C2. Figura matematică a Pământului.

Noţiuni fundamentale de geodezie

elipsoidală

2.1. Figura matematică a pământului. Sisteme de referinţă.

Relieful suprafeţei Pământului are o formă neregulată, care nu este susceptibilă vreunei
definiţii geometrice. Neregularităţile acestui relief sunt însă neînsemnate în raport cu distanţele la
centrul Pământului.

Ştiinţele aplicate, care au ca obiect de studiu Pământul sau aplicarea cunoştinţelor despre
Pământ în diferite domenii, necesitau asimilarea formei planetei noastre cu aceea a unui corp
geometric regulat. O asemenea suprafaţă geometrică regulată, imaginară, cea mai apropiată de cea
reală, avea să ofere acestor ştiinţe, între care enumerăm geodezia, astronomia, cartografia,
navigaţia etc., posibilitatea stabilirii unor relaţii matematice riguroase pentru calcularea diferitelor
elemente necesare.

Ca un prim pas în intenţia asimilării reliefului Pământului la o formă geometrică regulată,

s-a imaginat că suprafaţa sa se confundă cu nivelul mediu al oceanelor prelungit pe sub continente
şi învelind întreg globul terestru (fig. 1-1); această suprafaţă fictivă poartă denumirea de geoid.
Geoidul constituie obiectul de studiu al geodeziei.

Suprafaţa mării Elipsoid

Suprafaţa
terestră

Geoid

Fig. 1.1. Geoidul

Suprafaţa geoidului este normală în orice punct al ei la verticala locului şi constituie

nivelul de referinţă faţă de care se exprimă altitudinile punctelor de pe suprafaţa terestră; de aceea,
geoidul se mai defineşte ca fiind suprafaţa de nivel de altitudine zero.
 Poziţia unui punct de pe suprafaţa Pământului deci, în raport cu geoidul, se determină
prin proiecţia punctului pe suprafaţa de nivel a geoidului şi altitudinea lui faţă de această
suprafaţă.

Geoidul se obţine prin determinarea verticalei locului în diferite puncte ale globului
terestru, faţă de care suprafaţa geoidului se consideră normală şi prin stabilirea nivelului mediu al
mării, acolo unde această operaţiune este posibilă. Observaţiile geodeziei au relevat însă faptul că
direcţia verticalei locului, ca şi intensitatea câmpului gravitaţional, nu variază regulat pe suprafaţa
Pământului, datorită repartiţiei neuniforme a densităţii maselor din constituţia planetei noastre,
atât din compoziţia scoarţei terestre, cât şi în profunzime. Acest fapt face ca geoidul să nu prezinte
o suprafaţă geometrică regulată; în aceste condiţii, determinarea mărimilor unghiulare şi a
distanţelor între diferitele puncte terestre reprezentată pe geoid ar implica anumite dificultăţi, ca
urmare a faptului că geoidul nu se poate supune unor relaţii geometrice precise.

Studiul atent al geoidului conduce la concluzia că acesta se apropie foarte mult de o sferă,
care prezintă o oarecare bombare la ecuator şi o uşoară turtire la poli. Astfel, în cadrul ştiinţelor
aplicate, din rândul cărora face parte şi navigaţia, într-o primă aproximaţie, Pământul se consideră
de forma unei sfere; când calculele sau operaţiunile de efectuat impun o mai mare precizie, cum
este cazul în geodezie, astronomie sau hidrografie, într-o a doua aproximaţie, Pământul se
consideră de forma unui elipsoid de revoluţie, denumit elipsoid terestru. Dacă geoidul se înscrie
într-un elipsoid se constată că aceste corpuri sunt foarte apropiate, diferenţele de nivel măsurate
pe verticala locului putând fi practic considerate ca neglijabile (nedepăşind 150 m). În concluzie,
elipsoidul este corpul geometric regulat cel mai apropiat de geoid.

