1.

Geneza unei discipline şi vecinătăţi disciplinare

Începuturile Relaţiilor Internaţionale ca disciplină autonomă sunt în mod

formal identificate cu stabilirea de către lordul Davies, în 1919, a primei Catedre
de Relaţii Internaţionale1 în cadrul Universităţii din Wales (Aberystwyth). Purtând
numele preşedintelui american Woodrow Wilson, onoarea primei titularizări i-a
revenit lui Alfred Zimmern, unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai abordării
care, mai mult sau mai puţin justificat, va fi cunoscută sub numele de ,,idealism
utopic”. Ca în orice disciplină însă, formalizarea instituţională marchează doar
etapa finală a dezvoltării unui domeniu care adesea îşi revendică/identifică ideile
fondatoare în dezbateri şi poziţii exprimate cu decenii, dacă nu cu secole în urmă.
Acesta este şi cazul Relaţiilor Internaţionale, în care adepţii ,,realismului” se
revendică de la o linie ilustră pornind uneori de la antica Arthasashtra, dar cel mai
adesea de la istoricul Tucidide, în timp ce linia liberală se identifică de la autori ai
Iluminismului european, incluzând nume precum John Locke, Hugo Grotius,
Adam Smith, Immanuel Kant, John Stuart Mill, Richard Cobden sau Jeremy
Bentham.
A doua fază a tipologiei temperamentului liberal în Relaţiile Internaţionale
este constituită dintr-un complex teoretic (dezvoltat între anii ’50 şi ’70)
cuprinzând scrieri ale lui Karl Deutsch, David Mitrany – asociat teoriei
funcţionaliste a integrării –, Ernst Haas (asociat teoriei neofuncţionaliste şi
culminând cu teoria interdependenţei complexe în formularea iniţială a lui Robert
Keohane şi Joseph Nye). Anii ’80 sunt dominaţi de confruntarea dintre neorealism,
aşa cum a fost el dezvoltat de Kenneth Waltz, şi instituţionalismul neoliberal,
printre reprezentanţii căruia îi regăsim pe Keohane şi Nye. În sfârşit, cea mai
recentă concretizare a ideilor liberale începând cu anii ’90 şi continuând să
influenţeze politicile promovate astăzi o reprezintă teoria ,,păcii democrate”.
O mare parte dintre subiectele care domină astăzi politica mondială sunt
mult mai asemănătoare ideilor vehiculate în teoria interbelică de reprezentanţi ai
aşa-numitei şcoli idealiste în Relaţiile Internaţionale, justificând ,,interogaţii în
legătură cu statutul liberalismului contemporan ca ideologie devenită hegemonică”.
În acest context, este cu atât mai importantă (re)cunoaşterea rădăcinilor
ideatice ale instituţionalizării disciplinei. În cele ce urmează, vom prezenta nucleul
teoretic al ideilor ce stau la baza teoriei liberale, aşa cum au fost ele exprimate în
perioada interbelică – mai întâi vom trece în revistă conţinutul idealismului
1
interbelic reflectat în literatura clasică a disciplinei, iar în a doua parte vom
prezenta posibilele erori ale viziunii convenţionale prin abordarea noului val,
revizionist, al istoriografiei Relaţiilor Internaţionale.
Desigur însă, utilizarea unor termeni precum ,,idealism” sau ,,utopism” se
face în asociere cu naivitatea şi, mai ales, cu accentuarea caracterului ne realist atât
al premiselor teoretice, cât şi al propunerilor derivând din acestea. Astfel, Herz
refuză ancorarea în realitate a idealurilor liberale, întrucât idealismul politic
fundamentat politic este fundamentat pe premise defectuoase ce împiedică
transformarea lor în realitate [...] utopia este transformată în idealism politic în
momentul încercării de impunere a unei legături între ideal şi istoria reală atât prin
promovarea idealurilor politice ca motor al acţiunii politice, cât şi prin tentativa de
demonstrare a realizării idealurilor politice în prezentul istoric.

