Biochimie

Noţiuni intoductive

Biochimia - este ramură a biologiei ce studiază compoziţia şi procesele chimice

specifice materiei vii. Este la graniţa dintre ştiinţele biologice, medicale şi chimie.

S-au dezvoltat 3 domenii ale biochimiei:

- Biochimia structurală (descriptivă) – studiază structura materiei vii şi a relaţiilor între

structura chimică şi funcţia biologică;
- Biochimia funcţională (Studiul metabolismului) – analizează toate reacţiile chimice ce
se desfăşoară în celula vie, interdependenţa acestor procese şi localizarea lor, precum
şi factorii ce le influenţează;
- Genetica moleculară – studiază procesele şi substanţele care stochează informaţia
genetică.

Biochimia studiază materia vie abordând 2 aspecte importante:

- Identificarea componentelor de bază ale materiei vii şi descrierea structurii lor chimice
(organizarea moleculară);
- Identificarea şi evidenţierea corelaţiilor între procesele de transformare permanentă a
componentelor materiei vii (procese de transformare).

Scurt istoric
De-a lungul istoriei biochimia a înregistrat numeroase succese:
- 1789 – Lavoisier studiază caracterul oxidativ al respiraţiei celulare;
- 1828 – Wohler a sintetizat prima substanţa organică – ureea;
- 1928 – Fleming descoperă structura penicilinei;
- 1956 – Crick, Watson şi Wilkins – descoperă structura moleculară a acizilor nucleici.

Importanţă
- Rezultatele cercetărilor biochimice au revoluţionat medicina;
- S-au elucidat mecanismele moleculare ale unor boli grave;
- Diagnosticarea clinică se face mai uşor pe baza determinării activităţii enzimatice;
- S-au sintetizat şi testat acizi nucleici, vitamine, medicamente pentru tratarea diferitelor
boli (leucemie, infecţii bacteriene, malaria, herpesuri virale, sindromul SIDA;
- Succesele cercetărilor biochimice au dus la dezvoltarea ingineriei genetice, care a
facut posibilă obţinerea unor organisme capabile să sintetizeze proteine şi hormoni de
creştere, insulina utilizată în tratamentul diabetului, interferonul – substanţă
anticanceroasă, produse în mod normal de organismul uman;

1
 - Biochimia şi-a adus o mare contribuţie de la prima sinteză în laborator a unei
substanţe organice şi până la descrierea structurii macromoleculare a acizilor nucleici,
a mecanismului sintezei proteice, a diagnosticării unor maladii genetice, cunoaşterea
codului genetic uman.
- Biochimia contribuie la diagnosticarea, prognosticul, profilaxia şi tratamentul unor
maladii.
Importanţa biochimiei este evidenţiată prin testele de laborator privind explorarea
biochimică a glucidelor, lipidelor, proteinelor, enzimelor, ionogramei (determinarea anionilor
şi cationilor), care contribuie la depistarea bolilor endocrine, renale, hepatice, la determinarea
bilanţului hidro-electrolitic al organismului şi varietăţile în raport de sex, vârstă, greutate,
alimentaţie, stare fiziologică.

Biochimia foloseşte diferite metode prin care poate determina cantitativ şi calitativ
diferite substanţe în sânge, LCR, ţesuturi:

- Electroforeza – metodă bazată pe migrarea cu viteză diferită a produşilor chimici în

soluţii prin care circulă curent electric;
- Cromatografia – metodă de separare a substanţelor dintr-o soluţie, bazata pe trecerea
acestora prin materiale poroase;
- Spectrometria – tehnică de măsurare a liniilor spectrelor şi a lungimilor lor de undă;
- Fotometria – studiază metode de măsurare a intensităii radiaţiilor luminoase;
- Colorimetria – metodă de determinare a caracteristicilor unei culori;
- Refractometria – studiază metode şi procedee de măsurare a indicilor de refracţie ai
substanţelor;
- Utilizarea analizoarelor automate, pe baza informaticii.

Componentele materiei vii

Corpurile vii sunt alcătuite din molecule.

