Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Conf. Univ. dr. Ioana Mihaela GEORGESCU

BOTANICĂ II

Bucureşti
- 2014 -
 CUPRINS

1. TEMA 1: INTRODUCERE ÎN BOTANICA SISTEMATICĂ ............................................................8

1.1.Obiectul şi metodele de cercetare ale botanicii sistematice ......................................................................8

1.2.Taxonomia vegetală ................................................................................................................................... 10

1.2.1.Unităţi taxonomice ............................................................................................................................... 11
1.2.2.Nomenclatura unităţilor taxonomice .................................................................................................... 13

1.3. Sisteme de clasificare ............................................................................................................................... 16

1.3.1. Noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare ........................................................................ 16
1.3.2. Sisteme de clasificare ......................................................................................................................... 17

2. TEMA 2: PLANTA ŞI MEDIUL .......................................................................................................... 21

2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie ....................................................................... 22

2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor ................................................................................................................. 23

2.2.1. Umiditatea solului .............................................................................................................................. 23
2.2.2.Temperatura aerului ............................................................................................................................ 24
2.2.3. Lumina ............................................................................................................................................... 24
2.2.4. Solul ................................................................................................................................................... 25

2.3. Noțiuni de fitogeografie ........................................................................................................................... 26

2.3.1. Zonele și etajele de vegetație din România ........................................................................................ 26

3. TEMA 3: REGNURILE LUMII VII .................................................................................................... 32

3.1. Regnurile lumii vii ................................................................................................................................... 33

3.2. Monera: caracterizare, clasificare, importanţă ..................................................................................... 35

3.2.1. Caracterizarea organismelor din regnul Monera ................................................................................ 35
3.2.2. Clasificarea regnului Monera .............................................................................................................. 35
3.2.3. Importanţa organismelor din regnul Monera ...................................................................................... 36

3.3. Protista: caracterizare, clasificare, importanţă ..................................................................................... 39

3.3.1. Caracterizarea organismelor din regnul Protista ................................................................................ 39
3.3.2. Clasificarea regnului Protista ............................................................................................................. 40
3.3.3. Importanţa organismelor din regnul Protista ...................................................................................... 41

3.4. Fungi: caracterizare, clasificare, importanţă ........................................................................................ 42

3.4.1. Caracterizarea organismelor din regnul Fungi ................................................................................... 42
3.4.2. Clasificarea regnului Fungi ................................................................................................................ 43
3.4.3. Importanţa organismelor din regnul Fungi ......................................................................................... 44

4. TEMA 4: REGNUM PLANTAE. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA. ÎNCRENGĂTURA

POLYPODIOPHYTA ........................................................................................................................... 51

4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare .............................................................................................. 52

3
4.2. Încrengătura Bryophyta: caracterizare, clasificare, importanţă .......................................................... 54
4.2.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Bryophyta .................................................................. 54
4.2.2. Clasificarea încrengăturii Bryophyta .................................................................................................. 58
4.2.3. Importanţa speciilor din încrengătura Bryophyta ............................................................................... 59

4.3. Încrengătura Polypodiophyta: caracterizare, clasificare, importanţă ................................................. 60

4.3.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Polypodiophyta .......................................................... 60
4.3.2. Clasificarea încrengăturii Polypodiophyta .......................................................................................... 63
4.3.3. Importanţa speciilor din încrengătura Polypodiophyta ....................................................................... 64

5. TEMA 5: SPERMATOPHYTA – ÎNCRENGĂTURA PLANTELOR CU SEMINŢE.

SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE) ....................................................... 70

5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu .............................................................................. 71

5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare ............................................................................................. 71

5.3. Pinophytina (Gymnospermae): caracterizare, clasificare ...................................................................... 72

5.3.1. Caracterizarea subîncrengăturii Pinophytina ...................................................................................... 72
5.3.2. Clasificarea subîncrengăturii Pinophytina .......................................................................................... 75

5.4. Pinophytina – exemple de specii .............................................................................................................. 77

 Familia Ginkgoaceae ...................................................................................................................... 77
 Familia Ephedraceae ...................................................................................................................... 77
 Familia Pinaceae ............................................................................................................................ 78
 Familia Cupressaceae .................................................................................................................... 80
 Familia Taxaceae ........................................................................................................................... 81

6. TEMA 6: SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE). SUBCLASA

MAGNOLIIDAE.................................................................................................................................... 85

6.1. Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare ................................................. 86

6.1.1. Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina .............................................................................. 86
6.1.2. Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina .................................................................................. 87

6.2. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales. Ordinul Aristolochiales . 89

6.2.1. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică ............................................................................. 89
6.2.2. Ordinul Berberidales .......................................................................................................................... 89
 Familia Berberidaceae ................................................................................................................... 89
6.2.3. Ordinul Aristolochiales ........................................................................................................................... 90
 Familia Aristolochiaceae ................................................................................................................ 90

6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales ......................................................................................... 91

6.3.1. Ordinul Ranunculales ......................................................................................................................... 91
 Familia Ranunculaceae .................................................................................................................. 91
6.3.2. Ordinul Papaverales ........................................................................................................................... 96
 Familia Papaveraceae .................................................................................................................... 96
 Familia Fumariaceae ..................................................................................................................... 97

7. TEMA 7: SUBCLASA HAMAMAELIDAE ....................................................................................... 101

7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales ............................................ 102

4
 7.1.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales .......................................... 102
7.1.2. Ordinul Urticales .............................................................................................................................. 102
 Familia Ulmaceae ......................................................................................................................... 102
 Familia Moraceae ......................................................................................................................... 103
 Familia Cannabaceae ................................................................................................................... 104

7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales. ................................................................................................ 106

7.2.1. Ordinul Juglandales ......................................................................................................................... 106
 Familia Juglandaceae ................................................................................................................... 106
7.2.2. Ordinul Fagales ................................................................................................................................ 106
 Familia Fagaceae ......................................................................................................................... 106
 Familia Betulaceae ....................................................................................................................... 109
 Familia Corylaceae ...................................................................................................................... 109

8. TEMA 8: SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE .................................................................................... 113

8.1. Subclasa Caryophyllidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Caryophyllales. Familia

Portulacaceae. Familia Caryophyllaceae ..................................................................................................... 114
8.1.1 Caracterizarea subclasei Caryophyllaceae ........................................................................................ 114
8.1.2. Ordinul Caryophyllales .................................................................................................................... 114
 Familia Portulacaceae ................................................................................................................. 114
 Familia Caryophyllaceae ............................................................................................................. 115

8.2. Familia Amaranthaceae. Familia Chenopodiaceae. Ordinul Polygonales. ............................................. 118

8.2.1. Familia Amaranthaceae ................................................................................................................... 118
8.2.2. Familia Chenopodiaceae .................................................................................................................. 119
8.2.3. Ordinul Polygonales ......................................................................................................................... 120
 Familia Polygonaceae .................................................................................................................. 120

9. TEMA 9: SUBCLASA ROSIDAE ...................................................................................................... 124

9.1. Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Rosales. ....................................................... 125

9.1.1 Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică ................................................................................... 125
9.1.2. Ordinul Rosales ................................................................................................................................ 125
 Familia Rosaceae ......................................................................................................................... 125

9.2. Ordinul Fabales ..................................................................................................................................... 130

 Familia Caesalpiniaceae .............................................................................................................. 130
 Familia Fabaceae ......................................................................................................................... 131

9.3. Ordinul Elaeagnales. Ordinul Cornales. Ordinul Euphorbiales. Ordinul Rhamnales ..................... 136
9.3.1 Ordinul Elaeagnales .......................................................................................................................... 136
 Familia Elaeagnaceae .................................................................................................................. 136
9.3.2. Ordinul Cornales .............................................................................................................................. 137
 Familia Cornaceae ....................................................................................................................... 137
9.3.3 Ordinul Euphorbiales ........................................................................................................................ 137
 Familia Euphorbiaceae ................................................................................................................ 137
9.3.2. Ordinul Rhamnales ........................................................................................................................... 139
 Familia Vitaceae ........................................................................................................................... 139

9.4. Ordinul Sapindales. Ordinul Linales. Ordinul Apiales. ....................................................................... 140

9.4.1 Ordinul Sapindales ............................................................................................................................ 140

5
  Familia Aceraceae ........................................................................................................................ 140
9.4.2. Ordinul Linales ................................................................................................................................. 140
 Familia Linaceae .......................................................................................................................... 140
9.4.3 Ordinul Apiales ................................................................................................................................. 141
 Familia Apiaceae .......................................................................................................................... 141

10. TEMA 10: SUBCLASA DILLENIIDAE ............................................................................................ 146

10.1. Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Malvales. ............................................. 146

10.1.1 Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică ............................................................................ 146
10.1.2. Ordinul Malvales ............................................................................................................................ 147
 Familia Tiliaceae .......................................................................................................................... 147
 Familia Malvaceae .......................................................................................................................148

10.2. Ordinul Capparales .............................................................................................................................. 149

 Familia Brassicaceae ................................................................................................................... 149

10.3. Ordinul Salicales. Ordinul Cucurbitales. Ordinul Primulales .......................................................... 153

10.3.1 Ordinul Salicales ............................................................................................................................... 153
 Familia Salicaceae ....................................................................................................................... 153

10.3.2 Ordinul Cucurbitales ......................................................................................................................... 154

 Familia Cucurbitaceae ................................................................................................................. 154

10.3.3 Ordinul Primulales ............................................................................................................................ 155

 Familia Primulaceae .................................................................................................................... 155

11. TEMA 11: SUBCLASA ASTERIDAE ............................................................................................... 158

11.1. Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică. Ordinul Oleales. Ordinul Polemoniales. ............ 159
11.1.1 Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică ............................................................................. 159
11.1.2. Ordinul Oleales ............................................................................................................................... 159
 Familia Oleaceae .......................................................................................................................... 159
11.1.3. Ordinul Polemoniales ..................................................................................................................... 161
 Familia Convolvulaceae ............................................................................................................... 161
 Familia Cuscutaceae .................................................................................................................... 161

11.2. Ordinul Boraginales. Ordinul Lamiales. Ordinul Scrophulariales ............................................... 162

11.2.1. Ordinul Boraginales ....................................................................................................................... 162
 Familia Boraginaceae .................................................................................................................. 162
11.2.2. Ordinul Lamiales ............................................................................................................................ 164
 Familia Lamiaceae ....................................................................................................................... 164
11.2.3. Ordinul Scrophulariales ................................................................................................................. 165
 Familia Scrophulariaceae ............................................................................................................165
 Familia Solanaceae ...................................................................................................................... 167
 Familia Orobanchaceae ............................................................................................................... 169

11.3. Ordinul Rubiales. Ordinul Dipsacales ............................................................................................. 169

11.3.1. Ordinul Rubiales ............................................................................................................................. 169
 Familia Rubiaceae ........................................................................................................................ 169
11.3.2. Ordinul Dipsacales ......................................................................................................................... 170
 Familia Caprifoliaceae ................................................................................................................. 170

6
 11.4. Ordinul Asterales ................................................................................................................................. 171
 Familia Asteraceae ........................................................................................................................ 171

12. TEMA 12: CLASA LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE) ..................................................... 178

12.1. Subclasa Liliidae - caracterizare, clasificare. Ordinul Liliales. Ordinul Juncales. Ordinul
Cyperales ........................................................................................................................................................ 179
12.1.1 Subclasa Liliidae – caracterizare, sistematică ................................................................................ 179
12.1.2. Ordinul Liliales ............................................................................................................................... 179
 Familia Liliaceae .......................................................................................................................... 179
 Familia Alliaceae .......................................................................................................................... 181
 Familia Iridaceae ......................................................................................................................... 181
12.1.3. Ordinul Juncales ............................................................................................................................. 182
 Familia Juncaceae ........................................................................................................................ 182
12.1.4. Ordinul Cyperales ........................................................................................................................... 183
 Familia Cyperaceae ...................................................................................................................... 183

12.2. Ordinul Poales. .................................................................................................................................. 184

 Familia Poaceae ........................................................................................................................... 184

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................................................. 193

7
 Tema 1
INTRODUCERE ÎN BOTANICA SISTEMATICĂ

Fig. 1: Trifolium pratense L. subsp. pratense var. pratense

(T. P. var. spontaneum Willk) – Trifoiul roşu

Unităţi de învăţare:
1.1.Obiectul şi metodele de cercetare ale sistematicii vegetale
1.2.Taxonomia vegetală: unităţi taxonomice; nomenclatura unităţilor taxonomice
1.3. Sisteme de clasificare:noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare;
sisteme de clasificare
Obiectivele temei:
 Înţelegerea importanţei sistematicii vegetale ca ramură a botanicii
 Însuşirea noţiunilor privind categoriile sistematice folosite în clasificarea
plantelor şi a modului de formare al denumirilor ştiinţifice
 Cunoaşterea sistemelor de clasificare şi înţelegerea criteriilor de formare a
clasificării filogenetice
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
3. Hodişan I., Pop I., 1976. Botanică sistematică. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Mohan Gh., Gavrilă L., Ardelean A., Pârvu C., 1996. Istoria biologiei în date. Edit. All,
Bucureşti

1.1. Obiectul şi metodele de cercetare ale sistematicii vegetale

În domeniul biologiei, sistematica este ştiinţa care studiază diversitatea organismelor,
diferenţele şi înrudirile dintre acestea (I. Coteanu, 1975).

8
 Sistematica vegetală, prin obiectul de studiu şi metodele sale de cercetare sintetizează
informaţiile cu privire la diversitatea plantelor contribuind la înţelegerea şi explicarea
relaţiilor filogenetice dintre acestea precum şi a sensului în care ele au evoluat.
Obiectul sistematicii vegetale îl reprezintă descrierea şi clasificarea (ordonarea)
plantelor într-un sistem organizat ierarhic.
Descrierea asigură cunoaşterea detaliată a plantelor şi astfel furnizarea informaţiei
necesare alcătuirii unui sistem de clasificare care să reflecte, cât mai fidel, ordinea naturală,
legăturile dintre organismele vegetale şi evoluţia acestora. Totodată, prin descriere, plantele
necunoscute pot fi identificate şi apoi repartizate unui anumit grup.
Clasificarea asigură distribuirea sistematică a unor entităţi în cadrul unei scheme
organizată logic, în cazul nostru pe baza relaţiilor dintre organisme.
Pentru descrierea corespunzătoare a plantelor, sistematica vegetală preia în mod critic
rezultatele observaţiilor şi cunoştinţele acumulate în alte ramuri ale biologiei şi botanicii pe
care le adaptează propriilor metode de cercetare:
- Metoda morfologică: analizează comparativ însuşirile morfologice ale
plantelor, observate atât la nivelul organelor de reproducere (ex. floarea, fructul) cât şi a celor
vegetative. Numărul caracterelor comune indică gradul de înrudire între plante. Această
metodă este cea mai veche, dar şi cea mai uzitată în sistematica vegetală, deoarece caracterele
morfologice sunt uşor de observat şi îşi pot găsi utilizarea practică în alcătuirea cheilor de
determinare.
- Metoda anatomică: foloseşte pentru clasificarea plantelor particularităţile
anatomice ale organelor acestora, cum ar fi: alcătuirea ţesuturilor conducătoare,
particularităţile epidermei, stomatelor şi a tipului de mezofil la frunză, prezenţa structurilor
secretoare, anatomia florii etc. În sistematică această metodă are aplicaţie pentru identificarea
unor grupe mari (ex. deosebirile dintre plantele dicotiledonate şi cele monocotiledonate),
precum şi pentru lămurirea unor aspecte necesare recunoaşterii şi clasificării la nivelul unor
grupe restrânse (ex. plantele aparţinând genului Festuca pot fi identificate corespunzător şi cu
ajutorul fasciculelor conducătoare şi a celulelor buliforme din frunză). Datele de anatomie,
obţinute cu ajutorul microscopului optic, pot fi completate cu cele de ultrastructură prin studii
efectuate la microscopul electronic şi cu cele de micromorfologie (la nivelul suprafeţei
organelor plantelor) stabilite prin observaţii la microscopul cu scanner.
- Metoda ontogenetică: studiază comparativ modul de formare a organelor
plantelor - morfogeneza florală, formarea sacului embrionar, a polenului, embriogeneza etc.

