) sau cu creta (Hong Kong, Sydney) a primelor doua cele mai bune
preturi de vanzare si cumparare. Contractarea are loc atunci cand un agent de
bursa tert accepta o cotatie inscrisa pe tabla.
Negocierea prin anuntarea publica a ordinelor se practica atat pe
pietele intermitente, cat si pe cele continue; acest din urma caz este ilustrat de
bursele de la Zurich si Budapesta. Negocierile sunt deschise de un functionar al
bursei, care striga titlul ce urmeaza a fi negociat. Apoi agentii de bursa anunta cu
voce tare preturile lor de vanzare sau cumparare si cauta parteneri interesati.

7
Contactarea are loc atunci cand un agent de bursa care a strigat cotatiile sale
primeste un raspuns afirmativ din partea altui agent de bursa.
Negocierea “in groapa” este o varianta a metodei descrise mai sus.
“Groapa” este un spatiu semicircular, foarte aglomerat, unde iau loc agentii de
bursa si striga preturile de vanzare/cumparare, putand actiona in cont propriu
(dealeri) sau un contul unor terti (brokeri). Este una din metodele cele mai
spectaculoase de negociere si se practica pentru titlurile sau produsele financiare
care se bucura de un dever mare la bursa (in prezent este cazul contractelor
futures si optiunilor).
Negocierea pe blocuri de titluri are loc, de regula, in afara salii
principale de negocieri a bursei, intr-un spatiu special amenajat din incinta
bursei. La NYSE formeaza asa-numita “piata de sus”. Blocurile de titluri sunt
contracte de volum mare (10 mii de actiuni sau mai multe) si, deoarece
dimensiunea contractelor este atat de insemnata incat poate influienta situatia
pietei, negocierea lor este supusa unui regim special: in tranzactii se tine seama
de informatiile venite din sala de negocieri, dar contractarea blocurilor de titluri
se realizeaza separat, urmand apoi ca tranzactia sa fie raportata la bursa dupa
ce aceasta a fost incheiata.
Negocierea electronica presupune utilizarea tehnologiei moderne in
procesul de transmitere a ordinelor si de prezentare a acestora in bursa.
Electronizarea poate merge mai departe cuprinzand executarea ordinelor si
lichidarea contractelor. Unul din sistemele de tranzactii complet automatizat a
fost instituit la Toronto in 1977 (Computer Assisted Trading System).

3.7. Executarea contractului


Intalnirea - prin intermediul mecanismului bursier - a doua ordine de sens
contrar (vanzare/cumparare), continand aceleasi conditii referitoare la scadenta,
volum si pret, duce la perfectarea contractului. Aceasta genereaza in sarcina
partilor contractante obligatia de predare a titlurilor - pentru vanzator si de plata
a pretului acestora - pentru cumparator. Procesul prin care aceste obligatii
interdependente sunt indeplinite se numeste executarea contractului sau
lichidarea tranzactiei. In principiu exista doua sisteme de lichidare a tranzactiilor:
- prin lichidare directa sau prin lichidare centralizata ( clearing).
Lichidarea directa (cash and carry) a fost utilizata mai ales in perioadele
de inceput ale bursei de valori; ea presupune transmiterea titlurilor de la
societatea de bursa care a vandut la societatea de bursa care a cumparat si
transmiterea in sens invers a contravalorii titlurilor pentru fiecare din contractele
care au fost incheiate in bursa. Mecanismul lichidarii presupune urmatoarele faze
principale:
- compararea documentelor privind contractul: brokerul vanzatorului il
contacteaza dupa sedinta de bursa (telefonic) pe brokerul cumparatorului si are
loc verificarea inscrisurilor care atesta incheierea contractului;
- livrarea titlurilor are loc printr-un curier;
- cand mesagerul preda titlurile, brokerul cumparatorului ii elibereaza un
cec continand contravaloarea acestora.
In conditiile deverului actual de la burse aceasta modalitate este, practic,
inutilizabila: ea ar presupune procesarea zilnica a unui numar mare de contracte
care poate sa mearga de la cateva sute la cateva sute de milioane.
Lichidarea centralizata ( prin clearing) utilizeaza principiul
compensarii obligatiilor de acelasi fel si de sens contrar: vanzarile facute in bursa
sunt compensate cu cumpararile, astfel incat participantilor la tranzactii le revine
obligatia de a regla soldurile astfel rezultate. Este vorba de doua activitati de
compensatie: in primul rand, cea referitoare la livrarea/ primirea titlurilor,
participantul cu sold negativ trebuind sa faca livrarea, iar cel cu sold pozitiv
avand dreptul la primirea titlurilor; in al doilea rand, cea privind lichidarea
baneasca, respectiv dreptul de incasare de catre cel cu pozitie neta de vanzator
si obligatia de plata din partea celui cu pozitie neta de cumparator. Primul sistem
de clearing a fost organizat in Germania ( Francfurt) in 1867.
8
Lichidarea centralizata presupune interventia a doua organisme
specializate: casa de depozit, care functioneaza ca antrepozit central pentru
toate titlurile detinute de membrii sai, participantii la piata bursiera, si casa de
clearing, care efectueaza compensatiile si determina soldurile
creditoare/debitoare ale membrilor sai referitoare la titluri si, respectiv la
fondurile banesti corespunzatoare.
Casa de depozit este organismul care asigura pastrarea centralizata a
titlurilor membrilor sai; depozitarea se poate face atat pentru titlurile
materializate sub forma de certificate de actiuni, obligatiuni sau alte inscrisuri,
cat si pentru titlurile sub forma electronica, marcate intr-un sistem computerizat
de conturi. Scopul crearii acestei institutii este de a rationaliza procesul de
pastrare si livrare a titlurilor, garantand securitatea acestora si permitand
circulatia lor operativa.
Casa de compensatie (clearing) joaca rolul central in mecanismul derularii,
prestand pentru membrii sai serviciile legate de lichidarea tranzactiei. Fiecare
bursa de valori lucreaza cu o casa de compensatie, care poate fi organizata ca un
departament al bursei, ca o firma cu statut de filiala a bursei sau ca o organizatie
independenta de bursa; in unele cazuri bancile asigura serviciile de clearing
pentru titluri.
Clearingul titlurilor poate avea loc in doua moduri:
- Prin procedura traditionala a livrarii/ primirii fizice a titlurilor. In acest
caz, casa de compensatie da instructiuni institutiei care pastreaza titlurile de a
preda titlurile care fac obietul contractului de la detinator catre cumparator.
Acest proces de transfer presupune efectuarea formalitatilor privind inregistrarea
noului proprietar al titlurilor.
- Prin procedura reglementarii in “contul electronic”. In acest caz,
“depozitul” de titluri imbraca forma unei inregistrari in cont, iar transferul are loc
prin creditarea/debitarea conturilor de titluri, fara existenta si circulatia unor
inscrisuri de tipul certificatelor de actiuni.
Clearingul banesc se face prin creditarea/debitarea conturilor deschise de
casa de compensatie pentru vanzatorii/cumparatorii de titluri. Practic casa de
compensatie isi asuma toate obligatiile de a face plati membrilor sai, in schimbul
preluarii tuturor drepturilor acestora de a primi incasari rezultate din tranzactiile
incheiate in bursa.
Inreaga activitate de executare a contractului se realizeaza prin
intermediul societatilor de bursa, neexistand o relatie directa intre vanzatorii si
cumparatorii de titluri.