Sunteți pe pagina 1din 173

Introducere în psihoterapie

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI


FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE
Sinteze de curs

Conf. Univ. Dr. în Psihologie


Tamara Bîrsanu

1
Introducere în psihoterapie

Cuprins

Capitolul I: Probleme generale ale psihoterapiei. Definiţii..............p.5


Unităţile de învăţare 1 şi 2................................................................... p.5
Obiective.................................................................................................. p.5
I.1. Începuturile psihoterapiei în epoca modernă..............................p.9
I.2. Orientări principale în psihoterapie.............................................p.11
I.3. Orientări psihoterapeutice în diferite situaţii clinice
şi condiţii nezografice..........................................................................p.12
I.4. Obiectivele psihoterapiei..............................................................p.14
I.5. Managementul psihoterapiei.......................................................p.15
I.6. Procesul psihoterapeutic...............................................................p.18
I.7. Selecţia clienţilor pentri psihoterapie..........................................p.19
Rezumat ................................................................................................. p.22
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.23
Sarcini de lucru..................................................................................... p.23
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.23
Bibliografie minimală................................................................................... p.24

Capitolul II: Tehnici şi metode în psihoterapie.................................p.25


Unităţile de învăţare 3 şi 4................................................................... p.25
Obiective.................................................................................................. p.25
II.1. Psihoterapii cognitiv-comportamentale.....................................p.25
II.2. Psihoterapia comportamentală – Salkovski...............................p.32
Rezumat ................................................................................................. p.51
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.52
Sarcini de lucru..................................................................................... p.52
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.53

2
Introducere în psihoterapie

Bibliografie minimală................................................................................... p.53

Unităţile de învăţare 5 şi 6................................................................... p.54


Obiective.................................................................................................. p.54
II.3. Bazele psihologice ale psihoterapiei simptomatice..................p.54
II.4. Psihoterapii existenţiale. Psihoterapia centrată pe client........p.59
Rezumat ................................................................................................. p.62
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.63
Sarcini de lucru..................................................................................... p.63
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.63
Bibliografie minimală................................................................................... p.62

Unităţile de învăţare 7 şi 8................................................................... p.65


Obiective.................................................................................................. p.65
II.5 Metoda psihoterapeutică după Emil Kue....................................p.65
II.6. Tehnici de relaxare.......................................................................p.69
II.7. Sugestia – strategie de comunicare şi influenţare în relaţia
client-terapeut.....................................................................................p.77
Rezumat ................................................................................................. p.80
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.81
Sarcini de lucru..................................................................................... p.81
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.81
Bibliografie minimală................................................................................... p.82

Unităţile de învăţare 9 şi 10................................................................. p.83


Obiective.................................................................................................. p.83
II.8. Psihoterapia combinată. Abordarea holistică în
psihoterapie.........................................................................................p.83
II.9. Muzicoterapia receptivă (Meloterapia).....................................p.89
Rezumat ................................................................................................. p.121
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.122

3
Introducere în psihoterapie

Sarcini de lucru..................................................................................... p.122


Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.122
Bibliografie minimală................................................................................... p.123

Capitolul III: Relaţia terapeutică........................................................p.124


Unităţile de învăţare 11 şi 12................................................................ p.124
Obiective.................................................................................................. p.124
III. 1. Psihoterapeutul şi clientul.........................................................p.124
III.2. Personalitatea psihoterapeutului..............................................p.127
III.3. Ascultarea....................................................................................p.131
III.4. Ascultarea fizică..........................................................................p.137
III.5. Durerea........................................................................................p.138
Rezumat ................................................................................................. p.147
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.148
Sarcini de lucru..................................................................................... p.148
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.148
Bibliografie minimală................................................................................... p.149

Unităţile de învăţare 13 şi 14................................................................ p.150


Obiective.................................................................................................. p.150
III.6. Aspecte privind atitudinile părinteşti şi dezvoltarea
personalităţii copilului........................................................................p.150
III.7. Evaluarea multiaxială – DSM-IV...............................................p.164
Rezumat ................................................................................................. p.169
Teme de reflecţie/discuţie.................................................................... p.170
Sarcini de lucru..................................................................................... p.170
Lucrarea de evaluare şi modul de cotare........................................ p.170
Bibliografie minimală................................................................................... p.171

BIBLIOGRAFIE....................................................................................p.172

4
Introducere în psihoterapie

Capitolul I: PROBLEME GENERALE ALE


PSIHOTERAPIEI

Unităţile de învăţare 1 şi 2

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să definească şi să înţeleagă conceptul de psihoterapie


 să identifice principalele orientări în psihoterapie
 să facă distincţie între particularătăţile fiecărei orientări
 să cunoască obiectivele generale ale psihoterapiei
 să însuşească informaţii despre managementul psihoterapiei
 să explice importanţa selecţiei clienţilor pentru psihoterapie

I. 1. Începuturile psihoterapiei în epoca modernă.


Este bine cunoscut faptul că cuvântul poate să rănească omul, să-l ducă
în disperare ba chiar să declanşeze o boală adevarată. Se poate întâmpla şi
contrariul: poate să aline o durere, să vindece o boală, să liniştească un
suflet. Pe aceasta se bazează psihoterapia. Totuşi, la întrebarea “Poate, oare,
cuvântul să devină un întreg înţeles nu numai pentru suflet, dar şi pentru
corpul fizic?“ – răspunsul este “DA”, ba chiar mai eficient decât orice
medicament, iar aceasta ne dovedesc rezultatele ştiinţifice a marilor savanţi.
Totul se axează pe teoria ştiinţifică a lui I. PAVLOV despre limbaj – al
doilea sistem de semnalizare şi legătura lui cu inconştientul care dirijează
procesele fiziologice în organism. Şi dacă această legătura există, atunci cu
ajutorul cuvântului se poate acţiona asupra psihicului, iar prin intermediul
lui asupra proceselor fiziologice, ameliorând funcţia organelor interne,
mobilizând autoreglarea.
Este cunoscut faptul că creierul păstrează informaţia atât despre
fenomenele bolnave în organismul omului cât şi despre cele sănătoase, iar
psihoterapia se bazează pe aceste fenomene care pot regla sfera fiziologică
prin intermediul cuvântului.

5
Introducere în psihoterapie

Toate fenomenele mintale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a


unor forţe intrapsihice inaccesibile conştiintei şi cărora li se opune rezistenţă
– scopul – facilitatea înţelegerii conţinutului inconştient al psihicului. Se
porneşte de la premisa că orice comportament normal sau anormal este
produsul a ceea ce a învăţat sau nu a învăţat omul. Scopul este învăţarea
noilor alternative comportamental-experenţiale, astfel situaţia de subestimare
a dimensiunilor etice şi a relaţiilor morale cu alţii are ca scop atingerea unei
maxime conştientizări, dezvoltarea autodeterminării, creativiăţii,
autenticităţii.
Pentru îmbunătăţirea stării organului intern respectiv, psihoterapia
(cuvântul) normalizează dirijarea organului de către sistemul nervos central.
Astfel fluxul de sânge se îndreaptă spre organul respectiv hrănindu-l optimal
şi îmbogăţindu-l cu oxigen, dându-i putere şi energie. Astfel se poate obţine
o îmbunătăţire reală a stării întregului organism printr-o orientare şi
mobilizare verbală adecvată.
Marii savanţi fiziologi au canstatat că impulsurile sistemului II de
semnalizare, obţinute prin acţiunea cuvântului de la scoarţa cerebrală se
îndreaptă spre ţesuturile organelor interne reglându-le vitalitatea. Acesta
este mecanismul dobândirii vitalităţii sănătoase obţinute prin puterea
“magică” a cuvântului. Cercetările ne dovedesc că obţinem o stare optimală
de o lună (înregistrată de aparate) ca rezultat al unei sedinţe de 30 de
minute.
Ţinând cont de analiza spectrală a cuvântului, a îmbinărilor de cuvinte
savanţii psihologi şi medici terapeuţi, cu ajutorul unor indicatoare speciale
au obţinut cele mai optimale şi obiective informaţii de pe punctele active
biologice ale omului la adresa excitaţiei verbale, intensitatea lor şi reacţia
omului. În laboratoarele INSTITUTULUI CREIERULUI din SANKT
PETERSBURG, bolnavul este aşezat precum un cosmonaut dotat cu tot felul
de căşti, audiometre care înregistrează valenţele potenţialelor bioelectrice ca
rezultat al reacţiei organismului la conţinutul informaţiei verbale. În
cartoteca acestui institut sunt mai mult de 2000 de terapii verbale.
Dacă sub un anumit unghi medicina este considerată ca o formă a
solidarităţii interumane, psihoterapia constituie, fără îndoială, expresia
nobilă a acestei solidarităţi.

6
Introducere în psihoterapie

Suprimarea dialogului social duce în mod fatal la anularea dialogului


interpersonal care constituie esenţa psihoterapiei. Psihoterapia oferă nu
numai pacientului, ci şi omului aflat în impas sau suferinţa o punte spre
realitate. Orice metodă de psihoterapie îşi propune nu numai eliberarea
omului de teamă şi complexe, ci şi o infuziune de speranţe, o mai amplă
respiraţie a fiinţei sale şi un plus de cutezanţă: acestea sunt posibile fie
printr-un proces de reconstrucţie a ego-ului (dezideratul psihoterapiilor
psihanalitice), fie prin eliminarea distorsiunilor ideative (principalul demers
al psihoterapiilor cognitive).
O societate bazată pe comunicare minidirecţionată este în fapt
incompatibilă cu psihoterapia. Consecinţele negative se manifestă nu numai
asupra actului terapeutic medical, ci şi în plan mai larg social cu atât mai
mult cu cât psihoterapia în afara acţiunilor sale sanogenetice constituie un
garant al asanării etice.
Antiteză a terapiei medicale bazate pe bisturiu şi drog, psihoterapia se
instituie în esenţă ca o abordare interumană bazată pe comunicare prin
dialog.
Primul care a folosit termenul de psihoterapie cu semnificaţia morală
de „îngrijire a sufletului” a fost chiar marele filosof grec Socrate.
PSIHOTERAPIA – este o metodă de acţiune a terapeutului asupra
psihicului unui bolnav sau asupra unui grup de bolnavi cu ajutorul
cuvântului, asupra sistemului II de semnalizare în vindecarea atât a
bolnavilor neuropsihici cât şi somatici. Totodată acţiunea terapeutică
asupra psihicului se poate obţine şi prin acţiunea preparatelor psihotrope
(neuroleptice, tranchilizante, etc).
Baza acţiunii psihoterapeutice este acţiunea verbală a terapeutului
prin intermediul cuvântului vindecător, dar deseori cuvântul terapeutului
poate să-l lase pe bolnav neinfluenţat în special la primele şedinţe. Este
necesar să remarcăm faptul că cuvântul poate să-l trateze pe bolnav doar
atunci când el aduce cu sine o informaţie venită din suflet, când terapeutul
depune toată silinţa pentru a vindeca bolnavul.
Informaţia pozitivă, de obicei răspunde la problemele cele mai
importante, chiar vitale ale omului în suferinţă, în special când cuvântul
reuşeşte să-l mobilizeze pe om, să-i aducă liniştea şi invers cuvântul negândit

7
Introducere în psihoterapie

al terapeutului nechibzuit, care nu ţine cont de acţiunea lui asupra psihicului


bolnavului poate acţiona negativ, traumatizând pacientul şi poate duce chiar
la apariţia altor simptome patologice. Din aceste motive terapeutul trebuie
să fie foarte atent la cuvintele adresate pacientului.
Aplicarea în practică a psihoterapiei cere cunoştinţe ample despre
activitatea nervoasă superioară a pacientului, particularităţile lui
individuale, tipologice ale caracterului, temperamentului. Deseori
psihoterapia este metoda de bază a tratamentului în cazuri de bâlbâială,
nevroze, alcoolism, unele boli interne şi de piele, unele boli endocrinologice,
iar în alte cazuri psihoterapia serveşte ca metodă complementară de
tratament.
Un loc însemnat îl ocupă psihoterapia în tratamentul bolilor psihice.
Metodele psihoterapeutice variază în corespundere cu caracterul bolii, vârsta
pacientului, particularităţile instituţiei medicale unde se face psihoterapia
(staţionar, policlinică, sanatoriu).
Dintre metodele psihoterapeutice condiţional se pot împărţi în
trei tipuri de terapii:
1. Raţională;
2. Sugestivă (tratarea prin sugestie);
3. Analitică (psihanaliză).
La noi în ţară şi în ţările europene mai des se folosesc terapiile
raţionale şi sugestive. În SUA şi în unele ţări din occident mai frecvent se
apelează la psihanaliză. În afara acestor metode de bază în psihoterapie se
mai folosesc şi alte metode ca: antrenamentul autogen, psihoterapia
colectivă, terapia cauzală, etc.
CONŢINUTUL NOŢIUNII DE PSIHOTERAPIE – Psihoterapia este
sistemul acţiunilor psihice alcătuit din sugestia verbală a terapeutului prin
intermediul sistemului II de semnalizare asupra psihicului omului, iar prin
psihic la întregul organism. Acest sistem de acţiune se bazează pe
cunoştinţele patogenezei bolii, cunoaşterea metodelor de acţiune asupra
psihicului care ne dă posibilitatea să obţinem efectul terapeutic dorit. Baza
psihoterapiei este principiul fiziologic bazat pe concepţia lui PAVLOV despre
nevrism, concepţia despre reflexele condiţionate care dezvăluie acţiunea
activităţii nervoase superioare asupra proceselor atât fiziologice cât şi

8
Introducere în psihoterapie

patologice. O importanţă colosală are atât psihologia medicală cât şi


concepţia despre unitatea psihicului şi somaticului, cât şi dependenţa
organismului uman de mediu, în primul rând de cel social.
I. 1. Începuturile psihoterapiei în epoca modernă.
Calea către psihoterapie a fost destul de întortocheată. Ea trece prin
teoria magnetismului dezvoltată de Messmer 1773-1815. Acesta susţinea că
intervine în ajutorul unor bolnavi prin intermediul magnetismului animal.
Eficacitatea sa a rămas neexplicabilă. Mai târziu metoda sa a fost denumită
hipnoza de J. Braid. Ea a fost perfecţionată de Charcot 1825-1893 şi alţii,
devenind prima metodă de psihoterapie medicală. foarte curând a fost
elaborată şi psihoterapia raţională Dubois,1848-1918 ca o contrapondere a
raţiunii faţă de factorul emoţional-sugestiv al sugestiei.
DUBOIS a întemeiat metoda persuasivă, directivă de tratament a
nevrozelor. El a insistat foarte mult asupra delimitării precise dintre sugestie
şi persuasiune. Metoda sa constă în educaţia voinţei. După o etapă de
ascultare şi cunoaştere a problemelor pacientului urma ca prin intermediul
metodei convingerii să se producă clarificarea gândurilor şi adoptarea ideilor
propuse de terapeut, în calitate de bun prieten. Medicul trebuia să-i insufle
bolnavului încrederea ca el se va vindeca şi totodată să-l însoţească pe lungul
drum al autoeducării.
După D. Langen 1973 linia raţională creată de Dubois s-a sprijinit pe
următoarele elemente: clarificarea, influenţarea prin argumentaţie a
convingerilor greşite ale bolnavului şi educaţia sistematică destinată lui şi
familiei sale.
Înrudite cu psihoterapia raţională sunt metodele create de cel de al
doilea război mondial:
- terapia raţional emotivă a lui A. Ellis 1943; precursoarea
tehnicilor cognitive,
- behaviorismul, mai ales în partea de instruire,
- terapia realităţii N.Glaser,
- terapia deciziei W. Greenwald.
Cea mai apropiată este însă logoterapia lui V. Frankl 1858-1970

9
Introducere în psihoterapie

ÎNDRUMAREA REALISTĂ – PRIMORDIALITATEA MEDIULUI


Pe aceeaşi cale a apelului la înţelepciune, în diferite aşezăminte din
SUA, dar şi în alte ţări, s-a dezvoltat un curent de îndrumare realistă la
începutul secolului. El a stat la baza sfătuirii şcolare, a consilierii, apropiată
de metodele practicate în aceeaşi perioadă de clinicile de îndrumare a
copilului şi adolescentului “child-guidance”. Aceeaşi orientare a fost adoptată
de şcoala învăţării şi de terapia comportamentală.
Obiectivul principal al acestui grup de tehnici este obţinerea unei mai
mari adecvări faţă de normele sociale, ale familiei şi/sau comunităţii, a unei
mai bune adaptări la probleele vieţii, îmbunătăţirea relaţiilor cu cei de
aceeaşi vârstă. Este o orientare către mediu, influenţa sa fiind considerată
drept fundamentală. Se consideră că existenţa individuală este determinată
de scopuri divergente, între care se numară nevoia de securizare şi nevoia de
dezvoltare. Acestea îşi găsesc expresia în comportamentele direcţionate către
o finalitate adică spre satisfacerea nevoilor. Cei care se prezintă pentru
sfătuire au o problemă generată de o atitudine sau de o exprimare
comportamentală greşită sau au intrat într-o situaţie aparent fără soluţie.
Problemele trebuie să fie rezolvate. Devierea comportamentală este parţială
şi poate fi corectată cu ajutorul cuiva din afară care va oferi soluţii urmând ca
subiectul să preia apoi responsabilitatea pentru propria existenţă, prin
punerea în aplicare.
Obiectivele terapeutice au fost limitate la rezolvarea unei situaţii sau a
unei probleme date. printre trăsăturile orientării către mediu, L. Barcley 1973
distinge:
- respectarea normelor culturale, sociale, a realităţii obiective.
Există un corp de morală, de valori şi conduite care trebuie respectate.
Scopul consilierii este clarificarea problemelor persoanei. Ca metode se
folosesc: întelegerea trăirilor, identificarea deficienţelor comportamentale şi
eliminarea lor prin învăţare socială. Schimbările în comportament amorsează
modificări în atitudini, trăiri şi motivaţii, iar succesul este determinat prin
criterii obiective, sociale. Se realizează un model concret de rezolvare a
problemelor, împărţit în etape. Sfătuitorul se implică în definirea căilor de
rezolvare şi a resurselor, alegând dintre cele existente în repertoriul
clientului. Scopul său este de a-l ajuta pe client să se schimbe.

10
Introducere în psihoterapie

I.2. Orientări principale în psihoterapie.


Cele două tendinţe importante din această categorie sunt: cea clasică,
tipic orientată către problema, obiectiv şi cea behavioristă.
A. Orientării clasice îi aparţine consilierea şcolară T. Allen, J.M.
Whiteley 1968, prin care se încearcă să se demonstreze elevului/studentului
că modul său de abordare a şcolarităţii este greşit. Sfătuitorul discută,
argumentează şi încearcă să raţioneze împreună cu elevul pentru a-l aduce
către schimbare. Se încearcă redirecţionarea comportamentului acestuia
către conformismul social, adică o mai bună concentrare în clasă, respect
faţă de profesori, efectuarea temelor, etc. Această binecunoscută orientare a
fost denumită rezolvarea realistă a problemelor. Ea are limite deja
menţionate în capitolul introductiv. Subiectul este plasat aprioriu în poziţia
dezavantajoasă de vinovat, fapt ce poate crea bariere invizibile, dar puternice
în calea acţiunii persuasive.
B. În orientarea behavioristă sau teoria învăţării problema ar
consta în modelele învăţate ale comportamentului maladaptiv, orientarea
faţă de sarcină a clientului fiind necorespunzătoare, J. Brown, C. Brown 1977.
Comportamentele nevrotice sau antisociale sunt considerate drept rezultat
al unor întăriri greşite. Elevul nu a reuşit să-şi modeleze comportamentul
social conform unor modele pozitive, proadaptative. Soluţia ar fi
identificarea contingentelor întăritoare ale comportamentelor greşite, iar
prin manipularea mediului ele urmează să fie eliminate, fiind înlocuite cu
cele dezirabile. Aceasta reprezintă o manipulare obiectivă către obiect.
Ultimele dezvoltări ştiinţifice au adus argumente în favoarea
teoriilor behavioriste. Astfel A. Bandura 1977 a produs o nouă dimensiune a
funcţionării mintale şi anume eficacitatea. Succesul acţiunii şi trăirea eficace
rezultată modifică substanţial schemele mintale prin îmbunătăţirea imaginii
de sine. Ea a fost demonstrată prin aplicarea tehnicii afirmării de sine
asertive training J.M. Boisvert, M. Beaudy, 1979. Pentru a lărgi cadrul strâmt
al concepţiilor behavioriste clasice au fost introduse ca variabile
intermediare cogniţia A.Beck 1979 şi teoria sinelui cu funcţia sa reflexivă, de
structurare a autonomiei şi a coerenţei interne D. Stern 1985, G. Rudolf 1993
care aparţin altor curente, ceea ce a dus la dezvoltarea unei combinaţii
cognitiv comportamentale.
C. Rezolvarea problemelor. Curentul denumit “rezolvarea
problemelor”, dezvoltat în jurul experimentalismului lui J. Dewey 1913-1950,

11
Introducere în psihoterapie

insistă asupra îmbunătăţirii adaptării sociale prin îndrumarea educaţională.


Se realizează o mai bună autoînţelegere, fapt care duce în final la
reorganizarea structurilor interne, a motivaţiilor. Prezentarea didactică a
problemelor trebuie împletită cu contactul afectiv şi cu experenţierea
interacţiunii terapeutice care favorizează asimilarea noilor conţinuturi. Deşi
scopul sfătuirii este rezolvarea problemelor, succesul este condiţionat de
trăirea de securitatea creată în timpul relaţiei terapeutice şi care depinde de
abilitatea sfătuitorului. Modificările produse în interacţiunea terapeutică se
răsfrâng asupra ambilor parteneri.
Conceptul de rezolvare a problemelor, deşi ia în consideraţie
valorile, realitatea exterioară şi vinovăţiile, se concentrează asupra creării
alternativelor, a identificării soluţiilor, a găsirii mijloacelor de punere în
aplicare. Alternativele ar trebui aduse până la elaborarea unui plan de
acţiune. Decizia este trăită ca un eveniment de către individ care o va şi pune
în aplicare. Sfătuirea va fi terminată, problema fiind considerată ca rezolvată
din momentul în care individul nu mai suferă de trăirile grele de vinovăţie,
anxietate, depresie sau frustrare. Continuatorii lui Dewey au completat
conceptele de bază prin dezvoltarea de proceduri, instruirea didactică,
schimbări de atitudine sau au subliniat valoarea deciziei D. Greenwald 1973.
Modelul propus de către Dewey şi şcoala sa a dus la reorientarea substanţială
a sfătuirii către eficacitate, fiind reluat în bună măsură de terapia realităţii
W. Glaser 1976.
Unul dintre cele mai fertile curente din psihologie s-a grupat în
jurul ideii de intenţionalitate, care postulează primordialitatea factorului
intern J.Barcley 1973. Ideea a fost formulată de către Toma d’Aquino
dezvoltată apoi de Leibnitz şi Spinoza Brentano 1838-1917, citat de J. Barcley
1973, a creat o psihologie a intenţionalităţii din perspectiva acestui concept.
Intenţionalitatea se regăseşte în teoriile psihanalitică, fenomenologică,
gestaltistă precum şi în şcoala umanistă a lui A. Maslow 1970, C. Rogers.

I.3. Orientări psihoterapeutice în diferite situaţii clinice şi


condiţii nazografice.

Eficacitatea psihoterapiei în funcţie de acţiunile sale de la cele generale


la cele specifice impun precizarea anumitor criterii de orientare în privinţa
alegerii metodei psihoterapeutice în faţa diferitelor situaţii clinice. Astfel:
12
Introducere în psihoterapie

Pacientul cu manifestări psihopatologice acute recent apărute


consecutive unor situaţii psihostresante beneficiază în primul rând de o
psihoterapie suportivă, superficială şi abreviată.
Pacienţii cu dificultăţi de adaptare şi relaţionare cu situaţii
interpersonale conflictuale, cu stimă redusă faţă de sine şi cu manifestări
psihopatologice cronice este angajat într-o psihoterapie elaborată de
profunzime şi îndelungată.
Pacientul cu personalitate fragilă, cu EGO slab şi cu nivel de anxietate
ridicat are nevoie de o psihoterapie mai directă, mai concretă şi mai bine
structurată.
În tulburări nevrotice, tulburări de personalitate, în depresii de mai
mică intensitate ca şi în stări de anxietate pot fi recomandate metode
psihoterapeutice aparţinând uneia din cele trei arii psihoterapeutice
principale: dinamică, umanistă, comportamentală.
În tulburările psihotice (schizofrenii, boli afective, bipolare, depresii
majore, etc.) psihoterapia cu unica abordare terapeutică nu este suficientă
fiind necesară asocierea cu psihofarmacoterapia şi cu sociometria.
În alcoolism, şi în unele tulburări de personalitate (cu dificit etic şi
comportamental) psihoterapia are un rol complementar fiind mai indicate
abordările de grup şi socioterapia.
În tulburări psihosomatice psihoterapia se înscrie terapiei biologice
specifice, această abordare dovedindu-se superioară faţă de terapia biologică
superioară.
În tulburări obsesivo-compulsive ca şi în fobii simple este recomandată
terapia comportamentală mai ales sub forma desensibilizării sistematice
eventual asociată cu o formă de relaxare.
În deficienţele mintale, domeniu considerat până în ultimii ani exclus
abordării psihoterapeutice se recomandă terapia comportamentală
susceptibilă să determine ameliorarea funcţională sub aspect ocupaţional ca
şi în domeniul automaniei şi al socializării.
În tulburări sexologice, de cuplu este contraindicată psihoterapia
individuală recomandându-se includerea ambilor parteneri.

13
Introducere în psihoterapie

I. 4. Obiectivele psihoterapiei.

În linii de maximă generalitate obiectivele psihoterapiilor pot fi:


imediate sau de perspectivă, iar comunicarea este ca un fir roşu la toate.
Obiectivele imediate sunt orientate direct asupra stării pacientului în
timp ce obiectivele de perspectivă au în vedere reorganizarea
personalităţii, adecvarea comportamentului şi creşterea disponibilităţilor de
relaţionare şi integrare.
Obiectivele imediate orientate asupra stării de sănătate urmăresc:
 intervenţia în criză şi eliminarea anxietăţii;
 reducerea simptomatologiei specifice;
 rezolvarea unor probleme limitate;
 realizarea unor clarificări într-o zonă circumscrisă de conflict.
Obiectivele de perspectivă orientate asupra reorganizării
personalităţii şi ameliorării comportamentului au în vedere:
 reducerea intensităţii conflictului;
 întărirea capacităţilor integrative;
 reorganizarea structurilor defensive;
 modificarea conflictelor inconştiente fundamentale;
 redistribuirea mai mult sau mai puţin profundă a investiţiilor
afective în vederea unei dezvoltări armonioase a personalităţii, modificarea
organizării personalităţii în direcţia funcţionării adaptative şi mature.
Obiectivele amintite pot fi formulate relativ independent, în sensul că
în faţa unui pacient în criză ne formulăm obiective imediate, în timp ce
pentru un pacient cu EGO slab, nevrotic, ne propunem obiective de
perspecitvă după cum ele pot fi înscrise într-o anumită ordine, succesiunea
lor fiind în funcţie de starea şi situaţia pacientului.
Totodată obiectivele iniţial stabilite pot fi constant urmărite după cum
pot fi modificate în succesiunea lor în conţinut sau pot fi înlocuite cu altele
considerate mai adecvate. Desigur schimbarea obiectivelor este determinată
de numeroşi factori şi în primul rând de disponibilitatea şi responsivitatea
pacientului faţă de psihoterapie.

14
Introducere în psihoterapie

Fără îndoială că obiectivul major al psihoterapiei constă în realizarea


unor schimbări a personalităţii pacientului care să-i permită o mai bună
adaptare faţă de sine şi faţă de lume. Deşi cele mai multe obiective sunt axate
în primul rând asupra etiopatogeniei manifestărilor, obiectivul psihoterapiei
constă în realizarea unei sănătăţi mintale înalt calitative capabile să asigure
realizarea maximă a potenţialului uman al individului. Aceasta constituie nu
numai obiectivul final, ci şi dezideratul psihoterapiei psihanalitice formulat
de creatorul psihanalizei care preconiza ca terapeutul “să facă totul pentru
ca aptitudinile pacientului să se realizeze făcându-l pe acesta atât eficient cât
şi capabil să se bucure pe cât este posibil” (Sigmund Freud).

I.5. Managementul psihoterapiei

- numărul de şedinţe;
- durata şedinţelor;
- locul de desfăşurare a acestora;
- psihologul îl interoghează cu privire la factorii de natură
situaţională care îi influenţează comportamentul;
- stările fiziologice;
- factorii ce ţin de relaţiile interpersonale cât şi despre
comportament.
Interviul preliminar are însemnătate în cadrul demersului
psihoterapeutic pentru că adesea clientul se prezintă cu un număr
impresionant de probleme iar psihologul este cel care îl ajută să se ajute
singur (îl ajută să-şi ordoneze problemele) în aşa fel încât clientul înţelege că
dificultăţile pot fi reduse la dimensiuni rezonabile şi încetul cu încetul
înţelege că schimbarea este posibilă.
Exemplu: dacă un client acuză că are o serie de probleme (dispozitie
proastă, pierderea interesului de viaţă, scăderea stimei de sine, tulburări de
somn, lipsa speranţei pentru viitor) psihologul explică că dacă o să accepte
că are aceste probleme atunci şi schimbarea poate fi posibilă încetul cu
încetul.

15
Introducere în psihoterapie

Reevaluarea propriei vieţi.


1. subconştientul creează la fiecare om un program unicat. El se
creează în situaţiile vitale.
2. cu acest fenomen se ocupă subconştientul de la naştere. În
subconştient se păstrează informaţiile întregii vieţi.
3. copilul dezvoltat ca adult adună experienţă, recepţionează
factorii din exterior deja având la bază experienţa trecutului
neconştientizând că viaţa adultului este formată din rădăcinile copilăriei
Atitudinea conştientă faţă de mediul înconjurător se schimbă
permanent iar subconştientul poate să rămână fidel acelor tipare formate
chiar şi ereditar.
Exemplu: dacă în copilărie a avut loc o situaţie traumatizantă care a
lăsat o amintire ea există în subconştient până în prezent putând influenţa
situaţia prezentă, de aceea este important ca eu singur să-mi creez viaţa
mea, lumea mea, cu gândurile şi cu comportamentele.
Boala = reflectarea gândurilor negative şi a comportamentului negativ
pe corpul fizic.
Atititudinea faţă de mediul exterior se formează la copil sub influenţa
copiilor (grădiniţă, şcoală etc.) cu timpul toate acestea se sedimentează în
programarea subconştientă comportamentală. Reflectarea tuturor acestora
este mediul în care trăim.
Reevaluând viaţa personală noi schimbăm omul, programând
subconştientul adică schimbăm viaţa, modelul mental, modul de a trăi.
Deoarece boala este reflecţia pe planul psihic a gândurilor negative, a
emoţiilor, este foarte important să căutăm mai adânc şi să selectăm în
istoricul personal acele situaţii care au dus la formarea unei astfel de
atitudini.
Studiu de caz:
Pacient de 28 de ani acuză dureri lombare, dureri apărute în timpul
naşterii unui copil mort.

16
Introducere în psihoterapie

După colaborarea cu subconştientul (întoarcerea spre sine) s-a


demonstrat că nu moartea copilului a provocat boala ci în plus moartea
copilului s-a datorat programării subconştiente de distrugere a copilului.
Psihologul: Până la prima sarcină aţi avut gânduri de a scăpa de
copil, aţi spus NU VREAU COPII!!!? Ori v-a fost frică să rămâneţi însărcinată,
ori a fost aceasta o sarcină nedorită?
Pacientul: Nu!
Psihologul: Dar subconştientul dumneavoastră ne-a dat
informaţii conform cărora boala şi moartea copilului a fost provocată de
acest program distructiv. În plus acest program distructiv s-a instalat în
subconştientul dumneavoastră în copilărie.
Pacientul: Nu ţin minte nimic! Trecând prin copilărie, nu-mi
amintesc să-mi fi dorit să am copii !
Psihologul: Când au apărut aceste sentimente? În ce
circumstanţe?
Pacientul: Tata cu mama se certau tot timpul iar eu mai mult
timp mi-l petreceam la bunica care îmi spunea că părinţii mei se certau din
cauza mea. Deci dacă eu nu eram, consider că ei erau mai fericiţi!
Atunci au apărut durerile la spate! Sunconştientul a concluzionat
atunci că copiii nu aduc fericirea părinţilor. Aceasta este programa dorinţei
copilului tău – moarte. Fetiţa pe atunci a uitat dar când a dorit să fie mamă
acest gând s-a realizat în nasterea copilului mort iar apoi în tasarea
vertebrelor.
Pacienta şi-a amintit şi alte gânduri şi situaţii cu acelaşi caracter.
Concluzie: boala este nevinovată.
Bunica a reflectat prin cuvinte de fapt ceea ce noi numim programarea
distructivă a fetitei. Faptul că pacienta a avut mai multe avorturi este o
manifestare a programării de ucidere a copiilor.
Schimbând gândurile subiectului schimbăm de fapt programul –
reprogramăm subconştientul. Pentru unii oameni aceste programări sunt

17
Introducere în psihoterapie

ascunse foarte adânc dar foarte important este autoevaluarea şi scoaterea lor
la iveală devenind revelant.
Concluzie: boala este un semnal dat de subconştient.

I.6. Procesul psihoterapeutic.


Modele psihoterapeutice
Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborată astfel încât
putem vorbi în prezent de aproximativ un număr de 2000 de tehnici de
psihoterapie. Fiind atât de numeroase ele pot fi clar delimitate cu conţinut
şi moduri de acţiune distincte şi bine precizate.
În funcţie de anumite criterii distingem următoarele:
- metode orientate emoţional sau afectiv;
- metode orientate intelectual sau cognitiv;
Din punct de vedere al demersului aplicativ se disting tehnici şi
metode de terapie bazate pe criterii precum:
- criteriu investigativ preocupat în mod esenţial de organizarea
psihismului uman
- criterii care urmăresc în mod univoc eliminarea simptomului şi
vindecarea pacientului .
În funcţie de distinctiile multor şcoli, psihoterapii:
- dinamice
- comportamentale
- experenţiale.
1. Psihoterapiile dinamice - au la bază concepţia conform căreia
toate fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor
forţe intrapsihice (convingerile interioare date de subconştient sunt în
contradicţie cu gândurile din conştient) .
Inaccesibile conştiinţei omului şi cărora el le opune rezistenţă, scopul
psihoterapiilor dinamice constă în facilitatea înţelegerii conţinutului
inconştient al psihismului.

18
Introducere în psihoterapie

2. Psihoterapii comportamentale – ele pornesc de la premisa că


orice comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a învăţat
sau nu individul. În consecinţă bolile psihice au, după şcoală, deprinderi
învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar repetate şi întărite de
stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea cu psihoterapiile
comportamentale pacienţii învaţă noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice cât şi neapărat în afara ei.
3. Psihoterapii experenţiale – au punctul de plecare situaţia de
subestimare a dimensiunilor etice ale omului şi a relaţiilor sale morale cu
ceilalţi. Psihoterapia experenţială are ca scop nu numai vindecarea bolii, ci şi
dezvoltarea individului atât prin atingerea unei maxime constientizări cât şi
prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea, creativitatea
etc.
După numărul celor care participă în psihoterapie, acestea se împart
în:
 psihoterapii individuale:
- psihoterapii dialectice
- psihanaliza – restructurarea personalităţii prin terapii analitice:
1. analiza experenţială
2. psihoterapii nondirective
3. psihoterapii scurte
4. longoterapie
- psihoterapii sugestive –hipnotice – hipnoza=
relaxare barbiturică
 psihoterapii de grup (colective)
- psihodrama
- socioterapia (consiliere terapeutică)
- resocializarea
- terapia familiei

I.7. Selecţia pacienţilor pentru psihoterapie


Psihoterapia nu poate fi efectuată în orice situaţii clinice sau
oricărui pacient care o solicită fără a-i prejudicia succesul. Rigorile selecţiei
depind de metoda psihoterapeutică ce urmează a fi aplicată şi de competenţa
şi profesionalisml psihoterapeutului, dar trebuie ţinut cont că psihoterapia

19
Introducere în psihoterapie

psihanalitică impune selecţia cea mai severă în opoziţie cu terapia


comportamentală.

Pe de altă parte, natura tulburării pacientului, amploarea


manifestărilor sale clinice, gradul de organizare a personalităţii sale precum
şi capacitatea sa de testare a realităţii impun de asemenea rigori selecţiei.
În linii generale pentru a putea fi înscris într-o cură de
psihoterapie pacientul trebuie să prezinte:
1. motivaţia clară pentru psihoterapie;
2. dorinţa puternică de schimbare;
3. un anumit grad de forţă a EGO-ului;
4. o anumită capacitate de relaţionare;
5. un anumit grad de dezvoltare cognitivă.
Se susţine că psihoterapia este în primul rând eficace pentru
tineri, adulţi, anxioşi, suferinzi de tulburări minore ca şi pentru indivizii care
prezintă o funcţionare socială satisfăcătoare, capacitatea de a se exprima în
plan afectiv.
Foarte important este ca cel care solicită psihoterapia să
dorească să se vindece; să realizeze că are o problemă; să aibă un mic grad de
forţă a EGO-ului.
Expresie a caracterului psihoterapiei deceniilor trecute ce
caracterizează în primul rând psihoterapia psihanalitică o constituie suita
adjectivelor care exprimă tot atâtea condiţii: tânăr, atrăgator, bogat,
inteligent şi cu succes. Aceste condiţii dezirabile ale pacientului candidat la
psihoterapie nu mai sunt impuse actualmente nici de reprezentanţii
psihoterapiei psihanalitice care le-au preconizat.
După selecţia pacienţilor are loc cel puţin o sedinţă de
psihoterapie cu caracter investigativ-instructiv în cadrul căreia sunt
cunoscute expectaţiile pacienţilor care în acelaşi timp iau cunoştinţă de
conţinutul, dar mai ales de forma psihoterapiei. Unii terapeuţi vorbesc
despre o fază iniţială a psihoterapiei nesistematizată şi nespecifică după care
urmează cura de psihoterapie propriu-zisă. De fapt, iniţierea psihoterapiei
prezintă întotdeauna anumite dificultăţi care se întâlnesc deseori şi la
încheierea ei.

20
Introducere în psihoterapie

În cadrul acestor sedinţe de evaluări orientative pot fi distinse


următoarele caracteristici:
1. Pacientul obţine anumite informaţii referitoare la natura şi
mecanismele tulburării sale (să-i vorbim despre el) ca şi asupra conţinutului
şi modului de desfăşurare a psihoterapiei.
2. Terapeutul permite pacientului să treacă de la un subiect la altul
sau poate inţia o comutare a temelor în discuţie când constată că pacientul
devine anxios sau reticent.
3. Terapeutul se va concentra nu atât asupra cauzelor iniţiale ale
pacientului, cât mai als asupra trăsăturilor personalităţii lui.
4. Abţinerea terapeutului de a formula vreo judecată asupra
pacientului.
5. Terapeutul va manifesta interes faţă de pacient ca şi dorinţa de a-
l ajuta (să simtă că vrem să-l ajutăm).
În urma evaluării orientative a problematicii pacientului,
terapeutul va stabili numărul sedinţelor pe care le consideră necesare pentru
pacientul respectiv.
Terapeutul trebuie să asculte cu atenţie şi interes nu numai
conţinutul manifest, ci şi semnificaţiile latente, inconştiente din relatarea
pacientului. În plus terapeutul trebuie să încurajeze pacientul în exprimarea
directă neelaborată a gândurilor şi sentimentelor sale.

21
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Psihoterapia este o metodă de acţiune a terapeutului asupra psihicului


unui bolnav sau asupra unui grup de bolnavi cu ajutorul cuvântului, asupra
sistemului II de semnalizare în vindecarea atât a bolnavilor neuropsihici cât şi
somatici. Totodată acţiunea terapeutică asupra psihicului se poate obţine şi
prin acţiunea preparatelor psihotrope (neuroleptice, tranchilizante, etc).
2. Psihoterapiile dinamice au la bază concepţia conform căreia toate
fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor forţe
intrapsihice (convingerile interioare date de subconştient sunt în contradicţie
cu gândurile din conştient). Scopul psihoterapiilor dinamice constă în
facilitatea înţelegerii conţinutului inconştient al psihismului.
3. Psihoterapii comportamentale pornesc de la premisa că orice
comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a învăţat sau nu
individul iar pentru vindecare pacienţii învaţă noi alternative
comportamentale.
4. Psihoterapii experenţiale au ca scop nu numai vindecarea bolii, ci şi
dezvoltarea individului atât prin atingerea unei maxime constientizări cât şi
prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea, creativitatea
etc.
5. Obiectivele psihoterapiei pot fi: imediate sunt orientate direct asupra
stării pacientului şi de perspectivă ce au în vedere reorganizarea personalităţii,
adecvarea comportamentului şi creşterea disponibilităţilor de relaţionare şi
integrare.
6. Managementul psihoterapiei vizează: numărul de şedinţe; durata
şedinţelor; locul de desfăşurare a acestora; psihologul îl interoghează cu
privire la factorii de natură situaţională care îi influenţează comportamentul;
stările fiziologice; factorii ce ţin de relaţiile interpersonale cât şi despre
comportament.
7. Psihoterapia nu poate fi efectuată în orice situaţii clinice sau oricărui
pacient care o solicită fără a-i prejudicia succesul. Rigorile selecţiei depind de

22
Introducere în psihoterapie

metoda psihoterapeutică ce urmează a fi aplicată şi de competenţa şi


profesionalisml psihoterapeutului.

Teme de reflecţie/discuţie

Prin ce se disting psihoterapiile dinamice, comportamentale şi


experenţiale?

Care sunt particularităţile obiectivelor de perspectivă în


psihoterapie şi prin ce se deosebesc de cele imediate?

Sarcini de lucru

Ce tip de terapie aţi recomanda unei persoane cu tulburări obsesiv-


compulsive? Argumentaţi răspunsul.
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

În funcţie de ce criterii aţi selecta clienţii pentru psihoterapie?


Argumentaţi răspunsul.
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 18, 19,

23
Introducere în psihoterapie

- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 14,


- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 13,
- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 19-20.

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate.
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Ed.


Polirom, Iaşi.
Holdevici I. (1996). Elemente de psihoterapie, Bucureşti.
Holdevici I. (1996). Psihoterapia, Bucureşti.
Mitrofan I. (1996). Psihoterapia experienţială, Bucureşti.
Popescu - Neveanu, P. (1996). Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti.

24
Introducere în psihoterapie

Capitolul II: Tehnici şi metode în psihoterapie

Unităţile de învăţare 3 şi 4

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să cunoască particularităţile psihoterapiei raţionale,


 să înţeleagă în ce tip de tulburări pot fi folosite tehnicile
psihoterapiei raţionale,
 să explice ce înseamnă biblioterapie,
 să însuşească şi să distingă specificul psihoterapiei
comportamentale,
 să cunoască indicaţiile psihoterapeutice pentru diverse
tipuri de afecţiuni psihosomatice şi somatoforme.