Moleculele se formează prin unirea atomilor prin legături chimice. Atomii se mai
numesc elemente chimice.

16 elemente chimice sunt esenţiale pentru viaţă: H, C, O, N, P, S, Na, Mg, Cl, K, Ca,
Mn, Fe, Co, Cu, Zn.

C, H, N, O, P, S sunt elemente de bază (macroelemente).

2
 Cele mai comune elemente în organismele vii sunt C, H, N, O, ce reprezintă mai mult
de 99% din masa şi numărul de atomi prezenţi în toate organismele vii. Importanţa biologică a
H, C, O şi N se datorează în mare masură valenţei lor (1,2,3,4) şi abilităţii lor de a forma
legături covalente mai stabile decât oricare alte elemente cu aceste valenţe.

Covalenţa – este o legătură chimică prin punerea în comun a unuia sau a mai multor
electroni de către fiecare dintre atomii participanţi la formarea unei molecule.

Carbonul - prezintă mai multe însuşiri particulare esenţiale pentru viaţă. Cea mai
importantă este capacitatea sa de a forma legături covalente, stabile, cu alţi atomi de carbon
sau cu atomi de alte tipuri, formând lanţuri moleculare lungi, stabile (catene) sau inele; este o
proprietate pe care nu o mai prezintă la această expansiune nici un alt element. Această
abilitate este responsabilă de o vastă varietate a compuşilor organici. Toate moleculele
organice care intră în structura materiei vii conţin elementul carbon. Asemenea lanţuri
moleculare se întâlnesc în cazul tuturor substanţelor macromoleculare (polimerice) din
materia vie (proteine, acizi nucleici, lipide, glucide).

Elementele chimice se găsesc grupate în 2 categorii de substanţe:

- Substanţe anorganice - Apa

- Sărurile minerale (anioni – ioni negativi, cationic – ioni
pozitivi).
- Substanţe organice - Cu rol plastic şi energetic - proteine, lipide, glucide
- Cu rol funcţional - biocatalizatori – enzime, hormoni,
vitamine.

Apa

Este componentul de bază pentru majoritatea organismelor vii. Ea reprezintă 70-90%

din greutatea celor mai multe organisme vii. Acest fapt se explică prin proprietăţile cu totul
deosebite ale apei, care fac posibilă existenţa vieţii pe pământ.

Cantitatea de apă din organism depinde de vârstă, sex, organ, ţesut.

Ex.: o femeie adultă – 40-50% din greutatea corporală; un bărbat adult – 60-70%, embrion –
94-95%, muşchi – 75%, eritrocite – 60%.

În organism apa poate fi de 2 tipuri:

3
- Intracelulară (apă legată) – participă la formarea structurii celulare, a sistemelor
coloidale şi hidratează ionii şi biomoleculele;
- Intercelulară (apă liberă) – existentă în spaţii interstiţiale şi intravascular (sânge, limfă).

După provenienţa în organism apa poate fi:

- Exogenă – pătrunde sub formă de alimente lichide şi solide;

- Endogenă – este apa rezultată în urma reacţiilor metabolice. În funcţie de substanţa
oxidată, cantitatea de apă endogenă variază, după cum urmează:
- La 100g lipide → 107g apă
- La 100g glucide → 55,5g apă
- La 100g proteine → 41g apă
Necesarul zilnic de apă – 40g apă/kg corp; din necesarul zilnic, 35g sunt reprezentate
de apa exogenă, iar 5g de apa endogenă.

Rolurile apei în organism

- Permite realizarea schimburilor de substanţe nutritive şi desfăşurarea proceselor de

biosinteză;
- Componentă structurală – participă la formarea coloizilor celulari;
- Solvent biologic – determină disocierea electrolitică a multor substanţe care devin astfel
biologic active;
- Mediu de reacţie – în apă au loc reacţii chimice necesare menţinerii stării vii;
- Reactant – participă la reacţii de hidroliză şi hidratează ioni, reacţii de oxidare, reacţii de
polimerizare;
- Stabilizatoare a mediului biologic – prin fenomene de osmoză, difuziune, capilaritate,
turgescenţă;
- Generatoare de ioni (H3O+ şi HO-) necesari pentru tamponarea mediului biologic şi pentru
cataliza enzimatică;
- Termoreglare – menţinerea temperaturii organsimului în limite constante prin evaporare
cutanată şi respiraţie.