Elipsoidul de revoluţie reprezentând elipsoidul terestru se obţine prin rotirea elipsei

PQP'Q' în jurul axei mici PP' (fig. 1-2).
P
b

Q` Q

P`

Fig. 1.2. Elipsoidul terestru

Axa mică a elipsoidului terestru PP' reprezintă axa de rotaţie a Pământului de la vest la
est şi se numeşte axa polilor tereştri. Punctele de intersecţie ale axei PP' cu suprafaţa elipsoidului
terestru se numesc poli tereştri: Polul nord (P) şi Polul sud (P').
 Intersecţia elipsoidului terestru cu un plan care conţine axa polilor determină o elipsă
denumită elipsă meridiană (PQP'Q'); jumătăţile de elipsă cuprinse între cei doi poli (PQP' şi PQ'P')
se numesc meridiane. Meridianul care trece prin observatorul astronomic din Greenwich (de lângă
Londra) se numeşte meridian Greenwich, meridian zero, primul meridian sau meridian
internaţional.

Semiaxa mare (a) a elipsei, prin rotaţie, determină planul ecuatorului terestru; intersecţia
acestui plan cu suprafaţa elipsoidului determină un cerc, denumit cercul mare ecuatorial sau
ecuatorul terestru.

Intersecţia elipsoidului terestru cu un plan perpendicular pe axa polilor, paralel cu planul

ecuatorului terestru, determină un cerc denumit cerc paralel sau paralel.

Suprafaţa elipsoidului terestru generată prin rotirea elipsei meridiane în jurul axei sale se
consideră determinată, dacă se cunosc elementele acestei elipse. Pentru determinarea elipsei
meridiane s-a procedat la stabilirea lungimii arcului de meridian de 1°, la diferite latitudini, din
care s-au dedus valorile cele mai probabile ale elementelor ce caracterizează elipsoidul terestru, şi
anume:

- semiaxa mare (a);

- semiaxa mică (b);

a b b
- turtirea (α):   1
a a

a 2  b2
- excentricitatea (e) e 
a2

După cum se poate vedea din relaţiile de mai sus, pentru determinarea elipsei meridiane a
elipsoidului terestru este suficient să se cunoască lungimea celor două semiaxe, lungimea uneia
dintre semiaxe şi turtirea sau excentricitatea elipsoidului.

Autorul Anul Semiaxa Semiaxa Turtirea

mare a (în mică b (în
metri) metri)

Everest 1830 6377278 6356075 1/300.8

Bessel 1841 6377397 6356079 1/299.2

Airy 1849 6377563 6356257 1/229.3

Clarke 1866 6378206 6356584 1/295.0

 Helmert 1906 6378200 6356818 1/298.3

Hayford 1910 6378388 6356912 1/297.0

Krasovski 1940 6378245 6356863 1/297.0

WGS 84 1984 6378137 6356752 1/298.257222110

Internaţional 1924 6378388 6356912 1/297.0

1924 (ED 50)

PZ 90 1985 6378136 6356751 1/298,257839303

Tabelul 1-1 Elementele principalilor elipsoizi tereştri utilizaţi în hidrografie

Conferinţa internaţională de geodezie şi geofizică de la Madrid din anul 1924 a adoptat

elementele elipsoidului terestru stabilite de către Hayford, fiind folosite în multe state ca elemente
ale elipsoidului terestru de referinţă, cunoscut sub denumirea de elipsoidul internaţional. Apoi
după diverse variante şi măsurători din ce în ce mai precise s-a ajuns la WGS-84, elipsoid utilizat
pentru editarea a 40% din hărţile existente, pentru poziţionarea GPS şi pentru hărţile electronice.

După cum se poate vedea din datele tabelului 1.1., turtirea elipsoidului terestru este mică,
diferenţa dintre semiaxa mare şi semiaxa mică - după elementele elipsoidului internaţional, fiind
de numai 21476 m; practic, deci, se poate afirma că elipsoidul terestru se apropie foarte mult de o
sferă. De aceea, elipsoidul terestru mai este cunoscut şi sub denumirea de sferoid terestru.
Aspectul de sferoid este scos în evidenţă şi de comparaţia care se poate face între lungimea
ecuatorului terestru şi cea a elipsei meridiane: circumferinţa ecuatorului este de 40 077 km, iar
conturul elipsei meridiane de 40 009 km.

