Cauze care înlătură

caracterul penal al faptei

Szász Timea
Master SPC, anul I

1
 Reglementate în titlul 2, capitolul V art. 44-51, C. pen., partea generala,
sunt stări sau situaţii care fac ca faptei prevazute de legea penala, deşi din punct de
vedere formal întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, datorită
împrejurărilor în care a fost săvârşită, să îi lipsească una dintre trăsăturile esenţiale
(ex. vinovăţia ).Ele sunt cauze care exclud şi infracţiunea, sunt prevazute de lege şi
produc efecte din momentul constatării lor de către organele judiciare.Aceste cauze
sunt : legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea
morală , cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie completă datorită unor
împrejurări independente de voinţa făptuitorului, minoritatea, eroarea de fapt.

În Noul Cod Penal aceste cauze sunt regelemtate tot sub titlul 2, însă în diferite
capitole, unul fiind capitolul II, având denumirea „Cauzele justificative” şi
cuprinde :legitima apărare (art.19), starea de necesitate (art.20), exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art.21), consimţământul persoanei vătămate
(art.22). În capitolul III „Cauzele de neimputabilitate” sunt enumerate următoarele
fapte care înlătură caracterul penal al faptei : constrângerea fizică (art.24),
constrângerea morală (art.25), excesul neimputabil (art.26), minoritatea
făptuitorului (art.27), iresponsabilitatea (art.28), intoxicaţia (art.29), eroarea
(art.30), cazul fortuit (art.31).
Primul articol din acest capitol este destinat pentru dispoziţii generale, care enunţă
următoarele:
Art. 23 Dispoziţii generale

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă în

condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor.

Circumstantele în care s-a comis infracţiunea şi care fac ca fapta comisă să nu aiba
trasatura esenţială a infracţiunii numită vinovăţie sunt cele prevazute în articolele
44 - 51, cod penal.

2
1) Legitima aparare
Potrivit art. 44, cod penal o persoana nu raspunde penal, deci nu exista infracţi-
une, dacă aceasta comite o fapta prevazută de legea penala pentru a se apăra in faţa
unui atac al altei persoane.
În cadrul legitimei aparari există două acţiuni: acţiunea persoanei care atacă şi
acţiunea făptuitorului care se apara.
Conditiile de existenta a legitimei aparari:
I. Condiţiile atacului:
a) caracterul material, adica să constea în acte de natură fizică, nu în acte de natura
intelectuală sau morală. Astfel, insulta sau ameninţarea nu sunt atacuri materiale.
b) caracterul direct, adică să pună in pericol nemijlocit persoana şi drepturile
acesteia, fără să existe obstacole fizice intre atacator si atacat.
c) caracterul imediat , adica sa fie in curs de desfăşurare sau iminent.
d) injust, adică să constea intr-o fapta ilicita a faptuitorului. Nu poate fi vorba de
legitima aparare atunci cand un infractor il ataca pe politistul care vrea sa-l
aresteze.
e) atacul să pună în pericol grav valorile sociale menţionate în art. 44 al.2
Gravitatea se apreciaza de la caz la caz, neexistand nici un fel de criteriu de
departajare..
II. Condiţii referitoare la apărare:
a) apărarea să se constituie într-o faptă prevăzută de legea penală
b) să fie necesară
c) să vizeze persoana atacatorului
d) să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs.
Depăşirea limitelor legitimei apărări sau aşa numitul exces justificat:
In cazul in care apararea este disproportionala fata de atac, pot exista doua
implicatii juridice:
1. Dacă depăşirea limitelor legitimei aparari se datoreaza stării de temere sau
tulburare în care s-a aflat faptuitorul, atunci potrivit art. 44 (3), cod penal (exces
jusitificat de aparare), aceasta este asimilata legitimei aparari si inlatura caracterul
penal al faptei.
2. Daca depăşirea legitimei apărări nu este datorata unei stări de temere sau
tulburare, raspunderea penala nu este înlaturată, însă se va reţine o circumstanţă
atenuantă.
3
NCP
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu
gravitatea atacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite
fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, fără drept, în
timpul nopţii, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace.