În organism există mecanisme complexe de reglare şi menţinere constantă a cantităţii

de apă, fără a fi afectate funcţiile apei în procesele vitale de întreţinere a stării vii.

Proprietăţile fizice ale apei

Apa, hidrură a oxigenului, este un lichid incolor (în straturi groase este albastră), inodor,
insipid. Are cele mai multe proprietăţi fizice deosebite faţă de cele ale hidrurilor elementelor chimice
vecine cu oxigenul: punct de fierbere, punct de topire, densitate, căldură de vaporizare, constanta
dielectrică.

4
 Proprietate NH3 H2O HF H2S
Punct de topire (oC) -78 0 -83 -85
Punct de fierbere (oC) -33 100 19,5 -61

Analizând datele din tabelul de mai sus se constată că apa este lichidă într-un interval
mare de temperatura (0oC – 100oC) → stabilitatea sistemelor biologice.

Căldura de vaporizare (cantitatea de căldură necesară pentru vaporizarea unui lichid)

a apei este anormal de mare în raport cu cea a unor substanţe cu structură şi masă
asemănătoare, ceea ce asigură menţinerea constantă a temperaturii corpului.

Compusul Masa moleculară (g) Căldura de vaporizare (cal/g)

Apa 18 540
Metanol 32 263
Etanol 46 208

Constanta dielectrică – este capacitatea unui solvent de a izola ionii cu sarcini opuse.

Solvenţi Constanta dielectrică

Apa 78,54
Etanol 24,3
Acetona 20,7
CCl4 2,24

Pentru apă constanta dielectrică este mare faţă de a altor solvenţi (etanol, acetonă,
CCl4), deci apa este un bun agent de electroliză şi un bun conducător de electricitate.

Căldura specifică – este cantitatea de căldură necesară unităţii de masă dintr-un corp
pentru a-şi modifica temperatura cu un grad. Căldura specifică a apei este de 2-3 ori mai mare
decât a altor lichide, ceea ce asigură menţinerea constantă a temperaturii corpului.

Aceste anomalii ale apei apar datorită legăturilor de hidrogen şi a forţelor de atracţie
dintre moleculele de apă, determinate de starea de dipol (sistem molecular ce conţine 2
sarcini electrice de semn contrar, egale ca mărime şi situate la o distanţă mică una faţă de
cealaltă).

Structura moleculei de apă

D.p.d.v. structural molecula de apă este asimetrică, conţinând legături covalente

puternice între H şi O, luând forma unui triunghi isoscel. Are 2 poli: polul O - negativ şi polul

5
H – pozitiv. Având 2 poli, apa are caracter caracter de dipol. Aceste sarcini, pozitive şi
negative sunt echilibrate între ele, astfel încât molecula de apă este neutră.

Proprietatea de dipol conferă apei o capacitate deosebită de solvent. În materia vie

acest fapt este foarte important pentru că astfel unele componente biochimice ionizate pot fi
hidratate prin orientarea moleculelor de apă cu polul negativ sau pozitiv spre ionul respectiv.
Datorită hidratării scade interacţiunea dintre ionii cu sarcini diferite şi astfel ionii rămân
dizolvaţi în mediul celular.

De exemplu, când are loc solubilizarea unei substanţe moleculele de apă îmbracă
aceste substanţe ca într-o manta hidratantă.

Metabolismul hidric

De la nivelul intestinului subţire unde ajunge după ingestie, apa trece în sânge, apoi în
spaţiile intercelulare şi de aici, în interiorul celulelor. După ce participă la multiple reacţii
metabolice, apa face drum invers, adică de la celule la spaţiile intercelulare şi de aici în
plasma sângelui, de unde se elimină la exterior. Mişcarea apei în dublu sens, între
compartimentul intra- şi extracelular, se face datorită unor forţe osmotice care depind mai ales
de prezenţa unor săruri minerale (sub formă de ioni).