9
pentru a se evidenţia omologia acestora şi astfel a se înţelege legăturile de înrudire între
plante.
- Metoda cromozomială: studiază comparativ numărul cromozomilor, mărimea
şi forma lor la diferite grupe de plante. Un număr similar de cromozomi poate indica o
legătură strânsă între plante, în timp ce un număr diferit de cromozomi semnifică de cele mai
multe ori o izolare reproductivă şi deci o distanţare mare între grupele de plante.
- Metoda biochimică: are la bază studiul comparativ al compuşilor chimici din
plante. Prezenţa unor metaboliţi secundari de tipul alcaloizilor, antocianilor, glicozizilor ş.a.
comuni în mai multe grupuri de plante indică apropierea dintre aceste grupe.
- Metoda biogeografică: studiază arealele plantelor, modul în care acestea sunt
adaptate la anumite condiţii ecologice de viaţă. Grupele de plante cu areale comune şi adaptări
ecologice asemănătoare pot fi înrudite între ele.
- Metoda paleobotanică: se bazează pe studierea resturilor de plante păstrate ca
fosile şi furnizează date importante privind evoluţia şi legăturile filogenetice dintre grupele
mari de plante. În acest context se înscrie şi Palinologia, respectiv studiul polenului din
depozite conservate în diferite substraturi, cum ar fi turba.
- Metoda moleculară: metodă de cercetare recentă care urmăreşte stabilirea
legăturilor de filiaţie între grupele de plante pe baza studiului acizilor nucleici din celula
vegetală (ADN-ul plastidial, mitocondrial, nuclear).

Test de evaluare
1. Precizaţi rolul sistematicii vegetale ca ştiinţă a plantelor.
2. O clasificare a plantelor poate asigura:
a) cunoaşterea detaliată a speciilor vegetale
b) repartizarea unei specii în cadrul unei scheme organizate logic
c) identificarea unei specii
3. Care dintre metodele de cercetare folosite în botanica sistematică considerați că
ar permite o identificarea rapidă, pe teren, a speciilor vegetale?

1.2.Taxonomia vegetală: unităţi taxonomice; nomenclatura unităţilor taxonomice

Parte componentă a botanicii sistematice, taxonomia are ca obiect de studiu definirea
şi ierarhizarea categoriilor (unităţilor) folosite în clasificare precum şi stabilirea regulilor
privind nomenclatura plantelor.

10
 Unităţile de clasificare se numesc taxoni sau unităţi taxonomice (sistematice).
Acestea se subordonează ierarhic într-un sistem alcătuit din unităţi foarte mari, cuprinzătoare
- ex. plantele verzi, până la unităţi care includ grupuri mici de plante şi variaţiile acestora.
Nomenclatura asigură numirea corectă a taxonilor pe baza regulilor emise de Codul
internaţional de nomenclatură botanică1.
1.2.1. Unităţi taxonomice
Specia reprezintă unitatea sistematică de bază, subordonată genului care cuprinde
indivizi sau grupuri de indivizi (populaţii) cu trăsături şi însuşiri comune, proprii, pe baza
cărora poate fi deosebită de alte specii înrudite.
Noţiunea de specie ca o grupare formată pe baza asemănărilor morfologice dintre
componenţilor săi, rezultate din studierea unui număr mare de caractere, a fost introdusă de
John Ray (1627-1705) în lucrarea Historia plantarum (1686 -
1704).
Caracterele comune indivizilor unei specii
(morfologice, genetice, ecologice, de rezistenţă la boli,
dăunători etc.) sunt ereditare şi transmise în descendenţă
datorită existenţei, la nivelul grupului, a fluxului de gene
asigurat de mecanismele reproducerii şi protejat, prin izolare
reproductivă2, de alte comunităţi asemănătoare.
Etapă a evoluţiei şi rezultat al procesului de adaptare,
specia se caracterizează printr-un areal propriu. Acesta poate fi Fig. 2: Dianthus callizonus –
extins şi uneori întrerupt de zone nefavorabile care Garofița Pietrii Craiului
(specie endemică în Masivul
fragmentează specia în populaţii locale ce se disting prin Piatra Craiului)
variaţii ale caracterelor morfologice, biochimice, fiziologice sau de adaptare la condiţii de
mediu specifice (ecotipuri) – specii politipice (polimorfe). Atunci când specia ocupă un
arealul restrâns şi este reprezentată de obicei de populaţii asemănătoare, ea este monotipică
(monomorfă).

1
Ultima versiune a codului de nomenclatură (International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants –
Melbourne Code) a fost stabilită în cadrul lucrărilor celui de-al XVIII – lea Congres Internaţional de Botanică
(Australia, 2011) şi publicată în 2012; acesta defineşte unităţile de clasificare şi ierarhia lor şi stabileşte
principiile de bază în acordarea unei denumiri, de exemplu: un taxon nu poate avea decât un singur nume valid
(corect), respectiv primul dat conform regulilor de nomenclatură (prioritatea publicării).
2
Izolarea reproductivă reprezintă un element de bază al procesului de speciaţie. Întreruperea fluxului de gene
între o populaţie şi specia genitoare are loc fie datorită izolării geografice, fie prin diferite mecanisme care includ
izolarea temporală (înflorirea, polenizarea are loc în momente diferite ale zilei sau ale anului), etologică
(adaptarea la agenţi de polenizare diferiţi), autopolenizarea (trecerea de la autoincompatibilitate la
autocompatibilitate), intersterilitatea etc. (Judd, 1999)

11
 • Specia reprezentată de o populaţie întâlnită numai pe un anumit teritoriu şi care nu
se mai regăseşte într-un alt areal se numeşte endemică (fig. 2).
Variaţiile la nivelul populaţiilor locale datorate mutaţiilor, poliploidiei, recombinării
genetice etc. sau al speciilor înrudite care, deşi protejate prin bariere reproductive sau
geografice, pot interacţiona formând hibrizi, furnizează în timp un material supus procesului
de selecţie naturală ce va contribui la creşterea diversităţii în cadrul populaţiilor naturale şi la
apariţia de noi specii.
Durata în timp a unei specii este limitată, aceasta putând să dispară atunci când
condiţiile în care s-a format s-au modificat iar în interiorul ei nu există posibilităţi de adaptare.
Variabilitatea naturală în cadrul speciei, precum şi cea datorată activităţii umane a
determinat necesitatea creării unor unităţi sistematice inferioare acesteia - taxoni infraspecifici
(fig. 1):
• Subspecia: cuprinde populaţiile alcătuite din indivizi cu trăsături morfologice şi
ereditare proprii, ocupând un anumit areal, despărţite de populaţii ale aceleaşi specii prin
bariere geografice, ecologice, fenologice sau de altă natură.
• Varietatea: este reprezentată de populaţii cu o serie de caractere morfologice şi
ereditare, distincte şi constante şi fără areal propriu.
• Forma: este alcătuită din populaţii locale, cu anumite particularităţi morfologice,
neereditare, variabile în funcţie de biotop.
• Convarietatea: rezultat al activităţii omului grupează varietăţi asemănătoare
morfologic, la care se aplică aceeaşi tehnologie de cultură.
• Cultivarul (soiul, rasa): cuprinde populaţiile unei specii cu caractere morfologice,
tehnologice şi de producţie comune, adaptate condiţiilor ecologice specifice unei zone de
cultură, având un fond de gene comun, rezultat în urma selecţii realizate de om şi conservat
prin lucrări speciale de producere de sămânţă sau prin înmulţire vegetativă.
Caracterele de înrudire ale grupelor de plante, dovadă a evoluţiei divergente din
strămoşi comuni, au stat la baza constituirii unităţilor sistematice superioare speciei, respectiv
a taxonilor supraspecifici:
• Genul: reprezintă primul indicator din punct de vedere taxonomic al divergenţei
evolutive al populaţiilor unei specii în urma manifestării mecanismelor de izolare
reproductivă şi este format din una sau mai multe specii înrudite, având în comun o serie de
caractere importante, cum ar fi alcătuirea florii, tipul de fruct etc.
Joseph Pitton de Tournefort (1656-1708) a definit genul după principii moderne,
considerându-l ca unitate de bază în clasificare, iar specia ca o variabilitate în cadrul său.

12
Conceptul de gen este preluat şi de Carol von Linné subliniind de asemenea importanţa
morfologiei florii şi fructului pentru această unitate sistematică.
Speciile unui gen sunt uneori foarte greu de deosebit între ele, diferenţierea făcându-se
pe baza observaţiilor repetate în teren, completate cu studii amănunţite de morfologie,
anatomie, biochimie etc.
Genurile pot fi formate dintr-o singură specie sau pot fi foarte diversificate, alcătuite
din numeroase specii.
• Familia: cuprinde unul sau mai multe genuri cu origine şi însuşiri comune.
Autorul conceptului este Pierre Magnol (1638-1715), profesor de botanică şi director
al Grădinii Botanice din Montpellier. El delimitat familiile pe baza caracteristicilor
evidenţiate la nivelul tuturor organelor plantei.
• Ordinul: este alcătuit din una sau mai multe familii înrudite, cu o serie de caractere
comune, apărute mai devreme în evoluţie şi care au o cuprindere mai mare.
• Clasa: grupează mai multe ordine ce prezintă caractere generale comune, cu valoare
sistematică mare indicând originea străveche comună.
• Încrengătura: cuprinde clase având caractere comune cu grad mare de integrare,
foarte vechi şi cu importanţă sistematică semnificativă; acestea marchează evenimente
esenţiale în evoluţia organismelor vegetale, cum ar fi: apariţia stadiului embrionar în ciclul de
viaţă, formarea corpului vegetativ diferenţiat în organe vascularizate, înmulţirea prin seminţe.
• Regnul: este alcătuit din încrengături cu origine
comună străveche şi o serie de caractere cu un grad mare de
cuprindere (ex. - adaptarea la un anumit mediu de viaţă,
legile generale de organizare ale corpului, tipul de nutriţie,
de înmulţire etc.)3.
1.2.2. Nomenclatura unităţilor taxonomice
Nomenclatura speciei (denumirea ştiinţifică a
plantelor)
Speciile vegetale cunoscute sunt denumite din punct
de vedere ştiinţific cu ajutorul nomenclaturii binare.
Prima lucrare în care este schiţat o formă de
Fig. 3: Pagină din Species
Plantarum descriere foarte scurtă a plantelor, uneori redusă la doi
(http://www.manybooks.net/titles
/linnaeusc 2077120771-8.html )
3
Variabilitatea în interiorul unităţilor sistematice cu valoare mai mare faţă de specie este marcată prin
introducerea unor taxoni suplimentari a căror denumire se poate forma cu ajutorul prefixului supra- (supraordin)
sau sub- (subfamilie) sau au alte denumiri (trib).

13
termeni – numele generic şi de specie, este Pinax (1623) şi aparţine lui Kaspar Bauhin (1560 -
1624), medic şi preot genovez. Acest sistem va fi reluat şi perfecţionat de botanistul suedez
Carol von Linné (1707-1778), profesor de botanică şi medicină la universitatea din Uppsala –
Suedia, în lucrarea Species plantarum (1753) – un catalog şi manual pentru identificarea
plantelor cunoscute în epoca sa: fiecare descriere a unei speciei este însoţită de un cuvânt ce
sintetizează caracteristicile plantei (fig.3); numit epitet specific, el va fi adăugat denumirii de
gen şi va forma combinaţia binominală folosită şi astăzi4. Numele de gen reprezintă essentia,
respectiv grupul de organisme asemănătoare, iar epitetul specific differentia, indicând
elementul de diferenţiere al speciei (Spichiger, 2000). De exemplu, o specie de mentă descrisă
ca: Mentha floribus spicatis, foliis oblongis seratis, a devenit în sistemul binominal Mentha
spicata (Stern, 1988).
În sistemul de nomenclatură binominală, primul este trecut numele genului iar al
doilea epitetul specific.
Numele genului este un substantiv, scris întotdeauna cu literă mare şi care poate avea
origini diferite (ex.: cuvinte latine sau greceşti, denumiri populare antice, denumiri formate
din numele unor botanişti, a unor personaje din mitologie, a unor localizări geografice sau
care definesc anumite caractere ale plantelor etc.). Exemplu: Helianthus, Trifolium, Adonis,
Hepatica.
Epitetul specific reprezintă un adjectiv latinizat ce se acordă în gen şi număr cu
substantivul din denumirea de gen şi care nu are valoare decât în prezenţa acestuia. Poate
indica anumite caractere morfologice sau ecologice, poate da relaţii asupra importanţei
utilitare a plantei sau poate aminti numele unor botanişti (repens – târâtor, annuus – anuală,
officinalis – plantă medicinală, borzeanum – de la botanistul român Borza) – ex.: Helianthus
annuus – floarea soarelui; Trifolium repens – trifoliul alb, târâtor; Alyssum borzeanum –
ciucuşoară. Atunci când pentru epitetul specific sunt folosite două sau 3 cuvinte, acestea sunt
legate între ele prin cratimă (bursa-pastoris, filix-mas) – ex.: Capsella bursa-pastoris – traista
ciobanului.
Dacă speciile au origine hibridă, între numele generic şi epitetul specific se introduce
semnul x fără ca acesta să se pronunţe iar în paranteză se trec părinţii respectivei specii – ex.:
Fragaria x ananassa (Fragaria chiloensis x F. virginiana) – căpşunul.
Speciile hibride obţinute în practica agricolă din părinţi care aparţin unor genuri
diferite primesc în faţa denumirii ştiinţifice semnul x; şi în acest caz se trec în paranteză

4
Nomenclatura binominală a fost acceptată şi utilizată pe plan internaţional din anul1867 în urma primei
întâlniri la Paris a botaniştilor europeni şi americani.

14
genitorii – ex.: x Laburnocytisus adamii (Laburnum anagyroides x Chamaecytisus
purpureus); x Triticosecale rimpauii (Triticum aestivum x Secale cereale).
Numele ştiinţific al speciei precum şi cel al genului este însoţit de numele întreg sau
prescurtat al autorului (autorilor). În cazul corecţiilor de nomenclatură sau a unor revizuiri
rezultate în urma cercetărilor, numele primului autor se scrie în paranteză, urmat de numele
celui care a făcut corecţia. Denumirea veche devine sinonimă şi este trecută în paranteză (fig.
1) – ex.: Cirsium arvense (L.) Scop. (syn. Serratula arvensis L.) – Pălămida.
Nomenclatura unităţilor sistematice superioare
Denumirea unităţilor sistematice superioare genului este obţinută prin adăugarea unei
terminaţii specifice rangului taxonomic numelui ştiinţific al genului considerat tipic:
Unitatea Terminaţia Grupa de organisme
sistematică specifică
Familia -aceae plante superioare, muşchi,
ciuperci, alge
Ordinul -ales plante superioare, muşchi,
ciuperci, alge
Clasa -opsida plante superioare, muşchi
-phyceae alge
-mycetes ciuperci
Încrengătura -phyta plante superioare, muşchi,
alge
-mycota ciuperci

 Denumirile vechi, cunoscute şi utilizate o perioadă îndelungată, sunt acceptate

de Codul internaţional de Botanică şi circulă în paralel cu cele conforme – ex. denumiri de
familie, clasă: Compositae – Asteraceae; Cruciferae – Brassicaceae; Gramineae - Poaceae;
Leguminosae - Fabaceae; Umbelliferae - Apiaceae; Dicotyledonatae – Magnoliopsida;
Monocotyledonatae - Liliopsida
 Taxonii suplimentari se recunosc de asemenea după terminaţiile specifice –
ex.:
subîncrengătură: -phytina (plante superioare, muşchi, alge), -mycotina (ciuperci)
subclasă: -idae (plante superioare, muşchi), -phycidae (alge), -mycetidae (ciuperci)
subfamilie: -oideae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
trib: -eae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
15
 Exemplu: încadrarea sistematică pentru Trifoiul roşu - specie spontană, răspândit în
pajişti, rarişti de pădure din zona silvo-stepei până în etajul boreal (fig. 1):
Denumire ştiinţifică: Trifolium pratense L. subsp. pratense var. pratense
(T. p. var. spontaneum Willk)
Gen: Trifolium; Trib: Trifolieae; Familia: Fabaceae (Leguminosae); Ordin: Fabales;
Subclasa: Rosideae; Clasa: Magnoliopsida (Dicotyledonatae;)
Subîncrengătura: Magnoliophytina (Angiospermae) Încrengătura: Spermatophyta;
Regn: Plantae