În noul cod penal putem observa în primul rând, că legiutorul român determină
pe„legitima apărare” ca „fapta justificată” şi nu ca fapta care nu constituie
infracţiune. În al doilea rând putem observa, că în noul cod penal ne mai întâlnim
cu alin.3 art 44. din actuala reglementare, care afirma că :
„ Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării
sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

2) Starea de necesitate
Potrivit art. 45, cod penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta
pentru a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi inlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporala sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al sau sau al
altuia, ori un interes obstesc.
Conditiile de existenta a starii de necesitate
I. Conditiile starii de pericol:
a) Pericolul trebuie să fie iminent. Iminenţa pericolului este îndeplinită în
cazurile în care acesta este pe punctul de declanşare sau este în desfăşurare
evenimentul care pune în pericol valoarea socială.
b) Pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
c) Pericolul să nu fi fost creat intenţionat de cel care invocă starea de necesitate
d) Pericolul să ameninţe una din valorile arătate în art.45 alin.2 C.pen
Condiţiile acţiunii de salvare:

4
 a) Să se realizeze prin comiterea unei fapte incriminate de legea penală
b) Acţiunea de salvare să constituie singurul mijloc de înlăturare a pericolului
c) Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acela
care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat
d) Fapta să nu fie săvârşită de către o persoană care avea obligaţia de a înfrunta
pericolul
Diferente intre legitma aparare si starea de necesitate:
1) Ceea ce le determina. Astfel, legitima apărare e determinata de atac, pe caând
starea de necesitate e determinata de o stare de pericol. Noţiunea de stare de pericol
este mult mai largă decat cea de atac.
2) La starea de necesitate acţiunea de salvare trebuie sa fie necesară, adică
făptuitorul să nu fi avut altă posibilitate, in timp ce aceasta conditie nu este ceruta
la legitima aparare.
3) La legitima apărare făptuitorul trebuie să acţioneze, in mod obligatoriu,
impotriva atacatorului, in timp ce la starea de necesitate actiunea e, de regula,
indreptata impotriva altor valori.
NCP spune că:
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
necesitate.

Iar aliniatele 2 şi 3 din actuala reglementare sunt înbinate într-un singur aliniat,
care spune că:
(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei
persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

În NCP unde este reglementat starea de necesitate şi legitima apărare, mai sunt
reglementate încă doi articole care nu apar în actuala reglementare a C.pen. şi
anume:
Art. 21 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Care ne spune:

5
 (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea
unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.

(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în

îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută
de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

Art. 22 Consimţământul persoanei vătămate

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu

consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal
de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

(2) Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul

infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia.

3) Constrângerea morală si constrângerea fizică art. 46 C.pen

Constrângerea morala sau psihica există atunci cand, ca urmare a ameninţarii
unei persoane, faptuitorul este obligat sa comita fapta prevazuta de legea penala.
Persoana care comite acea fapta nu va raspunde penal, in timp ce persoana care
ameninta va raspunde pentru instigare. Răul cu care se ameninta trebuie sa fie cel
puţin la fel de important ca şi răul ce se cere a fi săvârşit.
Constrângerea fizică sau forţa majoră presupune existenta unei forţe de
natura fizica care determinaă comiterea faptei prevazute de legea penala de către
făptuitor. Aceasta forţă fizică ce determina constrângerea, poate fi de natura
animalaă, naturală sau umană.
De cele mai multe ori este vorba de infracţiuni omisive. De exemplu,
faptuitorul trebuie saă se prezinte la recrutare, dar circulaţia este paralizata in zona
unde se afla, datorita condiţiilor meteo nefavorabile. Se pot comite însă şi
infracţiuni comisive.
Există o constrângere fizică atunci cand faăptuitorul nu are o altă posibilitate
decât să comită infractiunea. La starea de necesitate întotdeauna el are doua
posibilităţi, adică poate să actioneze sau poate să lase pericolul să se produca.