Echilibrul hidric – constă în menţinerea unui raport între aportul şi pierderile de apă
din organism. Aportul de apă provine din apa ingerată ca urmare a senzaţiei de sete, apa
conţinută în alimente precum şi cea rezultată în urma proceselor de metabolism celular.

Reglarea echilibrului hidric este realizată de către hipotalamus prin două căi diferite:

- Reglarea echilibrului hidric prin crearea senzaţiei de sete

- Reglarea echilibrului hidric prin controlul excreţiei de apă prin urină

1. Reglarea echilibrului hidric prin crearea senzaţiei de sete

Senzaţia de sete este determinată de deshidratarea extracelulară şi intracelulară, în

special a neuronilor centrului setei din hipotalamusul anterior → creşterea presiunii
coloidoosmotice a sângelui, care stimulează centrii setei din hipotalamus. Alţi factori ce

6
stimulează senzaţia de sete: gradul de umezire a mucoasei bucale, stimulii vizuali, auditivi,
etc.

Aportul de apă variază în funcţie de sex, vârstă, greutate corporală, efortul fizic depus,
conţinutul alimentar, temperatura mediului ambiant, starea de sănătate a organismului.

La un efort fizic intens sau în cazul expunerii îndelungate la soare se pierde un volum
mare de apă şi NaCl prin transpiraţie. Rezultatul pierderilor de apă este creşterea concentraţiei
osmotice a lichidului extracelular şi eliminarea de apă de către celule în acest spaţiu. Acelaşi
fenomen are loc şi în cazul consumului unor alimente sărate.

2. Reglarea echilibrului hidric prin controlul excreţiei de apă prin urină

Acest mecanism este declanşat la nivelul nucleilor anteriori ai hipotalamusului care

secretă hormonul antidiuretic (ADH).

ADH-ul acţionează asupra rinichilor crescând permeabilitatea pentru apă a celulelor

din tubii contorţi distali şi tubii colectori stimulând astfel absorbţia apei.

Eliminarea apei din organism are loc pe diverse căi:

- Prin tubul digestiv (50-200ml/zi)

- Prin transpiraţie (50-400ml/zi)

- Prin evaporarea apei la nivelul pielii (350-700ml/zi)

- Prin urină (1,5-2l/zi)

Disocierea apei. Produsul ionic al apei. Scara pH

Prin disociere apa formează ionul de hidrogen şi ionul hidroxil.

7
 HOH → H+ + HO -

Ionii de hidrogen dau alcalinitatea sau aciditatea unei soluţii, în funcţie de care se
petrec o serie de procese chimice, de la dizolvarea unor substanţe chimice până la
desfăşurarea diferitelor combinaţii chimice, biochimice, fiziologice. Astfel, d.p.d.v. al pH-ului
soluţiile pot fi:

- Neutre – pH = 7 (concentraţia ionilor H+ = concentraţia ionilor HO-)

- Acide – pH < 7 (concentraţia ionilor H+ > concentraţia ionilor HO-)
- Bazice – pH > 7(concentraţia ionilor H+ < concentraţia ionilor HO-)

Cunoaşterea pH-ului diferitelor componente din organismul uman are importanţă

deosebită pentru explicarea activităţii enzimelor, pentru explicarea menţinerii homeostaziei
mediului intern. Cunoaşterea pH-ului este importantă şi în diferite procese tehnologice, în
microbiologie, agricultură.

Determinarea pH-ului se face prin:

1. Metode colorimetrice – se bazează pe schimbarea culorii unor indicatori de pH.

Indicatorii de pH sunt de regulă substanţe organice slab acide sau slab bazice, iar
moleculele lor disociate electrolitic au culori diferite faţă de moleculele nedisociate.
Ex.: fenolftaleina, roşu-fenol, roşu-metil, albastru de timol, metil-orange.
Există şi unii indicatori universali ce conţin amestecuri de mai mulţi indicatori; ex.:
turnesolul.
2. Metoda electrometrică – se bazează pe utilizarea unor aparate care se numesc pH-
metre şi care sunt specifice pentru determinarea pH-ului anumitor substanţe.

pH-ul mediului intern pentru organismul uman are o valoare de 7,35-7,42.