Test de evaluare
1. Explicaţi modul de formare al denumirii ştiinţifice a speciilor
2. Arătați care sunt trăsăturile caracteristice speciei
3. Variabilitatea datorată condiţiilor de biotop din cadrul unei specii este
precizată de următorul taxonul infraspecific:
a) subspecia
b) cultivarul
c) forma
4. Cu ajutorul manualului, încadraţi sistematic o specie din familia Poaceae

1.3. Sisteme de clasificare

1.3.1. Noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare
În lucrarea Despre suflet, Aristotel delimita plantele de restul fiinţelor vii datorită
atribuţiilor diferite ale sufletului: …sufletul este „principiul lumii vegetale şi animale”.
Facultăţile sufletului (nutritivă, apetitivă, senzitivă, de mişcare, de gândire) nu aparţin în egală
măsură tuturor fiinţelor. Astfel, plantelor le aparţine numai cea nutritivă....5
Analiza proteinelor enzimatice din ARN ce îndeplinesc aceeaşi funcţie pentru toate
categoriile de vieţuitoare (ex. citocrom-oxidaza) arată că, pornind din grupul viețuitoarelor
eucariote unicelulare, considerate ca strămoşi comuni, s-au separat trei direcţii de evoluţie:
a) organisme cu nutriţie autotrofă, producători primari – regnul Plantae
b) organisme cu nutriţie saprofită, descompunători – regnul Fungi
c) organisme cu mod de nutriţie digestiv, consumatori – regnul Animalia

5
Al.Boboc, 1969. Studiu introductiv în Aristotel. Despre suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 11-12

16
 Desprinderea a avut loc cu 2 miliarde ani în urmă pentru regnul Fungi, în timp ce
pentru regnul Plantae şi Animalia separarea s-a produs acum 1,8 miliarde de ani (Lüttge,
1992).
Faţă de animale, plantele au o serie de trăsături particulare (Popescu, 2009):
- Sunt organisme fixate în locul unde se formează. Această caracteristică are consecinţe
asupra modului de organizare al corpului şi al programului de dezvoltare ontogenetică. Pentru
a funcţiona corespunzător şi aşi asigura suprafaţa necesară de absorbţie a nutrienţilor şi de
captare a energiei luminoase conform gradului de dezvoltare al aparatului vegetativ, planta îşi
poate spori permanent dimensiunile prin ramificarea spre exterior a organelor sale. Este
posibil datorită păstrării unei stări embrionare permanente în cadrul ţesuturilor meristematice
şi a programelor flexibile de dezvoltare de la nivelul celular (procesele de dediferenţiere
permit revenirea la starea meristematică iniţială a unor celulele cu un grad mai mic de
specializare) (Romberger, 1992).
- Posibilitatea ajustării permanente a arhitecturii corpului ca răspuns la modificările
survenite în mediul înconjurător nu a permis o organizare internă asemănătoare animalelor.
Coordonarea activităţilor organelor nu are loc de la nivelul unui sistem central ci la nivel
celular.
- Modul de nutriţie diferit a impus o altă structură celulară cu o serie de componenţi
specifici: perete celular de natură celulozică – rol în menţinerea formei, susţinerea corpului;
sistem vacuolar bine dezvoltat – determină creşterea în dimensiuni a celulelor prin presiunea
exercitată asupra pereţilor celulari, menţine starea de hidratare necesară în metabolismul
celular, dar şi pentru funcţia de apărare; plastidele, de diferite categorii – la nivelul celor verzi
are loc fotosinteza; depozitarea în celulă a compuşilor toxici neutralizaţi, reziduuri ale
activităţii metabolice; depozitarea hidraţilor de carbon sub forma granulelor de amidon
constituind rezervele de hrană.
- Diviziunea celulară prin formarea primului perete despărţitor (fragmoplastul) şi apoi
„cimentarea” celulelor fiice datorită lamelei mediane, „fixează” celulele în şiruri, cordoane
meristematice, urmând apoi specializarea lor şi alcătuirea ţesuturilor definitive.

1.3.2. Sisteme de clasificare

Sistemele de clasificare au evoluat o dată cu acumularea informaţiei despre
organismele vii. Există sisteme de clasificare empirice (parataxonomice), artificiale, naturale
(filogenetice) sau moleculare.

17
 Interesul iniţial al oamenilor a fost îndreptat spre posibilităţile de folosire ale plantelor.
Multe lucrări apărute din Antichitate până în Evul Mediu erau alcătuite din descrieri ale
speciilor medicinale, toxice, alimentare, conţinutul în uleiuri volatile ş.a., al modului de
preparare, dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante sau pentru cei care le colecţionau sau
comercializau. Plantele erau clasificate după utilizări, aspectul extern, mirosul specific al
lemnului sau al frunzelor, prezenţa latexului etc., în sisteme empirice sau parataxonomice
(bazate pe alte criterii faţă de cele folosite în taxonomia ştiinţifică).
Începând cu secolul al XV-lea , în urma marilor descoperiri geografice, a înfiinţării
grădinilor botanice, a colecţiilor de plante uscate (numite mai întâi hortus siccus şi apoi
herbale), în paralel cu dezvoltarea agriculturii şi descoperirea tiparului, s-a acumulat un
material consistent, cu numeroase plante noi care nu mai puteau fi denumite şi clasificate
după proprietăţile lor sau aspectul general. A devenit astfel necesar un nou sistem de
clasificare - primele încercări ducând la apariţia sistemelor artificiale de clasificare. Acestea
foloseau un număr restrâns de caractere, uneori numai unul singur.
Evidenţierea afinităţilor existente între grupările plante, punct de plecare în construcţia
sistemelor naturale de clasificare, a devenit posibilă, spre sfârşitul secolului al VIII-lea, datorită
acumulării unor date suplimentare despre plante în urma expediţiilor din zonele sudice ale
globului, a completării, prin metode perfecţionate de analiză şi observaţie, a cunoştinţelor
despre anatomia şi fiziologia plantelor ş.a.m.d. Cercetările botaniştilor sistematicieni s-au
îndreptat spre crearea unor noi clasificări care să reflecte legăturile naturale dintre grupele de
plante prin utilizarea unui număr maxim caractere pentru definirea unui taxon precum şi prin
ierarhizarea lor în funcţie de importanţă.
Clasificările filogenetice actuale se sprijină și pe rezultatele sistematicii moleculare.
Aceasta studiază legăturile între plante pe baza secvenţelor din acizii nucleici (din genomul
cloroplastelor, ARN-ul ribozomal etc.).
Sistemul de clasificare folosit în acest curs reprezintă o prelucrare, în scop didactic, a
mai multor clasificări întâlnite în diferite lucrări şi porneşte de la împărţirea în 5 regnuri a
lumii vii propusă de Whittaker:
Regnum Monera (Stern, 1988): Încrengătura Archaebacteriophyta;
Încrengătura Eubacteriophyta - clasele Eubacteriae; Cyanobacteriae; Prochlorobacteriae
Regnum Protista (Hodişan, Pop, 1976; Stern, 1988; Popescu, 2003):
Încrengătura Chrysophyta – clasele: Xanthophyceae, Chrysophyceae, Bacillariophyceae,
Cryptophyceae; Încrengătura Dynophyta; Încrengătura Euglenophyta
Încrengătura Chlorophyta – clasele: Euchlorophyceae, Cojugatophyceae, Charophyceae

18
Încrengătura Phaeophyta; Încrengătura Rhodophyta
Regnum Fungi (Ainsworth & colab., 1973; Smith, 1988)
Încrengătura Myxomycota; Încrengătura Eumycota; Încrengătura Lichenomycota
Regnum Plantae (Popescu, 2009; Ciocârlan, 2003; APG – III, 2003)
Încrengătura Bryophyta – clasele: Anthocerotopsida,Marchantiopsida,Jungermaniopsida,
Bryopsida
Încrengătura Polypodiophyta (Pteridophyta) – clasele: Psilopsida, Lycopodiopsida,
Equisetopsida, Polypodiopsida
Încrengătura Spermatophyta
Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae) – clasele: Cycadopsida, Ginkgopsida,
Gnetopsida, Pinopsida
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) – clasele: Magnoliopsida,
Liliopsida
Test de evaluare
1.Enumeraţi trăsăturile caracteristice plantelor
2.Sistemele de clasificare care au la bază diferite utilizări ale plantelor se numesc:
a) parataxonomice
b) filogenetice
c) naturale
3. Arătați care sunt încrengăturile din regnul Plantae ce vor fi studiate în acest
curs.

REZUMATUL TEMEI
 Botanica sistematică (sistematica vegetală) asigură cunoaşterea plantelor şi
înţelegerea legăturilor stabilite în decursul filogeniei.
 Prin descrierea organismele vegetale pot fi identificate şi apoi integrate în
sisteme de clasificare.
 În cercetări sistematica vegetală foloseşte informaţii din alte domenii ale
biologiei plantelor: morfologie, anatomie, genetică, biochimie, paleobotanică, biogeografie,
biologie moleculară ş.a.
 Sistematica vegetală integrează Taxonomia - ştiinţa denumirii şi clasificării.
 Plantele sunt repartizate în grupuri numite unităţi sistematice sau taxoni,
ordonate ierarhic după criterii stabilite în urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului de

19
numeroşi botanişti. Denumirea unităţilor sistematice se face conform convenţiilor
internaţionale stipulate în cadrul Codului Internaţional de Nomenclatură botanică.
 Specia este denumită cu ajutorul nomenclaturii binară, formată din denumirea
de gen şi epitetul specific.
 Unităţile sistematice subordonate specie sunt: subspecia, varietatea, forma
(pentru speciile spontane), convarietatea și cultivarul (pentru speciile cultivate).
 Taxonii superiori speciei sunt: genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura,
regnul.
 Numele taxonilor superiori genului se formează din rădăcina numelui de gen
considerat tipic şi terminaţia conformă rangului său.

TEST RECAPITULATIV
1. Prin clasificarea organismelor vegetale, se asigură:
a) elucidarea aspectelor necesare recunoaşterii grupelor de plante
b) alcătuirea cheilor de determinare
c) identificarea plantelor
d) distribuirea sistematică a unei entităţi în cadrul unei scheme
e) cunoaşterea detaliată a plantelor
2. Compositae reprezintă o denumire mai veche a:
a) clasei Magnoliopsida
b) ordinului Apiales
c) fasmiliei Asteraceae
d) subîncrengăturii Pinophytina
e) regnului Monera
3. Plantele îşi pot spori permanent dimensiunile datorită:
a) cimentării celulelor fiice prin lamela mediană
b) peretelui celular de natură celulozică
c) sistemului vacuolar dezvoltat
d) coordonării activităţii celulare la nivel celular
e) păstrării stării embrionare la nivelul ţesuturilor meristematice

20
 Tema 2
PLANTA ȘI MEDIUL

Fig. 4: Vegetație de nisipuri marine – plante psamofile

(arenicole)
Unităţi de învăţare:
2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie
2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor: umiditatea solului, temperatura aerului, lumina,
solul
2.3.Noțiuni de fitogeografie: Zonele și etajele de vegetație din România
Obiectivele temei:
 Înțelegerea importanței pentru individ și specie a adaptării la condițiile de mediu
 Însușirea noțiunilor privind categoriile ecologice
 Cunoașterea modului de repartizare a vegetației în țara noastră în zone și etaje
 Înțelegerea termenilor care definesc cerințele ecologice și răspândirea locală și
generală a speciilor
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, București
2. Cristea V. Gafta D., Pedrotti F., 2004. Fitosociologie. Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
3. Doniță N., Popescu A., Mihaela Paucă – Comănescu, Simona Mihăilescu, Biriș I.A., 2005.
Habitatele din România. Edit. Tehnică Silvică, București
4. Neguț S. Ielenicz M., Bălteanu D., Neacșu M.C., Bărbulescu A., 2006. Geografie – manual
pentru clasa a XIa. Edit. Humanitas, București

21
 5. Păun M., E. Turenschi, S. Grigore, Lucia Ifteni, C. Chirilă, V. Ciocârlan, D. Pazmany, I.
Moldovan, Gh. Popescu, 1980. Botanică, ed. Didactică și Pedagogică, București
6. Opriș T., 2006. Enciclopedia lumii vii, Edit. Garamond, București

2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie

Diversitatea speciilor, înțeleasă ca variație a caracterelor morfologice, fenologice,
anatomice, genetice ș.a.m.d., este expresia procesului de adaptare permanentă a indivizilor
speciei la condițiile de mediu.
Adaptarea plantelor la mediu are consecințe atât asupra individului cât și asupra speciei
căreia îi aparține:
- Asigură supraviețuirea în condiții optime a individului, înmulțirea sa precum și
supravieţuirea speciei.
- Reprezintă o cauză a variabilității în cadrul speciei – subspecia, forma sunt grupuri de
populații cu areal propriu sau expresie a condițiilor de biotop; ecotipurile reprezintă grupuri
de plante din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, formate datorită condițiilor
de mediu, prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date din alt mediu.
- Constituie un factor, alături de hazard, în procesul de formare a unei noi specii –
îndepărtarea treptată a unor populații de specia parentală, până la separarea totală într-o nouă
specie, are loc mai intens la marginea arealului speciei parentale unde condițiile de mediu
selectează indivizii rezultați în urma recombinării genetice randomizate sau chiar a mutațiilor.
- Reprezintă un factor limitativ al răspândirii și chiar al existenței speciei – cu cât
adaptarea la anumite condiții de mediu este mai strictă, cu atât gradul de răspândire și
posibilitățile de supraviețuire sunt restricționate la zonele cu biotop caracteristic.
- Determină formarea la nivel local a comunităților vegetale (fitocenoze) constituite din
populații aparținând unor specii diferite dar care au aceleași cerințe față de factorii de mediu;
unele populații se constituie în indicatoare ale condițiilor de biotop.
- La nivel global delimitează zone și etaje de vegetație.
- Reprezintă un criteriu în împărțirea în regiuni (provincii) floristice.

Test de evaluare
1.Precizaţi care sunt factorii ce intervin în selecţia indivizilor şi formarea de noi
specii.
2.Ecotipul reprezintă:
a) grup de populaţii cu areal propriu

22
 b) populaţie ale căror particularităţi morfologice formate în anumite condiţii de
biotop nu sunt ereditare
c) grup de plante cu însuşiri proprii, ereditare formate sub acţiunea factorilor de
mediu
3.Explicaţi cum pot influenţa condiţiile de mediu viaţa indivizilor unei specii.

2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor

Caracterizarea completă a unei specii cuprinde și date cu privire la cerințele ecologice
ale acesteia. Pentru aceasta se folosesc scări (trepte) ecologice, constituite pentru fiecare
factor de biotop.
2.2.1 Umiditatea solului
Apa este factor vital în desfăşurarea proceselor metabolice în plante; gruparea speciilor
în funcţie de cerinţele faţă de umiditatea solului a avut în vedere regimul de umiditate al
acestuia la mijlocul perioadei estivale, deoarece primăvara şi toamna gradul de aprovizionare
cu apă este mai mare.
- Eurifile sunt speciile adaptate la variaţii în
limite largi ale umidităţii solului (ex. ghizdeiul –
Lotus corniculatus, păpădia – Taraxacum
officinalis).
- Xerofile sunt plante adaptate la condiţii de
secetă (fig. 5), care cresc pe soluri uscate până la
uşor revene (ex. colilia - Stipa, peliniţa –
Artemisia sustriaca). Fig. 5: Dianthus nardiformis
(specie xerofilă, saxicolă)
- Mezofile - speciile cu cerinţe medii faţă de
umiditatea din sol (ex. plantele erbacee din pajiştile colinare, cartoful – Solanum tuberosum,
sfecla – Beta vulgaris).
- Higrofile - specii întâlnite pe soluri foarte umede, înmlăştinite (ex. rogozul - Carex,
pipirigul - Juncus).
- Hidrofile - plante adaptate să trăiască într-un strat permanent de apă (ex. algele
acvatice, otrăţelul de baltă - Utricularia, nufărul - Nuphar).
- Unele specii pot avea forme adaptate atât terenurilor inundate cât şi celor fără exces de
apă. Sunt numite specii amfibii (ex. sălcuţa – Polygonum amphibium).

