2.1 Moduri de transfer pentru semnalele digitale: mod de transfer asincron(ATM). Stratul fizic in ATM.

Stratul ATM

ATM este o tehnologie de comutare a celulelor şi de multiplexare, ceea ce combină avantajele comutării de
circuite (viteză garantată şi întârziere constantă) şi pe cele ale comutării de pachete (flexibilitate şi eficienţă în caz
de trafic discontinuu). La intrarea în comutatoarele din reţeaua ATM toate datele se despart în porţiuni de 48 octeţi,
cărora li se adaugă 5 octeţi de antet care conţine date de serviciu. Astfel se formează celule ATM de 53 octeţi, care
se transmit prin reţea. La ieşire din reţea antetele se aruncă şi datele ajung la destinaţie sub forma iniţială.
Tehnologia ATM permite utilizarea unei lărgimi de bandă de la câţiva megabiţi pe secundă până la zeci de gigabiţi
pe secundă.

În reţelele ATM, interacţiunea dintre terminalele utilizatorilor este efectuată de către comutatoare, care au
tabele de comutare, în care sunt introduse datele despre identificatorii conexiunilor şi numărul porturilor, care sunt
prezente în fiecare antet de pachet ATM. Aceste tabele au un rol principal în crearea unei conexiuni virtuale.
Comutatorul relucrează pachetele venite bazîndu-se pe identificatorul conexiunii virtuale, care se conţine în antetul
pachetului ATM.

http://www.scribd.com/doc/56218309/76/SEC-6-5-PROTOCOALE-AAL-DE-NIVEL-ATM-515

2.2 Stratul de adaptare al ATM(AAL).AAL1,AAL2,AAL3/4,AAL5. Semnalizari in ATM, Principii ale

comutatiei ATM.Cale virtual.Canal Virtual.Arhitectura sistemelor de comutatie ATM

1.Structura nivelului de adaptare ATM

Nivelul de adaptare ATM este divizat în două părţi principale, Partea superioară a nivelului de adaptare
ATM este numită subnivelul de convergenţă. Sarcina sa este de a furniza o interfaţă pentru aplicaţie. Ea constă
dintr-o parte comună tuturor aplicaţiilor (pentru un protocol AAL dat) şi o parte specifică fiecărei aplicaţii. Funcţiile fiecăreia
din aceste părţi sunt dependente de protocol, dar pot include încadrarea mesajelor şi detecţia erorii.

Fig. 6-37. Modelul ATM - nivelul de adaptare ATM cu subnivelele aferente.

în plus, la sursă, subnivelul de convergenţă este responsabil cu acceptarea fluxului de biţi sau amesajelor de lungime arbitrară
de la aplicaţii şi cu fragmentarea lor în unităţi de 44 sau 48 octeţi în vederea transmisiei. Atâta timp cât protocoalele
utilizează o parte din cei 48 de octeţi din informaţieutilă ATM pentru propriile antete, dimensiunea exactă este
dependentă de protocol.

61
 Partea inferioară a AAL-ului este' subnivelui SAR (Segmentation And ReassembSy
-s eg me nt ar e ş i re as am bl ar e) . A ce s t a p oa te a dă ug a an te te ş i în ch ei er i la un it ăţ i le de da te
ca re î i sunt furnizate de către subnivelul de convergenţă, pentru a forma astfel informaţiile utile
alec el ul e lo r. A c es te î nc ăr că tu r i s un t fu rn iz at e ni ve lu lu i de tr an s m is ie ATM . La
de s t in aţ i e, subnivelul SAR reasamblează celulele în mesaje. Subnivelul SAR se ocupă în principal
cucelule, iar subnivelul de convergenţă cu mesaje.

ALL 1

AAL 1 este protocolul utilizat pentru transmisia traficului de clasă A, adică traficul orientat pe
conexiuni, cu viteza de transmisie constantă, de timp real, de exemplu trafic audio şi video necomprimat. Biţii sunt
produşi de către aplicaţie la o viteză de transmisie constantă şi trebuie să fie livraţi la capătul оndepărtat cu aceeaşi
rată constantă, cu un minimum de оntirziere, fluctuaţie şi supraоncărcare. Intrarea este un şir de biţi fără nici o
limită de mesaj. Pentru acest trafic, protocoalele de detecţie a erorii, de exemplu pas-cu-pas, nu sunt utilizate
datorită faptului că оntirzierile introduse prin depăşirea limitei de timp şi prin retransmisii nu sunt acceptabile. Cu
toate acestea, celulele lipsă sunt semnalate aplicaţiei care trebuie să ia propriile măsuri (pentru a le recupera. AAL 1
utilizează un subnivel de convergenţă şi un subnivel SAR. Subnivelul de convergenţă detectează celulele pierdute
şi inserate greşit. Acest subnivel netezeşte de asemenea traficul de intrare pentru a asigura o livrare a celulelor la o
viteză constantă. In final, subnivelul de convergenţă fragmentează mesajele sau fluxurile de intrare оn unităţi de 46
sau 47 octeţi care sunt furnizate subnivelului SAR pentru transmisie. La celălalt capăt, subnivelul SAR extrage
aceste unităţi şi reconstruieşte intrarea originală. Subnivelul de convergenţă din AAL1 nu are nici un antet de
protocol propriu.

SN-numarul de secventa 3 biti

SNP- cimp protecţie număr de secvenţă

Atunci cind trebuie respectate limitele mesajului, se folosesc celulele P. Cimpul Indicator este utilizat
pentru a preciza deplasamentul de оnceput al următorului mesaj. Doar celulele cu un număr de secvenţă par pot fi
celule P, indicatoml fiind astfel оn domeniul 0 - 92 şi putind fi plasat fie оn informaţia propriei celule, fie оn celula
care urmează.

AAL2
AAL 1 este proiectat pentru fluxuri de date simple, orientate pe conexiuni, de timp real şi fără
detecţie de erori, excepţie făcind doar celulele lipsă şi greşit inserate. AAL 1 este un protocol adecvat pentru fluxuri
audio şi video necomprimate pure sau pentru orice alt tip de fluxuri de date in care ciţiva biţi distorsionaţi din cind
in cind nu creează o problemă. Daca o camera video este in miscare diferentele de cadre sunt foarte imnportane si
limitele mesajelor trebuiesc respectate si in acest scop a fost creat stratul ALL2.

61
Cimpul SN (Sequence Number - număr de secvenţă) este utilizat pentru numărarea celulelor in scopul detectării
celulelor lipsă sau greşit inserate.
Cimpul TI (Information Type - tipul informaţiei) este utilizat pentru a indica faptul că celula reprezintă оnceputul,
mijlocul sau sfirşitul unui mesaj.
Cimpul LI (Length Indicator - indicator de lungime) indică dimensiunea informaţiei utile, in octeţi (poate să fie
mai mic decit 45 octeţi). in sfirşit, cimpul CRC este o sumă de control a intregii celule, pentru detectarea erorilor.

AAL 3/4
AAL 3/4 poate opera оn două moduri: flux sau mesaj. оn modul mesaj, fiecare apel dinspre
aplicaţie spre AAL 3/4 injectează un mesaj оn reţea. Mesajul este livrat ca atare, altfel spus, limitele mesajului sunt
respectate. In modul flux, limitele nu sunt respectate.

Cimpul ST
(Segment Type - tipul segmentului) este utilizat pentru оncadrarea mesajelor. El indică dacă ocelulă reprezintă
оnceputul unui mesaj, este оn mijlocul mesajului, este ultima celulă din mesasau este un mesaj de dimensiune mică
(de exemplu o singură celulă).
Urmează apoi un număr de secvenţă pe 4 biţi, SN, pentru detectarea celulelor lipsă sau inserate greşit.
Cimpul MID(Multiplexing ID - identificator de multiplexare) este utilizat pentru a determina care celulă aparţine
cărei sesiuni. De notat că AAL 3/4 conţine supraоncărcarea protocoalelor a două nivele: sunt adăugaţi 8 octeţi
fiecărui mesaj şi sunt adăugaţi 4 octeţi fiecărei celule. Una peste alta acesta este un mecanism greoi, mai ales
pentru mesaje scurte.

ALL5
AAL 5 oferă aplicaţiilor sale mai multe tipuri de servicii. O posibilitate este serviciul fiabil (de exemplu,
livrarea garantată cu control al fluxului pentru a preîntâmpina supraaglomerările). O altă posibilitate este serviciul
nefiabiî (de exemplu, nici o garanţie de livrare), cu alternativele de a descărca sau de a transmite aplicaţiei (cu
avertismentul de eroare) celulele cu erori în suma de control. Este suportată atât comunicaţia de tip uni-destinaţie
cât şi de tip multi-destinaţie, dar multi- destinaţia nu garantează livrarea.
La fel ca şi AAL 3/4, AAL 5 suportă atât modul mesaj cât şi modul flux. în modul mesaj, o aplicaţie poate
transmite, nivelului AAL o datagramă de lungime între 1 şi 65535 octeţi astfel încât fie se garantează sosirea
datagramei la destinaţie, fie se încearcă livrarea ei în condiţii cât mai bune. Odată cu sosirea lâ subnivelui de
convergenţă, mesajul este aliniat şi completat cu o încheiere, aşa cum se arată în Fig. 6-44. Numărul de octeţi
adăugaţi pentru aliniere (de la 0 la 47 de octeţi) este astfel ales, încât întregul mesaj, inclusiv încheierea şi octeţii în

61
discuţie, să fie un multiplu de 48. AAL 5 nu are un antet al subnivelului de convergenţă, ci doar o încheiere de 8
octeţi

Figura 1 Formatul mesajului în subnivelui de convergenţă din AAL 5

Câmpul UU (User to User - utilizator la utilizator) nu este folosit chiar de nivelul AAL. De fapt, el este
disponibil nivelurilor superioare, de exemplu pentru secvenţiere sau multiplexare. Nivelul superior în discuţie poate
fi partea specifică de serviciu a subnivelului de convergenţă. Câmpul Lungime indică adevărata informaţie utilă,
fără a pune la socoteală octeţii adăugaţi pentru aliniere. Pentru a renunţa la mesajul curent în timpul fluxului de
transfer, este utilizată o valoare 0. Câmpul CRC este suma standard de 32 de biţi calculată pentru întregul mesaj,
inclusiv încheierea şi octeţii adăugaţi pentru aliniere (cu valoarea câmpului CRC considerată 0). încheierea conţine
în plus un octet rezervat dezvoltărilor ulterioare.

Principalul avantaj al lui AAL 5 asupra lui AAL 3/4 constă într-o eficienţă mult mai mare. Dacă AAL 3/4
adaugă doar 4 octeţi per mesaj, AAL 5 adaugă de asemenea 4 octeţi per celulă, reducând capacitatea informaţiei
utile la 44 de octeţi, ceea ce reprezintă o pierdere de 8 procente pentru mesajele lungi. AAL 5 are o încheiere ceva
mai mare (8 octeţi), dar nu adaugă supraîncărcare la nivelul fiecărei celule. Lipsa unui număr de secvenţă în celule
este compensată printr-o sumă de control mai mare, care poate detecta pierderile, inserările eronate sau celulele
lipsă fără a folosi numerele de secvenţă.

2.3 Tehnologia de transmitere a datelor –MPLS.Metodele de asigurare a calitatii serviciilor CR-LDP si

RSVP-TE. MPLS Trafic Engineering. Algoritmul RED-Random Early Drop. Stabilitatea unei cai LSP.

Comutarea Multiprotocol cu Etichete (Multi Protocol Label Switching) reprezintă o nouă arhitectură în
care nodurile terminale adaugă o etichetă unui pachet IP ce identifică drumul spre destinatie, iar pachetele sunt
directionate pe baza etichetei, fără inspectarea header-ului initial.

MPLS reprezintă ultimul pas făcut în evolutia tehnologiilor de comutare/rutare pentru Internet,folosind o solutie ce
integrează atât controlul rutării IP, cât si comutarea de la nivelul legăturii dedate (nivelul 2 din modelul OSI). Mai
mult, MPLS oferă bazele unor servicii de rutare avansate, rezolvând o serie de probleme:

• se adresează problemelor privind scalabilitatea, legate de modelul IP-over-ATM;

• reduce complexitatea operatiilor din retea;
 facilitează aparitia de noi posibilităti de rutare, ce îmbunătătesc tehnicile de rutare IP
 oferă o solutie standardizată, ce are avantajul interoperabilitătii între diversi furnizori de produse si servicii.

Esenta MPLS-ului este generarea unei etichete „label” scurte, de dimensiune fixa, care secomporta ca o
reprezentare simplificata a header-ului pachetului IP. Este la fel cum codul poştal este o forma simplificata pentru
adresa unei case, a unei strazi şi a unui oraş în adresa poştala, folosind aceasta eticheta pentru a lua o decizie în
procesul de forward. Pachetele IP au un câmp în header-ul lor care contine adresa spre care pachetul este rutat.

61
Procesul traditional de rutare într-o retea proceseaza aceastainformatie la fiecare router, într-o cale a pachetului prin
retea (rutare pas cu pas).

În MPLS, pachetele IP sunt încapsulate cu aceste etichete de catre primul dispozitiv MPLS pe care-l întâlnesc
de cum intra în retea. Router-ul MPLS din margine (egde-router) analizeaza continutul header-ului IP şi selecteaza
o eticheta potrivita cu care sa încapsuleze pachetul.

Cel mai mare avantaj al MPLS-ului vine tocmai din faptul ca în contrast cu rutarea IP conventionala,
aceasta analiza poate sa nu se bazeze numai pe adresa destinatie care este purtata de header-ul IP, ci şi pe alte
elemente. La fiecare dintre nodurile ulterioare din retea, eticheta MPLS (şi nu header-ul IP) se foloseşte pentru a
lua decizia de forwarding pentru un pachet. În final, pe parcurs ce pachetele MPLS etichetate parasesc reteaua, un
alt edge router elimina etichetele

Înterminologia MPLS, nodurilesau router-ele care manipuleazapachetele se numescLabelSwitched Routers

(LSR) – routere cu comutare de etichete. Derivareaacestortermeniesteevidenta:

router-ele MPLS forward-eazapachetele, luânddecizii de comutarebazatepeeticheta MPLS. Aceastailustreazaun

alt concept cheieîn MPLS. Router-ele IP conventionalecontin „tabele de rutare” care suntinterogatefolosindun
header IP dintr-un pachetpentru a decide cunsa forward-ezeacestpachet. Acestetabelesuntconstruite de
catreprotocoale de rutare IP (cum ar fi RIP, OSPF), care poartainformatia IPdestinatie sub forma de adrese IP.
Înpracticaobservamcaacest forwarding (inspectarea header-ului IP)şiplanurile de control (generareatabelelor de
rutare) suntstrânscuplate.Întrucât forwarding-ul MPLSestebazatpeetichete, esteposibilaseparareaclara a planului de
forward-are (bazatpeeticheta) deplanul de control pentruprotocolul de rutare. Prinseparareaacestoradoua,
fiecarepoatesa fie modificatindependent. Cu o astfel de separare, nu maiavemnevoiesaschimbammaşina care face
forwarding-ul,de exemplu, pentru a migraspre o nouastrategie de rutare înretea.

CR-LDP(Constraint Route Label Distribution Protocol)

Constraint-based Routing Label Distribution Protocol este o extensie a LDP si introduce capabilitati de
constructie a cailor comutate bazându-se si pe alte informatii decât pe informatiile oferite de protocolul de
rutare. Astfel se pot construi cai cu constrângeri explicite ale rutei (de exemplu se impune ca ruta sa treaca
prin anumite noduri) sau cu constrângeri de calitate a serviciilor. De regula, CR-LDP afla informatiile necesare
despre capabilitatiile linkurilor (banda disponibila, delay, jitter, etc) de la un protocol de rutare cu astfel de
capabilitati. Un exemplu de astfel de protocol este OSPF-TE. CR-LDP a fost gândit sa fie utilizat în Traffic
Engineering, dar poate fi folosit si în construirea VPN-urilor bazate pe MPLS.[RFC3213]

RSVP-TE(Resource Reservation Protocol)

RSVP-TE reprezinta o propunere de a adauga functionalitate unui protocol deja consacrat, care sa-i permita sa
distribuie si etichete. Ideea a apartinut companiei Cisco si astfel protocolul RSVP-TE a adoptat conceptele
de QoS din IP în detrimentul conceptelor QoS din ATM. Aceasta alegere a avut ca scop principal
interconectarea mai usoara între provideri. Desi initial RSVP nu a fost folosit în retelele core deoarece nu era
scalabil, folosirea sa împreuna cu MPLS îi creste considerabil scalabilitatea. În acest scenariu clasele de
echivalenta MPLS nu mai sunt la fel de rigide ca fluxurile RSVP, iar garantiile oferite nu mai sunt capat la capat.
RSVP-TE este folosit pentru a stabili cai cu garantii numai în interiorul domeniului MPLS.

În mod curent exista o concurenta între RSVP-TE si CR-LDP, dar se pare ca RSVP-TE este mai larg
raspândit, deoarece a fost implementat timpuriu în echipamentele Cisco.

IngineriaTraficului în reţele MPLS

61
Rolul ingineriei traficului (Traffic Engeneering – TE) este de a transmite traficul de la o margine la altă într-o reţea,
în cel mai optim mod.

MPLS TE

- ajuta la răspândirea eficienta a traficului în întreaga reţea, evitând neutilizarea şi suprautilizarea link-urilor;

- ţine seama de configuratiile (statice) de latime de banda ale legăturilor;

- ia în considerare atributele legaturilor, precum: intarziere, jitter,etc;

- se adaptează automat la schimbarea de lătime de bandă pe un link;

- se poate trimite traficul in retea dupa adresa sursa a pachetelor, nu neaparat dupa cea destinatie.

MPLS TE permite ingineria traficului pentru un sistem în cazul în care routerul de la capul unei LSP (headend)
poate calcula cea mai eficientă cale prin intermediul reţelei spre routerul de la coada LSP (tailend).

Ingineria de trafic in MPLS este construită pe următoarele mecanisme:

• Constrângerile legaturilor : cât de mult trafic fiecare link poate sprijini şi cât poate utiliza tunelul TE;

• Distribuţia informaţiilor de inginerie a traficului de catre protocolul link-state de dirijare cu MPLS TE-activat;

• Un algoritm (de calcul al caii – path calculation [PCALC]) pentru a calcula cea mai bună cale de la LSR-ul cap la
LSR-ul coada;

• Un protocol de semnalizare Protocolul de rezervare a resurselor - Resource Reservation Protocol [RSVP]) pentru
a semnalala tunelul TE în întreaga reţea;

• O modalitate de a transmite trafic pe tunelul TE.

Random Early Drop – RED

RED mãsoarã dimensiunea medie a cozilor dupã o lege exponenþialã de timp si eliminã probabilistic pachetele
care sosesc. Probabilitatea de eliminare creste liniar cu crestereadimensiunii cozilor. Ca urmare, congestiile sunt
detectate si controlate înainte calungimea cozilor sã ajungã la maxim.

Un router RED primeste la configurare urmãtorii parametrii: Min , Max si Pmax. Modul defunctionare este
ilustrat în figura alãturatã pe abcisã fiind reprezentatã dimensiunea cozii,iar pe ordonatã probabilitatea de eliminare
a unui pachet. Asa cum se observã si în figurã,existã trei faze în funcþionarea algoritmului RED si anume [0,Min),
[Min , Max) si[Max,∞). Prima fazã corespunde operãrii normale, cînd lungimea cozilor este sub Minth ,si nici un
pachet nu este eliminat. Cînd lungimea cozii este între cele douã limite, routerulfuncþioneazã în faza de evitare a
congestiilor ºi eliminã pachete pentru a semnala staþiilorcare transmit date sã-si reducã rata de emisie. Conform
algoritmului de "slow start"implementat de TCP, orice pachet pierdut este perceput ca o congestie ceea ce duce
lascãderea vitezei de transmisie. Nivelul pachetelor eliminate este de obicei mic si nu va duce la întreruperea
conexiunilor în curs. In faza a treia cînd lungimea cozii a depãsitMax, routerul opereazã în faza de congestie si
fiecare pachet nou sosit este eliminat.