Tendintele de variaţie în sensul creşterii sau scăderii pH-ului în diferite condiţii de
activitate a organismului sunt controlate prin intermediul sistemelor tampon ale sângelui şi
prin activitatea diferitelor organe cum ar fi plămânii, rinichii etc.
Modificările foarte mici ale concentraţiei ionilor de hidrogen faţă de valoarea normală
pot determina modificări mari ale vitezei reacţiilor chimice. Din această cauză, reglarea
concentraţiei ionilor de hidrogen reprezintă unul dintre aspectele cele mai importante ale
homeostaziei mediului intern.
Pentru a preveni acidoza (pH sub 7,35) sau alcaloza (pH peste 7,4) organismul dispune
de câteva sisteme de control:
- Sistemele tampon din sânge
- Creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen stimulează centrul respirator prin
modificarea ventilaţiei pulmonare

8
 - Modificarea concentraţiei ionilor de hidrogen determină excreţia prin rinichi a unei
urini acide sau alcaline.

Soluţiile (sistemele) tampon

Definiţii:

Prin substanţă tampon se înţelege o substanţă care prin prezenţa sa într-o soluţie se
opune modificării pH-ului determinată de adaosul unui acid sau unei baze.

O soluţie tampon este amestecul în soluţie a 2 substanţe tampon cu acţiuni

complementare, în sensul că una dintre ele se opune scăderii pH-ului determinată de adaosul
unui acid, iar cealaltă se opune creşterii pH-ului determinată de o bază. Aceste 2 substanţe din
constituţia unei soluţii tampon pot fi: un acid slab şi sarea sa sau o bază slabă şi sarea sa.

Adaosul de acid tare la o soluţie tampon nu va determina o modificare a pH-ului,

deoarece acidul va fi neutralizat, rezultând un acid slab, iar un adaos de bază tare la o soluţie
tampon nu va modifica pH-ul soluţiei deoarece baza va fi neutralizată.

Reacţiile enzimatice se desfăşoară într-un interval de pH foarte mic. Citoplasma

celulelor vii conţine proteine, săruri minerale şi substanţe organice, iar pH-ul său poate varia
în limite controlate de sistemele tampon.

Exemple de sisteme tampon în organism: în plasmă – H 2CO3 / NaHCO3, în eritrocite –

H2CO3 / KHCO3.

Exemplu:
- NaHCO3 – este componenta bazică a sistemului tampon care intervine în neutralizarea
acizilor tari din organism:
HCl + NaHCO3 → H2CO3 + NaCl
H2CO3 → H2O + CO2; H2O va fi absorbită în organism, iar CO 2 va fi eliminat prin
expiraţie.
- H2CO3 – este componenta acidă care intervine în neutralizarea bazelor tari:

9
 NaOH + H2CO3 → NaHCO3 + H2O; NaHCO3 funcţionează ca şi componentă bazică a
sistemului tampon, iar apa va fi absorbită în organism.
Sisteme coloidale

Sunt formate din 2 componente:

- Mediul de dispersie (lichid) – este reprezentat de apă şi electroliţi, dar şi de substante
organice simple
- Faza dispersată – reprezentată de macromolecule organice (proteine, lipide, glucide) sau
de asociaţii macromoleculare care formează micelii.
Exemple de coloizi din organism:
- Sângele – plasma este mediul de dispersie, faza dispersată este reprezentată de elementele
figurate;
- Citoplasma – hialoplasma este mediul de dispersie, organitele celulare reprezintă faza
dispersată.
Proprietăţile coloizilor:
- Sedimentare – prin centrifugare se obţine serul sanguin, sedimentul urinar
- Flocularea şi coagularea – utilizate în serologie, imunologie.
- Sub acţiunea unor agenţi chimici sau fizici un sistem coloidal poate trece reversibil sau
ireversibil din starea de gel în starea de sol:
- Ex.: albuşul de ou este un sistem coloidal sub formă de sol; prin fierbere se trece
din starea de sol în starea de gel.