23
 2.2.2 Temperatura aerului
Influenţează direct temperatura internă a plantelor, acestea fiind organisme
poikiloterme.
Cerinţele plantelor faţă de acest factor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone
climatice, pe baza temperaturii medii anuale şi a numărului de zile cu temperaturi medii egale
sau mai mari de 100C.
- Euritermofile - specii care manifestă cerinţe largi faţă de temperatură.
- Termofile - specii iubitoare de căldură, care au nevoie de temperaturi medii anuale mai
mari decât 10,50C (viţa de vie – Vitis vinifera, batatul – Helianthustuberosus, ricinul – Ricinus
communis).
- Mezotermofile - specii a căror cerinţe se situează între 4,50C - 7,50C (fagul (fig. 6) –
Fagus sylvatica)
- Microtermofile, adaptate temperaturilor scăzute ale climatului rece şi umed, cu media
anuală situată între 20C - 40C (plante
din zona montană, întâlnite între
1300 – 1700 m altitudine, cum ar fi
molidul – Picea abies sau bradul –
Abies alba).
- În zona alpină înaltă există
plante adaptate să trăiască la
temperaturi medii anuale negative , -
Fig. 6: Fagus sylvatica 2,50C sau puţin mai mari de 00C
(specie mezotermofilă, mezohigrofilă)
(+20C), numite specii
hekistotermofile, respectiv psichrotermofile (jneapănul – Juniperus communis, speciile
erbacee din pajiştile alpine).
2.2.3 Lumina
Reprezintă un factor abiotic foarte important pentru plante: cu excepţia ciupercilor, toate
speciile vegetale se dezvoltă în prezenţa luminii, dar toleranţa lor faţă de acest factor este
diferită. Există specii:
- heliofile, iubitoare de lumină (aici sunt încadrate majoritatea plantelor);
- sciadofile (umbrofile), specii care se pot dezvolta în condiţii de intensitate scăzută a
luminii (întâlnite mai ales în păduri unde formează etajul inferior de vegetaţie, cum ar fi
ferigile);

24
 - heliosciadofile, specii care pot suporta umbrirea parţială (buruieni întâlnite în culturi
ca volbura – Convolvulus arvensis sau pălămida – Cirsium arvense).
2.2.4 Solul
Influenţa solului asupra speciilor vegetale se manifestă printr-un complex de factori.
Plantele au cerinţe specifice, pe lângă umiditate, faţă de gradul de aprovizionare în elemente
nutritive, reacţia solului, conţinutul în ioni de calciu, magneziu, sodiu, fosfor, structura sau
textura solului. Gradul de specializare la unele plante este atât de ridicat, încât acestea pot fi
utilizate ca indicatoare de condiţii edafice.
După troficitatea solului (gradul de aprovizionare în elemente nutritive), deosebim
specii:
- oligotrofe, care cresc pe soluri cu troficitate
scăzută (afin - Vaccinium, ţepoşică – Nardus stricta);
- mezotrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate medie
(păiuşul roşu – Festuca rubra);
- eutrofe, caracteristice solurilor cu troficitate
ridicată (păiuşul de livadă – Festuca pratensis);
- megatrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate foarte
ridicată (ştirul – Amaranthus sp. (fig. 7), bozul –
Sambucus ebulus).
În funcţie de reacţia solului, majoritatea speciilor

sunt
Fig. 7: Amaranthus retroflexus
(specie megatrofă) - neutrofile,
vegetând pe soluri cu un pH cuprins între 7,2 şi 6,8.
- acidofile, când plantele pot tolera un pH mai mic de
6,8, intervalul cuprinzând de la specii foarte slab acidofile,
până la extrem acidofile. numite
- alcalinofile sunt plantele întâlnite pe soluri cu reacţie
alcalină, respectiv cu un pH mai mare de 7,2.
Alte caracteristici ecologice împart plantele în specii:
- calcifile sau calcicole, adaptate la soluri cu o cantitate
mare de cationi de calciu;
Fig. 8: Salicornia europaea
- halofile ce se dezvoltă pe soluri saline, cu un conţinut (specie halofilă strictă)
ridicat de cationi de sodiu şi magneziu (pot fi halofiteobligate, stricte, care cresc numai pe

25
soluri sărăturoase – ex.: brânca - Salicornia europaea (fig. 8) sau halofite facultative,
adaptabile, care se pot dezvolta şi pe soluri nesalinizate);
- psamofile (fig. 4) cele întâlnite pe nisipuri litorale sau continentale, indicând textura
nisipoasă a solului;
- saxicole (fig. 5) acelea care cresc printre stânci sau roci.

Test de evaluare
1.Arătaţi care sunt criteriile folosite în clasificarea plantelor în funcţie de
cerinţele faţă de lumină.
2.O specie cu cerinţe medii faţă de troficitate solului este numită:
a) eutrofă
b) eurifilă
c) euritermofilă
3.Cum este descrisă specia Salicornia europaeae din punct de vedere al cerinţelor
ecologice?

2.3. Noțiuni de fitogeografie

2.3.1. Zonele și etajele de vegetație din România
Acţiunea factorilor climatici şi edafici este diferită în funcţie de latitudine, longitudine
sau altitudine şi determină o anumită răspândire naturală a vegetaţiei. În România vegetaţia
este împărțită în zone din punct de vedere al latitudinii
(în funcţie de distanţa faţă de Ecuator) şi se etajează
altitudinal (datorită existenţei lanţului carpatic). Se
deosebesc următoarele zone de vegetaţie:
1. Zona de stepă – se află în estul Munteniei,
în Bărăgan, în sudul podişului Moldovei, în centrul şi
sudul Dobrogei. Solurile caracteristice sunt cernoziomuri
şi soluri bălane. Climatul este arid, cu precipitaţii
reduse, 350-450 (500) mm/an şi cu o temperatură medie
anuală peste 10,50C.
Vegetaţia naturală este erbacee, presărată cu
tufărişuri de arbuşti. Pădurile lipsesc din cauza Fig. 9: Jasminum fruticans
(Iasomie)
precipitaţiilor scăzute. Plantele de stepă se dezvoltă şi
fructifică până la venirea secetei şi a temperaturilor mari de pe timpul verii. Dintre speciile

26
caracteristice cu înflorire pe parcursul primăverii fac parte cele din genurile Ornithogalum,
Gagea, Iris. Urmează Poa bulbosa, Bromus tectorum, Stipa capillata, Medicago minima,
Xeranthemum annuum, Salvia sclarea ş.a. Pe timpul verii vegetaţia din pajişti este
determinată de abundenţa peliniţei - Artemisia austriaca, care imprimă o culoare cenuşie
covorului vegetal. În a doua parte a verii se dezvoltă pirul gros – Cynodon dactylon sau iarbă
bărboasă - Dichanthium ischaemum. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de porumbar –
Prunus spinosa, trandafir pitic– Rosa gallica, paliur – Paliurus spina-christi, iasomie –
Jasminum fruticans (fig. 9), migdalul pitic – Amygdalus nana.
2. Zona de silvostepă – face trecerea spre zona pădurilor de stejar; solurile
predominante sunt cernoziomurile levigate; regimul de precipitaţii este uşor crescut, 450-600
mm/an, iar media temperaturii anuale mai scăzută, situată între 90C -10,50C. Vegetaţia este
erbacee, dar apar şi păduri izolate. Deosebim:
- Silvostepa sudică – întâlnită în partea centrală şi de sud a Dobrogei (speciile lemnoase
frecvente sunt: cărpiniţa – Carpinus orientalis, mojdreanul – Fraxinus ornus, scumpia –
Cotinus cogggygria); în Muntenia, în Câmpia Bărăganului şi Burnasului (specii lemnoase
caracteristice: stejarul brumăriu – Qercus pedunculiflora, stejarul pufos–Quercus pubescens);
în Oltenia (se întâlneşte de asemenea stejarul pufos); sudul şi centrul Moldovei.
- Silvostepa nordică – întâlnită sub formă de insule sau enclave în centrul Transilvaniei,
pe râurile Jijia, Bahlui, până în nordul Moldovei.
- Silvostepa vestică – cuprinde partea de vest a Banatului şi Crişanei (speciile lemnoase
sunt de cer – Quercus cerris şi gârniţă – Quercus frainetto).
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar) este răspândită în câmpia înaltă din
Muntenia şi Oltenia şi în podişurile joase (piemonturi). Solurile principale sunt: brun, brun-
roşcat, cenuşiu de pădure. Precipitaţiile variază între 550-700 mm/an, iar temperatura se
încadrează între 80C - 10,50C. Pădurile sunt alcătuite
din stejar, în nordul Moldovei, cer, gârniţă în sudul şi
vestul ţării, alături de care se găsesc specii de tei
(Tilia), arţar (Acer), ulm (Ulmus), frasin (Fraxinus),
păducel (Crataegus), alun (Corylus) etc.
Etajele de vegetaţie se clasifică în:
1. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase)
Fig. 10: Quercus petraea
(gorun) a. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus
petraea) (fig.10) şi de amestec – cuprinde dealurile subcarpatice şi podişurile cu altitudini
cuprinse între 300-700m. Solurile caracteristice sunt cele cenuşii şi brun-luvice. Precipitaţiile

27
ajung între 600-800mm/an, iar temperatura medie anuală
este de 80C - 90C. În partea inferioară pădurile sunt în
amestec cu stejarul, iar spre limita superioară pădurile de
gorun se întrepătrund cu cele de fag. În pajişti domină
specii mezofile cum este iarba câmpului Agrostis capillaris
iar pe coastele însorite sau pe soluri formate pe roci
calcaroase apar şi specii xerofile, cum este păiuşul –
Festuca rupicola.
b. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) şi de
amestec – întâlnite la atitudini cuprinse între 600-1200m,
situate pe dealurile subcarpatice înalte şi în partea inferioară
Fig. 11: Pădure de molid
a regiunii muntoase. Solurile dominante sunt cele brun-
acide. Precipitaţiile sunt cuprinse între 600-900 mm/an, iar temperatura medie anuală este de
60C - 80C. Alături de fag în aceste păduri poate fi întâlnit paltinul – Acer pseudoplatanus,
carpenul – Carpinus betulus, iar în partea superioară bradul – Abies alba. Dintre arbuşti
caracteristic este alunul – Corylus avellana. Pajiştile sunt alcătuite din Agrostis capillaris,
uneori şi Festuca rubra (păiuşul roşu). Pe solurile acide şi în pajiştile degradate de păşunatul
excesiv se întâlnesc nardetele (Nardus stricta - ţepoşica) în timp ce pe pajiştile fertilizate
domină păiuşul de livadă – Festuca pratensis, ovăsciorul – Arrhenatherum elatius sau
ovăsciorul auriu – Trisetum flavescens.
2. Etajul boreal (al pădurilor de molid – Picea abies) (fig. 11) – ocupă zona
muntoasă, la altitudini cuprinse între 1200-1700 m. Vânturile puternice devin factorul
limitativ spre partea superioară, reprezentând, alături de temperatura foarte scăzută şi solul
sărac condiţiile improprii existenţei pădurilor. Solurile caracteristice sunt cele feriiluviale.
Precipitaţiile ajung între 700-900 mm/an, iar temperatura medie anuală este situată între 20C -
50C. Pădurile sunt alcătuit din molid. Bradul se întâlneşte mai rar şi mai ales către limita
inferioară a pădurilor de molid. Pinul roşu – Pinus sylvestris alcătuieşte păduri pe soluri foarte
sărace, scheletice. Către limita superioară se întâlneşte lariţa – Larix decidua. Pajiştile din
acest etaj sunt alcătuite mai ales din păiuşul roşu - Festuca rubra, iar în staţiunile degradate
prin acidifierea extremă a solului şi păşunare excesivă se întâlnesc nardetele.
3. Etajul subalpin (al jneapănului – Pinus mugo cu smirdar – Rhododendron
myrtifolium)cuprinde regiuni situate între 1700-2000 maltitudine. Solurile sunt scheletice.
Precipitaţiile depăşesc 1000 mm/an, iar temperatura medie anuală se situează între 10C - 20C.
Pe lângă ienupăr şi smirdar se întâlnesc şi alţi arbuşti ca ienupărul – Juniperus communis,

28
merişorul – Vaccinium vitis-idaea, afinul – V.myrtillus. În pajişti predomină Nardus stricta,
Festuca supina alături de alte specii cu port pitic, care cresc în perniţe.
4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – se întinde pe culmile şi vârfurile cele mai
înalte ale munţilor, la altitudini peste 2000 m. Solurile sunt scheletice, precipitaţiile mai mari
de 1000 mm/an, iar temperatura medie anuală variază între 0,50C - 10C. Vegetaţia este
reprezentată numai prin pajişti alpine alcătuite din Festuca supina, firuţă – Poa alpina,
Agrostis rupestris, Phleum
alpinum. Speciile care trăiesc
în acest etaj au numeroase
adaptări la climatul rece,
dominat de vânturi puternice.

În cadrul zonelor şi
etajelor de vegetaţie, datorită
condiţiilor edafice diferite, se
poate contura o vegetaţie
intrazonală:
Fig. 12: Turbăria „Lăptici”, în masivul Bucegi - aspect de primăvară  Vegetaţia nisipurilor:
este reprezentată prin specii adaptate să trăiască în condiţiile substratului nisipos (speciile
psamofile sau arenicole). Dintre adaptările acestor plante menţionăm perozitatea sau prezenţa
unui strat de ceară.
Speciile pot fi întâlnite pe nisipuri maritime, sărate şi umede sau pe nisipuri
continentale, cum ar fi Hanul Conachi (judeţul Galaţi) sau în nord-vestul ţării.
 Vegetaţia sărăturilor: este întâlnită pe unele văi sau în jurul unor lacuri sărate, cum ar
fi cele din estul, sudul Munteniei, sudul Olteniei, estul Moldovei, vestul Transilvaniei.
Compoziţia vegetaţiei variază în funcţie de gradul de sărăturare al solului şi umiditatea
acestuia.
 Vegetaţia luncilor: este o vegetaţie higrofilă, instalată pe cursul inferior al râurilor, în
regiuni de câmpie sau în zona deluroasă. În zona muntoasă aceasta este întâlnită pe pietrişurile
din albia majoră a râurilor. Zonalitatea se instalează atât în lungul văii cât şi transversal, de la
firul văii către marginile luncii şi terase, în funcţie de adâncimea apei freatice, frecvenţa
inundaţiilor şi vârsta solului.Vegetaţia turbăriilor: este reprezentată prin formaţiuni ierboase
unde datorită lipsei de oxigen din substrat nu se produce descompunerea şi mineralizarea
resturilor organice de plante ci turbificarea şi acumularea lor sub formă de straturi de turbă.
29
După cantitatea de substanţă nutritivă şi reacţia chimică (pH), turbăriile sunt de două feluri:
eutrofe şi oligotrofe. Cele eutrofe, bogate în substanţe nutritive cu pH neutru, se găsesc în
regiuni de câmpie şi de deal. Turbăriile oligotrofe, numite şi tinoave, sărace în substanţe
nutritive, cu pH acid, apar în regiunile muntoase (fig. 12).
Activitatea umană a dus la apariţia unei flore spontane sinantrope. Există astfel specii
care se stabilesc pe terenuri virane, în locuri bătătorite, în apropierea drumurilor sau
locuinţelor. Acestea formează flora ruderală (troscotul – Ploygonum aviculare; păduchelniţa
– Lepidium ruderale). Alte specii cresc alături de plantele de cultură, în concurenţă cu acestea.
Ele alcătuiesc flora segetală (pălămida – Cirsium arvense; costreiul – Sorghum halepense).

Test de evaluare
1. Întocmiţi un grafic al temperaturii şi umidităţii în funcţie de zonele şi etajele de
vegetaţie.
2. Specia de bază a etajului boreal este:
a) Larix decidua
b) Picea abies
c) Abies alba
3. Descrieţi pe scurt categoriile de specii spontane sinantrope.