61
Cale cu comutaţie de etichete (Label Switched Path)- LSP

LSP-ul este o conexiune configurată între două LSR-uri în care tehnica de comutare de etichete este
folosită pentru a trimite pachetele. Un LSP este o cale specifică de trafic printr-o reţea MPLS. LSP-urile
sunt furnizate folosind LDP-ul, RSVP-TE (Resource Reservation Protocol with Traffic Engineering), CR-LDP
(Constraint-Based Routed LDP) sau extensii ale protocoalelor de rutare cum ar fi BGP. RSVP-TE rulează
peste protocolul UDP, şi CR-LDP rulează peste protocolul TCP. Între cele două protocoale nu există mare
diferenţă, totuşi protocolul RSVP-TE este mai indicat pentru interoperabilitatea cu reţelele IP. LSP-ul poate
fi considerat ca o cale printre mai multe LSR-uri în care pachetele aparţin unui anumit FEC. Este posibil
ca într-o reţea MPLS să avem diferite LSP-uri la diferite nivele ale etichetelor pentru un pachet care îşi
atinge destinaţia. LSP-urile sunt unidirecţionale. Aceasta înseamna că un pachet se poate întoarce pe căi
diferite. În figura următoare, LSR1 şi LSR6 sunt LSR-uri de nod, şi LSR2, LSR3, LSR4 şi LSR5 sunt LSR-uri
de backbone. Pentru a putea trimite etichetele, LSR1 şi LSR6 lucrează la nivel de „border gateway" şi LSR2,
LSR3, LSR4 şi LSR5 lucrează la nivel de „interior gateway". Acest desen figurează două LSP-uri: un LSP de
nivel 1 capăt la capăt de la LSR1 la LSR6, şi un LSP de nivel 2 între LSR4 şi LSR5. Pentru a putea construi
un LSP, LSR-ul foloseşte protocoale de rutare şi rutele învăţate de la aceste protocoale.

Figura 2.4.2 Stabilirea unui LSP

Un LSP se poate stabili prin una din cele două posibilităţi:

 Controlul independent
 Controlul ordonat

61
 Controlul ordonat şi controlul independent pentru stabilirea uni LSP, pot coexista în aceeaşi reţea
fără nici un fel de problemă din punct de vedere al arhitecturii sau interoperabilităţii. Metoda independentă
furnizează o convergentă şi stabilire a LSP-ului mai rapida, deoarece, LSR-ul poate stabili şi trimite etichete
oricând, fără întârziere sau aşteptare pentru mesajele ce urmează a fi propagate dintr-o parte a reţelei în
alta. Stabilirea LSP-ului depinde foarte mult de protocolul de rutare. În metoda controlului ordonat,
legăturile sunt propagate de-a lungul reţelei înainte ca LSP-ul să fie stabilit. Această metodă furnizează o
mai bună prevenire şi evitare a buclelor.

2.4 Tehnologia de transmisiuni Frame Relay. Conexiuni PVC si SVC. Administrarea traficului de date.
PVC-uri asimetrice.

Tehnologia Frame Relay este asemănătoare calculatorului: utilizarea ei nu necesită cunoaşterea conţinutului
ei intern. Dar la luarea deciziilor în privinţa organizării sau utilizării reţelei, este necesară cunoaşterea principiilor
de lucru şi a posibilităţilor componentelor principale a tehnologiei Frame Relay. Majoritatea utilizatorilor reţelei
Frame Relay pînă acum nu cunosc existenţa unor sau altor posibilităţi.

În capitolul dat vom analiza componentele reţelei Frame Relay caracteristice pentru tipurile de reţele cele mai
utilizate.

Componentele principale ale reţelei Frame Relay

De regulă, reţeaua Frame Relay constă din trei componente: liniile de acces local, legăturile portului şi
conexiunile virtuale corespunzătoare. În capitolul dat ele sunt descrise separat, dar nu trebuie să uităm de faptul
că ele sunt o parte unică a reţelei Frame Relay. Conectarea portului fără conexiuni virtuale cu alte conectări ale
altor porturi este inutilă. Componentele descrise mai sus împreună crează reţeaua Frame Relay (figura 1.1.).

Reţeaua
Frame Relay
Cisco 12000c series
Canal virtual
comutat (SVC)
Echipament instalat clientului ce
suportă Frame Relay Canale virtuale
permanente
Interfaţa
„utilizator-reţea” (PVC)

Comutator
Frame Relay

Legătura
portului

Figura 1.1. Componentele tehnologiei Frame Relay.

61
 Linia de acces local
Liniile de acces local asigură o interconexiune dintre dispozitivele instalate la utilizator (client) şi reţeaua
Frame Relay. Linia de acces local nemijlocit este conectată la un port, încît fiecare linie are o singură legătură
proprie. Liniile de acces local trebuie să asigure o capacitate de transmisie nu mai mică decît capacitatea portului.

Legătura portului
Legătura portului este un punct de intrare (start) în reţeaua Frame Relay (figura 1.2.). De obicei, legăturii
portului îi corespunde un nod de reţea separat. În majoritatea reţelelor fiecărui punct de conexiune îi corespunde o
singură legătură a portului, cu toate că este utilizat de un număr mare de utilizatori, programe aplicative şi
protocoale care necesită acces la resursele reţelei.

Prestatorul serviciilor P.O.P.

Canal virtual
Cisco 12000c series

Echipament instalat clientului ce comutat (SVC)

suportă Frame Relay
256 Kbps Canale virtuale
permanente

(PVC)
Interfaţa „utilizator-
reţea” Comutator
Frame Relay

Legătura
portului
Figura 1.2. Legătura portului – punctul de intrare în reţeaua Frame Relay.

Serviciul Frame Relay asigură:

 transmisiunea datelor interactive: imagini grafice cu posibilitate de soluţionare înaltă sau proiectarea şi
elaborarea asistată de calculator (CAD/CAM);
 transmisiunea fişierelor în cazul volumelor mari de date;
 multiplexarea fluxurilor de viteze reduse într-un canal de debit înalt;
 transmisiunea traficului interactiv de tipul documentelor textuale, ce necesită cadre scurte, reţineri mici şi
capacităţi de bandă reduse.
Dacă la început Frame Relay se utiliza de mulţi utilizatori numai pentru transmisiuni de date, atunci în
ultimii ani prestatorii dispozitivelor Frame Relay au elaborat şi alte aplicaţii pentru această tehnologie, care nu se
limitează doar la simple transmisiuni a fişierelor de date. La ele se referă:

 utilizarea protocoalelor SNA deasupra Frame Relay;

 transmisiunea semnalelor vocale;
 serviciile de radiodifuziune Frame Relay;

61
  interacţiunea reţelelor Frame Relay şi ATM.

Reţeaua Frame Relay utilizează structura cadrelor de lungime variabilă în diapazonul de la câteva simboluri
pînă la o mie şi mai multe. Această caracteristică, specifică şi pentru reţelele X.25, este foarte importantă pentru
interacţiunea reţelei Frame Relay cu reţelele LAN şi cu alte surse de trafic sincron de date, unde se utilizează
lungimea variabilă a cadrului. Reţinerile traficului (latenţa) se vor modifica în dependenţă de volumele de date
transmise (dar totdeauna vor fi mai mici, decît în reţelele X.25).

În multe publicaţii de specialitate reţelele Frame Relay sunt descrise ca un substituent al reţelelor X.25.
Această afirmaţie este corectă dar numai luând în consideraţie cele expuse mai sus, reţelele Frame Relay dau
dovadă de avantaje considerabile numai pe canalele de calitate înaltă. În canalele de calitate redusă se va continua
utilizarea unor mijloace mai ieftine – reţelele X.25.

2.5 Interfeţe UNI şi NNI în Frame Relay. Conexiuni PVC şi SVC. Administrarea traficului de date.
PVC-uri asimetrice.

În tehnologia Frame Relay sunt prevăzute două tipuri de interfeţe: UNI (User-to-Network Interface) –
”utilizator - reţea” şi NNI (Network-to-Network Interface) – ”reţea – reţea” (figura 1.3.).

Reţeaua

Frame Relay
Cisco 12000c series

Echipament instalat
clientului ce suportă Frame UNI
Relay

Interfaţa „utilizator-
Comutator
reţea” 56 Kbps, 64 Kbps,
DS-1 ş.a.

Reţeaua Reţeaua

Cisco 12000c series

Frame Relay 1 NNI Frame Relay 2

Cisco 12000c series

Interfaţa „reţea-
reţea”

64 Kbps, DS-1 ş.a.

Comutator Comutator

61
 Figura 1.3. Tipurile de interfeţe în tehnologia Frame Relay.

Liniile UNI crează interfaţa între reţelele accesibile Frame Relay şi utilizatorii ei, NNI – între două reţele
Frame Relay. Utilizatorii se conectează la dispozitivele reţelei FRND (Frame Relay Network Devices) prin
intermediul marşrutizatoarelor sau altor dispozitive FRAD (Frame Relay Access Devices), de exemplu,
comutatoarele Frame Relay.

Interfaţa NNI serveşte pentru asigurarea transmisiilor eficace între reţele. În SUA ele pe larg sunt utilizate
pentru conectarea reţelelor Frame Relay cu alte reţele, extinse într-o zonă de comunicaţie îndepărtată. NNI mai sunt
utilizate şi pentru conectarea reţelelor Frame Relay situate în diferite ţări. Reţelele Frame Relay se pot interconecta
şi fără NNI, dar în acest caz, vom pierde posibilităţile adăugătoare, de exemplu, cererea bilaterală a stării reţelei. În
UNI cererea stării reţelei este unilaterală.

O legătură a portului susţine cîteva legături logice cu diferite noduri – PVC (Permanent Virtual Circuit –
canal virtual permanent) sau SVC (Switched Virtual Circuit – canal virtual comutat). E necesar de remarcat: toţi
utilizatorii, toate programele şi protocoalele în majoritatea cazurilor utilizează în comun canalele PVC/SVC.
Tipurile de legături logice vor fi descrise mai detaliat în capitolele următoare.
Viteza de transmisie a datelor prin intermediul portului se alege separat pentru fiecare port, această alegere
depinde de volumul informaţiei transmise în ambele direcţii, în orice moment de timp. Diapazonul vitezelor de
transmisie a datelor e destul de larg: 64 Kbps, 128 Kbps, 256 Kbps, 384 Kbps, 512 Kbps, 768 Kbps, 1,024 Kbps,
1,536 Mbps şi 2 Mbps.
Capacitatea de bandă (transmisie) a legăturii portului determină viteza de transmisie pentru reţeaua LAN dată
(figura 1.4.). Într-o perioadă de timp bine determinată nu este posibilă transmisia sau recepţia unui volum de
informaţie mai mare, decît este în stare să permită legătura portului.
Port
64 Kbps 64 Kbps

64 Kbps 64 Kbps

Figura 1.4. Viteza maximă de transmisiune a datelor în reţeaua LAN

ce depinde de parametrii portului.
Portul asigură distribuirea statică a benzii de transmisiune în dependenţă de aplicaţia utilizată pentru
transmisiunea datelor în reţea şi destinaţia acestor date. De aici rezultă că pentru programele aplicative şi
conexiunile care funcţionează concomitent se poate de stabilit o viteză de transmisiune a datelor unice, fără a
rezerva această viteză pentru o legătură sau aplicaţie concretă. (În reţeaua Frame Relay conexiunile poartă
denumirea de lanţuri virtuale.). În regimul distribuţiei statice banda de transmisiune se acordă în mod prioritar
numai programelor active. Dacă portul susţine patru programe (aplicaţii) ce rulează concomitent, atunci ele în
comun utilizează banda de transmisiune. Dacă este activă doar o programă aplicativă, atunci ei i se asigură toată
banda de transmisiune. 64 Kbps
Reţeaua Frame Relay

Port Port
PVC sau SVC
1.3. Tipurile de canale virtuale utilizate în tehnologia Frame Relay

PVC canale
Există două tipuri de conexiuni Frame Relay: sau SVC
PVC şi SVC. Lanţurile virtuale reprezintă legături logice
sau ruta între conexiunile porturilor (sau LAN) şi reţeaua Frame Relay (figura 1.5.).
61

Figura 1.5. Lanţul virtual ce interconectează două legături ale

 Canale virtuale

Ele funcţionează analogic liniilor închiriate. Spre deosebire de liniile închiriate, lanţurile virtuale nu sunt linii
fizice ci reprezintă realizări program-organizaţionale ale lor. În paragraful dat vom analiza două tipuri de canale
virtuale, proprietăţile şi posibilităţile lor.
Protocoalele Frame Relay conţin mecanisme necesare pentru administrarea canalelor virtuale permanente
(PVC), pentru stabilirea conexiunilor virtuale comutate (SVC) şi pentru încapsularea protocoalelor nivelelor
superioare. Înainte de a analiza aceste mecanisme, vom analiza concepţiile de bază.

Utilajul fizic al utilizatorului din partea reţelei Frame Relay, altfel numit portul de acces al utilizatorului în
reţea, funcţionează cu viteze de transmisie de la 0,3 pînă la 2048 Kbps şi se conectează cu portul de acces la reţea
prin intermediul portului fizic al comutatorului Frame Relay. Interfaţa dintre ei poartă denumirea de interfată
“utilizator – reţea” – UNI (User-to-Network Interface).

Pe interfaţa UNI se organizează unul sau câteva PVC-uri. Fiecare PVC stabileşte o conexiune logică cu un
port concret Frame Relay îndepărtat. Din punctul de vedere al utilizatorului, PVC este analogic unei linii dedicate
separate – comutarea PVC în reţeaua Frame Relay este transparentă pentru utilizator. În interiorul fiecărui canal
fizic pot fi organizate cîteva PVC-uri, care se configurează în aşa fel, încît să permită un anumit nivel de
productivitate şi calitate a deservirii. PVC-urile sunt bidirecţionale.

Fiecare PVC în punctele terminale (porturi) se determină prin numărul identificatorului conexiunii logice
DLCI. Pentru adresarea la resursele administrării reţelei se utilizează DLCI-urile cu anumite valori rezervate.
DLCI-ul se instalează valoarea 0, dacă administrarea PVC-ului se efectuează după standardul ANSI T.1 617 Annex
D, şi în valoarea 1023, dacă administrarea se efectuează după protocolul interfeţei administrării locale. “Adresarea
la resursele administrării” reprezintă faptul că cadrele cu valorile DLCI corespunzătoare se utilizează nu pentru
transmisiunea informaţiei între utilizatorii reţelei, dar pentru modificarea şi controlul parametrilor reţelei.

Procedurile administrării PVC-urilor sunt destinate pentru controlul stării lor, verificarea DLCI-urilor şi
controlul stării interfeţei fizice.

1.3.1. PVC – canale virtuale permanente

PVC-ul este un canal permanent (fix), ca urmare el poate fi utilizat mereu, şi dacă el este stabilit pentru
legătura porturilor perechii date, atunci PVC-ul devine accesibil în orice moment de timp (în cazul lipsei erorilor
61
în reţea). Cadrele parcurg canalul PVC pe o rută bine determinată într-o anumită succesiune, de aceea nu este
necesar de a restabili ordinea trecerii cadrelor în punctul de destinaţie.
Cu toate că reţeaua Frame Relay este utilizată de un număr mare de utilizatori, fiecărui din ei i se atribuie un
PVC separat. Persoanele străine nu se pot folosi de PVC-urile unei companii anumite pentru transmisiunea sau
interceptarea informaţiei, deoarece PVC-ul leagă două puncte de conexiune care aparţin acestei companii. De
aici rezultă că legăturile virtuale în totalitate suportă o securitate şi fiabilitate înaltă. „Virtualitatea” canalului
PVC reprezintă următoarele: el va fi acordat utilizatorului cînd prin el vor fi transmise diferite date. Dacă
canalul dat nu este utilizat, atunci capacitatea lui de transmisiune se distribuie altor PVC-uri, utilizatorilor sau
programelor aplicative care în momentul dat au necesitatea de transmisiune a datelor.
E necesar ca în reţeaua Frame Relay să existe măcar un canal PVC care ar interconecta două noduri. De
regulă, toate programele din ambele capete a acestei conexiuni utilizează acest canal în comun: legătura este
destinată anume pentru acest regim de lucru.
În unele cazuri va fi necesar de interconectat două noduri prin intermediul mai multor PVC-uri, de exemplu,
pentru separarea traficului SNA (protocolul A) şi LAN (protocolul B). Aceasta poate rezulta din următoarele
cauze: instalarea priorităţilor, mărirea eficacităţii sau performanţa administrării. În aşa cazuri ambele (sau mai
multe) PVC-uri funcţionează independent legăturii portului, ambele dispunând de acces comun ce asigură o
economie considerabilă din contul măririi numărului de canale. Ambele cazuri sunt reprezentate pe figura 1.6.

1.3.2. Canale cu comutare virtuală

Echipament instalat Procesor(SVC)
Principiul de lucru a canalelor SVC este analogic cu cel al canalelor PVC, însă conexiunea sau
clientului ce suportă Frame de
deconexiunea (finisarea conexiunii) depinde de prezenţa sau lipsa apelurilor. SVC – reprezintă canale virtuale în
Relay interfaţare
baza conexiunilor, instalate după procedura „convorbirilor intelectuale” dintre utilajul utilizatorului şi
prestatorul de servicii pînă în momentul transmisiunii informaţiei. La sfîrşitul transmisiunii conexiunea se
întrerupe.
Mainframe

Terminale
Site-ul 61
Torente de date SNA şi LAN
utilizatorilor
 Figura 1.6. Utilizarea PVC-ului pentru suportul mai multor aplicaţii.

SVC-urile dispun de un şir extins de aplicaţii – de la suportul nodurilor mai puţin active pînă la înlăturarea
supraîncărcării traficului. SVC-urile sunt utile cînd apare necesitatea conectării urgente a nodurilor reţelei sau în
cazul acordării accesului unei aplicaţii date la nodul reţelei (se presupune că anume din această cauză sunt
confundate deseori cu accesul telefonic la reţeaua Frame Relay).

1.3.3. Administrarea traficului de date

Protocoalele Frame Relay realizează diverse mecanisme specifice ce supraveghează şi administrează
supraîncărcarea reţelei, care sunt asemănătoare mecanismelor de administrare a fluxurilor de date HDLC. Aceste
mecanisme permit, în primul rînd, asigurarea unui timp garantat pentru livrarea informaţiei utilizatorului final, în al
doilea rînd, adaptarea la fluxurile neuniforme în timp (de exemplu, traficul reţelelor LAN).

Mecanismul de reglare a fluxului traficului de date în reţea se înfăptuieşte cu ajutorul a trei parametri:
viteza coordonată de transmisiune – CIR (commited information rate), volumul impulsiv coordonat – Bc (burst
commited) şi volumul impulsiv adăugător – Be (burst excess).

CIR asigură viteza maximă (sau cea minimă garantată) de transmisie pe un PVC concret, care de obicei este
puţin mai mică decât viteza fizică de conectare a utilizatorului la portul reţelei Frame Relay. CIR se exprimă în
unităţi de bps şi se calculează relativ părţii informaţionale a cadrului Frame Relay (câmpurile de control a cadrului
nu se iau în consideraţie). De obicei CIR se organizează în corespundere cu coeficientul de supraîncărcare mediu a
canalului. Suma valorilor CIR pe toate PVC-urile pentru fiecare port fizic nu trebuie să depăşească capacitatea de
transmisiune a portului.