2. Contextul istoric în care a apărut liberalismul (idealismul) şi

principalele idei promovate

Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale idealismul este un concept

care se referă la o abordare a relaţiilor internaţionale din perspectiva valorilor
morale, a normelor legale, a internaţionalismului şi a armoniei de interese, ca linii
directoare pentru factorii de decizie din politica externă şi mai puţin consideraţiile
referitoare la interesul naţional, putere şi supravieţuirea statului independent în
cadrul unui sistem multistatal descentralizat.2
Idealismul s-a impus în gândirea politică după Primul Război Mondial şi
este considerat cel care a inaugurat domeniul relaţiilor internaţionale, ca disciplină
academică aparte. Consecinţele dezastruoase ale Primului Război Mondial au
determinat falimentul concertului european, care avea la bază o politică a balanţei
de putere, condusă de o diplomaţie aristocratică. Noul model de abordare a
relaţiilor internaţionale a fost iniţiat şi susţinut de preşedintele american Woodrow
Wilson şi era o confirmare a poziţiei pe care SUA o câştigase pe plan internaţional
în urma războiului. Creşterea rolului SUA pe plan mondial, a avut loc în condiţiile
în care Europa, puternic afectată de război, nu mai era în măsură să-şi gestioneze în
mod corespunzător problemele securităţii.
Ca domeniu distinct de cercetare academică, diferit de Teoria Politică, Istoria
Diplomatică şi Dreptul Internaţional, relaţiile internaţionale au fost percepute odată
cu înfiinţarea Universităţii din Ţara Galilor, în anul 1919. Având în vedere situaţia
generată de prima mare conflagraţie mondială, preocuparea principală a noii
discipline era studierea fenomenelor păcii şi războiului, stabilirea cauzelor care
2
determină conflictele în general şi războaiele în special, precum şi a modalităţilor
de a realiza un climat internaţional ca să prevină asemenea disfuncţii pe plan
internaţional.
Una din ideile de bază ale idealismului pleca de la afirmaţia că natura umană
nu se reduce la motivaţii egoiste, că aceasta presupune o serie de scopuri specifice
şi în acest context trebuie analizat modul cum idealurile influenţează aceste
scopuri. Plecând de la faptul că idealurile determină ţelurile umane şi deci implicit
comportamentul uman, se aprecia că interesele indivizilor, ale statelor şi ale întregii
comunităţi mondiale se află într-o potenţială armonie. Altfel spus, idealismul
susţinea că este posibil cu ajutorul raţiunii ca principiile universale să fie
transformate în norme şi legi comportamentale ale indivizilor şi autorităţilor care
să înlocuiască starea de natură existentă în relaţiile între state3.
În consecinţă, idealismul propunea două soluţii interesante pentru realizarea
acestui deziderat, în primul rând educarea cetăţenilor, pentru ca aceştia să-şi
înţeleagă propriile interese şi în al doilea rând democratizarea zonei politice.
În abordarea idealistă războiul era considerat ca o întrerupere a comunicării
raţionale iar principala responsabilitate pentru declanşarea acestuia revenea
guvernelor şi nu sistemului. De aici, concluzia că acele guverne care folosesc
războiul sunt nedemocratice deoarece acţionează împotriva intereselor propriilor
cetăţeni.
O cauză de ordin subiectiv era vechea diplomaţie, care luase decizii fără să
ţină cont de opţiunile poporului pe care îl reprezenta. Acest lucru era posibil
deoarece diplomaţia îşi rezerva primatul informaţiei în domeniul politicii externe şi
nu admitea o dezbatere raţională între diverşi factori abilitaţi, pentru ca soluţia cea
mai adecvată momentului să prevaleze. În acest sens se aminteşte situaţia
premergătoare declanşării primului război mondial, când lipsa de informaţii şi de
comunicare între principalii actori internaţionali a condus la precipitarea
evenimentelor şi la transformarea incidentului dintre Serbia şi Austro-Ungaria într-
un război mondial. Idealismul condamna vechea diplomaţie şi pentru că promova
aroganţa şi egoismul marilor puteri, care foloseau arena internaţională ca pe un
teren de joc, războiul fiind perceput ca un mijloc pentru a-şi satisface anumite
interese şi capricii de moment4.
O preocupare de bază a idealismului a fost introducerea de noi principii şi
practici în politica internaţională, care în esenţă se inspirau din principiile politicii
interne de sorginte liberal-democratică. Ţinând cont de rolul major pe care l-au
avut marile imperii multinaţionale în declanşarea primului război mondial, se
3
4
accentua pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Politica alianţelor cu efectele
sale de multe ori destabilizatoare, trebuia să fie înlocuită cu un alt model, al
securităţii colective, a cărei raţiune de a fi era găsirea instrumentelor necesare
pentru ca în ansamblul său, comunitatea internaţională să împiedice folosirea
forţei. Mijlocul pentru a realiza un asemenea obiectiv s-a considerat a fi Liga
Naţiunilor. Se spera că prin înlăturarea cauzelor de ordin naţional al conflictelor
internaţionale să se poată realiza un sistem de securitate internaţională în care să fie
depăşite acele interese care ameninţau pacea. Pentru ca sistemul internaţional să fie
durabil se pleca de la necesitatea ca toate statele participante să fie cu un statut
egal, iar implementarea deciziilor luate să fie urmarea unor dezbateri publice în
care să se impună acele norme şi principii unanim acceptate şi care să permită
sistemului internaţional să funcţioneze.
Cu toate aceste mesaje generoase idealismul a eşuat, deoarece, aşa cum preciza
principalul său critic Edward Carr: principiile idealismului, aşa-zis absolute şi
universale nu erau deloc principii, ci reflecţii inconştiente ale politicii naţionale,
bazate pe o anumită interpretare a intereselor naţionale într-un anumit moment de
timp.5

