Definiții ale limbajului

Limbajul este definit cel mai adesea ca fiind activitatea psihică de comunicare între oameni
prin intermediul limbii.
“Limbajul este o activitate verbală, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre
formele activității comunicative ale omului”.
Limbajul este un fenomen individual, individualizarea realizându-se atât în plan fiziologic
(datorită unor particularități ale apăratului fonator, cât și în plan psihologic, el având o
manifestare personală și diferită de la individ la individ.
Rubinstein considera că “limbajul este limba în acțiune”.
Limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor
limbii în elemente proprii, ori pentru aceasta este necesară conștientizarea laturii fonetice, grafice
și semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri
semantice complexe (propoziții, fraze, discursuri, texte ).
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în
comunicarea interumană.
Limbajul este denumit “un vehicul ce transportă intenții, atitudini, un simplu mijloc de
transmisie a informațiilor, care circulă fără rezistență de la un sistem cognitiv la altul”.
Limbajul este un tip de conductă verbală, ce implică activități diverse (vorbire, ascultare,
schimb de idei, reținerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor).
Limbajul ca facultate inerentă și specifică speciei umane, constituie expresia și realizarea
conduitelor verbale.

Limbajul uman, asociat gândirii abstracte şi conştiinţei de sine, creativităţii, spiritualităţii, emoţiei,
memoriei, persuasiunii, este semnul inteligenţei noastre la nivelul speciei şi la cel individual. În
limbajul uman se cristalizează personalitatea, cunoaşterea şi experienţa, empatia, abilitatea de a
decoda, de a anticipa, modifica şi de a găsi soluţii pentru diverse situaţii.
 Funcțiile limbajului
 Funcția referențială (denotativă sau cognitivă), orientată predominant către
sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul lingvistic prin valoarea pur
noțională, referențială a cuvintelor. Informează despre ceva sau cineva, despre o a
treia persoană.
 Funcția emotivă sau expresivă, concentrată asupra reflectării stării sufletești a
emițătorului de mesaj. Ea are tendința să producă impresia unei anumite emoții,
fie adevarate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales
de interjecții, precum și prin sunete cu valori asemănătoare în cuprinsul cuvintelor
sau altor unități de limbaj (sintagme, propoziții și fraze).
 Funcția conativă, orientată predominant către receptorul de mesaj (destinatar), cu
tendința de a-l provoca, de a-i impune ceva. Vocativul și imperativul sunt formele
cele mai expresive ale acestei funcții.
 Funcția fatică este preocupată de menținerea contactului de comunicare prin
formule ca : "Alo, mă auzi?", "Mă înțelegi bine?", prin dialoguri care repetă mereu
aceeași idee. Mesajul servește la stabilirea comunicării, la prelungirea sau la
întreruperea ei, el controlează cum funcționează canalul și circuitul, atrage atenția
interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent.
("Ascultați?")
 Funcția metalinguală (metalingvistică) explică interlocutorului codul folosit. Ea
are rolul de comentariu și control al codului, prin întrebări referitoare la acesta,
funcție predominantă la copii și la cei ce învață o limbă străină: "Ce este de spus?",
"Vedeți ce vreau să spun?" etc.
 Funcția poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit în toată
complexitatea lui. Aceasta funcție este considerată de Jakobson o funcție
dominantă a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în
general, ci îmbrățișează întreaga comunicare umană. Pentru Jakobson, "studiul
lingvistic al funcțiunii poetice trebuie să depașească limitele poeziei, iar pe de altă
parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcțiunea poetică".
 Tipuri de limbaj
Limbajul poate fi verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor), nonverbal (nu utilizează
cuvinte) şi paraverbal (însoţeşte vorbirea şi capătă sens şi semnificaţie doar împreună cu
aceasta).
În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal se clasifică la rândul lui
în limbaj extern (accesibil celorlalţi) şi limbaj intern (accesibil doar propriei persoane).
La rândul său, limbajul extern se subdivide în limbaj oral şi limbaj scris, în funcţie de natura
suportului utilizat: cuvinte rostite în cazul limbajului oral, respectiv cuvinte scrise în cazul
limbajului scris.
Limbajul verbal este forma de manifestare a limbajului prin cuvinte,sunete, etc.
Acest tip de limbaj se realizează prin însușirea și interiorizarea limbii, proprii comunității.
Limba, ca produs istorico-cultural, reprezintă pentru noile generații o realitate obiectivă, pe care
ele sunt nevoite să o asimileze pentru a se integra in viața socială.

Limbajul verbal se realizează în două forme principale: limbajul intern și limbajul extern.

Limbajul intern se desfaşoară în sfera lăuntrică, mintală a individului şi reprezintă o

vorbire cu sine şi pentru sine.

Limbajul extern se poate realiza sub mai multe forme și presupune limbajul ce transmite și
comunică o informație sau chiar are loc un schimb de informații dintre un individ și un grup
social sau în raport cu un alt individ, cu mediul extern.

Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor

corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări,
completa sau înlocui informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi cazurile în care mesajele
nonverbale contrazic conţinutul celor spuse.
Limbajul paraverbal este acel tip de limbaj definitoriu pentru comunicare, acesta este
dependent de limbajul verbal și nu poate exista într-un mod indepedent de acesta. Acesta se
compune din timbrul vocii, intonația folosită, pauzele folosite în vorbire, accentul,ritmul vorbirii
etc. Toate acestea sunt purtătoare de semnificaţie, putând nuanţa sau chiar modifica în totalitate
adevăratul sens al celor enunţate.