Parametrul Bc determină volumul maxim al informaţiei în biţi, pe care utilizatorul o poate transmite prin
intermediul PVC-ului dat în timpul unei oarecare perioade de timp limitate. În cazul conectării la reţea, utilizatorul
de obicei primeşte pe fiecare PVC valorile CIR şi Bc aferente lui. Pentru utilizator aceasta reprezintă, că el poate
ori să transmită informaţia cu viteză constantă, egală cu CIR, sau cu o viteză mai mare, dar într-un timp limitat,
determinată de formula Bc/CIR.

Mecanismele ce supraveghează şi informează despre apariţia supraîncărcărilor în reţea se realizează cu

ajutorul biţilor FECN şi BECN situaţi în antetul cadrului LAPF.

O altă formă de administrare a supraîncărcării în reţeaua Frame Relay este aşa numita conducere
coordonată a canalului de date – CLLM (Consolidated Link Layer Management); standardizată în standardele
ANSI, în particular în standardul T1.618. Prin intermediul unui PVC rezervat nodul transmite mesaje speciale
61
privitor la supraîncărcările din reţea. Luând în consideraţie faptul că în standardele ANSI, atât pentru CLLM cât şi
pentru LMI se utilizează unul şi acelaş DLCI, egal cu 1023, ele nu pot funcţiona în acelaşi timp în cadrul reţelei.
Fiecărui canal PVC îi este atribuită o valoare concretă CIR (Commited Information Rate – viteza
coordonată de transmisiune). Aceasta este viteza de transmisiune a datelor pentru o conexiune logică concretă. La
atribuirea CIR se ea în vedere ruta presupusă dintre nodurile care trebuiesc interconectate (figura 1.7.).

Reţeaua Frame
Relay
Port PVC cu valoarea CIR Port
64 Kbps de 64 Kbps 64 Kbps

PVC cu valoarea CIR

de 64 Kbps

Figura 1.7. Atribuirea valorii CIR pentru fiecare canal PVC.

Evaluarea valorii CIR la etapa iniţială de proiectare nu este una simplă.

Valoarea CIR în canalele PVC n-o depăşeşte pe cea mai mică din cele două valori a capacităţii de
transmisiune a porturilor. Dacă portul nodului A dispune de o capacitate de transmisiune egală cu 64 Kbps, iar
portul nodului B – 384 Kbps, atunci pentru canalul PVC între ele se instalează viteza coordonată de transmisiune
nu mai mare de 64 Kbps, deoarece aceasta este viteza maximă posibiliă de transmisie pentru această pereche de
porturi. Orice altă valoare mai mare este inaccesibilă, fiindcă ea este limitată de capacitatea de transmisiune a
portului în nodul A.
Propunerile prestatorilor de servicii sunt limitate de capacităţile echipamentelor de reţea (de exemplu, parametrii
comutatoarelor Frame Relay). De aceea unii prestatori de servicii nu propun valori nule ale CIR, alţii – valori
maxime, determinate de utilizatori. Alţi furnizori de servicii utilizează în calitate de valoare maximă a CIR pentru
canalul PVC valoarea de 1024 Mbps.
E necesar de menţionat că, chiar şi în condiţiile nivelurilor de vârf conexiunea portului ramîne succesivă –
datele trec prin el bit cu bit cu o viteză determinată de posibilităţile portului, nu de valoarea CIR. Prin intermediul
PVC-ului datele intră în port în acea succesiune în care ele au fost transmise de portul iniţiator al comunicaţiei.
Într-o anumită perioadă de timp viteza de transmisie prin canalul PVC este aproximativ egală cu valoarea CIR.
În condiţiile schimbului intensiv de date dintre nod şi reţea şi cantităţii enorme de canale PVC care utilizează
viteza port/reţea, PVC-urile trebuie să transmită efectiv datele cu valoarea vitezei bine determinate de valoarea CIR
corespunzătoare. În timpul remarşrutizării, care duce la diferite conflicte din cauza limitării capacităţii de
transmisiune pe un sector anumit de reţea, pentru canalele PVC pot fi introduse limitări corespunzătoare ale vitezei
de transmisiune aproximative valorii CIR.
Alegerea valorii CIR pentru canalul PVC este importantă nu numai din motivul influenţei ei asupra eficacităţii
reţelei, dar şi fiindcă în procesul unei asemenea alegeri utilizatorii achiziţionează o experienţă vastă. Valoarea CIR
depinde foarte mult de traficul în cadrul reţelei şi de extinderea viitoare a reţelei.

61
 1.3.4. PVC-uri asimetrice
Ca şi liniile private, Frame Relay este o tehnologie totalmente duplex. Aceasta reprezintă că recepţionarea şi
transmisiunea datelor prin intermediul canalelor PVC se realizează concomitent. Spre deosebire de liniile private,
tehnologia Frame Relay permite unor prestatori de servicii instalarea diferitor valori a CIR pentru fiecare direcţie a
canalului PVC (figura 1.8.). Canalul PVC cu valori diferite ale CIR este numit asimetric, spre deosebire de cel
simetric care dispune de o singură valoare CIR pentru ambele direcţii. Această posibilitate a tehnologiei Frame
Relay permite crearea unor condiţii mai prielnice pentru executarea programelor din ambele părţi ale conexiunii.

Reţeaua Frame Relay

Port PVC cu valoarea CIR Port

64 Kbps de 64 Kbps 64 Kbps

PVC cu valoarea CIR

de 32 Kbps

Figura 1.8. PVC-urile asimetrice au valori diferite pentru CIR în fiecare direcţie.
Programele aplicative, de obicei, crează fluxuri asimetrice de date între două puncte ale reţelei. Ca răspuns
la unele cereri scurte pot reveni volume mari de date ce crează fluxuri asimetrice.

2.6 Formatul cadrului Frame Relay

Formatul cadrului cauzează amplasarea informaţiei în el. (Structura cadrului este reprezentată pe figura 1.9.).
Fanioane
Informaţie DLCI CR EA
de control DLCI FC BC DE EA

Informaţia expediată (utilă)

Informaţie FCS
de control Fanioane
61
Figura 1.9. Formatul cadrului aferent reţelei Frame Relay.
 Fanioanele reprezintă o consecutivitate specială a biţilor, cu care începe fiecare cadru. La începutul şi sfîrşitul
fiecărui cadru sunt amplasaţi cîte doi octeţi şi fanioanele. Toate acestea sunt informaţii de control (ce nu aparţin
utilizatorului).
Pentru simplificarea descrierii formatului cadrului Frame Relay, îl vom diviza în cîteva puncte:
 Fanioanele sunt destinate pentru aceea ca utilajul reţelei să determine începutul şi sfîrşitul fiecărui
cadru, sau lipsa datelor transmise.
 Următorii şase biţi reprezintă începutul adresei destinaţiei cadrului. Această adresă este numită DLCI
(Data Link Connection Identifier – identificatorul canalului de transmisiune a datelor) şi serveşte ca
identificator al canalului PVC în cadrul reţelei Frame Relay. Acest cîmp cu lungimea de zece biţi se
distribuie în doi octeţi. Reţeaua Frame Relay citeşte DLCI-ul respectiv şi îl compară cu tabelul
marşrutelor pentru corectarea conexiunii logice, care asigură legătura cu portul necesar. Unele DLCI-
uri sunt rezervate pentru utilizarea lor de către reţea.
 Apoi urmează bitul „comandă/răspuns”, care poate avea valoarea 0 sau 1, dar la momentul actual nu
este utilizat de către protocolul respectiv.
 Ultimul bit al octetului este unul din cei doi biţi a cîmpului EA (Extended Address – adresa extinsă).
Extinderea DLCI permite mărirea cantităţii adreselor posibile. Acest bit, de asemenea, poate avea
valoarea 0 sau 1.
 Ultimul octet al antetului conţine ultimii patru biţi a DLCI.
 Următorii doi biţi sunt numiţi FECN şi BECN (se pronunţă „fecon” şi „becon” şi reprezintă
„Forward/Backward Congestion Notification – semnalizarea de supraîncărcare în direcţie
directă/inversă), se utilizează pentru descoperirea supraîncărcării în reţea.
 Bitul DE (Discard Eligibility – supus înlăturării) se instalează în valoarea 1, cînd cadrele sunt
transmise cu o viteză care depăşeşte valoarea CIR, ceea ce indică necesitatea schimbării priorităţilor
pentru prevenirea supraîncărcării şi pierderii datelor.
 Ultimul bit al octetului este bitul al doilea al câmpului EA.
După antet urmează datele utile. Cînd pachetul ajunge la marşrutizator sau la utilajul Frame Relay, din el se
elimină informaţia de control a protocoalelor nivelelor MAC sau LLC, adică informaţia de control a pachetelor
Ethernet sau Token Ring – şi numai după acest proces are loc încapsularea în cadru. Informaţia de control aferentă
nivelelor trei şi mai sus (TCP/IP, SDLC etc.) nu se elimină. La sfîrşitul transmisiunii totul se repetă în ordinea
inversă – informaţia de control Frame Relay este înlocuită cu informaţia de control LAN şi pachetul circulă spre
destinaţie.
Ultimii doi octeţi ai cadrului, de asemenea, conţin informaţii de control.
 Ei sunt numiţi FCS (Frame Check Sequence – consecutivitatea de contol a cadrului). Dacă
consecutivitatea de control a cadrului semnalizează deteriorarea lui, atunci cadrul nu este transmis.
 După ultimul octet urmează fanioanele, care indică sfîrşitul acestui cadru şi începutul cadrului
următor.
Dimensiunea cadrului nu este o mărime fixă, adică poate fi instalată o mărime arbitrară. (Dimensiunea
cadrului nu este arbitrară. Standardele limitează valoarea lui la 8 189 baiţi, dar necesitatea în astfel de cadre apare
foarte rar. Prin reticenţă,
lungimea maximă a cadrului este egală cu 1 600 baiţi). Datorită lungimii variabile a pachetelor, protocolul Frame
Relay este foarte efectiv (cu excedenţă mică) în procesul utilizării pachetelor de dimensiuni mari (figura 1.10.).

61
 Informaţie de control – Informaţie de control –
30%
Fanioane 10%
Fanioane
DLCI CR EA DLCI CR EA
DLCI FC BC DE EA DLCI FC BC DE EA

Informaţia expediată (utilă)

FCS Informaţia expediată (utilă)

Fanioane

FCS
Fanioane
Spre deosebire de cadrul HDLC al protocoalelor OSI sau cadrul LAPB a protocolului X.25 cadrul LAPF nu
Figura 1.10. Conţinutul procentual al informaţiei de control
conţine câmpul de administrare, însă unele funcţii de administrare şi control sunt incluse în câmpul de adresă.
(excedentare) într-un cadru de dimensiuni mai mici este mai mare.
Din acest punct de vedere trebuie de menţionat o oarecare incorectitudine în cazul afirmaţiilor de tipul
“cadrul LAPF reprezintă o submulţime a cadrului HDLC” sau “cadrul LAPF este asemănător (chiar analogic)
cadrului HDLC”, care deseori apar în diverse publicaţii de specialitate. Mai întâi de toate este necesar de menţionat
că două staţii, una din care funcţionează cu cadrul LAPF, iar alta cu cadrul HDLC, în baza diferenţelor descrise mai
sus între aceste cadre, nu vor avea posibilitatea să interacţioneze una cu alta.

Tehnologia Frame Relay exclude totalmente prelucrarea datelor utilizatorului la nivelul 3. Mai mult ca atît,
ea utilizează doar o parte din funcţiile nivelului 2 - aşa numitele “aspecte de bază” (core aspects), care includ
controlul cadrului la corectitudine şi lipsa în el a erorilor. Aşa funcţii protocolare, ca numeraţia ordinară,
întoarcerea ferestrei, confirmarea cadrelor transmise, utilizarea cadrelor de administrare, în reţeaua Frame Relay nu
se utilizează.

În rezultatul excluderii acestor funcţii destul de complicate din cadrul tehnologiei Frame Relay, protocoalele
Frame Relay ocupă indeplin cele două nivele ale modelului etalon OSI, în realitate doar un nivel şi jumătate. În
acelaşi timp protocoalele Frame Relay asigură instalarea conexiunilor prin intermediul reţelei, ce conform OSI se
referă la funcţiile nivelului 3: nivelul reţea.

Alt rezultat al excluderii multor funcţii din protocolul nivelului doi al tehnologiei Frame Relay este acela că
capacitatea de bandă (numărul de cadre care por fi prelucrate de către utilajul corespunzător unui anumit cost în
timpul unei secunde) sporeşte substanţial, deoarece fiecare cadru necesită o prelucrare mult mai mică.

Avantajul Frame Relay constă nu numai în viteza “fizică” înaltă de transmisie a datelor, dar şi în metodele
statistice de comprimare a informaţiei, ce permit sporirea de cîteva ori a eficacităţii utilizării canalelor de
comunicaţie, prezenţa interfeţelor ce asigură conectarea la reţea a diferitor dispozitive terminale.

Unul din avantajele principale a protocoalelor Frame Relay constă în aceea, că datorită utilizării
metodelor de comprimare a informaţiei şi productivităţii înalte ele permit transmisiunea nu numai a
datelor, dar şi a semnalelor vocale. Utilizarea modemelor contemporane permit organizarea reţelelor
Frame Relay pe baza canalelor telefonice obişnuite. Semnalele vocale transmise, sunt împachetate în
cadre LAPF şi sunt marşrutizate mai departe împreună cu fluxul de date.

61
 2.7 Protocolul HDLC
Conform terminologiei ISO, în cazul utilizării acestui protocol, acea parte a unei staţii de date
care asigură funcţiile de control primar al legăturii de date, generează comenzile ce trebuie transmise şi
interpretează răspunsurile primite se numeşte staţie primară. Responsabilităţile specifice ale staţiei primare
includ iniţializarea schimbului de semnale de control, organizarea fluxului de date şi operaţiunile
privind controlul erorii şi funcţiunile de restabilire. Partea staţiei de date care execută funcţiile de control al
legăturii de date corespunzător instrucţiunilor staţiei primare, interpretează comenzile recepţionate şi
generează răspunsurile pentru a fi transmise se numeşte staţie secundară. O staţie de date capabilă să
îndeplinească rolul unei staţii primare sau al unei staţii secundare se numeşte staţie combinată.
Protocolul HDLC permite funcţionarea în modul duplex, asigurând transmiterea datelor în ambele
sensuri simultan şi poate fi utilizat în diferite configuraţii: legături punct-la-punct, în configuraţii
echilibrate sau neechilibrate, şi legături multipunct. În oricare dintre aceste configuraţii o singură staţie este
staţie primară, cealaltă sau celelalte sunt staţii secundare. Cadrele transmise de staţia primară sunt considerate
comenzi, cele transmise de staţia secundară sunt considerate răspunsuri (figura 3.26).

Proto
col ul
HD LC
are trei
mo duri
(pr ocedu
ri) de
ope rare:
-
Mo dul
de
răs puns
no rmal
(N RM

61
 - Normal Response Mode), utilizat în configuraţiile neechilibrate punct-la-punct şi în cele multipunct, în
care staţia secundară poate transmite numai dacă a fost invitată de staţia primară.
- Modul de răspuns asincron (ARM - Asynchronous Response Mode), utilizat de asemenea în
configuraţiile neechilibrate, de obicei punct-la-punct, în care o staţie secundară poate iniţia transmisiunea
fără a primi o invitaţie de la staţia primară, astfel că ea transmite cadre în mod asincron în raport cu cea
primară.
- Modul echilibrat asincron (ABM - Asynchronous Balanced Mode), utilizat în configuraţiile
echilibrate, punct-la-punct, spre exemplu pentru
comunicaţii calculator - calculator sau între un calculator şi o reţea publică de date. În acest mod de
operare fiecare staţie are acelaşi statut, realizând atât funcţiuni de staţie primară, cât şi funcţiuni de staţie
secundară. Această procedură, cunoscută şi sub denumirea de procedură de acces al legăturii echilibrată
(LAPB - Link access procedure balanced), este folosită în reţelele publice de date cu comutaţie de
pachete, pe conexiunea utilizator-reţea,
specificată de Recomandarea ITU-T X.25

Structura cadrului HDLC

Formatul cadrului HDLC este prezentat în figura 3.27.

FANION ADRESA CONTROL INFORMAŢIE FCS FANION

01111110 8/16 biţi 8/16 biţi 0 / N biţi 16/32 biţi 01111110

Fig. 3.27 Formatul cadrului HDLC

Cadrul este delimitat de fanioane şi, pentru a asigura transparenţa datelor, transmiţătorul
introduce în mod automat un simbol 0 după o secvenţă de cinci simboluri 1 consecutive care apare în interiorul
cadrului, simbol ce va fi eliminat de receptor. Un acelaşi fanion poate fi delimitator de sfârşit de cadru, dar
şi delimitator de început de cadru pentru cadrul care urmează.
În câmpul de adresă se trece totdeauna adresa staţiei secundare, căreia îi este destinat cadrul, dacă
acesta este emis de staţia primară, sau care a emis cadrul respectiv, dacă acesta este un cadru de răspuns.
Prin câmpul de control sunt definite mai multe tipuri de cadre împărţite în trei categorii, numite: de
informaţie (I - information), de control sau de supervizare (S - supervisory) şi nenumerotate (U -
unnumbered)

Funcţionarea protocolului

61
 Principalele funcţiuni ale protocolului sunt administrarea legăturii şi transferul datelor.
Înainte de a transmite datele, pe linii punct-la-punct sau multipunct, între cele două staţii în
comunicaţie trebuie stabilită o conexiune logică, ceea ce se realizează prin schimbul de cadre nenumerotate.
De asemenea, după transferul datelor, este necesară eliberarea conexiunii logice.

În modul NRM comenzile pentru stabilirea şi eliberare conexiunii logice sunt transmise de staţia
primară (figura 3.29 a). În modul ABM oricare staţie poate iniţia stabilirea conexiunii logice. De asemenea,
ambele staţii pot iniţia transferul cadrelor de informaţie în mod independent, astfel încât fiecare staţie este o
staţie combinată deoarece trebuie să funcţioneze şi ca staţie primară şi ca staţie secundară. În exemplul din
figura
3.29 b staţia A iniţiază stabilirea conexiunii logice, ca staţie primară, iar staţia B, tot ca staţie primară, o
eliberează.

Variante HDLC
a) LAPB (Link access procedure balanced - Procedură de acces al legăturii echilibrată). Este
utilizată pe legăturile punct-la-punct duplex, între un calculator şi o reţea cu comutaţie de pachete (publică
sau privată, de tip X.25), de fapt între calculator şi comutatorul de pachete la care acesta este conectat.
Procedura funcţionează în ABM.
Adresele celor două staţii combinate de la capetele legăturii, numite DTE (Echipament terminal
de date) şi DCE (Echipament de terminaţie a circuitului de date - ceea ce "vede" terminalul spre reţea dar,
de fapt, celălalt capăt al legăturii îl constituie comutatorul de pachete) sunt utilizate pentru a stabili tipul
cadrului transmis - comandă sau răspuns. Adresele celor două staţii sunt 03 Hex (DTE) şi 01 Hex (DCE).

61
 Cadrul care conţine adresa staţiei ce l-a emis este un cadru de răspuns, iar cel ce conţine adresa staţiei ce-l va
recepţiona este un cadru de comandă. Astfel, dacă un cadru emis de DTE poartă adresa 01 este un cadru de
comandă, iar dacă poartă adresa 03 este un cadru de răspuns. Toate cadrele de informaţie sunt cadre de
comandă.
b) MLP (Multilink procedure - Procedura multilegătură). În unele aplicaţii, din motive de trafic sau
de fiabilitate, se folosesc mai multe legături (conexiuni fizice) între două staţii. Pentru controlul legăturilor
de date stabilite pe fiecare conexiune fizică s-a definit o variantă de protocol, extensie a LAPB, numită
procedură multilegătură. Fiecare legătură este controlată de un protocol LAPB. Deasupra lor operează
MLP care le
tratează ca un grup de legături disponibile pentru transmisiune (figura 3.30).