3. Idealismul utopic – principalele caracteristici

Aşadar, în majoritatea descrierilor, istoria formală a disciplinei Relaţiilor

Internaţionale începe cu un moment idealist. Dar acest moment idealist nu s-a
născut din neant. Experienţa traumatizantă a Primului Război Mondial conduce la
cristalizarea unei alternative de sorginte liberală la politica de putere a secolului al
XIX-lea (Realpolitik), acuzată, aşa cum vom vedea, de iraţionalitate. De aici
concluzia răspândită conform căreia dimensiunea internaţională a liberalismului
este doar cu puţin mai mult decât transferarea liberalismului intern la o scară
mondială6.
Imaginea internaţionalismului interbelic de sorginte liberală va fi incompletă
dacă nu s-ar menţiona fundamentele filozofice din care derivă propunerile de
guvernare, fundamente ce au atras criticile susţinute ale realismului şi acuzele
de ,,naivitate” ce se ascund în spatele etichetei de ,,idealism utopic”. Acestea sunt7:
a. perspectiva pozitivă în ceea ce priveşte natura umană, moştenire a mişcării
iluministe, din care derivă;

5
6
7
 b. credinţa în armonizarea naturală a intereselor (indivizilor, precum şi ale
statelor), corespunzând doctrinei liberale a secolului al XIX-lea din care
derivă negarea inevitabilităţii războiului sau a consecinţelor belicoase ale
anarhiei – principala ţintă a atacurilor lui E.H. Carr;
c. principiile liberale de filozofie a istoriei – şi anume viziunea lineară,
direcţională şi teologică ce conduce în ideea de progres vehiculată de
internaţionaliştii liberali interbelici, în opoziţie cu perspectiva ciclică a
istoriei utilizată de adepţii Realpolitik-ului;
d. dezvoltarea organizaţiilor internaţionale ca instrument al creării, menţinerii
şi consolidării păcii la nivel internaţional, susţinută printr-o politică de
dezarmare şi respectarea principiului nonintervenţiei în afacerile interne –
acesta din urmă devenit principiu liberal al politicii externe la mijlocul
secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva practicilor intervenţioniste ale
puterilor conservatoare ale vremii;
e. principiile de ,,securitate colectivă”.