REZUMAT
 Adaptarea la mediu este o proprietate a indivizilor unei specii prin intermediul
căreia aceștia își asigură cu succes supraviețuirea și contribuie la menținerea speciei. Pentru
specie, adaptarea reprezintă un factor al procesului de formare, dar și unul restrictiv din punct
de vedere al răspândirii.
 Plantele manifestă anumite cerințe față de condițiile de mediu și se constituie
în comunități numite fitocenoze care se repartizează latitudinal, în zone de vegetație și
altitudinal în etaje.
 Principalii factori abiotici: umiditatea, temperatura, lumina, pH-ul, structura,
troficitatea solului etc. pot fi evaluați cu ajutorul speciilor indicatoare, pe baza cărora s-au
alcătuit scări (trepte) ecologice.
 În țara noastră vegetația se repartizează în funcție de temperatură și precipitații
în următoarele zone: stepă, silvostepă, nemorală (păduri de stejar). Lanțului carpatic, prin
intermediul altitudinii determină schimbarea condițiilor de mediu și astfel instalarea etajelor
de vegetație: nemoral, boreal, subalpin, alpin.

30
  În condiții particulare de biotop apare o vegetație intrazonală, alcătuită din
plante cu specializare + strictă: turbăriile, sărăturile, nisipurile, lunca.
 Activitatea umană a determinat formarea florei sinantrope alcătuită din specii
ruderale și segetale.

TEST RECAPITULATIV
1. Argumentați importanța adaptării la mediu pentru plante.
2. Prin intermediul căror factori se manifestă influența solului asupra plantelor?
3. Prezentați comparativ caracteristicile zonei, respectiv etajului nemoral.
4. Descrieți vegetația zonei de stepă și a celei din etajul alpin și arătați care sunt
factorii determinanți pentru instalarea acesteia.
5. Explicați importanța florei sinantrope. Există și aspecte pozitive în formarea și
dezvoltarea ei?

31
 Tema 3
REGNURILE LUMII VII

Fig. 14: : Liniile de divergenţă ipotetice şi legăturile

filogenetice între regnuri şi grupele de organisme (Stern, 1988)

Unităţi de învăţare:
3.1. Regnurile lumii vii
3.2. Monera: caracterizare, clasificare, importanţă
3.3. Protista: caracterizare, clasificare, importanţă
3.4. Fungi: caracterizare, clasificare, importanţă
Obiectivele temei:
 Identificarea principiilor care stau la baza clasificării organismelor vii
 Cunoaşterea principalelor caracteristici ale organismelor din regnurile Monera,
Protista, Fungi
 Înţelegerea particularităţilor încrengăturilor şi claselor din regnul Monera,
Protista, Fungi
 Cunoaşterea importanţei practice a bacteriilor, cianobacteriilor, algelor verzi,
ciupercilor şi lichenilor
Timpul alocat temei: 2 ore

32
 Bibliografie selectivă:
1. Făgăraș M., 2007. Botanică sistematică I (Thallobionta et Bryobinta), ed. Ovidius
University Press, Constanța
2. Moruzi T., Toma N., 1971. Lichenii, Edit. Didactică și Pedagogică, București
3. Opriș T., 2006. Enciclopedia lumii vii, Edit. Garamond, București
4. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică, ed. Sitech, Craiova
5. Sălăgeanu Gh., Anișoara Sălăgeanu, 1985. Determinator pentru recunoașterea
ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România, ed. Ceres, București.
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bacterie
7. http://www.botany.hawaii.edu/faculty/webb/bot311/cyanobacteria/

3.1. Regnurile lumii vii

Începând cu filozofii Antichităţii până în secolul al XIX-lea , lumea vie era împărţită în
2 regnuri: Animalia şi Vegetalia. Această delimitarea este clară în cazul organismelor
complexe dar descoperirea celor cu alcătuire şi comportament intermediar au făcut dificilă
păstrarea sistemelor tradiţionale de împărţire a lumii vii.
În 1860 J.Hogg şi E.Haeckel propun o clasificare bazată pe nivelul de organizare al
corpului vegetativ, adăugând un al treilea regn format din organisme simple, lipsite de ţesuturi
adevărate. Noul regn numit Protista era în continuare heterogen, astfel că H.F. Copland
propune (1938) constituirea unui grup, extras dintre protiste, alcătuit din vieţuitoare procariote
unicelulare (fără anvelopă nucleară), numit regnul Monera. Rămân însă în Protista organisme
cu diferite tipuri de nutriţie. De aceea, sistemul de clasificare a lui R.H.Whittaker, prezentat
de acesta în 1969, are ca punct de plecare modul de hrănire, păstrând pentru organismele
simple împărţirea după structura celulei. Rezultă astfel 5 regnuri: Monera – organisme
procariote; Protista – organisme eucariote cu aparatul vegetativ fără ţesuturi propriu-zise;
Fungi – organisme care absorb hrana dizolvată în soluţie; Plantae – organisme ce îşi produc
nutrienţii prin fotosinteză; Animalia – vieţuitoare care ingeră hrana solidă. Acest sistem a fost
acceptat de mulţi biologi care l-au prelucrat şi pentru taxonii inferiori. K.R.Stern
sistematizează organismele până la nivelul claselor (1988) (fig. 14).
În tabelul următor se găseşte caracterizarea generală a regnurilor vegetale:

33
 Tabelul 1.
REGNURILE VEGETALE
Regnul Organiza Alcătuirea Mod de hrănire Mod de Ciclul de viață
rea corpului înmulțire și
celulară vegetativ răspândire
MONERA Procariot Unicelulare: Heterotrof Reproducere
Izolate sau absorbitiv asexuată:
asociate în Autotrof Diviziune
colonii - Chemosintetizator directă
(cenobii) - Fotosintetizator Forme de
recombinare
genetică
Spori
facultativi (de
rezistență)
PROTISTA Eucariot Protofite Autotrof Vegetativă Haplobiont
unicelulare: fotosintetizator Asexuată Haplo-diplobiont
Izolate, Heterotrof ingestiv (spori) Diplobiont
asociate în Mixt Sexuată
colonii (gameți)
Talofite
pluricelulare
FUNGI Eucariot Unicelulare: Heterotrof Vegetativă Haplobionte
gimnoplast, Absorbitiv Asexuată
plasmodiu, Ingestiv Sexuată
dermatoplast,
sifonoplast
Pluricelulare:
hife – miceliu
primar,
secundar,
terțiar;
împletit lax,
împletit strâns
PLANTAE Eucariot Pluricelular: Autotrof Vegetativă Haplobionte
Tal fotosintetizator Sexuată Haplodiplobionte
Tal cormoid Secundar:
Corm heterotrofe,
saprofite, parazite

Test de evaluare
1.Arătaţi care sunt criteriile ce stau la baza împărţirii lumii vii în cinci regnuri.
2.Organismele din regnul Monera sunt lipsite de:
a) nucleu
b) anvelopă (perete) nucleară
c) organizare celulară
3. Prezentaţi, pe scurt şi prin comparaţie, regnurile Fungi şi Plantae.

34
 3.2.Regnul Monera
3.2.1. Caracterizarea organismelor din regnul Monera
Membrii regnului Monera sunt organisme unicelulare, procariote:
- fără anvelopă nucleară şi organite delimitate de membrane, de tipul plastidelor,
mitocondriilor, dictiozomilor, reticulul endoplasmatic;
- informaţia genetică este cuprinsă în principal într-o macromoleculă de ADN;
- în celulă se găsesc plasmide (fragmente scurte de ADN), ribozomi, şi un număr de
membrane (tilacoide) pe care se află pigmenţi, enzime etc.;
- solitare sau asociate în colonii (cenobii) prin înglobarea într-o masă gelatinoasă
comună; componenţii îşi păstrează independenţa, între ei nu există punţi citoplasmatice;
- majoritatea sunt imobile; există specii prevăzute cu flageli sau care se deplasează prin
mişcări de oscilaţie ale celulei sau ale coloniei;
- nutriţia are loc prin absorbţia hranei din soluţie prin peretele celular – de tip
heterotrof, autotrof chemosintetizator sau fotosintetizator; unele sunt specii simbionte;
- reproducerea asexuată are loc de obicei prin diviziune directă – sciziparitate; în
numeroase grupuri apar forme de recombinare genetică.
3.2.2. Clasificarea regnului Monera
Din regnul Monera fac parte încrengăturile Archaeobacteriophyta, respectiv
Eubacteriophyta. În Eubacteriophyta sunt cuprinse clasele Eubacteriae (bacteriile actuale),
Cyanobacteriae (bacteriile/algele albastre-verzi) şi Prochlorobacteriae (proclorobacterii).

 Încrengătura Archaeobacteriophyta
- organisme primitive, anaerobe
- au metabolism caracteristic, lipide proprii
- nu prezintă mureină în pereţii celulari
- ARN-ul are o secvenţă unică de baze
- întâlnite în condiţii de mediu extreme

 Încrengătura Eubacteriophyta
- organisme cu mureină în pereţii celulari

35
Clasa Eubacteriae
- organisme heterotrofe, autotrof –chemosintetizatoare sau fotosintetizatoare, fără pigmenţi
clorofilieni

Clasa Cyanobacteriae
- organisme fotosintetizatoare; conţin clorofila a şi pigmenţi auxiliari carotenoidici,
ficocianina, ficoeritrina

Clasa Prochlorobacteriae
- organisme fotosintetizatoare; conţin clorofila a, b şi pigmenţi auxiliari carotenoidici,
asemănători plantelor superioare

3.2.3. Importanţa organismelor din regnul Monera

Procariotele au fost primele organisme care au colonizat mediile extreme din epoca de
formare a Pământului asigurând condiţiile necesare apariţiei şi evoluţiei altor forme de
vieţuitoare.
Bacteriile arhaice (Archaeobacteriophyta), considerate fosile vii, au un metabolism
adaptat condiţiilor din perioada apariţiei vieţii pe Pământ, astăzi fiind întâlnite în medii
extereme: ape termale, acide, cu temperaturi cuprinse între 80 – 90oC, ape cu salinitate
extremă, locuri bogate în sulf sau dioxid de carbon; mlaştini, sedimente acvatice sau intestinul
unor animale. Dintre acestea fac parte:
 Metanbacteriile (arhebacterii metanogene). Se dezvoltă în mlaştini, sedimente
marine sau din ape dulci, în intestinul unor animale ca de exemplu erbivore rumegătoare sau
termite. Sunt anaerobe şi autotrofe, chemosintetizatoare: produc metan, prin conversia CO2 şi
a H2 şi au contribuit la formarea zăcămintelor de gaz metan; în intestinul animalelor, produc
descompunerea celulozei. Joacă un rol important în circuitul carbonului în natură, dar şi în
producerea de biogaz. Produc cca. 2 miliarde de t de gaz metan/an, mărind concentraţia de
CO2 din atmosferă şi accentuând astfel efectul de seră.
 Arhebacteriile termoacidofile. Sunt întâlnite în izvoarele fierbinţi, sulfuroase,
soluri puternic acide, pe fundul mărilor, oceanelor, în zone vulcanice. Optimul de creştere îl
reprezintă un pH=1-2 şi o temperatură de 590 C, dar pot rezista şi la o temperatură de 1000 C,
constituind o sursă importantă de enzime care pot funcţiona în condiţii extreme şi sunt folosite
în industrie, în desfăşurarea unor tehnologii prietenoase mediului etc.

36
  Arhebacteriile halofile extreme. Specii care tolerează concentraţii ridicate de
sare. Optimul de temperatură este de 40-450 C. Au conţinut bogat în pigmenţi carotenoidici şi
pot colora apa sărată în roz, roşu sau portocaliu (ex. Marea Roşie, M. Moartă). Sunt specii
heterotrofe sau fotoautotrofe. Cele fotoautotrofe folosesc energia luminoasă pentru a produce
energia necesară celulei sub formă de ATP, cu ajutorul pigmenţilor bacteriorhodopsină,
halorhodopsină.
Bacteriile actuale (Eubacteriae) sunt agenţi importanţi în circuitul substanţelor în natură
constituind verigile de transformare a substanţelor organice în elemente anorganice, puse la
dispoziţia plantelor. În funcţie de tipul de nutriţie, deosebim:
 Bacteriile heterotrofe saprofite descompun substanţele organice moarte. Dintre
acestea, cele fermentative acţionează asupra substratului cu ajutorul unor enzime (fermenţi),
declanşând procese de fermentaţie, unele cu importanţă practică pentru om, din care rezultă
energia necesară sintezei substanţelor proprii. Astfel, fermentaţia lactică produsă de
Bacterium acetilactici, B.bulgaricus precum şi de alte specii se foloseşte pentru obţinerea
laptelui covăsit, a iaurtului sau pentru muratul legumelor şi al furajelor însilozate. În urma
fermentaţei butirice, produsă de bacterii anaerobe, printre care şi Bacillus amylobacter, are
loc hidroliza substanţelor pectice, cu degajarea acidului butiric, urât mirositor, fenomen
întâlnit în cazul topirii inului şi cânepii. Prin fermentaţia acetică, o serie de bacterii aerobe
acţionează asupra alcoolului, transformându-l în acid acetic; de exemplu Bacterium aceticus
produce oţetirea vinului. Unele hidrocarburi ca zaharoza, celuloza sau amidonul sunt
descompuse în substanţe mai simple prin intermediul fermenţilor de origine bacteriană, cum
ar fi invertaza, celulaza sau amilaza. Fermentaţia proteică asigurată de bacteriile saprogene
(ex. Proteus vulgaris), produce descompunerea substanţelor albuminoide din resturile de
origine animală; Bacillus celulozae, bacterie anaerobă, descompune celuloza din resturile
vegetale, prin fermentaţia celulozică, fiind şi cauza “încingerii fânului”.
 Speciile cu nutriţie parazită provoacă boli numite bacterioze. Sunt cunoscute
peste 200 de boli la plante, printre care cele produse de specii din genul Agrobacterium sau
Erwinia.
 Bacteriile autotrofe chemosintetizatoare îşi procură energia necesară în urma
unor reacţii chimice. Prin procesul de nitrificare ce are loc în prezenţa mai multor bacterii
nitrificatoare, amoniacul din sol este descompus în acid azotos (Nitrosomonas,
Nitrosococcum), iar acesta în acid azotic, prin oxidare (Nitrobacter). Bacteriile sulfuroase
(thiobacterii) oxidează hidrogenul sulfurat, rezultat din descompunerea substanţelor organice
din ape, în sulf şi mai departe în acid sulfuric, ce se neutralizează cu baze şi formează săruri

37
cum ar fi gipsul. În apele feruginoase sunt întâlnite bacterii care oxidează fierul (feruginoase),
transformând carbonatul de fier în hidroxid feric coloidal. Specii din genul Azotobacter, ce
trăiesc în sol, pot fixa azotul liber din aerul solului, la fel ca şi cele din genul Rhizobium,
simbionte cu rădăcinile plantelor din familia Fabaceae.
 Speciile autotrofe fotosintetizatoare au pigmenţi asimilatori ca bacterioclorina,
bacteriopurpurina ş.a. ce le permit sinteza substanţelor organice din dioxid de carbon şi apă,
în prezenţa luminii, printr-un proces particular de fotosinteză din care nu rezultă oxigenul.
Bacterioclorina captează energia luminoasă de undă mare, permiţând bacteriilor verzi şi roşii
să trăiască în ape sub stratul de alge.
Cianobacteriile (Cyanobacteriae) şi proclorobacteriile (Prochlorobacteriae) au
constituit principala sursă de oxigen în epocile primitive ale vieţii, permiţând apariţia
formelor de viaţă aerobe şi formarea stratului protector de ozon. Proclorobacteriile au fost
înglobate în celula eucariotă şi transformate în plastide verzi.
Dintre bacteriile albastre-verzi, unele sunt întâlnite în ape dulci, stătătoare, bogate în
substanţe organice, altele în ape termale (Aphanocapsa thermalis – la 680C), marine sau în
sol. Specii din genurile Nostoc, Anabaena pot fixa azotul atmosferic, constituind surse de
îmbogăţire a solului în azot sau formează simbioze cu rădăcinile unor specii de plante
superioare. Altele participă la procesul de formare a humusului. Există, de asemenea, alge din
genul Nostoc care produc boli sistemice la plante. Cele acvatice sunt consumate de animalele
mici (zooplancton), sau pot provoca “înflorirea apei” (Anabaena). Specii din genul
Oscillatoria sunt întâlnite ca buruieni în orezării, cum ar fi O.limosa. O. errythraea este
caracteristică Mării Roşii. Spirulina maxima, originară din lacul Ciad, a fost luată în cultură,
deoarece constituie o sursă importantă de proteine.