Utilizatorul
fo loseşte aceeaşi
in terfaţă cu
nivelul legătură indiferent dacă se utilizează numai LAPB sau şi MLP. MLP adaugă, la fiecare bloc pe
care-l primeşte pentru transmisie, un câmp de control (numit control multilegătură) prin care se
realizează protocolul multilegătură. Blocul astfel format de MLP este trecut protocolului LAPB de pe o
anumită legatură de date şi acesta îl va trata ca şi cum ar fi blocul de informaţie primit de la utilizator.
Mecanismele de control al fluxului şi de control al erorii utilizate în MLP sunt asemămătoare cu cele din LAPB.
c) LAPM (Link access procedure for modems - Procedură de acces al legăturii pentru modemuri).
Este un protocol folosit opţional în modemuri pentru controlul erorii.
d) LAPD (Link access procedure D-channel). Este o variantă HDLC utilizată în reţelele digitale cu
servicii integrate (ISDN) pentru a controla fluxul cadrelor de informaţie asociate canalului de
semnalizare, numit canal D. De asemenea, cu modificări, este utilizată în reţelele releu de cadre (Frame relay)
şi în interfaţa radio dintre utilizator şi reţeaua de comunicaţii mobile GSM (Global System for Mobile).
e) LLC (Logical link control - Controlul legăturii logice). Este o variantă a HDLC utilizată în reţelele
locale.

2.8 Protocolul PPP: PAP CHAP

Point to point protocol

61
 Protocolul de comunicaţii punct-a-punct (PPP - Point-to-Point Protocol) a fost dezvoltat de IETF (Internet
Engineering Task Force) pentru standardizarea modului de transmisie a datelor cu mai multe protocoale de reţea, pe
legături seriale punct-la-punct sincrone, ISDN, cu grupuri TDM, asincrone (ACC - Asynchronous
CommunicationChannel) etc.

Protocolul PPP are tref componente principale:

♦ metoda de încapsulare a datelor în datagrame pentru transmisie pe legături seriale;

♦ protocolul de control a legăturii (LCP - Link Control Protocol) pentru stabilirea, configurarea şi testarea
conexiunilor;
♦ protocoalele de control pe nivelul de reţea (NCP - Network Control Protocol) pentru configurarea
protocoalelor de reţea utilizate pentru transmisie.
Protocolul PPP stabileşte o legătură între două noduri (puncte) din-reţea printr-un scurt schimb de pachete cu
opţiuni de transmisie, după care urmează transferai datelor la viteze relativ mari, în cadre nenumerotate cu puţine antete,
tară confirmări de recepţie corectă sau retransmisii de cadre.

Interfeţele logice PPP sunt create pe interfeţele fizice existente (de exemplu, Ethernet). Pentru conexiuni PPP
multiple, se creează mai multe interfeţe PPP la nivelul unei interfeţe fizice.

Identificam:

1.1 HDLC (High – level Data Link Control Protocol) care defineste limitarile din jurul
cadrelor individuale PPP si este prevazut cu o suma de control pe 16 biti

Cadrul PPP este capabil sa incapsuleze pachetele si pentru alte protocoale diferite de IP,
modalitate prin adaugarea unui camp de protocol cadrului primar HDLC care identifica tipul de
pachet ce trebuie transportat de cadru.

1.2 LCP (Link Control Protocol, Control al protocolului de Legaturi – utilizat pentru
optiunile de negociere ce apartin legaturii de date. Exemplu: MRU (Max Received Unit),
unitate maxima de receptie pe care una dintre parti este de acord sa o receptioneze.

Moduri de operare PPP

PPP suporta 3 moduri principale prin care se raspunde la o cerere de conexiune

- legatura PPP imediata

- autodetectie
- interactive
Legatura Imediata: Comunicatia se realizeaza dupa raspunsul la cerere. Autentificarea
trebuie sa aiba loc in cadrul protocolului PPP insusi

Dezavantaj: Metoda se dovedeste a fi periculoasa din punct de vedere a securitatii deoarece

autentificarea poate fi dezactivata si oricine se poate conecta la retea

Autodetectia : serverul este cel care face selectia intre PPP, SLIP, modul interactive sau alte
protocoale configurate in system

Avantaj: Migrarea utilizatorilor si a servicilor. Se poate face gradat

Interactiv: Asigura suport pentru terminale neinteligente si pentru utilizatori ce folosesc

emularea de terminal

61
 ÎNCAPSULAREA DATELOR PRIN PPP

PPP încapsulează datele asemănător protocolului HDLC, în cadre delimitate de caractere speciale (flags) de un
octet cu valoarea hexazecimală 7E, care se transmit şi în intervalele în care nu sunt date de transmis pentru menţinerea
în sincronism a echipamentelor.

Cadrul PPP include, între caracterele de delimitare, mai multe cîmpuri (Fig. VTJ.15):

♦ un cîmp de adresă de un octet, cu valoarea fixă hexazecimală FF.

♦ un cîmp de control de un octet, în care se înscrie valoarea hexazecimală 03, cu semnificaţia că se transmit
cadre nenumerotate.
♦ un cîmp de protocol de doi octeţi, prin care se specifică tipul protocolului de reţea utilizat pentru transmisie
(Tabel VII.7).
♦ un cîmp de date avînd formatul impus de protocolul de nivel-reţea.
♦ un cîmp de control a erorilor de transmisie dedus pe baza unui polinom CRC.

Pentru a evita apariţia erorilor de încapsulare (error framing) provocate de apariţia valorii caracterului de delimitare
în cîmpul datelor, se impune asupra şirului de date transmis constrîngerea ca să nu existe mai mult de cinci biţi T
consecutivi. Cel de al şaselea bit dintr-o secvenţă de biţi identici T se complementează şi caracterul modificat se marchează
prin transmisia anterioară acestuia a unui caracter ESC (Escape), corespunzător valorii ASCII hexazecimale 7D. De
asemenea, orice octet de date de valoare 0x.7D este precedat de un octet identic.

61
 PROTOCOALE DE CONTROL

LCP se utilizează pentru negocierea opţiunilor de configurare a legăturii PPP:

♦ unitatea maximă de date care poate fi recepţionată (MRU - Maximum Receive Unit);
♦ discriminatorul de punct terminal (Endpoint Discriminator) - utilizat în cazul legăturilor PPP multiple
{multilink) configurate dinamic prin PPP (RFC 1990);
♦ discriminatorul de legătură (Link Discriminator), utilizat de protocolul de alocare a benzii BAP {Bînd Alocation
Protocol) pentru identificarea unei componente dintr-o legătură PPP multiplă (RFC 2125);
♦ protocolul de autentificare;
♦ raportul referitor la calitatea legăturii (LQR - Link Quality Report) exprimat, de exemplu, ca număr de pachete
pierdute;
♦ "numărul magic" este o secvenţă de patru octeţi generată aleator în procesul de negociere prin LCP şi utilizată
pentru identificarea şi eliminarea buclelor de transmisie. Dacă pachetul LQR recepţionat conţine acelaşi număr magic ca
cel local, atunci se consideră că a apărut o buclă în reţea şi legătura este resetată.

♦valorile caracterelor de control pentru transmisii asincrone (ACCM - Asynchronous Control Character Map);
♦unitatea maximă de date care poate fi refăcută la recepţie (MRRU - Maximum Receive Reconstructed Unii);
Apelantul transmite nodului de destinaţie un pachet cu opţiunile sale de configurare a conexiunii. Apelatul
răspunde fie prin acceptarea opţiunilor respective, fie modificînd unii parametri de configurare, fie rejectînd. întreg
pachetul.

Faza de negociere a modului de configurare a legăturii prin PPP continuă pînă ce se ajunge la un acord bilateral,
marcat prin transmisia unui pachet de confirmare (ACK - Acknowledge), după care se consideră deschisă legătura
pentru comunicaţia prin PPP.

Urmează aplicarea procedeelor de autentificare, dacă s-a impus utilizarea lor.

Opţiunile de configurare a legăturii pentru protocoalele de nivel reţea se negociază printr-un protocol NCP (D?CP,
IPXCP, CCP, ECP, BCP etc).

PPP functionalitate

La inceput, PPP verifica daca are de a face cu o sesiune active sau pasiva. Nodul activ
incepe sa trasmita cadrele in incercarea de a incepe o negociere cu partenerul sau. Nodul pasiv
asteapta initierea procesului de negociere. Inceperea corecta a procesului de negociere
presupune ca unul dintre noduri sa utilizeze nodul activ.

Exemplu: NT RAS – server pasiv (Remote access server) Solaris PPP (Sun) active -PPP
suporta criptare prin Encryption Control Protocol -Foloseste DES-ambele capete trebuie sa
suporte criptarea si sa cada de acord asupra algoritmului de criptare (Nu toate produsele
suporta criptarea)

Servicii suportate in plus de PPP

11. Suport simultan pentru mai multe protocoale

12. Configurarea legaturii
13. detectia erorilor
14. Criptarea

61
 15. Informatii despre retea
16. autentificarea

OBS: PPP isi gaseste locul in stiva de protocoale characteristic modelului OSI si pe nivelul
legatura de date.

PPP poate seta un numar de parametrii de configurare a legaturii precum Unitatea maxima
primita ( Maximum Receive Unit – MRU)

11. Unitatea caracterelor de control asincron ( Asyncron Control Map – ACCM)

12. protocol de autentificare
13. protocolul de autentificare extensibil ( EAP)
14. protocolul de evaluare a calitatii
15. numar magic
16. compresia campului “Protocol”
17. compresia campurilor “Adresa” si “Control”
18. Secventa de verificare a cadrelor

PAP (Password autentification protocol)

Depinde de parole si indentificatorii de utilizator dup ace utilizatorul stabileste legatura

la distanta, serverului RADIUS ( sistem de autentificare, autorizare si accounting) ii este
trimisa o pereche formata din identificator si o parola.

Serverul de acces trimite continuu parola si ID-ul pana la expirarea unui interval de
timp.

OBS : Securitatea este scazuta prin faptul ca trasmiterea parolelor se face “in clar” (lipseste
criptarea informatiei utilizatorului) ceea ce duce la probabilitatea inregistrarii tranzactiilor.

PAP este rezerva pentru CHAP

CHAP ( Challenge Handshake Authentification Protocol)

Protocol de confirmare in 3 pasi :

- se trimite un cod de verificare utilizatororului care trebuie sad ea raspunsul de

confirmare correct
- dupa ce utilizatorul stabileste legatura, serverul trimite un pachet de verificare catre
client.
- Clientul raspunde cu o valoare calculate folosind o functie de dispersie
neinversabila ( sau greu inversabila)
Exemplu: MD5 ( Message Digest)

OBS: Functie de dispersie

61
Daca raspunsul clientului corespunde cu raspunsul calculat separate de server ( cu aceasi functie
de dispersie) se permite accesul in retea.

Pentru a se garanta ca sesiunea de lucru nu a fost deturnata, protocolul CHAP poate fi

configurat de la server pentru autentificare periodica a clientului Deoarece fiecare cod de
verificare este diferit, fiecare raspuns calculate este diferit.

Necesar: - Protejarea cheilor

- Necesitatea ca acest cod de verificare sa fie unic si sa nu poata fi prevazut

EAP ( Extensive Autentification Protocol)

EAP amana selectarea algoritmului pana dupa faza de control a legaturii (LCP) cand PPP
construieste o conexiune. In timpul fazei de autentificare EAP interogheaza clientul pentru
obtinerea de informatii cu privire la protocoalele de autentificare.

Suporta sistemul back-end (web, baza de date) pentru autentificare si criptare

SHIVA PAP

Permite folosirea dispozitivelor de securitate hardware cu licente pentru anumiti furnizori

MS CHAP

Foloseste DES pentru LAN-uri respective MD4 pentru zona NT. In rest similar cu CHAP

2.9 Retele digitale cu integrarea serviciilor. Caracteristicile N-ISDN si B-ISDN

Reţeaua ISDN (Integrated Services Digital Network) este o reţea digitală ce oferă unor utilizatori locali o gamă
de servicii, precum telefonie fixă, videotelefonie, fax, transfer de date între calculatoarele reţelei cât şi între reţeaua
dată şi internet.

ISDN constituie o reţea de comunicaţie universală care asigură servicii de TLC pentru o gamă largă de
utilizatori. Reţelele digitale cu servicii integrate, ISDN, sunt reţele ce oferă servicii digitale cu comutaţie. Prima
reţea ISDN comercială, NUMERIS, a fost inaugurată în Franţa în 1987.

Implementarea lor e relativ lentă din cauza costului ridicat al echipamentelor de abonat şi al tarifelor p/u servicii.
Mai multe firme produc noduri de comutaţie ISDN, inclusiv: ALCATEL, SIEMENS, ERICSSON.

Avantajele majore ale dezvoltarii ISDN sunt:

 e posibilă implementarea ISDN în reţeaua existentă, deoarece aceasta dispune de interfeţe specializate
care să asigure conlucrarea cu reţeaua telefonică, reţeaua telex, reţeaua de date cu comutaţie de circuite,
reţeaua de date cu comutaţie de pacchete;
 se creează o reţea de comunicaţii universală care asigură servicii de conexiune p/u diferite tipuri de
utilizatori: transmisii vocale, texte, imagini, date;
 e posibilă implementarea cu uşurinţă a unor servicii noi;
 se asigură o viteză mare p/u transmiterea informatiei, cu posibilitatea de control şi corectare a erorilor de
transmisie;
 se realizează integrarea comutaţiei şi transmisiei, ambele de tip digital, ceea ce are ca efecte:
1.realizarea o singură dată a codificării şi decodificării semnalului electric;

61
 2.reducerea costului reţelei şi al exploatării;

 e asigurat accesul simultan al unui abonat cu terminal multifuncţional la unul sau mai multe servicii,
folosind o singură linie de conexiune prin care se asigură multiplexarea semnalelor digitale de viteze
ridicate;
 creşte traficul deci şi veniturile obţinute de administraţia de TLC.

Există 2 forme a ISDN: ISDN de bandă îngustă şi ISDN de bandă largă.

ISDN de bandă îngustă asigură un flux digital, pînă la terminalul de abonat, care conţine 2 canale de com-ţie de
tip B de 64kbit/s şi un canal de semnalizare D de 16kbit/s. Acest flux numeric 2B+D e cunoscut sub numele de
acces de bază şi el asigură abonaţilor servicii de bază ca: legături telefonice, teletex, faximil, transmisiuni de date,
informaţii de telemetrie şi de control etc. Utilizarea accesului de bază permite folosirea liniilor telefonice existente
p/u conectarea terminalului ISDN la centrala ISDN.

ISDN de bandă îngustă poate utiliza linii digitale de 2Mbit/s pînă la utilizator. Se asigură în acest caz un acces
primar de tip 30B+D şi deci acces la 30 canale B de comunicaţie de 64kbit/s şi un canal D de semnalizare de
64kbit/s. Se asigură aceleaşi servicii ca la accesul de bază, dar se obţine acces simultan la mai multe canale de
com-ţie.

Accesul de bază BRA

Acest tip de acces implică structura 2B+D, adică se organizează 2 canale informaţionale B a câte 64 kb/s fiecare
şi un canal de semnalizare D de 16 kb/s. Structura unei reţele locale ISDN cu acces BRA este prezentată mai jos:

Fig.1 Accesul de bază BRA

În cazul accesului BRA, într-o reţea locală pot exista maximum 8 terminale de abonat TE (la care se referă orice
calculator, telefon digital, telefon analogic, fax). În caz că există doar un singur TE, configuraţia se mai numeşte
punct-la-punct. Iar dacă sunt mai multe TE-uri, configuraţia se mai numeşte punct-la-multi-punct. Simultan vor
putea funcţiona doar 2, deoarece sunt 2 canale informaţionale B. Aparatele analogice mai necesită un convertor TA
ce convertează semnalul analogic în digital. Toate aceste terminale de abonat sunt unite după topologia magistrală
la un terminal de reţea NT1.

61
 Terminalul de reţea îndeplineşte funcţii caracteristice nivelelor 1 şi 2 după OSI. Aceste funcţii sunt:

1) Convertirea semnalului digital în semnal liniar;

2) Formarea cadrelor de transmisiune;
2) Sincronizarea de bit si de cadru;
3) Activarea terminalelor de abonat;
4) Controlul accesului la canalul de semnalizare d;
5) Asigurarea legăturii fizice a terminalelor de abonat cu reţeaua ISDN.

Accesul primar PRA

Acest tip de acces este bazat pe structura 30B+D, şi conţine 30 canale informaţionale a câte 64 kb/s şi un canal de
semnalizare de 64 kb/s. Accesul PRA are ca suport fluxul E1 de 2 Mb/s, ce e format din 32 de canale a câte 64 kb/s.
Al 32-lea canal are funcţia de sincronizare. În cadrul acestui tip de acces există doar configuraţia punct-la-punct, ca
în figura de mai jos:

Fig.3 Accesul primar PRA

Pentru unirea a mai multor TE este obligator folosirea unui NT2. Dacă mai multe canale informaţionale sunt
libere, atunci un TE poate folosi mai multe canale colocate pentru a avea o viteză sporită de transmitere a
informaţiei ce este multiplă la viteza de 64 kb/s. Acest lucru este specific şi accesului BRA.

Accesul PRA mai e numit de bandă largă. Interfaţa PRI utilizează 4 tipuri de protocoale ce oferă diferite viteze,
prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul 2. Protocoalele accesului PRA

VITEZA DE
TIP CANAL DESTINAŢIA
TRANSMISIUNE

Semnale audio de calitate şi transmisiune a

H0 384 kbps
datelor de viteză înaltă

Video conferinţe, teleconferinţe şi transmisiune

H11 1536 kbps
a datelor de viteză înaltă

Video conferinţe, teleconferinţe şi transmisiune

H12 1920 kbps
a datelor de viteză înaltă

Televiziune de înaltă definiţie (televiziune

H4 până la150 Mbps
digitală), servicii audiovizuale interactive

61
 ISDN de bandă largă asigură punerea la dispoziţia abonaţilor a serviciilor de bandă largă: videotelefonice,
radiodifuziune de înaltă calitate, televiziune prin cablu, transmisii date cu viteză mare.
Utilizatorii actuali ai reţelelor de TLC solicită servicii de comunicaţii mai rapide,eficiente, accesibile la preţuri
rezonabile. Aceste servicii pot include transferuri de fişiere cu viteze mari, transmisie de imagini şi grafice cu
rezoluţie mare, videotelefonie, proiectare şi producţie asistată de calculator. În comparaţie cu telefonia analogică,
aceste servicii s/t foarte diferite din următoarele puncte de vedere:
-viteza de transmisie în reţea e foarte mare (aprox 150Mbit/s), de aprox de 1000 de ori mai mare faţă de ceea ce
poate fi transmis prin liniile telefonice existente(144kbit/s).
-factorul de variaţie a ratei binare p/u servicii diverse poate fi de 1000.
-cantitatea de trafic generat e extrem de inconsistentă p/u unele aplicaţii de date.
Aceste cerinţe pot fi satisfăcute numai într-o reţea digitală de bandă largă ce asigură controlul ratelor binare
variabile şi viteză de transmisie mare.

Extinderea gamei de servicii la serviciile de bandă largă de frecvenţă necesită realizarea unei reţele adecvate de
bandă largă. Aceste reţele utilizează fibre optice şi metode optice de transmisie şi comutaţie.

Astfel serviciile asigurate de B-ISDN sunt de 2 tipuri:

1.servicii interactive;
2.servicii de distribuţie.

Serviciile interactive sunt :

 servicii conversaţionale s/t realizate prin dialog, cu transfer de inf-ţii în timp real. De ex: videotelefon de
bandă largă, teleconferinţă de bandă largă, supraveghere video, transm inf-lor de mare viteză, transfer
fişier de date, telefax de viteză mare etc.
 servicii de mesagerie oferă comunicaţii î/e utilizatori individuali prin memorare şi retransmitere: carte
poştală video, carte poştală document p/u mixare documente, e-mail.
 servicii cu acces la centre informatice.