4. Declinul securităţii colective

Preşedintele american Woodrow Wilson, încă înainte de sfârşitul războiului,

contestând conceptul echilibrului de forţe, propunea o nouă ordine mondială care
să fie caracterizată prin democraţie, securitate colectivă şi autodeterminare iar
toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se
crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi8.
Instrumentul stabilit să realizeze şi să menţină securitatea colectivă era
Societatea Naţiunilor, care a funcţionat pe baza Pactului adoptat de Conferinţa de
Pace, la 19 aprilie 1919. Acesta conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista statelor
fondatoare şi a ţărilor invitate, iar referitor la scopul Societăţii Naţiunilor se preciza
că acesta este dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei,
precum şi eliminarea războiului9. La articolul 10 se stipula că statele membre au
datoria să respecte şi să păstreze integritatea şi independenţa politică existentă
împotriva oricăror agresiuni externe. Punctele de vedere divergente ale
principalilor actori care au constituit Societatea Naţiunilor au determinat apariţia
unor disfuncţionalităţi în îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau. SUA nu au ratificat
actul fondator şi au încheiat pace separată cu ţările învinse. Faptul că două mari
puteri, Germania şi Rusia, nu făceau parte din organizaţie, puneau sub semnul
întrebării valabilitatea şi durabilitatea acesteia.
8
9
 În perioada 1924-1929, s-au derulat o serie de programe pentru reconstrucţia
economico-financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei etc. şi au fost rezolvate
aproximativ 18.000-20.000 de conflicte şi litigii privind delimitarea frontierelor,
interpretarea tratatelor, diferendelor comerciale şi economice.
În pofida acestui curs favorabil, în scurt timp însă, vor apărea contradicţii în
mod deosebit între Anglia şi Franţa. Anglia, spre exemplu, a dus o politică opusă
Franţei în domeniul dezarmării şi a angajat tratative cu Germania, impunând
Franţei anumite sacrificii.
Atacarea Manciuriei, provincie chineză, de către armata japoneză, a scos în
evidenţă neputinţa Societăţii Naţiunilor în problemele de securitate. Astfel, deşi
protestul Chinei a fost luat în calcul şi analizat în cadrul Societăţii Naţiunilor, s-a
constatat că, de fapt, nu există nici o posibilitate concretă de a sancţiona statul
agresor, majoritatea ţărilor fiind în relaţii comerciale avansate cu Japonia, nu
acceptau nici măcar anumite restricţii economice.
De asemenea, când Italia a atacat Etiopia, deşi Anglia s-a pronunţat ferm
pentru menţinerea securităţii colective şi a propus aplicarea de sancţiuni severe
agresorului, practic nu s-a putut face nimic, Mussolini continuându-şi campania
militară.
Declaraţia solemnă a reprezentanţilor la cel mai înalt nivel ai Angliei,
Franţei şi Italiei de la Stressa din aprilie 1935 şi hotărârea acestora de a menţine
sistemul de tratate creat după Primul Război Mondial s-au dovedit a fi doar simple
vorbe, deoarece Germania era hotărâtă să schimbe ierarhiile din Europa.
Profitând de neputinţa Societăţii Naţiunilor de a acţiona împotriva Italiei,
Hitler ordonă la 7 martie 1936 ocuparea zonei demilitarizate renane deşi potrivit
Tratatului de la Versailles şi a Înţelegerii de la Locarno trupele germane nu aveau
dreptul să intre în Renania sau mai aproape de 50 km de această zonă. Convocat,
Consiliul Ligii Naţiunilor deşi a constatat încălcarea tratatelor de către Germania, a
hotărât invitarea lui Hitler pentru a negocia o nouă formulă pentru securitatea
europeană. Răspunsul insolent al lui Hitler că nu avea nici un fel de pretenţii
teritoriale în Europa, era în vădită contradicţie cu acţiunile politice şi militare ale
celui de-al treilea Reich10.
Lipsa unui sistem economic viabil a determinat o serie de contradicţii şi în
acest domeniu, care coroborate cu cele din zona politică a slăbit şi în final a
prăbuşit securitatea colectivă. Criza economică din '29-33 a generat prăbuşirea
sistemului monetar internaţional corespunzător acelei perioade şi a cooperării
economice internaţionale.

10
 Sistemul economic internaţional era definit printr-o politică naţională ce
proteja producătorii autohtoni şi subordona economia scopurilor politicii externe.
Lovitura de graţie dată securităţii colective a fost ocuparea de către Germania a
regiunii sudete din Cehoslovacia. Marile democraţii occidentale au semnat acordul
de la München din 1938, cu speranţa că este ultimul act care validează statutul
Germaniei şi se evita astfel un conflict major în Europa.
Strategia Marii Britanii şi Franţei, faţă de acţiunile Germaniei, a fost o serie
de concesii şi compromisuri, care nu au făcut altceva decât să amâne declanşarea
războiului. Nu s-a reuşit de către cei care au promovat idealismul, ca mod de
abordarea a relaţiilor internaţionale, să se sesizeze faptul că sursele principale ale
acţiunii statului şi comportamentului său se regăsesc în sfera consideraţiilor
referitoare la putere şi la interes naţional şi mai puţin în cea a eticii şi a
universalismului.