Test de evaluare
1. Arătaţi care sunt trăsăturile caracteristice celulei procariote şi consecinţele
acestora asupra modului de înmulţire.
2. Pigmenţi clorofilieni şi carotenoidici asemănători plantelor superioare se găsesc
în organismele din clasa:
a) Eubacteriae
b) Prochlorobacteriae
c) Cyanobacteriae
3. Exemplificaţi importanţa organismele din clasa Eubacteriae.

38
 3.3.Regnul Protista
3.3.1. Caracterizarea organismelor din regnul Protista
Spre deosebire de organismele procariote din regnul Monera, cele din Protista,
cunoscute sub numele generic de alge, sunt eucariote; variate din punct de vedere al alcătuirii
corpului sau al tipului de nutriţie, acestea sunt legate de mediul umed. În ecosistemele
acvatice reprezintă producătorii primare, dar se pot găsi şi pe pietre, sol umed, pe ritidomul
copacilor sau alte substraturi umede.
Structura celulei este caracteristică organizării eucariote:
Peretele celular: este de natură celulozică, lipsit de mureină, uneori impregnat cu săruri
(carbonat de caliciu, dioxid de siliciu).
Protoplasma cuprinde organite cu membrane proprii: citoplasmă, nucleu, reticul
endoplasmatic, condriozomi, dictiozomi, ribozomi, plastide, stigma, cili, flageli, vacuole.
În celula protistelor se pot întâlni mai multe tipuri de pigmenţi: clorofilieni: clorofila a,
b (clorofila a asigură realizarea fotosintezei prin fotoliza apei şi eliberarea moleculelor de
oxigen); carotenoizi: α, β; xantofile; ficobiline. Combinațiile de pigmenți sunt caracteristice
grupelor mari de alge (încrengături, clase etc.).
Pigmenţii fotosintetizatori se găsesc pe tilacoide incluse în plastide. Plastidele verzi,
numite cromatofori, au forme şi mărimi diferite, constituind caractere de recunoaştere a
speciilor. Asociate lor, se pot afla pirenoizii – formaţiuni de natură proteică cu rol în
acumularea amidonului rezultat în urma fotosintezei.
Stigma este o structură caracteristică formelor mobile. Se prezintă sub forma unei pete
de culoare roşie-portocalie, asociată de regulă cromatoforului, alcătuită din globule ce conţin
pigmenţi carotenoidici. Are rol în orientarea organismelor către locurile cu lumină.
Vacuolele întâlnite la formele flagelate sunt pulsatile, cu rol în excreţie şi osmoreglare.
La formele fixate, vacuolele ocupă poziţia centrală în celulă, fiind pline cu suc vacuolar. În
cazul algelor brune, în vacuole se găseşte fucocsan.
Corpul vegetativ poate fi reprezentat de o singură celulă: protofite unicelulare, izolate
sau asociate în cenobii sau colonii sau poate fi pluricelular, dar nediferențiat în organe. O
astfel de organizare poartă numele de tal (alge talofite).
Celulele care alcătuiesc corpul vegetativ pot fi haploide (organisme haplobionte),
diploide (organisme diplobionte) sau pot exista, în ciclul de viaţă, forme de tal cu celule
haploide alternând cu cele având celule diploide (organisme haplo-diplobionte). Cele două
forme de tal pot fi asemănătoare – tal izomorf sau se pot deosebi – tal heteromorf.

39
 Nutriţia poate fi de tip: fotoautotrofă,
prin ingerarea hranei sau mixtă; există și alge
simbionte (prin simbioză cu diferite specii de
ciuperci superioare alcătuiesc lichenii).
Produşii de rezervă variază de la un grup la
altul: amidonul intra sau extra plastidial,
grăsimi, glicerol ş.a..
Mişcarea: protistele unicelulare sunt
mobile, flagelate sau (mai rar) cu
Fig. 15: Alge bentonice (fixate stabil pe substrat)
pseudopode; în cazul celor pluricelulare din Marea Neagră
numai gameţii şi sporii sunt mobili. În cazul
algelor roşii şi a diatomeelor, mai rar la cele galbene şi verzi, flagelii sunt absenţi atât în
stadiul vegetativ, cât şi la elementele de înmulţire. Pot fi: alge planctonice (plutesc la
suprafaţa apelor lin curgătoare sau stătătoare) sau alge bentonice (fixate pe diferite
substraturi) (fig. 15).
Înmulţirea poate fi: vegetativă – se realizează prin diviziunea celulei sau fragmentarea
talului; asexuată - prin spori mobili - zoospori sau imobili - aplanospori; sexuată cu ajutorul
gameților identici morfologic – izogamie sau diferiți – anizogamie; anizogamia cuprinde o
serie de cazuri particulare: oogamia atunci când gametul femel este imobil, numit oogon sau
carpogamia atunci când ambii gameți sunt imobili; un alt tip de înmulțire sexuată este
somatogamie sau conjugarea produsă prin intermediul celulelor talului devenite gameți.
3.3.2. Clasificarea regnului Protista
Principalele grupe de alge sunt alcătuite pe baza tipurilor de pigmenți, a substanțelor de
rezervă din celule, al tipului de nutriție sau de înmulțire etc.

 Încrengătura Chrysophyta (Alge aurii)

- organisme unicelulare, coloniale, rar pluricelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c (c1, c2), carotenoidici, fucoxantină
- substanța de rezervă: crizolaminarina, paramilon, lipide

 Încrengătura Dynophyta (Pyrrophyta - Dinoflagelate)

- organisme unicelulare; celule nude sau cu carapace
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c (c2), carotenoidici, xantofilici (peridinina, dinoxantina) –
culoare brună, brun-gălbuie, roșie
- substanța de rezervă: amidon extraplastidial

40
 Încrengătura Euglenophyta (Flagelate)
- organisme unicelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, b, caroten, xantofilă
- substanța de rezervă: paramilon, picături de ulei

 Încrengătura Chlorophyta (Alge verzi)

- organisme unicelulare, coloniale sau pluricelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, b, caroten, xantofilă
- substanța de rezervă: amidon intraplastidial

 Încrengătura Phaeophyta (Alge brune)

- organisme pluricelulare, de culoare brună
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c, caroten, xantofilă - fucoxantina
- substanța de rezervă: laminarină, manitol

 Încrengătura Rhodophyta (Alge roșii)

- organisme pluricelulare, rar unicelulare; culoare roșie
- pigmenți caracteristici: clorofila a, d, caroten, ficobiline – ficocianina, ficoeritrina
- substanța de rezervă: amidon de floridee, manitol

3.3.3.Importanţa organismelor din regnul Protista

Dintre organismele regnului Protista, algele verzi (Chlorophyta) prezente în

ecosistemele acvatice sub formă de fitoplancton sau alcătuind bentosului asigură atât
producerea materiei organice cât și oxigenarea apelor necesare dezvoltării și altor categorii de
viețuitoare. Atunci când aceste populațiile de alge se dezvoltă însă
în excesiv, ele dăunează mediului în care trăiesc scăzând
cantitatea de lumină și oxigen sau prin propria descompunere.
Exemple de specii de alge verzi:
Spirogyra: alge pluricelulare, filamentoase, frecvente în
ape stătătoare. Cromatoforii au forma unor panglici spiralate. Se
Fig. 16: Spirogyra
communis (mătasea înmulţesc pe cale vegetativă, prin fragmentarea talului şi sexuat -
broaștei): cromatoforul
spiralat și procesul de prin conjugare.
conjugare Spirogyra communis (Mătasea broaştei): se recunoaşte prin
http://
www.msu.edu/course/bot/423/
Spirogyra numărul de spire ale cromatoforului (două şi jumătate) (fig. 16).

41
Întâlnită în orezării, alături de S.varians, S. maxima, are dezvoltarea maximă în lunile iunie-
iulie. Elimină în mediu o serie de substanţe autotoxice, de aceea se găsesc în locuri unde apa
se mişcă uşor, continuu, primenindu-se permanent. Din acelaşi motiv, în locurile unde creşte
mătasea broaştei se găsesc puţine alge albastre.
Chara: gen cu specii numite popular brădişor, datorită aspectului general asemănător
unui conifer. Talul articulat, este alcătuit din celule nodale, scurte şi celule internodale, lungi.
Sunt fixate de substrat, prin ramificaţii rizoidale bazale. Pereţii celulari sunt impregnaţi cu
carbonat de calciu (cca. 50% din substanţa uscată), conferind rigiditate talului. Se înmulţesc
vegetativ prin “bulbile” (celule în care se acumulează substanţe de rezervă) şi “stoloni”
(segmente articulate ce pornesc de pe nodurile bazale, se înfig în sol, generând noi plante).
Înmulţirea sexuată are loc prin oogamie. În apele sălcii, cu pH-ul bazic, din ţara noastră sunt
întâlnite frecvent speciile C.fragilis, C.vulgaris, C.foetida, ce apar în a doua jumătate a verii.

Test de evaluare
1.Caracterizaţi alcătuirea celulei organismelor din Protista
2.Speciile ale căror celule conţin pigmenţi clorofilieni de tip a, b şi au ca
substanţă de rezervă amidonul intraplastidial (asemănător plantelor superioare), fac
parte din încrengătura:
a) Chloprophyta
b) Phaeophyta
c) Euglenophyta
3.Explicați diferențele morfologice între talurile speciilor de Spirogyra şi Chara.

3.4.Regnul Fungi
3.4.1. Caracterizarea organismelor din regnul Fungi
Organismele incluse în regnul Fungi, numite generic ciuperci, sunt specializate pentru
o hrănire de tip heterotrof, astfel încât în celulele lor nu se întâlnește nici un tip de plastide.
Acestea alcătuiesc un regn separat datorită caracterelor distincte ce le diferențiază de plante
(de care se apropie prin ciclul de viață cu alternanța de generații) dar și de animale (au în
comun cu acestea glucidul de rezervă specific - glicogenul). Alături de bacterii, au un rol
important în reciclarea materiei organice moarte dar pot fi dăunătoare alterând alimentele sau
provocând boli prin parazitarea organismelor vii.
Sunt viețuitoare cu organizare celulară de tip eucariot, lipsite total de plastide. Peretele
celular, absent la unele grupe, este alcătuit din substanțe asemănătoare celulozei (micozină

42
sau micocelulază), chitină, chitosan, glucan. În citoplasmă se găsesc 1- mai mulți nuclei,
vacuole, ribozomi, reticul endoplasmatic, mitocondrii ș.a.
Corpul vegetativ poate fi:
a) unicelular, de tip:
- gimnoplast – celula uninucleată, este lipsită de perete celular rigid;
- plasmodiu – celula plurinucleată, fără perete rigid;
- dermatoplast – celula uninucleată este prevăzută cu un perete rigid;
- sifonoplast – celulă de dimensiuni mari, cu numeroase ramificații tubulare, în
care se găsesc numeroși nuclei;
b) pluricelular, filamentos, de tip miceliu, rezultat prin împletirea hifelor; hifele
sunt filamente simple sau ramificate, cu creștere apicală, formate din celule alungite, aşezate
cap la cap, legate prin plasmodesme. În cazul lichenilor, în urma asocierii ciupercilor
pluricelulare cu alge fotosintetizatoare, rezultă mai multe tipuri de tal: 1) în funcţie de
aspectul extern - gelatinos, crustos (când sunt puternic ataşaţi sau înglobaţi în substrat),
foliaceu (cu aspect de frunză) sau fruticulos (cu aspect de tufă); 2) după structura internă,
rezultată din modul de împletire a hifelor ciupercii între care se află alga - homomer
(nediferenţiat, uniform): în împletitura laxă a hifelor se află o masă gelatinoasă formată de
alge, uniform răspândite în grosimea talului; heteromer: componenţii sunt grupaţi zonal.
Mişcarea, cu ajutorul flagelilor este întâlnită la elementele de înmulțire ale
mixomicetelor sau la eumicetele inferioare. Atunci când celulele sunt lipsite de perete rigid
(gimnoplaste, plasmodii), deplasarea are loc cu ajutorul pseudopodelor (prelungiri
citoplasmatice de forma unor braţe).
Nutriţia este de tip heterotrof; hrana este absorbită prin pereți după ce, în prealabil a
fost descompusă cu ajutorul enzimelor secretate de celule în exterior; există și cazuri de
nutriție prin ingerarea particulelor. Produșii de rezervă sunt glicogenul, lipidele sub formă de
picături.
Înmulțirea se realizează pe cale vegetativă, asexuată sau sexuată.
Vegetativ - prin diviziunea celulei, înmugurire sau fragmentarea talului; asexuat - prin
exospori sau endospori mobili sau imobili formați în urma diviziunilor mitotice sau meiotice;
sexuat – prin intermediul gameților identici (izogamie), a structurilor producătoare de gameți
(gametangiogamie) sau a unor celule ale corpului (somatogamie).
3.4.2. Clasificarea regnului Fungi
Sunt cuprinse încrengăturile: Myxomycota, Eumycota, Lichenomycota, diferențiate prin
modul de alcătuire al corpului vegetativ, hrănirea, tipul de înmulțire sau ciclul de viață.

43
  Încrengătura Myxomycota
- organisme unicelulare, fără pereți celulari rigizi
- corpul vegetativ de tip plasmodiu (celule polinucleate cu nuclei diploizi) sau plasmodiu de
agregare (asocieri de gimnoplaști care își păstrează individualitatea)
- mișcarea – flageli la elementele de înmulțire, pseudopode
- hrănirea saprofită, prin absorbție sau ingerare
- ciclul de viață: haplo-diplobionte, cu predominarea fazei diploide

 Încrengătura Eumycota (Ciupercile)

- peretele celular prezent în majoritatea cazurilor
- corpul vegetativ de tip uniceluar (gimnoplast, dermatoplast, plasmodiu, sifonoplast) sau
pluricelular (miceliu rezultat prin împletirea hifelor)
- mișcarea – flageli la ciupercile inferioare
- hrănirea heterotrofă (saprofită, parazită), prin absorbție; există și organisme simbionte
- ciclul de viață: haplobionte

 Încrengătura Lichenomycota (Lichenii)

- entități supraindividuale, formate prin asocierea simbiotică a unei ciuperci ascomicetă sau
bazidiomicetă și o cianobacterie sau algă verde, unicelulară
- corp vegetativ – tal; în structura internă apar zone cu alge
- hrănirea – autotrofă, fotosintetizatoare (prin aportul algei)

3.4.3. Importanţa organismelor din regnul Fungi

Datorită modului de hrănire heterotrof, organismele din regnul Fungi au un rol ecologic
important: mixomicetele, similar bacteriilor, asigură descompunerea substanțelor organice în
forme simple iar acolo unde populațiile de mixomicete sunt prezente numărul bacteriilor este
scăzut. Micorizele formate de rădăcinile plantelor superioare cu ciuperci din Eumycota permit
acestora exploatarea eficientă a resurselor din sol. Lichenii colonizează locuri puțin favorabile
altor specii vegetale și pregătesc solul pentru instalarea acestora. Anumite specii de ciuperci
pot controla populațiile unor agenți patogeni și sunt utilizate în combaterea biologică.
Speciile de ciuperci patogene produc îmbolnăviri la plante, animale sau om, iar cele
lignicole se instalează pe lemnul din construcții. Alte specii pot provoca intoxicații grave,
uneori letale, fie prin ingerarea alimentelor alterate de acestea, fie prin consumul direct al
unor ciuperci otrăvitoare.