Mineralele

10
 Calciul – este cel mai abundent mineral din organism (un adult de 70kg conţine 1,2 kg
de calciu). Aproape toată cantitatea de calciu este fixată în oase şi dinţi. Mai puţin de 10g de
calciu sunt distribuite în lichide şi ţesuturi moi (lichid cefalo-rahidian, muşchi, nervi, plasmă).
Surse alimentare: lapte şi produse lactate, gălbenuş de ou, carne, fructe (mere), legume
(fasole, mazăre, morcov, ţelină, castraveţi).
Metabolism: calciul provenit din alimente este absorbit la nivelul intestinului subţire,
(proces favorizat de vitamina D), doar în proporţie de 20-30%, restul este excretat prin fecale
şi urină şi o mică parte prin transpiraţie.
Roluri:
- Structural, împreună cu fosforul alcătuind oasele şi dinţii
- Participă la procesul de coagulare a sângelui
- Asigură permeabilitatea membranelor celulare
- Participă la contracţia musculară
- Rol în transmiterea impulsului nervos
- Rol în activarea unor enzime
- Rol în secreţia gastrică
- Stimulează ritmul cardiac
Necesarul de calciu – pentru realizarea rolurilor sale este necesar un aport zilnic
alimentar de 800mg de calciu. Cantitatea recomandată creşte la 1200mg/zi la copii şi
adolescenţi, la 1200-1400mg/zi în sarcină şi alăptare şi la 1000 mg/zi la vârstnici.
Scăderea cantităţii de calciu în organism poate fi cauzată de insuficienţă renală,
hipovitaminoza D, hipoparatiroidism, şi determină dacă apare rahitismul la copii, iritabilitate
neuromusculară, carii dentare, insomnia, tetania.
Creşterea cantităţii de calciu în organism se datorează unui aport alimentar excesiv,
hiperparatiroidismului, hipervitaminozei D.

Fosforul – este al doilea mineral ca abundenţă în organism după calciu. Se găseşte în

schelet, dinţi, nervi, muşchi, sânge. Concentraţia sa în organism creşte direct proporţional cu
aportul de glucide şi cu ritmul în care este secretat hormonul paratiroidian.
Surse alimentare – este preponderent în alimente de origine vegetală precum: nuci,
seminţe, mazăre, fasole, cartofi, morcov şi în alimentele de origine animală: carne, peşte, ouă.
Necesarul zilnic – 800-900mg/zi, ce creşte până la 1200mg/zi în perioadele de sarcină
şi alăptare.
Metabolism – absorbţia fosforului se face în intestinul subţire fiind stimulată de
prezenţa vitaminei D şi a sodiului. În prezenţa unor cantităţi excesive de Fe, Al, Mg în
organism, absorbţia fosforului este redusă din cauza formării de fosfaţi insolubili cu aceste
metale. Eliminarea fosforului din organism se face prin urină, fecale şi transpiraţie.
Roluri:
- Intră alături de calciu în constituţia oaselor şi a dinţilor
- Este implicat în biosinteza şi utilizarea glucidelor şi lipidelor pentru procurarea de energie
- Este implicat în folosirea proteinelor pentru creşterea organismului
- Este constituentul principal al acizilor nucleici

11
- Stimulează contracţia musculară
- Stimulează activitatea nervoasă
- Intră în constituţia unor sisteme tampon ale organismului (sistemul tampon al fosfaţilor).
Scăderea cantităţii de fosfor în organism - apare în rahitism, hipovitaminoza D,
hiperparatiroidism, utilizare excesivă de antiacide cu Al(OH)3 sau Mg(OH)2. Această scădere
de fosfor poate determina: tulburări în formarea şi calitatea oaselor şi a dinţilor, împiedicarea
dezvoltării la copii, astenie fizică şi mentală, căderea dinţilor, artrită, anomalii celulare.
Creşterea cantităţii de fosfor în organism – apare foarte rar în diferite boli ale
rinichilor (insuficienţă renală) şi este de obicei asociată cu scăderea cantităţii de calciu în
organism. Mai poate apărea şi în cazul diabetului zaharat, hipoparatiroidism şi în
hipervitaminoza D.