II. 1. Psihoterapii cognitiv-comportamentale

PSIHOTERAPIA RAŢIONALĂ
Psihoterapia raţională este psihoterapia logică, explicită care se
efectuează pe fondul stării active a scoarţei celebrale chiar de la prima
cunoştinţă dintre medic şi pacient.
Fondatorul terapiei raţionale este savantul Dubois în 1913. Dacă în caz
de psihoterapie sugestivă se adresează sferei emoţional-volative a bolnavului,
atunci la aplicarea terapiei raţionale ne adresăm în special sferei intelectuale
şi logice. Se ştie că, cu cât este mai bogat intelectual cu atât mai multă
informaţie are el despre sine şi cu atât mai mult avansează pe planul II
emotivitatea care se alimentează de la instincte, oferindu-i locul primordial
intelectului. Din acest motiv când avem în faţa noastră un bolnav cu un
intelect bine dezvoltat şi insuficient sugestiv dar suferă de o neuroza este
bine să i se indice o psihoterapie raţională. Această alegere este cea mai
raţională, fiindcă metoda respectivă ne permite posibilitatea de a depista şi

25
Introducere în psihoterapie

de a înlătura nu numai simptomele bolii dar şi motivul bolii interpretată


greşit de însăşi bolnav.
De exemplu, pacientul care suferă de frică de înălţime nu este în stare
să se elibereze de această stare singur. Acţiunea psihoterapeutică în această
metodă este orientarea spre schimbarea modalităţii gândirii pacientului şi în
special la schimabarea atitudinii bolnavului faţă de simptomele sale.
Psihoterapeutul implică în modul cel mai activ în procesul terapeutic pe
însăşi pacient, îi induce atitudine critică faţă de starea lui şi, important, îi
demonstrează şi îl convinge că cauza lui nu este altceva decât imaginaţia lui
bolnavă. Se recomandă schimbarea anturajului pacientului, aspectul lui
(culoarea părului, tunsoarea, îmbrăcămintea etc), în special în cazurile când
pacientul se află în stare de conflict cu cei din jur. Savantul consideră că
psihoterapia raţională se reduce în exclusivitate la acţiunea intelectuală
asupra personalităţii: categoric se exclude factorul sugestiv dar actualmente
savanţii psihoterapeuţi consideră că în psihoterapia raţională sunt incluşi şi
factori sugestivi care sunt în strânsă legătură cu fenomenul sugestiv şi cu
acţiunea considerabilă a personalităţii terapeutului asupra personalităţii
pacientului.
O insuficienţă considerabilă a psihoterapei raţionale este munca
enormă depusă de psihoterapeut, a acţiunii logice asupra multor forme de
neuroză la baza cărora stă suprasolicitarea sistemului nervos sub acţiunea
factorilor atât psihogeni cât şi somatogeni.
O importanţă enormă are tipul sistemului nervos al pacientului şi
scepticismul pacientului către metodică psihoterapeutică sau către medicul
în cauză. Deci, tratamentul prin convingere sau psihoterapia raţională este
tratamentul cu ajutorul informaţiei care intră în legatură şi în interacţiune cu
închipuirile despre boala sa care apoi sunt supuse interpretării. La baza
acestui fenomen pot interveni noi viziuni asupra lucrurilor, o nouă
interpretare asupra fenomenelor traumatizante psihicului, noi condiţionări,
etaloane asupra viitorului. Aceste etaloane determină importanţa acţiunii
asupra omului a semnelor respective şi de aici reacţia asupra excitanţilor.
În timpul terapiei apare altă atitudine către simptome benefică
sănătăţii pacientului sau în cel mai rău caz se frânează vechea atitudine.
Astfel se obţine schimbarea importanţei informaţionale a excitanţilor şi
slăbirea capacităţiilor lor patogene. Terapia raţională se mai numeşte şi

26
Introducere în psihoterapie

“Metoda Socratică” adică reeducarea omului. Deseori psihoterapiile raţionale


se combină cu farmacoterapiile. Tehnica acestei terapii se reduce la dialogul
cu pacientul unde terapeutul îi explică pacientului cauza bolii, îi explică şi îl
orientează pe bolnav să-şi schimbe viziunea şi atitudinea faţă de
întâmplările mediului înconjurator, să nu mai fixeze atenţia asupra
simptomelor lui considerate patologice. Este important ca, convingerea să fie
însoţită de acţiunea emotivă sporită şi argumentele să fie pronunţate cu un
ton ridicat. Acest fenomen sporeşte acţiunea lor sugestivă.
De exemplu, la un bolnav care suferă de insomnie i se spune: “Nu vă
mai gândiţi la somn – el zboară ca o pasăre când alergi după ea, înlăturaţi cu
ajutorul raţiunii dumneavaoastră gândurile şi grijile neîntemeiate şi
neimportante. Străduiţi-vă să terminaţi ziua cu un simplu gând care vă da
posibilitatea să adormiţi liniştit.”.
Alt exemplu: o pacientă tânără care suferea de tahicardie din cauza
neînţelegerilor în familie – terapeutul îi argumentează: “Dumneavoastă
sunteţi perfect sănătoasă, tânără şi frumoasă, organismul dumneavoastră
este foarte sănătos iar tahicardia este pe fond nervos. Nu aveţi nimic la
inimă, nici o boală, cât de des ar fi pulsul d-voastră, oricum nu este din cauza
inimii ci din cauza nervilor. Presupunem că v-aţi trezit dimineaţă din cauza
bătăilor de inimă, v-aţi înfricoşat şi vă gândiţi că muriţi. Astfel induceţi o
tulburare sufletească care impune inimii d-voastră să bată, numărând pulsul
care a fost 100 şi s-a făcut 120 vă neliniştiţi şi mai mult, dar dacă ne
convingem că nu se întamplă d-voastră vă liniştiţi şi totul revine la normal.
Judecaţi în felul următor: că eu sunt tânără, sănătoasă, puternică, nu am nici
o boală de inima nici altă leziune organică şi de la această tahicardie nu mor;
respiraţi iar odată cu liniştirea respiraţiei se va linişti şi inima şi tot
organismul în întregime. Terapeutul trebuie să-şi convingă pacienţii de o
neapărată însănătoşire îmbinând metoda convingerii cu cea sugestivă atât
directă cât şi indirectă. În timpul tratamentului prin intermediul terapiilor
raţionale argumentele pot să fie de caracter diferit.
De exemplu: bolnavul care suferă de cancerofobie (fiind de specialitate
chiar lucrător medical) i se explică în felul următor: “D-voastră acum vă aflaţi
în clinica de psihiatrie, oare dacă aţi avea cancer veţi fi internat la psihiatrie,
evident că în mod sigur veţi fi internat în spitalul oncologic. Sub nici o formă
bolnavul nu va fi internat la spitalul de psihiatrie, nu-i aşa? Aţi fost internat
aici fiindcă v-aţi băgat în cap această idee deoarece sunteţi un om cu o

27
Introducere în psihoterapie

sugestie sporită. Singur aţi mărturisit că şi înainte aţi avut astfel de frică de
boală canceroasă iar povestirea prietenului d-voastră despre ruda lui v-au
acutizat aceste senzaţii. Aţi început să vă fixaţi atenţia asupra funcţiei
stomacului, intestinelor. Gândurile despre cancer v-au învăţat şi astfel d-
voastră aţi pierdut autocontrolul. Noi neapărat vă vom ajuta să obtineţi acest
control şi cu siguranţă vă spunem că nu aveţi cancer (cu voce fermă) iar apoi
mai domol i se spune că va sta în staţionare până când va înţelege că nu are
nici un cancer.
Este necesar la terapiile raţionale să se explice bolnavilor decurgerea
simptomaticii în plan fiziologic, posibilitatea înlăturării lor, spre expemplu
înlăturarea paraliciului isteric prin inducerea procesului de inhibiţie, fobiilor
prin mecanismul reflexului condiţionat. De exemplu: “D-voastră aveţi
diferite senzaţii neplăcute la stomac, inimă, torace ş.a şi consideraţi că
suferiţi de vreo boală serioasă dar vă rog să conştientizaţi că inima omului
lucrează continuu, pompează sânge prin tot corpul, prin vasele noastre
sanguine; hrana traversează şi ea un traseu începând de la cavitatea bucală
până la intestine. Toate aceste fenomene interne nu sunt conştientizate de
noi, ele se opresc la nivelul cerebelului dar d-voastră aţi suferit o traumă
cerebrală şi drept consecinţă filtrele cerebrale au slăbit puţin iar impulsurile
au început să pătrundă conştient şi aţi început să le simţiţi. Problema d-
voastră nu constă în aceea că aveţi la stomac sau la inima doar pragul
sensibilităţii a scăzut şi d-voastră simţiţi aceea, ceea ce în normal nu
simţeaţi. Nu aveţi boli ale organelor interne doar numai o sensibilitate
sporită la excitanţi normali iar ei se măresc atunci când d-voastră vă
concentraţi asupra acestor senzaţii, acestea nu sunt simptome ale unei boli ci
doar niste senzaţii nevinovate. Cu cât mai multă atenţie d-voastră atrageţi cu
atât mai puternice ele pot deveni. Noi vă dăm un medicament care vă mări
pragul perceptiv şi astfel se vor micşora şi senzaţiile dar important ca d-
voastră să vă ocupaţi cu munca, cu ceea ce vă place, nu lăsaţi ca atenţia d-
voastră să fie concentrate pe aceste senzaţii, nu le acordaţi atenţie şi ele vor
trece”.
Alt exemplu redă un episod din conversaţia terapeutului cu doi
pacienţi având scopul să le schimbe reacţia la acţiunea psihotraumatică a
factorilor externi şi să acţioneze asupra particularităţilor caracterologice:
“boala d-voastră este consecinţa fenomenelor ca sunteţi prea supărăcios şi
sensibil. E necesar să vă schimbaţi viziunea asupra mediului înconjurător,

28
Introducere în psihoterapie

celor ce se întamplă este necesar să vă reeducaţi în acest aspect şi atunci veţi


scăpa de neuroza cardiacă care vă supără şi de hipertensiune.
Imaginaţi-vă că pe lângă un om trece o veche cunoştinţă şi nu se salută
cu el. Diferiţi oameni vor interpreta acest fenomen diferit; unul se va gândi
că cunoscutul lui este preocupat de grijile lui şi nu l-a observat, astfel încât
nu i-a atras atenţia şi a mers mai departe să-şi caute de treburile lui. Altul
priveşte aceasta situaţie astfel şi-i va reproşa că individul nu-şi mai
recunoaşte prietenii, nu se salută, e fudul, s-a făcut bogat şi nici nu se uită el,
simţindu-se totodată jignit. Un bolvan psihic cu halucinaţia de gelozie poate
vedea în această situaţie o infidelitate a soţiei. Încă marele filozof Marc din
Roma spunea “Schimbă-ţi viziunea asupra lucrurilor care te deranjează”,
aceasta situaţie se atârna şi către d-voastră. Este necesar să vă orientaţi în aşa
fel ca să reacţionaţi corect la fenomenele din jur.
Dezbracaţi-vă de suspiciuni neîntemeiate, actualmente d-voastră aveţi
nevoie să fiţi ocrotiţi de nelinişti şi de aceea orientaţi-vă în aşa fel să nu
afecteze lucrurile mici, priviţi astfel lucrurile. Micşoraţi nivelul excitabilităţii.
Fiţi foarte liniştit, (mereu liniştiţi – i se spune pacientului cu voce fermă,
convingătoare). Oricine şi orice v-ar spune d-voastră reacţionaţi liniştit,
foarte liniştit (ultimele cuvinte să fie cu un ton foarte convingător şi
dominant). De exemplu pacienta lucrează ca educatoare la o gradiniţă de
copii: “Serviciul d-voastră are un caracter mai special, fiindcă comunicaţi cu
mamele copiilor. Imaginaţi-vă că una din ele, fără vreo motivaţie vă supără.
Acum vă veţi atârna faţă de această situaţie foarte calm şi-i veţi răspunde în
felul următor: pe un ton liniştit şi binevoitor ”Greşiţi doamnă”, gândindu-vă
că doamna are vreun necaz, este agitată, are neplăceri în familie şi din acest
motiv v-a acuzat pe nedrept. Important să rămâneţi liniştit, absolut liniştit,
echilibrat, doar psihiatrul la locul său de muncă nu reacţionează la
impulsivităţile pacienţilor şi acuzaţiile lor nedrepte. El rămâne tot timpul
liniştit. Echilibrat fiindcă îşi induce mereu atât linişte interioară cât şi
liniştea din exterior. La fel şi d-voastră trebuie să vă orientaţi şi să vă induceţi
o protecţie atât internă cât şi externă la acuzele nedrepte ale celor din jur.
Nici cromul nici valeriana nu vă va proteja de aceste senzaţii. Decât
autoeducarea poate să vă protejeze de astfel de neplăceri.
Terapia raţională se poate îmbina cu terapiile sugestive motivate.

29
Introducere în psihoterapie

Studiu de caz: “D-voastră aveţi o nevroză uşoară cu o simptomatologie


ştearsă. Dacă oferiţi organismului d-voastră o odihnă calitativă, o linişte atât
interioară cât şi exterioară totul va trece. Unicul tratament al d-voastră este
autoeducarea. Nu trebuie să fiţi orgolios. Sunteţi un musician bun, un
profesor excelent, elevii vă iubesc. Găsiţi în aceste fenomene o satisfacţie,
doar aduceţi atât bine societăţii, dar nu trebuie să pretindeţi la mult mai
mult, să daţi decât puteţi, decât sunteţi în stare. Schimbaţi-vă nivelul d-
voastră de pretenţii, reduceţi-l în conformitate cu posibilităţile d-voastră şi
nu veţi fi victima eşecurilor pentru totdeauna veţi scăpa de nevroza care
afectează. Nu vă consideraţi un om necăjit fiindcă nu sunteţi un Beth Oven
sau un Mozzart.
Eliberarea bolnavului de tensiunea emoţională din cauza discordanţei
dintre posibilităţi şi pretenţiile sale au contribuit nu numai la lichidarea
neurozei dar şi la o restructurare benefică a personalităţii în întregime. În
timpul tratamentului prin sugestie, orientând să-şi analizeze punctul de
vedere psihotraumatizant şi să-l schimbe, terapeutul paralel îi indică traseul
comportamental pe viitor care îi va forma noi interese mai sănătoase celor
anterioare.
Care-i avantajul psihoterapiei raţionale?
Avantajul acestui tip de terapie este că pacientul participă activ la
procesul de tratament iar prin astfel de lecuire i se dezvoltă intelectul, se
deschid noi perspective pentru corecţia valorilor umane, principiilor umane,
principiilor generale şi a particularităţilor caracterologice predispuse la
apariţia bolii.
În timpul tratamentului prin convingere, spre deosebire de
tratamentul prin sugestie noile reprezentări formale nu rămân izolate ci se
leagă de reprezentările formale anterioare care le şi protejează mai departe.
Aceste fenomene stimulează stabilitatea succesului terapeutic. Unicul
neajuns al acestui tip de terapie este că efectul poate fi de o durată mai lunga
decât la terapiile sugestive, în special în dereglările isterice
monosimptomatice.
La ce boli sunt indicate psihoterapiile raţionale?
Psihoterapiile raţionale se folosesc în tratamentul diferitelor boli dar
în special la tratarea nevrozelor. Ele sunt recomandate la toate tipurile de

30
Introducere în psihoterapie

neuroze şi se pot folosi în toate cazurile. Evident că nu în toate cazurile se


poate atinge succesul vindecării utilizând doar o formă de terapie. De
exemplu, mulţi pacienţi bolnavi de isterie sunt vindecaţi numai utilizând mai
multe metode de tratament, terapia raţională rămânând o terapie
complementară. Orice altă metodă de tratament folosită este mai efectivă,
menţinâdu-se complementar cu terapia raţională numai pentru înlăturarea
simptomului dar şi pentru proliferarea recidivării.
Poate oare tratamentul terapeutului să obţină efect vindecător dacă
informaţia este falsă?
O particularitate specifică a tratamentului prin convingere este că
efectul terapeutic poate fi obţinut indiferent dacă în ceea ce pacientul se
convinge este fals sau adevărat.
Studiu de caz: pacientă, 21 ani în urma decedării tatălui a simţit o
sufocare şi un nod în gât. După mai multe terapii raţionale în urma cărora s-
a vindecat starea de sufocare, a rămas nodul în gât. Terapeutul, examinând
laringele, faringele i-a spus că într-adevăr are o implantaţie (polip) şi
stropindu-l de câteva ori (la şedinţele de terapie raţională) cu sol. Lidocaina
1%, care-i produce nişte senzaţii de amorţeală, pacienta s-a vindecat.
Ce sporeşte eficacitatea tratamentului prin tearapiile raţionale?
Efectul terapeutic se obţine mai uşor atunci când convingerile
terapeutului nu sunt în discordanţă cu convingerile pacientului.
Ce înseamnă biblioterapia?
Una din metodele psihoterapiei raţionale este metoda convingerii
pacientului prin recomandarea citirii informaţiei respective din cărţi. Deseori
o carte este mai convingatoare decât un terapeut fiindcă pacietul consideră
că doctorul îi spune aceste lucruri doar ca să-l liniştească şi nu este sincer cu
el. O mare însemnătate are autoritatea şi solidaritatea editării.

31
Introducere în psihoterapie

Studiu de caz: pacienta suferea de anorgasmie.


Terapeutul, după terapia instructivă i-a dat pacientei cartea
sexopatologie feminină unde se relatează procentajul celor care se
masturbează după cum urmează: femeile la 7 ani – 4%; la 12-13 ani 13%, femei
la 35-60 ani 60%: despre bărbaţi la 12 ani 12%, la 15 ani 82%, iar la 20 ani 92%.
Este binecunoscut faptul că masturbarea la femei din punct de vedere
fiziologic nu este dăunătoare. Actul masturbal local activează aceleaşi
schimbări în organele genitale la fel ca la actul sexual. S-a subliniat faptul că
aceasta carte a fost dedicata doctorilor de medicină generală.

II.2. Psihoterapii comportamentale – Salkovski


Obiectivul psihoterapiei este să-l ajute pe pacient să identifice care este
problema sa şi nu ceea ce nu este ea.
Pacientul trebuie să realizeze faptul că simptomele există în realitate
iar tratamentul trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare pentru prezenţa
acestora.
Se stabileşte cu pacientul un contract pe termen scurt, contract care
trebuie să respecte solicitările psihoterapeutului şi anxietăţile pacientului.
Înaintea începerii tratamentului pacientul trebuie să fie de acord cu
definirea psihologică a problemei sale. Aceasta se discută clar cu pacientul.
Pacientul şi terapeutul trebuie să cadă de acord în ceea ce priveşte scopul
psihoterapiei. Mulţi pacienţi încearcă să facă din terapeut un fel de aliat.
Alţii văd în psihoterapeut un expert de la care pot obţine asigurări.
La început, terapeutul trebuie să pară că acceptă pe deplin convingerile
pacientului. El îi explică acestuia, că în general oamenii îşi bazează asemenea
convingeri pe date ale observaţiei.

32
Introducere în psihoterapie

În acelaşi timp trebuie să-i arate că mai poate exista şi o explicaţie


alternativă la cele observate de pacient şi că vor fi utilizate anumite sarcini
specifice pentru a testa respectiva explicaţie, a simptomelor, care este diferită
de cea a subiectului. Pacientului trebuie să i se spună în mod explicit
analizele, controalele medicale, asigurările şi discuţiile fără rost despre boală
nu vor face parte din tratament. Se propune un termen de 4 luni pentru
psihoterapie. Dacă în acest interval pacientul a realizat tot ceea ce i-a cerut
terapeutul şi nu s-a produs nici o modificare, terapeutul va fi gata de a
admite că pacientul are o problemă mai curând somatică.
Terapeutul are obiectiv prioritar modificarea modului în care pacientul
interpretează simptomele. Se utilizează discuţiile cu privire la gândurile
negative, automonitorizarea şi experimentele din sfera comportamentului.
Automonitorizarea oferă pacientului şi terapeutului indicaţii cu privire la cât
de eficientă a fost modificarea unei convingeri.
Exemplu:
Unui pacient care credea că dificultăţile sale de deglutiţie sunt
simptomul unui cancer laringian i s-a cerut să înghită de mai multe ori la
rând şi să observe efectele. Acesta a constatat cu surpriză că-i venea din ce în
ce mai greu să înghită. Pacientul obişnuia să înghită în sec de mai multe ori
pentru a verifica starea gâtului său.
Un alt pacient considera că senzaţia de ameţeală pe care o avea era
simptomul unei tumori cerebrale. În momentul în care i s-a cerut să se
concentreze asupra zonei capului şi să se gândească la tumoră, senzaţia de
ameţeală s-a accentuat. Discutând cu terapeutul, pacientul şi-a amintit
faptul că în mod frecvent, gândul la tumoră îi provoacă simptome.
Terapeutul l-a întrebat ce concluzie trage din această observaţie iar pacientul
i-a răspuns că i se pare puţin probabil, ca numai gândul la tumoră poate să-i
înrăutăţească starea şi că mai curând simptomele erau reacţia la starea de
anxietate.

Modificarea comportamentului.
Terapeutul împreună cu pacientul testează convingerea conform
căreia un anumit tip de comportament îl apără de consecinţele bolii;

33
Introducere în psihoterapie

efectuează experimente pentru a verifica dacă acele comportamente despre


care pacientul crede că reduc simptomele chiar realizează acest lucru.
Exemplu:
O pacientă cu colon iritabil se simţea anxioasă ori de câte ori avea o
senzaţie de balonare în zona abdominală. Ea utiliza frecvent laxative şi
supozitoare pentru a scăpa de aceste senzaţii. Terapeutul a emis ipoteza că
aceste medicamente perturbau funcţionarea normală a intestinului şi
creşteau sensibilitatea în zona respectivă. Pacienta a fost de acord să renunţe
la supozitoare şi laxative timp de 3 săptămâni, monitorizând funcţionarea
intestinului. Ea a constatat că avea mai putine balonări şi a reuşit să
discrimineze mai corect senzaţia de defecare.
O pacientă cu dureri cronice a fost obligată să utilizeze un scaun cu
rotile pentru că şi-a restrâns activitatea fizică rămânând în pat. Atunci când
durerile erau puternice, când a început un program de exerciţii fizice, ea a
rămas mirată să constate că nu s-a produs nici o deteriorare a stării sale.

Clarificarea efectului negativ al asigurărilor.


La aceşti pacienţi asigurarea personalului medical devine repede
neproductivă pentru că ei culeg informaţiile în mod selectiv şi interpretează
greşit chiar asigurările.
Exemplu:
Unui pacient cu dureri de cap, medicul i-a spus: durerile tale de cap
sunt probabil cauzate de tensiune. Dacă persistă vom face o radiografie la
cap. Pacientul a interpretat afirmaţia medicului ca fiind un semn că acesta ar
crede că pacientul suferea de o tumoră cerebrală. Deci, încercările repetate
de a-i dovedi pacientului că nu este bolnav, chiar dacă sunt bazate pe teste
medicale sau pe persuasiune verbală nu fac decât să-i sporească anxietatea.
În astfel de situaţii terapeutul trebuie să-i explice clar pacientului rolul în
menţinerea simptomului al acestei goane după asigurări că nu este bolnav.
În acelaşi timp terapeutul trebuie să evite discuţiile neproductive cu privire
la boala pe care tinde să o iniţieze pacientul.

34
Introducere în psihoterapie

“Tu chiar crezi că ai nevoie de aceste asigurări? Pentru că m-ar face să


mă simt mai bine.”
“ Tu cât de mult trebuie să te asiguri că nu esti bolnav ca să-ţi ajungă
până la sfârşitul anului?”
“ Până la sfarşitul anului!”
“ Ai primit până acum mii de asigurări. Crezi că încă trei ore în care te
asigur că nu eşti bolnav o să-ţi ajungă până la sfârşitul anului?”
“Probabil doar pentru restul zilei.”
“Deci, oricare asigurare ai fi primit tot nu ţi-a ajuns.”
“Nu, cu cât primesc mai multe cu atât vreau mai multe!”

Indicaţii psihoterapeutice pentru diverse tipuri de afecţiuni


psihosomatice şi somatoforme.
CEFALEE
Se recomandă o serie de tehnici cognitive de modificare a
comportamentului şi relaxare (PHILIPS, 1988). Studiile clinice au arătat că
aproximativ 40% din pacienţi obţin o ameliorare pe termen lung a durerilor
de cap dacă renunţă la medicaţia analigezică.

INSOMNIA
Pacienţii cu dificultăţi de somn se află într-un cerc vicios în cadrul
căruia îngrijorarea produce insomnie, iar insomnia conduce la rândul ei la o
nouă îngrjorare care produce din nou insomnie.
Pentru ca psihoterapia să aibă succes este necesar:
a) să se optimizeze condiţiile care fac să se instaleze somnul
b) să se reducă preocuparea (cu îngrijorarea) pentru alte
evenimente decât tulburarea de somn,
c) să se reducă îngrijorarea în legatură cu tulburarea de somn,
d) trebuie înlăturată concepţia eronată că este obligatoriu pentru
toţi indivizii să doarmă 8 ore,

35
Introducere în psihoterapie

e) modificarea stilului de viaţă şi a regimului alimentar (trebuie


eliminate mai ales alcoolul şi cafeaua)
f) evitarea somnului de după amiază,
g) instalarea unui model regulat de somn-veghe,
h) strategii cognitive: modificarea gândurilor negative referitoare la
tulburări de somn.
Astfel, de exemplu, un pacient era convins de faptul că dacă va fi
deprivat de somn el va muri de oboseală. Acestui pacient i s-au descris
experimentele de deprivare de somn astfel încât să ajungă la concluzia că
acestea nu sunt chiar atât de periculoase. Pacientul s-a amuzat când a aflat
ca subiecţii cu care se încerca deprivarea de somn (prin sunete, spoturi
luminoase) au sfârşit prin a adormi. Acest pacient a fost instruit să scrie pe
faţa unei cartele “lipsa de somn mă va ucide”, iar pe cealalta faţă “lipsa de
somn mă va face până la urmă să adorm”.
O contabila nutrea ideea că lipsa de somn o va face să greşească la
calcule. Cu ea s-a facut următorul experiement:
A fost solicitată să realizeze nişte calcule după o noapte când a dormit
bine şi după o noapte de insomnie şi nu a constat nici o diferenţă. Ţinând un
jurnal în care să-şi noteze fluctuaţiile de dispoziţie şi erorile de calcul ea a
constatat că lipsa somnului îi afectează dispoziţia dar nu şi performanţa.
i) relaxare. Aceasta trebuie să cuprindă în mod special imagini mentale
cu caracter ritmic.
j) formarea unei deprinderi de condiţionare a somnului (controlul
stimulilor declanşatori ai somnului). Astfel, dacă utilizăm dormitorul
pentru a lucra, ne va fi mai greu să adormim. Dimpotrivă trebuie realizată o
asociere între somn, pat, dormitor.
Se recomandă identificarea activităţilor care înlătură somnul: lectura,
mâncatul, privitul la televizor, îngrijorare pentru diverse probleme. Cu
excepţia somnului şi a relaţiilor sexuale, toate activităţile vor fi excluse din
dormitor. Este indicată, de asemenea, respectarea aceleaşi ore de culcare.
“Dacă constaţi că te frământă grijile atunci când te aşezi în pat, ridică-
te, mergi în altă cameră unde te poţi gândi la problemele tale. Rămâi acolo
până ţi se va face somn”.

36
Introducere în psihoterapie

k) tehnica psihoterapiei prin intervenţie paradoxală. Această tehnică se


recomandă mai ales pacienţilor rezistenţi la tratament. Instructajul
administrat sună în felul următor: “Când te aşezi pe pat încearcă să notezi
gândurile care-ţi vin în minte. Fă toate eforturile ca să nu adormi. Chiar dacă
nu vei dormi toată noaptea, aceasta îţi va fi de folos în viitor.”
În cazul în care pacienţii vin la psihoterapeut cu speranţa că vor obţine
un autocontrol total asupra problemei aceasta tebuie să-i determine să aibă
obiective mai realiste. Dimpotrivă, dacă pacienţii sunt totalmente lipsiţi de
speranţă în legatură cu o posibilă schimbare, trebuie să li se spună că micile
modificări realizate le vor fi utile ţn viaţa de zi cu zi şi în acelaşi timp trebuie
să se sublinieze şi faptul că pacientul nu are nimic de pierdut dacă se
angajează într-un mic experiment în cadrul căruia îşi propune un scop
limitat (de pildă să nu se mai simtă deprimat atunci când are ameţeli).
O problemă importantă este legată de atitudinea celorlalţi medici care
nu de puţine ori sabotează psihoterapia cu sau fără voie.
Efectele psihoterapiei la această categorie de pacienţi sunt:
- ameliorare pe termen lung;
- obţinerea unor modificări de mică amploare dar care sunt utile
pacientului;
- stoparea deteriorărilor;
- ajutarea pacienţilor să ducă o existenţă aproape normală în
ciuda problemei pe care o au;
- reducerea stărilor afective, negative, asociate simptomului
(anxietate, depresie, demoralizare).

Indicaţii psihoterapeutice speciale pentru diverse afecţiuni


psihosomatice sau somatoforme (după SALKOVSKI,1989).
I. HIPERTENSIUNEA
 Tensiunea arterială trebuie periodic măsurată
 Este eficientă utilizarea relaxării, combinată cu meditaţie şi
procedee bazate pe biofeedback (PATEL, MARMOT si TERRY, 1981; JONSON
1984; LEENAN si HYNES 1986)

37
Introducere în psihoterapie

II. TICURI ŞI SPASME MUSCULARE:


 Utilizarea practicii pozitive în cadrul căreia se cere voluntar
contractura musculară pe perioade bine determinate (BIRD,
CATALDO,PARKER, 1981)
III. ASTMUL BRONŞIC
Pacienţii sunt adesea cuprinşi de panică chiar şi atunci când căile
respiratorii nu sunt obstruate. Atacurile de panică se termină de obicei cu
un atac de astm şi invers. Este necesară tratarea astmului, atacului de panică.
Automonitorizarea şi experimentele în sfera comportamentală sunt utile
pentru a-l învăţa pe pacient să realizeze discriminarea dintre un atac anxios
şi un atac de astm propriu-zis.
Se utilizează strategii de management al anxietăţii şi strategii de
expunere pentru a stopa atacurile şi pentru a creşte toleranţa la stres a
pacientului (CREER 1982, JOHNSTON 1984).
Se pot utiliza cu succes tehnici de relaxare şi hipnoză.
IV. AFECŢIUNI DERMATOLOGICE
Principala intervenţie utilizată în eczeme este reducerea scărpinatului
care are loc cu un grad minimal de conştientizare. Se explică pacientului
faptul că scarpinatul produce o uşurare pentru moment dar înrăutăţeşte
problema în viitor. Automonitorizarea creşte gradul de conştientizare a
tendinţei subiectului de a se scarpina. Se propun comportamente alternative
în locul scărpinatului cum ar fi de pildă lovirea uşoară a zonei afectate
(RISCH şi FERGUSON 1981, MERLIN FRIEDERICKSEN, NOREN si
SWEBWLIUS 1986). Se utilizează cu succes şi tehnica hipnotică.
V. TULBURĂRI VESTIBULARE
În cazurile de ameţeală cronică sunt indicate exerciţii gradate de
mişcare a corpului precum şi alte tipuri de mişcări care provoacă senzaţia de
ameţeală (METODA EXPUNERII).
În Tinnitus se utilizează relaxarea şi intervenţia cognitivă, menite să-i
ajute pe pacienţi să realizeze o interpretare mai realistă a simptomelor lor.
VI. DURERILE CRONICE
Reducerea comportamentelor de evitare reprezintă o componentă
importantă a tratamentului. De asemnea se recomandă prescrierea unor
exerciţii fizice.

38
Introducere în psihoterapie

Obiectivul explicit al psihoterapiei constă în producerea unor


modificări graduale în viaţa pacienţilor, modificări care să reducă nivelul
handicapului comportamental şi pe cel al anxietăţii. Dacă se obţine şi o
reducere a durerii ca atare aceasta este un câştig suplimentar. Indicarea unor
exerciţii fizice creşte şi pragul de toleranţă la durere (WEISEMBERG 1987,
PHILIPS 1988).
Aşa cum am mai subliniat este utilă învăţarea relaxării şi a
autohipnozei.
TEHNICA DESENSIBILIZĂRII (Psihoterapiile forţate comportamentale)
Pacientului i se induce o relaxare profundă apoi conform unei
serii de întrebări pregătite din timp terapeutul întocmeşte o listă a
fenomenelor şi situaţiile stresante, aranjândui-le într-o ordine crescândă
traumatizant (lista este compusă ierarhic).
Spre exemplu: la reacţia către înmormântare se spune cuvântul mort,
apoi înmormântarea propriu zisă cu toată ceremonia înmormântării.
Pentru fiecare temă înfricoşătoare pentru pacient se întocmeşte o listă
separată, apoi pacientul intră în hipnoză şi i se induce o relaxare şi mai
profundă.
În stare de relaxare profundă i se induce o relaxare şi mai profundă. În
stare de relaxare profundă i se insuflă aceste scene deranjante pentru el
începând de la cele mai nesemnificative. Este necesar ca pacientul să fie
avertizat că dacă scena va produce o foarte puternică reacţie emoţională
neaparăt pacientul trebuie să-i dea un semnal doctorului – să ridice un deget
în sus.
La semnal, terapeutul întrerupe scena traumatizantă şi adânceşte
starea de relaxare sau termină sedinţa sau propune o altă scenă mai puţin
traumatizantă. Numai după stingerea ultimei reacţii terapeutul poate să
treacă la o scenă mai neliniştită, astfel încetul cu încetul obţine excluderea
anxietăţii.
Pentru înlăturarea fobiilor terapeutul poate utiliza următoarea
metodică: pacientului i se propune să închidă ochii şi să-şi inducă gândurile
obsesive, iar terapeutul deodată îi strigă “stop” şi aşa de câteva ori se repetă.
Strigatul terapeutului îi opreşte gândurile obsesive. Pacientului i se explică

39
Introducere în psihoterapie

că şi el poate proceda la fel astfel frânează fenomenul patologic respectiv.


Peste 1-2 săptămâni cu antrenamente zilnice se pot înlătura gândurile
obsesive. Dacă acest mod de tratament este insuficient, atunci i se propune
pacientului să se gândească la ceva foarte plăcut sau indiferent şi numai cum
apar gândurile obsesive pacientul îi dă semnal doctorului. Pentru blocarea
gândurilor obsesive cu succes se foloseşte distragerea atenţiei sau inhibiţia
exterioară.
Unei paciente i s-a propus, când va fi obsedată de vreun gând rău să
înceapă să facă altceva. Astfel, terapeutul împreună cu pacientul întocmeşte
o listă de activităţi pe care ar putea “să le facă în acest moment pacientul”; de
exemplu, să citească o carte, să coasă, să facă curăţenie, etc.
Ca scop terapeutic se poate apela şi la nişte amintiri plăcute.
În etapa finală a antrenamentului autogen cu pacienţii de fobii se
poate injecta de la 0.25 la 1 ml. de soluţie de adrenalina hidroclorică
subcutanat în scopul provocării unui complex de senzaţii cardiovasculare
care de obicei apar în caz de anxietate, ce ne dă o probabilitate de vindecare.
Tratamentul agorafobiile, nozofobiilor, ereintofobiilor şi
claustrofobiilor
Metoda psihoterapeutică este recomandată şi la tratarea unor astfel de
fobii, ca frica de spaţii deschise (agorafobiile), frica de obiecte ascuţite
(ereintofobiile), de obiecte sau spaţii murdare (nozofobiile), spaţii închise
(claustrofobie).
Cu pacientul se comunică deschis şi se explică cauza bolii inducându-i
gândul că el poate scăpa de aceste fobii numai prin antrenament, prin
dorinţa de a se obişnui cu ceea ce îi este frică.
Perioada de adaptare este de lungă durată şi foarte îngăduitoare, dar
neapărat sistematic.
De exemplu, bolnavul căruia îi este frică să meargă singur pe stradă,
mai întâi, timp de câteva zile apoi timp de câteva săptămâni i se propune să
se plimbe pe stradă însoţit de un apropiat timp de 1-2 ore. Prima zi merg
amândoi alături iar apoi tot mai departe unul de altul, iar în perspective
distanţa dintre ei se tot măreşte.

40
Introducere în psihoterapie

În cazul fricii de spaţii înalte, împreună cu pacientul intră în acest


spaţiu şi un om apropiat lui.
În caz de claustrofobie alături de omul suferind neapărat se găseşte şi
altă persoană în care pacientul are încredere deplină. Atunci când pacientul
are frica de obiecte ascuţite, împreuna cu el o persoană apropiată aranjează
cuţitele şi furculiţele împreună, apoi încetul cu încetul le aranjează el singur
timp de o perioadă mai lungă.
În caz de frică faţă de obiectele şi spaţiile murdare, pacientul
împreună cu altcineva de la început începe să se adapteze la astfel de situaţii,
apoi reuşeşte singur să îndeplinească sarcinile care îl obligă să fie şi în
contact cu murdării.
În situaţiile de ereifobii terapeutul îl pune pe pacient de mai multe ori
să efectueze activităţi care îi provoacă înroşirea tegumentelor în special a
feţei; spre exemplu: să se apropie de asistentă şi să se adreseze ei sau i se
sugerează ideea să se ducă în magazine şi să roage vânzătoarea să-i arate
diferita marfă şi să renunţe apoi la cumpărat. În acelaşi timp pacientul îşi
insuflă că sângele se duce în picioare.
Cursul respectiv de antrenare ţine de la câteva săptămâni până la
câteva luni şi dă rezultate bune chiar în cazuri de fobii de lungă durată.
Unui elev de clasa a IX-a care suferă de bâlbâială i s-a interzis să
vorbească în clasa timp de câteva săptămâni. Apoi i s-a permis ca atunci când
vrea să vorbească să ceară cuvântul şi să răspundă la lecţii şi în sfârşit când
va fi solicitat. Peste un timp i se propune să citească cu voce tare la început
câte două ore pe zi apoi câte 3-4 ore pe zi.
Antrenamentul, cu scopul de sensibilizării fricii obsedante se petrece
neapărat în anturaj real înfricoşător: se poate obţine desensibilizarea
inducând reproducerea imaginilor înfricoşătoare anume în stare de relaxare.
Se poate utiliza scenariul respectiv tras pe casetă, spre exemplu în caz de
frică de transport pacientului i se oferă să asculte în stare de relaxare anume
acest episod.
Tratamentul vomei psihogene la copii
În cazurile de vomă psihogenă la copii provoacă spre exemplu la
vederea laptelui. Este necesar mai întâi să se dea ceai, cacao sau apa cu câte

41
Introducere în psihoterapie

putin lapte. Apoi se tot măreşte cantitatea laptelui şi se tot micşoarează


cantitatea ceaiului sau a apei în timp ajungând numai la lapte. La reacţia de
la pieliţa de pe lapte aceasta se strecoară printr-o sită, apoi se tot măresc
găurile sitei prin care trece laptele.
Tratamentul fobiilor la copii
Cele mai efective terapii ale fobiilor la copii se fac în timpul activităţii
de joc.
Studiu de caz:
O fetiţă de patru ani intră în bucătărie. În acest moment o vecină care
tocmai intrase, dorind să glumească, a îmbracat pe cap un cos şi pe
neaşteptate s-a întors spre fetiţă şi a ţipat cu voce tare, ceva nedesluşit. Fetiţa
s-a speriat şi a fugit. Din acel moment ea a început să se sperie de coşuri,
genţi, sacoşe, portmonee, de vecină şi nici nu mai dorea să intre la bucătărie.
O reacţie mai acută avea atunci când intra vecina la bucătărie sau când vedea
vecina cu coşul în mână. Terapeutul nu a reuşit să stagneze reflexul
condiţionat prin convingere, adică prin terapia raţională. Atunci, terapeutul
i-a propus fetiţei să se joace de-a mama şi tata: “tu vei fi mama” i-a spus
terapeutul fetitei. “aici va fi căsuţa ta, dar aici va fi magazinul, mama
cumpără multe produse, aceştia sunt banii. Ia aceste cubuşoare (produsele)
şi du-le acasă. Dar stai, nu ai cumpărat încă pâine, nu ai cumpărat nici
cartofi, nici varză, nici morcovi. Vai cât de multe produse trebuie să cari
acasă. Toate acestea nu poţi să le duci în mână. Tata, eu le voi pune într-un
coşulet (un coşulet mititel pentru copii, care era asemănător cu cel de care s-
a speriat fetiţa). Terapeutul trece cu coşuletul prin faţa fetiţei de câteva ori şi
îi demonstrează cât este de comod. Drept reacţie de răspuns la joacă fetiţa
prezintă iute interes faţă de coşulet şi începe să pună şi ea produsele în coş.
Interesul sporit pentru joacă o ajută să submine starea de frică provocată de
acest coşuleţ. Apoi fetiţa ia singură produsele de mai multe ori, le pune în
coşuleţ apoi le răstoarnă ţinând în mână coşuleţul. Încetul cu încetul reacţia
la el se atenuează dar totuşi mai rămâne referitor la coşul mare, la vecină şi
la bucătărie.
A doua sedinţă (a doua zi).
În ziua următoare terapeutul ia un coşuleţ mai mare iar peste o zi un
coş şi mai mare. Când reacţia la coşuri se atenuează terapeutul ia coşul care

42
Introducere în psihoterapie

i-a indus fetiţei această frică (anterior fiind adus de mamă la rugamintea
terapeutului) şi îl foloseşte în joc astfel obţinând atenuarea reflexului
condiţionat provocat de el. Apoi terapeutul îi spune fetiţei că, coşul este greu
să-l duci în mână şi îl pune fetiţei pe umăr apoi pe cap (fetiţa râde în
hohote). Încetul cu încetul terapeutul se apropie de situaţia care a provocat
frica (imaginea vecinei cu coşul pe cap). Mai departe terapeutul îi propune
fetiţei să pună coşul pe umeri, pe cap apoi pe cap la fel cum l-a pus vecina
totodată apelând şi la frânarea externă (vorbindu-i fetiţei cât este de
interesant şi ce joc vesel este acesta) în scopul atenuării reacţiei condiţional
reflectorice de frică care de regulă apare în aceste situaţii de stres.
Încetul cu încetul dispare complet reacţia condiţional-reflectorică.
Atenuarea reflexului condiţionat la coşul îmbrăcat pe cap de obicei duce la
atenuarea şi a celorlalţi stimuli la astfel de reacţii: portmonee, genţi, vecină,
bucătărie (reflexele atenuate secundar după L.Pavlov). Nu trebuie neglijat
faptul că reflexul condiţionat peste un timp poate să se reînoiască (copilul
iarăşi poate să îi fie teamă de coş) chiar într-o formă mai atenuată şi numai
într-un timp mai lung încetul cu încetul dispare nefiind încurajat. În
tratamentele conform acestei metode, de exemplu, copilul speriat de un
câine nu trebuie sub nici o formă apropiat de el imediat; nici chiar după o
explicaţie că acest câine nu îi face nimic, nu prezintă nici un pericol. Este
indicat ca mama sau educatorul să se apropie singură de câine, să-l mângâie,
să-l hrănească, să se apropie alţi copii de ea, cei care nu se tem de el. E bine
să i se citească copilului o povestioară despre câini unde sunt momente
groaznice.
Foarte bune rezultate au dat când copilul care s-a speriat de un câine
negru terapeutul organizează o activitate de joc cu nişte căsuţe care trebuie
să fie păzite de un câine. Terapeutul alege întâi un cateluş alb mititel
(jucărie). Copilul la început se temea şi de acesta. Apoi se punea paznic altă
jucărie – un caţel la fel, alb dar mai mare, apoi unul negru astfel atenuând
reacţia condiţional-reflectorie.
Astfel se tratează şi copilul căruia îi este frică să doarmă singur. Mai
întâi se culcă împreună. Următoarea dată se culcă mai departe de el. Apoi se
culcă lângă pătuţul lui pe o canapea sau pe scaune. Mai apoi mama trebuie
să stea pur şi simplu în camera copilului. Când frica să adoarmă singur nu
trece se trage patul copilului mai aproape de uşa, aceasta fiind deschisă. Apoi

43
Introducere în psihoterapie

se trage puţin de la uşă şi tot aşa încetul cu încetul până ajunge la locul lui.
În sfârşit se închide uşa la camera copilului.