44
 Fungii, extracte din aceștia sau produsul activității lor, sunt folosiți în industria
alimentară, farmaceutică, a coloranților sau a parfumurilor. Lichenii pot constitui surse de
hrană pentru animalele din zone nefavorabile din punct de vedere climatic sau indicatori în
cele cu un nivel ridicat al poluării.
Exemple:
 Încrengătura Myxomycota
Dictyostelium discoideum – formează mixospori aglomeraţi la capătul unui pedicel, cu
aspect muriform. Trăieşte pe lemn putred, dar se poate uşor cultiva şi pe o infuzie de fân pe
agar-agar unde aceasta se hrăneşte cu colibacili.
Fuligo septica – „Floarea tăbăcarilor” – trăieşte pe material lemnos din uneltele
tăbăcarilor, având un plasmodiu de culoare galbenă.
 Încrengătura Eumycota
Phytophtora infestans: ciuperca produce mana cartofului, tomatelor și a altor
solanacee; aparatul vegetativ de tip sifonoplast formează haustori și trăiește ca parazit
intercelular; zoosporangiofori ramificați ies la suprafața organelor atacate prin ostiole și
eliberează zoosporangii din care vor apare zoospori biflagalați.
Plasmopara viticola: parazit obligat, produce mana viţei de vie; din zoosporangi se
formează direct filamente de infecție.
Saccharomyces cerevisiae: drojdia de bere; talul este unicelular, de tip dermatoplast.
Celulele sunt de formă ovală sau sferică. Înmulţirea de bază este cea vegetativă, care se
realizează prin înmugurire. Înmuguririle repetate, produse în anumite condiţii pot alcătui
colonii de celule cu aspectul unui miceliu rudimentar. În condiţii nefavorabile (substanţele din
mediu au fost epuizate) nucleul celulelor se divide succesiv de două ori şi formează 4
ascospori. Drojdia de bere are numeroase varietăţi produse prin cultură, folosite în industria
berii şi cea de panificaţie. O altă specie este Saccharomyces ellipsoideus - drojdia de vin, ale
cărei celule sunt alungite, puse cap la cap, sub forma unui miceliu rudimentar. Iernează sub
formă de asce cu ascospori pe plantele de viţă de vie, dezvoltându-se pe struguri. Printr-un
proces de fermentaţie transformă glucoza din mustul strugurilor în alcool etilic şi dioxid de
carbon.
Claviceps purpurea: atacă florile de secară, producând boala numită cornul secarei. În
organele atacate apare o formă de rezistenţă numită sclerot. Acesta are 1-2 cm lungime, de
culoare neagră, de o structură densă, dură. Scleroţii sunt folosiţi în medicina umană încă din
secolul XVII, datorită substanţelor cu acţiune hemostatică.

45
 Morchella esculenta – sbârciogul: este o specie saprofită având corpul de fructificare
(sporifer) alcătuit din picior şi pălărie mare (10 cm diametru) cărnoasă, sbârcită, brună,
asemănătoare unei căciuliţe. Suprafaţa pălăriei este alcătuită
din asce în care se formează ascosporii cu rol în înmulţirea
ciupercii. Ciuperca (corpul sporifer) poate fi întâlnită în
aprilie-mai în locuri umede din grădini, pajişti, tufărişuri,
margini sau rărituri de păduri. Comestibilă, apreciată pentru
mirosul şi gustul plăcut.
Boletus satanas – hrib ţigănesc: pălăria alb-cenuşie,
pătată cu galben. Zona himenială este albă şi la atingere se
Fig. 17: Agaricus campestris – colorează în albastru. Întâlnită toamna pe soluri calcaroase din
ciuperca de câmp
păduri de foioase, mai ales cele de fag. Toxică, dar nu letală
(provoacă tulburări gastrointestinale cu dureri violente).
Agaricus campestre – ciuperca de câmp: formează o pălărie globuloasă, apoi
hemisferică, cu centrul plat, de 3-8 cm în diametru; pe partea superioară poate fi netedă,
mătăsoasă sau scvamoasă, alb-gălbuie sau alb-murdar. Piciorul este plin, tare, neted, alb, cu
un inel în treimea superioară. Întâlnită de primăvara până toamna în pajişti, păşuni, în locuri
bogate în resturi organice. Comestibilă, se cultivă pe
scară largă (fig. 17).
Amanita muscaria – muscăriţă: pălăria este roşie,
cu pete albe (fig. 18). Piciorul alb şi bulbos la bază,
îmbrăcat într-un manşon, este alb şi sub pălărie, cu inel
de aceeaşi culoare. Este o ciupercă micorizantă,
otrăvitoare, întâlnită pe sol vara şi toamna (VII-XI) prin
Fig. 18: Amanita muscaria
luminişurile pădurilor de conifere, rar în pădurile de
foioase. Consumată provoacă sindromul muscarin constând din tulburări gastrointestinale şi
nervoase, fără a fi letală. Utilizată empiric pentru omorârea muştelor.
A.phalloides – buretele viperei, ciuperca albă: pălăria este galben-verde, uneori
măslinie, în stare umedă puţin vâscoasă. Lamelele zonei himeniale sunt albe. Piciorul alb,
dilatat la bază şi acoperit de manşon, prevăzut cu inel în treimea superioară. Ciupercă extrem
de toxică, întâlnită vara şi toamna (VII-X) pe soluri umede şi umbroase din păduri de conifere
şi foioase, îndeosebi sub stejari. Letală - medicina nu cunoaşte antidot pentru neutralizarea
toxinelor.

46
  Încrengătura Lichenomycota
Xanthoria parietina (fig. 19) – lichenul galben: specie
corticolă, lignicolă sau saxicolă, întâlnit de la câmpie până în
regiunile montane pe scoarţa copacilor (frecvent), lemn sau zid.
Talul foliaceu galben, galben-verzui sau portocaliu poartă pe
partea superioară apotecii mari, portocalii; este dăunător pentru
pomii fructiferi, deoarece îngreunează schimbul de gaze la
nivelul scoarţei şi poate adăposti diferite specii de insecte
Fig. 19: Xanthoria parietina
dăunătoare.
Ervenia prunastri – lichenul de prun: specie corticolă (o găsim pe scoarţa prunului şi a
unor arbori foioşi ca stejarul, fagul, aninul,
mesteacănul, frasinul, teiul) sau saxicolă, întâlnită pe
stânci. Talul este fruticulos, erect sau pendul, fixat de
substrat printr-un disc adeziv, cenuşiu – verzui pe
partea superioară; dăunător pentru prun. Folosit în
industria parfumurilor datorită uleiului volatil
conţinut (acesta se formează în plantă după 6 luni de
la recoltare). Prezintă proprietăţi antibiotice, inhibând Fig. 20: Usnea sp. pe molid
dezvoltarea bacilului tuberculozei şi difteriei.
Cladonia rangiferina – lichenul renilor: specie cu tal fruticulos, cilindric, de culoare
cenuşie, cu apotecii brune la vârf. Larg răspândit în zona montană şi a pajiştilor alpine
(întâlnit în şi zonele arctice). Utilizat în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alifii
folosite în tratarea plăgilor şi arsurilor externe.
Cetraria islandica – lichenul de Islanda: plantă medicinală, întâlnită în regiunile
montane şi alpine din ţara noastră. Talul fruticulos, tericol, brun deschis. Folosit în tratarea
gripei, traheobronşitei, astmului bronşic, hepatitei cronice.
Usnea florida – mătreaţa brazilor: specie cu talul filamentos, cenuşiu verzui, care atârnă
pe ramurile arborilor (fig. 20). La vârful ramificaţiilor se găsesc apotecii mari, mai închise la
culoare, cu aspect de bănuţi. Dăunează arborilor pe care vegetează, acoperindu-le ramurile pe
o suprafaţă mare, sufocându-i.

47
 Test de evaluare
1.Exemplificaţi tipurile de corp vegetativ întâlnite la organismele din regnul
Fungi
2.Lichenii se hrănesc:
a) heterotrof, prin absorbţie
b) heterotrof, prin ingerare
c) autotrof, prin aportul algei
3.Arătaţi, cu exemple, care este importanţa ciuperilor.

REZUMATUL TEMEI
 Clasificările actuale cuprind 5 regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae şi
Animalia.
 Regnul Monera este constituit din organisme unicelulare cu structură
procariotă a celule; împărţit în două încrengături: Archeobacteriophyta şi Eubacteriophyta.
 Arhebacteriile sunt organisme primitive cu metabolism adaptat la condiţiile
extreme; exemple: metanbacteriile, arhebacteriile termoacidofile, halobacteriile, arhebacterii
fotoautotrofe.
 În Eubacteriophyta sunt incluse clasele: Eubacteriae (bacterii actuale),
Cyanobacteriae (cianobacterii, bacterii/alge albastre-verzi), Prochlorobacteriae
(proclorobacterii).
 Bacteriile actuale sunt organisme heterotrofe - determinând reacţii importante
fermentative, de descompunere a substratului (saprofite) sau diferite boli (parazite), autotrofe
chemosintetizatoare sau fotosintetizatoare. Cele fotosintetizatoare nu conţin pigmenţi
clorofilieni. Unele specii sunt simbionte.
 Cianobacteriile sunt organisme autotrofe care realizează fotosinteza cu ajutorul
clorofilei a, mascată de pigmentul auxiliar albastru ficocianina.
 Proclorobacteriile sunt organisme fotosintetizatoare cu sistem de pigmenţi
asemănător plantelor superioare; sunt considerate forme iniţiale din care au evoluat
cloroplastele plantelor.
 Regnul Protista cuprinde organisme numite generic alge, variate ca alcătuire,
mod de nutriție sau reproducere, cu structura celulară de tip eucariot; sunt organisme legate de
mediul umed; în ape reprezintă producătorii primari.
 Clasificarea se face în funcție de: tipul de pigmenți din celule, produșii de
rezervă, tipul de înmulțire sexuată.

48
  Regnul Protista cuprinde încrengăturile: Chrysophyta, Dynophyta,
Euglenophyta, Chlorophyta, Phaeophyta, Rhodophyta.
 Din încrengătura Chlorophyta (algele verzi) fac parte: Spirogyra – alge
pluricelulare, cu talul plutitor care se înmulțesc sexuat prin conjugare; Chara – grup de specii
numite popular brădișor, cu tal articulat şi înmulţire sexuată prin oogamie; algele verzi
prezintă importanță pentru ecosistemele naturale din care fac parte fiind producători primari
iar unele dintre ele au și importanță economică.
 Regnul Fungi - organisme lipsite de plastide; nutriție heterotrofă; corpul
unicelular de tip gimnoplast, plasmodiu, dermatoplast, sifonoplast sau pluricelular - miceliu,
rezultat prin împletirea hifelor (filamente simple sau ramificate, cu creștere apicală, formate
din celule alungite, așezate cap la cap); produși de rezervă de tipul glicogenului sau a
picăturilor lipidice; hrana este absorbită prin pereți sau prin ingerarea particulelor.
 În regnul Fungi sunt incluse 3 încrengături: Myxomycota, Eumycota,
Lichenomycota.
 Mixomicetele sunt organisme unicelulare fără pereți celulari rigizi; se mișcă
cu ajutorul pseudopodelor sau a flagelilor; hrănirea de tip saprofit, prin absorbție sau
ingerare; întâlnite în păduri, pe scoarţa copacilor aflată în descompunere, sub frunzele căzute
sau pe alte resturi vegetale.
 Eumycota – ciuperci propriu-zise: hrănire saprofită sau parazită prin absorbție.
Exemple: Phytophtora infestans - mana cartofului, tomatelor și a altor solanacee; Plasmopara
viticola - mana viţei de vie; Saccharomyces cerevisiae - drojdia de bere; Saccharomyces
ellipsoideus - drojdia de vin; Claviceps purpurea - cornul secarei; Morchella esculenta –
sbârciogul (ciupercă saprofită, comestibilă); Boletus satanas – hrib ţigănesc; toxică, dar nu
letală; Agaricus campestre – ciuperca de gunoi, comestibilă, se cultivă pe scară largă;
Amanita muscaria – muscăriţă; otrăvitoare, întâlnită în păduri de conifere; A.phalloides –
buretele viperei, ciuperca albă; toxică, letală.
 Lichenomycota - organisme simbionte, formate dintr-o specie de ciuperci și
una de cianobacterie sau algă verde, unicelulară; plante de talie mică, întâlnite pe stânci, sol,
scoarţa copacilor sau în apă; nutriția este autotrofă datorită fotosintezei produse de alge.
Exemple: Xanthoria parietina – lichenul galben; Ervenia prunastri – lichenul de prun;
Cladonia rangiferina – lichenul renilor; Cetraria islandica – lichenul de Islanda; Usnea
florida – mătreaţa brazilor.

49
  Fungii reprezintă verigi importante în lanțul ecologic în calitate de
descompunători sau paraziți. Unele specii sunt toxice, putând provoca îmbolnăviri sau chiar
moartea. Altele își găsesc utilitatea în diverse ramuri de activitate ale omului – medicină,
farmacie, cosmetică sau pentru consumul uman sau al animalelor.

TEST RECAPITULATIV
1. Bacteriile se caracterizează prin:
a) celulă de tip eucariot
b) prezența pigmenților fotosintetizatori care asigură fotoliza apei și eliberarea
oxigenului
c) corp vegetativ pluricelular
d) hrănire exclusiv heterotrofă
e) realizarea, prin hrănirea saprofită, a unor reacții de fermentație, importante pt.
circuitul substanțelor în natură
2. Azotul liber din sol poate fi fixat de specii de bacterii din genul :
a) Azotobacter, Rhizobium
b) Nitrosomonas, Nitrosococcum
c) Proteus
d) Bacillus (B. amylobacter)
e) Bacterium (B. aceticus)
3. Plastidele verzi caracteristice algelor se numesc:
a) cloroplaste
b) cromoplaste
c) cristale
d) cromatofori
e) centrozomi
4. În cazul genului Spirogyra, înmulțirea sexuată are loc prin:
a) diviziunea directă a celulei
b) fragmentarea talului
c) înmugurire
d) gametangiogamie
e) conjugare
5. Atunci când talul unicelular al ciupercilor are aspect de miceliu tubular,
ramifica, cu mai mulţi nuclei, acesta se numeşte:
a) miceliu primar
b) sifonoplast
c) miceliu secundar
d) plasmodiu
e) miceliu terţiar
6. Specia de lichen cu tal filamentos, cenușiu-verzui, fixat pe ramurile arborilor,
împiedicând schimbul de gaze cu mediul este:
a) Usnea florida
b) Xanthoria parietina
c) Cladonia rangiferina
d) Cetraria islandica
e) Ervenia prunastri

50
 Tema 4
REGNUL PLANTAE.
ÎNCRENGATURA BRYOPHYTA
ÎNCRENGATURA POLYPODIOPHYTA

Fig. 21: Polytrichum commune –

muşchiul de pământ

Unităţi de învăţare:
4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare
4.2. Bryophyta: caracterizare, clasificare, importanţă
4.3. Polypodiophyta: caracterizare, clasificare, importanţă
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea caracterelor specifice şi sistematica regnului Plantae.
 Înţelegerea particularităţilor organismelor din încrengătura Bryophyta.
 Cunoaşterea sistematicii şi importanţei organismelor din încrengătura
Bryophyta.
 Cunoaşterea alcătuirii generale a corpului ferigilor
 Însuşirea cunoştinţelor privind clasificarea şi importanţa speciilor de ferigi
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3. Făgăraş Marius, 2007. Botanică sistematică I (Thallobionta et Bryobionta). Ovidius
University Press, Constanţa.

51
 4. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare

Regnul Plantae este format din organisme eucariote, autotrofe, terestre; unele dintre
ele, prin evoluţii ulterioare, au devenit heterotrofe sau adaptate mediului acvatic; îşi au
originea în algele verzi, în grupurile de specii care au făcut trecerea de la mediul de viaţă
acvatic la cel terestru; au un rol esenţial în biosferă în calitate de producători primari cu cea
mai mare contribuţie. Trecerea la viaţa de uscat a impus o serie de modificări la nivel celular,
al organizării aparatului vegetativ, al modului de reproducere şi răspândire precum şi al
ciclului de viaţă:
 Structura celulară
Celulele sunt protejate de un perete de natură celulozică, rigid, ce poate suferi diferite
modificări secundare pentru a asigura reglarea pierderilor de apă (cutinizarea – formarea
cuticulei), creşterea rezistenţei la acţiunea factorilor de mediu şi a permite corpului vegetativ
să capete dimensiuni care să-i asigure accesul la lumină (lignificarea), protecţia împotriva
agenţilor patogeni (taninizarea) sau a ierbivorelor (mineralizarea) etc. (Lüttge, 1992;
Romberger, 1992). Plastidele verzi, prin fragmentare (în celulele parenchimului de asimilaţie
pot exista 20-60 de cloroplaste faţă de 1-2 cromatofori la unele specii de alge verzi),
dispunere periferică şi specializare (formarea cloroplastelor granale) au crescut randamentul
procesului fotosintetizator. În stroma lor se acumulează amidon ca produs de rezervă rezultat
în urma procesului de fotosinteză. Flagelii sunt prezenţi numai la gameţii masculi ai
muşchilor şi ferigilor. Lipsesc, de asemenea, stigma, vacuolele pulsatile şi pirenoizii.
 Aparatul vegetativ
Răspândirea nutrienţilor în două medii diferite (sol, aer), concurenţa pentru lumină sau
asigurarea transportului apei prin corpul plantei sunt cauze ce au determinat apariţia unei noi
organizări a aparatului vegetativ. Se asigură astfel repartizarea diferenţiată a funcţiilor între
părţile componente şi elaborarea unei structuri interne diversificate, bazată pe grupuri de
celule legate între ele prin plasmodesme, specializate în realizarea fotosintezei, transportului,
susţinerii sau protecţiei (= ţesuturile vegetale). Acest nou tip de aparat vegetativ, numit corm,
este caracteristic plantelor terestre evoluate – ferigi, gimnosperme, angiosperme. La muşchi
este întâlnit corpul de tip briotal, asemănător algelor; în cazul grupelor superioare, briotalul
prezintă o serie de perfecţionări devenind un tal cormoidic.