Magneziul – se găseşte în concentraţie de 70% în oase şi dinţi alături de calciu şi

fosfor şi 30% în fluidele corpului. Magneziul din plasmă poate exista în două forme: 25% din
cantitate este legat de proteinele plasmatice, iar restul de 75% este liber. Hematiile sunt cele
mai bogate în magneziu. În ceea ce priveşte distribuţia celulară a magneziului cea mai mare
cantitate se găseşte în mitocondrii şi nucleu.
Surse alimentare – se gaseşte în legume (fasole, soia, cartofi), cereale (grâu, porumb),
fructe (smochine, nuci, mere), seminte oleaginoase (soia, floarea soarelui), carne (ficat, creier,
rinichi, splină), peşte şi scoici.
Necesarul zilnic – se recomandă 300mg/zi la femeie şi 350mg/zi la bărbat. Necesarul
creşte la 450mg/zi la copii şi în perioadele de sarcină şi alăptare.
Metabolism – este absorbit la nivelul intestinului subţire în proporţie de 60%,
absorbţia fiind influenţată de: concentraţia de calciu, fosfor, proteine şi acizi graşi în
organism, ritmul de absorbţie al apei, reglajul hormonilor paratiroidieni, calcitoninei,
vasopresinei, somatotropinei, precum şi de prezenţa vitaminei D. Excreţia magneziului se face
prin urină (35-45% din totalul de magneziu în cazul unui organism sănătos). Creşterea
marcantă a excreţiei de magneziu este determinată de folosirea diureticelor sau de consumul
de alcool.
Roluri:
- Rol structural, intrând în compoziţia oaselor şi a unor ţesuturi moi
- În celule activează numeroase enzime participante la metabolismul glucidelor, lipidelor şi
preoteinelor
- Facilitează absorbţia şi metabolismul altor minerale precum Ca, P, Na, K
- Facilitează utilizarea vitaminelor B, C, E în organism
- Stimulează ritmul cardiac şi este protector fată de leziunile arterosclerotice
Scăderea cantităţii de magneziu în organism – apare în cazul unui aport alimentar
insuficient, a unei absorbţii diminuate, în caz de vărsături şi diaree prelungită şi poate să
determine: tremurături, spasmofilie, tulburări de ritm cardiac.

12
 Creşterea cantităţii de magneziu în organism – apare destul de rar doar în cazul unor
boli renale când excreţia magneziului este mult stânjenită şi se declanşează stări de toxicitate
cu efect depresiv mai ales la nivelul sistemului nervos central.

Sodiul – se găseşte preponderent în spaţiul extracelular. Este absolut necesar deoarece

are capacitatea de a reţine apa în organism.
Surse alimentare – majoritatea alimentelor vegetale şi animale conţin sodiu sub formă
de clorură de sodiu. O cantitate mai mare de sodiu se găseşte în alimentele de origine marină,
în carnea de vită şi în anumite legume precum morcovul.
Necesarul zilnic – 3-7g sodiu.
Metabolism – în organism sodiul este absorbit la nivelul intestinului subtire, apoi prin
intermediul sângelui ajunge în tot organismul. La nivelul rinichiului, în urma filtrării suferă
reabsorbţia astfel încât concentraţia sodiului în sânge se menţine constantă. Excesul se elimină
în cea mai mare parte prin urină şi într-o mică măsură şi prin fecale şi transpiraţie.