Terapii cognitive-comportamentale (TCC) şi terapii


interpersonale (TIP)
Caracteristici generale ale terapiilor scurte
TCC şi TIP prezintă o serie de asemănări, atât ca filosofie globală cât şi
ca organizare practică. De aceea, înainte de a prezenta aspectele specifice,
vom aborda caracteristicile comune ale acestora. Acestea sunt terapii:
1. Care se înscriu într-un cadru specific:
- Terapii pe termen scurt (aproximativ 20 de şedinţe);
- Terapii structurate, care se desfăşoară după un plan suficint de
suplu pentru a fi adaptat fiecărui pacient, dar îndeajuns de strict pentru a
evita alunecarea către o terapie de susţinere; ele pot fi codificate şi reproduse
în cadrul unor studii controlate;
- Terapii ce pot fi aplicate în faza procesuală a depresiei
(bineînţeles cu excepţia acelor inevitabile „deliruri depresive” de tip
melancoliform).
2. Care prezintă aspecte tehnice specifice:
- Terapii strategice: cu o definire a obiectivelor (care sunt
aspectele vizate) şi a mijloacelor (ce tehnici pot fi utilizate, pe ce perioadă de
timp?);
- Terapii cu o importantă componentă pedagogică (explicaţii
despre boala depresivă, mecanismele sale, evoluţia sa, diversele metode de
tratament etc.);
- Terapii orientate către învăţarea unor deprinderi specifice
(cognitive sau relaţionale);
- Terapii centrate pe abordarea problemelor actuale, dar
explorând şi mecanismele prin care experienţele trecute au fragilizat

44
Introducere în psihoterapie

pacientul şi au facilitat instalarea şi prezentarea unor moduri de a gândi şi a


unor comportamente disfuncţionale;
3. Care se sprijină pe o relaţie specifică terapeut-pacient:
- Empatică, în care terapeutl susţine şi încurajează pacientul;
- Colaborativă, când terapeutul îi propune pacientului variante de
lucru pe care le vor testa şi evalua împreună;
- Interactivă, în care terapeutul chestionează, veghează,
comentează şi îşi spune punctul de vedere;
- Prescriptivă şi directivă, când terapeutul îi cere pacientului să
îndeplinească anumite sarcini şi îl pregăteşte pentru a le înfrunta.

Caracteristici ale TCC


Postulatul de bază al TCC se spijină pe principiile filosofiei stoice,
rezumată în această frază de Epictet: „Oamenii sunt tulburaţi nu de lucruri,
ci de părerile pe care le audespre acestea”.
O versiune modernă a acestui principiu vechi de când lumea este
reprezentat de teoria percepţiei tratamentului informaţiei: „Deprimatul se
maltratează tratând rău informaţia”. Astfel spus, modul în care el preia
informaţia îl determină pe pacient să devină nemulţumit de mediul
înconjurător, care reprezintă esenţa mecanismelor depresiei.
Terapiile cognitive, aşa cum sunt practicate în Franţa, sunt inspirate de
lucrările fondatoare ale lui Aaron Beck, psihiatru american şi ex-psihanalist.
De fapt, ele sunt o formă derivată a terapiilor comportamentale ale căror
caracteristici şi tehinici le integrează. De aici şi denumirea primitivă, dar mai
apropiată de realitatea lor clinică, de „teorii comportamentale”.
Pentru terapeuţii cognitivişti, variabilele cognitive (cum ar fi
automatismele gândirii, erorile în evaluarea realităţii, exigenţele nerealiste
ale deprimatului faţă de el însuşi) sunt implicate în declanşarea ori
menţinerea stărilor depresive, iar intenţia directă asupra lor este de natură să
amelioreze patologia depresivă.

45
Introducere în psihoterapie

Definiţii ilustrate prin exemple ale variabilelor cognitive


Ce înţelegem prin cunoaştere?
Termenul de cunoaştere acoperă totalitatea gândurilor şi imaginilor
prezente în psihismul pacientului, în mod conştient ori subconştient (adică
accesibil prin introspecţie). La depresivi acestea se împart, clasic, în trei
categorii de expresii generice precum:
- Cunoaşterea asupra lui însuşi („eu nu valore nimic”, „nu sunt la
înălţime”);
- Cunoaşterea asupra ambientului („oamenii sunt egoişti”, „această
lume este prea dură”);
- Cunoaşterea asupra viitorului („viitorul este fără speranţă”,
„nimic nu se va îmbunătăţi”).
Ce înţelegem prin distorsiune cognitivă?
Distorsiunea cognitivă se referă la mecanismele de gândire ce
antrenează o percepţie deformată a realităţii, care favorizează sistematic
ipotezele negative faţă de o evaluare neutră ori pozitivă. Aceste distorsiuni
există şi la subiectul normal, dat în depresie ele se caracterizează prin
intensitatea, frecvenţa şi caracterul lor categoric. Să amintim, de exemplu:
- interferenţa arbitrară: mecanism prin care depresivul are
frecvent tendinţa de a trage concluzii negative rapid şi fără motive
întemeiate: „Patronul meu nu m-a salutat în această dimineaţă, înseamnă că
sunt în dizgraţie şi că vrea să scape de mine”;
- abstragerea selectivă: individul este mai sensibil la aspectele
negative decât la cele neutre şi pozitive (tendinţa de a focaliza atenţia pe
ceea ce nu merge, pacientul depresiv va reţine, de exemplu,mult mai repede
într-o discuţie criticile ori frazele de dezacord decât cele de acord, decât
aprobările interlocutorului său).
- Maximalizarea: depresivul are mai degrabă tendinţa de a
supradimensiona dificultăţile, spunându-şi în faţa unui lucru pe care nu
poate să-l facă: „Este un dezastru” în loc de: „Această treabă este realmente
dificilă, am încercat-o”.

46
Introducere în psihoterapie

- Personalizarea este mecanismul prin care pacientul îşi va


supraevalua sistematic responsabilităţile în diverse circumstanţe: „Copiii mei
nu sunt buni la şcoală pentru că eu sunt o mamă rea”;
- Raţionamentul dihotomic corespunde unei percepţii a
desfăşurării evenimentelor: „Dacă nu sunt capabil să duc la bun sfârşit
această lucrare, atunci renunţ la meseria mea”, „Dacă izbunesc certuri în
cuplul nostru, înseamnă că nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, aşa că
divorţăm”.
Ce reprezintă o schemă cognitivă în terapiile pentru tratarea depresiilor?
Schemele cognitive reprezintă ansamblul credinţelor şi convingerilor
intime ale unui subiect despre el însuşi şi despre lume. Ele exprimă de fapt o
întragă serie de principii de viaţă, al cărot punct de plecare este cel mai
adesea legitim (nevoia de a fi iubit, dorinţa de perfecţiune), dar a căror
aplicare rigidă şi sistematică provoacă o suferinţă psihopatologică. Ele
corespund interiorizării precare a regulilor familiale şi sociale, a
comportamentelor parentale, ori a impactului evenimentelor marcante din
viaţă.
Iată câteva exemple de scheme frecvent scoase la lumină de terapiile
cognitive ale depresiei:
- În legătură cu împlinirea afectivă: „Nu pot fi pe deplin fericit
dacă nu sunt iubit şi apreciat de toată lumea, tot timpul”;
- În legătură cu autonomia: „Trebuie să mă pot descurca singur,
a cere sprijin este un semn de slăbiciune”;
- În legătură cu aprobarea: „Nu trebuie să contrazic niciodată pe
cineva pentru că risc să-i pierd pentru totdeauna afecţiunea”.
Cum se organizează cunoaşterea la pacientul depresiv?
La depresiv, impactul unei situaţii se datorează în acelaşi timp situaţiei
însăşi, dar şi schemei cognitive corespunzătoare: de exemplu, un prieten care
nu îl salută pe pacient pe stradă va activa şi va contraria schema
depresogenă: „Pentru a fi fericit trebuie să am dovezi că toată lumea mă
iubeşte”, acesta va antrena la pacient o percepere deformată a realităţii, mai
ales prin „inferenţa arbitrară”, precum şi apariţia unor serii de interpretări

47
Introducere în psihoterapie

precum: „Dacă nu m-a salutat înseamnă că nu mă iubeşte”; „Toată lumea îmi


întoarce spatele”; „Nu însemn nimic pentru nimeni”; „La ce bun să trăieşti
dacă esti singur pe lume” etc. Aceste consideraţii vor amplifica notele
depresive (tristeţe, suferinţă morală) şi comportamentele depresive
(închidere în sine şi dezinteres).
Acest model nu ilustrează pe de-a-ntregul rolul complex al variabilelor
afective şi emoţionale, uneori mai importante ca variabilele cognitive şi ar
putea fi deci perfecţionat, dar reprezintă totuşi un model dialectic util
pentru explicarea tulburărilor depresive.
Obiectivele pentru pacient, urmând ca acesta să înveţe:
- Să devină cnştient de componentele de cunoaştere cognitive,
cogniţiile fiind deseori puţin evidente pentru acesta, umbrite fiind de tristeţe
şi de atitudinea de închidere în sine;
- Să înţeleagă şi să observe legătura între variabilele sale
cognitive pe de o parte, şi efectele şi comportamentele cotidiene, pe de altă
parte. Obiectivul este să-l învăţăm pe pacient să fie atent la modul în care îşi
„fabrică” cogniţiile depresogene, autoalimentându-şi astfel deprsia;
- Să critice şi să-şi modifice modul de fncţionare cognitiv, astfel
încât să adopte un mod de gândire mai realist şi mai adecvat.
Dintre tehnicile utilizate amintim:
- Dialogul „socratic”: terapeutul recurge la o apropiere inductivă,
bazată pe întrebări şi reformulări, ajutându-şi pacientul să indetifice
mecanismele prin care are tendinţa a a evalua deformat realitatea;
- Auto-observarea: terapeutul îi cere pacientului să devină
content de monologurile interne;
- Dezvoltarea gândurilor alternative: pacientul este încurajat să
ia în considerare în mod sistematic (chiar dacă nu acceptă în totalita într-o
primă fază) alte ipoteze decât cele care îi vin automat în minte;
- Prescripţiile comportamentale de înfruntare a realităţii:
terapeutul îi sugerează frecvent pacientului să testeze veridicitatea
cogniţiilor sale în realitate (de ex.: luând legătura cu prieteni despre care

48
Introducere în psihoterapie

crede că nu doresc să-l mai întâlnească). Scopul este să-i arătăm pacientului
că realitatea este mai puţin sumbră decât propriile impresii.
Caracteristici ale TIP
Postulatul de bază al TIP este că disfuncţia legăturilor interpersonale
(despărţiri, frustări, conflicte) este fundamental implicată în declanşarea şi
menţinerea tulburărilor depresive.
Apărute la începutul anilor `70, ca urmare a studiilor psihiatrului
american de origine suedeză Adolf Meyer, TIP subliniază rolul fundamental
al adaptării individului la mediu. Ele au avut un ecou foarte favorabil peste
Atlantic, unde integrarea armonioasă a individului în ambientul său
relational reprezintă cheia fundamentală a psihoterapiei.
Bazele teoretice
TIP se înscrie în vastul curent bio-psiho-social care subliniază
importanţa tratamentelor afective şi a mecanismelor stresante din viaţă în
apariţia problemelor psihologice ale unui subiect.
Rolul protector al aşa numitului „suport social” a fost adesea
demosntrat de multiplele studii epidemiologice, subiectulizolat şi puţin
capabil de a interacţiona cu anturajul său dovedindu-se a fi un individ cu risc
psihopatologic crescut.
Îmbunătăţirea capacităţilor de a suporta agenţii relaţionali stresanţi şi
de a suscita suficient spijin social în ajuraj reprzintă de asemenea o miză
majoră în vindecarea şi prevenirea a numeroase accese depresive: acestea
sunt chiar obiectivele principale ale intervenţiilor TIP.
Evenimentele din trecut cum ar fi despărţirea (decesul), prezenţa
insuficientă a unui părinte, carenţe afective, conflicte familiale, etc., sunt
sitematic luate în considerare de terapeuţi, chiar dacă, asemeni TCC,
abordarea trecutului nu reprezintă principala armă terapuetică.
Obiectivele
Scopurile terapiei sunt de a învăţa subiectul:
- Să identifice mai bine sursele insatisfacţiei sale relaţionale;
stările depresive sunt frecvent legate de exeperienţele afective uneori greşit

49
Introducere în psihoterapie

înţelese de către pacient. De exemplu, decepţia de a nu fi fost invitat la o


serată se va transforma rapid în resentiment, ocolind suferinţa iniţială.
- Să îşi modifice felul de a racţiona la situaţii-problemă: pacienţii
depresivi reacţionează într-un mod foarte autocentrat, neluând în seamă
punctele de vedere şi necesităţile altora.
- Să-şi îmbunătăţească global comportamentul relaţional, să fie
capabil să întrebe în loc să se plângă, să-şi exprime emoţiile negative în loc să
fie bosumflat, să vorbească despre ideile sale decât să le rumege de unul
singur, să-şi exprime decepţia în mod nonagresiv.
Dintre tehnicile ce pot fi utilizate amntim:
- Auto-observarea situaţiilor interpersonale, acordând o atenţie
deosebită:
1. Reacţiilor emoţionale pe care pacientul însuşi le consideră
dispoziţionante („cum se poate ca orice observaţie venită din partea unui
coleg de serviciu să mă aducă într-o astfel de stare pentru o sptămână”);
2. Comportamentele relaţionale inadaptate, manifestate în mod
treptat („De ce am mereu tendinţa să mă bosumflu când ceva nu merge cu
partenerul meu?”).
- Exersarea capacităţii de comunicare prin jocuri de interpretare
a unor roluri comportamentale destinate să faciliteze mai ales exprimarea
directă şi adaptată a emoţiilor negative ori a nevoilor pacientului.
- Tehnici de rezolvare a problemelor destinate să încurajeze
pacientul în a aborda conjuncturile relaţionale dificile ca pe tot atâtea
probleme de rezolvat. Terapeutul îl învaţă, de exemplu, pe depresiv să nu se
concentreze asupra problemei („A cui este vina?”), ci mai degrabă asupra
găsirii unei soluţii concrete.

50
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Psihoterapia raţională este psihoterapia logică, explicită care se


efectuează pe fondul stării active a scoarţei celebrale chiar de la prima
cunoştinţă dintre medic şi pacient.
2. Avantajul acestui tip de terapie este că pacientul participă activ la
procesul de tratament iar prin astfel de lecuire i se dezvoltă intelectul, se
deschid noi perspective pentru corecţia valorilor umane, principiilor umane,
principiilor generale şi a particularităţilor caracterologice predispuse la
apariţia bolii.
3. Psihoterapiile raţionale se folosesc în tratamentul diferitelor boli dar
în special la tratarea nevrozelor.
4. Una din metodele psihoterapiei raţionale este metoda convingerii
pacientului prin recomandarea citirii informaţiei respective din cărţi. Deseori o
carte este mai convingatoare decât un terapeut fiindcă pacietul consideră că
doctorul îi spune aceste lucruri doar ca să-l liniştească şi nu este sincer cu el.
5. Obiectivul psihoterapiei comportamentale este să-l ajute pe pacient să
identifice care este problema sa.
6. Primul demers în modificarea comportamentului vizează modului în
care pacientul interpretează simptomele. Se utilizează discuţiile cu privire la
gândurile negative, automonitorizarea şi experimentele din sfera
comportamentului. Automonitorizarea oferă pacientului şi terapeutului
indicaţii cu privire la cât de eficientă a fost modificarea unei convingeri.

51
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Care consideraţi că este avantajul principal al psihoterapiei


raţionale? Argumentaţi răspunsul.

Ce tehnici cognitiv - comportamentale am putea utiliza în


psihoterapia unui client depresiv?

Sarcini de lucru

Enumeraţi câţiva factori care participă la sporirea eficacităţii


tratamentului prin terapia raţională.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Concepeţi un plan terapeutic bazat pe psihoterapia


comportamnetală pentru tratarea insomniei.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 30,


- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 47, 48,

52
Introducere în psihoterapie

- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 31,


- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 35.

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Ed.


Polirom, Iaşi.
Holdevici I. (1996). Elemente de psihoterapie, Bucureşti.

53
Introducere în psihoterapie

Unităţile de învăţare 5 şi 6

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să cunoască noţiunea de tulburări psihosomatice şi să


distingă specificul acestora,
 să identifice momentele importante ale acţiunii
psihoterapeutice în tratarea bolilor psihosomatice,
 să însuşească şi să distingă specificul psihoterapiei
existenţiale,
 să înţeleagă conceptul de “devenire” a lui Rogers,
 să identifice care sunt elementele de care depinde
eficacitatea terapeutului şi a terapiei.

II.3. Bazele psihologice ale psihoterapiei simptomatice

Psihoterapia afecţiunilor psihosomatice


Tulburările psihosomatice sunt tulburări fizice în care se crede că
emotiile joacă un rol central. Termenul „psihosomatic”, derivă din cuvintele
greceşti „psyce” (minte) şi „soma” (corp).
O concepţie comună greşită este aceea că oamenii cu tuburări
psihosomatice nu sunt în realitate bolnavi şi nu necesită supraveghere
medicală.
Majoritatea specialiştilor însă, sunt de acord în a recunoaşte faptul că
patologia psihosomatică nu reprezintă numai un domeniu de frontieră între
patologia somatică şi patologia psihică, ci reflectă a întrepătrudere intimă a
celor două componente ale fiinţei umane, trupul şi sufletul, în asemenea
măsură încât acest domeniu poate fi considerat ca o formă particulară de
„răspuns unic” al omului la o categorie de factori etiologici care pun în
mişcare într- manieră simultană atât componentele somatice, cât şi
componente psihice şi care sunt de un mare polimorfism clinic.

54
Introducere în psihoterapie

Elementul comun al tulburărilor somatoforme îl constituie prezenţa de


simptome somatice care sugerează o condiţie medicală generală (de unde
termenul de somatomorf), dar care nu sunt explicate complet de o condiţie
medicală generală, de efectele directe ale unei substanţe ori de altă tulburare
mentală (de ex. panica).
Simptomele trebuie să cauzeze o detresă sau o deteriorare
semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii
importante de funcţionare. Contrar tulburărilor factice şi simulării,
simptomele somatice nu sunt intenţionale (adică sub control voluntar).
Afecţiunile psihosomatice nu răspund unei terapeutici care să
corecteze numai aspectele fiziopatologice ale acestor tulburări, întrucât
mecanismele lor patogenetice depăşesc cadrul tulburărilor fiziologice şi
fizico-chimice. Ele trebuie considerate ca un fenomen clinico-medical
particular, care asociază suferinţelor somatice cauze psihologice. Din acest
motiv, afecţiunile psihosomatice apar ca un tip de „activitate patologică a
omului total” (R. Pierloot). Aceste boli trebuie privite ca un gen particular de
„manifestare a unei corporalităţi însufleţite, raportându-le la cadrul vieţii
psihice a pacientului”(R. Pierloot).
Având în vedere aspectele menţionate mai sus, intervenţia
psihoterapeutică se impune cu necesitate în cazul bolilor psihosomatice.
Toate tulburările psihosomatice de origine psihică, în sensul lor cel
mai general, trebuie privite ca o formă particulară de experienţă patologică
trăită de bolnavul psihic sub forma unei „boli somatice”. În toate aceste
situaţii, tulburările fiziologice care se manifestă ca suferinţe somatice sunt
urmarea unei „insuficienţe a elaborării vitale” a individului, cauza fiind
situată în sfera psihică a acestuia. În toate cazurile care se situează în această
grupă de afecţiuni, conflictele psihologice, în special cele de natură
nevrotică, se exprimă prin suferinţe somatice.
Stabilind acestea putem spune că tulburările psihosomatice cel mai des
întâlnite sunt următoarele:
1. Aparatul circulator: hipertensiune arterială esenţială, astenie
neurocirculatoare, aritmii diverse.

55
Introducere în psihoterapie

2. Tegumente: neurodermatite, alopecie, edeme angioneurotice,


urticarie, prurit în zonele erotogene.
3. Aparatul respirator: astm bronşic.
4. Aparatul digestiv: cardiospasm, anorexie nervoasă, ulcer
gastroduodenal, ileită regională, colită mucuoasă, colită ulceroasă
nespecifică, vărsături neurogene.
5. Sistemul endocrin (hipofiza anterioară, tiroida, pancreasul):
numeroase cazuri de obezitate sau de greutate subnormală.
6. Sistemul nervos: migrenă.
7. Aparatul genitourinar: enuresis, vaginism, frigiditate şi
impotenţă.
La unele persoane, anxietatea se poate manifesta prin somatizare pe
oricare din aparatele şi sistemele din organism, aşa cum se întâmplă în multe
cazuri de ulcer gastroduodenal, de hipertensiune arterială esenţială şi de
neurodermatite. În organul afectat apar de obicei tulburări funcţionale şi
modificări organice. Somatizarea este însoţită adeseori de sentimente de
depresiune, de repulsie, de mâbie, de culpabilitate şi de ruşine.
Cercetări anterioare în domeniul tulburărilor psihosomatice au sugerat
că unele tipuri de personalitate sunt mai predispuse decât altele la anumite
forme de boli organice. Astfel, hipertensiunea arterială esenţială a fost adesea
echivalată cu tipul de personalitate puternic şi energic, ulcerul
gastroduodenal cu tipul neliniştit etc. Aceste generalizări nu au fost
confirmate şi nu se ştie de ce unele persoane, pentru a-şi exprima somatic
anxietatea de care sunt cuprinse, aleg numai anumite aparate sau sisteme
fiziologice.
Stabilind existenţa acestui raport între sfera somatică şi sfera psihică a
persoanei, rezultă de la sine că abordarea terapeutică a bolilor psihosomatice
cu metode psihoterapeutice de tipul sugestiei sau al susţinerii şi încurajării
va putea conduce la succese rapide, prin reorganizarea unei integrări
psihodinamice a persoanei bolnavului.
Examenul medical şi modul de a se comporta cu bolnavul au o
considerabilă valoare terapeutică. Bolnavul este asigurat că nu există niciun

56
Introducere în psihoterapie

fel de boală organică. Poate da rezultate psihoterapia aplicată în mod


susţinut. Aceasta poate să rezolve stările de tensiune actuală ale bolnavilor,
conducând la o reorganizare şi o integrare a personalităţii acestora.
Psihoterapia are, în mod egal, sarcina să conştientizeze factorii dinamici
care, acţionând asupra vieţii psihice a bolnavului, să conducă la restabilirea
echilibrului sufletesc al acestuia.
În tratamentul afecţiunilor somatice, trebuie să avem în vedere ce
tehnici de psihoterapie utilizăm şi cum trebuie condusă acţiunea
psihoterapeutică. Acest fapt este deosebit de important din punct de vedere
practic, întrucât orice bolnav refuză să „vadă” în afecţiunea sa somatică o
„manifestare psihică” anormală.
Prin urmare, cooperarea cu bonavul este esenţială şi ea necesită o
pregătire specială şi minuţioasă a medicului înaintea alegerii şi instituirii
psihoterapiei. În acest sens, deosebim trei momente în acţiunea
psihoterapeutică împotriva bolilor psihosomatice:
1. Acceptarea psihoterapiei;
2. Materialul psihodiagnostic;
3. Situaţia psihoterapeutică.
Acceptarea psihoterapiei
Se consideră că în toate cazurile de afcţiuni psihosomatice avea de-a
face cu manifestările unei personalităţi cu tulburări psihice importante şi
specifice, în special de factură nevrotică, legate de cnflicte relaţionale cu
mediul, probleme de adaptare, frustări etc. De asemenea, trebuie să ţinem
seama în abordarea terapeutică a acestei categorii de bolnavi de faptul că, de
regulă, aceştia au mai multă nevoie de a fi consideraţi bolnavi decât de a fi
vindecaţi.
Materialul psihodiagnostic
Este obligatoriu să se stabilească cu exactitate natura afecţiunii,
cauzele care au produs-o şi existenţa unei relaţii de natură „funcţională”
somatopsihică a acesteia. Psihanaliza clasică recomandă în aceste cazuri
utilizarea liberei asociaţii, analiza viselor bolnavului, interpretarea

57
Introducere în psihoterapie

discursului acestuia, ca mijloace de explorare a dorinţelor refulate sau a


inhibiţiilor din copilărie ale bolnavilor.
Se poate utiliza cu succes şi metoda inteviului clinic, care poate aduce
importante şi numeroase date legate de factorii psihotraumatizanţi recenţi
care au determinat perturbările psihodinamice ale vieţii psihice a bolnavului.
Situaţia psihoterapeutică
Este necesar, pentru obţinerea unor rezultate pozitive, să se creeze o
ambianţă terapeutică deschisă, caldă, securizantă, primitoare, care să
compună un spaţiu de intimitate comunicaţională între medic şi pacient.
Încrederea bolnavului în medic este condiţia creditului acordat
procesului de vindecare. Mulţi pacienţi cu afecţiuni somatice din cauze
psihice vin la psihiatru psihoterapeut, după ce multă vreme au colindat prin
spitale, cabinete de consultaţii şi la mulţi medici de diferite secialităţi, fără
succes. Apelul la psihiatrie se face după acest lunf periplu medico-terapeutic.
Este de la sine înţeles faptul că relatîa medicului cu bolnavul este
esenţială pe tot parcursul acţiunii psihoterapiei, acesta reprezentând, în cele
mai multe cazuri, o forma bună şi laborioasă de tratament, care implică o
conjugare a eforturilor atât ale medicului, cât şi ale bolnavului ce trebuie
stimulat în mod permanent.
Prima calitate a medicului psihoterapeut în aceste cazuri este de a-l
cunoaşte cât mai amănunţit pe bolnav, luând chiar rolul de „prieten” al
acestuia şi al familiei sale, fapt care sporeşte în mod considerabil încrederea
în medic, element foarte important în garantarea succesului actului
terapeutic.
În toate situaţiile, medicul e bine să aibă în vedere faptul că nu se
confruntă numai cu afecţiunea propriu-zisă a bolnavului, ci în mod egal şi cu
personalitatea acestuia, cu subiectivitatea sa nevrotică.prin urmare, în cazul
bolnavilor psihosomatici ne aflăm în faţa unor situaţii clinice speciale, cu o
mare „încărcătură emoţională patogenă”, căreia medicul psihoterapeut este
dator să i se opună cu mijloacele sale.
Aşadar, psihoterapia afecţiunilor psihosomatice reprezintă o terapie
specială, care vizează concomitent atât funcţiile somatice, cât şi pe cele
psihice, ceea ce implică o atitudine deosebită, de o mare mobilitate, adaptată

58
Introducere în psihoterapie

de la caz la caz. Ea necesită multă răbdare, întrucât, cgiar în cazul unor


afecţiuni minore sau simptome caricaturale, acestea au o semnificaţie extrem
de amplificată în sfera conştiinţei bolnavului, ce, pentru asigurarea
succesului terapeutic, va trebui respectată şi dirijată cu multă abilitate,
imprimând o notă deosebită de seriozitate şi optimism.
Astăzi, domeniul cercetării psihosomatice este mult mai larg şi
termenul „medicină psihosomatică” este pe cale de a fi înlocuit cu cel de
medicină coportamentală. Medicina comportamentală este un domeniu
interdisciplinar care atrage specialişti în psihologie şi medicină. Aceasta
caută să afle cum se combină variabilele sociale, psihologice şi biologice
pentru a cauza boala şi cum poate fi modificat comportamentul şi mediul
ambiental pentru a menţine sănătatea.
II.4. Psihoterapii existenţiale (centrată pe client - C. Rogers)

În această teorie subiectul este considerat ca o persoană unică, având


probleme generate de o proastă imagine de sine. Ea nu a fost capabilă să îşi
integreze trăirile despre alţii, despre existenţa. Atenţia terapeutului se
concentrează asupra procesului terapeutic. Prin ascultarea empatică,
ascultătorul ajută pe client să intre în contact cu realitatea. Se realizează o
experienţă unică, de restruscturare spontană, care va duce la maturare şi
autoactualizare, adică la stimularea nevoii de realizare socială, profesională şi
de altă natură. Întrucât C. Rogers a influenţat profund conceptele sfătuirii în
ultimii 20 de ani, este importantă o prezentare mai largă a concepţiilor sale.
În elaborarea unor concepţii proprii el a pornit de la o practică bogată, fără
prejudecăţi, realizată în cadrul unui cabinet de psihoterapie a copilului şi
adolescentului dintr-o clinică de îndrumare a copilului din S.U.A., în anii 40
pe baza reuşitelor sale el a construit esafodaj teoretic original.
Printre elementele de bază se enumeră concepţiile sale asupra omului
care se regăsesc în confucianism şi creştinism. Se porneşte de la premiza că
omul este fundamental bun dar împrejurările vieţii pot să-i blocheze
dezvoltarea, să-i înstrăineze trăirile şi să stimuleze mecanisme de apărare
bolnăvicioase. Defensele astfel apărute pot să servească împotriva fricilor de
interior, iar persoana poate să se comporte într-un mod incredibil de crud,
destructiv, imatur, regresiv, antisocial, dăunător. În realitate, în profunzime
sălăşluiesc tendinţe orientate pozitiv, care trebuie ajutate să iasă la lumină.
Ele sunt resursele latente care au nevoie de o mai are capacitate de expresie
59
Introducere în psihoterapie

şi de o utilizare mai bună. Cea mai importantă tendinţă a omului este către
creştere, către maturizare socială, către o mai bună funcţioare şi o mai mare
capacitate de a se confrunta cu succes cu viaţa. Acest concept afirmă că în
fiecare persoană se manifestă o nevoie fundamentală de realizare, de
autorealizare, de autoactualizare, prezentă de-a lungul ciclului vieţii. În
calea autorealizării se constituie obstacole interne, care pot fi înlăturate prin
intervenţia terapeutică, după care procesul de maturizare se reia spontan.
Fiecare îşi alege calea care i se potriveşte şi nu mai este nevoie de îndrumare
măruntă. Scopurile intervenţiei ar consta în atingerea etapelor de dezvoltare
sau de maturizare, iar aceasta poate fi realizată în timpul procesului
terapeutic. Plasarea în centru a subiectului dat şi numele tehnicii – sfătuire
centrata pe client – iar libertatea acordată în a alege calea de dezvoltare a
dus la formula de non-directivă.
Un alt pilon al gândirii rogersiene este dat de primatul dezvoltării prin
devenire. Ea se realizează prin experienţă, care este o activitate supremă. Se
vorbeşte despre a experenţia. Rogers distinge trei categorii:
1. Lumea obiectivă, aceea din jurul nostru care poate fi abordată
obiectiv-stiintific;
2. Lumea subiectivă, lumea care poate fi abordată subiectiv,
3. Lumea interpersonală, împărtăşită cu alţii şi care este de fapt
lumea experienţei.
În teoriile rogersiene experienţa are primordialitate. Ea se
plasează la rădăcina schimbării. Prin experienţa este favorizată dinamica
vieţii, curgerea sa şi procesul de schimbare. Nimic nu este imobil şi aceasta
face ca viaţa să fie mai bogată şi cel mai adesea mai satisfăcătoare. Imaginea
de sine este legată de experienţă şi constituie un important element reglator
al existenţei.
Intervenţia terapeutică se realizează prin întâlnirea dintre două
persoane şi depinde de calitatea acesteia. Eficacitatea terapeutului este în
strânsă legătură cu modul de concepere a relaţiei terapeutice ale cărei reguli
de bază sunt: empatie, încredere pozitivă necondiţionată, împărtăşirea
experienţei, naturaleţea, acceptare şi autoacceptare. Terapia capătă
caracteristicile ascultării. Se încearcă pătrunderea în sensurile adânci ale
existenţei, pornind din interiorul subiectului. Faptele nu sunt atât de
importante pe cât sunt trăirea lor. Esenţa psihoterapiei este de a crea

60
Introducere în psihoterapie

securitate emoţională şi o anumită satisfacţie pentru reflectarea lumii


interne. Se realizează o comuniune în înţelegere.
Până la terapie, persoana s-a simţit ca o jucărie în mâna soartei, a
forţelor exterioare, avea un locus de control extern. În timpul terapiei el se
eliberează de aceste trăiri apăsătoare şi îşi proclamă un fel de declaraţie de
independenţă. De acum începe să aleagă el însuşi cu sinele său unic. Alături
de autoînţelegere, de dezvoltarea conştiinţei de sine se situează şi
autoacceptarea. Subiectul îşi reorganizează concepţia despre sine prin
apariţia unei imagini de sine mai pozitive.
Rogers defineşte câteva direcţii ale procesului terapeutic:
1. Experenţierea imediată a Eului potenţial;
2. Experienţa imediată a unei relaţii afective;
3. Refacerea afecţiunii faţă de sine însuşi, descoperirea faptului că
centrul personalităţii proprii este pozitiv;
4. Însuşirea experienţei proprii.

61
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Tulburările psihosomatice sunt tulburări fizice în care emotiile joacă


un rol central
2. Afecţiunile psihosomatice nu răspund unei terapeutici care să
corecteze numai aspectele fiziopatologice ale acestor tulburări, întrucât
mecanismele lor patogenetice depăşesc cadrul tulburărilor fiziologice şi fizico-
chimice.
3. Sunt importante trei momente în acţiunea psihoterapeutică împotriva
bolilor psihosomatice: acceptarea psihoterapiei; materialul psihodiagnostic şi
situaţia psihoterapeutică.
4. Psihoterapia afecţiunilor psihosomatice reprezintă o terapie specială,
care vizează concomitent atât funcţiile somatice, cât şi pe cele psihice,
5. În teorie experienţială subiectul este considerat ca o persoană unică,
având probleme generate de o proastă imagine de sine.
6. Intervenţia terapeutică se realizează prin întâlnirea dintre două
persoane şi depinde de calitatea acesteia.
7. Eficacitatea terapeutului este în strânsă legătură cu modul de
concepere a relaţiei terapeutice ale cărei reguli de bază sunt: empatie,
încredere pozitivă necondiţionată, împărtăşirea experienţei, naturaleţea,
acceptare şi autoacceptare.
8. Se realizează o experienţă unică, de restruscturare spontană, care va
duce la maturare şi autoactualizare, adică la stimularea nevoii de realizare
socială, profesională şi de altă natură.

62
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Care ar fi cele trei momente importante ale acţiunii


psihoterapeutice în tratarea bolilor psihosomatice?

Ce consideraţi că implică conceptul de “devenire” a lui Rogers?

Sarcini de lucru

Enumeraţi cele mai des întâlnite tulburări psihosomatice.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Identificaţi care sunt calităţile unui terapeut (de orientare


existenţială) eficace. Argumentaţi răspunsul .

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 57,


- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 60,
- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 55, 56

63
Introducere în psihoterapie

- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 60.

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Ed.


Polirom, Iaşi.
Mitrofan I. (1996). Psihoterapia experienţială, Bucureşti.

64
Introducere în psihoterapie

Unităţile de învăţare 7 şi 8

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să însuşească particularităţile modelului terapeutic al lui


Emil Kue,
 să înţeleagă rolul acţiunii sugestive şi să fie capabil să aplice
metoda sugestivă indirectă,
 să cunoască particularităţile relaxării ca tehnică
psihoterapeutică,
 să facă distincţia între metodele de relaxare musculară şi
cele de autorelaxare concentrată,
 să identifice afecţiunile ce pot fi tratate prin aplicarea
tehnicii relaxării.

II.5. Metoda terapeutică după Emil Kue (Pe baza acţiunilor


verbale imaginative – autosugestia conştientă)

Renumitul psihoterapeut francez EMIL KUE, conform acestei metode


trata nu numai patologiile funcţionale dar şi cele organice astfel încât nu îl
interesa nici personalitatea pacientului, nici bolile de care suferea pacientul
afirmând totodată ca acţiunea psihoterapeutică nu înlocuieşte întotdeauna şi
total medicamentele dar în cel mai rău caz reduce o parte din ele şi
stimulează acţiunea lor .
Înainte de terapie, KUE comunică foarte mult cu pacienţii
argumentându-le că acţiunea psihoterapeutică la om se realiuzează prin
imaginaţie de aceea tratamentul oricărei maladii trebuie să se bazeze anume
pe acest fenomen imaginativ.
Prima etapă a terapiei este explicarea şi argumentarea acţiunii
sugestive, iar în etapa a doua el aplică metoda sugestivă indirectă, adică
însănătoşirea va fi în cazul în care pacientul va obţine senzaţia de relaxare şi
numai după aceea se trece la terapia autosugestivă.

65
Introducere în psihoterapie

În ce constă tehnica terapeutului ?


Cu pacientul se comunică, explicându-i şi descriindu-i mecanismul
acţiunii imaginative asupra organismului în întregime prin ameliorarea
funcţiilor reglatorii. Apoi se explică pacietului că el paralel trebuie să
prelungească terapiile la domiciuliu în felul următor: pacientul se aşează
comod în fotoliu închide ochii, obţine starea de relaxare 2,3 minute şi repetă
în gând sau în şoaptă fără încordare, automat de 20-25 de ori unul şi acelasi
text compus din 3-4 fraze de exmplu:
 Zi cu zi îmi este tot mai bine;
 Văzul se face din ce în ce mai bine;
 Dipoziţia se face tot mai bună;
 Puterile sunt tot mai mari;
 Acum eu, singur, pot să văd pe unde merg şi cu ochiul care a fost
bolnav, dar acum e sănătos.
Şedinţa ţine câteva minute. Este necesar ca aceste şedinţe să se facă
timp de 3-4 săptămâni, neapărat de 3-4 ori pe zi, spre exemplu: dimineaţa,
după prânz şi înainte de somn. KUE atenţionează că este necesar de efectuat
terapiile în cauză, în stare de relaxare şi linişte chiar înainte de somn şi în
starea de trecere de la somnul de noapte la deşteptare. Pentru ca să nu se
încurce numărătoarea se utilizează un şiret cu 20-25 de noduri care se pipăie
câte unul la fiecare repetare a textului, se pot folosi şi mărgele (25 biluţe în
şirag).
Când apare efectul terapeutic al autosugestiei?
Acţiunea benefică pozitivă în cazul respectiv de tratament apare destul
de repede, chiar după o lună şi jumătate, două luni de tratament, dar sunt şi
cazuri în care efectul terapeutic apare mai târziu (după un an, chiar mai
mult).
În ce constă prioritatea acestei metode de psihoterapie?
Avantajele acestei terapii constau în participarea pacientului în
procesul de tratament şi în întărirea fenomenului recuperativ, succesiv cu
ajutorul formulelor de acţiune verbală efectuată de însuşi pacient.
Popularitatea acestei metode în special în Franţa, Rusia, Olanda
se datorează şi efectului extraordinar pe baza acţiunilor verbale sistematice

66
Introducere în psihoterapie

de lungă durată cu aspect sugestiv foarte benefice atât în tratamentul


proceselor psihice, cât şi vegetative.
La care maladii se foloseşte această metodă mai frecvent?
Nevrozele, tulburarile psihogene ale organelor interne, isteriile, fricile,
încordarea emoţională, educarea comportamentelor verbale sunt cele mai
frecvente patologii pentru care se aplică metodică psihoterapeutică
respectivă.
EXEMPLE DE AFIRMAȚII PENTRU O SĂNĂTATE DIN CE ÎN CE
MAI BUNĂ

1. ACUM ELIBEREZ ORICE MÂNIE DIN INTERIORUL MEU ȘI


ORGANELE MELE SUNT FOARTE CONȘTIENTE DE FIECARE GÂND PE
CARE ÎL EMIT.
2. CORPUL MEU ESTE UN SLUJITOR CREDINCIOS ȘI ȘTIE CUM
SĂ SE VINDECE SINGUR, IAR EU ÎI OFER ALIMENTE SĂNĂTOASE,
GÂNDIRE CURATĂ, ELIBEREZ CRITICILE ȘI CONSTATĂRILE DESPRE
ALȚI OAMENI.
3. CONSUM NUMAI ALIMENTE CARE SUNT BUNE PENTRU
CORPUL MEU; IUBESC FIECARE ORGAN ȘI CELULĂ A CORPULUI MEU.
4. ÎN FIECERE CLIPĂ MĂ AȘTEPT SĂ FIU PERFECT SĂNĂTOASĂ ȘI
ÎMI ÎNGRIJESC CORPUL OFERINDU-I TOT CEEA CE ARE EL NEVOIE.
5. MĂ ELIBEREZ DE TOATE EMOȚIILE NEGATIVE, DE TRECUT,
DE SENTIMENTELE DE VINOVĂȚIE, DE BLOCAJE, DURERI,
DISCONFORTURI, TOXINE, ENERGII NEGATIVE, PROGRAME
DISTRUCTIVE DIN COPILĂRIE, MĂ ELIBEREZ DE EXTERIOR, DE
DEPENDENȚE, DE TOT CE ÎNSEAMNĂ VIBRAȚII JOASE.
6. MĂ VINDEC. ÎI PORUNCESC MINȚII MELE SĂ SE DEA LA O
PARTE ȘI SĂ ÎI PERMITĂ INTELIGENȚEI NATURALE A CORPULUI MEU
SĂ ÎL VINDECE PE ACESTA.
7. CORPUL MEU FACE ÎNTOTDEAUNA TOT CE ÎI STĂ ÎN PUTERE
PENTRU A-MI CREA O STARE DE SĂNĂTATE DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ.

67
Introducere în psihoterapie

8. ÎMI ÎMPART ECHILIBRAT VIAȚA ÎNTRE MUNCĂ, ODIHNĂ,


DESTINDERE. TOATE ACESTE ASPECTE AU PARTE DE UN TRATAMENT
EGAL DIN PARTEA MEA.
9. ÎN FIECARE ZI ÎI MULȚUMESC UNIVERSULUI PENTRU CĂ
TRĂIESC, PENTRU O SĂNĂTATE MENTALĂ, FIZICĂ, SOCIALĂ,
MATERIALĂ, SIMT O PLĂCERE ȘI BUCURIE CĂ POT TRĂI O NOUĂ ZI.
10. SUNT DISPUSĂ SĂ CER AJUTOR MEREU CÂND AM NEVOIE DE
EL, M-AM ELIBERAT DE ORICE MÂNDRIE. OPTEZ ÎNTOTDEUNA
PENTRU O SĂNĂTATE MENTALĂ, FIZICĂ, SPIRITUALĂ, MATERIALĂ,
SOCIALĂ, ETC.
11. AM ÎNCREDERE ÎN INTUIȚIA MEA ȘI SUNT ÎNTOTDEUNA
DISPUSĂ SĂ ASCULT MICUL ȘI DEVOTATUL MEU PRIETEN INTERIOR-
INTUIȚIA.
12. SOMNUL MEU ESTE ODIHNITOR, MĂ STRADUIESC CA
ULTIMELE GÂNDURI SĂ FIE POZITIVE CA SĂ-I PERMIT
SUBCONȘTIENTULUI MEU SĂ SE ODIHNEASCĂ BINE ȘI MĂ TREZESC
ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ CU AFIRMAȚII POZITIVE INDEFERENT CE AM
DE FĂCUT ÎN ACEA ZI.
13. FAC CU DRAG TOT CE IMI STA IN PUTERI PENTRU A-MI
INGRIJI CORPUL SI CEL PUȚIN O DATĂ PE SĂPTĂMÂNĂ ÎNTREȚIN
MENTALUL PRINTR-O TERAPIE SUPORTIVĂ, ELIBEREZ TENSIUNILE
PRINTR-UN MASAJ SENZORIAL ȘI ÎNTREȚIN CIRCULAȚIA PERIFERICĂ
PRIN REFLEXOTERAPIE; LUNAR ÎMI PURIFIC CORPUL PRIN
HIDROCOLONOTERAPIE, ETC.
TOATE ACESTEA LE FAC CU IUBIRE PENTRU CORPUL MEU
DRAG, CARE MĂ SERVEȘTE CU ATÂTA DEVOTAMENT.
14. STAREA DE SĂNĂTATE PERFECTĂ ESTE DREPTUL MEU DIVIN
PRIMIT LA NAȘTERE ȘI EU SOLICIT ACUM ACEST DREPT.
15. IMI REZERV O PARTE DIN TIMP PENTRU A-MI AJUTA
SEMENII ȘI CONȘTIENTIZEZ CĂ ACEST LUCRU ESTE BUN PENTRU
SĂNĂTATEA MEA ȘI A CELOR DIN JUR.