Asimilarea geoidului cu elipsoidul de revoluţie s-a făcut din raţiunea obţinerii unei
suprafeţe regulate, care poate fi supusă unor relaţii matematice riguroase, necesitate reclamată de
ştiinţele aplicate.

Asimilarea elipsoidului terestru cu sfera terestră se face pe baza constatării diferenţei,

practic neînsemnate, între cele două suprafeţe, în scopul simplificării rezolvării problemelor în
navigaţie şi a anumitor probleme ale cartografiei, ştiut fiind faptul că proprietăţile geometrice ale
sferei sunt considerabil mai simple decât ale elipsoidului.

Sfera terestră se consideră drept o sferă, care are volumul egal cu cel al elipsoidului
terestru. Raza sferei terestre (R) se calculează deci din egalitatea dintre volumul sferei terestre şi
4 4
cel al elipsoidului terestru: R3  a 2b
3 3
de unde: R  3 a2 b

Această valoare a razei sferei terestre, cu o diferenţă de ordinul metrilor, se poate obţine
şi dacă se consideră egalitatea suprafeţei elipsoidului cu cea a sferei. În sfârşit, o valoare apropiată
pentru raza sferei terestre se obţine şi dacă se calculează din semisuma semiaxelor elipsoidului
ab
terestru de referinţă: R   6368Km
2

2.2. Elementele sferei terestre. Determinarea poziţiei unui punct pe suprafaţa sferei terestre

2.2.1. Elementele sferei terestre

Sfera terestră, în mod analog cu elipsoidul terestru, este definită de următoarele elemente
de referinţă (fig. 1-3):

Fig. 1.3. Elementele sferei terestre

- axa polilor (PNPS) în jurul căreia Pământul execută mişcarea de rotaţie de la vest la est. Axa
polilor înţeapă sfera terestră în două puncte: Polul nord (PN), îndreptat spre Steaua Polară (sau
polul de unde Pământul se vede rotindu-se în sens direct) şi Polul sud (PS), la extremitatea opusă;

- planul ecuatorului terestru, perpendicular pe axa polilor ce trece prin centrul pământului.
Intersecţia acestui plan cu suprafaţa sferei terestre determină un cerc mare denumit ecuatorul
terestru. Planul ecuatorului împarte sfera terestră în două emisfere: emisfera nordică, ce conţine
Polul nord şi emisfera sudică, ce conţine Polul sud. Intersecţia sferei terestre cu un plan oarecare
paralel cu planul ecuatorului terestru, perpendicular deci pe axa polilor, determină un cerc mic
denumit cerc paralel sau paralel.

Intersecţia sferei terestre cu un plan care conţine axa polilor determină un cerc mare
(PNQ PsQ')- Semicercul cuprins între cei doi poli se numeşte meridian (PNQ Ps); semicercul
opus, cuprins în acelaşi plan, se numeşte antimeridian (PNQ' Ps) - Meridianul Greenwich
(meridianul zero, primul meridian sau meridianul internaţional) împarte sfera terestră în două
emisfere: emisfera estică şi emisfera vestică. Considerându-ne într-un punct oarecare al
meridianului Greenwich, stând cu faţa spre Polul nord, emisfera estică este situată în dreapta, iar
emisfera vestică în stânga.

Antimeridianul meridianului Greenwich este denumit meridianul 180° sau meridianul de

schimbare a datei.

2.2.2. Coordonate geografice

Poziţia unui punct oarecare pe suprafaţa sferei terestre se determină în raport de două
cercuri mari ale căror plane sunt reciproc perpendiculare (fig. 1-3):

- ecuatorul terestru;

- meridianul Greenwich.

Orice punct (ex. A sau B) de pe suprafaţa sferei terestre se află la intersecţia unui paralel
cu un meridian, denumite paralelul locului şi, respectiv, meridianul locului.

Poziţia punctului A pe sfera terestră, de exemplu, se obţine prin determinarea paralelului şi

meridianului locului, la intersecţia cărora se află punctul respectiv.