Roluri – împreună cu potasiul participă la reglarea echilibrului apei în organism şi la

menţinerea excitabilităţii neuromusculare.
Scăderea cantităţii de sodiu în organism – poate apărea în cazul unui aport redus de
sare în hrană, în cazul pierderilor mari prin excreţie (transpiraţie intensă şi ingerarea unor
cantităţi mari de apă vara), în cazul diabetului şi în deficienţă de potasiu. Această scădere
detrrmină tulburări cardiovasculare manifestate mai ales prin scăderea tensiunii şi tulburări
nevoase.
Creşterea cantităţii de sodiu în organism – apare în aport excesiv de sare prin raţia
alimentară, aport redus de apă, pierderi mari de apă pe cale renală sau prin diaree, vomă,
transpiraţie excesivă şi poate să determine pierderi de potasiu pe cale renală, însoţite de
retenţii anormale de lichide la nivelul feţei şi al picioarelor.

Potasiul – spre deosebire de sodium, se află concentrat în special în celule. Din

cantitatea totală de potasiu din organism, circa 98% intră în compoziţia lichidului intracelular.
Surse alimentare – se găseşte în legume (tomate, cartof), fructe (banane, portocale,
mere, struguri, piersici), seminţe de floarea soarelui.
Necesarul zilnic – 160 mg
Metabolism – este absorbit la nivelul intestinului subţire, apoi prin sânge este
transportat în tot organismul îndeplinind roluri importante la nivelul unor organe cum ar fi de
exemplu contracţia inimii. Excreţia se face în special prin urină şi creşte excesiv în cazul
consumului de alcool, cafea, diaree şi în transpiraţii abundente. Tratamentele hormonale cu
cortizon sau aldosteron determină accentuarea excreţiei potasiului.
Roluri:
- Este activator enzimatic, fiind implicat în toate metabolismele din organism

13
- Este element esenţial pentru creştere
- Participă la sinteza proteinelor musculare şi la contracţia muşchilor
- Participă la menţinerea echilibrului acido-bazic, intrând în constituţia unor sisteme
tampon
- Participă la reglarea sintezei unor hormoni precum insulina şi glucagonul
- Împreună cu sodiul şi cu magneziul, participă la normalizarea ritmului cardiac
Scăderea cantităţii de potasiu în organism – poate apărea în cazul pierderilor digestive
(vomă, diaree), a celor urinare excesive sau în cazul transpiraţiilor abundente şi poate
determina o permanentă stare de sete, slăbiciune generală, scăderea reflexelor, uscarea pielii la
bătrâni, acneea la adolescenţi, tulburări renale, extrasistole şi în cazurile grave stopul cardiac.
Creşterea cantităţii de potasiu în organism – poate apărea în cazul aportului crescut
prin alimentaţie, tulburarea excreţiei, în insuficienţa corticosuprarenaliană şi determină:
crampe musculare, iar în cazuri grave paralizii ale musculaturii căilor respiratorii; în corelaţie
cu scăderea tensiunii arteriale poate surveni colapsul.

Clorul – este un anion esenţial aflat în organism preponderent sub formă de NaCl şi
KCl.
Surse alimentare – se gaseşte sub formă de NaCl sau de KCl aproape în toate
alimentele indiferent de originea lor.
Necesarul zilnic – se recomandă cca 300mg/zi, din care organismul reţine doar 100mg.
Metabolism – este absorbit la nivelul intestinului subţire şi distribuit apoi în tot
organismul, mai ales în lichidul cerebro-spinal şi în secreţiile tractului gastro-intestinal.
Ţesuturile moi (muscular şi nervos) sunt mai sărace în clor. Excreţia se face în principal prin
urină şi în cantităţi mici prin transpiraţie şi fecale.
Roluri:
- participă la păstrarea echilibrului acido-bazic al organismului
- participă la producerea de HCl în stomac
- asigură stimularea funcţiei depurative a ficatului;
- stimulează evacuarea gastrică.
Scăderea cantităţii de clor în organism – poate apărea în cazul pierderilor digestive, în
insuficienţa renală, în cazul administrării de diuretice şi determină îngreunarea digestiei şi
reducerea apreciabilă a contracţiei musculare.
Creşterea cantităţii de clor în organism – apare în aport salin crescut, deshidratări şi
intoxicaţii cu acetazolamidă.

14