6
În NCP constrângerea fizică şi constrângerea morală apare înt-un capitol distinct
destinat „Cauzelor de neimputabilitate” unde mai apare şi excesul neimputabil
(art.26), minoritatea făptuitorului (art.27), iresponsabilitatea (art.28), intoxicaţia
(art.29), eroarea (art.30), cazul fortuit (art.31).
Legiuitorul român în NCP le distinge în articole distincte pe constrângerea fizică şi
cea morală.
Art. 24 Constrângerea fizică

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Art. 25 Constrângerea morală

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod.

În actuala regelementare următorul fapt care înlătură caracterul penal al faptei este:
4) Cazul fortuit
Reglementat in art. 47, cod penal, cazul fortuit este situat, din punct de vedere al
gradului de vinovăţie, acolo unde se termină culpa fără prevedere şi din aceasta
cauză exclude vinovăţia penală.
Condiţiile cazului fortuit:
1) Făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul şi împrejurările care l-au determinat.
2) Făptuitorul să nu fi putut să prevadă nici rezultatul si nici împrejurările care au
determinat acest rezultat.
În practica judiciară se afirma in mod constant că nu existaă caz fortuit atunci când
faptuitorul acţiona, la momentul intervenţiei cauzei imprevizibile, cu nerspectarea
unor dispozitii legale. Exist caz fortuit atunci când între nerespectarea dispoziţiilor
legale şi producerea rezultatului nu există raport de cauzalitate.
În NCP nu apare cazul fortuit ci „Excesul neimputabil”, care enunţă următoarele:
Art. 26 Excesul neimputabil

7
 (1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării
sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de

persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul
comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

5) Iresponsabilitatea, regelementată de art.48 C.pen

Este starea psihica a unei persoane care nu poate să îşi controleze actiunile
sau nu poate saă conceapa efectele faptelor sale, datorită alienaţiei mintale sau a
altor situaţii, cum ar fi somnambulismul.
Starea de iresponsabilitate trebuie să existe in momentul comiterii
infracţiunii. Dacaă e vorba de o infracţiune cu durata de executare trebuie ca
iresponsabilitatea să se menţină pe toată durata comiterii infractiunii.
Dacaă făptuitorul alterneaza momentele de iresponsabilitate cu momentele
de luciditate atunci va raspunde doar pentru actele comise in stare lucidă. Dacă
după momentul comiterii faptei persoana devine iresponsabilă răspunderea penală
va exista, insa procesul penal nu poate sa inceapa pana cand persoana nu redevine
responsabila. Această stare se mai numeşte şi imunitate psihică.
În NCP este reglementat sub art.
Art. 28 Iresponsabilitatea

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana

care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze.

6) Betia art.49
Clasificare:
a) Betia completă - apare atunci când autorul pierde controlul actiunilor sale.
b) Betia incompletă - apare atunci când autorul are controlul actiunilor sale.
c) Betia voluntaraă- apare atunci când autorul consuma intentionat alcool sau alte
substante.

8
d) Betia involuntara - apare atunci când se datoreaza actiunii altei persoane sau
unui caz fortuit, deci nu exista consimtamantul persoanei ce consuma substantele
sau alcoolul.
Singurul caz cunoscut in practica de caz fortuit la betia involuntara este acela in
care un angajat al unei fabrici de alcool s-a imbatat cu vapori de alcool rezultati
dintr-o explozie a unui cazan.
Aspecte penale ale betiei:
- Beţia involuntara completa e cauza ce inlatura caracterul penal al faptei.
- Betia voluntara, daca este produsa cu scopul ca faptuitorul sa prinda curaj, e
circumstanta agravanta.
- Beşia voluntara poate fi, uneori, circumstanta atenuanta.
- Beţia voluntara este, uneori, element constitutiv al unei infractiuni.
Ex: conducerea in stare de ebrietate
În NCP este reglementată sub denumirea de „Intoxicaţia”.
Art. 29 Intoxicaţia

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana

care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu
alcool sau alte substanţe psihoactive.

7) Minoritatea
Potrivit art. 50, cod penal minorii care la data comiterii faptei nu împlinisera 14
ani nu răspund penal. In cazul infractiunii cu durata de executare se va tine cont
doar de actele comise dupa implinirea varstei de 14 ani.
NCP art 27 enunţă că:
Art. 27 Minoritatea făptuitorului

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor

care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal.