68
Introducere în psihoterapie

16. ÎI SUNT RECUNOSCĂTOR CORPULUI MEU PENTRU


SĂNĂTATEA DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ PE CARE MI-O OFERĂ ȘI SIMT CĂ
IUBESC VIAȚA DIN CE ÎN CE MAI MULT.
17. SUNT SINGURA PERSOANĂ CARE DEȚINE CONTROLUL
ASUPRA OBIȘNUINȚELOR MELE ALIMENTARE, ASUPRA
INTERPRETĂRILOR , PE CARE LE ELIBEREZ DIN CE IN CE MAI MULT ȘI
MĂ POT ÎMPOTRIVI ORICÂND DORESC UNUI ALIMENT NESĂNĂTOS -
ELIBEREZ DULCIURILE, FAINA ALBĂ, CARNEA, TELEVIZORUL ȘI ALEG
ACEST LUCRU.
18. APA ESTE BĂUTURA MEA PREFERATĂ ȘI BEAU DIN CE IN CE
MAI MULTĂ APĂ CA SĂ-MI PURIFIC CORPUL ȘI MINTEA.
19. GÂNDURILE FERICITE, CARE MĂ FAC SĂ MĂ SIMT BINE,
REPREZINTĂ CALEA CEA MAI RAPIDĂ CĂTRE O SĂNĂTATE DIN CE ÎN
CE MAI BUNĂ.
20. ÎMI ALOC CEL PUȚIN O DATĂ PE ZI CÂTEVA MINUTE DE
MEDITAȚIE – O INTERIORIZARE ȘI O CONECTARE LA ACEA PARTE A
FIINȚEI MELE CARE ȘTIE CUM SĂ MĂ VINDECE ÎN ORICE SITUAȚIE AȘ
FI.
21. GÂNDURILE MELE DE FERICIRE MĂ AJUTĂ SĂ ÎMI CREEZ
MEREU UN CORP SĂNĂTOS.
22. INSPIR PROFUND ȘI PLENAR, INSPIR SUFLU VIEȚII ȘI MĂ
HRĂNESC CU ACESTA. INTREȚIN MEREU STAREA DE MULȚUMIRE ȘI
RECUNOȘTINȚA FAȚĂ DE PĂRINȚI ȘI INTREGUL UNIVERS. SMERENIA
ESTE TOVARUȘUL MEU PRETUTINDENI ȘI MĂ STRADUIESC SĂ FAC
UN BINE FIECĂRUI OM PE CARE ÎL ÎNTÂLNESC.

MULȚUMESC PENTRU CĂ TRĂIESC.


II.6. Tehnici de relaxare

METODA DE PSIHOTERAPIE ŞI REGLARE A STĂRILOR PSIHICE


Termenul de relaxare semnifică o deconectare generală a individului
de activitatea sa cotidiană. Acest proces conţine mai multe forme şi variante
începând cu odihna activă şi terminând cu deconectarea.

69
Introducere în psihoterapie

În sens restrâns, relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi


autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei
relaxări musculare şi nervoase având ca efect economisirea energiei fizice şi
psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea efectelor
negative ale stresului deja instalat. Relaxarea este în acelaşi timp o metodă
de autoreglare a stărilor psihice utilizate în tratamentul unor afecţiuni de tip
nevrotic sau psihosomatic şi a pregătirii psihologice a sportivilor.
La ora actuală tehnicile de relaxare sunt studiate cu cea mai modernă
aparatură de laborator în foarte multe ţări ale lumii interesul crescut pentru
aceste sisteme fiind determinat de aplicaţiile lor practice imediate în diferite
domenii de activitate: medical, sportiv, antrenamentul piloţilor şi chiar al
cosmonauţilor. Cele mai frecvente tehnici de relaxare folosite sunt: relaxarea
musculară progresivă a lui IACOBSON şi antrenamentul autogen a lui
SCHULTZ.
Metoda de relaxare musculară a lui IACOBSON se foloseşte mai rar ca
un procedeu de inducţie în desensibilizare. Frecvent este folosită metoda
antremnamentului autogen într-o legatură genetică cu hipnoza. Marele
neurolog OSCAR VOGT care, alături de contribuţiile lui importante în
morfologia creierului s-a ocupat şi de hipnoza şi a descris fenomenul auto-
hipnozei. În esenţa era vorba despre următorul fenomen: anumiţi subiecţi
erau capabili să intre în stare de somn hipnotic repetând ei înşişi în gând
fomulele utilizate de hipnotizator. Pornind de la această descoperire
SCHULTZ a elaborat un procedeu special denumit de el antrenament
autogen şi calificat drept autorelaxare concentrativă. În această metodă
putem remarca acelaşi efort de a depăşi hipnoza, de a lăsa obiectul pasiv, de
a nu-l antrena în procesele redobândirii echilibrului şi dispariţiei
simptomelor. Dar starea pe care antrenamentul autogen este de presupus că
o induce nu este câtuşi de puţin un somn (nici măcar hipnotic) ci
presupune dimpotrivă o atenţie de o anumită calitate, o veghere a conştiinţei
dirijată de data aceasta înspre propriul corp.
Ceea ce este mai puţin uşor de înţeles dar în acelasi timp esenţial în
metoda lui SCHULTZ, este că această autoconcentrare este în acelaşi timp şi
o relaxare. Întoarcerea către propriul corp nu presupune pânda anxioasă a
survenirii unei disfuncţii organice ci dimpotrivă, printr-un mecanism de
autosugestie, ascultarea liniştită a maşinii umane în optimul ei de
funcţionare. În acelaşi timp autoconcentrarea presupune întoarcerea

70
Introducere în psihoterapie

temporară de la relaţia perturbantă cu lumea înconjurătoare, o odihnă


absolută a funcţiei de relaxare. Odihna activă însă pune în funcţiune forţele
volitive dar totuşi această metodă nu este direcţionată spre educarea voinţei
ci de o cucerire treptată şi sistematică a autocontrolului pornind de la
stăpânirea simplă a unei funcţii foarte accesibile voinţei spre structurile
organice autonome în raport cu activitatea deliberată. Ambiţia lui SCHULTZ,
nu se limitează însă la a-l înzestra pe pacient cu o metodă de autocontrol
dirijată exclusiv către corp. După cum vom vedea, indivizii care şi-au însuşit
cu succes partea intiţială a antrenamentului (ciclul I) pot purcede la o
treaptă superioară în care să reuşească să-şi domine masa reprezentărilor, a
sentimentelor şi chiar a evaluărilor lor etice (ciclul II). SCHULTZ spera să
obţină prin antrenamentul autogen nu numai un echilibru de suprafaţă a
persoanei şi o restructurare profundă vizând organizarea caracterială a
persoanei în tot ceea ce are mai elaborat. Metoda respectivă poate fi aplicată
atât individual cât şi în grup.
Antrenamentul în grup are nu numai avantajul aplicabilităţii la un
număr mai mare de pacienţi ci şi pe acela care ocazionează o experienţă
colectivă care la sfârşitul şedinţei poate să fie împărtăşită între membrii
grupului de relaxare şi utilizată de terapeut în scopul elaborării unei trăiri
colective.
Intrarea în antrenament presupune neaparăt o convorbire introductivă
cu pacientul în care acestuia i se va explica principiul şi scopul metodei. În
liniile ei mari această convorbire va trebui să puncteze următoarele: sistemul
nervos al vieţii de relaţie şi cel vegetativ sunt diferite. Cu toate acestea
suntem capabili dacă vom controla corect pe primul să-l stăpânim şi pe cel
de al doilea. Bolile pentru care pacienţii să facă antrenament autogen se
datoresc dereglării sistemului nervos vegetativ. O anumită funcţie a
organismului se poate modifica prin forţa reprezentărilor, a imaginaţiei.
Deci, exerciţiile vor consta în a ne reprezenta succesiv modificări ale
tonusului muşchilor, vaselor de sânge, organelor interne.
Exerciţiile care vor fi învăţate cu terapeutul dar ceea ce este mai
important este ca pacientul să le practice singur acasă. În cateva luni (2/3)
exerciţiile vor fi însuşite dar ele trebuie continuate încă mult timp pentru a
elimina total simptomele supărătoare.

71
Introducere în psihoterapie

Etapa următoare îşi propune să stabilească poziţia de bază.


Antrenamentul presupune o poziţie confortabilă care se poate realiza fie
culcat pe o canapea cu capul uşor ridicat, fie aşezat pe un scaun sau un
fotoliu. După obţinerea poziţiei de bază se trece la rostirea exerciţiilor.
Rostirea trebuie să respecte claritate, siguranţă la intonaţie, cadenţă ( pauze
adecvate între formule) ca şi formulele hipnotizorului. Iată un model de
exerciţiu
1. sunt calm, liniştit, totul este calm şi liniştit. Las gândurile să
treacă pe lângă mine.
2. braţul drept e greu, greu ca plumbul, greu ca un braţ de statuie.
Atârnă greu de umăr (pentru poziţia culcată –apasă greu pe pat); braţul
stâng e greu, greu ca plumbul, greu ca plumbul, greu ca un braţ de statuie.
Atârnă greu de umăr (pentru poziţia culcată –apasă greu pe pat);
3. braţul drept e cald, arde plăcut ca un calorifer. O căldură plăcută
pleacă de la umăr şi se furişează până în vârful fiecărui deget: braţul stâng e
cald, arde plăcut ca un calorifer. O căldură plăcută pleacă de la umăr şi se
furişează până în vârful degetelor.
4. picioarele sunt grele, grele ca pumbul, grele ca picioarele unei
statui, apasă greu pe podea
5. picioarele sunt calde, o căldură plăcută porneşte din coapse şi se
scurge până în vârful degetelor. Sunt calm, liniştit, las gândurile să treacă pe
lângă mine
6. inima bate liniştit şi puternic
7. respir adânc şi liniştit
8. pântecele meu este invadat de o căldură plăcută
9. o răcoare plăcută îmi cuprinde fruntea
10. sunt calm, liniştit, totul este calm şi liniştit. Las gândurile să
treacă pe lângă mine, pacea mă înconjoară. Linişte, calm, relaxare
11. şi acum respir adânc, încordez braţele, deschid ochii.

72
Introducere în psihoterapie

Aceste formule impun următoarele comentarii:


1. la sfârşitul fiecărei şedinţe pacienţii vor comenta tot ceea ce au
simţit iar terapeutul va face observaţiile necesare
2. exerciţiile sunt practicate în grup zilnic (în spital sau în spitalele
de zi) sau de 2/3 ori pe săptămână (cu pacienţii ambulatorii) dar pacienţii vor
trebui să le aplice şi acasă. Cu cât şirul exerciţiilor este mai scurt cu atât
numărul de practicări va trebui să fie mai frecvent. De exemplu un pacient
care este la stadiul însuşirii exerciţiului va trebui să îl facă de 5-6 ori pe zi
într-un interval de 5 minute fiecare. Pe măsură ce şirul exerciţiului se
lungeşte se poate face mai rar ajungându-se atunci când cele două exerciţii
au fost parcurse la o singură executare a cărei durată este însă de circa 15
minute.
3. Semnificaţia exerciţiilor este însă următoarea:
- Exerciţiul 1 este prelungirea luării pozitiei de bază. Sugerează o
linişte generală, desigur superficială. Pacientul poate fi sfătuit să-şi
reprezinte în acest timp o imagine liniştitoare la alegerea lui (un lac calm, o
poiană însorită).
- Exerciţiul 2, demonstrează pacientului putinţa accesibilă aproape
oricărei voinţe, a scăderii tonusului muscular.

73
Introducere în psihoterapie

- Exerciţiul 3, induce modificări ale vascularizaţiei membrelor


(vasodilataţie) arată pacientului că este posibilă o influenţă asupra motilităţii
involuntare (a vaselor sanguine).
- Exerciţiile 4 şi 5 , - este valabil ceea ce s-a spus la exerciţiile 2 şi 3.
Repetarea exerciţiului 1 are semnificaţia unei rememorări a liniştii generale la
jumătatea drumului.
- Exerciţiul 6 – cu acesta se trece în momentul inervaţiei organelor
interne. Însuşirea exerciţiului duce la senzaţia că inima lucrează ca o pompă
eficientă, un mecanism bine pus la punct care expediază sângele în tot
corpul. Noi nu am observat că bolnavii anxioşi sau hipocondrici ar putea
accepta această trăire corporală ca pe ceva înspăimântător dar e posibil ca la
subiecţi lucrul acesta să se întample.
- Exerciţiul 7 relevă subiectului posibilităţile pe care le bănuia de a
inspira un mare volum de aer. El se desfăşoară în două faze: inspiraţie –
respiri adânc şi expiraţie – liniştit.
- Exerciţiul 8 – trebuie în prealabil explicat subiecţilor că prin
pântece se înţelege aici, etajul superior al abdomenului. SCHULTZ foloseşte
chiar termenul plexul solar, scopul fiind întradevăr vasodilataţia la acest
nivel.
- Exerciţiul 9 - există un contrast între vasodilataţia la nivelul
viscerelor şi uşoara vasoconstricţie meningee, răspunzatoare de senzaţia de
frunte răcoroasă. Calmul emoţional, liniştea gândirii trebuie să se alăture de
această senzaţie.
- Exerciţiul 10 este o reluare a sugestiei de calm general care la
capătul secvenţei de exerciţii trebuie să fie mai adânc. Acest exerciţiu se reia
indiferent de faza însuşirii ciclului ca şi cel următor.
- Exerciţiul 11 – dacă subiectul nu se recontractă riscă să rămână cu
o senzaţie neplacută de slăbiciune generală. În special la membre. De aceea
este acest exerciţiu absolut indispensabil la sfârşitul fiecărei secvenţe.
Parcurgerea întregului ciclu cere unui subiect conştiincios cam 2-3 luni. Este
evident că tipul de personalitate joacă un mare rol în reuşită. Subiecţii
scrupuloşi cu tendinţe psihanaliste vor reuşi bunăoară mult mai bine decât
cel cu trăsături isterice. Parcurgerea cu succes a ciclului 1 poate să permită
continuarea lui prin ţinerea unui anumit organ. Cu aceşti pacienţi vom
încerca atingerea unei stări de relaxare într-o anumită zonă corporală, cea
acfectată.

74
Introducere în psihoterapie

Subiectul care a suferit de hepatită poate utiliza de exemplu


formula: ficatul meu e pe deplin relaxat, obţinând o notabilă cedare a
spasmului. Subiectului care a parcurs ciclul cu succes i se poate propune să
meargă mai departe abordând ciclul II – obiectul acestuia nu mai este
stăpânirea stării vegetative ci a conţinutului reprezentărilor sensibile şi
morale.
Întrucât în aplicarea acestui ciclu experienţa psihoterapeutică este
foarte limitată, oricum vom expune secvenţa exerciţiilor în principalele
etape.
Ciclul II începe cu o concentrare interioară asemănătoare celor din
exerciţiile budiste: privesc spre centrul frunţii. Urmează un exerciţiu în care
subiectul este invitat să-şi recunoască culoarea personală. O reprezentare a
unei culori omogene care îi defineşte temperamentul. Următoarea treaptă
presupune reprezentarea unor obiecte concrete printr-un fel de asociere
liberă iar ultima etapă care este atinsă cu dificultate şi numai de anumite
persoane, propune ca subiectul să-şi reprezinte nişte noţiuni abstracte ca
binele, dreptatea, etc.
Pornind de la utimile două faze este posibilă o discuţie care dezbătând
conţinutul reprezentărilor ajunge la anumite relevări de tip analitic. Astfel
autorelazarea concentrativă culminează în etapele ei cele mai avansate într-o
dezvăluire a unor semnificaţii mai adânci asemănătoare cu cele care ar
rezulta dintr-o psihanaliză.
Una din posibilităţile cele mai ispititoare pe care le oferă
antrenamentul autogen este verificarea obiectivă a efectelor lui. Măsurătorile
exacte au arătat că nu numai tonusul muscular şi vascular dar şi
funcţionarea diverselor organe este profund influenţată de exerciţii şi că
aceasta constituie şi o verificare a realităţii trăirilor subiective legate de ele,
termometria cutanată, EKG, spirometria dar şi măsuratori ale unor constante
mai generale ale organismului (bazal, dozări hormonale) constată
modificarea profundă dată de antrenamentul autogen. Cu toate acestea
ameliorarea subiectivă este elementul care contează cel mai mult în
aprecierea rezultatelor clinice.
Trecând la indicaţiile metodei vom spune că de cele mai multe ori
antrenamentul autogen nu rezolvă singur cazurile care i se oferă. Lucrul este

75
Introducere în psihoterapie

valabil în special pentru ciclul I. În cazurile pur psihiatrice el se prezintă mai


ales ca o metodă însoţită de alte procedee psiho sau farmacoterapeutice.
În cazurile psihosomatice este obligatoriu însoţit cel puţin în anumite
faze evolutive ale bolilor de o terapie farmacologică. Dar ca metodă de
însoţire care creează un fond de relaxare optim exercitării oricărei farmaco
sau psihoterapii este un procedeu dintre cele mai folositoare. La nivel
individual el obligă pe pacient să aibă mereu în minte faptul că se găseşte în
cursul unei psihoterapii pe de altă parte contribuie în mare măsură la
risipirea surselor corporale ale nesiguranţei de sine care joacă un rol destul
de important în generarea fondului anxios nespecific la anumiţi bolnavi.
Bineînţeles că nu putem cere sistemului să găsească conflictele inconştiente
ale pacientului şi nici să-i inducă o cale specifică de viaţă.
În secţii de spital sau sanatoriu de nevroze, antrenamentul autogen
poate să puncteze cu folos o şi de activitate medicală. Exerciţiile pot fi
difuzate printr-o bandă magnetică de mai multe ori pe zi: dimineaţa la
deşteptare, înainte de odihna de după amiază, seara înainte de adormire
(prelungind acest intim exerciţiu prin somn). De asemenea şedintele de
relaxare în grup pot constitui amorsa unei abordări psihoterapeutice
colective mai profunde. În ceea ce priveşte stările patologice în care este
indicat antrenamentul autogen vom remarca faptul că sfera sa se acoperă în
bună parte cu sfera hipnozei. Domeniul marii psihiatrii îi este străin.
Schizofrenii care practică un timp exerciţiile pot să deducă de aici trăiri de
influenţă în domeniul nevrozelor, antrenamentul este folosit atât la pacienţii
care manifestă tulburări subiective în sfera somatică cât şi anxioşi care prin
dobândirea unui autocontrol corporal câştigă în siguranţă de sine. După cum
am arătat, structurile psihoastenice au o mai mare uşurinţă la însuşirea
exerciţiilor în timp ce istericii întâmpină deseori obstacole şi datorită
inconstanţei lor caracteristice nu reuşesc de multe ori să ducă până la capăt
ciclul I. Se vede că lucruile se petrec invers ca în hipnoză, în care domeniul
isteriei este preferenţial ales ceea ce este un criteriu important în punerea
indicaţiilor tehnicilor respective. Pasivitatea istericului se împotriveşte
însuşirii unui sistem care pune în faţă în primul rând iniţiativa subiectului.
Marele domeniu al relaxării este însă medicina psihosomatică. Stările
patologice influenţate pozitiv de această metodă sunt: ulcer duodenal,
aerofagie, cardiospasm, spasme colice, diaree, dischinezie biliară, meteorism,
colită mucoasă şi ulceroasă, vărsături psihogene, insuficienţă coronariană,

76
Introducere în psihoterapie

hipertensiune esenţială şi juvenilă, boli ale circulaţiei periferice, angină


pectorală, aritmii, boli alergice, eczeme, astm bronşic, prurit, urticarie,
hipertiroidism, migrenă cefalee, enureză diurnă şi nocturnă, etc. În toate
aceste stări este de dorit ca exerciţiilor standard ale ciclului I să li se adauge
formule ţintite pe organ. În legătură cu aceasta se pune întrebarea dacă este
preferabil ca terapeutul care îndrumă exerciţiile să fie numai psihoterapeut
sau dacă nu este mai bine ca el să fie şi una şi aceeaşi persoană cu medicul
care are răspunderea generală a tratamentului. Astfel, orice bolnav somatic
va evolua mult mai bine dacă măsurilor propriu-zis medicale li se vor adaugă
altele de natură pur psihoterapeutică şi această idee pare să câştige astăzi
mult mai mult teren. Un domeniu care se situează oarecum în afara
medicinii dar care după părerea noastră reprezintă o indicaţie de elecţie a
psihoterapiei sunt acele cazuri în care indivizii, având o profesie care
presupune un control corporal foarte fin şi diferenţiat, nu dau cele mai bune
performanţe din pricina unei emotivităţi excesive. De exemplu un tânăr
pianist a abordat metoda şi exerciţiile reuşind să îmbunătăţească substanţial
calitatea interpretărilor sale. O persoană care trebuia să ia de asemenea
cuvântul în public a devenit mult mai sigură şi prin aceasta, mai
convingătoare, mai pertinentă, mai coerentă în ceea ce spunea.
Antrenamentul autogen, prin rigoarea pe care o presupune, prin
caracterul de tehnică bine reglată joacă un rol însemnat în contextul
măsurărilor terapeutice.

II.7. Sugestia – strategie de comunicare şi influenţare în relaţia


client-terapeut

Dialogul dintre cei doi ne relevă o distorsiune a mesajului care circulă


între cei doi. Întâlnirea se face într-o situaţie de mare încărcătură psiho-
afectivă pentru pacient. Aici nu trebuie neglijat aspectul legat de
personalitatea celor doi. Este pus în evidenţă un registru de valori ce ne
obligă la simulare/ disimulare, înşelare/autoînşelare – fenomene ce ne
apropie de fenomenul sugestiv.
Pacientul va cunoaşte o perioadă de regresie şi remisie – care îi va
creşte sensibilitatea la sugestie. Cu cât anxietatea este mai mare cu atât
bolnavul va apela la strategii subconştiente de “santaj afectiv”, exagerând
77
Introducere în psihoterapie

acuzele. Astfel se va pune în mişcare mecanisme de apărare psihică în care


un rol mare îl are autosugestia.
Boala va fi prezentată de pacient conform mediului social cultural din
care acesta face parte. De toate aceste aspecte psihoterapeutul trebuie să
ţină seama dacă doreşte ca informaţiile culese de la pacient să fie cât mai
clare şi mai veridice. Comportamentul psihoterapeutului neverbal este de o
mportanţă majoră. Astfel el poate să transmită sugestii pozitive sau negative.
Psihoterapeutul trebuie să acorde timp destul expunerii pacientului
pentru ca acesta să nu îl acuze de o lipsă de interes. Nici prelungirea
excesivă a anamnezei nu este indicată.
Interviul clinic poate fi influenţat de unele efecte sugestive ale
formaţiei profesionale ale terapeutului.
În anul 1986 GUDJONSSON şi CLARK definesc sugestibilitatea
interogativă ca măsura în cadrul unei relaţii sociale strânse “în care oamenii
ajung să accepte mesaje comunicate în timpul chestionării, având ca rezultate
modificarea răspunsului comportamental ulterior”
Acest model presupune trei condiţii pentru apariţia sugestiei
interogative:
- încrederea interpersonală
- incertitudinea
- expectaţiile interogative
O serie de “mituri clinice” generează efecte sugestive astfel:
 Modelul VIROTIC – orientează interviul clinic spre descoperirea
unei cauze generate de un virus, un corp străin. Astfel terapeutul în
demersul diagnostic trebuie să găsească o cauză care să justifice terapia.
 Modelul ENERGETIC este modelul conform căruia boala este
interpretată ca un dezechilibru energetic ce implică terapii ce utilizează
curentul electric.
 Modelul SINERGETIC – se referă la faptul că terapeutul care
posedă energie supranormală corectează deficitul energetic al pacientului
prin anumite metode.

78
Introducere în psihoterapie

 Modelul EDUCĂRII VOINŢEI – conform acestui model


terapeutul foloseşte îndemnuri de interdicţie la adresa pacientului (ex. “nu
mai fuma”). Este emis faptul că orice comportament se învaţă.
Documentele medicale au importanţa lor în raport de cel ce parafează,
dar şi de unitatea emitentă. Astfel şi ele pot influenţa decizia diagnostică şi
terapeutică.
ASPECTELE TEHNICE specifice relaţiei terapeutice pot în anumite
cazuri să inducă pacientului sentimentul de dependenţă şi sugestibilitate.
Securizarea pacientului este o grijă permanentă a psihoterapeutului. Această
sarcină este cu atât mai grea cu cât starea pacientului este mai alterată.
Influenţa sugestivă în plan terapeutic este favorizată de factori ca:
- personalitatea recunoscută a terapeutului;
- responsabilitatea actului terapeutic;
- imaginea de sine, etc.

79
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. EMIL KUE, trata nu numai patologiile funcţionale dar şi cele organice


astfel încât nu îl interesa nici personalitatea pacientului, nici bolile de care
suferea pacientul.
2. Acţiunea psihoterapeutică nu înlocuieşte întotdeauna şi total
medicamentele dar în cel mai rău caz reduce o parte din ele şi stimulează
acţiunea lor .
3. Avantajele acestei terapii constau în participarea pacientului în
procesul de tratament şi în întărirea fenomenului recuperativ, succesiv cu
ajutorul formulelor de acţiune verbală efectuată de însuşi pacient.
4. Nevrozele, tulburarile psihogene ale organelor interne, isteriile, fricile,
încordarea emoţională, educarea comportamentelor verbale sunt cele mai
frecvente patologii pentru care se aplică metodică psihoterapeutică respectivă.
5. O tehnică psihoterapeutică şi autoformativă fundamentată ştiinţific
este şi relaxarea, ea urmăreşte realizarea unei relaxări musculare şi nervoase
având ca efect economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la
stres a organismului şi diminuarea efectelor negative ale stresului deja
instalat.
6. Relaxarea este în acelaşi timp o metodă de autoreglare a stărilor
psihice utilizate în tratamentul unor afecţiuni de tip nevrotic sau
psihosomatic şi a pregătirii psihologice a sportivilor.
7. SCHULTZ a elaborat un procedeu special denumit de el antrenament
autogen şi calificat drept autorelaxare concentrativă.
8. Stările patologicecare pot fi influenţate pozitiv de această metodă
sunt: ulcer duodenal, aerofagie, cardiospasm, spasme colice, diaree,
dischinezie biliară, meteorism, colită mucoasă şi ulceroasă, vărsături
psihogene, insuficienţă coronariană, hipertensiune esenţială şi juvenilă, boli
ale circulaţiei periferice, angină pectorală, aritmii, boli alergice, eczeme, astm
bronşic, prurit, urticarie, hipertiroidism, migrenă cefalee, enureză diurnă şi
nocturnă, etc.
80
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Analizaţi specificul şedinţelor terapeutice efectuate după metoda lui


Emil Kue.

Identificaţi particularităţile tehnicii de relaxare propusă de Schultz.

Sarcini de lucru

Enumeraţi pentru ce tulburări se poate aplica metoda autosugestiei


conştiente a lui Emil Kue.

...............................................................................................................................
...........................................................................................................................

Analizaţi următoarea sugestie şi explicaţi rolul ei în demerul


terapiei „Sunt singura persoană care deţine controlul asupra
obişnuinşelor mele alimentare, asupra interpretărilor, pe care le eliberez
din ce in ce mai mult şi mă pot împotrivi oricând doresc unui aliment
nesănătos - eliberez dulciurile, faina albă, carnea, televizorul şi aleg acest
lucru”.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 65, 66,

81
Introducere în psihoterapie

- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 70, 71,


- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 67,
- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 69.

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Gheorghiu V. (1997). Hipnoza- realitate şi ficţiune, Ed. Ştiinţifică,


Bucureşti.
Gheorghiu V., Ciofu I. (1981). Sugestie şi sugestibilitate, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
Holdevici I. (1995). Sugestiologie şi terapie sugestivă, Ed. Victor,
Bucureşti.

82
Introducere în psihoterapie

Unităţile de învăţare 9 şi 10

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să definească psihoterapia combinată şi să delimiteze


caracteristicile acesteia,
 să înţeleagă importanţa efectului placebo în psihoterapie în
relaţie cu aşteptările clientului,
 să identifice rolul expectanţelor în procesul
psihoterapeutic,
 să cunoască particularităţile meloterapiei ,
 să recunoască şi să utilizeze aspecte generale de
muzicoterapie şi muzicodiagnostic.

II.8. Psihoterapia combinată. Abordarea holistică în


psihoterapie.
Este o tehnică ce combină într-un plan convergent experienţa
relaţională a grupului cu anliza psihologică în profunzime a pacientului. Ea
poate fi definită ca o modalitate de tratament particulră în care experienţa de
grup interacţionează în mod semnificativ cu şedinţele individuale care se
ajută reciproc în formarea unei experienţe terapeutice integrale. Această
modalitate terapeutică încearcă o completare reciprocă a neajunsurilor
fiecăreia. Astfel dacă relaţia permite aprofundarea transferului ea nu poate
oferi experienţe emoţionale necesare schimbării terapeutice. Dimpotrivă
situaţia de grup oferă pavientului mai multe persoane faţă de care poate să
dezvolte relaţii transferenţiale. Alţi terapeuţi justifică tratamentul combinat
prin faptul că tensiunile şi emoţiile trăite în cursul şedinţelor individuale pot
fi atât de intense pentru unii pacienţi cu ego fragil încât este preferabil să la
aducem o susţinere exterioară (prin psihoterapei de grup) dacă vrem ca ei să
nu abandoneze tratamentul.
Pacienţii cu ego fragil care în grup sunt marcaţi de inhibiţii şi anxietate
sunt ajutaţi în cadrul şedinţelor idividuale să-şi înfrunte dificultăţile de
comunicare. Pe de altă parte şedinţele inviduale aduc tratamentului date

83
Introducere în psihoterapie

sumplimentare (genetice şi psihosomatice) necesare aprofundării cunoaşterii


pacientului. Totodată confidenţialitatea de care unii pacienţi se tem căîn
grup nu poate fi păstrată în situaţia dată este mai ferm asigurată deşi
terapeutul îndeamnă pe fiecare membru al grupului să fie cât mai deschis şi
autentic în comunicare. Astfel unele probleme particulare cărora în relaţia
respectivă li se dezvăluie originile, semnificaţiile şi implicaţiile aduse în grup
sunt redimensionale şi dedramatizate prin analiza lor de către persoanele
detaşate, neimplicate.
Din perspectiva grupului se constată că în terapia combinată membri
prezintă un grad mai înalt de coeziune întrucât ei se identifică reciproc prin
identificarea lor comună cu terapeutul. Prin acţunea şi presiune grupului,
pacientul poate să-şi examineze răspunsurile inadecvate şi să-şi constate
distorsiunile comportamentale care până atunci au fost ignorate. Totodată el
poate înţelege că aceste distorsiuni provin din sentimente şi atitudini
reprimate care iniţial erau orientate spre alte persoane semnificative, poate
înalt investite din antecedentele sale. Se poate considera că în timp ce
şedinţele de grup sunt orientate asupra apărărilor pacientului, şedinţele
individuale examinează conflictele psihice subiacente. Astfel dacă procesele
de grup slăbesc mecanismele de apărare ale ego-ului analiza în cadrul
acestora previne creşterea anxietăţii şi stabilizează forţa ego-ului. Totuşi în
psihoterapia combinată relaţia transferenţială este mai complicată, transferul
fiind orientat atât către terapeut cât şi spre alţi membri ai grupului.
Pe parcursul terapiei însă sentimentele pacientului pentru terapeut pot
rămâne inconştiete fiind totodată deplasate spre un membru al grupului. Se
consideră însă că relaţiile transferenţiale din grup nu modifică transferul
fundamental din cadrul psihoterapiei desfăşurate în mod individual. Alteori
transferul este orientat de la început şi exclusiv asupra terapeutului astfel
grpul oferă prilejul exprimării unor sentimente faţă de terapeut pe care
pacientul nu era capabil să le exprime în situaţia..... În ansamblu se poate
preciza că în timp ce grupul extinde aria transferurilor posibile oferind
diferite metode de transfer, relaţia.... permite o mânuire mai strânsă a
transferului şi un control mai bun al relaţiilor transferenţiale. Interpretarea
susceptibilă de a dezvălui motivaţii inconştiente şi de a spori gradul
conştientizării pacientului poate veni atât de la terapeut cât şi de membri
grupului. În această ultimă eventualitate terapeutul trebuie să evalueze şi
dacă este cazul să corecteze interpretările membrilor, folosindu-le apoi într-

84
Introducere în psihoterapie

o perspectivă proprie. Reducerea rezistenţelor este facilitată în cel mai înalt


grad prin psihoterapia combinată. Aceasta se explică prin faptul că prin
reducerea şi înlăturarea rezistenţei presiunea grupului este apreciată ca mai
puternică decât activitatea terapeutului. În acest sens este elocventă situaţia
în care un pacient distant, timid sau rezervat în relaţia..... devine deschis,
prietenos şi implicat în cadrul grupului. Este posibil ca această situaţie să fie
determinată de nivelul ridicat de anxietate faţă de autoritatea existent în
forma individuală şi reducerea acestei anxietăţi prin coeziunea
interindividuală şi atmosfera terapeutică, securizantă a grupului. Bazată pe
psihoterapia de grup interacţional-structurată are ca elemente esenţiale
directivitatea, activismul şi structurarea. În acestă situaţie, terapeutul activ,
directiv şi particular trebuie să cunoască bine fiecare membru al grupului cu
statusul său emoţional fapt ce poate fi realizat în relaţia..... . psihoterapia
interacţional-structurată recurge la anumite tehnici particulare:
- A centrării pe câte un membru;
- A mesei rotunde;
- A şedinţelor splimentare.
Centrarea pe un membru are în vederea alegerea de către terapeut a
unui pacient şi a unei teme pentru fiecare şedinţă ceea ce contribuie în
creşterea participării membrilor introvertiţi repliaţi sau autişti la activitatea
grupului. Masa rotundă, tehnică de asemenea utilăîn stimularea pacienţilor
pasivi sau schizoizi, constă în a cere fiecărui membru al grupului să răspundă
la anumita temă (model comportamental, idee sau sentiment propusă de el,
de terapeut sau de alt pacient).
Şedinţele suplimentare rezervate pacienţilor aflaţi în criză pot precede,
urma sau pot fi fixate în mod independent de şedinţa obişnuită de
psihoterapie. Se consideră că reunind avantajele relaţiei cu cele ale situaţiei
de grup psihoterapia combinată oferă rezultate superioare fiecărei metode
aplicate.

II.8.1. Expectanţele şi placeboterapia


Relaţia terapeutică poartă amprenta personalităţii terapeutului şi a
pacientului, a contextului în care se desfăşoară şi evoluează.

85
Introducere în psihoterapie

Expectanţele, atitudinea, motivaţia asociată rolurilor de terapeut şi


pacient favorizează vehicularea unui anumit conţinut psihologic între cei
doi.
În cadrul relaţiei psihoterapeutice, terapeutul se interesează, în primul
rând, de „povestea” pacientului, tăcerile, ezitările, gesturile acestuia ori
atributele sau complementele utilizate de el sunt de cele mai multe ori mai
importante decât faptele sau acţiunile relatate.
Ele evidenţiază atitudini, sentimente semnificaţii, cereri de ajutor.
Relaţia terapeutică presupune un spaţiu „intersubiectiv”, o realitate
comună, în continuă evoluţie.
Care este legătura între expectanţe şi placebo?
În primul rând, PLACEBO, este o substanţă inofensivă, lipsită de orice
putere farmacologică, prescrisă ca medicaţie autentică.
Placebo nu operează decât prin efectul său psihologic, dar eficacitatea
sa este reală.
În general se poate afirma că o treime din bolnavi îi simt efectul
benefic. Explicaţia efectului placebo stă în sugestie, pe de o parte, în
condiţionare, pe de altă parte.
În terapie se utilizează placebo pentru a evita folosirea unor doze
exagerate de medicamente, dar el aduce cele mai mari servicii în
experimentul psiho-farmacologic.
Efectele placebo corespund cunoştiinţelor sau credinţelor oamenilor
despre felul sau natura medicamentului pe care cred că l-au primit, relaţia
dintre placebo şi expectanţă devenind evidente.
Literatura de specialitate cuprinde o serie de cercetări care
argumentează existenţa unui mecanism clasic de condiţionare în producerea
efectelor placebo.
Administrarea anterioară a unui medicament activ (stimului
necondiţionat) favorizează apariţia ulterioară a răspunsului în prezenţa
substanţei placebo (stimululcondiţionat) şi a altor circumstanţe similare
situaţiei de condiţionare.

86
Introducere în psihoterapie

Este un model care evidenţiază un mijloc prin care se formează


expectanţele.
Rezultatele obţinute în diverse experimente cu subiecţi umani şi
animale demonstrează că nu toate efectele placebo sunt expresia unei
condiţionări. Existenţa unui efect placebo invers (obţinut şi pe animale),
apariţia unor efecte în absenţa unei secvenţe anterioare de condiţionare
relevă şi intervenţia altor mecanisme psihice mai complexe decât cel al
condiţionării.
Există studii care demonstrează că subiectul reacţionează la unule
substanţe placebo nu în concordanţă cu efectele reale ale substanţei active,
ci cu reprezentarea (socială) pe care o au despre aceasta. De exemplu,
anumiţi subiecţi care au consumat cafea, cât şi cei care au consumat cafea-
placebo îşi îmbunătăţesc ritmul de reacţie imediat, deşi nivelul maxim al
cofeinei în sânge este atins după o oră, fapt ce elimină ipoteza unei
condiţionări prin asocierea cu efectul farmacologic al cofeinei (experimentul
lui Knowels, 1963) sau efectul farmacologic al alcoolului nu justifică creşterea
excitării sexuale la stimuli erotici şi nici a comportamentului agresiv,
reacţiile subiecţilor la alcool-placebo au fost în această direcţie conform
reprezentărilor comune privind efectele consumului de alcool.
Deşi, răspunsurile placebo mimează în general efectele
medicamentelor active, când oamenii au expectanţe care sunt contrare
efectelor farmacologice ale medicamentului activ, răspunsul lor la placebo
este concordant cu expectanţele lor decât cu efectele medicamentului.
La fel ca în domeniul chimioterapiei, unde efectul nespecific al
medicamentului a fost studiat utilizându-se efctul placebo, cercetătorii care
au urmărit precizarea rolului expectanţei în psihoterapie au fost puşi în
situaţia definirii „placebopsihoterapiei”. Încercarea de a defini termenul
placebo potrivit contextului farmacologic, cât şi psihologic nu au avut
succes.
Sunt autori care definesc procedurile placebopsihoterapiei drept
„proceduri de modificare a expectanţei” (Kirsch, 1985).
Cercetările au evidenţat că stimularea expectanţelor pozitive este cheia
schimbărilor terapeutice şi că acest fapt este în funcţie de credibilitatea
percepută a tehnicilor utilizate.

87
Introducere în psihoterapie

Valorizarea unor tehnici de psihoterapie precum desensibilizarea


sistematică, se datorează comparării efectelor acestora cu efectele unor
proceduri puţin sau deloc credibile.
De multe ori pacientul apreciază credibilitatea tehnicilor
psihoterapeutice utilizând logica bunului simţ şi, în acest context,
prezentarea argumentată, persuasivă a tehnicilor poate contribui la eficienţa
sa şi trebuie să fie considerate ca un mecanism al schimbării terapeutice.
Realitatea psihologică este o realitate construită, în care aşteptările,
credinţele şi convenţiile sociale se constituie într-un cadru de referinţă
important.
Relaţia terapeutică este o relaţie socială complexă, angajează oamenii
într-un moment în care îşi pun întrebări fundamentale în legătură cu ei
însişi, cu persoanele semnificative din jur, întrebări cu privire la viaţă şi
moarte. Ei nu vin numai cu întrebări, dar şi cu răspunsuri, speranţe,
aşteptări, toate la un loc alătuiesc realitate psihologică cu care terapeutul
trebuie să lucreze.
O psihoterapie începe înaintea primei convorbiri cu pacientul.
Aşteptările, credinţele pacientului structurează mesajul transmis
terapeutului. Centrat îndeosebi pe descoperirea unor relaţii cauzale, el va
furniza în cursul interviului terapeutic informaţii selective. Expectanţele
pacientului ocupă un rol central în definirea transferului, element
fundamental al oricărei psihoterapii.
Teoria stărilor de expectaţie (Berger), conceptul autoîmplinirii
profeţiei a lui Rosenthal vizează atât felul în care situaţiile interacţionale
menţin structuri, dar şi cum expectaţia iniţiază schimbarea
comportamentelor. Teoria lui Berger, ca şi conceptul lansat de Rosenthal, se
aplică în situaţii în care interacţionează mai multe persoane ce sunt colectiv
orientate spre scopuri comune. Relaţia terapeutică îndeplineşte aceste
scopuri.
Expectanţele alcătuiesc infrastructura cognitivă a oricărei activităţi.
Indiferent care din cei doi actori sociali ai relaţiei terapeutice este emiţătorul
expectanţelor, ele influenţează în egală măsură comportamentul propriu şi a
celuilalt. Cunoaşterea şi inflenţarea lor constituie cheia schimbării
terapeutice. Abordările terapeutice construite în jurul acestui concept fac din

88
Introducere în psihoterapie

relaţia terapeutică o relaţie de tip colaborativ şi consideră că soluţia


problemelor trebuie căutată în prezent sau în viitor, nu în trecut. Atunci
când pacienţii vin la terapeut, expectaţiile lor includ şi ideea că lucrurile ar
putea merge şi mai rău, din moment ce au încercat şi soluţii ineficiente.
Fiecare soluţie ineficientă dezvoltă expectaţii ale continuării
insuccesului. Orice terapeut trebuie să ştie că dacă în viaţa de toate zilele,
repetiţia, perseverenţa într-o anumită direcţie este de multe ori cheia
succesului, în psihoterapie repetiţia unor demersuri ce nu au condus la
succes micşorează dramatic şansa succesului. Ele se transformă în „soluţii ce
menţin problema”.
Schimbarea în structura acestor explicaţii se va produce când condiţiile
sau comportamentul pacientului se vor schimba în vreun fel. De aceea
sarcina principală a terapeutului, în primele şedinţe, este aceea de a provoca
îndoieli cu privire la soluţiile practicate anterior şi de a produce schimbări
comportamentale mici. Noul set de expectaţii pozitive poate fi contruit pe
orice schimbare satisfăcătoare sau benefică. Orice schimbare poate deveni
parte a construcţiei noului set de expectaţii, care vor fi parte a soluţiei în curs
de a fi creată.