Serviciile de distribuţie includ serviciile de difuziune. Informaţiile s/t transmise de la o sursă centrală spre un nr
nelimitat de utilizatori autorizaţi să se conecteze la reţea:
 servicii de distribuţie fără control din partea utilizatorului: distribuţie de programe TV, teleziar, distribuţie
de date, distribuţie de semnale video/audio.
 servicii de distribuţie ciclice cu posibilitatea de control al prezentării individuale la utilizator: educaţie şi
muncă la domiciliu, teleavertizări.

2.10 Interfeţe utilizatori – reţea a ISDN

Caracteristica principală a ISDN o reprezintă asigurarea unui suport pentru o gamă largă de servicii: vocale şi
nevocale asigurând conectivitate digitalizată între terminalele digitale.
Reţele ISDN trebuie să dispună de interfeţe pentru accesul la:
1.Terminal simplu ISDN;
2.Terminal multiplu ISDN;
3.Reţele private care pot fi atât reţele locale cât şi PAB;
4.Centre de procesare a informaţiei sau de memorare;
5.Reţele dedicate etc.

Interfaţa utilizator-reţea trebuie să asigure:

1.Acces la diferite tipuri de terminale;

61
 2.Portabilitatea sau mobilitatea terminalelor;

Interfeţele utilizator – reţea sunt specificate printr-un set de caracteristici, care includ:
1.Caracteristici fizice şi electromagnetice;
2.Structuri de canale şi capacitate de acces;
3.Protocoale utilizator – reţea;
4.Caracteristici de exploatare şi întreţinere;
5.Caracteristici de performanţă;
6.Caracteristicile serviciului;

Tipuri de canale şi structura interfeţelor ISDN

Un canal este o parte specifică a info transmisă printr-o interfaţă.
Canalele sânt clasificate în categorii de canale care au caracteristici comune. Ele sînt combinate în structuri de
interfeţe ce defineşte capacitatea maximă de transfer a info digitale printr-o interfaţă fizică.

Canalul B- un canal de 64 kbps ce conţine info de utilizator şi nu conţine info de semnalizare p/u comutaţia
circuitelor necesare reţelei ISDN. Info de utilizator pot fi:
1.voce codificată corespunzător RG711 cu un debit 64 kbps.;
2.info de date;
3.voce de bandă largă cu capacitatea de 64kbps conform RG702;
4.voce codificată cu un debit binar mai mic de 64kbps.
Fluxurile de info cu debit binar mai mic de 64kbps vor fi adaptate la capacitatea de transfer a canalului B.
Canalul de tip D p/u transmisiunea info de semnalizare necesare p/u comutaţia circuitelor prin ISDN. Rata
canalului D variază între 16-64 kbps, depinde de tipul interfeţei şi p/u accesul de bază 16 kbps şi 64 –accesul
primar.

Canalul H e canalul asociat fluxurilor de info cu debit binar mai mare de 64kbps. Canalul H poate fi divizat în
canale compatibile ISDN şi anume cu cele de bandă îngustă (H0 H11 H1 2 H21 ) şi canalele ISDN de bandă largă
H22 şi H4.

TIP VITEZA DE
DESTINAŢIA
CANAL TRANSMISIUNE

Semnale audio de calitate şi transmisiune a datelor de Mai

H0 384 kbps
viteză înaltă

Video conferinţe, teleconferinţe şi transmisiune a datelor

H11 1536 kbps
de viteză înaltă

Video conferinţe, teleconferinţe şi transmisiune a datelor

H12 1920 kbps
de viteză înaltă

până la150 Televiziune de înaltă definiţie (televiziune digitală),

H4
Mbps servicii audiovizuale interactive

există şi canale de tip E ce s/n D ecou.

Accesul de bază BRA (Interfata BRI)

61
 Acest tip de acces implică structura 2B+D, adică se organizează 2 canale informaţionale B a câte 64 kb/s fiecare
şi un canal de semnalizare D de 16 kb/s.

Viteza de transmisie globală prin metoda BRA, cu canale 2B+D, nu este de numai 144 kbps corespunzător
debitelor canalelor, ci de 192 kbps, deoarece în cadrele transmise se adaugă antete şi cîmpuri de sincronizare.

Structura unei reţele locale ISDN cu acces BRA este prezentată mai jos:

Fig.2.1 Accesul de bază BRA

În cazul accesului BRA, într-o reţea locală pot exista maximum 8 terminale de abonat TE (la care se referă orice
calculator, telefon digital, telefon analogic, fax).

În caz că există doar un singur TE, configuraţia se mai numeşte punct-la-punct. Iar dacă sunt mai multe TE-uri,
configuraţia se mai numeşte punct-la-multi-punct.

Simultan vor putea funcţiona doar 2, deoarece sunt 2 canale informaţionale B. Aparatele analogice mai necesită
un convertor TA ce convertează semnalul analogic în digital. Toate aceste terminale de abonat sunt unite după
topologia magistrală la un terminal de reţea NT1. Terminalul de reţea îndeplineşte funcţii caracteristice nivelelor 1
şi 2 după OSI.

Funcţii terminalului de reţea:

1. Convertirea semnalului digital în semnal liniar;

2. Formarea cadrelor de transmisiune;
3. Sincronizarea de bit si de cadru;
4. Activarea terminalelor de abonat;
5. Controlul accesului la canalul de semnalizare D;
6. Asigurarea legăturii fizice a terminalelor de abonat cu reţeaua ISDN.
În cazul configuraţiei punct-la-multi-punct, distanţa maxim admisibilă între terminalul de reţea şi cel mai
îndepărtat terminal de abonat este de 200-250 metri. În caz contrar, pot apărea coliziuni în lucrul reţelei. Doar dacă
distanţa dintre cel mai îndepărtat şi cel mai apropiat TE este de până la 50 de metri, distanţa dintre cel mai
îndepărtat TE şi NT1 poate fi de până la 500 metri. În caz că avem nevoie să unim la NT1 mai mult de 8 terminale

61
de abonat, vom avea ne voie de un terminal de reţea NT2. El poate asigura toate funcţiile terminalului NT1 şi
suplimentar încă îndeplineşte funcţii de nivel 3, cum ar fi comutaţia apelurilor şi semnalizarea de nivel 3.

NT2 este de fapt o centrală telefonică privată PABX cu capacitate mică (de ordin sute de abonaţi). Configuraţia
unei astfel de reţele este arătată mai jos:

Fig.2.2 Accesul BRA utilizând terminalul de reţea NT2

Aici numărul maximal al abonaţilor depinde de capacitatea terminalului de reţea NT2. În figură se mai observă
şi interfeţele accesului BRA. Acestea sunt: R – analogică pe 2 fire, S/T – digitală pe 4 fire (această interfaţă este
standardizată şi e la fel la toţi producătorii), U – digitală pe 2 fire (ea nu e standardizată).

Accesul primar PRA

Accesul PRA mai e numit de bandă largă. Acest tip de acces este bazat pe structura 30B+D, şi conţine 30 canale
informaţionale a câte 64 kb/s şi un canal de semnalizare de 64 kb/s. Accesul PRA are ca suport fluxul E1 de 2 Mb/s,
ce e format din 32 de canale a câte 64 kb/s. Al 32-lea canal are funcţia de sincronizare. În cadrul acestui tip de acces
există doar configuraţia punct-la-punct, ca în figura de mai jos:

Fig.3.1 Accesul primar PRA

Terminale ISDN
Serviciile de bază oferite de terminale ISDN sunt:

1.Stabilirea unei comunicaţii bidirecţionale pe canalul B. Semnalizarea între terminal şi centrală se realizează
prin canalul D;
2.Realizarea codării şi decodării semnalului vocal;
3. Alimentarea terminalului prin interfeţe de tip S;
4.Numerotarea prescurtată;
5. Reapelarea la ultimul nr. Apelat;
6. Serviciul de transfer a conexiunii;
7.servicii pentru abonaşi absenţi;
8. Răspuns automat;
9. Înregistrarea unui mesaj;
10. Obţinerea unor info suplimentare;
11.Durata convorbirii.

61
 Terminalul telefonic ISDN conţine 3 module principale:

1. Modulul de gestiune a interfeţei S;

2. Modulul de conversatii telefonice şi acustice ce realizează transformarea electro-acustice şi codarea

decodarea semn. de convorbire. acest modul poate genera diferite tonalităţi şi semn de sonerie necesare
terminalului;

3. Modulul de control al dialogului USER TERMINAL ce poate conţine o tastieră simplă cu 16 taste în cazul
utilizării limitate a serviciilor oferite de ISDN sau poate conţine o tastieră mai complexă de 32 taste şi un set de
circuite de afişare alfa numerice.

LAPD

Protocolul de acces pe canal ISDN de tip D, LAPD (Link Access Protocol for D channeî) este un protocol de nivel
OSI2 şi este descris în recomandarea ITU-T Q.921.

LAPD este utilizat în procesul de comunicaţie dintre TE şi NT, pe nivelul legăturii de date, pentru:

♦ adresare;
♦ controlul fluxului;
♦ detecţia erorilor de transmisie.

LAPD admite stabilirea de conexiuni logice multiple pe acelaşi canal de tip D, între echipamente de reţea de nivel
OSI 3.

LAPD dispune de un modul propriu de management a conexiunilor realizate la nivelul interfeţelor BRL pentru
gestionarea identificatorilor de terminal (TEI).

Din considerente de compatibilitate cu alte reţele ISDN, acest modul funcţionează şi în cazul interfeţelor PRI deşi
acestea nu permit accesul multiplu.

LAPD asigură controlul apelurilor efectuate pe linie, în faza de iniţiere şi de încheiere a acestora, conform
recomandării ITU-T Q.931 (Q.931 Caii Control). De aceea, pe canalul D există spaţiu suficient şi pentru transferul unor
pachete de date conform standardelor Q.931 (Q.931 Pachet Mode) sau X.25 (X.25 Packet Mode).

LAPD se configurează pentru fiecare interfaţă BRI sau PRI, specificîndu-se modul de operare pe canalul D, la
nivelul de reţea, prin identificatorul de serviciu (SAPI - Service Access Pointldentifier) (Tabel VTL5).

Valori SAPI tipice

SAPI Mod de operare

0 Controlul apelului conform
1 Q.931 de pachete
Transfer
conform Q.931

61
 16 Transfer de pachete
conform X.25
63 Management LAPD

AODI

Serviciul de reţea AODI (Always On/Demand ISDN) realizează o conexiune permanentă între furnizorul de servicii
Internet (ISP - Internet Service Provider) şi utilizatorul unei reţele ISDN, cu transmisie de pachete pe canalul ISDN de
tip D, conform standardului X.25.

Serviciul AODI nu reprezintă un protocol distinct, ci oferă o bandă de transmisie de lăţime relativ mică dar şi cu
costuri reduse, pentru servicii de poştă-electronică, transmisii de ştiri în reţea şi altele, eventual navigare în WWW cu
creştere a benzii prin utilizarea de conexiuni pe canale B ISDN, cu circuite de comutare.

Componentele oferite de serviciul AODI sunt următoarele:

 transfer de pachete în mod X.25 pe canal D ISDN, prin conexiuni de tip 'legătură de date' (DLC - Data Link
Connection);

 serviciu X.25 pentru protocoalele de pe nivelele OSI superioare, prin conexiuni PPP (MIOX - Multiprotocol
Inierconnect OverX.25);

 conexiuni PPP pe canalele B ISDN;

 suport pentru conexiuni PPP multiple, pe canale B şi D ISDN, grupate logic într-o singură legătură PPP multiplă (PPP
Multilink Bundle) care permite creşterea benzii disponibile pe o interfaţă PPP prin aplicarea protocolului de alocare a
benzii (BAP - Bînd Allocation Protocol).

X.25

X.25 este un standard pentru comunicaţia dintre un DTE (Data Terminal Equipmenf) şi un DCE (Data Circuit-
terminating Equipment) în reţele publice cu comutare de pachete (PPSN - Public Packet Switched Network).

Comunicaţia dintre un DTE şi DCE-ul asociat se face pe nivelul legăturii de date (Link Layer), pe care se menţine o
singură legătură permanentă din reţeaua X.25.

Se pot conecta la reţeaua X.25 cu comutare de pachete (XPSN - X.25 Packet Switched Network) ca DTE-uri, fie
calculatoare individuale, fie echipamente de comunicaţie cu transfer de pachete PAD (Packet Assembly/Disassembly),
de exemplu, servere de terminale sau routere, care dispun de mai multe porturi sincrone la care se conectează terminalele
de date şi un port sincron pentru realizarea legăturii cu reţeaua X.25 .

Utilizatorii terminalelor de date pot apela alte DTE-uri aflate la distanţă prin intermediul unui PAD. Totodată pe
orice calculator se poate instala un modul software care să realizeze funcţiile specifice de PAD, acţionînd ca un PAD
virtual, cu ajutorul căruia utilizatorii acelui calculator pot apela DTE-uri aflate la distanţă prin intermediul unei reţele cu
comutaţie de pachete X.25.

61
 O reţea X.25 poate fi configurată să transporte trafic IP (IP overX. 25) pentru realizarea unui WAN cu ratare TCP/IP.
Un router conectat la o reţea X.25 poate lucra fie ca DTE (X25T), fie ca DCE (X25C), fiind necesară pentru aceasta
configurarea porturilor sale sincrone ca interfeţe X.25 DTE sau X.25 DCE.

În reţeaua X.25 se utilizează două tipuri de circuite virtuale:

1. permanente (PVC - Permanent Virtual Circuit) - configurate în DTE anterior transmisiei datelor în reţeaua X.25 şi firă
a necesita proceduri ulterioare de conectare sau de deconectare;

2. comutate (SVC - Switched Virtual Circuit) - create pentru fiecare apel virtual transmis în reţeaua X.25.

Un router configurat ca DCE în reţeaua X.25 utilizează numai circuite virtuale comutate (SVC).

Pe o singură legătură fizică de date, se pot crea mai. multe circuite virtuale, identificate printr-un număr al canalului
logic (LCN - Logical Channel Number). Pe o interfaţă X.25 se pot defini maximum 4095 de circuite virtuale (PVC sau
SVC), deci se pot deschide simultan pe acea legătură de date pînă la 4095 de sesiuni.

Transmisia datelor printr-un circuit virtual permanent (PVC) se realizează feă întîrzieri, asemănător transmisiei pe
conexiuni dedicate de tip punct-la-punct.

Pentru utilizarea unui circuit virtual comutat (SVC), DTE transmite pe interfaţa X.25 o datagramă de tip 'cerere de
apel', conţinînd adresa sa şi cea de destinaţie exprimate în reţeaua X.25. Dacă DTE-ul apelat acceptă cererea, atunci se
alocă un SVC şi se transmit datele.

61
2.11 Software în comunicaţiile electronice digitale. Software clasic de comutatie.Programul generic.
Preluarea apelurilor

Software-ul în prezent în majoritatea sistemelor de comutaţie este rezultatul unui efort de creştere eficientă
care a urmărit prelucrarea a cît mai multor apeluri într-un timp cît mai scurt utilizînd cît mai puţine resurse.
Parametrul major care condiţionează această problemă de optimizare constituie legătura dintre capacitatea şi costul
sistemului.

Arhitectura unui software curent de comutaţie poate fi reprezentat:

Activităţile unui sistem de comutaţie sunt iniţiate de evenimentele ce survin la terminaţiile de intrare ale
acestuia. Sesizarea acestora este în sarcina programelor de intrare care pentru corecta lor interpretare lucrează în
timp real. Reciproc, programele de ieşire sunt destinate celuilant sens de comunicare de la sistemul de comutaţie
către ieşirile acestuia.

Tampoanele de intrare/ieşire au rolul de a intermedia schimbul de date intre medii software care lucrează la
viteze diferite.

Software-ul reprezintă ansamblul de programe şi de baze de date care asigură comanda şi controlul
sistemelor cu comanda programată, precum în ansamblul de biblioteci de programe generatoare, pe baze de date
medii de programare necesare elaborării programelor documentaţiei de specificaţie şi a descrierii sistemului.

Caracteristicele software-ului de TLC:

1. Complexitate şi stabilitate: software-ul a unei CTA digitale este partea cea mai stabilă a sistemului şi
reprezintă mai mult de jumătate, din costul total a acestuia.. Sunt accesibile în prezent biblioteci de
programe verificate în expluatarea sistemelor de comutaţie;
2. Modularitate: pentru a asigura creşterea a inteligibilităţii programelor de dimensiunifoarte mari ale
sistemelor de comutaţie se impune:

61
 - trecerea la sisteme de comutaţie, cu comandă distribuită sau descentralizată, ceea ce conduce la divizarea
software-ului, care va fi distribuit unităţilor centralei.
- Modularizarea şi structurarea programelor. Software-ul pentru sisteme de comutaţie este construit din
module, independente, care au fost verificate în fazele de dezvoltare şi de axpluatare a sistemelor de
comunicaşii şi care sunt accesibile pentru biblioteca de module logice ale sistemului.
3. Adaptarea la nevoile clientului. În funcţie de cerinţele administraţiei de TLC, software-ul unei centrale
telefonice este alcătuit diun module standart şi module specifice, astfel ca echipamentul să fie adecvat
cerinţelor utilizatorilor;
4. Software-ul sistemelor de comutaţie trebuie adaptat cerinţelor de fiabilitate impuse reţelelor de
telecomunicaţii. Fiabilitatea sistemului de comutaţie este realizată şi prin asigurarea introducere de
programe noi sau modificarea celor existente fără întreruperea funcţionarii acestuia.
5. Necesitatea adoptării software-ului la modificările solicitate de mediul telefonic. Modificării software pot fi
impuzse de extensia capacităţii centralei de asigurare, conlucrării cu alte sisteme de comutaţie sau de
întroducerea de noi servicii. Ele trebuie să fie făcute fără a întrerupe funcţionarea sistemului şi fără a afecta
calitatea serviciilor.
6. Independenţa software-ului de hardware.
7. Durata de funcţionare foarte mare. Durata mare a ciclului de viaţă a sistemului de comutaţie şi deci a
componenţei software impune pe lîngă necesitatea adaptării la toate modificările impuse de mediul
telefonic, realizarea următoarelor obiective:
- realizarea unui software simplu, inteligibil, accesibil personalului care asigură expluatarea şi intreţinerea
sistemului;
- modificarea parametrilor centralei în funcţie de cerinţe;
- urmărirea performanţelor centralei;
- detecţia rapidă a deranjamentelor prin programe de test specializate.

Un software de comutaţie este alcătiut din două componente:

- programul
- baza de date
PROGRAMUL GENERIC

Programul generic îndedplineşte mai multe funcţii referitoare la:

- prelucrarea apelurilor generate de abonaţii proprii sau adresate lor, precum şi diferitelor servicii pe care
sistemul îl oferă abonaţiilor;
- asigurarea şi menţinerea stării de funcţionare a sistemului.
- administrarea sistemului - prin implicarea în procesele de înnoire sistemului respectiv.

Din punct de vedere organizatoric programul generic este alcătuit dintr-un ansamblu de module program,
care îndedplinesc funcţii specifice. Coordonarea activităţii acestor module revine în sarcina unui program
principal care le apelează conform unui anumit plan, în funcţie de necesităţi.

Sarcina principală pe care trebuie să îndeplinească un program generic constă în stabilirea la cerere a unei
căi de comunicaţie între doi utilizatori.

În cazul unui apel local, realizarea acestei sarcini presupune:

61
- detectarea unei ceereri de serviciu;
- interpretarea informaţiei de numerotare;
- alertarea părţii chemate;
- stabilirea conexiunii propriu-zise;
- taxarea;
- eliberarea conexiunii;

Pentru detectarea cererilor de serviciu se utilizează programele de căutare, care periodic pe durate de 100
ms explorează toate joncţiunele şi toate liniile de abonat. În cazul liniilor de abonaţi de detectarea unui apel este
urmată de înscrierea numărului terminalului corespunzător într-o locaţie din memoria tampon a cererilor de
serviciu (vezi fig. 10).