8) Eroarea
Eroarea este reglementata in art. 51, cod penal si este de doua feluri:

9
 1. Eroarea de drept -; Există atunci cand făptuitorul nu cunoaste sau cunoaste in
mod gresit o norma juridica de care depinde caracterul penal al faptei.
2. Eroarea de fapt -; Consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei stari,
imprejurari sau situaţii de care depinde caracterul penal al faptei.
Eroarea mai poate fi clasificată în:
3. Eroarea esenţială - Acea eroare care priveste unul din elementele constitutive
ale infractiunii.
4. Eroarea neesenţială - Se refera la alte aspecte decat elementele infractiunii,
adica un element de care nu depinde caracterul penal al faptei.

1. Eroarea de drept
Potrivit art. 51, cod penal numai eroarea de drept nepenal inlatura caracterul penal
al faptei, in timp ce eroarea de drept penal nu poate fi invocata pentru a inlatura
caracterul penal al faptei, deoarece ar contraveni principiului cunoasterii absolute a
legilor penale. In legislatiile straine se incearca eliminarea acestui principiu,
doarece poate duce la situatii absurde (unele legi devin aplicabile chiar inainte de a
fi publicate).
2. Eroarea de fapt
Aceasta eroare inlatura caracterul penal al faptei doar atunci cand este esentiala
(de exemplu, atunci cand o persoana ia din cuier o haina foarte asemanatoare cu a
sa crezand ca este haina sa).
Este necesar ca eroarea sa nu se datoreze culpei faptuitorului. Asadar nu se admite
eroarea atunci cand faptuitorul, in mod rezonabil, putea sa-si dea seama de situatia
reala.
Exista trei situatii speciale de eroare de fapt: a) Eroare asupra persoanei - error in
personam
Consta in cunoasterea gresita a identitatii victimei (atunci cand faptuitorul
confunda victima). Intr-o astfel de situatie, pentru ca identitatea subiectului pasiv
nu are relevanta pentru existenta infractiunii, se va retine o singura infractiune
intentionata comisa impotriva persoanelor efectiv lezate. b) Aberatio ictus -
,,devierea loviturii”
Apare in situatia in care faptuitorul vrea sa lezeze o anumita persoana dar, din
cauza executarii gresite a infractiunii, lezeaza o alta persoana.
In raport de solutia care se da intr-o astfel de situatie exista doua opinii:

10
 Prima opinie, majoritara in doctrina si in practica judiciara, spune ca situatia e
identica cu eroarea asupra persoanei, deci si incadrarea juridica va fi aceeasi ca la
error in personam.
Cea de-a doua opinie, la care se raliaza si prof. Florin Streteanu, spune ca situatia
nu este identica cu eroarea asupra persoanei, deoarece eroarea apare in momene
diferite. In cazul erorii asupra persoanei faptuitorul greseste in momentul luarii
rezolutiei, iar executarea acestei rezolutii gresite este corecta. In schimb, la
aberatio ictus rezolutia este corecta, insa executarea este gresita. Rezulta, potrivit
acestei opinii, ca si solutiile date trebuie sa fie diferite. Astfel, la aberatio ictus se
va retine un concurs de infractiuni intre o fapta intentionata in forma de tentativa
comisa impotriva persoanei vizate si o fapta consumata din culpa impotriva
persoanei efectiv lezate. c) Aberatio delicti
Este situatia in care faptuitorul doreste lezarea unui obiect juridic dar, din cauza
executarii gresite a actului de executare, lezeaza un alt obiect juridic. Solutia
instantei se va da ca la aberatio ictus.
Va exista tentativa la infractiunea intentionata asupra obiectului vizat si infracti-
une din culpa, consumata, asupra obiectului efectiv lezat.
NCP

Art. 30 Eroarea

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de

persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care

legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori
împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial

agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii.

(4) Prevederile alin.(1)–(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul

necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.

11
 (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare
a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza
unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată.

12