II. 9. Muzicoterapia receptivă (Meloterapia)


CONCEPTUL DE MESAJ MUZICAL ŞI IMPACTUL SĂU ASUPRA
PSIHICULUI ASCULTĂTORULUI
1. Conceptul de mesaj muzical
Într-o apreciere globală a efectelor muzicii asupra noastră se poate
porni de la faptul obiectiv că stimulii sonori componenţi ai muzicii transmit
informaţii (sonore) ce se cer decodificate de către componentele psihismului
celui care ascultă muzica. Dacă proprietăţi ale sunetului precum frecvenţa
(înălţimea) sau intesitatea sunt codate ca senzaţii auditive, configuraţia
sonoră realizată de structura muzicii declanşează percepţii şi, mai mult decât
atât, procese cognitive ideaţional-afective, adeseori de o uriaşă complexitate
(a se vedea efectul unei simfonii raportat la cel pe care îl declanşează un
simplu sofegiu). Prin urmare, muzica ne poate transmite informaţii
structurate sub forma unor adevărate mesaje (simple sau complexe). Aceste

89
Introducere în psihoterapie

mesaje pot fi rezultatul intenţiei compozitorului care îşi transmite astfel


ideile şi sentimentele sale auditorilor pe calea muzicii, condiţionând
decodificarea prin titluri muzicale sau chiar descrieri ale intenţiilor sale (de
exemplu, redarea prin muzică a unui subiect literar, ca în cazul poemelor
simfonice şi – în general – al muzicii cu program).
În alte cazuri („muzica fără program” sau „fără text cântat”),
ascultătorul este lăsat liber să decodifice, după posibilităţile şi dispoziţia sa,
conţinutul mesajului muzical deşi nu trebuie să „condamnăm” cazurile –
frecvente chiar la melomani cu experienţă – când intenţiile compozitorului
sunt „răstălmăcite”, ascultătorul având „dreptul” să-şi imagineze cum doreşte
conţinutul mesajului muzical, mai ales că, de regulă, muzica poate să evoce
amintiri din viaţa ascultătorului.
Raluând într-o formă sistematizată afirmaţiile de mai sus, vom analiza
factorii care concură la structurarea mesajului muzical.
Compozitorul
a. Efectele muzicii asupra ascultătorului au la bază, în mare parte,
intenţiile (afişate sau nu) ale compozitorului de a-şi transmite – în cadrul
unui veritabil dialog – ideile şi, mai ales sentimentele celor ce îi ascultă
muzica în funcţie de Weltanschaung-ul să care-i direcţionează activitatea
creatoare.
Din acest punct de vedere se poate spune că muzica poate să transmită
două tipuri generale de mesaje (între care există numeroase tipuri
intermediare):
- mesaj cifrat, dificil de decodificat în întregime, chiar dacă este plin de
farmec; repetarea îndelungată a analizei acestui tip de muzică relevă în mod
cert – mai devreme sau mai târziu – sensuri deosebite şi reuşeşte să creeze,
iluzoriu sau nu, satisfacţia „descoperirii” mesajului;
- mesaje transparente, facilitate de un izomorfism extrem de simplu.
Exemplificăm în acest moment al expunerii numai caracterul onomatopeic al
unor piese sau fragmente muzicale, sugerând cântatul păsărilor, de la
Rameau – cu preluarea modernizată a lui Respighi (suita „Păsările”) –
trecând prin simfoniile lui Haydn („Găina”) şi Beethoven (păsările „Scena la
pârâu” din „Pastorala”), ajunggând în zilele noastre la Stravinski („Păsările de

90
Introducere în psihoterapie

foc”), după un popas la sfârşitul secolului trecut în opera (uvertura) „Cocoşul


de aur” de Romski-Korsakov, în miniatura lui Grieg „Păsărica” sau în
„Carnavalul animalelor” de Saint-Saëns.
b. masaje evocatoare „naintenţionale” (în raport cu compozitorul) (v.
unele simfonii de Haydn – titluri găsite de ascultători).
c. uneori opuse intenţiilor autorului.
Ascultătorul
Ascultătorul decodifică mesajul muzical conform unor particularităţi
de recepţie înnăscută („ureche muzicală” de ex., neobligatoriu implicată în
pasiunea pentru muzică a melomanului, dar favorizând o „recepţie” a
mesajului muzical, la cote maxime), a unor coordonate intelectual-afective
ce pot favoriza „rezonanţa” muzicii (amplificate prin edicaţia muzicală), şi în
funcţie de o serie de factori conjuncturali (dispoziţionali, motivaţionali,
voliţionali, etc.).
Ascultătorul instruit va trebui să rezolve opoziţiile dialectice conţinut-
formă, tehnică-expresie, compozitor-interpret, improvizaţie-compoziţie,
sunet-linişte.
Impactul psiho-somatic al muzicii asupra ascultătorului se realizează
cvasisincron cu derularea sonoră şi se manifestă în cele două planuri
intercorelate: psihic şi somato-visceral.
Aspecte conjunctujale
Procesul de mediere între opera muzicală şi ascultător se desfăşoară în
cursul execuţiei, la locul şi în momentul concertului („hic et nunc”), ceea ce
implică intervenţia unor particularităţ, ceea ce implică intervenţia unor
particularităţi conjuncturale, legate de caracterul interpretării (dependente
de interpret şi de alţi factori, tot conjuncturali – ex. „acustica” sălii) dat şi de
„starea de moment” (inclusiv setul motivaţional) a ascultătorului.
Efectele generale psihologice ale muzicii
Impactul psihosomatic al muzicii asupra ascultătorului se realizează
cvasisincron cu derularea sonoră şi se manifestă în cele două planuri
intercorelate: psihic şi somato-visceral.

91
Introducere în psihoterapie

Psihic
Întrucât efectele psihice majore ale muzicii:
a. Efect catharhic (purificator faţă de emoţiile negative acumulate) şi
relaxant (în ceea ce priveşte acumularea oboselii).
b. Forţă de evocare a unor trăiri anterioare însoţite de o rezonanţă
afectivă veritabilă (importantă participare a condiţionării diverşilor stimuli
în cadrul experienţei individului).
c. Sugerarea unor situaţii sau relaţii în plan abstract ori a unor stări
emoţionale atribuite altui subiect. Depinde şi de imaginaţia ascultătorului,
pe care, însă, o stimulează şi o îmbogăţeşte.
d. Stimularea psihică multiplă: senzorială (inclusiv creşterea rezistenţei
la efort), intelectuală (mai ales ideaţia), voliţională (efect mobilizator în
diverse activităţi: profesională, militară etc.).
e. Potenţarea unor procese psihice (intelectuale – pornind de la atenţie
şi memorie – şi mai ales afective) coexistente sau persistente. Este cunoscută
acţiunea muzicii de a amplifica o stare de bucurie (o aduce la paroxism) într-
o împrejurare fericită din viaţa cuiva (în expresia „Să cânte muzica!”) sau de
adâncire a unei stări de tristeţe (dar şi de „clarificare interioară” – în cazul
unui marş funebru). Referitor la inspiraţia intelectuală, sporită de muzică, a
savanţilor sau oamenilor de artă, fenomenul este îndeajuns de cunoscut
(cazul cel mai elocvent îl reprezintă Einstein).
f. Conotaţii erotice. În legătură cu locul sexualităţii în geneza
fenomenelor artistice, se pare că Freud a avut o viziune foarte concentrată a
procesului de sublimare, ca expresia investirii unei neîmpliniri în plan
sentimental/sexual în crearea unor opere artistice şi chiar ştiinţifice. Trebuie
să subliniem că muzica posedă o energie proprie şi că ea se situează într-un
registru al gândirii complet autonom, chiar dacă este în strânsă relaţie cu
toate procesele vieţii psihice.

DEFINIŢII ŞI OBIECTIVE ALE MUZICOTERAPIEI


Utilizarea muzicii în scopul ameliorării sau, mai rar, vindecării bolii –
deşi aparţine domeniului psihoterapiei – prezintă în sine o analogie cu
92
Introducere în psihoterapie

utilizarea unui medicament, motiv pentru care nuzica poate fi denumită


metaforic – atunci când ea este „administrată” în scop terapeutic –
„Musikament” (B. Luban-Plozza şi colab. - 1988). De la dezvăluirea
„dimensiunilor psihologice” ale muzicii şi până la aplicarea ei în terapeutică
– dar şi ca un mijloc de conduită antistres – cursul de faţă a încercat să
pregătească acest moment, al aplicaţiilor muzicii în medicină, printr-o serie
de consideraţii şi exemple capabile să ajute cititorul să înţeleagă mai bine
locul şi principiile muzicoterapiei în raport cu celelalte mijloace terapeutice.
Muzicoterapia este, şi ea, o formă de psihoterapie (aceasta din urmă
fiind denumită sintetic „terapia prinintermediul cuvântului”), numai ca
inflenţarea în sens terapeutic a psihicului bolnavului se face nu cu ajutorul
limbajului verbal ci prin intermediul muzicii.
Dacă o altă definiţie a psihoterapiei este „tratamentul bolii prin
mijloace psihice” (Grasset) – ce situează muzicoterapia în aceeaşi zonă a
obiectivelor şi mijloacelor terapeutice (psihologice) – detalierea „mijloacelor
terapeutice” ne obligă să recunoaştem că, în muzicoterapie, agentul
„exclusiv” terapeutic nu este cuvântul medicului ci însăşi muzica.
Totuşi, contextul terapeutic în care se realiează „terapia prin muzică”
nu exclude, ci din contră, include prezenţa terapeutică a medicului, aşa încât
vom putea recunoaşte că muzicoterapia, legată de întreg acest context
terapeutic, reprezintă încă o metodă de psihoterapie, alături de cea la care a
recurs medicul ce tratează bolnavul (psihoterapie suportivă-simplă,
psihoterapie de relaxare, psihanaliză, etc.).
Din aceste considerente rezultă valabilitatea definiţiei date de
jaqueline Verdeau-Paillès (1982): muzicoterapia reprezintă utilizarea
complexului sunet-fiinţă umană (cu participarea activă a acesteia), în scop
terapeutic.
Muzicoterapia se aplică, la fel ca şi celelalate forme de psihoterapie
atât omului sănătos (căruia îi procură o stare de confort mental şi o sănătate
mai bună), cât şi omului aflat într-o stare de impas existenţial: dificultăţi de
relaţionare (îl ajută să-şi realizeze o mai bună integrare), o boală somatică (îi
alină suferinţa fizică) sau alienare (îi dezvoltă capacitatea de orientare şi de
resocializare).

93
Introducere în psihoterapie

Afecacitatea terapiei prin muzică apare acolo unde „ea solicită şi


stimulează toate elementele pozitive ale individului: voinţă, perseverenţă,
iniţiativă, încredere în sine, inteligenţă, memorie” (J. Verdeau-Paillès şi
Kiefer – 1994). Elementul terapeutic de bază al acestei metode
psihoterapeuticve, muzica, acţionează ca un „agent homeostatic”, facilitând
restabilirea ritmurilor fundamentale ale organismului si – „colaborând” cu
alte „limbaje” aflate la dispoziţia sa (expresia corporală, expresia grafică şi
picturală) – le sporeşte valoarea terapeutică (ibidem).
Groddek afirmă chiar că „muzica nu vine dinspre partea conştientă a
spiritului, ea nu se adresează conştiinţei, dar forţa sa provine din inconştient
şi ea acţionează asupra inconştientului” (cit. De B. Luban-Plozza şi colab. -
1988).
Indiferent care sunt domeniile artei, ele nu au virtuţi terapeutice decât
în funcţie de existenţa unei cereri de ajutor pentru a alina o suferinţă, cerere
explicită sau implicită, în funcţie de patologia ce trebuie abordată,, de
tehnicile utilizate şi de stabilirea unui proiect de îngrijiri ce ţine cont de
sensibilitatea pacientului în domeniul artistic considerat.
Intervenţia muzicii face apel la ascultare (muzicoterapia receptivă) dar
şi la exprimare prin intermediul improvizaţiei, interpretării şi compoziţiei
(muzicoterapia activă). Muzica nu este în sine terapeutică dar ea poate
deveni suportul unei terapii (B. Luban-Plozza şi colab. - 1988).
Practica muzicoterapiei se situează în rândul psihoterapiilor de
inspiraţie psihanalitică; ele sunt psihoterapii de activare, suscitând
participarea activă a pacientului chiar la ascultarea muzicii, stimulând
creativitatea sa.
OBIECTIVE
Wagner afirma că „acolo unde sfârşeşte puterea cuvântului, începe
muzica”.
În ceea ce priveşte obiectivele muzicoterapiei, ele ar trebui să fie
specifice intervenţiei muzicii dincolo de „puterea cuvântului”, acesta din
urmă constituind însă elementul cheie al oricărei terapii.
Muzicoterapia – ca o formă de terapie psihică non-verbală – posedă şi
ea un limbaj, acela al sunetelor „articulate” după legi ale compoziţiei, ea

94
Introducere în psihoterapie

vorbind ascultătorului într-o manieră directă cu toate că sensurile ei depind


în mare măsură de lumea de gânduri şi de sentimente – uneori blocate sau
distorsionate – ale acestuia.
Analizând obiectivele ce stau în faţa acestei terapii prin muzică,
trebuie deci să subliniem faptul că ele coincid cu obiectivele celorlalte forme
de psihoterapie, pe care G. Ionescu (1990) le clasifică ca obiective imediate
(„orientate asupra stării de sănătate”) şi „de perspectivă, orientată asupra
reorganizării personalităţii şi ameliorării comportamentului”.
O enumerare succintă a principalelor obiective ale muzicoterapiei – pe
care le-am sintetizat pe baza datelor din literatură şi a experienţei personale
– include:
1. Realizarea „directă” a unei stări de relaxare, destindere sau, din
contră, de stimulare;
2. Provocarea unor reacţii emoţionale ce pot fi exploatate în cadrul
celorlalte forme de psihoterapie în scopul obţinerii unor efecte terapeutice
legate de specificul bolii de bază dar şi de „obiectivele de perspectivă”;
3. Stimularea tuturor elementelor pozitive (ce pot fi valorificate) ale
individului şi rafinarea personalităţii (capacitatea „formativă” a muzicii);
4. Ameliorarea relaţiilor de comunicare cu cei din jur (obiectiv realizat
în mod optim în cadrul muzicoterapiei de grup), atât la individul cu un
psihic normal, cât şi la bolnavii psihici;
5. Construirea unei punţi de legătură între bolnav şi terapeut de către
muzica ascultată (inclusiv potenţarea altor forme de psihoterapie);
6. Stimularea imaginaţiei şi creativităţii;
7. Tratarea unor simptome psihosomatice, fie ca formă de veritabilă
medicaţie simptomatică („Musikament”, „farmacoterapie muzicală” – ca de
exemplu în cazul durerilor în practica obstetricală) fie ca adjuvant al terapiei
farmacologice;
8. Stimularea funcţiilor motorii sau senzoriale diminuate patologic (la
unii deficienţi senzoriali şi mototii – având diverse cauze de îmbolnăvire);

95
Introducere în psihoterapie

9. Realizarea unei capacităţi de exprimare verbală crescută la acei


indivizi sănătoşi fizic dar „analfabeţi emoţional” sau alexitimici care, însă, nu
sunt „analfabeţi muzical” (ceea ce dovedeşte posibilităţile de intervenţie
benefică a muzicii în realizarea unei deschideri a indivizilor respectivi spre o
exprimare mai plastică a propriilor emoţii decât în absenţa unui contact
susţinut cu muzica);
10. Înarmarea bolnavului pentru profilaxia antistres, necesară
preîntâmpinării recăderii bolii sale (psihice sau psihosomatice). Această
latură antistres a muzicoterapiei constituie de fapt un model pentru
instituirea unei automuzicoterapii ulterioare de către pacientul însuşi, după
terminarea programului prescris, ea având rolul să-l protejeze faţă de
inerentele stresuri.
11. Dezvoltarea gustului subiecţilor pentru mujica de înaltă calitate
(simfonică şi de cameră), în cazul muzicoterapiei formative, ce apelează la
repertoriul – de largă accesibilitate – al muzicii preclasice, clasice, romantice
şi moderne.
Îndeplinirea acestor obiective se constituie într-un evantai de indicaţii
ale muzicoterapiei pe care le vom înfăţişa într-un paragraf separat.

MUZICOTERAPIE ŞI MUZICODIAGNOSTIC
Termenul de muzicoterapie este deja consacrat. Terapeuţii (psihologi,
psihiatrici, medici somaticieni, etc. – cu pregătire muzicală) o aplică du[pă
reguli care implică o bună cunoaştere a particularităţilor bolii dar şi a
psihologiei pacientului (inclusiv a tulburărilor sale psihiatrice). Ceea ce nu a
intrat însă în limbajul medical sau psihologic este termenul de
„muzicodiagnostic” a cărui utilitate ţinem să o subliniem în mod deosebit.
În primul rând orice terapeut, care urmăreşte conduita pacientului în
cursul audierii muzicii (muzicoterapie receptivă) sau al manipulării
instrumentelor muzicale (muzicoterapie activă), notează acele elemente de
comportament capabile să-i ofere indicii diagnostice (de exemplu, reţinere,
timiditate, curiozitate, ticuri, etc.), iar analiza răspunsurilor legate de
conţinutul mesajului muzical relevă o serie de elemente capabile să incite
terapeutul la o serie de lămuriri suplimentare – cu sau fără de care el poate

96
Introducere în psihoterapie

să instituie o psihoterapie mult mai adecvată posibilităţilor psihologice ale


pacientului.
În al doilea rând, muzicodiagnosticul poate reprezenta scopul în sine
al utilizării muzicii la pacienţii ce urmează a fi supuşi unei alte forme de
psihoterapie (a se vedea modelul complex al bilanţului psihomuzical – J.
Verdeau-Paillès). Convorbirea cu un astfel de pacient, după audierea unor
piese muzicale – sau după ce a folosit după bunul său plac, bateria de
instrumente muzicale – reprezintă o bogată sursă de informaţii diagnostice
privind originea unor tulburări afective sau a unor conflicte sau preocupări
actuale.
Personal, am chemat după terminarea muzicotestului pe acei subiecţi
ale căror răspunsuri sugerau o serie de probleme care îl frământau în
momentul testării sau care evidenţiau o dominantă depresivă a stării lor
afective şi, - de fiecare dată – ei au confirmat supoziţiile psihodiagnostice
bazate pe conţinutul răspunsurilor date de aceşti subiecţi.
Prin urmare, pătrând ideea – emisă pentru prima dată de J. Verdeau-
Paillès – că răspunsurile subiecţilor legate de muzica ascultată pe aceştia
sunt analoge celor din cadrul testului Rorschach (la care stimulul era
reprezentat de petele de cerneală alb-negru sau colorate), orice
psihoterapeut – chiar fără o pregătire de muzicoterapeut – poate utiliza
muzica drept factor inductor al unei reacţii psihologice din partea
pacientului cu relevanţă psihodiagnostică.

MUZICOTERAPIE RECEPTIVĂ ŞI ACTIVĂ


Muzicoterapia se rezumă, în mod obişnuit, la o formă pasivă – din
partea ascultătorului – de trăire a muzicii, el limitându-se să o asculte, cu sau
fără concentrarea voluntară a atenţiei la discursul sonor (de aceea se mai
vorbeşte şi de muzicoterapia receptivă). Mai există, însă, şi o formă activă a
muzicoterapiei care apelează la participarea activă a pacientului la
elaborarea sau/şi interpretarea unor piese muzicale, constituind şi o premiză
a dezvoltării creativităţii acestuia.
Considerăm că muzicoterapia activă ar trebui să înglobeze, la nivelul
ambelor categorii (compoziţie şi interpretare), dansterapia deoarece, atunci

97
Introducere în psihoterapie

când cineva încearcă să danseze după o anumită muzică, e3l este, şi creator
(inventează, „găseşte” mişcările), şi interpret (le execută).
Avantajul asenţial pe care îl prezintă participarea activă a pacientului
la muzicoterapie este acela că, în cursul execuţiei unei piese muzicale, el
reuneşte activitatea sa mentală – riguros orientată, cu ajutorul
autocontrolului – cu activitatea fizică (oricât de redusă ar fi ea) pe care o
implică interpretarea instrumentală.
Compoziţia
Este mai rar utilizată, la cei cu un nivel acceptabil de aptitudini
muzicale, rezultatele fiind, de regulă, modeste – ca valoare artistică – dar ele
sunt cu mult depăşite de creşterea, la pacientul-compozitor, a încrederii în
sine, ca şi de procesul catharhic ce urmează momentului în care compoziţia
s-a înfăptuit. În plus, pacientul receptează în mod pozitiv aprobarea celor
din jur. Cel mai adesea se realizează o „compoziţie efemeră” – cum s-ar putea
considera improvizaţia – la un instrument, stăpânit sau doar manevrat în
mod minimal de către pacient. Improvizaţia se consideră că este mult mai
bogată în planul reacţiei afective (Athanasiu - 1986).
Interpretarea la un anumit instrument sau chiar vocală
Este cea mai utilizată formă de muzicoterapie şi ea prezintă aceleaşi
avantaje ca şi compoziţia, având însa un alt avantaj: acela al unei mari
libertăţi a pacientului – ca interpret – ce-şi poate proiecta în manieră
interpretativă o serie de trăiri personale, mult mai uşor decât în cadrul supus
unor mai mari rigori pe care îl oferă compoziţia.
Este înlesnită de gama largă de instrumente şi de exigenţele minime
faţă de calitatea interpretativă, iar efectele benefice sunt legate de faptul că,
absorbit de execuţia muzicii, pacientul „uită” de spaimele, nemulţumirile,
obsesiile sale şi, în acelaşi timp, se pătrunde de frumuseţea muzicii (chiar şi
aşa, „mutilată”, cum este ea interpretată, mai ales de începători).
Dansterapia
„Reprezintă şi ea o formă de psihoterapie corporală, folosind puterea
eliberatoare, dădătoare de sănătate a dansului, ca o supapă pentru expresia
celor mai profunde sentimente, aspiraţii dar şi nelinişti” (B. Luban-Plozza -
1992). Ţinuta şi mişcarea, ca fenomene corporale, sunt relevante pentru

98
Introducere în psihoterapie

stabilirea personalităţii unui individ. Astfel, unele mişcări ne pot arăta cum
un individ este structurat psihic, unde îşi au sediul capacităţile şi slăbiciunile
sale. dansterapia foloseşte mişcări expresive, fapt ce serveşte ca instrument
diagnostic pentru stabilirea măsurilor terapeutice.
Dansterapia porneşte de la unitatea corpului, afectivităţii şi a gândirii.
Scopul ei este lărgirea posibilităţilor de expresie şi desfăşurare în domeniile
cognitiv, emoţional şi corporal. Capacităţile potenţiale psihice şi fizice,
existente la fiecare individ, sunt redeşteptate, activate şi puse să
interacţioneze. Din această perspectivă, muzicoterapeutul poate să-şi
desfăşoare activitatea, stabilind o punte terapeutică între el şi pacientul său,
oferită tocmai de această îmbinare fericită dintre muzică şi expresia sa
corporală, eliberatoare de energie dar şi de balansul unor stări psihice
negative.

MODELELE DE PRACTICĂ A MUZICOTERAPIEI


Modelele de utilizare a muzicii în scop terapeutic – indiferent de acest
obictiv princeps („primar”) – nu pot face abstracţie de o serie de elemente
diagnostice, după cum modele utilizate pentru „muzicodiagnostic” nu exclud
anumite influenţe „deschizătoare de drum”, de anticipare a ceea ce se va
întâmpla cu subiecţii investigaţi, atunci când ei vor accepta o terapie prin
muzică, fie de sine stătătoare, fie asociată cu multe forme de psihoterapie (de
exemplu, fondul muzical pe care se poate desfăşura Traning-ul Autogen
Schultz).
În cele ce urmează vom prezenta câteva modele de utilizare a muzicii
în scop terapeutic (muzicoterapia propriu-zisă) sau în scop diagnostic
(folosim termenul de muzicodiagnostic).
Modele de muzicoterapie receptivă
Precizăm că tema cărţii de faţă este bazată pe tehnicile
muzicoterapeutice axate pe ascultarea muzicii (muzicoterapie receptivă),
deci nu vom menţiona decât în treacăt muzicoterapia activă.
1. Modelul de muzicoterapie reglatoare (Cristoph Schwabe)

99
Introducere în psihoterapie

Edificat de-a lungul a două decinii în Leipzig (1965-1985), acest model


(Regulative Musiktherapie) se bazează pe afectul reglator ideativ, atât asupra
proceselor psihice cât şi a funcţiilor neurovegetative ale subiecţilor, exercitat
de audierea muzicii urmată de exprimarea verbală de către aceştia a ideilor şi
emoţiilor produse de muzica ascultată.
Şedinţele, în numări de 35-40, au o durată de circa 60 minute, fiind cel
mai frecvent destinate terapiei de grup.
Ora unei şedinţe este împărţită astfel: 20 minute audiţie şi 40 minute
discuţii, centrat pe ceea ce exprimă subiecţii referitor la impactul muzicii
asupra lor. Fiind încurajate schimburile de impresii dintre participanţi ca şi
un comportament degajat (relaxat) din partea acestora.
Autorul consideră că aceste şedinţe, repetate de-a lungul câtorva luni,
au ca egfect creşterea proceselor autoreflexive ale subiecţilor cu ajutorul
cărora aceştia vor reuşi să-şi elaboreze capacităţi personale – mai mult sau
mai puţin conştientizate – de corecţie a unor stereotipii de încordare
emoţională.
Alegerea pieselor muzicale, ca şi gruparea pacienţilor pentru şedinţe
de muzicoterapie reglatoare, este supusă unor criterii diagnostice, conform
cu o listă de piese muzicale utilizate în situaţiile ce se constituie în indicaţii
pentru aplicarea muzicoterapiei: nevroze, acuze somatoforme dureroase,
tulburări funcţionale, exprimare verbală dificilă („blocată”sau „săracă”)
specifică unor subiecţi alexitimici. Desigur, în cazurile mai dificile, şedinţele
se pot practica iniţial pentru un singur individ (de exemplu, la cei cu blocaje
emoţionale „dobândite” asociate cu un grad crescut de timiditate), iar
ulterior – după „deblocare” – acesta se poate introduce în cadrul grupului de
muzicoterapie.
Autorul acestui model a exercitat o influenţă majoră asupra
muzicoterapiei din Republica Democrată Germană (RDG) „transplantând”
modelul său în întreaga Germanie, după reunificare.
În ceea ce ne priveşte, am găsit în acest model o confirmare a
propriilor noastre proiecte, inaugurate în 1994 prin modelul MTW1 – axat cu
precădere pe somatizarea mesajului muzical – şi dezvoltarea în direcţia pe
care modelul Schwabe o indică într-un mod clar, nu lipsit însă de posibile
completări.

100
Introducere în psihoterapie

2. Modelul GIM (Guided Imagery and Music)


Porneşte de la observaţiile bine cunoscute asupra stării de conştiinţă –
însoţită de o bogată şi polimorfă „lume” a senzaţiilor vizuale, kinestezice, etc.
– pe care o realizează consumul de droguri.
Această cufundare în profunzimile inconştientului – urmată de
proiectarea în imaginativ nu numai a unor elemente cognitive, ci şi din sfera
afectivităţii – constituie sursa unor elemente extatice pe care drogaţii le
plătesc scump, cu preţul sănătăţii şi, uneori, chiar al vieţii dar, aşa cum s-a
constatat în cazul muzicii „New Age”, ea poate deveni chiar un obiectiv al
unor forme de muzicoterapie.
Pornind de la aceste satisfacţii „ilicite”, Hele Lindquist Bonny propune
ca aceeaşi „stare alterată a conştiinţe” (alterede state of consciousness) să fie
obţinută cu ajutorul muzicii, dar nu a oricărui fel de muzică ci a muzicii
clasice. Autoarea consideră că „în aceste compoziţii orchestrate
multidimensionale” se realizează, în esenţă, o „expasiune a sunetului care
învăluie ascultătorul şi pătrunde în spaţiile sale psihologice profunde”.
Acesta acumulează „o experienţă de vârf, o cascadă pozitivă care îi modifică,
pe viitor, direcţia vieţii”. Bonny consideră că o astfel de muzicoterapie derivă
din două modele psihologice: acela a lui Maslow (piramida trebuinţelor)
culminând cu auto împlinirea superioară şi acela al terapiei centrate pe
client a lui Carl Rogers.
Revenind la modelul GIM, autoarea subliniază că muzica – atât cea
desciptivă, cât şi cea „idiosincretică”, ce este capabilă să provoace imagini şi
sentimente proprii fiecărui ascultător – produce, în ultimă instanţă, o
pătrundere în profunzimea stării de conştiinţă a ascultătorului, uzând de
fiecare dintre elementele sale structurale (ritm, sunat, timbru, dinamică).
Autoarea stabileşte preferinţele muzicale ale subiecţilor supuşi
muzicoterapiei utilizân iniţial o „baterie” de nu mai puţin de 18 înregistrări
audio, cunoscând în profunzime calităţile fiecărui tip de muzică propusă
subiecţilor.
Modelul GIM, pe care autoarea l-a practicat mai bine de 28 de ani,
conţine 4 etape succesive:
- discuţia prealabilă cu subiectul, cu informaţiile necesare acestuia;

101
Introducere în psihoterapie

- relaxarea lui, inclusiv aşezarea (culcată) pe o pernă moale;


- difuzarea unei muzici (din repertoriul clasic) cu teme relevante
pentru suscitarea imaginaţiei ascultătorului;
- revenirea subiectului la o stare de conştiinţă normală, analizându-se
sentimentele, imaginile mentale şi posibilele reflexii asupra acestor
experienţe provocate de către muzică.
Şedinţele de GIM sunt adresate unui singur „client” şi sunt repetate pe
o perioadă relativ îndelungată până când subiectul încorporează o experienţă
psihologică complexă în direcţia autoactualizării postulate de către Maslow.
3. Modelul muzicoterapie receptivă-formativă (Iamandescu - 1999)
Esenţa modelului este utilizarea în cadrul terapiei de grup a unui set de
3-4 piese muzicale celebre, contrastante ca atmosferă şi tempo, de
accesibilitate crescută în rândul subiecţilor intelectuali încă nefamiliarizaţi
cu muzica simfonică, ceea ce face posibilă renunţarea la etapa preliminară –
de alegere de către subiect a unor piese muzicale preferate – această etapă
fiind înlocuită de aplicarea unui simplu chestionar muzical. În total, există o
baterie de circa 60 piese muzicale înregistrate pe casete, necesară pentru o
„cură” de minimum 25 de şedinţe săptămânale. Muzica aleasă are cel mai
adesea un conţinut programatic, indicat, explicit sau sugerat de către
compozitorii pieselor respective, capabil să fie redat într-o gamă totuşi largă
de variante, uneori extrem de personale, ale subiecţilor. Numai o parte din
aceştia reuşesc „să ghicească” intenţiile compozitorului deşi terapeutul
încurajează participanţii considerând valabil orice răspuns.
De fapt, aproape fiecare tentativă de decodificare a masajului muzical a
pieselor audiate se înscrie în redarea „plauzibilă” de către subiect a unui
conţinut ideativ (imaginat sau evocat) izomorf cu caracterele muzicii
respective. Din acest motiv, terapeutul trebuie să încurajeze subiecţii –
cărora nu li se dezvăluie iniţial titlul piesei muzicale şi compozitorul decât
după ce au răspuns toţi subiecţii – analizându-se succint gradul de adecvare
al răspunsurilor tuturor participanţilor faţă de subiectul lucrării audiate.
Desigur, contează foarte mult apropierea în esenţă a răspunsurilor date de
subiect deoarece este absurd să se pretindă şi elementele narative concrete,
motiv pentru care un răspuns de tipul „o poveste de dragoste care se
sfârşeşte trist” – ca interpretarea părţii centrale şi a finalului din preludiul la

102
Introducere în psihoterapie

„Tristan şi Isolda” de Wagner – este considerat ca extrem de valabil.


Trăsăturile de bază ale acestui model sunt:
1. Atmosfera de emulaţie dar şi de suspans în care se desfăşoară
etapa răspunsurilor fiecărui subiect incluzând şi exprimarea voluntară dar
facultativă de către participanţi a unor senzaţii, afecte, evocări personale – se
amplifică până la ultimul răspuns după care, o dată cu aflarea rezultatului
apare, o relaxare generală punctată, de regulă, cu descărcări afective din
partea unor participanţi, într-o ambianţă generală veselă, uşor euforică, fiind
permise – pe toată durata şedinţei – micile amuzamente colegiale care pot să
întâmpine unele răspunsuri insolite (de exemplu, un student care la audierea
piesei fantezie „Seara” de Schumann a imaginat un adevărat scenariu
cinematografic).
2. Chiar dacă scopul şedinţei de muzicoterapie relaxantă
antistres este eminamente terapeutic, ea poate furniza şi o mulţime de
informaţii de ordin psihodiagnostic. Adeseori terapeutul, care notează sau
înregistrează răspunsurile fiecărui participant, poate întrevedea la unii
partcipanţi – pe parcursul delurării şedinţelor – o serie de probleme
emoţionale sau experienţe psihotraumatizante în antecedente, putând
solicita – cu acordul subiecţilor respectivi – întrevederi separate (individuale)
pentru preluarea cazului sau îndrumarea lui la un alt psihoterapeut.
3. Referitor la piesele ascultate (între 3-4, în funcţie de numărul
participanţilor), ele au o durată de circa 7-10 minute (însumând o durată
totală de 20-30’) şi sunt prezentate în cupluri contrastante: a) tempo lent şi
atmosferă visătoare, calmă-liniştită şi b) tempo rapid şi atmosferă
furtunoasă, neliniştită sau frenetică. Exemple: fragmente din „Idila Siegfried”
versus preludiul la actul III din aceeaşi operă (Siegfried), „Călătoria lui
Siegfried” („Amurgul zeilor”) versus Preludiu la actul II din aceeaşi operă –
toate din muzica lui Wagner sau piesele-fantezii de Schumann: „Seara” şi
„Avânt”, etc. sau nocturnele lui Debussy: „Nori” versus „Serbări”.
Despre repetoriul ales pentru selecţia pieselor muzicale destinate
şedinţelor de muzicoterapie antistres, el se amplifică pe durata fiecărei noi
şedinţe de muzicoterapie. Se preferă piese cu o bogată orchestraţie dar cu o
linie melodică evidentă din repertoriul clasic şi romantic fără a omite marii
compozitori din secolul XX, R. Strauss, Sibelius, impresioniştii francezi sau
pleiada rusă (sau de factură rusă):Rimski-Korsakov, Stravinki, Prokofiev,
Rachmaninov şi Şostacovici.

103
Introducere în psihoterapie

De asemenea, unele şedinţe pot utiliza ca piese muzicale o serie de


fragmente din lucrări fără conţinut programatic explicit dar cu un potenţial
sugestiv şi de evocare extrem de pregnant (ex. Scherzo din Simfonia a V-a de
Şostacovici, Andante din Simfonia a V-a a lui Beethoven), iar alte şedinţe pot
fi structurate pe o tematică comună: de exemplu furtuna, tratată în mod
specific de Rossini („Bărbierul din Sevilla” sau „Wilhelm Tell”), Wagner (act 1
– scena 1 – „Walkiria”) sau Beethoven („Pastorala”) şi Berlioz („Simfonia
fatastică”).
4. Ceea ce considerăm important este ca muzica audiată să aibă un
mare potenţial de somatizare, aşa cum am constatat la lucrările cu o bogată
orchestraţie dar si cu melodii răscolitoare (de exemplu, versiunea pentru
vioară şi pian a meditaţiei lui Massenet).
5. Numărul de şedinţe variază între 25-30, pentru fiecare şedinţă
corespunzând câte o casetă nouă. Aceste şedinţe săptămânale constituie un
minim de timp pentru a se asigura valoarea „formativă” a programului, care
constă în antrenarea subiecţilor în a-şi forma deprinderi de ascultare atentă a
muzicii, de deprindere a unor trăsături particulare, purtătoare de
semnificaţii, ale acesteia, concomitent cu dezvoltarea capacităţii de a
întreprinde o tot mai eficientă autoanaliză a proceselor psihice ideaţional-
afective şi chiar a unor modificări psihosomatice induse de audierea pieselor
muzicale.
6. De asemenea, se formează, în mod treptat, gustul pentru
marea muzică, majoritatea participanţilor la aceste şedinţe – după
parcurgerea acestui ciclu de şedinţe de muzicoterapie formativă – având
şansa să devină melomani avizaţi, frecventând sălile de concert sau de operă
ori formându-şi o bogată fonotecă, având în camponenţă lucrările integrale
din care au fost desprinse fragmentele audiate.
7. Modelele prezentate pentru muzicoterapia relaxantă sunt
neindicate la persoanele având o cultură muzicală solidă sau care cunosc
partiturile propuse deoarece aceşti subiecţi rezonează mai puţin (lipsind
elementul surpriză) la impactul muzicii şi, în plus, îşi pot alege singuri – în
funcţie de gustul personal şi de acuaţia dispoziţională conjuncturală – alte
piese muzicale, capabile să le procure o relaxare maximală. Totuşi,
terapeutul poate să le propună pentru viitor o serie de partituri – fie
cunoscute dar neascultate, fie inedite pentru subiecţii respectivi – conforme
cu rezultatele unor teste psihologice de personalitate.

104
Introducere în psihoterapie

În ultimii ani dotările tehnice au condus la furnizarea unor condiţii


extrem de favorabile „impregnării psihosomatice” a subiecţilor auditori cu
muzica electronică în special; aşa, de exemplu, saltele pneumatice formate
din fibre cu rezonanţă particulară şi având încastrate difuzoare în porţiunea
de aplicare a capului subiecţilor. Ne propunem ca, în locul muzicii artificiale
şi de tip kitsch utilizate de producător, să transmitem piese muzicale celebre,
alese dintre cele având o orchestraţie densă şi colorată, cu mare şansă de
accesibilitate, indiferent de cultura muzicală a subiectului.
MODELE CU OBIECTIVE DIAGNOSTICE
„Muzicodiagnosticul” este un termen, poate puţin insolit, utilizat de
noi din 1993 şi 1994, care îşi are un considerent la fel de potrivit în conceptul
de „bilanţ psiho-muzical”, introdus încă din 1985 de Jaqueline Verdeau-
Paillès şi desemnând o extrem de completă şi complexă investigare a
personalităţii subiectului pornind de la premisele ontogenetice şi socio-
culturale, inclusiv educaţionale, ale formării unor preferinţe muzicale
personale, continuând cu trăsăturile de personalitate favorizând aceste
preferinţe şi sfârşind cu observarea minuţioasă a subiectului în timpul
furnizării răspunsurilor (conjugată cu analiza calităţii acestor răspunsuri în
cadrul unei psihograme originale). Prin acest demers diagnosric original se
încearcă elaborarea unui model de test proiectiv, într-o oarecare măsură
analog testului Rorschach, în care elementul – stimul, în locul muzicii, era
desenul (alb-negru şi color).
În cele ce urmează, vom expune date din literatură şi cercetări
consacrate modalităţilor prin care muzica (audierea ei) provoacă subiectul la
dezvăluirea unor trăsături de personalitate – din sfera sa ideaţional-
imaginativă şi afectivă – dar şi la apariţia unor tulburări psihosomatice
specifice distresului, în cazul unei muzici antipatice, repudiată mai ales în
numele unor idiosincrazii personale sau ale unor prejudecăţi induse de către
factori eterogeni. Acelaşi tip de tulburări pot să apară în cazul unei
suprasolicitări multisenzoriale prin excesul de decibeli şi jocul de lumină sau
efortul fizic epuizant.
Bilanţul psiho-muzical (J. Veardeau-Paillès - 1985)
Reprezintă, de departe, cea mai profundă metodă de investigaţie
asupra relaţiei dintre personalitatea subiectului şi reacţia sa faţă de muzică,

105
Introducere în psihoterapie

atât în calitate de ascultător, cât şi cea de executant ocazional (improvizat) la


unele instrumente muzicale (dintre cele surprinse în bateria Benenzon).
Deci este un model mixt, îmbinând ambele tipuri de muzicoterapie (activă şi
receptivă), consacrat însă numai diagnosticului psihologic sau psihiatric al
pacientului investigat. Complexitatea metodei este amplificată prin
investigaţiile psihologice care preced testul propriu-zis, ca şi prin concluziile
ce decurg din observarea atentă de către terapeut a comportamentului
subiecţilor faţă de instrumentele muzicale (alegerea celui preferat şi
manipularea instrumentului respectiv, inclusiv reacţiile sale emoţionale faţă
de rezultatele acestei experienţe). Autoarea a prezentat acest model în cartea
sa „Le Bilan Psycho-musical et la personalite”. Scrisă în 1981 şi retipărită în
1993 (editura Fuzeau-Corlay), cu o prefaţă scrisă de inegalabilul Yehudi
Menuhin (un mare ardent prieten al României), această carte constituie –în
opinia noastră – cea mai completă, complexă, „suculentă”, tentativă de
cercetare şi de interpretare muzicodiagnostică din domeniul literaturii
consacrate muzicoterapiei
Jaqueline Verdeau-Paillès consideră în derularea bilanţului psiho-
muzical 3 etape:
a. Luarea de contact cu subiectul şi investigarea receptivităţii sale.
Reprezintă primu „volet” al bilanţului psiho-muzical prin:
 Completarea de către subiect a unei fişe de identitate. Se
referă la datele demografice ale pacientului:nume, vârstă, sex, adresă,
profesiune, stare civilă, număr de copii, profesie a subiectului şi a soţului sau
soţiei, medicul curant („de familie”), medicul specialist care a sugerat
muzicoterapia, diagnosticul şi data spitalizării. Aceste date vor fi invocate –
la momentul potrivit – în interpretarea reacţiilor subiectului faţă de muzică
(etapa „recepativă” şi cea activă „interpretativă”).
 Studiul receptivităţii faţă de muzică
- Receptivitatea faţă de muzică în general („receptivite à la musique en
general”)
Are în vedere o gamă largă de răspunsuri variind între: plăcere,
relaxare, stimularea imaginaţiei etc. şi enervare, plictiseală sau chiar angoasă.
- Receptivitatea la un anumit tip de muzică

106
Introducere în psihoterapie

Exprimă preferinţele subiectului faţă de muzica simfonică, de cameră,


sacră (religioasă), operă şi balet clasic, dans modern, muzică populară, jazz,
muzică pop, muzică de estradă sau şansonete (Franţa). În prezent – cel puţin
în România – analiza preferinţelor pentru muzica populară trebuie să
diferenţieze interesul subiecţilor pentru muzica populară din ţara respectivă
sau – la modul extins – pentru gentul „etno” axat pe specificul psihologic al
altor popoare : sud-americane , africane, etc.
Jaqueline Verdeau-Paillès subliniază precauţiile faţă de muzica însoţită
de cuvinte (operă, lied, etc.) care poate induce – datorită textului asociat –
mesaje muzicale precise care restrâng aria interpretativ-imaginativă a
subiecţilor.
- Receptivitate faţă de anumite instrumente
Dintre instrumentele preferate de către subiecţi – supuşi anterior
multor studii – se detaşează în ordine: orchestra mare, orchestra de coarde,
coardele (vioară, violoncel), flautul, etc. (mai ales cu acompaniament de pian
sau de orchestră) şi, îndeosebi, pianul acompaniat de orchestră (J. Verdeau-
Paillès). Poziţii aparte ocupă harpa, suflătorii de lemn şi de alalmă, naiul
românesc şi mai ales instrumentele de percuţie, acestea din urmă fiind
acceptate de majoritatea subiecţilor.
Există instrumente antipatice: clavecinul şi chiar orga (alteori
acceptate de unii pacienţi, cu mult interes) şi o serie de instrumente de
„sursă loco-regională” (J. Verdeau-Paillès) acceptate cu interes numai de
către subiecţi de origine etnică corespunzătoare muzicii respective.
- Sondarea încrederii subiecţilor în posibilele beneficii furnizate de
muzicoterapie
Se realizează prin întrebări de tipul: avân în vedere capacitatea de a va
trezi emoţii, stimulare a imaginaţiei, etc. (conform „declaraţiilor” din
chestionar, condsideraţi că muzicoterapia vă va fi utilă?).
- Investigarea „mediului sonor”
Se referă la tangenţele subiectului cu diversele sale situaţii de ascultare
a muzicii în condiţiile următoare:
a) Muzica în familie

107
Introducere în psihoterapie

Preferinţele muzicale ale părinţPreferinţele muzicale ale părinţilor (şi


exercitarea lor), lumea muzicală a mamei în timpul gravidităţii, cultura
muzicală a părinţilor şi practicarea unui instrument de către aceştia sau de
catre fraţi şi susrori, toate aceste elemente încadrate în cultura şi
„obiceiurile” muzicale ale părinţilor.
b) Antecedente personale referitoare la contactul cu muzica
Se includ datele referitoare la muzica de leagăn utilizată de mamă şi
ecoul personal la aceasta, ambianţa sonoră personală şi a familiei în cursul
copilăriei, reacţiile psihosomatice ocazionale faţă de muzică (ritmul
respirator şi cardiac, borborisme intestinale, zgomote masticatorii, etc.).
- Mediul sonor actual Extrem de interesantă apare analiza zgomotelor
perturbatoare din stradă (zgomotul maşinilor, pubelelor de gunoi, alarmele
maşinilor, etc.) sau din vecinătatea apartamentului (hard-rock şi alte
„muzici” superdecibelice, zgomote, etc.) şi tentaţia subiectului de a folosi
muzica drept „somnifer”. Nu trebuie omise nici zgomotele provenite din
mediul propriei (inclusiv membrii familiei şi aparatele folosite de către
aceştia, răspândind muzică sau zgomote în apartament).
- Date despre cultura muzicală a subiecţilor Reluând precizarea că
muzicoterapia nu este eficientă la profesioniştii din lumea muzicii,
considerând perfect valabilă observatia făcută de către J. Verdeau-Paillès
referitor la dificultăţile muzicoterapeutului în faţa unor subiecţi cu o solidă
cultură muzicală, dificultăţi ce sunt direct proporţionale cu nivelul acestei
culturi muzicale. Ele nu exclud totuşi furnizarea unor piese muzicale inedite
pentru astfel de subiecţi şi capabile să le suscite acestora un interes viu cu
repercursiuni în psihodiagnostic.
Revenind la discuţia culturii muzicale a subiecţilor, J. Verdeau-Paillès
recomandă parcurgerea următoarelor secvenţe, referitoare la:
a) Educaţia muzicală (studiul unor instrumente) – şcoală de muzică –
auxiliară celei generale sau de specializare profesională în ţara noastră
b) Utilizarea de casete audio sau CD-uri (procurate după consideraţii
personale sau la indicaţiile altor persoane).
c) Modalităţi de ascultare a muzicii:

108
Introducere în psihoterapie

- singur, în linişte sau la cască (în fotoliu sau la plimbare);


- împreună cu familia, prietenii;
- într-o sală de concerte, operă, etc.;
- ca fundal pentru diversele activităţi.
În raport cu radioul sau TV, interesează dacă subiectul ascultă pasiv ce
se transmite sau „butonează” aparatele spre a-şi alege ceva potrivit cu gustul,
dispoziţia sa. Mai sunt luate în considerare numărul de ore de ascultare pe zi
a muzicii si procentul de ascultare exclusiv a muzicii versus utilizarea
acesteia ca fundal pentru alte activităţi (casnice, intelectuale, profesionale).
d) Genurile muzicale, compozitorii şi operele lor preferate (listă)
Lista de compozitori preferaţi poate să cuprindă şi pe acei compozitori
pe care subiectul nu-i apreciază. De asemenea, se cere subiectului să indice
acele lucrări muzicale pe care le iubeşte cel mai mult (cântece de muzică
uşoară sau populară, arii din opere, lucrări simfonice etc.). la noi în ţară se
pot obţine şi raspunsuri de tipul: repertoriul Sofiei Vicoveanca sau al
formaţiei Holograf, operele lui Puccini sau Verdi etc. Este extrem de
important ca subiectul să îndice si acele piese muzicale care îi sunt profund
antipatice sau îl deranjează (manelele, de exemplu, pentru mulţi dintre
subiecţii din rândul intelectualităţii).
e) Lista unor lucrări celebre şi bifarea acelora cunoscute de către
subiect
J. Verdeau-Paillès indică o listă cu compoziţii extrem de cunoscute în
Franţa, cuprinzând lucrări de compozitori celebri în întreaga lume: Bach,
Mozart, Beethoven, Schubert, Wagner, Verdi, Ceaikovski şi doi compozitori
francezi Saint-Saëns („Simfonia a III a cu orgă”) şi Cesar Franck („Les
Beatitudes” – poem simfonic mai puţin difuzat sau executat în România).
În ceea ce ne priveşte, noi am inclus într-un chestionar, prezentat mai
departe, o listă, de asemenea cuprinzând 10 compozitori – în general
lucrările cunoscute ale acestora incluzând formulări de tipul: „o operă de
Verdi” sau Simfonia a III-a sau a V-a de Beethoven, etc. În plus, am cerut
subiectului să bifeze lucrarea ascultată şi să-i dea o notă (desigur personală)
de la 1 la 10.