Paralelul locului se determină prin latitudinea sa, iar meridianul locului prin longitudine.
Poziţia unui punct pe suprafaţa Pământului se determină deci cu ajutorul a două coordonate:
latitudinea şi longitudinea, denumite coordonate geografice.

Latitudinea unui punct pe suprafaţa Pământului este arcul de meridian sau unghiul la
centru corespunzător, măsurat de la ecuator până la paralelul locului.

Toate punctele situate pe acelaşi paralel au aceeaşi latitudine; de aceea, cercurile paralele
pe sfera terestră mai poartă şi denumirea de paralele de latitudine.

Latitudinea poate lua valori cuprinse între 0° ( la ecuator) şi 90° (la poli); latitudinea se
consideră nordică sau pozitivă dacă punctul este situat în emisfera nordică şi sudică sau negativă,
dacă locul se află în emisfera sudică.

Deoarece verticala locului, normală la suprafaţa sferei terestre în punctul considerat, trece prin
centrul Pământului mai poate fi definită şi ca unghiul dintre verticala locului şi planul ecuatorului.
 Longitudinea unui punct pe suprafaţa Pământului este arcul de ecuator terestru sau
unghiul la centru corespunzător, măsurat de la meridianul Greenwich, spre est sau spre vest, până
la meridianul locului. Toate punctele situate pe acelaşi meridian au aceeaşi longitudine.

Longitudinea mai poate fi definită şi ca unghiul sferic (la pol) cuprins între planul meridianului
Greenwich şi planul meridianului locului, contat spre est sau spre vest.

Longitudinea poate lua valori de la 0° (punctele situate pe meridianul Greenwich) până la 180'
(punctele situate pe meridianul 180°); longitudinea este considerată estică sau pozitivă, dacă locul
este situat în emisfera estică şi vestică sau negativă, dacă punctul se află în emisfera vestică.

Meridianul Greenwich a fost stabilit ca meridian de origine pentru măsurarea

longitudinilor la Conferinţa internaţională de la Washington, din anul 1884.

La intersectarea paralelului locului, determinat de latitudine, cu meridianul locului,

determinat de longitudine, se obţine poziţia punctului considerat pe sfera terestră.

În navigaţie, coordonatele geografice ale poziţiei navei se exprimă la precizie de 0'l; în

situaţiile în care coordonatele geografice sunt folosite ca elemente de calcul, se recomandă să fie
notate cu semnele lor algebrice (+ sau -) şi nu cu sensurile de contare (N, S, E, W), pentru a uşura
efectuarea operaţiunilor.

2.3 Coordonate geodezice

Poziţia unui punct pe elipsoidul terestru în sistemul de coordonate geodezice, în mod

analog cu sistemul de coordonate geografice sferice, se determină cu ajutorul longitudinii şi
latitudinii. în figura 1-7, considerăm punctul A şi normala ZA la suprafaţa elipsoidului
terestru în A.

Longitudinea geodezică (λ) se defineşte la fel ca în cazul sferei terestre, ca arcul de

ecuator terestru sau unghiul la centru corespunzător, măsurat de la meridianul Greenwich spre est
sau spre vest până la meridianul locului (Fig. 1.4.). Longitudinea punctului A, de exemplu, este

MQ  MOQ
 Fig. 1.4. Coordonate geodezice

Latitudinea geodezică (φ) este unghiul dintre normala la elipsoidul terestru în punctul
considerat A cu planul ecuatorului terestru; latitudinea geodezică a punctului A este ABQ .
Latitudinii geodezice i se dă sensul N (S), respectiv semnul + (-), ca în cazul latitudinii
geografice sferice.

Normala la elipsoidul terestru într-un punct dat face un anumit unghi cu verticala
locului (direcţia firului cu plumb), de valoare redusă, care poartă denumirea de deviaţia
verticalei în planul meridianului.

Unghiul fiind de o valoare redusă, pentru simplificarea prezentării acestor noţiuni,

se consideră că cele două direcţii - normala cu verticala locului, se confundă.