5. Internaţionalismul liberal interbelic – o arheologie revizionistă a

raţionamentelor ,,idealiste”

Istoria convenţională a teoriei Relaţiilor Internaţionale ce descrie naşterea

disciplinei ca urmare a unei prime ,,mari dezbateri” între o şcoală de gândire
idealistă dominantă în perioada interbelică şi o şcoală de inspiraţie realistă ce
pretinde victoria conceptuală în perioada de după al Doilea Război Mondial este
tot mai contestată în ultimele două decenii de autori care, prin diverse strategii,
acuză întemeietorii şcolii realiste de inventarea unei şcoli rivale cu scopul de a-şi
legitima propria poziţie. Un prim argument al acestei contestări derivă din
diversitatea ideologică, metodologică şi epistemologică a curentului
internaţionalismului liberal interbelic, diversitate care, de fapt, reflectă la un alt
nivel de analiză (internaţional) diversitatea curentului liberal 11 Peter Wilson este cel
care argumentează, contrar imaginii unitare descrise şi atacate de E.H. Carr în
lucrarea sa Criza a celor Douăzeci de Ani (Twenty Years’ Crisis), că grupul de
autori incluşi de Carr în categoria confuză de ,,utopici” este de fapt o grupare
eterogenă de autori nutrind diverse speranţe privind noua ordine mondială.
Fără a-şi datora originea acestei experienţe istorice, este adevărat că ideile
internaţionalismului liberal au înflorit ca urmare a cataclismului social şi politic
asociat primului război mondial.
Pe scurt, cucerirea teritorială devenise un obiectiv perimat din cauza costului
uriaş impus de dezvoltarea tehnologică a revoluţiei industriale şi progresele
defensivei militare, dar mai ales ca urmare a consistenţei interdependenţe
11
economice între principalii actori ai vieţii politice internaţionale, deopotrivă amici
şi inamici.
În al doilea rând, aşa cum subliniază Hollis şi Smith, un alt aspect esenţial
derivă din înţelegerea faptului că războiul din 1914 a fost mai degrabă impus de o
reacţie mecanică, în lanţ, iniţiată printr-un incident – asasinarea arhiducelui Franz-
Ferdinand – care a condiţionat mobilizarea automată a principalelor armate ale
continentului european în concordanţă cu principiul balanţei la putere. Ca atare, în
spiritul curentului liberal al secolului trecut, războiul a fost perceput ca o tragedie a
erorilor, a neînţelegerilor ce nu pot fi evitate în absenţa constrângerilor impuse de
instituţii politice de natură democratică. Atunci, ca şi în prezent, principalele
mecanisme pentru instaurarea unei noi ordini mondiale au fost considerate
generalizarea statului de drept modern (respectarea legii) şi răspândirea
democraţiei. Împotriva tradiţiei ,,balanţei de putere” ca mecanism de asigurare a
stabilităţii sistemului mondial – ce pune accent pe natura conflictuală a intereselor
principalilor actori –, teoreticieni precum Zimmern sau Woolf, dar şi practicieni ca
Woodrow Wilson propun o alternativă dominantă de ethosul liberal al ,,armoniei
naturale a intereselor” atât în sfera economicului, cât şi în cea a politicului. Din
această derivă soluţia securităţii colective, accentul pus pe rolul organizaţiilor
internaţionale şi pe promovarea liberului-schimb. Cum se poate însă răspunde
acuzaţiilor de naivitate?
Totuşi, departe de a anunţa un sfârşit al istoriei în maniera în care o va face
Francis Fukuyama la începutul anilor ’90, teoreticienii liberali ai timpului
avertizează asupra distanţei ce separă realitatea interdependenţei economice şi
continuarea practicării cu urmări catastrofale a politicilor ,,realiste”.
În acest sens, sâmburele de adevăr cu privire la rolul naturii umane în
viziunea liberală în relaţiile internaţionale se referă la credinţa în perfectibilitatea
condiţiei umane ca urmare a capacităţii intelectuale şi, de aici, la încrederea în
posibilitatea evoluţiei progresiste. Nimeni altul decât Norman Angel este cel care
argumenta, încă din 1918, că transformările semnificative la nivel
conceptual/ideatic sunt cele care determină comportamentul politic şi social al
umanităţii în absenţa unor transformări radicale a naturii umane.
Celebra formulare a lui Francis Fukuyama la ,,sfârşitul istoriei”, enunţată în
urma prăbuşirii comunismului în Europa Răsăriteană (dispariţia alternativei
conceptuale la ideologia liberală), este aceea considerată ca o rearticulare
îndrăzneaţă a teologiei liberale. Burchill, de exemplu, notează că, asemenea multor
liberali, exemplu F. Fukuyama, care vede istoria ca fiind progresivă, lineară şi, mai
ales, ca având o direcţie, fiind convins că este dominantă de un proces fundamental
ce impune un anumit model evoluţionar tuturor societăţilor umane [...], pe scurt,
ceva asemănător unei Istorii Universale a întregii umanităţi în direcţia democraţiei
liberale.