109
Introducere în psihoterapie

O astfel de listă permite aşezarea subiectului într-o anumită poziţie în


raport cu muzica cultă şi, mai ales, oferă muzicoterapeutului posibilitatea
alegerii unor piese muzicale inedite şi, în acelaşi timp, pe gustul subiectului.
b. Testul audiţiei piselor muzicale.
Reprezintă cel de-al doilea”volet” al bilanţului psiho-muzical
(Jaqueline Verdeau-Paiillès).
 Materialul muzical utilizat
Constă în audierea a trei benzi (casete) având înregistrate diferite
stiluri de muzică: clasică, de varietăţi (de estradă – inclusiv multe piese de
muzică uşoară) şi de film.
Piesele de muzică clasică utilizate sunt selecţionate în scopul de a
furniza subiecţilor mesaje muzicale având următoarele caractere:
1. – descriptiv: „La volière” de Saint-Saëns;
2. – neliniştit: adagio lamento din Simfonia a VI-a „Patetica” de
Ceaikovski;
3. – sentimental: Prologul din „Cavaleria rusticană” de Mascani;
4. – comunicare intimă: „Corul robilor” în Nabucco de Verdi;
5. – surpriză (în raport cu precedenta): „Persepolis” de Xenakis;
6. – relaxare I: „Iarna” din „Cele patru anotimpuri” de Vivaldi;
7. – bandă de zgomote naturale: atelier de feronerie;
8. – relaxare II: „Sonată pentru flaut, alto şi harpă” de Debussy;
9. – muzică orientală: cântec popular iranian;
10. – muzică solemnă, grandioasă: finalul Cnatatei „Carmina Burana”
de Karl Orff.
Piesele de muzică de estradă şi Piesele extrase din muzică de film au
aceleaşi 10 caractere, ale mesajului muzical (sonor).
 Modul de desfăşurare a şedinţei

110
Introducere în psihoterapie

Subiectul este invitat să asculte fiecare bandă (casetă) şi după fiecare


piesă (din cele zece ale fiecărei benzi) este rugat să descrie succint ceea ce îi
sugerează muzica respectivă. De exemplu, fragmentul menţionat din
Debussy îi sugerează unei paciente: „parcă văd un film la TV în care se
prezintă un sfinx. Mă regăsesc şi eu in această atmosferă care nu mă
deranjează deloc. De fapt ma simt bine, îmi place misterul acesta, ca şi
televiziunea în general la care iubesc tot ceea ce este dulce, delicat”.
Examinatorul notează sau, mai bine, înregistrează toate aceste
răspunsuri.
 Decodificarea răspunsurilor se face utilizând o serie de criterii
care multe sunt preluate după modelul testului Rorschach, fiind cuplate cu o
serie de observaţii clinice. „Clasarea” acestor răspunsuri se face în
următoarele categorii:
- răspunsurile senzoriale (olfactive şi chiar gustative);
- cenestezice (căldură, frig, palpitaţii) şi o tonalitate afectivă agreabilă
sau dezagreabilă;
- motorii: punctarea ritmului – schiţată sau gestuală;
- răspunsuri vizuale complexe – adevărate scene;
- sentimente evocate;
- comentarii asupra muzicii (eventual indetificarea autorului) dar şi
banalităţi (de tipul „muzica asta pare dintr-un film”, „acesta este un tango”,
„ceva oriental”, etc.).
Sunt notate şi mecanisme de apărare sugerate de răspunsurile şi
numărul lor redus, aspecte ale mimicii, răspunsuri absurde, idealizate şi
sublime, etc. Pe baza acestor criterii autoarea stabileşte o psihogramă ale
cărei valori se înscriu în aria a două axe: tipul de răspuns şi numărul de
răspunsuri. Cadrul lucrării noastre nu ne permite furnizarea altor detalii
asupra acestor date extrem de relevante, în special pentru un psihiatru sau
psiholog care au de tratat un bolnav nevrotic sau psihotic.Pentru terapia
antistres avută în vedere de noi, ca obiectiv major este importantă
clasificarea tipurilor de stări afective şi ideaţionale alese de autoare ca
destinatare specifice ale anumitor tipuri de muzică utilizată în cadrul
terapiei.

111
Introducere în psihoterapie

c. Bilanţul psiho-muzical activ.


Reprezintă al treilea „volet” al bilanţului psiho-muzical. Cuprinde două
etape dintre care reprezintă o evaluare a manipulării instrumentelor
muzicale de către subiecţi, iar cea de-a doua analizează reacţia aceloraşi
subiecţi la audiţia câtorva piese muzicale.
 Etapa manipulării instrumentelor muzicale
Constă în utilizarea de către subiect a unor instrumente muzicale
cuprinse într-o baterie predominant axată pe suflători, după modelul lui
Benenzon, deoarece – potrivit acestui autor – lemnul transmite mai bine
vibraţiile sonore. De remarcat faptul că subiecţii nu ştiau să cânte la
instrumentele respective dar tentativele lor interpretative, ca şi preferinţele
pentru un anumit instrument (sau mai multe instrumente), constituie unul
dintre obiectivele observaţiei psihoterapeutului, alături de urmărirea
emoţiilor încercate de către subiect în momentele „interpretării”.
 O nouă testare a receptivităţii pentru o anumită muzică
Inspirată de Benenzon, această testare se efectuează după ce subiecţii
au terminat etapa manipulării instrumentelor muzicale dar cu păstrarea
acestora la dispoziţia subiecţilor (care nu sunt opriţi să folosească mai
departe instrumentele descrise, spre a acompania, dacă vor, piesele muzicale
ce vor fi difuzate în această subetapă). În cadrul acestei noi audiţii (de fapt o
a patra etapă!) subiecţii trebuie să asculte, în ordinea de mai jos, patru
extrase muzicale de factură diferită şi de durată de circa 3 minute:
- extras melodic („Bocet” de G. Zamfir);
- extras ritmic („Samba” de H. Dupe);
- extras armonic („Anotimpurile” de Vivaldi);
- extras de muzică electronică (P. Henry).
Spre deosebire de etapa testării rezonanţei psihologice complexe la
audierea muzicii din cadrul „primului volet”, de această dată sunt
înregistrate scrict – nu relatările verbale amănunţite ale subiecţilor – ci, tipul
de comunicare non-verbală pe care-l adoptă subiectul în timpul audiţiei
fiecărui fragment muzical şi, desigur, participarea sa (necenzurată şi
facultativă) ca acompaniator al extrasului muzical ascultat – instrumentele
descrise, păstrate la îndemâna sa. Nu i se cer lămuriri verbale.

112
Introducere în psihoterapie

2. Muzicotest W1 (Iamandescu – 1994)


A fost creat şi experimentat între anii 1994-1997 pe loturi de elevi în
clase a XII-a (Colegiul Sf. Sava – Diana Iamandescu), de studenţi medicinişti
anul II (coautori Ovidiu Popa-Velea şi Liliana Diaconescu) şi bolnavi
psihosomatici (coautori Doina Antonescu şi Daniela Popa). Investighează
două categorii de parametri: psihologici (predominant afectivi dar şi de
ordin cognitiv: conţinutul mesajului muzical) (tabelul 1) şi somatici – aceştia
din urmă reprezentând, de fapt, corelate somato-viscerale ale emoţiei
muzicale. Stările afective şi „simptomele” somatice corespunzătoare
subiectului respectiv sunt bifate pe o „check-list” (tabelul 2) după ascultarea,
pe rând, a două fragmente orchestrale contrastante cu tertralogia
wagneriană:
a. o muzică sumbră, anxiogenă – fragmentul orchestrat „Schlafst du
Hagen, mein Sohn?” din Gotherdammerung şi
b. o muzică senină, duioasă, liniştită – „Siegfried Idylle” (piesă
orchestrată „de concert” extrasă din opera „Siegfried”).
Aplicarea testului este colectivă şi nivelul intelectual ridicat al
eşantionului – absolvent de liceu sau student (şi vârstele apropiate) – crează
o importantă omogenitate a eşantionului capabilă să asigure o interpretare
validă a rezultatelor. S-au remarcat, cu ocazia folosirii acestui test,
următoarele aspecte relevante pentru utilizarea ulterioară a unor anumite
tipuri de muzică pentru terapie:
- corelaţia între caracterul muzicii prezentate, decodificat în plan
afectiv prin groază, nelinişte extremă şi, în plan somatic, senzaţie de răceală
(fior) şi încordare musculară – primul fragment – şi linişte meditativă şi
duioşie, în plan afectiv şi, respectiv, senzaţia de căldură în plan somatic – al
doilea fragment;
- somatizarea (suma itemilor desemnând corelate somato-viscerale ale
emoţiilor) cea mai intensă a fost produsă de fragmentul muical sumbru-
anxiogen, asociat nu numai cu creşterea tensiunii musculare, ci şi cu
palpitaţii, senzaţie de frig, leşin, etc.;
- bolnavii psihosomatici au somatizat în mod semnificativ statistic mai
mult decât subiecţii sănătoşi de vârstă şi nivel intelectual apropiat.

113
Introducere în psihoterapie

TABELUL 1. Muzicotest W1. Instrucţiuni şi culegerea datelor


referitoare la impresiile subiecţilor
I. Ascultaţi cu atenţie următoarele două scurte fragmente muzicale.
Răspundeţi la următoarele întrebări:

A. Care este impresia dvs.?

1. Referitor la piesă („Siegfried Idylle”):

- Foarte favorabilă;

- Favorabilă;

- Indiferentă;

- Neplacută.

2. Referitor la a doua piesă („Gotterdammerung”):

- Foarte favorabilă;

- Favorabilă;

- Indiferentă;

- Neplacută.

B. Care sunt imaginile şi sentimentele care vă sunt sugerate?

Primul fragment:

- Conţinutul (fond, imagini) – vă puteţi imagina o mică istorioară


- Sentimente, emoţii, senzatii – enumeraţi-le
Al doilea fragment:

- Conţinutul (fond, imagini) – vă puteţi imagina o mică istorioară


- Sentimente, emoţii, senzatii – enumeraţi-le

II. Ascultaţi pentru a doua oară aceleaşi fragmente.

După aceea, bifaţi cuvintele care concordă cu sentimentele sau senzaţiile dvs. şi
care sunt legate de muzică pe care aţi ascultat-o

114
Introducere în psihoterapie

TABELUL 2. Muzicotest W1. Check list – cu itemii de introspecţie psihologică şi


psihosomatică

Senzaţii şi emoţii Referitor la primul Referitor la al doilea fragment

I. SENZATII
1. Căldura
2. Răceala
3. „Piele de gaină”
4. Durere de cap
5. Vertij
6. Furnicături pe corp
7. Palpitaţii
8. Tremurături, frisoane
9. Greaţă
10. Leşin
11. Tensiune
12. Sufocare
II. SENTIMENTE
a. Pozitive
1. Linişte

2. Seninătate

3. Tandreţe

4. Delicateţe

5. Bucurie

6. Elan

7. Exaltare

8. Triumf

b. Negative
1. Teamă
2. Nelinişte
3. Angoasă
4. Groază
5. Melancolie
6. Tristeţe
7. Disperare
8. Prevestiri rele
9. Furie
10. Înversunare

115
Introducere în psihoterapie

2.3. Muzicotest W2 (Iamandescu - 2003)


Este un model muzical axat – de aceasta data – pe utilizarea a patru
piese wagneliene cu o orchestratie „densa”, dispuse pe doua dimensiuni
extreme de contraste din punct de vedere al tempoului: rapid ( doua piese:
Preludiul la atul III din „Lohengrin” si „Cavalcada Walkyriilor”) si lent (
acelasi fragment din „Siegfried Idylle” si un fragment din „Calatoria lui
Siegfried pe Rhin” din „Amurgul Zeilor”).
Investigheaza raspunsurile subiectilor – cu accent pe reactia lor
emotionala la audierea muzicii, ca sipe evocarile, stimularea imaginatiei ca
element al mesajului muzical. Modelul acesta a fost uilizat pentru efectuarea
unor dozari hormonale sau inregistrarea unor parametri psiho-neuro-
fiziologici si urmeaza a fi folosit in cadrul unui experiment, efectuati pe
subiectii ce vor fi investigati cu ajutorul pligrafului.
2.4. Modelul muzicotest BBSS (I.B. Iamandescu si O. Popa-
Velea – 2000)
Reprezinta un test de selectie a pieselor muzicale destinate
muzicoterapiei – prezentat la Ascona in anul 2000 si reprodus in monografia
Generationwechsel in Arttherapie – sub red. R. Hampe – Ed. Univ. Brenem –
2002 – care a fost conceput pe utilizarea unor criterii psihologice bazate pe
corelarea preferintelor muzicale ale subiectilor fata de 8 piese muzicale
supuse aprecierii lor (cu note de la 1 la 10) (cate doua piese contraste penru
pian, compuse de Bach, Beethewen,Schubert si Schumann).
Intr-un paragraf antrior au fost expuse rezulatele obtinute. In plus, se
urmareste finalizarea subiectilor cu muzica marilor compozitori, pornind de
la lucrari celebre foarte accesibile. Se are in vedere colerarea preferintelor
muzicale ale subiectilor referitoare la un anumit tempo, un anumit stil, cu
date oferite de un test de personalitate (Schmieschek), in intentia de a putea
indica – pe viitor si in cadrul unei automuzicoterapii dirijate „prescrise” de
catre terapeut – acele lucrari corespund, ca stil si atmosfera, trasaturilor de
personalitate ale subiectilor relevte de testul psihologic.

116
Introducere în psihoterapie

3. TERAPII MODERNE UTILIZAND MUZICĂ LARG ACCESIBILĂ SAU


MUZICĂ ARTIFICIALĂ („MUZICĂ-SUROGAT”)
3.1. Terapia prin sunete (Soundterapia)
Reprezintă o variantă a muzicoterapiei, preluând obiectivul relaxării
psihice prin stimulii sonorii, dar folosind – mai mult sau mai puţin
demonstrate ştiinţific – efectele vibraţiilor sonore de o anumită fregvenţă sau
ale timbrelor sonore, uneori şi zgomote naturale. Efecte ce apar a influenţa la
modul direct – ca stimuli fizici – fincţiile aparatelor şi organelor interne ale
subiectului ascultător.
Aceste metode ale terapiei prin sunet – după opinia noastră, fondate
pe date din literatură şi audierea unor casete cu astfel de „muzică” se pot
clasifica - în :
a) Sunete muzicale combinate sau alternând cu sunete din
natură: glasuri de pasări – în primul rând – sau foşnete de valuri sau de
ramuri, ori de ape curgătoare, zgomotul adierilor de vânt, etc.
b) Sunetele muzicale înlanţuite în arpegii sau melodii extrem de
simple, de anumite fregvenţe şi timbre, generate, de regulă, de instrumente
de muzică electronică – sintetizator, chitară electrică, etc. – pefondul unui
acompaniament uniform (adeseori pe toată durata piesei) cu caracter
învăluitor „soft”, cu o rezonanţă acustică mult prelungită.
În acest segment al terapiei prin sunete se încarcă aplicaţia unei
concepţii (împrumută din tradiţiile asiatice: indiană, chineză, japoneză) cu
privire la influenţă benefică locală a funcţiilor acestor sunete, „elaborate”,
asupra unor zone ale corpului corespunzând funcţiilor de bază ale
organismului.
Aşa, de exemplu, Davin Iason a eşafodat o întreagă teorie cu
aplicabilitate practică imediată „de consum”, prin vânzarea către publicul
amator a unor casete „Thera Sound” şi a unei saltele speciale care permite, în
esenţa „iradierea sonoră” a aumitor zone dorsale ale corpului, corespunzând
„proiecţiei cutanate” a unor funcţii viscerale.
Subiectul stă culcat pe spate pe această saltea, iar sunetele sunt
transmise concomitent de două difuzoare în zona aplicării capului
subiectului pe saltea şi într-o zonă dorsală sau lombară corespunzătoare
tipului de casetă, ce conţine muzică special „fabricată” pentru fiecare zonă.

117
Introducere în psihoterapie

După cum se poate deduce din prezentarea „instalaţiei” respective, au


loc, în timpul audiţiei, urmatoarele procese:
- Rezonanţa particulară la muzică a fibrelor din constituţia
saltelei speciale, care să asigure două condiţii:
 Intrarea fibrelor componente ale saltelei în rezonanţă cu
anumite sunete de pe casetă (cu nume de componenţi ai spectrului lunii:
roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet);
 Localizarea particulară a activării „direcţionate” a sunetului
asupra zonelor de proiecţie externă (cutanată) a unor funcţii de bază ale
organismului, permite concentrarea „specificului sonor” al casetei
corespunzătoare funcţiei respective (de exemplu, caseta galbenă influenţează
zona organelor e excreţie ale subiectului).
Cine ascultă casetele respective poate să constate prezentarea unui
sunet de bază prelungit sau „picurat ” uneori, amplificat sau schiţănd arpegii
– într-o atmosferă sonoră, sugerând muzica (adevărată!) a lui Vangheli,
diafană, difuză. „Muzica” acestor casete, învaluie, „răcoroasă” nu posedă,
totuşi o perspectivă melodică, dar ea corespune unei tonalităţi anume, în
concordanţă cu presupusa receptivitate a zonei de proiecţie a funcţiei vizate.
Programul acestor casete, difuzate câte una pentru o sedinţă, aspiră la
influenţarea, pe tremen a 7 sedinţe a câte 25 de minute,a întrgului organism,
şi „pe bucăţi”, „pe părţi” ale acestuia.
Am ascultat aceste casete şi pot spune, ca „melosimfoman” înrait, că
pot să accept – stând culcat pe salteaua respectivă – să mi se pună „sub şale”
„muzică” din acea categorie, dar aş prefera să mi se pună la urechi o altă
casetă, cu o muzică cel puţin acceptabilă, deoarece – în iuda monotoniei
liniştitoare inductoare de somn – acompaniamentul artificial (muzica
electronică) generează totuşi, pe lângă o plictiseală cumplită, o senzaţie de
oboseală auditivă ca un zgomot uşor de avion.
Cu scuzele de rigoare pentru această isolită şi subiectivă întrerupere a
derulării unor consideraţii obiective, vom încerca să evaluăm cu toată
obiectivitatea necesară avantajele si dezavantajele acestei (acestor) metode
(care, desigur, căva face – dacă nu a şi făcut - prozeliţi).
În primul rând, este vorba de o ingenioasă tentativă de a concepe o
energie la locul potrivit (o zonă a organismului uman corespunzătoare unei

118
Introducere în psihoterapie

funcţii aflate în suferinţă sau care trebuie stimulată – în cazul unei trapii
antistres la subiecţii sănătoşi).
Bazele acestei teorii, evident speculative, par a fi inspirate de
concepţiile orientale străvechi asupra reprezentărilor externe (cutanate) a
unor funcţii viscerale. Există două posibilităţi:
- Concepţiile orientale care stau la baza acestei tehnici să fie
valabile şi – atunci – este foarte posibil (dar nu cert!) ca tehnica (saltea şi
casete „compatibile”) să aibă rezultate. În aceasta perspectivă, este totuşi
necesar să se aducă mai multe dovezi – valide statistic, etc. – spre a se putea
introduce această metodă în circuitul terapeutic.
- Concepţiile respective să aibă un caracter mult prea general
(nu îndrăznim să punem eronat!) şi atunci, baza fiind subredă, construcţia să
fie, de asemenea, compromisă.
Din fericire, există o a treia posibilitate, generată de efectul pacebo –
maximizat la un segmet populaţional de „oameni cu bani”, semidocţi şi
snobi, chiar dacă uneori foarte inteligenţi – care să se autosugestioneze
asupra efectului extraordinar al unor astfel de tehnici de relaxare, pornind de
la – trenuie recunoscut! – caracterul foarte relaxant al atmosferei sonore
învăluite, uniforme, monotone, dar şi de la complexul ambiental de
desfăşurare a şedinţelor de terapie prin sunet sau, cum li se mai spune,
meloterapie.
O astfel de „muzică”, fără subiect şi fără predicat, -ar putea legitima (ca
„formă”) de la celebrul preludiu al operei wagneriene („Aurul Rihului”), dar
există o mie de motive care să respingă orice compatibilitate, inclusiv faptul
că aparenta lipsă de melodie a preludiului – dată de repetarea obsedată,
progresiv aplificată, a motivului format e arpegii în tonalitate mi major –
durează numai circa 3 minute, şi nu 25-50 minute - ca în cazul casetelor
propuse ca material de bază al terapiei prin sunet.
În ceea ce priveşte uniformitatea relaxantă, adormirea, a pieselor
oferite prin terapia prin sunet, ea poate fi, cel mult, asemănată cu cea a
valurilor, deoarece orice altă identitate cu zgomotul naturii este, practic,
imposibilă (de exemplu, „murmurul padurii” sau al păşunilor montane are
infinite variaţii, în ciuda unei aparente uniformităţi), iar omul simte aceste
diferenţe chiar dacă acceptă evidenţa analogiei sugerate de către ambiţia
sonoră a terapiei prin sunet.

119
Introducere în psihoterapie

Prin urmare, consideram concentrate, în câteva afirmaţii de mai jos:


- aumite calităţi certe ale terapiei prin sunet (deja menţionate);
- accesibilitate largă;
- efect relaxant evident (inclusiv inductor al somnului, la mulţi
subiecţi) şi rol de creştere a rezistenţei faţa de stres;
- poate fi practicată şi la domiciliu, fără a necesita prezenţa
muzicoterapeutului.
Dezavantajele metodei:
- sunt invocate, în special, de către subiecţii cu o cultă
superioritate (în special muicală, dar şi de către cei fără educaţi muzicală
sistematică, dar sensibili, receptivi la muzica bună);
- nu au calitatea de a permite un dialog calid cu un
muzicoterapeut (deşi s-ar preta la o utilizare ca stimuli asociativi, în cadrul
unor terapii psihoanalitice);
- nu par sa fie utile unor terapii de grup;
- nu au în mod cert, viruţi „formative” (imaginaţie, gândire,
afectivitate, etc.);
- par să fie neagreate de către subiecţii cu trăsături obsesive.

120
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Psihoterapia combinată îmbină într-un plan convergent experienţa


relaţională a grupului cu analiza psihologică în profunzime a pacientului.
2. Este o modalitate de tratament particulară în care experienţa de grup
interacţionează în mod semnificativ cu şedinţele individuale care se ajută
reciproc în formarea unei experienţe terapeutice integrale.
3. Literatura de specialitate cuprinde o serie de cercetări care
argumentează existenţa unui mecanism clasic de condiţionare în producerea
efectelor placebo.
4. Placebo, este o substanţă inofensivă, lipsită de orice putere
farmacologică, prescrisă ca medicaţie autentică; nu operează decât prin
efectul său psihologic, dar eficacitatea sa este reală.
5. Aşteptările, credinţele pacientului structurează mesajul transmis
terapeutului. Expectanţele pacientului ocupă un rol central în definirea
transferului, element fundamental al oricărei psihoterapii.
6. O formă de psihoterapie este muzicoterapia/meloterapia, care
apelează la participarea activă a pacientului la elaborarea sau/şi interpretarea
unor piese muzicale, constituind şi o premiză a dezvoltării creativităţii
acestuia.
7. Dansterapia reprezintă şi ea o formă de psihoterapie de tip corporal,
folosind puterea eliberatoare, dădătoare de sănătate a dansului, ca o supapă
pentru expresia celor mai profunde sentimente, aspiraţii dar şi nelinişti”

121
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Ce rol îndeplinesc expectanţele în relaţia terapeutică?

În ce tipuri de tulburări consideraţi că ar putea fi aplicată cu succes


muzicoterapia?

Sarcini de lucru

Concepeţi şi descrieţi o situaţie terapeutică în care puteţi folosi


efectul placebo.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Care consideraţi că sunt principale obiective ale muzicoterapiei?


Argumentaţi răspunsul.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 87,


- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 99, 100,
- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 86, 87,
- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 95, 96.

122
Introducere în psihoterapie

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J.


Bem, „Introducere în psihologie” (2002).
Constantin Enăchescu, „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”
(2003).

123
Introducere în psihoterapie

Capitolul III: Relaţia cu clientul

Unităţile de învăţare 11 şi 12

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să definească la nivel general relaţia terapeutică,


 să cunoască etapele unei relaţii terapeutice,
 să delimiteze caracteristicile relaţiei terapeutice în
orientarea psihanalitică, în terapia centrată pe client şi
cea cognitiv-comportamentală,
 să cunoască aspecte ale personalităţii ideale a
psihoterapeutului pornind de la înţelegerea anumitor
tipologii ale psihoterapeuţilor care ar afecta calitatea
relaţie terapeutice ,
 să explice ce înseamnă asultarea eficientă şi ascultarea
fizică/limbajul trupului,
 să identifice care sunt barierele de comunicare în
psihoterapie şi cum pot fi depăşite,
 să înţeleagă particularităţile dureri în psihoterapie.

III. 1. Psihoterapeutul şi clientul


RELAŢIA TERAPEUTICĂ = este legatura absolut obligatorie ce se
stabileşte între client şi terapeut în cadrul procesului terapeutic.
Aceste relaţii au un caracter complex fiind rezultatul interacţiunii unor
factori ce depind de client şi terapeut cât şi interacţiunea dintre aceştia.
Cei mai conturaţi factori sunt:
- alianţa terapeutică
- transferul

124
Introducere în psihoterapie

- contratransferul
- rezistenţele
În desfăşurarea ei, relaţia terapeutică prezintă nişte etape după cum
urmează:
1. etapa de început
2. etapa de lucru activ cu pacientul
3. etapa de detaşare
4. etapa de încheiere
Pentru fiecare etapă sarcinile terapeutului sunt diferite. Acesta trebuie
să creeze clientului său condiţii cât mai prielnice ca securitatea şi suportul
emoţional.
Încă de la început se va stabili un contact cât mai direct şi mai apropiat
pentru a evita inhibarea clientului aşa cum observa şi FREUD în epoca sa.
Iată de ce mobilarea cabinetului de psihoterapie trebuie să permită
pacientului alegerea unui loc cât mai potrivit lui. Poziţia “faţă în faţă” poate
inhiba pacientul. Aşezarea laterală pentru aceiaşi interlocutori poate oferi
“protecţia subiectului”, acesta retrăgându-se în el atunci când simte nevoia.
Ideal este ca pacientul să decidă locul pe care va sta în timpul terapiei.
Activitatea de sfătuire crează un cuplu client+terapeut apropiat de
diada mama- copil. Treptat diada poate deveni triadă, dacă pacientul acceptă
să fie ajutat de familie în timpul întâlnirii terapeutice.
RELAŢIA TERAPEUTICĂ ÎN CONTEXTUL CELORLALTE
INTERACŢIUNI SOCIALE
GILIERON (1997) observa că majoritatea psihoterapiilor sunt
delimitate de câmpul social-cultural căruia îi aparţin clientul şi terapeutul. În
acest sens relaţia terapeutică implica două aspecte:
1. un ansamblu de coduri de relaţionare (regulile jocului)
2. un dispozitiv.
În relaţia terapeutică, anumite tabuuri sunt anulate, dar sunt
instaurate alte interdicţii. De exemplu, în psihanaliza pacientului, se
permite şi chiar i se cere să spună orice îi trece prin minte, ceea ce în viaţă nu
se întâmplă.

125
Introducere în psihoterapie

Iată aici noutatea rolului prescris de codurile psihoterapeutice care


prin simplul mod de comunicare direct şi fără interdicţii asigură puterea şi
stabilitatea relaţiei psihoterapeutice. Astfel se va instala “o nouă ordine” în
câmpul terapeutic.
Aceste reguli din cadrul relaţiei terapeutice sunt aspecte valabile
diadei client-terapeut:
- un aspect etic
- un aspect tehnic
- un mod de comunicare specific
Fiecare şcoală psihoterapeutică presupune o anumită concepţie
despre boală şi sănătate şi conform acestora sunt demarate procedurile
terapeutice.
1. Relaţia terapeutică psihanalitică implică reguli după cum
urmează:
- regula asociaţiei libere;
- comportamentul terapeutului;
- transferul;
- contratransferul;
- rezistenţele la transfer.
2. Relaţia terapeutică în terapia centrată pe client.
Acest gen de terapie are la bază un model al personalităţii care pune
accent pe rolul dezvoltării sau autoactualizării. Actualizarea are ca obiectiv
principal dezvoltarea personalităţii şi tendinţa evoluţiei către maturizare.
Pentru o cât mai bună relaţie terapeutică ROGERS susţine că aceasta trebuie
să îndeplinească condiţiile congruenţei, atenţiei (imaginii) pozitive
necondiţionate şi empatiei.
În domeniul terapiei centrate pe client deosebim mai multe orientări:
- psihoterapia experenţială (GENDLIN 1973);
- abordarea dominant cognitivă (Wexler, RICE 1974);
- abordarea dominant didactică (TRUAX/ CARKHUFF-1969).
Psihoterapia interpersonală este o ramură directivă şi are un
caracter interactiv (KIESLER -1982). Are ca obiectiv identificarea, clasificarea

126
Introducere în psihoterapie

şi stabilirea de alternative la stilul comportamental rigid şi auto-defensiv al


clientului.
3. Relaţia terapeutică în terapia cognitiv –comportamentală.
Acest gen de terapie se centrează pe tehnicile folosite în cadrul relaţiei
client-terapeut. Cea mai importantă tehnică este transferul alături de
inhibiţia reciprocă. Aici terapeutul are un rol directiv, de colaborare, ghidare
şi parteneriat.
TENDINŢE INTEGRATIVE
În timp ce unele abordări terapeutice au abordat un singur aspect,
altele au adus argumente în favoarea unor tendinţe integrative. În cadrul
relaţiei terapeutice s-au delimitat relaţii “reale” şi relaţii “nereale”.
RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ-o construcţie psihosocială.
Relaţia psihoterapeutică – este o construcţie psihosocială deoarece atât
pacientul cât şi terapeutul intră în interacţiune cu credinţele şi aşteptările
lor, cu experienţa altor relaţii sociale anterioare.
III.2. Personalitatea terapeutului.

TERAPEUTUL CA IDEAL
În această categorie, sfătuitorul este persoana perfectă care face toate
lucrurile fără greşeală. El este aproape ca părintele idealizat din copilărie.
Faţă de el se constituie un set de comportamente semnificative ca: trimiterea
de complimente şi laude, de osanale aduse în faţa altora, aprobarea tuturor
interpretărilor sau reflecţiilor produse de acesta, foamea de prezenţă-obligă
comunicarea cu terapeutul. Este posibilă o anumită identificare - imitare a
terapeutului, prin adoptarea îmbrăcăminţii, a stilului de a vorbi, a expresiilor
acestuia.
Pentru început, sfătuitorul se simte excelent, este mândru de sine, de
competenţa sa. Această lună de miere se consumă însă în comportamentul
pacientului apărând frustrarea şi mania sa şi abia acum, terapeutul
recunoaşte modelul deviant al relaţiei cu pacientul, ceea ce îi declanşează
tensiune, anxietate, confuzie.

127
Introducere în psihoterapie

Prin modificarea reacţiei de idealizare şi a frustraţiei consecutive,


terapeutul va oferi un suport continuu Eului sfătuitului, prin tolerarea
dezamăgirii, depresiei, posibil a maniei, în momentul confruntării acestuia
cu reacţia transferenţială. Confruntarea aşteptărilor idealizate cu imaginea
reală a terapeutului în diada client-terapeut, dar şi în sfera relaţiilor intime
şi de prietenie cu alţii, îi provoacă subiectului o stare de furtună, ceea ce va
permite recunoaşterea modelului său dominant „intrapunitiv” de expresie, în
care predomină atitudinile de autoumilire şi de autonegare. Terapia poate
aduce agravarea stării sale prin pierderea eului şi adoptarea unuia fals care
mimează pe cel al terapeutului. Prelucrarea relaţiei transferenţiale va duce la
depăşirea reacţiei.
TERAPEUTUL CA VIZIONAR ŞI CARE HRĂNEŞTE
Modelul terapeutului ca vizionar are multe similarităţi cu cel anterior,
esenţa sa fiind că i se atribuie terapeutului calităţi de atotştiutor, de expert, şi
de putere. Clientul aşteaptă sfaturi şi anticipează sugestiile care îi pot fi
oferite iniţial, sfătuitorul se simte mândru de sine, puternic, atotştiutor,
suferind de o adevarată autointoxicare. Cu timpul el începe să aibă îndoieli
asupra lui însuşi, fapt care duce la dezamăgire, la trăirea de incopetenţă , de
eşec terapeutic.
Pentru a depăşi această reacţie, trebuie luate în atenţie aşteptările
clientului, mai ales a celor ce reflectă exagerarea puterii altora, a
terapeutului, dar şi a persoanelor din jur. Se vor analiza motivele/nevoile
clientului de a alege un asemenea mod de apărare- relaţionare cu lumea. În
spatele lui se ascund sentimente de apărare, de inferioritate şi frică de a lua
decizii de unul singur. Pentru a se menţine într-o stare de autoprotecţie, el
preferă să delege altora dreptul de a lua decizii. Trecerea pacientului în etapa
mult mai riscantă a deciziilor personale, autonome, este realmente dificilă.
Persoanele din această categorie acţionează ca neajutoraţi. Ei se simt
incapabili să intervină decisiv şi oscilează între activitate şi inactivitate,
având puternice nevoie de dependenţă şi fuziune care se exprimă prin emoţii
puternice, tendinţe la ţipete şi frici. Prin ele sfătuitorul solicită ordine şi
preluarea sa de către terapeut. Acesta trebuie să ia măsuri, să adopte soluţii
astfel starea pacientului se va agrava, întrucât sentimentele de slăbiciune se
pot accentua treptat în ciuda intervenţiei şi pot apărea solicitări de atingere,
de ţinut în braţe, şi chiar îmbrăţişat. Cea mai severă solicitare poate să fie cea

128
Introducere în psihoterapie

sexuală, care semnifică fuziunea, uniunea cu elementul puternic 


sfătuitorul. Mai puţin dramatic este refugiul în neajutorare sau lipsa de
speranţă, ca formă de evitare a confruntării cu realitatea. În acest mod
clientul poate declanşa reacţii de compătimire şi o atitudine protector-
hrănitoare din partea terapeutului.
Recunoaşterea acestui model se realizează prin autoexaminarea
terapeutului încă din momentul în care simte că este solicitat excesiv să
mângâie şi să îngrijească pe cel sfătuit. El poate trăi o adâncă părere de rău,
compătimire faţă de client, iar dacă nu se reuşeşte să se păstreze distanţa, va
intra într-o reacţie contratrasferenţială, care va bloca procesul terapeutic
prin depresia şi frustrarea proprie. Relaţia terapeutică se va deteriora în timp.
Soluţia este buna autonomizare a atitudinilor sale, în paralele cu
analiza atitudinii fundamentale a pacientului, caracterizată prin aserţiunile
„sunt incapabil”, „ai grijă de mine”, etc, care exprimă intense nevoi de
dependenţă. Pentru depăsirea stării regresive a pacientului se impun măsuri
de reconstrucţie a Eului şi o conduită suportivă pe această perioada de timp.
În vederea depăşirii situaţiei, analiza comportamentelor de fiecare zi ale
ambilor parteneri şi dezvoltarea alternativelor sunt căi lente, dar reale.
TERAPEUTUL CA O PERSOANĂ FRUSTRANTĂ
Unii clienţi văd în sfătuitor o persoană stresantă pentru experienţele
lor actuale. Ei au o atitudine defensivă, apar precauţii excesive în
împărtăşirea vieţii lor. Există reticente faţă de implicarea în ceea ce se poate
numi relaţia de intimidare specifică psihoterapiei. Intimidarea semnifică
permisiunea dată într-o atmosferă de prietenie unei alte persoane de a avea
acces la detalii importante şi bine apărate despre viaţa sa.
În acest tip de reacţie transferenţială, clientul manifestă suspiciune şi
neîncredere, având aerul unei persoane frustrate, nemulţumite. El încearcă
să intre în relaţia terapeutică dar, foarte repede se retrage în sine,
conturându-se un joc de intrare-ieşire. Fiindu-i frică de eventualele
dezamăgiri el declanşează manevre de distanţare, prin care testează reacţia
sfătuitorului: lipseşte de la sedinţe, întârzie, blochează discuţiile, etc. Pentru
a depăşi fazele timpurii clientul are nevoie în aceste atitudini de câştigarea
încrederii.

129
Introducere în psihoterapie

Recunoaşterea acestui tip de reacţie porneşte de la senzaţia de şi


tensiune, de grijă, pe care o resimte sfătuitorul care adoptă treptat o
prudenţă de parcă ar merge pe sârmă, ceea ce duce la o monitorizare
excesivă a răspunsurilor sale. Treptat el se simte din ce în ce mai incomodat
şi se poate retrage, trăind un sentiment de neplăcere, care se poate accentua
până la ostilitate şi ură.
Plasat într-o asemenea poziţie, sfătuitorul poate să trăiască vinovaţia
faţă de evoluţia nefavorabilă a terapiei. De aceea, sfătuitorul va trebui să
apeleze la experienţa sa pozitivă cu alţi clienţi pentru a recunoaşte că este
supus unei reacţii transferenţiale dificile. Prin prelucrarea ei se poate
produce evoluţia către o atitudine normală a clientului, cu pierderea
neîncrederii şi reducerea tendinţei la distanţare faţă de sine şi de alţii. Se
recomandă focalizarea atenţiei asupra relaţiei, asupra constituirii gesturilor
de încredere, cum ar fi: oglindirea experienţelor, empatie, etc. După ce s-a
realizat o relaţie mai bună, se poate aborda şi fenomenul intrare-ieşire.
Totodată, clientului i se va dezvălui motivaţia prudenţei sale excesive şi i se
vor semnala fenomenele de neîncredere de câte ori ele devin vizibile în
timpul terapiei.
TERAPEUTUL CA O NON-ENTITATE
Sfătuitul îl percepe pe terapeut ca pe o persoană inanimată, lipsită de
consistenţa, de nevoi, de dorinţe, de speranţe, etc, ca urmare, el percepe un
fel de vid în momentul discuţiei, vid pe care îl va umple prin volubilitate, un
fel de diaree verbală intreţesută de mişcări permanente. Se crează un baraj
de vorbe şi gesturi, fără vreo temă semnificativă. Ora se consumă fără scop şi
sens, neputându-se avansa. O asemenea mişcare îl obligă pe terapeut să se
regrupeze, să iniţieze răspunsuri timide, senzaţia sa dominantă fiind că este
manipulat, subapreciat, neluat în considerare ceea ce duce la frustraţie şi
mânie.
Pentru a contracara această formă de transfer, sfătuitorul va stabili un
cadru şi reguli precise ale discuţiei, pe care le va impune cu consecvenţă şi
fermitate. Repetarea întrebărilor şi a eventualelor răspunsuri şi interpretări
reprezintă o tactică menită să spargă zidul indiferenţei clientului. Tendinţa
sfătuitului de a ignora expresiile consilierului va fi analizată cu voce tare ceea
ce va antrena o evaluare comună a mersului terapiei.

130
Introducere în psihoterapie

Acest fapt poate naşte onestitatea relaţională. În spatele fugii


neîncetate de contactul real cu sfătuitorul poate să stea frică de reflecţie
asupra propriei soarte, ca posibilă sursă de depresie şi de percepere a golului
interior. După depăşirea reacţiei transferenţiale se poate ajunge cu mult
suport la problemele nerezolvate şi la un stil de viaţă mai satisfăcător.