Verticala locului nu trece prin centrul elipsoidului, aşa cum se consideră în cazul sferei terestre.
Unghiul format între direcţia la centrul elipsoidului terestru (OA) şi planul ecuatorului se
numeşte latitudine geocentrică (φ'); latitudinea geocentrică a punctului A este AOQ .

Unghiul BAO pe care îl face verticala locului (considerată confundându-se cu

normala) cu direcţia la centrul elipsoidului terestru se numeşte unghiul verticalei (β) sau unghiul
de reducere la centrul Pământului. Din figura 1.4. se observă că:

   ` 

Valoarea aproximativă în funcţie de latitudine a unghiului verticalei este dată de relaţia:

β= 11'35".7sin2φ,

având valoarea maximă de 11 '35".7 la latitudinea de 45°.

 2.4. Coordonate rectangulare

În acest sistem de coordonate planul ecuatorului coincide cu planul orizontului ce trece

printr-un punct O, considerat origine (fig. 1.5.)

+X

+X +X
-Y +Y
Ym M

Xm

-Y +Y

-X -X
-Y +Y

-X

Fig. 1.5. Coordonate rectangulare

Axa absciselor se confundă cu direcţia meridianului ce trece prin punctul de origine sau
cu o direcţie paralelă cu un meridian oarecare. Axa ordonatelor este perpendiculară cu axa
absciselor şi trece prin punctul de origine.

Poziţia unui punct (M) se determină prin coordonate rectangulare XM şi YM, considerate
cu semnul + sau – în funcţie de cadranul în care s găseşte punctul.

Proiecţia Gauss

Pentru scopuri practice a fost alcătuit un sistem de coordonate rectangulare mai simplu şi
mai comod, denumit sistemul de coordonate rectangulare Gauss.

Această proiecţie a fost concepută în anii 1825-1830 de către matematicianul german

Karl Friedrich Gauss, iar mai târziu, în anul 1912, Johannes Krüger a elaborat formulele necesare
pentru trecerea coordonatelor punctelor de pe elipsoidul de rotaţie în planul de proiecţie.

În România proiecţia Gauss a fost introdusă în anul 1951, când s-a adoptat şi elipsoidul
de referinţă Krasovski-1940. Sistemul de proiecţie s-a folosit la întocmirea planului topografic de
bază la scara 1:10.000, a hărţii topografice de bază la scara 1:25.000, precum şi a hărţilor unitare
la diferite scări, până în anul 1973.
 Ca principii generale amintim:

- Se consideră elipsoidul de rotaţie ca formă matematică a Pământului, iar pentru

proiectare, suprafaţa interioară desfăşurată în plan a unui cilindru imaginar, tangent la un
meridian, adică în poziţie transversală ( figura 1.6.);

- Pentru reprezentarea unitară a elipsoidului terestru în planul de proiecţie au fost stabilite

meridianele de tangenţă pentru întregul Glob, rezultând un număr de 60 de fuse geografice de
câte 6° longitudine, începând cu meridianul de origine Greenwich;

- Pentru proiectarea celor 60 de fuse se consideră elipsoidul înfăşurat în 60 de cilindri

succesivi, în poziţie orizontală, unde fiecare cilindru este tangent la medianul axial corespunzător
fusului.

Fig. 1.6. Proiecţia Gauss

În plan fiecare zonă va fi reprezentată printr-un aşa zis fus, în care meridianul axial şi
Ecuatorul apar ca nişte linii drepte (nedeformate), iar restul liniilor sunt deformate proporţional
cu depărtarea de origine (fig. 1.7.)
 N
500 Km

Ym
M
Xm
O O

Fig. 1.7. Fusul Gauss

Poziţia unui punct M este determinată de două coordonate rectangulare XM şi YM,

denumite şi coordonate Gauss. Pentru a se elimina valorile negative ale coordonatelor, originii i
s-a atribuit arbitrar valoarea de 500 Km (cea mai mare lăţime a unei zone de 6˚ nu depăşeşte 385
Km). Pentru reprezentarea întregii suprafeţe terestre există 60 de fuse cu un număr de 60 de
sisteme de coordonate rectangulare.