Memoria tampon a cererilor de serviciu este trecută periodic în revistă de către programul de control al
execuţiei, care dacă deteectează o nouă cerere activează un nou program pregătitor, oferindu-i numărul terminalului
corespunzător.

Programul pregătitor are ca obiectiv conectarea terminalului, la un receptor de cifre.

Fig. 10. Iniţializarea programului pregătitor.

ORGANIZAREA BAZEI DE DATE

Pentru fiecare utilizator, baza de date cuprinde, în principal:

- numărul de telefon;
- identitatea terminaţiei la care e conectată linia;
- serviciile la care are acces;
- joncţiunele utilizabile în cazul legăturilor distante;
- căile de rutare şi informaţiile de taxare.

Din punct de vedere organizatoric baza de date se structurează sub forma unei ierarhii de liste înlănţuite. Pentru
a permite accesul la orice informaţie din baza de date fiecare nod al unei liste este o structură de date (practic, un
tabel), care pe lîngă diferite informaţii conţine şi adresele de legătură la structura de date subordonate (fig. 11).

61
 Vârful ierarhiei este ocupat de o structură master, care este înmagazinată într-o locaţie fixă a memoriei.

Fig. 11. Liste înlănţuite de structuri de date.

Pentru a se păstrra integritatea listei adresele de legătură conţinută în structura de date superioare trebuie
reactualizată.

FUNCŢII DE ÎNTREŢINERE ŞI ADMINISTRARE

Funcţiile de întreţinere şi de administrare a sistemelor de comutaţie urmăresc menţinerea în limite prescrise a

parametrilor de funcţionare a sistemelor de comutaţie şi realizarea următoarelor activităţi:

1. Depistarea şi depanarea defectelor - funcţii ce au ca sarcină semnalarea şi analiza situaţiilor de avarie.

2. Controlul suprasarcinilor – evaluează gradul de încărcare a sistemelor de comutaţie.
3. Verificările curente –se ocupă cu recuperarea segmentelor pierdute de memorie, precum blocurile de memorie
temporală şi înregistrările de apel dispărute.
4. Redresarea sistemelor – funcţia ce este activată atuncii cînd o cauză majoră a afectat sistemul în ansamblu.

2.12 Sistem pentru co,unicatii mobile:GSM Reteaua celurara. Arhitectura GSM.Localizarea abonatilor si
realizarea aconvorbirii. Asigurarea legaturii in cursul deplasarii abonatului mobil. Arhitectura
simplificata a protocoalelor GSM.

61
 INFORMATII GENERALE
Reţelele GSM operează în benzile de frecvenţă 890-915/935-960 MHz prin intermediul a 124 canale radio
duplex, fiecare cu o lărgie de bandă de 200 KHz. Intervalul de frecvenţă dintre aceste două benzi este de 45 MHz,
care este şi lărgimea de bandă dintre frecvenţa de transmisie şi cea de recepţie a unui terminal GSM.
Se foloseşte o tehnică numită Time Division Multiple Access (TDMA) pentru a împărţi un canal radio de
200 KHz în 8 sloturi de timp, fiecare dintre acestea constituind un canal de semnal vocal separat. Spre deosebire de
semnalele analogice obişnuite, transmisia unui canal de semnal vocal nu este continuă. Prin utilizarea celor 8
sloturi de timp, fiecare canal transmite semnalul vocal digitizat într-o serie de impulsuri scurte, totalizând o durată
de 1/8 dintr-o secundă. Astfel un terminal GSM transmite o optime din timp. Avantajul tehnicii TDMA rezidă
în reutilizarea frecvenţelor într-o vecinătate apropiată cu o probabilitate mai mică de interferenţă. Aceasta asigură o
eficienţă mult mai mare şi permite deservirea mai multor utilizatori.
ARHITECTURA RETELEI GSM
O reţea GSM este compusă din mai multe entitătţi funcţionale, ilustrate în Figura 1. Reţeaua GSM poate fi
împărţită în trei părţi. Staţia mobilă (Mobile Station) este folosită de utilizator, subsistemul staţiei de bază (Base
Station Subsystem) controlează legaturile radio cu staţia mobilă (Mobile Station) şi subsistemul reţelei (Network
Subsystem), partea principală unde se gaseşte centrul de comutare al serviciilor mobile (Mobile services Switching
Center), asigură comutarea apelurilor între terminalele mobile sau între terminale mobile şi cele fixe, ca şi controlul
mobilităţii.

Figura 1. Arhitectura generala a reţelei GSM.

Staţia mobilă şi subsistemul staţiei de baza comunică prin interfaţa Um, cunoscută ca legătura radio. Subsistemul
staţiei de bază comunică cu centrul de comutare al serviciilor mobile prin interfaţa A.

Staţia Mobilă
Staţia mobilă (MS) constă în echipamentul mobil (terminalul) şi o cartelă inteligentă numită "Subscriber
Identity Module" (SIM). Cartela SIM oferă mobilitate personală, astfel încât utilizatorul poate avea acces la
serviciile la care a subscris prin inserarea acesteia în orice terminal.
Echipamentul mobil este unic identificat de "International Mobile Equipment Identity" (IMEI). Cartela SIM
conţine "International Mobile Subscriber Identity" (IMSI) utilizat la identificarea de către sistem a utilizatorului, o
cheie secretă pentru autentificare, şi alte informaţii. IMEI şi IMSI sunt independente, permiţând mobilitate
personală. Cartela SIM poate fi protejată împotriva utilizării neautorizate printr-o parolă sau un număr personal de
identitate.

61
 Subsistemul Staţiei de Bază
Subsistemul staţiei de bază este compus din două părţi, "Base Transceiver Station" (BTS) şi "Base Station
Controller" (BSC). Acestea comunică prin interfaţa standardizată "Abis", permiţând (ca şi în restul sistemului)
operarea între componente fabricate de diferiţi producători.
BTS conţine unitatile de emisie-recepţie radio ce definesc o celulă şi controlează protocoalele de legătură
radio cu MS. Într-o arie urbană întinsă pot exista un număr mare de BTS-uri dispuse, astfel încât cerinţele pentru
un BTS sunt performanţa, portabilitate si cost minim.
BSC controlează resursele radio pentru unul sau mai multe BTS-uri, organizarea canalelor radio şi alocarea
frecvenţelor. BSC este conexiunea dintre MS şi "Mobile service Switching Center" (MSC).
Subsistemul Reţelei
Componenta centrală a subsistemului reţelei este centrul de comutare a serviciilor mobile, MSC. Se
comportă ca un nod normal de comutare PSTN sau ISDN, şi în plus oferă funcţionalitatea necesară controlului unui
utilizator mobil, cum ar fi înregistrarea, autentificarea, actualizarea localizării şi transferarea apelului unui utilizator
mobil. De asemenea, MSC oferă conexiunea către reţelele fixe (cum ar fi PSTN sau ISDN). Comunicarea între
entitatile funcţionale în subsistemul reţelei foloseşte "Signalling System Number 7" (SS7), utilizat pentru
semnalare in ISDN.
Registrul "Home Location Register" (HLR) şi "Visitor Location Register" (VLR), împreună cu MSC,
oferă transferul apelurilor şi capabilitatile de mobilitate ale GSM. HLR conţine toate informaţiile administrative
pentru fiecare utilizator înregistrat în reţeaua GSM corespunzătoare, împreună cu localizarea curentă a
terminalului. Într-o reţea GSM există un singur HLR logic, chiar dacă poate fi implementat ca o bază de date
distribuită.
Registrul "Visitor Location Register" (VLR) conţine informaţii administrative selectate din HLR,
necesare pentru controlul apelurilor şi resurse pentru serviciile subscrise, pentru fiecare terminal localizat curent în
aria geografică controlată de VLR. Chiar dacă fiecare entitate funcţională poate fi implementată ca o unitate
independentă, toţi producătorii de echipament până acum au implementat VLR împreună cu MSC, astfel încât aria
geografică controlată de MSC corespunde cu cea controlată de VLR, în acest fel simplificând modul de realizare al
subsistemului. MSC nu conţine informaţii despre terminale; aceste informaţii sunt stocate în registrele de locaţie.
Celelalte două registre sunt utilizate pentru autentificare şi securitate. Registrul "Equipment Identity
Register" (EIR) este o bază de date ce conţine o listă a tuturor echipamente mobile valide din reţea, unde fiecare
staţie este identificata prin IMEI. Un IMEI este marcat ca invalid dacă a fost raportat ca furat sau nu este de tipul
aprobat. Centrul de autentificare "Authentication Center" (AuC) este o bază de date protejată care conţine o copie a
cheii secrete stocate în fiecare cartelă SIM a utilizatorilor, care este utilizată pentru autentificare şi incriptare pe un
canal radio.
CANALELE GSM

Canalele de Trafic
Un canal de trafic (TCH) este utilizat pentru transportul semnalului vocal şi a datelor. Canalele de trafic
sunt definite printr-un multicadru sau un grup de 26 de cadre TDMA. Lungimea unui multicadru este de 120 ms, de
unde rezultă definirea unei perioade de impuls (120 ms / 26 cadre / 8 perioade de impuls pe cadru). Din 26 de
cadre, 24 sunt utilizate pentru trafic, 1 este utilizat pentru "Slow Associated Control Channel" (SACCH) şi 1 nu
este utilizat (Figura 2).

61
 Figura 2. Structura impulsurilor, a cadrelor TDMA şi a multicadrelor.
TCH-urile pentru transmisie şi recepţie sunt separate de 3 perioade de impuls, astfel încât staţia mobilă nu
trebuie să transmită şi să recepţioneze simultan, simplificând electronica utilizată.
În plus faţă de aceste TCH-uri, sunt definite şi TCH-uri cu o optime de durată, şi sunt folosite pentru
semnalizare. În recomandări, sunt numite canale de control dedicate autonome sau "Stand-alone Dedicated Control
Channels" (SDCCH).
Canalele de Control
Canalele comune pot fi accesate de staţiile mobile atât dedicate cât şi nededicate. Canalele comune sunt
utilizare de staţiile mobile nededicate pentru a schimba informaţii necesare pentru intrarea în modul dedicat.
Staţiile mobile aflate deja în modul dedicat monitorizează staţia de bază pentru protocol şi alte informaţii. Canalele
comune sunt definite într-un multicadru de 51 de cadre, astfel încât staţiile mobile dedicate utilizând o structură
TCH multicadru de 26 de cadre pot în continuare să monitorizeze canalele de control. Aceste canale de control
includ:
Canal de Control "Broadcast" (BCCH) - Transmit continuu, spre staţia mobilă, informaţii ce includ
identitatea staţiei de bază, alocarea frecvenţelor şi secvenţa de comutare a frecvenţelor.

Canalul de Corecţie al Frecvenţei (FCCH) si Canalul de Sincronizare (SCH) - Canale utilizate la

sincronizarea staţiei mobile cu structura sloturilor de timp a unei celule prin definirea limitelor perioadelor de
impuls si numerotarea sloturilor de timp. Un FCCH şi un SCH sunt prin definiţie în slotul de timp numărul 0 (intr-
un cadru TDMA).

Canal "Random Access" (RACH) - Canal utilizat de staţia mobilă pentru a cere acces la reţea.

Canal "Paging" (PCH) - Utilizat pentru a informa staţia mobila despre apariţia unui apel.

Canal "Access Grant" (AGCH) - Utilizat pentru a aloca un SDCCH către o staţie mobila pentru a obţine un
canal dedicat, in urma unei cereri RACH.

RETEAUA CELULARA
Aceste proceduri sunt menite să ducă la o serioasă îmbunătăţire a calităţii transmisiilor într-o reţea mobilă,
precum şi la o adaptare la variaţii mari de trafic într-o aceeaşi celulă.
Proiectarea sistemului de telefonie mobilă trebuie să includă şi măsuri pentru limitarea interferenţei între
frecvenţele vecine. Cu toate că atât unitatea mobilă cât şi transceiver-ul celulei sunt prevăzute cu un filtru de
interferenţă (IF), trebuie evitată situaţia când nivelul semnalului recepţionat devine prea mic în raport cu semnalul

61
interferent. Există două îmbunătăţiri care se pot aduce structurii celulare iniţiale, care realizează atât o mai bună
adaptare a sistemului la creşteri bruşte de trafic pe arii restrânse, cât şi la o reducere a interferenţelor.
Prima dintre ele este sectorizarea celulară, iar cea de a doua este divizarea celulară (,,splitting").

Sectorizarea celulară

Se notează canalele de comunicaţie cu numere de la 1 la

N şi se consideră că, în frecvenţă, diferenţa între purtătoare este
proporţională cu diferenţa algebrică între numerele folosite
pentru notaţie. Dacă se consideră un grup de bază format din N
celule, atunci al n-lea set de canale (0 < n < N) se formează după
regula {n, n + N, n + 2N,... }. Figura 9 arată modul de alocare a
resurselor într-un grup de bază de 12 celule. Acest tip de
alocare poate modela, de exemplu, un sistem cu acces simplu în
frecvenţă atunci când toate celulele sunt echipate cu antene
omnidirecţionale.
Fig. 9. Alocare de resurse într-un grup de bază de 12 celule

Divizarea celulară (splitting)

Distanţa între două celule vecine se înjumătăţeşte, astfel încât suprafaţa nominală a celulei hexagonale se reduce de
4 ori (densitatea de celule în reţea creşte de 4 ori).

Actualizarea Localizării
O staţie mobilă este informată despre un apel printr-un mesaj de "paging" trimis pe canalul PAGCH. O
variantă extremă ar fi să se trimită un mesaj de "paging" fiecărei celule din reţea pentru fiecare apel, ceea ce
reprezintă evident o încărcare nejustificată a traficului. O altă variantă extremă ar fi pentru staţia mobilă să anunţe
sistemul, prin mesajul de actualizare a localizării, despre localizarea curentă la nivelul celulei. Aceasta ar necesita
trimiterea unui mesaj "paging" doar către o singura celulă, dar fi o risipa relativ la numărul mare de mesaje de
actualizare a localizării. O soluţie de compromis, utilizată în GSM, este de a grupa mai multe celule într-o arie de
localizare. Mesaje de actualizare sunt necesare doar la deplasările dintre ariile de localizare, iar mesajele "paging"
sunt trimise către staţia mobilă de toate celulele aflate în aceeaşi arie.
Procedurile de actualizare a localizării şi respectivele rutari ale apelurilor, folosesc MSC şi două registre de
localizare, HLR şi VLR. Când o staţie mobilă se deplasează într-o arie de localizare, sau într-o reţea diferită,
trebuie să se înregistreze în reţea pentru a indică localizarea curentă. În mod normal, un mesaj de actualizare este
trimis la un nou MSC/VLR, care înregistrează informaţia despre localizare şi apoi o trimite la HLR. Informaţia
trimisă la HLR este în mod normal adresa SS7 a noului VLR, dar poate fi şi un număr de rutare. Motivul pentru
care în mod normal nu este alocat un număr de rutare, este că într-un nou MSC/VLR, există un număr limitat de
numere de rutare disponibile şi ele sunt alocate la cerere pentru apeluri. Dacă utilizatorul este titularul serviciului,
HLR trimite un subset de informaţii de înregistrare, necesare pentru controlul apelului, către noul MSC/VLR apoi
trimite un mesaj către MSC/VLR-ul anterior pentru a şterge vechea înregistrare.
Din motive de performanţă, GSM are de asemenea o procedură periodică de actualizare a localizării. Dacă
un HLR sau MSC/VLR nu răspunde, a avea fiecare staţie mobilă înregistrată simultan şi a aduce baza de date la zi,
va cauza o supraîncărcare. Astfel, baza de date este actualizată doar dacă apare un eveniment de actualizare a
localizării. Actualizările periodice şi intervalele dintre acestea sunt controlate de operator şi reprezintă un

61
compromis între viteza de reactualizare şi încărcarea traficului. Dacă o staţie mobilă nu se înregistrează după
perioada de timp de actualizare, ea este radiată.
O procedură legată de actualizarea localizării este ataşarea şi detaşarea de tip IMSI. Procedura de detaşare
permite reţelei să ştie dacă o staţie mobilă este indisponibilă şi a evita alocarea canalelor şi a trimiterii mesajelor de
"paging". Procedura de ataşare este similară actualizării localizării şi informează sistemul că staţia mobilă este din
nou disponibilă. Activarea procedurilor de ataşare/detaşare IMSI este la nivelul operatorului pe o celulă
individuală.
Rutarea Apelului
În comparaţie cu rutarea într-o reţea fixă, unde terminalul este semipermanent conectat la un oficiu central,
un utilizator GSM are mobilitate naţională şi chiar internaţională. Numărul format pentru a apela un utilizator se
numeşte număr Utilizator Mobil (MSISDN), care este definit de planul de numerotare E.164. Acest număr include
un cod de ţară şi un cod naţional de destinaţie care identifica operatorul utilizatorului. Primele câteva cifre din
numărul rămas identifica HLR-ul utilizatorului în reţeaua locală.
Un apel de la o staţie mobilă este direcţionată către funcţia "Gateway" MSC (GMSC). GMSC este practic
un comutator care poate interoga HLR-ul utilizatorului pentru a obţine informaţia de rutare şi astfel conţine o tabela
de legături între MSISDN şi HLR-ul corespunzător. O simplificare este de a avea un singur GSMC care să
controleze o reţea locală. De notat ca funcţia GMSC este distinctă de funcţia MSC, dat în mod normal sunt
implementate în acelaşi modul funcţional.
Informaţia de rutare, ce este returnată de GMSC, este numărul mobil al terminalului "Mobile Station
Roaming Number" (MSRN), care este de asemenea definit de planul de numerotare E.164. MSRN-urile sunt legate
de planul geografic de numerotare şi nu sunt atribuite sau vizibile utilizatorului.
Cea mai generală procedură de rutare începe cu interogarea HLR-ul unui utilizator apelat de către un
GMSC pentru un MSRN. În mod normal HLR reţine numai adresa SS7 a VLR-ului curent al utilizatorului şi nu
MSRN. Astfel HLR trebuie să interogheze VLR-ul curent al utilizatorului, care va aloca temporar un MSRN din
stiva sa, pentru apel. MSRN este returnat HLR-ului şi înapoi către GMSC, care apoi poate ruta apelul către un nou
MSC. La noul MSC, este depistat IMSI-ul corespunzător MSRN-ului şi terminalul este apelat în aria de localizare
curentă (Figura 4).

Figura 4. Rutarea apelului pentru o staţie mobila.

Proceduri de semnalizare pentru gestionarea transferurilor (handover)

Transferurile (handover) se pot defini ca mecanisme prin care canalul radio alocat unei comunicaţii este
modificat fără întreruperea acesteia. Deci, iniţial, unei comunicaţii i se aloca un canal, iar ulterior, prin intermediul
mecanismelor de transfer, acesta este modificat. Cauza care generează un transfer este deteriorarea calităţii sau a
nivelului semnalului recepţionat pe un canal. Deci, transferurile vor fi declanşate ca urmare a îndeplinirii unor aşa

61
numite criterii radio (criterii ce calculează calitatea şi nivelul semnalului recepţionat şi compară valorile obţinute cu
valorile de prag predefinite). Acestea sunt, în general, specifice fiecărui operator, de aceea nu se poate vorbi despre
un criteriu radio general valabil.