III.3. Ascultarea

Componentele ascultării de calitate


Ascultarea presupune o serie de operaţiuni adiţionale din partea
sfătuitorului ca: deschiderea discuţiei, intrarea în cadrul intern de referinţă al
clientului, structurarea şi disciplinarea ascultării, utilizarea mesajelor de
continuare, folosirea cuvintelor cheie, menţinerea cursului corect, evitarea
sau reducerea la minimum a surselor de interferenţă şi a mesajelor de
descurajare, oglindirea.
Descrierea discuţiei
Acesta presupune formularea unei invitaţii, considerate şi ca o
permisiune de a vorbi. Ea poate avea şi forma unei întrebări deschise (OPEN-
ENTED), al cărui răspuns este nedeterminat lăsând libertatea clientului de a
alege.
Iată câteva deschideri: “Aveţi vreo problemă? Sunt gata să vă ascult. Aţi
putea să-mi spuneţi ce vă frământă? Păreţi tulburat(ă), aveţi ceva pe suflet?”.
De multe ori clientul afirmă că el nu ştie dacă va reuşi să se exprime
corect, să-şi expună problemele şi că ar fi bine să fie întrebat, el mărginindu-
se în a răspunde ”mai bine întrebaţi dumneavoastră”.
Astfel, clientul se retrage în poziţia de apărare, care îi este mai comodă.
Prin aceasta apare riscul pentru terapeut de a fi plasat într-o poziţie
dominantă, de investigator.
Dacă tăcearea se prelungeşte excesiv, atunci este nevoie să se accepte
că apărările clientului sunt prea rigide şi nu vor putea fi depăşite de la
început fără ajutor: este greu să-ţi dezvălui problemele…viaţa e
grea….(aserţiune însoţită de un sfat).
131
Introducere în psihoterapie

Structurarea discuţiei
Un interviu psihoterapic trebuie să înceapă cu o serie de lămuriri
asupra poziţiei participanţilor. Ele vor fi repetate pe parcurs, ori de câte ori
va fi nevoie. Clienţii trebuie să fie ajutaţi să intre în poziţia activă, de
persoane care doresc să se implice, să participle direct la procesul de
vindecare sau de schimbare. Ei trebuie să lupte, să înveţe să se ajute singuri.
Pentru a realiza un asemenea obiectiv, ideal este să ne plasăm în poziţia de
colaboratori, de persoane de ajutor, şi nu de experţi care rezolvă şi prescriu
soluţii existenţiale, ca şi cum ar oferi tratamente. Chiar dacă se solicită un
ajutor de tip medical, de îngrijire, activarea clientului se realizează numai
prin reducearea rolului sfătuitorului, care îl va ajuta să lucreze la soluţiile
proprii şi nu îi va oferi unele gata fabricate.
BARIERE DE COMUNICARE ÎN PSIHOTERAPIE
Ideea de “bariere în comunicare” include orice element de natură a
obstrucţiona desfăşurarea adecvată a comunicării, contribuind la diminuarea
gradului de fidelitate, acurateţe şi eficienţă a transferului de mesaj
Principalele bariere în calea comunicării sunt reprezentate în:
1) Diferenţele de percepţie - reprezintă modul în care privim
(percepem) lumea – experienţele noastre anterioare;
2) Concluziile grăbite - intervin în care vedem ceea ce dorim
să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând recunoaşterea şi
acceptarea realităţii;
3) Stereotipurile – reprezintă situaţiile în care tratăm diferite
persoane ca şi când ar fi una singură;
4) Lipsa de cunoaştere – resimţim acut povara dificultăţii de a
comunica eficient cu o persoană având o educaţie diferită de a noastră;
5) Lipsa de interes – una din cele mai insemnate bariere în
calea comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul
receptat;
6) Dificultăţile de exprimare – apar atunci când emiţătorul
întâmpină dificultăţi în a-şi găsi cuvintele potrivite pentru exprimarea ideilor
pe care doreşte să le transmită;

132
Introducere în psihoterapie

7) Personalităţile – celor doi actori, emiţătorul şi receptorul,


care intervin în procesul comunicării au un rol extrem de important în
desfăşurarea actului de comunicare.

Ion Haines propune următoarea clasificare a barierelor de comunicare


(1988, 23-25):
- bariere de limbaj: dificultăţi de exprimare, expresii şi cuvinte confuze;
- bariere de mediu, având ca suport explicativ poziţia emitentului sau a
receptorului;
- bariere de concepţie: presupunerile, neatenţia şi lipsa de interes la
receptare, enunţarea incorectă a mesajului, concluziile eronate.
Acestei proxime clasificări, îi urmează cea care menţionează:
- bariere fizice: distanţă şi spaţiu;
- bariere sociale: concepte diferite despre viaţă;
- bariere gnoseologice: lipsa experienţei, a cunoştinţelor;
- bariere socio-psihologice: obiceiuri tradiţii, prejudecăţi.

În fine să mai menţionăm şi gruparea:


- bariere geografice: distanţa şi spaţiu;
- bariere istorice: distanţa în timp;
- bariere statalo-politice: regimuri politice diferite;
- bariere economice: lipsa mijloacelor financiare;
- bariere tehnice: lipsa tehnicii;
- bariere lingvistice: nerecunoaşterea ori slaba cunoaştere a
limbilor străine;
- bariere psihologice: percepţie, memorie, convingeri;
- bariere de rezonanţă: mesajul nu răspunde nevoilor individului.
Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare,
Torrington şi Hall (1991, p. 42) ne oferă un util tabel în care identifică cinci
astfel de bariere:
- bariere în trimiterea mesajului;
- bariere în receptarea acestuia;

133
Introducere în psihoterapie

- bariere ale înţelegerii;


- bariere ale acceptătrii;
- bariere ale acţiunii.
-
TIPURI DE ASCULTARE
Omul învaţă trei ani să vorbească şi o viaţă întreagă să asculte. Andre
Malraux
Când oamenii se gândesc la comunicare, se concentrează pe abilitatea
de a trimite mesaje.
Faptul de a fi un bun comunicator nu se limitează însă la calităţile de
vorbitor, ci le presupune, în egală măsură, şi pe acelea de bun ascultător.
Ascultarea este o tehnică ce trebuie dezvoltată, îmbunătăţită, tocmai
datorită aportului procentual însemnat la procesul de comunicare: jumătate
din comunicare este ascultarea. A fi un bun ascultător înseamnă a acorda
atenţie tuturor elementelor indicatoare (ajutătoare în decodificarea
mesajelor) transmise de emiţător: intonaţia, durata de desfăşurare a
mesajului, emoţia şi comportamentul nonverbal.
O greşeală fundamentală pe care o fac majoritatea ascultătorilor este
aceea de a începe să se gândească la o replică înainte de a asimila, în
întregimea lui, mesajul adresat. Chiar dacă rolul său este unul important, nu
doar analizatorul auditiv este singurul responsabil de receptarea mesajului;
mecanismele cognitive sunt cele care determină ca informaţia „preluată” pe
cale auditivă să capete semnificaţie pentru noi.
De aceea, a crede că putem să ascultăm, să interpretăm, şi în acelaşi
timp să fim preocupaţi de a-i da interlocutorului replica eficientă, într-un
interval de timp imposibil de scurt, şi asta înainte de a-i fi ascultat integral
mesajul, este o gravă eroare.
Există câteva elemente prin care îi putem da interlocutorului
sentimentul că este ascultat şi înţeles. Este vorba, în primul rând, de
momentul şi de conţinutul informaţional al replicii date: dacă aceasta
include aspecte care au legătură directă (sau au un caracter eventual
completiv) cu ceea ce a transmis emiţătorul, atare fapt va fi de natură, pe de

134
Introducere în psihoterapie

o parte a-i permite vorbitorului să adauge noi factori descriptivi mesajului


său, iar pe de altă parte, îi va da încrederea că este înţeles cu adevărat.
Parafrazarea celor spuse, cu scopul clarificării anumitor puncte,
precum şi formularea unor întrebări legate de ceea ce a fost spus sunt, de
asemenea, tehnici care stau la baza unei bune ascultări.
Principalele forme (tipuri) de ascultare sunt:
a) ascultarea flotantă – este comparabilă cu situaţia lecturii de
tipul scanării: este ca atunci când, într-o mulţime de conversaţii simultane şi
diferite, la care participăm sau nu în chip direct, putem auzi numele
persoanei care ne interesează sau alte cuvinte specifice;
b) ascultarea participativă – asemănătoare cu lectura
superficială: este ca atunci când participăm la conversaţie fiind, în acelaşi
timp, cu gândul în altă parte;
c) ascultarea pasivă – este acea formă a ascultării care lasă în
grija celuilalt găsirea ideilor.
Tacerea, adică a nu spune şi a nu face nimic, ne poate conduce spre
piste false, generând presupuneri ce pot fi eronate, şi de aici la acceptarea
tacită a unor situaţii sau stări de fapt.
Presupunerile şi acceptarea unei stări de fapt favorizează, în chip
nefericit, evoluţiile ulterioare şi modificările ce pot apărea. Ascultarea „în
tăcere” poate fi susţinută, în mod ingenios, prin următoarele reacţii, în ceea
ce priveşte gradul de atenţie:
- contactul vizual (aprobarea din priviri);
- gestica (a da aprobator din cap, alte mişcări discrete ale
capului, modificări ale posturii etc.);
- mimica;
- exclamaţii de tipul: „Aha!”, „Da, da!”, „Hm”, „Da?”, etc.
d) ascultarea activă (forma superioară a ascultării) – este ascultarea
cu un scop. Această formă reprezintă mai mult decât simpla auzire care este,
după cum ştim, acţiunea de a percepe sunetul.
Ascultarea activă trece dincolo de simpla înregistrare a sunetuli din
mediul înconjurător, ea implicând, pe lângă simpla receptare şi interpretarea
stimulilor auditivi, şi acordarea (atribuirea) unei anumite semnificaţii acelui
sunet.Utilizarea unor metode de ascultare poate ajuta la minimalizarea sau

135
Introducere în psihoterapie

chiar la evitarea unui conflict inutil, poate aduce claritate şi înţelegere


conversaţiilor şi interacţiunilor cu alţi oameni.
Ascultarea activă are loc atunci când ascultătorul aude mesaje variate,
le înţelege conţinutul şi apoi (le) verifică semnificaţia, oferind feed-back-ul
corespunzător.
Caracteristicele ascultătorului activ sunt:
- petrece mai mult timp ascultând decât vorbind;
- lasă vorbitorul să termine ceea ce are de spus;
- permite celeilalte persoane să termine ceea ce are de spus,
înainte de a răspunde;
- este permisiv cu interlocutorul, lăsându-l să vorbească fără a
domina conversaţia;
- fomulează întrebări cu final deschis;
- se concentrează asupra a ceea ce se spune şi nu pe un anumit
răspuns adresat vorbitorului.
Blocaje în calea unei bune ascultări:
- compararea face comunicarea dificilă;
- ghicirea scopurilor ascunse – uneori cel care ascultă nu este
foarte atent, fiind preocupat de „ghicirea scopurilor ascunse”;
- pregătirea replicii – atenţia ascultătorului este centrată pe
replică;
- filtrarea – nu asculţi tot ce spune interlocutorul, ci doar
anumite lucruri;
- blamarea sau judecarea – folosirea etichetelor negative, un
lucru periculos;
- neatenţia sau visarea – ascultătorul este atent la o parte din
mesaj;
- identificarea – se produce când ascultatorul preia ceea ce i se
spune prin propria experienţă;
- contrazicerea – protagoniştii sunt puşi în situaţia de a dezbate
şi de a argumenta anumite subiecte;
- dorinţa de a avea mereu dreptate – ascultătorul recurge la orice
mijloace pentru a demonstra ca are dreptate;
- divagarea de la subiect – implică schimbarea subiectului de
către ascultător, atunci când nu se simte confortabil;

136
Introducere în psihoterapie

- concilierea exagerată – apare atunci când, din dorinţa de a fi


plăcut de toată lumea, ascultătorul este de acord cu orice şi cu oricine.
Atunci când ne angajăm în ascultarea activă, sau în orice altă formă de
comunicare este important să ţinem seama de faptul că există multe
comportament nonverbale de ascultare şi de comunicare.
III.4.Ascultarea fizică

În ascultare există o importantă componentă fizică, denumită de către


unii specialişti şi “limbajul trupului” (A.Pease 1993), aceasta făcând parte din
metacomunicare, mai ales pe timpul tăcerilor sau a intervalului dintre
aserţiuni.
Ea este singura componentă vizibilă a mesajului emis continuu de
către ascultător. Influenţa sa este decisivă, exprimând gradul real de
disponibilitate al ascultătorului, ascultarea fizică poate construi la răsplătirea
dar şi la îndepărtarea subiectului.
Mesajele comunicate corporal au o complexitate deosebită şi pot
cateodată să fie în discordanţă cu disponibilitatea adevarată a sfătuitorului.
Aceasta poate fi mascată sau deformată aparent de către o indispoziţie fizică
sau psihică sau de alţi factori din afară, care nu afectează participarea
ascultătorului. Se descriu câteva componente ale poziţiei ideale de ascultare
ca: postura corporală, deschiderea fizică, contactul vizual, mişcările corpului.
O postură destinsă, relaxată, cu corpul elastic, mobil, expresiv
conjugate cu o faţă care oferă un zambet de simpatie, reprezintă semne
majore de disponibilitate, de receptivitate faţă de interlocutor, tot aşa cum
corpul rigid, braţele încrucişate, faciesul încruntat, în tensiune, pot transmite
mesaje involuntare de respingere, de persoana nemulţumită care judecă pe
cel din faţa lui.
Deschidearea fizică presupune a sta cu braţele deschise, cu mâinile
legate, cu trupul puţin aplecat în faţă. Împreună cu poziţia de faţă în faţă, el
costituie elemente definitorii ale disponibilităţii fizice. Schimbul continuu de
priviri, caracteristic poziţiei faţă în faţă poate fi greu de suportat de timizi
sau de persoane cu trăiri de vinovăţie care se simt astfel visate, judecate. De
aceea, ele pot prefera poziţia laterală. Trupul prea aplecat în faţă către

137
Introducere în psihoterapie

interlocutor poate naşte impresia de agresivitate din partea sfătuitorului,


prin invadarea spaţiului personal al clientului.
Din contra, o poziţie prea relaxată a trupului, aplecat pe spate, a
trândăvie impresionează neplăcut prin senzaţia de nepăsare, de lipsa de
sensibilitate pe care o crează.
Un contact vizual bun reprezintă o importantă susţinere a clientului,
în timp ce privirea în alte părţi crează şi indică tensiune sau plictiseală, deşi
ea degajează interlocutorului, pentru un timp, depresiunea de a se simţi
privit ca obiect de studiu. Pe de altă parte însă contactul vizual susţinut oferă
posibilitatea de a se urmări jocul mimic al clientului, atât de important în
procesul de comunicare. Zâmbetul şi datul din cap destul de frecvent, în sens
afirmativ, pe parcursul discuţiei crează prezenţă, exprimă atenţia care se
acordă clientului, dar şi permisiunea de a vorbi şi interesul faţă de subiectul
expus.
O mimică şi pantomimică expresie, bine marcate care reflectă trăirile
clientului, reprezintă un avantaj. În schimb, o atitudine de sfinx, cu
zgârcenie în expresivitate, adică în dezvăluirea sfătuitorului, crează răceală şi
distanţă.
III.5. Durerea

Durerea – boala reprezintă o stare şi o situaţie a persoanei, modificarea


subiectiv şi obiectiv. Indispoziţia, insomnia, durerile, tulburările funcţionale
diverse fac ca (dintr-o dată sau treptat) corpul să dobândească pentru Eu
(adică subiectiv) o mare importanţă, într-un mod neobişnuit. Senzaţii
necunoscute (sau amintind senzaţii avute altădată, în cursul stărilor
morbide) nasc întrebări, duc la interpretări, generează anumite convingeri.
Bolnavul are viziunea îngrijoratoare a urărilor posibile, a progresiunii bolii, a
consecinţelor pe care episodul morbid le poate avea în viaţa personală, ca şi
în viaţa profesională etc.

Obiectiv este vorba, oricum, de nevoia de a fi îngrijit, de scăderea


prestaţiilor sociale şi a veniturilor, de cheltuieli de tratament etc.
preocupările zilnice trebuie evitate, relaţiile cu colaboratorii şi cu prietenii
vor fi întrerupte, îndeplinirea unor proiecte va fi amânată, unele plăceri şi

138
Introducere în psihoterapie

satisfacţii vor fi interzise etc. Fiecare dintre elementele poate lua proporţii de
catrastofă.
Durerea este – în primul rând – o problema de fiziologie evoluţionistă.
Se consideră azi că sensibilitatea dureroasă este o achiziţie a filogenezei
limitată poate la unele linii evolutive. Durerea este o contrafaţă a progresului
biologic. Utilitatea ei în reacţiile adecvate ale organismului (în adaptare) este
reală, ceea ce nu înseamnă însă că orice durere este oportună. Regiunile care
au cea mai mare sensibilitate algică nu sunt cele mai vitale pentru organism.
Nu există paralelism între suferinţa fizică (durerea) provocată de o boală şi
gravitatea ei. Durerile de măsele pot fi mult mai intense şi mai suportabile
decât unele dureri din cancer. Durerea vie provoacă reacţii vegetative (şi
şoc), care pot periclita viaţa chiar atunci când leziunea de la care pornesc
semnalele algice este lipsită de importanţă. Durerea se însoţeşte de
impotenţe funcţionale reflexe sau generate de teama de durere.
Durerea – simptom important al bolilor, face totodată obstacol de la
unele intervenţii terapeutice necesare. Chirurgia nu s-ar fi putut dezvolta
dacă nu s-ar fi descoperit narcoza, anestezia locală. S-a spus de aceea, pe
drept cuvânt, ca durerea este şi prieten şi duşman.
Durerea este, de multe ori, simptomul care “forţează” pe bolnav să se
prezinte la medic - dar ea crează şi teama de medic. O recomandaţie banală
terapeutică este “respectarea” durerii până la stabilirea cauzelor ei (adică la
schitarea diagnosticului); explorarea clinică trebuie să se călăuzească după
existenţa zonelor şi a punctelor dureroase. Toate manualele atrag atenţia
asupra existenţei durerilor reflexe sau iradiate la distanţa de organul bolnav
(junghiul abdominal în pneumonie, durerea în umarul drept cu “punct de
plecare” în colecist, durerea retrosternală şi a membrului superior stâng în
angina coronariană), asupra zonelor de hiperestezie cutanată în suferinţe
viscerale etc. Durerea care nu mai serveşte diagnosticului şi ghidării mâinii
medicului (indiferent dacă este vorba de infarctul miocardic, de o fractură
sau de o nevralgie) trebuie în general suprimată. Trebuie combătută, de
asemenea, durerea care împiedicp mobilizarea necesară recuperării
funcţionale. S-a presupus că intermediarul între excitantul nociv (care ar
genera excitaţii nociceptive) şi aparatul care le recepţionează ar fi substanţe
algogene. Se cunosc, ce e drept, numeroase substanţe de origine celulară sau
tisulară care posedă această însuşire. Algogene se găsesc în lichidele
secretate (sucul gastric în contact cu peritonelul sau cu terminaţiile nervoase

139
Introducere în psihoterapie

ale pielii; lichidele acide; tripsina pancreatică; kininele plasmatice din


sângele extravazat în cavitatea abdominală).
Este durerea o senzaţie sau un sentiment?
Unii stimuli dureroşi îi trăim mai curând ca pe un sentiment sau
emoţie, în timp ce alţii îi sesizăm ca pe o senzaţie. Se pare că mecanismele
nervoase periferice justifică această bivalenţă. Se poate vorbi despre o durere
primară, resimţită imediat, acut, localizată cu uşurinţă şi despre o durere
secundară care “implică personalitatea”. Durerea primară ar fi condusă de
aşa numitele fibre A, cu viteza de 25m pe secundă, în timp ce durerea
secundară, care apare după un timp de latenţă, este condusă de fibrele C cu o
viteză de 1.5m pe secundă, mai greu localizată, iradiabilă. Cele două tipuri de
fibre nervoase ar avea diferite potenţiale de acţiune. Ipoteza aceasta
“specifistă” se bazează şi pe faptul că există fibre specializate care răspund
numai la o satimulare intensă, dar nu înseamnă că ele sunt “fibre de durere”
şi că ele produc întotdeauna durere sau numai durere.
O a doua teorie încearcă să se folosească de ambele aceste principii
într-un mod original. Este teoria controlului durerii prin “porţi medulare”.
Este o teorie pe care am putea-o numi cibernetică. Un sistem de control
legat de substanţa gelatinoasă din maduvă ar modula impulsurile are sosesc
la primele celule de transmisie centrală. Celulele de control (cu rol de
inhibare) sunt stimulate de fluxul venit pe fibrele groase (cu conducere
rapidă) şi inhibate de fluxul venit pe calea fibrelor subţiri (cu conducere
lentă). Pentru perceptarea durerii, deoarece transmisia centrală rezultă în
urma unor integrări (sumaţiuni) spaţiale şi temporale ale impulsurilor.
Distrugerea patologică a fibrelor groase poate motiva cazuri de anestezie
dureroasă ca şi dureri “spontane”. Dar avantajele teoriei “porţilor” constă mai
ales în posibilitatea influenţării sistemului de control medular prin factori de
control centrali superiori sau cu alte cuvinte în întelegerea neurofiziologică a
dimensiunii motivaţionale a durerii.
În fenomenul de durere sunt implicaţi neuroni noradrenergici şi
serotoninergici. Endorfinele şi encefalinele ar avea rol de modulatori.
Terminaţiile nervoase libere transmit impulsurile spre măduva prin
fibre subţiri (sensibilitate protopatică) unde are loc o primă confruntare
între neurotransmiţători, substanşa P şi encefaline. O a doua confruntare are

140
Introducere în psihoterapie

loc în substanţa cenuşie periapeductală, alta la nivelul hipotalamusului.


Acest filtru odată depăşit, durerea devine “emoţie – suferinţă”. Se admite că
endorfinele ar fi “moleculele stării de bine”, iar substanţa P “moleculele
durerii”. Reglarea stării “subiective” ar depinde de intensitatea stimulilor (ar
exista, la drept vorbind, receptori sau fibre pentru durere) şi ca, în realizarea
efectului, un rol însemnat îl are vărsarea peptidelor în lichidul
cefalorahidian, endorfinele ar servi şi ca transmiţători sau modulatori pentru
medierea satisfacţiei şi a recompensei – ca atare fiind implicaţi şi în
memorizare.
Analgia (sau analgezia) congenitală lipseşte organismul de un
important dispozitiv de alarmă şi de protecţie. Agresiunile care trebuie
evitate graţie durerii se pot exercita liber şi duc la leziuni grave în piele,
mucoase şi schelet. Sugarul căruia îi cresc dinţii îşi muşcă buzele şi limba, îşi
roade degetele, îşi zgârie faţa, mâinile, corneea; rănile se infectează; rămân
cicatrice sau chiar mutilări. Mai târziu, copiii îşi provoacă accidental arsuri,
traumatisme osoase până la fracturi. Izbeşte imprudenţa lor extremă şi – ca
trăsătură psihopatologică – dorinţa de a brava, lăsându-se maltrataţi “eroic”
de către alţi copii, aruncându-se din copaci sau pe fereastră etc. Imobilizarea
fracturilor este resimţită ca o presiune intolerabilă. Comportamentul se
schimbă la pubertate, odată cu conştiinţa “necesităţii” de a-şi îngriji corpul,
urâţenia feţei şi mutilările creându-le complexe de inferioritate. Inteligenţa
este în limite normale. Din punct de vedere medical, se cere, îndeosebi,
supravegherea stării dentiţiei şi a complicaţiilor infecţioase.
Durerea este însă şi un comportament. La nivelul cel mai elementar, la
animale,durerea poate fi studiată prin concomitentele sale; dezorganizare
motrice, reacţie de fugă (plus fenomene vasomotorii şi neuroendocrine).
Experienţa dureroasă umană implică memorizarea globală a situaţiei ce a
provocat durerea, fenomenul agresiv devenind semnificantul durerii iar
situaţia respectivă este întampinată şi retrăită cu o reacţie afectivă complexă.
Durerea umană reprezintă totodată un răspuns la o situaţie de eşec. De
aceea, durerile elementare, durerile acute, durerile organice cronice duc, în
clinică, la comportamente variabile după vârsta, nivel cultural, profesiune,
boală ca şi după motivaţii, tendinţe, educaţie etc. Durerea copilului mic are
semnificaţia unei chemări, unei solicitări afective – şi se calmează de îndată
ce apelul este auzit. Încă din copilărie durerea face parte din relaţiile cu
lumea umana, cu celălalt, dar şi din investiţia în propriul corp a energiei

141
Introducere în psihoterapie

libidinale sau a agresivităţii (se ajunge la distincţia între durerea nociceptivă


elemetară şi durerea – comportament.
Durerea elementară este în multe cazuri “păzitoarea vieţii şi a
sănătăţii”, “santinela protectoare” – dar uneori “un obstacol în calea vieţii”, un
fenomen ce face mai penibilă şi mai complicată o situaţie irevocabilă. Este un
semnal înşelător. Durerea-comportament, în algiile cronice rebele în
suferinţele morale şi psihogene acoperă de multe ori o situaţie de eşec. Omul
suferind este mai preocupat de durere decât de ceea ce se ascunde sub ea.
Liniştirea durerii, a fost dintotdeauna un obiectiv al medicinii. În lupta
împotriva durerii, medicina a folosit droguri de origine vegetală, produse
chimice de sinteză şi , recent, metode chirurgicale. Combaterea durerilor
banale, nespecifice (cum ar fi cefaleea) revine în ultimle decenii
“antinevralgicelor” care reprezintă medicamentele cele mai utilizate de către
marile mase, până la abuz. Pentru noi este important să notăm că durerile
banale (dar nu numai ele) cedează într-un mare procent de cazuri la
administrarea unor substanţe indiferente (placebo) – ceea ce demonstrează
valoarea psihoterapiei în combaterea durerii fizice. Experienţa clinică înscrie
alte numeroase argumente în acelaşi sens: dureri cu origine organică
(lezionale) evidentă, care cedează temporar la psihoterapie. Psihoterapia
poate fi eficace şi în cazurile de dureri talamice prin procese destructive
cerebrale. Este cunoscută metoda psihoprofilaxiei durerilor de naştere.
Semiologica durerii este astăzi un capitol diferenţiat al medicinii
clinice. O analiză subtilă a formelor de durere şi a “modalitatiilor” se
datorează homeopatilor.
Ca o problemă psihologică, durerea face parte atât din viaţa normală
cât, mai ales, din viaţa patologică a organismului. Pradines vedea în durere
consecinţa creşterii globale a sensibilităţii organismelor evoluate, în cadrul
evoluţiei telerecepţiei primejdiei; aşa se explică însuşirea sa de “avertisment
barbar”. În timp ce plăcerea aparţine “simţului nevoii”, marcând îndeplinirea
unei funcţiuni, săvârşirea ei, cucerirea unui obiect, succesul impulsului către
un obiect – durerea semnalizează pericolul rezultat din partea unui obstacol,
precede activitate de apărare care va expulza (sau care va învinge)
obstacolul. Faptul că organele interne (sau creiereul) pot fi bolnave fără să
doară, se explică prin aceea că, în mod natural (fără intervenţia chirurgicală
de exemplu) organismul este incapabil să elimine (să expulzeze) cauza acelei
perturbări. Din acest punct de vedere, credem că s-ar putea încerca o

142
Introducere în psihoterapie

clasificare a durerilor, după intenţionalitate, adică după modalitatea (intuită


sau imaginară) care le-ar putea suprima sau atenua. Astfel, durerea ar putea
fi atenuată prin îndepărtarea agentului “exterior” sau prin depărtarea de
noxă (fuga), prin îndepartarea unei părţi din corp, prin protejare sau
dimpotrivă prin dezvelire, prin imobilizare sau dimpotriva prin umblet,
printr-o anumită poziţie a corpului, prin apăsare, prin căldură, prin strigat,
prin “deschidere” a zonei bolnave, prin expulzare (tenesme), prin contactul
senzorial cu organul bolnav (să pun mâna, să văd). Interesantă este impresia
pe care o avem, uneori, după care prin intensificare durerea ar putea să se
lichideze; este oare o intuire a luptei organismului subiacentă durerii?
Novalis vorbea de posibilitatea de a găsi satisfacţie în durere prin
identificarea cu forţa implicată în provocarea ei. Menţionăm că, în “ileusul”
obstructiv, încetarea colicilor poate marca debutul fazei paralitice, de rău
augur. În ultimile cazuri, bolnavul are impresia că s-ar linisti dacă s-ar
preciza sediul durerii sau cauza – dar aici este vorba de anxietate şi nu de
durere; sau este convins că durerea va ceda prin trecerea timpului. Suntem în
domeniul reacţiilor la durere, reacţii care au o componentă experimentală,
culturală şi de filozofie a vieţii. În schimb, un fenomen propriu-zis
psihofiziologic pare să fie concurenţa interalgică, faptul că o durere poate
masca o altă durere (de exemplu, o durere acută poate ocultă cronică, una
neaşteptată poate eclipsa o durere obişnuită).
Admirând o relaţie între durere şi nevoia (biologică) de expulzare (a
unui corp străin sau devenit străin), este greu să admitem teza după care
naşterea normală este nedureroasă. Cercetările au arătat că atunci când
gravida nu suferă de nici o maladie, când nu prezintă o patologie a
contracţiilor uterine, când bazinul este sufucuent, iar căile genitale sunt
normale ca dimensiuni şi ca elasticitate, durerea de naştere, deşi
incontestabilă , nu este excesiv de mare. Frica de durere şi teama de
necunoscut nu cresc intensitatea durerii, ci adaugă o stare de nelinişte şi de
agitaţie. Poate că această concluzie este întrucâtva exagerată: durerea este şi
o reacţie sau are o componentă reacţională (în acest sens vorbeşte marele
procent de dureri de orice natură – până la 35% - suprimate prin placebo). S-
a constatat că eficacitatea placebo-ului este cu atât mai mare cu cât stresul
este mai puternic (placebo este de 10 ori mai eficace în suprimarea durerii
patologice decât în anularea durerii experimentale).

143
Introducere în psihoterapie

Diferenţele individuale nu ţin numai de voinţă şi de caracter, ci de


factori organici şi psihici mai profunzi.
La adulţi s-au descris cazuri de hipoalgoestezie, cu o toleranţă
uimitoare a leziunilor – astfel dureroase – sau a intervenţiilor operatorii. Mai
frecventă şi mai stânjenitoare este hiperalgezia, hiperestezia algică,
susceptibilitatea crescută faţă de durere, hipealgosensibilitatea, algofilia,
algopatia etc. în acest caz, rolul factorilor congenitali pare mai mic decât cel
a experienţei vieţii, al exerciţiului, al călirii sau cocoloşirii etc.
Sensibilitatea algică depinde evident de starea sistemului
nervosvegetativ; hipersensibilitatea acestui sistem explică genestopatiile şi
difuzarea durerii, autoîntreţinerea prin mecanisme de cerc vicios etc. ea mai
depinde de starea umorală si endocrină (hipo sau hipercalcemia, spasmofilia,
hipertiroidismul, disfoliculina, acidoza). Ea depinde de asemenea de
corticalitate, de factorul neuropsihologic sau pur şi simplu de factori psihici.
Intervenţia psihicului se manifestă ca amplificare sau adaos psihic (prin frică,
anxietate, oboseală etc), ca fixare psihică (durere de urmă, reziduală, durere
amintire), ca psihalgie (durere psihogenă, corticogenă, centrogenă,
imaginativă, obsesivă, psihosomatică, nevrotică; cerebralgie; algohalucinoză
etc).
Durerea – întrucât este simptom subiectiv şi reacţie psihică are un
caracter individual, personal – poate fi punctul de plecare al unei tipologii.
Este ceea ce a încercat să facă Fervers (1940). Pornind de la constatarea că
durerea este inseparabilă de existenţa umană, autorul recunoaşte şi aspectele
sale legate de vigilenţa şi de conştiinţa corpului, a existenţei etc. pe de altă
parte durerea poate fi considerată ca o insultă pentru suflet astfel încât
analgezia sau narcoza sunt măsuri de cruţare sau de protecţie a psihicului.
Tipul Tetanic: reacţionează la durere prin agitaţie (hipermotrică),
revoltă, fiind posibilă o atitudine “duşmănoasă” faţă de partea bolnavă (mai
ales la schizotimi, introverţi). Este un tip simpaticotonic şi afectiv. Persoana
se interesează de pronostic, priveşte critic măsurile terapeutice, este mai
greu de tratat; recurge la alcool, la nicotină, la cafea. Tensiunea afectivă
motorie se poate sublima: durerea poate da pinteni creaţiei. Kant este cel
care a scris că durerea este un imbold sau un spin al activităţii (fire
simpaticotonic-motorică, expansivă, agresivă). Tipul tetanic cu

144
Introducere în psihoterapie

autodominare deplină i-a aparţinut lui Scaevola, care s-a pedepsit pentru
greşeala cu consecinţele politic-militare, arzându-şi bratul.
Tipul Patic: se plânge; este hipotonic, are tendinţa al colaps, dar şi
răbdare. Este vagotonic, ciclotimic; în tipologia lui Jaensch ar fi un :B-in
Tegrat”. Se gândeşte la moarte, doreşte linişte, căuta un “tu” pe care să se
sprijine, este sinton (stabilind relaţii afective cu persoanele ce-l încojoară).
Îşi proiectează temerile asupra obiectelor din jur (lumea dobândind
“fiziognomie”). Dacă este autostăpânit se resemnează. Tipul patic oscilează
între inactivitatea depresivă şi o stare de cvasi-beţie euforică; are nevoie
obiectivă de medicamente.
Fervers insistă asupra rolului sugestiei şi autosugestiei în întreţinerea şi
în tratamentul durerii. Medicul poate sugestiona bolnavului în mod
incoştient şi naiv, atunci când crede el însuşi, sincer, în mijlocul întrebuinţat;
sau poate să-l sugestioneze în mod conştient şi premeditat. Bolnavul, la
rândul său , poate suporta sugestia pasiv, inconştient, uneori i se oferă
voluntar sau o susţină prin autosugestie.
Profiloaxia reacţiilor exagerate faţă de durere se face prin călire. Este
interesant de menţionat că în secolul al XVI-lea Montaigne recomanda
introducerea unui anumit tip de călire pentru a putea rezista presiunilor prin
mijlocirea torturii, pe atunci răspândită.
Este evident că cercetarea tipurilor de activitate nervoasă superioară
poate avea importanţă nu numai în “Psiho” – profilaxia durerilor de naştere,
dar şi în “ psiho” profilaxia sau psihoterapia altor dureri. Dar aici întâlnim
doua modalităţi de lucru:
a) cea hipnosugestivă, în care scoarţa cerebrală a pacientului este
inhibată; cuvântul care i se adresează are un caracter imperativ, iar rolul cel
mai important revine “personalităţii” medicului;
b) cea psihoprofilactică propriu-zisă, în care cuvântul este folosit
într-o forma logică ratopnală, educativă; centrul de greutate trece asupra
personalităţii pacientului; scoarţa sa cerebrală este activă, echilibrată, dar cu
focare de excitaţie puternică. Astfel este nevoie de relaţii optime între
procesele fundamentale de excitaţie şi de inhibiţie în scoarţă, de relaţii
reciproce adecvate între scoarţă şi centrii subtropicali. În cazul naşterii, A.P
Nikolaev preconizează crearea artificială a unui puterinic focar de

145
Introducere în psihoterapie

excitabilitate cortical al cărui conţinut să fie convingerea despre evoluţia


favorabilă a naşterii etc. înconjurat de o zonă de inhibiţie (prin inducţie
reciprocă) el devine aprope inaccesibil pentru impulsurile interoceptive cu
caracter dureros şi după legea dominaţiei, atrage impulsuri extero- şi
interoceptive nedureroase şi distrage scoarţa pentru altă activitate. În
concepţia pavloistă, sugestia este cel mai simplu şi mai tipic reflex
condiţionat al omului iar educaţia, întruirea, disciplinarea sunt şiruri lungi
de reflexe condiţionate. Este discutabil însă dacă restructurarea mentalităţii
femeilor, dacă asanarea psihicului nu este şi altceva decât stingerea unor
reflexe condiţionate vechi şi crearea unor reflexe condiţionate noi. Dealtfel,
metoda cuprinde şi înlăturarea emoţiilor negative, redarea unor emoţii
pozitive, ca şi procedee de analgezie medicamentoasă.
În general se poate spune că în dureri se merge de la nivelul chimic
(narcoză) până la cel spiritual (care implică valorizarea, anxiologia
suferinţei) trecând prin ceea ce este neurofiziologia elementară şi prin
pysche).

146
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Relaţia terapeutică este legatura absolut obligatorie ce se stabileşte


între client şi terapeut în cadrul procesului terapeutic.
2. Acestă relaţie psihoterapeutică este o construcţie psihosocială
deoarece atât pacientul cât şi terapeutul intră în interacţiune cu credinţele şi
aşteptările lor, cu experienţa altor relaţii sociale anterioare.
3. Sub raportul personalităţii terapeutul poate fi descris în termeni de:
terapeutul ca ideal, terapeutul ca vizionar şi care hrăneşte, terapeutul ca o
persoană frustrantă, terapeutul ca o non-entitate etc.
4. În relaţia terapeutică un rol important deţine ascultarea. Ea
presupune o serie de operaţiuni adiţionale din partea sfătuitorului ca:
deschiderea discuţiei, intrarea în cadrul intern de referinţă al clientului,
structurarea şi disciplinarea ascultării, utilizarea mesajelor de continuare,
folosirea cuvintelor cheie, menţinerea cursului corect, evitarea sau reducerea
la minimum a surselor de interferenţă şi a mesajelor de descurajare,
oglindirea.
5. În ascultare există o importantă componentă fizică, denumită de către
unii specialişti şi “limbajul trupului” (A.Pease 1993), aceasta făcând parte din
metacomunicare, mai ales pe timpul tăcerilor sau a intervalului dintre
aserţiuni.
6. Ca o problemă psihologică, durerea face parte atât din viaţa normală
cât, mai ales, din viaţa patologică a organismului care determină persoanele
să urmeze terapii sau/şi psihoterapii.sihoterapia raţională este psihoterapia
logică, explicită care se efectuează pe fondul stării active a scoarţei celebrale
chiar de la prima cunoştinţă dintre medic şi pacient.

147
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Analizaţi următoarea afirmaţie: “Relaţia psihoterapeutică este o


construcţie psihosocială”.

Explicaţi rolul ascultării fizice denumită de către unii specialişti şi


“limbajul trupului” (A.Pease 1993) în psihoterapie.

Sarcini de lucru

Descrieţi calităţile unui psihoterapeut din perspectiva unei


personalităţii ideale.
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Care consideraţi că sunt principalele bariere de comunicare în


psihoterapie?
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 127,


- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 137,
- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 127, 128,
- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 132.

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate

148
Introducere în psihoterapie

 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de


analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

I.12. Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Chelcea Septimiu, coordonator, Comunicarea nonverbală: gesturile


şi postura, Editura Comunicare.ro, 2005

Dinu Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura


Bic All, Timişoara, 2004

Fiske John, Introducere în ştiinţle comunicării, Editura Polirom,


Iaşi, 2003

Jaques Salome, Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, 2007

Jaques Salome, Vobeşte-mi am atâtea să-ţi spun, Ed. Curtea Veche,


2009

149
Introducere în psihoterapie

Unităţile de învăţare 13 şi 14

Obiectivele unităţii de învăţare


Parcurgerea acestor unităţi, va permite studenţilor:

 să cunoască unele aspecte ale atitudinii parentale corelate


cu socializarea copilului,
 să înţeleagă importanţa auto-socializării în dezvoltarea
personalităţii,
 să explice relaţia dintre învăţare socială şi fenomenul
comparaţiei sociale în devenirea personalităţii,
 să cunoască importanţa folosirii DSM-ului în evaluarea
psihologică.

III. 6. Aspecte privind atitudinile părinteşti şi dezvoltarea


personalităţii copilului

Încă de la naştere, copilul intră într-un sistem complex de relaţii


cu cei apropiaţi: părinţi, fraţi, rude, mai târziu prieteni. Fiind tratat cu
dragoste sau răceală, răsplătit sau pedepsit pentru faptele sale, copilul
dezvoltă la rândul său anumite sentimente şi atitudini faţă de persoanele
cu care intră în contact. Asimilând progresiv limbajul, în cadrul aceluiaşi
sistem relaţional, învaţă totodată să comunice, folosind metode oferite de
cei din jurul său. Asistăm astfel la dezvoltarea unui complex proces de
învăţare socială, proces care îşi va lărgi progresiv sfera, pe măsură ce se
extind şi relaţiile psihosociale ale subiectului.
Crescând, copilul va participa – simultan sau succesiv – la viaţa mai
multor grupuri (familial, şcolar, de joacă etc.), formându-şi o tot mai
complexă reţea de relaţii interpersonale şi asimilând tot mai numeroase
modele şi norme de comportament.

150
Introducere în psihoterapie

Când îşi va alege o profesie, o va face pe baza unor modele şi influenţe


preluate tot de la cei din jur, de regulă persoane care au o semnificaţie
afectivă deosebită sau care se bucură de mult prestigiu.
În concluzie, viaţa fiecărui om capătă conţinut şi semnificaţie
numai în contextul câmpului socio-cultural în care trăieşte, sub influenţa
relaţiilor interpersonale pe care le dezvoltă şi a experienţei sociale pe care o
acumulează.
Procesele psihice subiacente funcţinării acestui complex câmp de
relaţii vor avea conţinuturi dinamice şi forme specifice de manisfetare într-
un anumit cadru sociocultural şi istoric. Aceste aspecte, împreună cu
numeroase probleme derivate constituie principalul obiect de studiu al
psihologiei sociale.
Referindu-ne la studiul de faţă, care şi-a propus să cerceteze relaţia
dintre rolurile şi atitudinile parentale şi formarea şi dezvoltarea copilului,
după cum a reieşit din cele afirmate mai sus, importanţa acestei teme pentru
psihologia socială derivă tocmai din scopul său.
O. Lăzărescu afirma că un copil este o fărâmă de om care cumulează
speranţele de viitor ale părinţilor, este purtătorul bucuriilor, viselor
neîmplinite şi nădejdilor viitoare ale acestora (O. Lăzărescu, 25).
Funcţia familiei, a rolurilor și atitudinilor parentale pe lângă copil,
depăşeşte domeniul creşterii elementare şi pe acela al dobândirii
deprinderilor destinate să asigure confortul şi prestigiul adultului.Familia
este locul de inserţie a copilului în societate şi cultură, constituie mijlocul

151
Introducere în psihoterapie

prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se


elaborează personalitatea sa proprie, realizând astfel socializarea sa primară.
Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie după
măsura situaţiilor trăite de copil în sânul familei. Atitudinile părinteşti, atât
cât pot fi ele definite, îi determină pe copii să se diferenţieze unii de alţii,
pentru ca particularităţile lor să se manifeste clar şi coerent în
comportamentul sau în exprimările pe care subiecţii înşişi le oferă prin
unele teste de personalitate. Cu alte cuvinte, atitudinile părinteşti au alte
consecinţe durabile asupra personalităţii copilului.
Singura atitudine părintească validă – luând în consideraţie datele
oferite de psihologia copilului – este cea descrisă sub termenul de acceptare,
care presupune dragostea din partea părinţilor, atenţie profundă la
posibilităţile şi slăbiciunile copilului, respectarea persoanei în formare a
acestuia. Aceasta atitudine de acceptare se manifestă în diferite moduri,
după vârsta copilului. De asemenea, cei doi părinţi sunt implicaţi în mod
egal în procesul educativ familial, dar având roluri diferite. Ei sunt
indispensabili, însă pot fi substituiţi într-o oarecare măsură prin înlocuitori
adecvaţi, dacă aceştia sunt acceptaţi de către copil, fapt care depinde de
acceptarea acestuia de către părinţi. Orice neînţelegere între părinţi, ale
căror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol sentimentul de
siguranţă al copilului şi armonia dezvoltării personalităţii sale.
Personalitatea copilului se constituie datorită interacţiunii continue
dintre factorii externi şi cei interni prin apariţia şi dezvoltarea unor elemente
bazale ale personalităţii în relaţie cu cei din jur şi cu achiziţii importante la
nivelul experieţei de viaţă ( E. Verza, p. 88).
Deoarece personalitatea începe să se formeze încă de la naştere, orice
achiziţie reprezintă o contribuţie semnificativă la constituirea sa şi
pregăteşte terenul pentru instalarea unor noi caracteristici din ce în ce mai
complexe, ce marchează notele distinctive şi difereţiatoare ale identităţii
personale.
Copilul vine pe lume cu o zestre ereditară bine camuflată sub trăsături
încă nediferenţiate. Treptat, ies la iveală anumite particularităţi fizice,
fiziologice şi psihice, datorită căror începe să i se contureze personalitatea.
Putem afirma, deci, că ereditatea constituie premisa, mediul este condiţia,
iar educaţia reprezintă factorul determinant al dezvoltării personalităţii
umane.