De exemplu, coordonatele unui punct M se vor scrie:

XM=6436825,3 m

YM=3118236,2 m

Abscisa X reprezintă depărtarea punctului M faţă de Ecuator. Ordonata Y este un număr

compus, în care cifra 3 reprezintă numărul de ordine al fusului (contat de la meridianul opus lui
Greendwich), iar următoarele cifre – depărtarea faţă de meridianul axial (în exemplul dat spre est
118 236,2 m).

În sistemul de coordonate rectangulare, datorită neomogenităţii scării de reprezentare a

liniilor de pe Pământ în plan, distanţele sunt variabile. Astfel, distanţele calculate cu ajutorul
coordonatelor rectangulare sunt mai mari decât cele corespunzătoare de pe elipsoid (la distanţe
mai mari de 280 de Km, diferenţa poate fi de 1/1000 din distanţa de pe elipsoid).

Pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre unele elemente ale punctelor de pe elipsoid
şi reprezentarea lor în plan se poate face o comparaţie a acestora (fig. 1.8.)
 Q
P M
X
γ

Reprezentarea meridianului axial

Q`

γ
γ`
T` T
B
δ B`

l
R

nul axia
YR

ctului
R`
φR λR A
A`

Meridia

nul pun
XR

Meridia
Y

O Ecuatorul în plan O Ecuatorul pe elipsoid

Fig. 1.8. Comparaţie între coordonate pe elipsoid şi plan

Un punct oarecare R de coordonate φR, λR situat pe elipsoid se va reprezenta în plan prin

punctul R` de coordonate XR şi YR. Ducând o paralelă RM la meridianul axial, unghiul dintre
aceasta şi meridianul punctului se numeşte convergenţa meridianelor γ. În plan acest unghi va fi
numit convergenţa plană a meridianelor γ`. Unghiul dintre paralela dusă la meridianul axial şi o
direcţie la alt punct (punctul B) se numeşte unghi direcţional geodezic (T). În plan, acest unghi
va fi reprezentat de unghiul direcţional plan T`, diferit de unghiul T datorită corecţiei care se
aduce la reprezentarea unei linii curbe în plan δ.

Azimuturile geodezice în plan vor fi date de relaţia:

A=T`+ γ`+ δ

Problemele geodezice directă şi inversă

Măsurătorile geodezice executate în teren, determină unghiuri şi distanţe între diverse

puncte de pe suprafaţa Pământului. Distanţa cea mai scurtă între două puncte pe elipsoidul
terestru se numeşte linie geodezică (similară ortodromei de pe sferă).

Problema esenţială a geodeziei constă în transformarea coordonatelor geodezice în

coordonate plane rectangulare pentru a se corela puncte de pe elipsoid cu puncte de pe un plan
topografic – calculul unei reţele de puncte legate între ele într-un anumit sistem de coordonate.

Pentru distanţele la care se execută măsurători topografice această linie geodezică este
considerată o linie dreaptă şi se suprapune, cu erori neglijabile, peste segmentul de dreaptă ce
uneşte cele două puncte.

2.4.1. Problema geodezică directă

 Fiind date două puncte (A şi B), pe suprafaţa unui elipsoid de revoluţie, precum şi
unghiurile direcţionale (orientările), direct şi invers, se cere să se determine coordonatele
punctului B.

ΔY B(XB,YB)

T T1
ΔX

A(XA,YA)

Fig. 1.9. Problemele geodezice

Pentru distanţe mai mici de 30 Km, se consideră neglijabilă corecţia reprezentării liniei
curbe în plan, δ şi atunci T1=180˚+T.

Elemente cunoscute: XA, YA, d, T;

Se determină: XB, YB;

Algoritm: X  d  cos T

Y  d  sin T

X B  X A  X

YB  YA  Y

2.4.2. Problema geodezică inversă

Se calculează distanţa şi orientarea între două puncte, cunoscând coordonatele acestora

Elemente cunoscute: XA, YA, XB, YB ;

Se determină: d, T;

Algoritm: X  X B  X A

Y  YB  YA

d  X 2  Y 2

Y
tgT  .
X