Un transfer este în marea majoritate a cazurilor consecinţă a mobilităţii: modificarea poziţiei geografice a
unui mobil necesită alocarea unui nou canal de trafic (aferent noii zone geografice în care se află acesta) pentru
comunicaţie. Mai simplu, ieşirea din aria de acoperire a unui BTS produce deteriorarea calităţii semnalului; în
consecinţă, trebuie alocat un nou canal, gestionat de noul BTS (în zona căruia a intrat mobilul). Există însă şi
situaţia când un transfer este generat în urma deteriorării temporare a calităţii semnalului recepţionat pe un canal
radio (de exemplu din interferentele cu un alt canal etc.) fără modificarea poziţiei geografice a mobilului. Având în
vedere cele afirmate anterior, putem distinge doua categorii de mecanisme de transfer:

 transferuri inter-celulare. Cea mai simplă definiţie a acestui tip de transfer este următoarea: dacă noul
canal (alocat în urma transferului) si respectiv vechiul canal sunt gestionate de BTS-uri diferite, atunci transferul
este de tip inter-celular. Acesta este o consecinţă:

- a modificării poziţiei geografice a mobilului;

- în cazul unei celule cu trafic foarte intens, MSC poate decide deservirea anumitor apeluri de către
celulele învecinate.

 transferuri intra-celulare. În acest caz, ambele canale (atât cel anterior alocat transferului, cât şi cel
alocat în urma transferului) sunt gestionate de acelaşi BTS. Acest tip de transfer implică proceduri foarte simple de
semnalizare; de aceea, în cele ce urmează ne vom concentra pe prima categoric de mecanisme.

Transferurile inter-celulare pot fi si ele de mai multe tipuri:

a) fără modificarea BSC (noul si vechiul BTS aferente mobilului sunt gestionate de acelaşi BTS);
b) fără modificarea MSC (noul si vechiul BTS aferente mobilului sunt gestionate de BSC-uri diferite; cele
două BSC-uri sunt însă deservite de acelaşi MSC);
c) cu modificarea MSC (noul si vechiul BTS aferente mobilului sunt gestionate de BSC-uri diferite; cele
doua BSC-uri sunt deservite de doua MSC-uri diferite)
Protocolul de comunicare în reţeaua GSM
Protocolul de comunicare în reţeaua GSM este structurat pe trei straturi ca în Figura 3. Stratul 1 este stratul
fizic, care utilizează structura de canale descrisă anterior. Stratul 2 este stratul de legătura al datelor. Prin interfaţa
"Um", stratul de legătura al datelor este o versiune modificată a protocolului LAPD folosit în ISDN, numit
LAPDm. Prin interfaţa "A", este utilizat stratul 2 MTP al SSN 7. Stratul 3 al protocolului de comunicare GSM este
el însuşi impartit în trei substraturi:
Controlul Resurselor Radio (RR) - Controlează iniţierea, menţinerea şi terminarea canalelor radio şi a celor
fixe, inclusiv protocolul.

61
 Figura 3. Structura protocolului de comunicare în GSM.
Controlul Mobilitatii (MM) - Controlează actualizarea localizării, procedurile de înregistrare, securitatea şi
autentificarea.

Controlul Conexiunii (CM) - Se ocupă de controlul general al apelurilor, similar cu Recomandarea CCITT
Q.931, şi controlează Serviciile Suplimentare şi Serviciul de Mesaje Scurte.

Comunicarea dintre diferite entităţi în partea fixă a reţelei, cum ar fi între HLR şi VLR, este realizată prin
"Mobile Application Part" (MAP). MAP este construit în vârful "Transaction Capabilities Application Part"
(TCAP), stratul de vârf al SSN7. Specificaţiile MAP destul de complexe, descrise în peste 500 pagini, fac obiectul
celui mai lung document din recomandările GSM.

Interfeţe GSM

Interfeţele GSM sunt în general bazate pe SS7 cu excepţia interfeţelor Um (radio) si Abis (BTS-BSC). O parte din
aceste interfeţe sunt folosite ca în standardele GSM, altele sunt specifice proiectantului de echipament. Tabelul 1
prezintă sintetic aceste interfeţe, rolul lor precum şi folosirea lor conform standardelor (opţiunilor proiectantului)

Tabelul 1. Lista interfeţelor sistemului GSM

Nume Standardizare Module conectate Rol

Um D MS <-> BTS organizarea transferului

informaţiei pe interfaţa radio

Abis N BTS <-> BSC Diverse

A D BSC <-> MSC Diverse
C D GMSC <-> HLR  iniţiere a unui nou apel

C D SM-GMSC <-> HLR  iniţiere a unui mesaj scurt

managementul informaţiilor

de înregistrare şi localizare

D D MSC/VLR <-> HLR a terminalului mobil

D D MSC/VLR <-> HLR  servicii suplimentare

61
 E D MSC/VLR <-> SM-GMSC  transmiterea mesajelor scurte

E D MSC/VLR <-> MSC/VLR  managementul informaţiilor

G D MSC/VLR <-> MSC/VLR de înregistrare terminal mobil

F N MSC/VLR <-> EIR IMEI (identitate echipament)

B D MSC <-> VLR orice tranzacţie

N = interfaţa specifică constructorului

D= alegerea constructorului conform standardelor

2.13 Telefonie prin internet (VOIP=Voive over IP). Protocolul H.323

VoIP (Voice Over IP) reprezintă un protocol optimizat prin care se pot purta convorbiri telefonice, se pot
trimite faxuri, se pot organiza conferinţe audio/video peste o reţea bazată pe protocolul IP, ce reuşeşete să asigure o
anumită calitate a serviciului şi cu un raport cost/beneficii superior.
Transmisia vocii în pachete (VoP - Voice over Packei) reprezintă un serviciu de reţea diferit de transmisia
datelor, care se poate efectua simultan cu aceasta.
Calitatea vocii transmise este foarte bună în reţelele ATM datorită lungimii mici a celulelor ATM care reduc întвrzierile de
transmisie, dar mai slabă în reţelele IP. De aceea, s-a propus transferul fluxului IP printr-o reţea de transport ATM
(IP-over-ATM).
Calitatea serviciului de voce (QoS - Quality of Service) oferit de o reţea IP se poate îmbunătăţi prin aplicarea
protocolului RSVP şi a tehnologiei MPLS (MultiProtocol Labei Switching).

61
 Folosind telefonia IP, apelurile telefonice interne sunt menţinute local şi au loc prin LAN-ul companiei,
necesitând numai o infrastructurã de reţea pentru apeluri locale. În acelaşi mod, apelurile între filiale diferite pot
avea loc prin infrastructura existentă de reţea IP folosită pentru comunicaţiile de date. În fine, apelurile către
utilizatorii externi cu telefoane tradiţionale sunt rutate pe reţeaua telefonicã publicã (PSTN) tradiţionalã. Aceastã
arhitecturã de reţea este bazatã pe modelul Cisco AVVID Arhitecture for Voice, Video and Integrated Data.
In fig. 3 sunt prezentate pachete de voce transmise prin link Ethernet şi link ppp (Point to Point Protocol).

Fig.3. Structura pachetelor de voce transmise în reţelele IP

CALITATEA SERVICIULUI DE VOCE

Transmisia vocii în reţele cu transfer de pachete este avantajoasă prin costurile reduse şi lăţimea de bandă mică
utilizată pentru serviciul VoP.

61
 Totuşi, în procesul de transmisie a vocii în reţele de calculatoare simultan cu datele, apar anumite aspecte
nedorite care afectează calitatea semnalului transmis.
De aceea, se utilizează un indice de calitate a serviciului (QoS) pentru aprecierea performanţelor transmisiei
vocale în reţelele de calculatoare.
Reflexiile de semnal în secţiunile cu dezadaptare de impedanţă din reţea şi întîrzierile de propagare de peste 50
ms creează fenomenul de ecou şi este necesară utilizarea unor circuite de suprimare a ecourilor.
Suprapunerea semnalelor de convorbire (Talker Overlap) de la cele două capete devine deranj antă pentru
întîrzieri mai mari de 250 ms.
Întîrzierile de transmisie sunt cauzate de diferiţi factori:
♦ codarea vocii (vocoding) se realizează pe principiul codării-bloc ceea ce impune stocarea eşantioanelor de voce în
memorii-tampon (buffer) în vederea formării unui bloc de intrare (Tabel VII.2);
♦ împachetarea biţilor rezultaţi din codarea vocii în pachete de anumite dimensiuni cu scopul reducerii ponderii
antetelor şi a încărcării reţelei (de exemplu, trei cadre G.729 corespunzînd la 30 ms de convorbire se pot transmite într-
un singur pachet);
♦ fenomenul de propagare pe linie (end-to-end delay);
♦ procesul de refacere a mesajului prin reordonarea fragmentelor transmise în cadre şi/sau pachete multiple,
eventual pe căi diferite din reţea;
* procesul de sincronizare pentru eliminarea erorilor de stabilire a momentelor optime de eşantionare a
semnalului recepţionat (jitter).

ARHITECTURA SISTEMULUI VoIP

Conectarea aparatelor şi centralelor telefonice la o reţea de calculatoare impune tranferul semnalelor de convorbire
şi al celor de semnalizare precum şi adaptarea formatului, acestora la reţeaua de transmisie a vocii.

1. Modulul de procesare a vocii şi pachetelor vocale (VPM - Voice Packet Module) converteşte eşantioanele de
voce în pachete generice şi invers. Suplimentar, acest modul, implementat cu un procesor digital de semnal (DSP -
Digital Signal Processing), cu interfaţă PCM, efectuează operaţii de suprimare ecourilor (G.165) pentru transmisii duplex,
compresie a vocii prin detecţia perioadelor de activitate vocală şi suprimarea perioadelor de "linişte", generare a tonului
(DTMF - Dual Tone MultiFreqmncy), diferenţierea pachetelor de voce şi fax, eliminarea jitterului, sincronizarea de bit şi
de cadru, reordonarea fragmentelor din pachetele recepţionate, redarea vocii în mod continuu din eşantioanele stocate în
buffere de tip FIFO (First In, First Out).
2. Modulul de semnalizări telefonice (TSM - Telephony Signaling Module) interpretează semnalizările de pe
linia telefonică (de exemplu, semnalizări SS7 - Signaling System 7) relativ la schimbările stării sistemului.

61
 3. Modulul protocolului de reţea (NPM - Network Protocol Module) configurează conexiunile în reţea pe baza
comenzilor date de TSM, formează pachetele de voce*şi de semnalizare cu antete specifice dependente de protocol.
Semnalizarea în reţeaua de calculatoare se realizează pe baza diferitelor standarde, de exemplu Q.933 pentru semnalizări
în sisteme VoFR.
4. Modulul de management a reţelei (NMM - Network Management Module) gestionează resursele sistemului
VoIP, conform standardului (ANSI).l compatibil cu (SNMP).Vl sau conform unor standarde de firmă.
Modulele TSM, NMM şi NPM sunt implementate cu un microprocesor.
Observaţii:
1. Serviciul VoIP nu se reduce numai la transmisii de voce şi fax (V/FoIP - Voice/Fax over IP) ci se extinde şi la
aplicaţiile multimedia, de exemplu conferinţe on-line cu mai mulţi utilizatori.
2. În numeroase cazuri, serviciul VoIP este implementat cu reţea de transport ATM, pentru creşterea calităţii
transmisiei.

ECHIPAMENTE DE TRANSMISIE VoIP

Pentru transportul vocii în reţelele de calculatoare sunt necesare echipamente de comutaţie cu arhitectură distribuită
denumite porţi de mediu (MG - Media Gateway), cu număr foarte mare de porturi de utilizator (de ordinul sutelor de
mii), în fiecare nod al reţelei. Aceasta reprezintă caracteristica de scalabilitate a porţii de mediu. MG este responsabil de
comutarea între reţeaua de date şi cea de voce, de adaptarea semnalului vocal pentru transferul în pachete (digitizare,
compresie, suprimarea ecourilor, împachetare).
Un MG funcţionează conform unui protocol de control Megaco sau MGCP (Media Gateway Control Protocol),
implementat în controlerul porţii de aplicaţie, denumit şi comutator logic (sofiswitdi). Prin urmare, MG este un
echipament controlabil.
MG trebuie să aibă interfeţe de acces în diverse reţele (cu transmisie pe cablu, fibră optică sau "fără fir") şi să
permită comutarea între reţele diferite (TP, ATM, FR, DSL, TDM), aceasta fiind caracteristica de interoperabiîitate a
porţilor de mediu.
De asemenea, ca un indice de performanţă a transmisiei, se impune o perioadă minimă de bună-funcţionare de
99,999 % din durata totală de funcţionare ("regula celor cinci de nouă").
MG poate interconecta diferite tehnologii de transmisie a vocii:
 TDM (Time Division Multiplexing) - metoda tradiţională cu circuite de comutare;
 ATMAAL-l/AAL-2;
 IP pur sau cu reţea de transport ATM, pe baza protocoalelor RTP şi RTCP (Real TimeControl Protocol).
Pentru semnalizarea în reţea, se utilizează o poartă de aplicaţii de semnalizări (SG -Sigrutling Gateway) care
interfaţează sistemul telefonic de semnalizare (SS7) cu reţeaua de transport VoP.
Compatibilitatea cu sistemul telefonic actual este asigurată de un server de aplicaţie care adaptează semnalul
transmis la serviciile telefonice standard de clasă 4 şi clasă 5.
AVANTAJE VOIP
1. Primul şi probabil cel mai important avantaj este o reducere semnificativã a costurilor, deoarece acum
este nevoie ca doar o singură reţea să fie cumpărată şi administrată, iar costurile de comunicaţii sunt mult mai mici.
Comparând cu reţelele tradiţionale de telefonie, echipamentele de telefonie sunt combinaţii de echipamente
standard de calcul produse în masa şi care sunt astfel mai ieftine decât echipamentul dedicat pe care sunt construite
reţelele tradiţionale de telefonie.
2. Spre deosebire de telefonia tradiţională care este limitată la transportarea vocii la 64kbps, reţelele
de telefonie IP pot utiliza algoritmi de codare sofisticaţi care permit ca vocea să fie transmisă la rate mai mici
precum 32kbps, 16kbps, 8kbps, etc.
Când se face designul unei reţele bazate pe telefonie IP, diferiţi parametrii, alţii decât cei de securitate şi
confidenţialitate, trebuie luaţi în calcul. Aceştia includ:

61
 Calitatea vocii –Calitatea vocii în telefonia IP este în funcţie de mai mulţi factori precum latenţa (întârzierea),
jitter-ul (variaţia întârzierii), pierderea de pachete şi altele. În reţelele de telefonie tradiţionale aceste probleme sunt
rezolvate de mult sau nu există deloc.
Calitatea serviciilor (Quality of service QoS) – Combinaţia a mai multor parametrii, calitatea serviciilor este
o grijă majoră pentru reţelele bazate pe telefonia IP. Pentru a prioritiza traficul şi a rezerva lărgime de bandă,
reţelele bazate pe telefonia IP trebuie să utilizeze soluţii bazate pe calitatea serviciilor (quality of service - QoS).
Disponibilitatea –Disponibilitatea trebuie menţinută asemănător cu cea din reţelele de telefonie
tradiţională. De exemplu o reţea de telefonie tradiţională are disponibilitatea 99,999%. Aceasta înseamnă o
perioada de nefuncţionare de 5 minute pe an. Operatorii de telefonie care doresc să se bazeze pe tehnologia de
telefonie IP trebuie să aibă serviciul disponibil exact cum este el azi în reţelele tradiţionale.
Extensibilitatea – O reţea bazata pe telefonia IP trebuie să poate fi extinsa pentru a suporta sute de mii de
conexiuni/apeluri concurente pentru a păstra posibilitatea de creştere odată cu cererea.
PROTOCOLUL H.323
H.323 este un set de standarde care defineşte componentele, protocoalele şi procedurile necesare
pentru a se putea furniza servicii multimedia (audio, video şi date) pe reţele bazate pe IP.

Fig.2. H.323 - Stiva de protocoale şi interconectarea protocoalelor

Un sistem H.323 este un ansamblu de componente (hardware şi software) care implementează specificaţiile
H.323 referitoare la transmiterea de multimedia peste o reţea IP:
 terminalele H.323
 gateway-urile (GW)
 gatekeeper-e (GK)
 unităţile de control multipunct (MCU-uri) – controler multipunct (MC) şi processor multipunct
(MP)
Gatekeeper-ele pot lipsi dintr-un sistem H.323, ele fiind componente opţionale.
În cazul vocii, terminalul H.323 este în general un telefon IP. În cazul video, terminalul H.323 este un
terminal de videoconferinţă. H.323 este răspândit şi pe calculatoarele personale. O aplicaţie foarte obişnuită a
protocolului H.323 poate fi găsita în software-ul de la Microsoft, NetMeeting, care permite transmisiunea atât
a vocii cât şi video.
Gateway-ul realizează conversia între formatele transmisiunilor şi între procedurile folosite pentru
comunicaţie. El se va ocupa de stabilirea apelului şi de închiderea conexiunii atât în partea dinspre reţeaua IP (cu
comutaţie de pachete), cat şi în partea de reţea cu comutaţie de circuite. Gateway-ul poate efectua şi conversia între
formatele folosite în cele doua tipuri de reţele pentru fluxurile audio, video şi de date. În general, scopul unui
gateway (atunci când nu operează ca o unitate de control multipunct) este de a ascunde caracteristicile unui
terminal LAN pentru reţeaua cu comutaţie de circuite, şi reciproc.
Un terminal H.323 poate comunica cu un alt terminal H.323 din acelaşi LAN direct, fără participarea unui
gateway. Acesta poate fi omis daca nu este necesară comunicaţia cu un terminal din reţeaua cu comutaţie de
61
circuite. Este posibil ca un apel între doua terminale din acelaşi LAN să treacă prin gateway, daca se vrea evitarea
unui ruter sau a unei porţiuni din reţeaua IP cu banda prea mică.
Gateway-ul poate avea caracteristicile unui terminal H.323 sau unitate de control multipunct (MCU) spre
reţeaua IP, şi ale unui terminal sau MCU cu comutaţie de circuite, către reţeaua cu comutaţie de circuite. Alegerea
între rolurile de terminal şi MCU este a celui care implementează sistemul. Este posibil ca un gateway să opereze
la începutul unui apel ca un terminal, dar după aceea, prin semnalizări H.245 să devină MCU pentru acel apel care
la început a fost punct-la-punct.
Gatekeeper-ele ştiu care capete sunt terminale şi care sunt gateway-uri, deoarece acest lucru este specificat
când un capăt se înregistrează la un gatekeeper.
La gateway se pot conecta mai multe terminale H.323, deoarece numărul acestora nu este standardizat. De
asemenea, numărul de conexiuni către reţeaua cu comutaţie de circuite, numărul de conferinţe independente
simultane, funcţiile de conversie în domeniul audio/ video/ date şi includerea funcţiilor pentru legături
multipunct nu sunt supuse standardizării. Un gateway poate fi conectat la un alt gateway printr-o reţea cu
comutaţie de circuite, pentru a oferi suport de comunicaţie între doua terminale care nu sunt în acelaşi LAN.

2.14 Calitatea serviciului(QoS=Quality of Service) in retelele de transport de date. Parametrii QoS-

IntServ si DiffServ.