152
Introducere în psihoterapie

Personalitatea este "rezultatul unui proces evolutiv care începe din


primele zile de viaţă ale copilului, dar care se fundamentează pe anumite
structuri biosomatice transmise pe cale genetică, şi, deci, preexistente în
raport cu structurile psihice în curs de formare în ontogeneză.
Cei mai mulţi psihologi sunt de acord să împartă copilăria în mai
multe etape, fiecare dintre ele înglobând anumite caracteristici care definesc
în linii mari personalitatea copilului. Neomogenitatea copilăriei şi lunga cale
a dezvoltării personalităţii umane au condus la necesitatea acestei
periodizări, tinându-se seama de nevoile biologice ale organismului şi de
relaţiile cu mediul familial şi social.
Schimbarea personalităţii de la o perioadă la alta înseamnă o
restructurare calitativă a particularităţilor psihologice, ceea ce ne oferă
posibilitatea diferenţierii unei etape de alta.

Procesele psihosociale implicate în formarea personalităţii


copilului

Formarea şi evoluţia personalităţii sunt strâns legate de trei categorii de


procese psihosociale și socioculturale cu caracter complementar:
socializarea, integrarea şi învățarea socială.
Bloom afirmă că în copilărie se dobândeşte aproximativ 60% din
experienţa fundamentală de viaţă. Un aspect deosebit de important în acest
sens îl reprezintă socializarea copilului. Întrucât în timpul naşterii omul nu
este decât o potenţialitate umană, transformarea lui în realitate reclamă
imperios ca, încă din momentul naşterii, copilul să fie angrenat într-un
proces de socializare. Geneza sociabilităţii este determinată de formarea
culturală a personalităţii, de apariţia conştinţei conformării la regulile şi
simbolurile grupului din care face parte individul. Acest proces poartă
numele de socializare, în raport cu care individul interiorizează normele,
valorile şi preceptele grupului social, devenind actor al sistemului.
B. Bernstein considera că socializarea este ”procesul în cursul căruia un
copil dobândeşte o identitate culturală determinată şi reacţionează, în acelaşi
timp, la această identitate”. Din această definiţie reiese faptul că socializarea
implică şi o reacţie pozitivă din partea copilului la valorile, concepţiile sau
modelele de comportare transmise în vederea formării şi integrării sociale.

153
Introducere în psihoterapie

D. Cristea definea socializarea ca un ”proces psihosocial cu caracter


interactiv, prin intermediul căruia se transmit şi se asimilează sisteme de
valori, norme, modele socioculturale , atitudini, credinţe şi concepţii, care sunt
caracteristice colectivităţilor şi grupurilor de apartenenţă”. Fiind un proces
care are ca elemente funcţionale fundamentale comunicarea şi influenţa
interpersonală şi de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea,
interiorizarea şi exercitarea activă şi independentă a unor conţinuturi
socioculturale care reprezintă principiile strcturante ale unei comunităţi
istoriceşte constituită. Aceste conţinuturi, odată asimilare, constituie
premisă esenţială a integrării şi coparticipării persoanei la viaţa socială în
termeni de normalitate acceptată, după cum nerealizarea acestui deziderat
conduce cel mai adesea la marginalizare, dezinserţie, respingere socială,
anomie şi manifestarea unor atitudini şi comportamente deviate sau
antisociale.
Influenţele formative care se exercită asupra subiectului în perioada
socializării determină configurarea şi îmbogăţirea progresivă a structurilor
personalităţii, pe fondul unei activităţi instructiv-educative sistematice şi
diferenţiate în funcţie de vârstă şi de aptitudinile personale.
C.Ciofu afirma, că socializarea debutează în jurul vârstei de un an şi
poate fi definită ca procesul prin care un individ devine membru al unui grup
social. În timpul acestui proces, care durează toată viaţa, dar cunoaşte
dezvoltarea maximă între doi şi şaşe ani, copilul învaţă normele de
comportare în societate, rolurile sociale, sensurile ritualilor, autocontrolul şi
autostima.
Funcţia de socializare revine în primul rând familiei. M. Voinea afirmă
că procesul de socializare prin familie se manifestă în următoarele direcţii:
- copilul învaţa că adulţii au dorinţe, interese, obiceiuri, nevoi şi că este
avantajos să se adapteze acestora;
- copilul învaţă că trebuie să împartă resursele (spaţiul, bunurile,
jucăriile, hrana, timpul şi afecţiunea părinţilor);
- copilul învaţă cum este de dorit să se poarte pentru a fi acceptat,
apreciat, recompensat;
- copilul învaţă să lupte pentru a obţine un lucru, pentru a-şi satisface
o dorinţă.
Socializarea implică trei forme principale: primară, (de bază),
secundară şi continuă ( a adultului).

154
Introducere în psihoterapie

Socializarea primară are loc în timpul copilăriei, atunci când copilul își
fixează profund modelele formative exercitate de părinţi, la nivelul structurii
sale de personalitate aflate în formare. Copilul învaţă să distingă elementele
lumii obiectuale şi relaţionale, dezvoltându-şi treptat conştiinţa propriei
identităţi.
Socializarea secundară se produce prin activitatea de învăţare a
normelor care reglează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, surori, prieteni,
colegi). Acest tip de socializare îl determină pe copil să constate că rolurile
sociale pe care le indeplineşte nu au loc întotdeauna într-un climat afectiv şi
protector. Astfel, în vreme ce familia socializează copilul într-un climat
afectiv, şcoala şi relaţiile implicate de ea presupun un tip de socializare bazat
pe neutralitate afectivă.
Socializarea continuă intervine pe tot parcursul schimbărilor din viaţa
adultului,în măsura în care acesta îşi schimbă valorile, atitudinile,
comportamentele, dobîndind noi experienţe de viaţă şi asumîndu-şi noi
roluri sociale.
E. Sănciulescu, plecînd de la concluziile formulate de o serie de
cercetători, evidenţiază faptul că în familia tradiţională, părinţii aparţinând
unor categorii socio-economice diferite transmiteau copiilor lor valori la fel
de diferite: astfel, în clasele mijlocii şi superioare erau valorizate autonomia
şi stăpînirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce în clasele
inferioare accentul era pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vîrstei
etc. În timp ce părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii valorizau
reuşita şcolară, ca mijloc de ascensiune socială (trasmiţînd copiilor
"sindromul de reuşită"), cei din clasele de jos transmiteau mai degrabă un
"sindrom al eşecului", educaţia lor fiind dominată de pasivitate şi fatalism.
Din această perspectivă, uniformitatea socializării se referă la
convergenţa modelelor culturale transmise la fiecare din cele trei nivele:
clasa superioară/clasa mijlocie/clasa inferioară. În societatea tradiţională
există o scară valorică mult mai mare, spre deosebire de societăţile
contemporane unde, la acelaşi nivel (clasă superioară) găsim forme diferite
de socializare, valori diferite, atitudini şi comportamente uneori
contradictorii, toate acestea datorită faptului că prezentul a impus un nou
tip de cultură, cultura prefigurativă (vârstnicii învaţă alături de/de la tineri) .
Referindu-se la societatea românească tradiţională, E. Stănciulescu
afirma că, din orice categorie socială făceau parte, copiii participau de facto
la exercitarea puterii, ori de câte ori era în joc un aspect al vieţii familiale

155
Introducere în psihoterapie

care îi includea, chiar dacă de jure nu li se recunoştea acest drept. Atât timp
căt se purtau cum trebuie (cum o cerea situaţia şi nu cum o impunea o
normă precisă), familia nu exercita decât rareori o influenţă explicită, de
întărire, asupra lor. Dacă acceptăm acest punct de vedere,afirmă C. Ciupercă,
atunci putem considera că România se află "cu un picior în modernitate", ea
folosind deja modelul socializării de mai târziu.
Din perspective socializării în funcţie de sex, familia tradiţională a
favorizat accentuarea conştientizării diferenţelor dintre sexe, întrucât
punctele de convergenţă între cele două modele educaţionale erau destul de
puţine. Băieţii erau socializaţi astfel încât să devină activi, ostili şi agresivi.
.Fetele, însă, erau blamate sau pedepsite pentru comportamentul lor agresiv,
dar recompensate dacă erau supuse şi politicoase. Chiar şi cu ajutorul
jucăriilor, cele două sexe erau influenţate să se îndrepte spre anumite
profesii, lucru care se mai întămplă şi în zilele noastre.
Socializarea în familia tradiţională avea loc prin câteva procese de
învăţare, ce întăreau sentimental apartenenţei la un sex, sentiment ce pune
la baza lui mai mult diferenţele dobîndite şi mai puţin diferenţele prescrise.
Cele mai importante procese de învăţare sunt: imitaţia diferenţială, întărirea
diferenţială și auto-socializarea.
1) Imitaţia diferenţială
Acest process de învăţare pleacă de la premise că la copii există
tendinţa de a imita modelele de acelaşi sex, în mai mare măsură decât pe
cele de sex opus, deoarece copiii sunt mai tentaţi să imite pe cineva perceput
ca fiind similar cu ei. Însă părinții aparţinând societaţii tradiţionale nu
interveneau deloc în acest proces, ba chiar erau convinşi că băiatul va deveni
bărbat adevărat doar imitându-şi tatăl, iar fetiţa o femeie veritabilă,
identificându-se numai cu mama. În general, nu erau doar convinşi de acest
lucru, ci şi mândri, copilul devenind matur abia atunci când era capabil să
imite modelul oferit de părintele de acelaşi sex.
2) Întărirea diferenţială
Se consideră că părinții, profesorii, prietenii întăresc comportamentele
specifice sexului copilului şi răspund negative la comportamentele
nepotrivite sexului. Societatea tradițională nu numai că impunea copiilor să
preia comportamentele de rol ale părinţilor de acelaşi sex, dar, în acelaşi
timp, valoriza negativ orice încercare a copilului de a imita gesturi, de a
adopta comportamentele considerate ca aparţinând modalităţilor de
manifestare ale celuilalt sex.

156
Introducere în psihoterapie

3) Auto-socializarea
L. Kohlberg arată că acest proces de învăţare pleacă de la ipoteza
potrivit căreia odată ce copilul s-a identificat, el caută în mod activ
informații despre modul cum femeia / bărbatul trebuie să se poarte. Însă
societatea tradiţională oferea două modele distincte de comportament, cu
care copilul trebuie să se identifice sau nu, plecând de la sexul pe care acesta
îl are. Ceea ce vede în familia de apartenenţă, vede şi în celelalte familii,
societatea tradiţională fiind unitară şi convergentă în privinţa adoptării celor
două modele distincte de comportament, proprii celor două sexe.
Ca o concluzie, relaţia părinte-copil în familia tradiţională era în
general bazată pe înţelegere şi acceptare şi nu pe conflict şi negare,
convergenţa valorilor, respectul faţă de norme şi obiceiuri, linearitatea
rolurilor generând şi / sau permiţând o socializare lipsită de tensiuni şi
divergenţe.
În familia modernă, pe de altă parte, relaţia părinte-copil are cu totul
alte coordonate comparativ cu cele existente în familia tradiţională.
Concepţiile privind relaţia parentală au evoluat semnificativ, rezonant
tranziţiei treptate a familiei de la tradiţional la modern.
Din această perspectivă, E. Duvall evidenţiază existenţa a două tipuri
de modele materne, şi anume: modelul mamei tradiţionale (ce impune prin
perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea
capacitaţilor instructiv-formative ale copiilor, în condiţiile unei libertaţi şi
flexibilităţi crescute).
Analog, E. Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care asigură
educaţia copiilor de pe poziţia celui care are întotdeauna dreptate şi ultimul
cuvânt în orice problemă) şi modelul tatălui modern (ce foloseşte mai puţin
metodele punitive-restrictive).
Din combinarea celor patru modele rezultă patru tipuri de familii, care
sintetizează trecerea de la socializarea rigidă şi autoritară la cea flexibilă şi
îngăduitoare, şi anume: familia tradiţională (alcătuită din doi părinți
tradiţionali), două forme de tranziţie (un părinte tradiţional şi unul modern)
şi familia modernă. Nici familia tradiţională, dar nici cea modernă nu asigură
însă o socializare echilibrată, aceasta fiind posibilă mai curând în cadrul
celor două forme de tranziție, în care unul din părinţi compensează cu
tradiţionalismul său modernitatea celuilalt.
Pentru a evidenţia caracteristicile socializării în familia modernă şi
consecinţele relaţiei părinte-copil asupra viitorului matur, C. Ciupercă a

157
Introducere în psihoterapie

urmat două direcţii, şi anume: (a) prezentarea caracteristicilor generale ale


procesului de socializare şi (b) abordarea socializării din perspective celor
două sexe, pentru a observa în ce măsură contribuie aceasta la adâncirea
prejudecaţilor şi stereotipurilor legate de identitatea sexuală şi asumarea
viitoarelor roluri familiale.
Socializarea implică procese similare de identificare şi diferenţiere.
Identificarea e un process psihologic prin care un subiect asimilează un
aspect, o caracteristică, un atribut al altuia şi se transformă (total sau
parţial), pe baza modelului respective. Din acest punct de vedere,
personalitatea se constituie şi se diferenţiază printr-o serie de identificări.
Conform E. Stănciulescu, părinţii constituie pentru copii prezenţe
simbolice esenţiale, ei fiind primele repere semnificative ale procesului de
autoidentificare / autodiferenţiere a sinelui. Aici intervin două puncte de
vedere distincte. Orice copil, indiferent de sex, este supus unei puternice
influenţe materne. Însă un copil învaţă să devină matur prin identificarea cu
părintele de acelaşi sex şi, mai târziu, prin identificarea cu persoanele
reprezentative ale aceluiaşi sex din jurul său.
Băiatul este obligat să se detaşeze de mama lui, să se apropie de tatăl
lui şi să facă să funcţioneze un mecanism de identificare în legătură cu
aceasta din urmă. Mediul rural permite o identificare mai uşoară, pentru că
băiatul vede cum tatăl său îşi exercită meseria de bărbat. Mediul urban nu
favorizează această identificare, iar adolescentul trebuie să se descopere pe
sine şi să devină un adult "împotriva" tatălui său (urmează altă meserie,
adoptă alte valori etc.). În acest caz, apare mai viabilă teza potrivit căreia
băiatul sesizează superioritatea paternă printr-un sentiment de rivalitate.
Chiar dacă se manifestă sau nu acest sentiment, cercetările psihologice
subliniază că, pentru dezvoltarea identitaţii masculine, despărţirea de mamă
este esenţială. A-ţi descoperi propria identitate sexuală, afirmă E. Leonelli
înseamnă a imita modelele sau modurile de a proceda, de a găndi şi de a
simţi ale unei alte persoane de acelaşi sex. De aceea, un băiat care nu are
alături de el un bărbat adult are dificultaţi în a se identifica în cadrul sexului
lui. Prin urmare, baieţii fără tata vor avea o identitate de sex confuză şi
capacităţi mai reduse de expresie. Această concluzie a avut un impact
considerabil, luând în consideraţie faptul că au apărut puncte de vedere
potrivit cărora opţiunea homosexuală la băieţi ar deriva mai mult dintr-o
ataşare împiedicată faţă de tata, decât din dominaţia maternă, cum se
teoretizase anterior. Pe de altă parte, fata poate face să funcţioneze un

158
Introducere în psihoterapie

mecanism de identificare fără să se detaşeze de mama sa. Poate acesta este şi


unul din motivele pentru care fetele se maturizează mai devreme decât
băieţii .
Aceeaşi idee o regăsim şi la E. Stănciulescu care cosideră că
sentimental copilăriei masculine are o durată mai mare decât acela al
copilăriei feminine: băieţii sunt mai vulnerabili şi mai greoi în înţelegerea /
asimilarea ordinii sociale adulte.
Greutaţile pe care le întămpină fata în procesul de identificare se leagă
de rolul pe care nu îl mai acceptă şi pe care îl vede de la mama sa (gospodină,
imobilă, pasivă etc). Există, deci, şi ideea potrivit căreia cu cât fata creşte, cu
atât identificarea cu mama ei nu mai apare ca o soluţie satisfacătoare. Acest
lucru se întămplă în special în familiile unde tatăl este perceput ca având
autoritate iar, pentru a domina, fata trebuie să se identifice cu el. Dacă nu va
reuşi, ea va suporta superioritetea paternă cu o admiraţie neputincioasă .
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fiică. De
exemplu, dacă fata seamăna din punct de vedere fizic cu mama sa, care este
foarte feminină, atunci tatăl va avea tendinţa să o trateze ca pe o femeie. Dar
dacă tatăl nu are un fiu, iar fata sa are o constituţie viguroasă şi robustă,
atunci el va fi tentat să o trateze ca pe un băiat . În general, o fată care are
surori se formează altfel decăt o fată care are fraţi. Un băiat apărut după
două fete are puţine şanse să fie neglijat. Dacă ar fi precedat, însă de doi
băieţi, ar putea fi socotit ca o decepţie. Tot aşa, un băiat care are numai fraţi
poate ajunge să se simtă străin de tot ceea ce este femeiesc, rămânând toată
viaţa stângaci într-un mediu populat de femei.
În concluzie, numărul şi sexul copiilor uşurează sau îngreunează
semnificativ procesul de identificare al fetei sau al băiatului cu părintele de
sex opus. Indiferent de numărul copiilor, pentru obţinerea unei identităţi
autentice sunt necesare mai multe etape:
- ataşarea faţă de mamă;
- îndepartarea de mamă;
- ataşarea faţă de tată;
- îndepărtarea de tată;
care îl ajută pe om să-şi descopere "esenţa proprie".
În procesul socializării,copiii nu se identifică cu părinţii,ci îşi formează
ei comportamente proprii. Conform acestei teorii a dezvoltarii cognitive,
propusă de L. Kohlberg, identificarea sexuală apare ca fiind un produs al
căutării efective a identităţii proprii. Aceasta deoarece înainte ca un copil să

159
Introducere în psihoterapie

se identifice cu o altă persoană, el trebuie să dispună de anumite judecăţi


despre natura caracteristicilor sale distincte .
De exemplu, băieţii nu devin bărbaţi pentru că se identifică sau îşi
imită tatăl, ci se identifică cu tatăl lor pentru că realizează că sunt baieţi. Ei
îşi conştientizează apartenenţa sexuală şi se comportă ca atare. Această
teorie, deşi recunoaşte rolul active pe care copiii îl au în procesul identificării
lor sexuale,deşi accentuează importanţa diferenţierii, neglijează semnificaţia
invăţării sociale a sex-rolului.
Indiferent de punctual de vedere adoptat, este important de sesizat ce
vede copilul la părintele cu care se identifică sau nu, prin ce vrea el să se
diferenţieze şi ce impact are acest proces asupra raportului părinte-copil .
Astfel, copilul observă mai întâi cum părinţii caută să-l facă să
gândească şi să acţioneze în antinomii. De exemplu, printre primele lucruri
învăţate de un copil sunt deosebirile dintre curat-murdar şi dintre permis-
interzis. Însă ceea ce e considerat curat şi permis versus murdar şi interzis
variază mult de la o societate la alta sau chiar între familiile dintre aceeaşi
societate .Conştientizarea diferenţelor îl determină pe copil să îşi creeze
propriul lui sistem de valori.
Apoi, copilul sesizează, odată cu ieşirea în exteriorul familiei, că
părinţii cad în una din cele două extreme: hiperprotecţie sau libertate totală.
În ambele cazuri, copilul doreşte să-şi afirme individualitatea, dorinţă
generată de fustrare (în primul caz) sau de permisivitate (în cel de al doilea
caz). Dacă diferenţierea nu este posibilă pot apărea consecinţe grave mai
târziu. De exemplu, se consideră că 62% din divorţuri sunt cauzate de
hiperprotecţia maternă asupra bărbaţilor, urmarea unei prea strânse legături
dintre mamă şi fiu .
Majoritatea cercetătorilor conchid că elementele contradictorii cele
mai vizibile în raportul dintre generaţii apar în perioada adolescenţei, pentru
că atunci intervin modificări importante, datorită resocializării care are loc.
Se renunţă la vechile norme şi valori (ce constituiseră un dat până la acea
vreme) şi se însuşesc altele noi ( datorită voinţei proprii, individuale). Ca
atare, se manifestă tot mai acut tendinţa de afirmare a propriei personalităţi,
de individualizare, de personalizare.
Adolescentul se comportă ca şi cum ar reprezenta punctual central al
vieţii, dorind să atragă atenţia asupra sa, să şocheze prin faptul că e unic şi
nonconformist. El caută să fie original şi să stârnescă admiraţia în tot ce face,
plecând de la gesturi şi limbaj şi ajungţnd la vestimentaţie sau chiar la modul

160
Introducere în psihoterapie

cum îşi semnează numele. Dorinţa de libertate şi armonie este tot mai mare
şi ea sporeşte odată cu vârsta. Pe măsură ce apar primele iubiri, adolescentul
se închide şi mai mult în lumea constrită de el şi orice încercare de a
pătrunde în interiorul ei determină atitudini negative, mia ales dacă aceasta
simte că propriile sentimente îi sunt ridiculizate şi contestate. Se observă,
deci, că la vârsta adolescenţei copilul aparţinând familiei moderne tinde să se
comporte în două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de
ei. În primul caz, el consideră că părinţi nu-l înţeleg şi se decide să " lupte",
dovedindu-le că poate reuşi şi fără ajutorul lor, dar aplicând o altă
mentalitate şi o altă scală de valori. În al doilea caz, copilul nu luptă, dar îşi
construieşte o lume a sa, se izolează faţă de părinţi şi îi acceptă în jurul său
doar pe cei care-l înţeleg. Din această perspectivă putem concluziona că
societatea contemporană este macinată de contradicţii interpersonale, iar
aceasta capătă accente suplimentare când este vorba de generaţii diferite. Se
poate afirma cu un grad mare de certitudine că raporturile
intergeneraţionale moderne sunt caracterizate de o conflictualitate ridicată,
neîntâlnită în societatea tradiţională, marcată de conformism şi
constrângere. Căutând o explicaţie, C. Ciupercă consideră că un posibil
punct de plecare îl constituie faptul că deosebirile între generaţii sunt
determinate de schimbările intervenite în dezvoltarea psihosomatică a
individului contemporan, cu deosebiri la vârsta tânără.
Debutul mai timpuriu al adolescenţei, aparţinea pubertăţii la o vârstă
mai mică, extinderea limitelor superioare ale tinereţii, toate constituie
particularităţi ce influenţează relaţiile între generaţii. O altă cauză ce
accentuează decalajul dintre dezvoltarea personalităţii individului,
maturizarea sa biopsihică şi intelectuală şi integrarea în societate este dată
de prelungirea şcolarităţii. Nu trebuie ignorate nici modificările ce au
intervenit în ierarhia trebuinţelor. De multe ori, adolescentul adoptă nevoi
caracteristice statutului de adult, dar acestea ori nu sunt identice, ori sunt
asumate necorespunzător.
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii îşi au originea în
lipsa de interes pentru problemele cu care se confruntă adolescentul. Din
lipsă de timp, din indiferenţă sau chiar din motive ridicole ( de exemplu, unii
adulţi consideră că tinerii nu vor accepta argumente lor şi, ca atare, nici nu
mai deschid discuţii ce ar putea induce divergenţe de opinii), adulţii ignoră
să abordeze anumite aspecte ale vieţii şi realităţii sociale. Iar atunci când se

161
Introducere în psihoterapie

hotărâsc să o facă este, de obicei, prea târziu, căci contradicţiile sunt deja
amplificate .
Analizând aceste aspecte, a ajuns la următoarea concluzie: dacă
societatea ar fi relativ stabilă, cu valori bazate pe continuitate temporală,
transferul de cultură nu ar ridica probleme deosebite. Însă societatea
contemporană se caracterizează prin discontinuitate valorică, ceea ce
afectează stabilitatea şi conduce la dificultăţi în comunicarea sau înţelegerea
dintre membrii familiei, promovând o stare de incertitudine reflectată în
raporturile dintre generaţii. Această stare de incertitudine este accentuată de
trecerea de la o societate închisă, orientată spre supravieţuire, la una
deschisă orientată spre dezvoltare, trecere ce a implicat o serie de efecte
perverse şi a generat situaţia de ambiguitate existantă astăzi.
În ceea ce priveşte România, principalul efect al evenimentelor din
1989 în acest sens îl constituie ruperea procesului de socializare. În perioada
totalitaristă, singurul vector care mai efectua o socializare firească era
familia. Familia devenise o seră care te apăra de sistem. Aceste rol al familiei
a fost distrus în 1990, când strada a devenit vectorul principal de socializare.
Acum relaţia părinte-copil se bazează pe alte principii, comparativ cu cele
care guvernează familia tradiţională. Copiilor îşi iau / li se acordă mai multă
libertate, mai multă autonomie, mai multă responsabilitate, separarea
devenid o problemă firească.
Privind socializarea din perspectiva celor două sexe, C. Ciupercă afirma
că deşi influenţele tradiţionale au rămas, ele s-au modificat în mare măsură.
În această ordine de idei, s-au modificat considerabil patru axe pe care mulţi
sociologi le-au considerat a fi baza diferenţei de socializare a celor două sexe.
Prima dintre ele este axa sedentarism-mobilitate.
În trecut, fetele erau încurajate să rămână sedentare, iar băieţii să
devină mobili. Aceste caracteristici tradiţionale s-au destrămat progresiv. În
zilele noastre, fetele se lovesc de toate problemele pe care le ridică
mobilitatea şi îşi formează o perspectivă mult mai largă, dorindu-şi mai mult
de la ea.
Strâns legată de această axă este şi axa public-privat, care a suferit şi ea
numeroase modificări. Progresiv, s-a renunţat la ideea că femeile acţionează
(doar) în spaţiul privat, ceea ce a generat schimbări în procesul socializării
celor două sexe.

162
Introducere în psihoterapie

Axa pasiv-activ se supune aceluiaşi proces de transformare. Fetele sunt


învăţate să devină active, să renunţe la pasivitatea tradiţională care, aplicată
la condiţiile societaţii contemporane, le-ar fi izolat, le-ar fi frustrat.
În fine, numeroase schimbări a suferit şi axa dependenţă- autonomie.
Fetele sunt educate astfel încăt să poată depăşi stadiul de dependenţă faţă de
sexul opus şi să devină tot mai libere în opţiunile lor de viaţă.
După cum se poate observa, socializarea fetelor a devenit din ce în ce
mai complexă şi dificilă. Şi aceasta nu atât pentru că ar implica eforturi sau
costuri foarte mari, ci din cauza faptului că trebuie înlăturată o mentalitate
care a făcut din femeie o fiinţă sedentară, pasivă şi dependentă, ce-şi limita
viaţa doar la spaţiul privat.
În ceea ce priveşte socializarea băieţilor, se merge în continuare pe
linia mobilitate-activism- autonomie, acţionând cu preponderenţă în spaţiul
public. Nu au intervenit schimbări de fond, modificările care au apărut
ţinând de conştientizarea faptului că băieţii trebuie să devină mai expresivi şi
nu doar instrumentali, accentuând şi latura afectiv-emoţională, nu doar cea
economică.
Învăţarea socială este o activitate complexă, complementar şi
indisolubil legată de procesul socializării, reprezentând totalitatea proceselor
psihoindividuale şi activităţilor psihosociale prin intermediul căror se
asimilează ansamblurile de cunoştinşe, norme şi modele sociale specifice
unei comunităşi, generând pe această cale moduri specifice de gândire,
simţire şi acţiune. Învăţarea socială presupune nu numai asimilarea cognitivă
a unor conţinuturi de natură socială, ci şi interiorizarea acestora, adică
realizarea unor complexe de natură cognitivă, afectivă şi motivaţională, care,
odată formate, vor acţiona ca factori interni în determinarea atitudinilor şi
comportamentelor prosociale. De calitatea şi eficienţa procesului de învăţare
va depinde nemijlocit atât nivelul de socializare şi integrare socială a
membrilor, cât şi coeziunea şi funcţionalitatea generală a comunităţii căreia
aparţine .
Învăţarea socială reprezintă o formă specială de învăţare umană,
discriminativă, care se distinge printr-o notă emoţională, de participare
afectivă a subiectului la însuşirea comportamentului social şi care se
efectuează fie pe cale observaţională (după model), individual asistând la
experienţa altor persoane, fie în procesul interacţiunii nemijlocite a
indivizilor în grup ori în condiţiile exersării individului asistat de alţii, ca

163
Introducere în psihoterapie

învăţare în public şi, deci, sub influenţa prezenţei celorlalţi. Această învăţare
se realizează prin :
-condiţionare socială directă;
-condiţionare indirectă- prin limbaj- cuvinetele conţinând sensuri
plăcute ori neplăcute pentru subiect şi trezindu-i astfel o atitudine
emoţională, care apoi e ataşată obiectului, situaţiei sau evenimentului pe
care îl desemnează cuvântul respectiv .Printr-o asemenea condiţionare
indirectă verbală se însuşesc în genere prejudecăţile, zvonurile şi
stereotipurile sociale. Învăţarea socială observațională, în care cel care învaţă
participă emoţional, stă la baza multor conduite afective de apărere ale
individului. Foarte multe dintre experienţele sociale învăţate se bazează pe
mecanismele condiţionării umane operante, pornind de la o motivaţie a
individului. Prin conţinutul său, învăţarea socială este învăţare de experienţe
umane, de roluri şi comportamente sociale, de relaţii sociale, semnificaţii şi
valori. Învăţarea socială are la bază o motivaţie socială individuală şi de grup,
dată de nevoia de mutualitate, trebuinţa unui statut social ridicat, dorinţa
autorealizării şi de autodepăşire, angajarea în atingerea scopurilor colective
etc.
Învăţarea socială a indivizilor este reglată şi controlată în grup prin
fenomenul comparaţiei sociale, raportând performanţele învăţării fiecăruia la
rezultatele indivizilor concret existenţi, ca şi la modelul grupal etalon
generalizat, funcţionând ca reper social, ca model ideal.
Factorii întăritori în învăţarea socială sunt aprobarea grupală,
recompensele morale, lauda, recunoşterea, acceptarea şi promovarea socială
a indivizilor. Învăţarea socială se distinge prin efectele sale psihosociale
asupra personalităţii indivizilor, ca şi asupra relaţiilor din grup. Ea poate fi
învăţare competitivă sau cooperativă, cu sarcini invidviduale sau colective,
de participare ierarhică sau cu efort egal distribuit şi cu tot atâtea consecinţe
deosebite în dezvoltarea psihică şi socială a celor ce învaţă.

III.7. Evaluarea multiaxială DSM-IV


Sistemul multiaxial ne permite aplicarea modelului socio-psiho-social
în condiţii clinice educaţionale şi de cercetare.
Folosirea acestui sistem multiaxial facilitează o evaluare corectă şi
sistemică. Acest tip de evaluare pune în evidenţă tulburări mentale şi

164
Introducere în psihoterapie

condiţii medicale generale, probleme psiho-sociale şi de mediu cât şi nivelul


de funcţionare ale acestora.
Utilizarea sistemului multiaxial de către clinicieni le permite acestora
culegerea de informaţii multiple pe care aceştia le folosesc la elaborarea
planului de tratament cât mai corect şi la prognosticarea evoluţiei bolii.
Clasificarea multiaxială a DSM -4 cuprinde 5 axe. O axă reprezintă un
segment ce cuprinde un domeniu diferit de informaţii, după cum urmează:
Axa I – Tulburări clinice .
Alte condiţii care se pot afla în centrul atenţiei clinice.
Axa II – Tulburări de personalitate. Retardare mentală.
Axa III – Condiţiile medicale generale
Axa IV – Probleme psiho-sociale şi de mediu
Axa V – Evaluarea globala a functionarii
Axa I – această axă cuprinde date referitoare la totalul tulburărilor şi
condiţiilor din clasificare cu excepţia tulburărilor de personalitate şi a
retardării mentale care vor fi trecute în Axa II.
- Este de menţionat faptul că pe axa I se pot trece şi alte date aflate
în atenţia clinicianului;
- Dacă un pacient prezintă mai multe tulburări specifice axei I –
acestea vor fi trecute toate, dar diagnosticul principal sau motivul internării
vor fi menţionate primele;
- Dacă pacientul prezintă o tulburare pe axa I şi pe axa II – atunci
diagnosticul principal sau motivul internării va fi considerat tulburarea de pe
axa I (excepţie face cazul când diagnosticul de pe axa I este clasificat ca
„diagnostic principal”);
- În cazul în care pe axa I nu este prezentă nici o tulburare acest
lucru trebuie clasificat ca V 71.09. Dacă un diagnostic de pe axa I este
amânat acest fapt va fi codificat 789.9.
Axa I cuprinde tulburările diagnosticate de regulă pentru prima dată în
perioada de sugar, în copilărie sau adolescenţă (excluzând retardarea
mentală care este diagnosticată pe axa II).

165
Introducere în psihoterapie

Axa I exemple:
 Schizofrenie şi alte tulburări psihotice
 Tulburări somatoforme
 Tulburări sexuale şi de identitate sexuală
 Tulburări de comportament alimentar
 Tulburări afective
 Tulburări anxioase
Axa II – aceasta cuprinde date referitoare la tulburări de
personalitate şi retardare mentală. Tot aici se vor semnala elementele
dezaptative de personalitate remarcabile şi mecanismele de apărare.
- Menţionarea acestor date pe o axă separată se face pentru a nu fi
pierdute din vedere la apariţia altor informaţii. Codificarea separată a acestor
tulburări de personalitate pe axa II nu trebuie să ne facă să credem că
tratamentul va fi total diferit de cel al tulburărilor codificate pe axa I;
- Dacă un pacient are pe axa I şi axa II câte un diagnostic iar
diagnosticul de pe axa II este diagnosticul principal sau motivul consultaţiei
acest fapt se va nota prin indicaţia expresă de „diagnostic principal” sau de
„motiv al consultaţiei” după diagnosticul de pe axa II;
- Când pe axa II nu există nici o tulburare, acest fapt va fi codificat
ca V71.09;
- Un diagnostic amânat pe axa II va fi codificat ca 799.9;
- Axa II poate cuprinde şi elemente dezaptative de personalitate
remarcabile care nu satisfac pragul pentru tulburări de personalitate (nu se
va utiliza numărul de cod);
- Utilizarea habituală a mecanismelor de apărare dezaptative vor
fi menţionate pe axa II.
Axa II – exemple:
 Tulburări de personalitate paranoidă;
 Tulburări de personalitate schizoidă;
 Tulburări de personalitate antisocială.
Axa III – aceasta cuprinde raportarea condiţiilor medicale generale cu
scopul de a ne uşura înţelegerea sau tratamentul tulburării mentale a
individului.
- Condiţiile medicale generale pot fi în legătură cu tulburările
mentale într-o varietate de moduri;

166
Introducere în psihoterapie

- Condiţiile medicale generale se pot afla în relaţie etiologică


directă cu apariţia sau agravarea simptomelor, iar mecanismul pentru acest
efect este fiziologic;
- Dacă o tulburare mentală este considerată a fi consecinţa
fiziologică directă a condiţiei medicale generale, această tulburare va trebui
să fie diagnosticată pe axa I iar condiţia medicală generală trebuie
înregistrată atât pe axa I cât şi pe axa III;
- Când un individ are mai mult decât un singur diagnostic
relevant pe axa III trebuie raportate toate. Dacă nu este prezentă nici o
tulburare pe axa III – „nici un diagnostic”;
- Dacă un diagnostic de pe axa III este amânat până la strângerea
de date suplimentare se vor nota „Axa III – diagnostic amânat”.
Axa III – exemple:
 Maladii infecţioase şi parazitare;
 Neoplasme;
 Maladii ale sistemului circulator;
 Maladii ale sistemului genito-urinar, etc.
Axa IV – aceasta cuprinde problemele psihosociale şi de mediu care
pot afecta diagnosticul, tratamentul şi prognosticul tulburărilor mentale
(axa I şi axa II).
- Când un individ are multiple probleme psihosociale sau de
mediu, clinicianul poate nota atâtea câte consideră dacă sunt relevante;
- Se va utiliza ca cele mai multe probleme psihosociale şi de mediu
să fie indicate pe axa IV. În cazul când o problema psihosocială sau de
mediu se află în centrul atenţiei clinice, aceasta trebuie să fie înregistrată pe
axa I;
- Pentru o cât mai bună catalogare a problemelor psihosociale şi
de mediu ele au fost grupate pe categorii astfel:
 Probleme cu grupul de suport primar;
 Probleme în legatură cu mediul social;
 Probleme educaţionale;
 Probleme profesionale;
 Probleme cu locuinţa;
 Probleme economice;
 Probleme la serviciile de asistenţă;
 Probleme în legătură cu interacţiunea cu sistemul legal/penal;

167
Introducere în psihoterapie

 Alte probleme psihosociale şi de mediu.


Când se utilizează formularul de raportare a evaluării multiaxiale
clinicianul trebuie să identifice categorii relevante de probleme psihosociale
şi de mediu şi să indice factorii specifici implicaţi. Când nu se utilizează
formularul de raportare a evaluării multiaxiale clinicianul poate nota
problemele specifice pe axa II. Exemplu:
- probleme cu grupul de suport primar;
- probleme în legătură cu mediul social;
- probleme educaţionale;
- probleme profesionale.
Axa V – aceasta cuprinde raportul legat de opinia clinicianului asupra
nivelului global de funcţionare a individului. Aceste date sunt de folos
pentru planificarea tratamentului şi măsurarea impactului sau şi predicţia
deznodământului.
- pe axa V – raportarea funcţionării globale poate fi trecută
folosind „global assessment of functioning” (GAF). Această scară urmăreşte
aprecierile referitoare la funcţionarea psihosocială şi profesională;
- Scala GAF este divizată în 10 categorii de funcţionare.
- Scorul GAF înseamnă alegerea unei singure valori care ne arată
cel mai bine nivelul global de funcţionare al individului.

168
Introducere în psihoterapie

Rezumat

1. Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie după


măsura situaţiilor trăite de copil în cadrul familei.
2. Atitudinile părinteşti, atât cât pot fi ele definite, îi determină pe copii
să se diferenţieze unii de alţii, pentru ca particularităţile lor să se manifeste
clar şi coerent în comportamentul sau în exprimările pe care subiecţii înşişi le
oferă prin unele teste de personalitate. Cu alte cuvinte, atitudinile părinteşti au
alte consecinţe durabile asupra personalităţii copilului.
3. Singura atitudine părintească validă – luând în consideraţie datele
oferite de psihologia copilului – este cea descrisă sub termenul de acceptare,
care presupune dragostea din partea părinţilor, atenţie profundă la
posibilităţile şi slăbiciunile copilului, respectarea persoanei în formare a
acestuia.
4. Aceasta atitudine de acceptare se manifestă în diferite moduri, după
vârsta copilului.
5. De asemenea, cei doi părinţi sunt implicaţi în mod egal în procesul
educativ familial, dar având roluri diferite.
6. Formarea şi evoluţia personalităţii sunt strâns legate de trei categorii
de procese psihosociale și socioculturale cu caracter complementar:
socializarea, integrarea şi învățarea socială.
7. Evaluarea multiaxială DSM-IV permite aplicarea modelului socio-
psiho-social în condiţii clinice educaţionale şi de cercetare şi facilitează o
evaluare corectă şi sistemică.
8. Acest tip de evaluare pune în evidenţă tulburări mentale şi condiţii
medicale generale, probleme psiho-sociale şi de mediu cât şi nivelul de
funcţionare ale acestora.

169
Introducere în psihoterapie

Teme de reflecţie/discuţie

Analizaţi cum se manifestă socializarea copilului în familie din


perspectiva lui M. Voinea.

Explicaţi importanţa evaluării psihologice folosind DSM-ul.

Sarcini de lucru

Găsiţi explicaţii psihologice pentru următoarea afirmaţie:

În timp ce părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii valorizeazăau


reuşita şcolară, ca mijloc de ascensiune socială (trasmiţînd copiilor "sindromul de
reuşită"), cei din clasele de jos transmiteau mai degrabă un "sindrom al eşecului", educaţia
lor fiind dominată de pasivitate şi fatalism.

...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Descrieţi cum se poate manifesta procesul de autosocializare


...............................................................................................................................
..............................................................................................................................

Lucrarea de evaluare şi modul de cotare

Răspunsurile corecte pot fi găsite la următoarele pagini:

- pentru tema de reflecţie nr.1 - pagina 154,


- pentru tema de reflecţie nr.2 - pagina 164, 165,
- pentru sarcina de lucru nr.1 - pagina 155,
- pentru sarcina de lucru nr.2 - pagina 157.

170
Introducere în psihoterapie

Criterii de evaluare a răspunsurilor


 Lucrarea va fi redactată coerent iar răspunsurile vor fi
concise şi limitate la obiectul temei abordate
 Fiecare dintre cele patru teme (dintre care două de
analiză teoretică şi două sarcini de lucru practice) vor primi
punctaj egal, respectiv 2 puncte fiecare.

Astfel, evaluarea se va face în modul următor:

Tema nr. 1 abordare teoretică - 2 puncte


Tema nr. 2 abordare teoretică - 2 puncte
Tema nr. 3 sarcină de lucru/abordare practică - 2 puncte
Tema nr. 4 sarcină de lucru/abordare teoretică - 2 puncte
Prezenţă activă - 1 punct
Oficiu - 1 punct

Total: 10 puncte - nota 10

Bibliografie minimală

Bibliografia de bază

Bîrsanu, T. (2014). Introducere în psihoterapie, Sinteze de curs.

Bibliografie suplimentară

Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J.


Bem, „Introducere în psihologie” (2002)

Constantin Enăchescu, „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie” (2003)

Henry Brainerd, Sheldon Margen, Milton J. Chatton, „Elemente


practice de diagnostic şi tratament” (1976)

American Psychiatric Association, „Manual de diagnostic şi


statistică a tulburărilor mentale” (DSM-4) (2000).

171
Introducere în psihoterapie

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W. – Structura si dinamica personalitatii,


EDP,Bucuresti,1981;
Birch, A. – Psihologia dezvoltarii , Ed. Tehnica , Bucuresti 2000,
Holdevici I., Elemente de psihoterapie, Bucureşti, 1996
Holdevici I., Psihoterapia, Bucureşti, 1993
Holdevici I., Autosugestie şi relaxare, Bucureşti, 1995
Holdevici I., Vasilescu V.P., Psihoterapia un tratament fără
medicamente, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994
Mitrofan I., Psihoterapia experienţială, Bucureşti, 1997
Holdevici I., Sugestiologie şi terapie sugestivă, Ed. Victor, Bucureşti,
1995
Gheorghiu V., Hipnoza- realitate şi ficţiune, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1997
Gheorghiu V., Ciofu I., Sugestie şi sugestibilitate, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1981.
Ion Dafinoiu, „Elemente de psihoterapie integrativă”, Ed. Polirom, Iaşi,
2001
Paul Popescu Neveanu, „Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978
Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem,
„Introducere în psihologie” (2002)
Constantin Enăchescu, „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie” (2003)
Henry Brainerd, Sheldon Margen, Milton J. Chatton, „Elemente
practice de diagnostic şi tratament” (1976)
American Psychiatric Association, „Manual de diagnostic şi statistică a
tulburărilor mentale” (DSM-4) (2000)
Chelcea Septimiu, coordonator, Comunicarea nonverbală: gesturile şi
postura, Editura Comunicare.ro, 2005

172
Introducere în psihoterapie

Chelcea Septimiu, coordonator, Comunicarea nonverbală în spaţiul


public, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
Dinu Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura Bic All,
Timişoara, 2004
Pânişoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune
educaţională, Editura Polirom, 2004
Wald Lucica, Sisteme de comunicare umană, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1973
Fiske John, Introducere în ştiinţle comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2003
Jaques Salome, Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, 2007
Jaques Salome, Vobeşte-mi am atâtea să-ţi spun, Ed. Curtea Veche,
2009
Coferinţă/ 18 octombrie 2008 – Depăşirea separărilor – Adio, dar
rămân cu... Mine – susţinută de dl. J. Salome
http://www.jaques-salome.ro/ESPERE.htm
http://institut-espere.com

173