Quality of Service sau QoS reprezinta prioritizarea traficului in functie de protocol. Orice retea mare (cateva sute
sau mii de calculatoare) sau orice retea care foloseste o singura iesire spre Internet implementeaza sau ar trebui sa
implementeze QoS.
1. Pentru o activitate eficienta traficul trebuie prioritizat in functie de protocolul respectiv. Astfel VoIP -
VoiceOverIP, SSH, protocoalele de remote management sau video au nevoie de delay minim. Fiecare milisecunda
in plus necesara unui pachet sa ajunga de la sursa la destinatie poate duce la imposibilitatea de folosirea a
tehnologiei respective.
Exista protocoale si servicii care nu necesita delay scazut. Ex: email, download-urile, P2P, chiar si Web-ul.
2. Doua concepte importante in QoS sunt cele de traffic shaping si traffic policing.
 Traffic Shaping reprezinta controlul asupra traficului trimis (upload / upstream) prin delay astfel incat sa nu
se formeze coada sau daca se formeaza sa o putem controla.
 Traffic Policing reprezinta acelasi lucru pentru download / downstream. Implementarea unei politici este
extrem de complexa, poate chiar imposibila din simplu motiv ca nu putem influenta ceea ce primim de la
altii.
Un router care implementeaza intr-un mod profesional traffic shaping face ca eficienta retelei pentru care ruteaza
sa creasca cu peste 50%. Asta mai ales daca exista o singura conexiune la internet pentru un intreg LAN - cazul cel
mai des intalnit in momentul actual.
3. Tot cu ajutorul lui QoS se poate configura banda minim garantata pentru fiecare client. Astfel ISP-urile pot
oferi propria banda clientilor in functie de abonamentul acestora (cat au platit), garantand un trafic minim
indiferent de situatie.
4. Tot cu ajutorul lui QoS putem configura propriul nostru LAN, astfel incat daca un client foloseste P2P (point-to-
point), face downloaduri mari pe toata durata zilei, etc sa nu influenteze activitatea celorlalti.
In retelele cu comutare de pachete, termenul Quality of Service (QoS) se refera la mecanismele de
control prin care se pot oferi prioritizari diferite la utilizatori diferiti sau fluxuri de date diferite, sau garantarea unui
anumit nivel de performanta unui flux de date in concordanta cu cerintele aplicatiilor. Garantarea calitatii
serviciilor este importanta in cazul in care capacitatea retelei este limitata, in special pentru aplicatii de streaming
in timp real, de exemplu voce peste IP si IP-TV deoarece acestea necesita rata constanta a datelor si sunt sensibile
la intarzieri.
Multe lucruri se pot intampla cu pachetele care traverseaza calea de la origine la destinatie rezultand in urmatoarele
probleme din punctual de vedere al transmitatorului si receptorului:

61
- pachete aruncate : routerele pot arunca la destinatie anumite pachete cand buffer-ele lor sunt deja pline . Cateva
dintre ele sau toate pachetele pot fi aruncate, depinzand de starea retelei si este aproape imposibil sa determine ce
se va intampla dinainte. Aplicatia care receptioneaza datele poate cere ca aceste pachete sa fie retransmise .
- intarzieri: unui pachet ii poate lua un timp mai lung pana sa ajunga la destinatie ,pentru ca trece prin cozi de
asteptare destul de lungi sau pentru ca a ales o ruta mai putin directa pentru a evita coliziunile. Altfel ar fi trebuit sa
urmeze o ruta mai rapida si mai directa .
- Jitter: pachetele ce pleaca de la sursa vor ajunge la destinatie cu intarzieri diferite. Variatia intarzierilor este
cunoscuta ca jitter si poate serios afecta calitatea streaming-ului audio si video.
- Livrare intarziata: cand o colectie de pachete este rutata prin internet , pachete diferite pot urma rute diferite ,
fiecare avand in final intarzieri diferite. Rezultatul se concretizeaza in faptul ca pachetele sosesc intr-o ordine
diferita fata de cea in care au fost trimise. Problema necesita protocoale aditionale responsabile pentru reordonarea
pachetelor la destinatie.
- Erori: cateodata pachetele sunt indreptate intr-o directie gresita sau sunt combinate sau apar erori in interiorul lor
in timpul rutarii. Receptorul trebuie sa detecteze acest lucru si daca pachetul a fost doar aruncat trebuie sa ceara
retransmisia acestuia.
Aplicatiile ce necesita QoS
Un QoS bine definit este cerut de cateva tipuri de traffic de retea, de exemplu:
- un streaming multimedia poate cere banda garantata;
- telefonia IP si VoIP cer limite stricte ale jitter-ului si intarzierilor ;
- video teleconferinta (VTC) necesita un jitter redus ;
- semnalizarile de alarme ;
- link-uri de date dedicate cer banda garantata si impun limite asupra intarzierilor maxime si jitter-ului;
- aplicatii critice cum ar fi medicina la distanta (remote surgery) cere un garantat nivel de disponibilitate (se
mai numeste si hard QoS)

Grupul Internet Engineering Task Force (IETF) a determinat 2 arhitecturi posibile pentru QoS:
- Serviciii complexe (IntServ);
- Servicii diferentiale (DiffServ).
IntServ
IntServ utilizează protocolul de rezervare a resurselor (RSVP) pentru a semnaliza necesitatea de QoS pentru
traficul intre dispozitive prin intermediul unei retele. Daca fiecare echipament de retea pe ruta are posibilitatea de a
mentine o anumita capatitate de transfer, aplicaţia initiala va putea incepe transferal de date. IntServ poate asigura
calitatea serviciului pentru conexiunea End-to-End, asigurind o capacitatea de trecere necesara, acest model fiind
caracterizat prin Resource Reservation.

61
 1. классификатор — directioneaza pachetul primit in unul din clasele de serviciu comform informatiei, care
este primita in antetul pachetului. Toate pachetele in limitele unuei clase de servicii trebuie sa primeasca
acelasi QoS;
2. диспетчер пакетов — extrage din fiecare rind pachete şi le directioneaza pe nivel mai superior. Pentru
IntServ este caracteristic un dispecer de pachete in 2 trepte. Toate pachetele se prelucreaza in conformitate
cu disciplina de deservire WFQ pentru izolarea fluxurilor, care primsec servicii garantate de la ceilalti.
Fluxurile Controlled-load service si cele Best-effort service se impart prin intermediul prioritatilor.
3. блок управления доступом (admission control) — ia deciza de posibilitatea de primire de trafic a
cantitatii necesare de resurse. Controlul accesului se efectuaiaza pe fiecare nod pentru acceptarea sau
negarea cererii de alocare a resurselor pentru un anumit trafic.
4. протокол резервирования ресурсов — Informeaza participantii conexiunii (expeditorul, destinatarul,
marşrutizatoarele intermadiare) de parametrii de deservire necesare.
Modelul IntServ pentru arhitectura QoS IP defineste 3 clase de servicii:
- Guaranteed-service class – asiguat prin utilizarea eficienta a bandwidth, bounded delay, şi garantii asupra
sigurantei livrarii;
- Controlled-load service class - se aseamana cu best-effort service doar in retele cu traffic moderat, si
asigura un serviciu de control al incarcarii retelei şi statistical delay service agreement.
- Best-effort service class – serviciu similar cu cel pe care Internetul il ofera, fiind impartit in 3 categorii:
interactive burst (e.g., Web),
interactive bulk (e.g., FTP)
asynchronous (e.g., e-mail)
Avantajul cel mai major a IntServ consta in faptul ca asigura clase de servicii, care caracterizează anumite aplicatii.
Spre exemplu, Guaranteed-service class este potrivit pentru a suporta aplicatii critice si de toleranta inalta

DiffServ

Tipul diferenţial de servicii (DiffServ) prezinta un set de mecanisme de rinduire si metode de clasificare
care asigura lucrul cu prioritatile. DiffServ presupunne utilizarea unui cimp de 6 biti DSCP (DiffServ Code Point)
si determina succesiunea in compotamentul acanalului virtual PHB (Per Hop Behavior). PHB este stabilit de ISP si
este determinat in baza codului in cimpul DSCP.
Inscrierea în cimpul DSCP de obicei de realizează la intrarea in retea. Cîmpul DS (Differentiated Services), unde
este plasat DSCP, practic inlocuieste cimpul TOS in headerul IP.

61
Orice retea trebuie sa mentina cel putin 2 tipuri de PHB.
Express Forwarding PHB (redirectionare exspresa) se refera la nivelul cel mai inalt de servicii posibil in modelul
Diffserv. Aici pentru asigurarea a pierderilor mici şi unei benzi de transmisie garantate se utilizează RSVP. Diffserv
destul de bine se adapteaza pentru canalele cu banda de trecere mica.
Daca sa ne referim la cimpul TOS (Type of service) din headerul IP atunci putem evidential urmatoarele:
0 1 2 3 4 5 6 7

Prioritate X X X X 0

Patru biti, insemnati cu X, toeretic asigura 16 combinatii, insa practic din ele se utilizează 5 coduri.

1000 – retinere minimă

0100 – banda de trecere maxima
0010 – siguranta maxima
0001 – cost minim
0000 – servicii simple

In tabela de mai jos sunt prezentate valorile de prioritate pentru clasele de servicii în cazul AF (Assured
Forwarding):

Класс 1 Класс 2 Класс 3 Класс 4

Prioritate scazuta 001010 010010 011010 100010

Prioritate medie 001100 010100 011100 100100

Prioritate inalta 001110 010111 011110 100110

2.15 Avantajele tehnologiei NGN

Pentru cresterea avantajului competitiv, managerii din marile corporatii doresc sa aiba oportunitatea de a
migra spre tehnologii emergente ca telefonie IP sau videoconferinte IP. In special pentru unii operatori cu milioane
de abonati, ideea de a introduce aplicatii mari consumatoare de largime de banda in retele mostenite, invechite si
congestionate nu este convenabila. Saltul la NGN este calea spre un mediu mai robust, flexibil care suporta nevoile
crescute pentru performante inalte ale retelei.

NGN este o retea bazata pe comutatie de pachete capabila sa furnizeze servicii incluzand servicii de
telecomunicatii si capabila sa utilizeze broadband, tehnologii de transport QoS si in care functiile serviciilor sunt
independente de tehnologiile de transport cu care relationeaza. Ea ofera acces nerestrictiv pentru utilizatori la
diferiti ISP. NGN suporta mobilitate generala caracteristica care va permite furnizare consistenta de servicii catre
utilizatori.

Aspectele fundamentale ale NGN sunt urmatoarele:

 convergenta serviciilor intre retele fixe/mobile
 suporta o gama larga de servicii, aplicatii si mecanisme bazate pe blocuri de servicii
 separarea functiilor de control intre mai multe capacitati de transport, call/session, application /service
61
  decuplarea furnizarii de servicii de retea, si furnizarea de interfete deschise
 suporta o gama larga de servicii, aplicatii si mecanisme bazate pe blocuri de servicii
 capabile de transmisii de banda larga cap-la-cap cu asigurarea calitatii serviciului si a transparentei
 access nerestrictionat al utilizatorilor la furnizori diferiti de servicii
 pentru acelasi serviciu se asigura caracteristici unice
 independenta functiilor referitoare la servicii de tehnologiile de transport folosite
 satisfacere a tuturor cerintelor agentiilor de reglementare (112, securitate, confidentialitate)

In sens larg NGN intruchipeaza toate tehnologiile de generatie noua. NGN este o solutie de retea completa cu
arhitectura de sistem distribuita, deschisa. Ea furnizeaza toate tipurile de servicii in continua dezvoltare ce se intind
de la nivelul central la nivelul de acces, de la reteaua fixa la reteaua mobila. Sub umbrelele NGN se intalnesc retele
magistrale, retele metropolitane (MAN), retele de acces si reteaua utilizatorului. Echipamentele trebuie sa fie
interoperabile, ele putand proveni de la producatori multipli. Pe scurt, NGN cuprinde un set total de solutii de
retele convergente in evolutie si nu o modernizare partiala sau adaugarea unei tehnologii noi.

Fig.1. Arhitectura generală a unei reţele NGN

Pentru realizarea tranziţiei spre NGN, soluţiile propuse implementează funcţiile de comutaţie tradiţionale pe noi
componente bazate pe tehnologia NGN: comutatoare soft şi echipamente ce realizează interoperarea reţelelor
PSTN şi NGN. Implementarea platformei NGN v-a permite clienţilor să folosească servicii online, să obţină
rapoarte de calitate privind serviciile, să verifice şi să plătească online facturile sau să modifice lărgimea de bandă
pe care doresc să o utilizeze.

61
Aceste reţele sunt esenţiale pentru a permite furnizorilor de servicii din întreaga lume să crească eficienţa
infrastructurii şi să ofere reţele cu valoare adăugată şi controlul serviciilor, de care operatorii de telecomunicaţii au
nevoie pentru asigurarea succesului pe termen lung.
Arhitectura NGN este centrată pe trei domenii principale de convergenţă care sunt deja puternic integrate în
reţelele furnizorilor de servicii de astăzi:
• Convergenţa reţelei – reţele separate trebuie să fie reunite într-o infrastructură comună, eficientă şi rentabilă.
• Convergenţa serviciilor sau triple „play on the move” – este necesar un nivel superior de inteligenţă în controlul
serviciilor la nivel de aplicaţie şi de abonat pentru a facilita furnizarea eficientă de servicii de voce, video, date şi
mobilitate pentru convergenţa comunicaţiilor prin cablu şi wireless.
• Convergenţa aplicaţiilor – o mare diversitate de noi capacităţi şi dispozitive pentru utilizatorul final pot oferi
operatorilor de telecomunicaţii o multitudine de noi oportunităţi de servicii.
Tehnologia Softswitch
Tehnologia Softswitch a fost introdusă în circulaţie de către compania Lucent Technologies ca denumire pentru
programele soft de gestiune a apelurilor în reţelele IP şi ATM.
Softswitch reprezintă comutaţia vocii şi multimedia, de nouă generaţie bazată pe tehnologiile IP. A fost conceput să
înlocuiască comutatoarele de clasa 4 şi 5 bazate pe comutaţia de circuite.
Avantajele softswitch faţă de comutaţia tradiţională de circuite:
 Servicii şi respectiv venituri noi pentru provideri;
 Flexibilitate;
 Mesagerii unificată;
 Integrarea simplă în reţele;
 Costuri mici de implementare.

Softswitch funcţionează pe serverele operatorului de telecomunicaţii, gestionînd pe lîngă fluxul de date şi alte
servere la distanţă. Comutatoarele „Soft” moderne sunt compatibile cu protocoalele ATM, IP etc. şi sunt capabile
de a deservi atît clienţii pe canale IP atît şi pe canalele digitale şi analogice obişnuite.
Comutatoarele „Soft” realizează funcţii ca billing centralizat control, rutarea inteligentă a apelurilor. Folosirea lor
de către operatorii de telefonie fixă şi mobilă înseamnă oferirea de servicii de tranzit a traficului vocal prin reţelele
IP/MPLS, conectarea de clienţi corporativi, gestionarea cu echipamentele clienţilor.
Serverul de apeluri (softswitch) foloseşte un mod de combinare transversal, interfeţe deschise şi protocoale de uz
general pentru a realiza o structură deschisă, distribuită, înglobînd componente de la mai mulţi producători.
Adoptarea transportului de pachete şi a softswitch- ului conduce la simplificarea structurii stratificate a reţelei,
reducerea costului şi complexităţii operării, configurării şi upgradării. Creşte gradul de utilizare a resurselor şi
scade complexitatea trunchiurilor de interconectare.
Soluţia Softswitch este o funcţie inteligentă de control a reţelei de telefonie, furnizînd servicii pentru utilizatori
finali, funcţii de semnalizare şi servicii importante pentru operatori, precum serviciul de charging.
Protocoalele tipice folosite pentru interoperare la nivel de reţea sunt:
 SIP,
 SIP-T (Session Initiation Protocol - Telephony)
 H.323 pentru telefonia IP.
Pentru a face posibilă realizarea de convorbiri între o reţea IP şi o reţea tradiţională bazată pe comutaţie de circuite,
se foloseşte ISUP (ISDN User Part). Acesta asigură un mediu de reţea multi-vendor pentru ca reţeaua tradiţională a
migrat către o reţea IP.
Soluţia Softswitch pentru telefonie fixă este o cale de migrare de la TDM la pachete, furnizînd servicii de telefonie
pe o structură bazată pe IP. Această soluţie pre-verificată, completă, furnizează comunicaţii de voce de înaltă
calitate prin IP şi include un set integral de servicii PSTN/ISDN.
Avantaje NGN

61
  Pentru producătorii de echipamente: o nouă piaţă de desfacere,
 Pentru operator: posibilitatea de a oferi servicii de telefonie şi date într-o singură reţea flexibilă
 Pentru utilizator: posibilitatea de a alege între mai mulţi furnizori de acces, mai mulţi furnizori de servicii şi
mai mulţi operatori de transport, deoarece NGN permite coexistarea acestora pe baza unor interfeţe
deschise între nivelele funcţionale, înlocuind modelul economic convenţional operator-abonat.
 Organizarea pe nivele independente interconectate prin interfeţe deschise (standardizate) permite înlocuirea
(upgrade harware sau software) la un anumit nivel fără a fi necesară intervenţia la celelalte nivele.
 Centralizarea funcţiilor de control reduce costurile de întreţinere şi upgrade pentru software de control.
Calitatea serviciului QoS în NGN
QoS în NGN este în strânsă legătură cu QoS în reţeaua Internet având în vedere că NGN se bazează pe o reţea
backbone IP.
Specificaţiile originale IP nu garantează QoS (best effort).
Se pot folosi următoarele mecanisme pentru asigurarea calităţii:
1. IntServ,
2. DiffServ,
3. MPLS.
IntServ (Integrated Service) foloseşte protocolul RSVP (RSVP – Resource ReSerVation Protocol) pentru a
asigura un nivel QoS cerut pentru o conexiune cap la cap, prin rezervare de bandă şi prioritate de livrare.
Sunt posibile trei clase QoS:
 Best Effort (BE), care corespunde specificaţiei originale Internet şi nu garantează nimic în privinţa QoS (nu
foloseşte RSVP),
 Controlled Load (CL) Service foloseşte RSVP pentru a garanta un QoS similar cu cel asigurat de o reţea
slab încărcată,
 Guaranteed Service (GS), care asigură un QoS garantat (limită superioară pentru întârziere şi pierderi de
pachete).
DiffServ (Differentiated Services): oferă utilizatorilor nivele diferite de QoS, simplu de implementat cu ajutorul
unor câmpuri din headerul IP: ToS (Type of Service), prin care se stabileşte o prioritate relativă a pachetelor care
corespund cu diferite servicii.
MPLS – Multi - Protocol Label Switching foloseşte pentru controlul fluxului de date o etichetă (label) prin care se
asigură un nivel QoS impus.
Securitatea în NGN

În NGN pot fi identificate patru aspecte privind cerinţele de securitate:

 Securitatea end-to-end, care asigură confidenţialitatea şi integritatea comunicaţiei end-to-end,
 Securitatea punctului de acces, cu scopul prevenirii accesului neautorizat la terminalul utilizatorului şi la
datele memorate în acesta, precum şi cu scopul de a preveni utilizarea neautorizată a terminalului
utilizatorului. Securitatea punctului de acces presupune folosirea unor proceduri de autentificare şi
autorizare,
 Securitatea calităţii serviciului (QoS), în scopul prevenirii folosirii neautorizate a resurselor reţelei şi
degradării calităţii serviciului din cauza traficului neautorizat,
 Securitatea infrastructurii reţelei, atât din punct de vedere funcţional al reţelei de telecomunicaţii propriu-
zise, cât şi din punct de vedere al securităţii controlului şi managementului reţelei.

Aspecte privind taxarea în NGN

 Pentru apelurile de voce PSTN, ISDN sau abonaţi mobili se păstrează aceleaşi principii de taxare după
durată, destinaţie şi momentul apelului ca şi în reţelele clasice,

61
 Pentru apelurile de voce care folosesc H323/SIP se poate face taxarea după durată şi distanţă, sau taxarea
după volumul de date, eventual combinată cu distanţa (un apel poate parcurge mai multe reţele, ale
diferiţilor operatori, care se aşteaptă să primească o parte din taxă pentru datele care traversează reţeaua sa).
Pentru apelurile multimedia se pot avea în vedere tipul serviciului solicitat (video, transfer de fişiere etc.),
nivelul de calitate QoS, viteza, întârzierea, volumul de date, deitul mediu şi de vârf etc,
 Taxarea apelurilor multiple (ex: video şi audio simultan, sau transfer de fişiere simultan cu video şi
audio); taxarea se va face la cel mai detaliat nivel cunoscut despre apel de către Mutimedia Call Server,
 Taxarea ţinând cont de zone multiple de timp, dacă taxarea depinde de momentul apelului; NGN va scurta
tot mai mult distanţele şi este posibil ca un apel să implice utilizatori aflaţi în diferite zone orare de pe glob.

61