52
  Reproducerea
Are loc, în primul rând, pe cale sexuată, prin fecundarea oosferei de către un gamet
mascul. Organele producătoare de gameţi (gametangiile: arhegonul, anteridia) sunt
pluricelulare şi protejate împotriva uscăciunii din aer de un înveliş de celule sterile. În urma
fecundaţiei rezultă zigotul din care se va forma embrionul (sporofitul imatur). Înmulţirea
asexuată, prin formarea aplanosporilor meiotici şi apoi eliberarea lor, este întâlnită la muşchi
şi la ferigi. În cazul spermatofitelor, sporii formaţi prin meioză sunt reţinuţi în plantă şi
integraţi în procesul de formare a gametangiilor. Înmulţirea vegetativă asigură formarea
noilor indivizi din fragmente de plante sau din organe specializate atunci când condiţiile de
mediu sunt favorabile dezvoltării populaţiilor.
 Ciclul de viaţă
Regnul Plantae este format din organisme haplo-diplobionte, cu generaţii
heteromorfe. Generaţia gametofitică este de lungă durată în cazul muşchilor. La ferigi,
gimnosperme şi angiosperme aceasta este redusă ca durată, independentă sau inclusă în
sporofit. În ciclul de viaţă apare stadiul embrionar. Unii autori consideră că aceste organisme
formează etapa de dezvoltare Embriophyta. Embrionul - structură pluricelulară, hrănită de
planta mamă, este înconjurat de ţesuturile protectoare iniţial ale gametangiilor femele.
Sistematica regnului Plantae
În regnul Plantae se deosebesc două direcţii de evoluţie, respectiv cea a plantelor
lipsite de ţesuturi conducătoare (plante avasculare) şi cea a plantelor cu ţesuturi conducătoare
(plante vasculare).
Corespunzătoare primei direcţii sunt plantele din încrengătura Bryophyta, iar celei de a
doua plantele din încrengăturile Polypodiophyta şi Spermatophyta, diferenţiate prin corpul
vegetativ, organele reproducătoare şi de răspândire, ciclul de viaţă ş.a.

 Bryophyta (încrengătura muşchilor)

- plante erbacee, de talie mică, dependente, prin fecundaţie, de mediul umed
- corpul vegetativ de tip taloidic (asemănător algelor verzi) sau cormoidic (format din tulpiniţă -
cauloid, frunzuliţe – filoid, rizoizi - rizoid ); în structura internă slabă diferenţiere a ţesuturilor
- ciclul de viaţă: predomină generaţia gametofitică; generaţia sporofitică este de scurtă durată,
dependentă de gametofit
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

53
  Polypodiophyta (încrengătura ferigilor)
- plante erbacee sau lemnoase, terestre, rar acvatice, legate de mediul umed prin fecundaţie
- corpul vegetativ de tip corm (diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze); în structura internă
ţesuturile sunt bine dezvoltate, inclusiv cele conducătoare
- ciclul de viaţă: predomină generaţia sporofitică; generaţia gametofitică, reprezentată de protal,
este independentă de cea sporofitică; cele două generaţii se succed în mod obligatoriu
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

 Spermatophyta (încrengătura plantelor care se înmulţesc prin seminţe)

- plante erbacee sau lemnoase, terestre sau acvatice
- corpul vegetativ de tip corm (diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze); în structura internă
ţesuturile sunt bine dezvoltate, inclusiv cele conducătoare
- ciclul de viaţă: predomină generaţia sporofitică; generaţia gametofitică este de scurtă durată,
dependentă de sporofit
- organe reproducătoare: sunt incluse în floare – structură adaptată reproducerii sexuate; gameţii
masculi lipsiţi de flageli, ajung la cei femeli prin intermediul tubului polenic
- răspândirea prin seminţe

Test de evaluare

1.Menţionaţi care sunt principalele modificări la nivel celular produse prin

adaptarea plantelor la viaţa de uscat.
2.În ciclul de viaţă al speciilor regnului Plantae apare pentru prima oară
stadiul:
a) gametofitic
b) diploid
c) embrionar
3.Arătaţi care sunt elementele evolutive noi întâlnite la speciile din
Spermatophyta.

4.2. Încrengătura Bryophyta

4.2.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Bryophyta
Briofitele (muşchii) sunt plante verzi, autotrofe, de talie mică (1-50 cm), întâlnite în
locuri umbroase şi umede, pe stânci, sol, trunchiurile copacilor; unele specii prezintă adaptări
fiziologice ce le permit să suporte deshidratarea temporară (Lüttge, 1992), altele sunt strict
adaptate unor medii specifice (Stern, 1994).

54
 p.
Corpul muşchilor este alcătuit din două
ep.
generaţii suprapuse şi subordonate: gametofitul c.

dominant, asigură producerea gameţilor şi sporofitul

mic, dependent de gametofit, având rolul de par.

producere a sporilor.
Gametofitul apare pe un filament numit
protonemă, mai mult sau mai puţin dezvoltat la
r.
diferitele grupe de briofite, rezultat din germinarea
sporilor. Protonema şi apoi gametofitul sunt prinse de
substrat prin rizoizi uni- sau pluricelulari (fig. 22). Fig. 22: Marchantia polimorfa – structura
Corpul gametofitului poate fi un tal talului: ep.- epiderma, p. – por, c. – celule
cu cloroplaste, par. – parenchim de
asemănător algelor verzi (aplatizat, de forma unei depozitare, r – rizoizi unicelulari (după
Bonnier şi Leclerc du Sablon)
lame foliacee verzi) sau cormoidic, diferenţiat în
tulpiniţă (cauloid) şi frunzuliţe (filoid).
Organizarea internă poate fi de tip dorso-ventrală – în cazul
talului (fig. 21) sau radiară (fig. 23) – caracteristică tulpiniţei sau
frunzuliţelor; există şi specii lipsite de diferenţiere anatomică a
ţesuturilor. Ca tipuri de celule sunt întâlnite:
- hidroide - celule alungite, lipsite de citoplasmă sau nucleu;
sunt dispuse axial şi au rol în conducerea apei; pot fi însoţite de

Fig. 22: Polytrichum

stereide – celule vii, cu nucleu şi plastide;
formosum – structura - leptoide – celule care au pereţii laterali îngroşaţi, prevăzuţi
radiară a tulpiniţei
(după Takhtajan) cu pori prin care trec plasmodesme; conţin
citoplasmă, nucleu şi plastide; se află în jurul hidroidelor şi au rol în
conducerea hranei;
- clorofiliene – pot avea un singur cloroplast mare, asociat cu
pirenoizi, asemănător algelor verzi sau mai multe cloroplaste în care
este depozitat şi amidonul; Fig. 24: Funaria
hygrometrica –
- parenchimatice – cu rol de depozitare a apei sau a corpurilor peristoma: dinţii
externi sunt curbaţi
uleioase; spre exterior iar cei
interni sunt verticali
- epidermale – acoperite de cuticulă; pot prezenta stomate sau (după Bonnier şi
pori. Leclerc du Sablon)

La maturitate, pe gametofit se formează arhegonul şi anteridia.

55
 Arhegonul este organul reproducător femeiesc având forma unei butelii microscopice
susţinută de un picior pluricelular. Partea bazală ovoidală, uşor umflată, are la interior o zona
ventrală unde se diferenţiază un singur gamet femel – oosfera. Anteridia, organul
reproducător bărbătesc, are o formă globuloasă sau alungită şi este învelită de un perete
celular unistratificat. La interior anteridia conţine un ţesut spermatogen, alcătuit din
numeroase celule cubice, care, prin diviziuni, dau naştere anterozoizilor – gameţii masculi de
forma unui filament răsucit în spirală prevăzut cu doi flageli lungi.
După eliberare, anterozoizii orientaţi chemotactic de substanţele eliberate de
arhegoane (proteine, zaharuri, acizi etc.), ajung la nivelul oosferei unde are loc fecundaţia şi
formarea zigotului. Acesta se divide rapid şi dă naştere unui embrion din care se va dezvolta
sporofitul matur.
Sporofitul se formează pe gametofit şi este reprezentat de sporogon – structură de
culoare verde permanent sau numai în primele faze de dezvoltare; are o creştere limitată sau
nelimitată; este alcătuită din picior (haustor), setă şi capsulă.
Piciorul pătrunde în gametofit şi absoarbe apă şi substanţele nutritive. Seta, de formă
cilindrică, conduce substanţele nutritive la capsulă şi ajută la împrăştierea sporilor; la unele
specii poate lipsi. Capsula de diverse forme este protejată la partea superioară de un opercul
(căpăcel) caduc în momentul răspândirii sporilor; poate fi acoperită de o parte din ţesutul
gametofitului, numită caliptră; la interior se află un ţesut sporogen, alcătuit din celule mamă
ce se divid meiotic formând briospori haploizi. Pentru a se asigura răspândirea sporilor, în
unele cazuri sunt formate elatere (celule alungite, sterile, cu îngroşări spiralate) sau coloane
de celule, numită columella.
Sporii pot fi eliberaţi printr-o structură numită peristomă (fig. 24), aflată la partea
superioară a capsulei, alcătuită din 1-2 cercuri de dinţişori triunghiulari, membranoşi, coloraţi
în roşu sau portocaliu; în funcţie de umiditatea atmosferică, aceştia pot permite sau nu
eliberarea sporilor. Atunci când peristoma lipseşte, briosporii sunt puşi în libertate prin
despicarea longitudinală, în 4-6 valve, a capsulei.

56
 Sporul este învelit de două membrane, una externă cutinizată, mai groasă, numită
exospor şi alta internă, mai subţire, numită endospor. În condiţii optime de umiditate
germinează şi formează protonema.

opercul caliptră

peristoma

Fig. 25: Bryophyta – ciclul de viaţă: 1. sporii în momentul răspândirii; 2. spor

germinat; 3. protonema; 4. gametofitul mascul; 5. gametofitul femel; 6. anteridii
însoţite de parafize – una imatură, cea de-a doua eliberând anterozoizi; 7.
arhegon înaintea fecundaţiei; 8. arhegon după fecundare – formarea
embrionului; 9. sporofit – la bază se află gametofitul pe care se dezvoltă; 10.
capsula deschisă (după H.des Abbayes)

Muşchii se pot înmulţi pe cale vegetativă prin fragmente din corpul muşchiului
(frunzuliţe, tulpiniţă) sau prin mici corpusculi, numiţi propagule şi pe cale sexuată, prin
fecundarea oosferei şi formarea zigotului .
Ciclul de viaţă al muşchilor este constituit din alternarea celor două generaţii:
generaţia haploidă, de lungă durată, reprezentată de gametofit şi generaţia dipolidă de scurtă
durată, dependentă de gametofit, reprezentată prin sporofit. Generaţia haploidă, gametofitică
începe cu formarea sporilor şi se încheie în momentul producerii gameţilor. Generaţia
diploidă, sporofitică începe cu formarea zigotului rezultat în urma fecundaţiei şi se încheie în
momentul producerii sporilor (fig. 25).

57
 4.2.2. Clasificarea încrengăturii Bryophyta
În încrengătura Bryophyta sunt cuprinse clasele: Anthocerotopsida, Marchantiopsida,
Jungermaniopsida, Bryopsida (Popescu, 2009). Caracterele de diferenţiere sunt date de gradul
de dezvoltare al protonemei, alcătuirea gametofitului, structura sporofitului, modul de
deschidere al capsulei şi de eliberare a sporilor.

 Anthocerotopsida (muşchii cu corn)

- protonema: slab dezvoltată, cu durată scurtă de viaţă
- gametofitul: tal, cu aspect de disc lobat pe margine; în structura internă se deosebeşte epiderma cu
stomate formate din 2 celule reniforme, fără celule anexe, celule de parenchim cu un singur cloroplast
cu aspect de clopot, asociat cu pirenoizi; în spaţiile intercelulare se formează mucilagiu în care se
dezvoltă colonii de Nostoc
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă şi haustor; autotrof; prezintă stomate
- capsula: are creştere continuă, asigurată de un ţesut meristematic aflat la baza ei; în interior se află
columella înconjurată de celulele arhesporului care produc meiospori şi elatere; se deschide la vârf.

 Marchantiopsida (muşchii hepatici, cu tal)

- protonema: scurtă, cu cloroplaste în celule
- gametofitul: tal, aplatizat, ramificat dichotomic; în structura internă puternic diferenţiat; conţine
„corpuri de ulei” – aglomerări caracteristice de picături de ulei, înconjurate de membrană proprie;
transportul apei este asigurat de celule cu pereţii perforaţi
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi, netezi sau cu pereţi îngroşaţi ce ies în relief
- înmulţirea vegetativă: prin propagule
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă foarte scurtă şi haustor;
- capsula: fără stomate, columella; celulele arhesporului produc meiospori şi elatere diploide, cu pereţii
îngroşaţi spiralat; se deschide la vârf.

 Jungermaniopsida (muşchii hepatici, cu tal sau foliari)

- protonema: scurtă, alcătuită din puţine celule
- gametofitul: tal sau tal cormoid, cu: tulpiniţă - erectă sau târâtoare, aplatizată, lipsită de elemente
conducătoare; frunzuliţe – simple, cu vârful simplu, bilobat sau terminat prin filamente, dispuse pe 2
(rar 3) rânduri - 2 pe flancuri, 1 pe mijloc, numită amfigastră; intern, alcătuite dintr-un singur rând de
celule, fără nervură mediană; cresc printr-o celulă iniţială bifacială; „corpuri de ulei” prezente
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi, netezi
- înmulţirea vegetativă: prin ramuri, frunzuliţe de înmulţire sau corpuri de înmulţire formate la
marginea frunzuliţelor
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă şi haustor;
- capsula: fără stomate, columella; celulele arhesporului produc meiospori şi elatere diploide, cu pereţii
îngroşaţi spiralat; se deschide prin crăpături formate terminal.

58
  Bryopsida (muşchii frondoşi, frunzoşi)
- protonema: ramificată; în prima etapă – cloronemă, cu celule bogate în cloroplaste, în a doua etapă de
dezvoltare – caulonemă pe care se dezvoltă muguri mici
- gametofitul: tal cormoid, cu: tulpiniţă - erectă sau târâtoare, cilindrică, simplă sau ramificată; în
structura internă prezintă elemente conducătoare: hidroide, însoţite de stereide şi leptoide; frunzuliţe –
simple, plane, cu nervură mediană evidentă, dispuse pe 3 rânduri; intern, alcătuite din mai multe rânduri
de celule; cresc printr-o celulă iniţială trifacială; fără „corpuri de ulei”
- simetria: radiară
- rizoizi: pluricelulari, cu pereţi transversali oblici, ramificaţi; rol de fixare şi absorbţie
- înmulţirea vegetativă: capacitate mare de regenerare prin fragmente de tulpiniţă sau frunzuliţe;
formează uneori propagule (în axila frunzuliţelor sau în vârful tulpiniţei)
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă şi haustor;
- capsula: cu stomate, columella; spori fără elatere; se deschide la partea superioară formând peristoma

4.2.3. Importanţa speciilor din încrengătura Bryophyta

Dintre speciile cu importanţă practică pentru agricultură
fac parte cele din genurile Sphagnum şi Polytrichum (Clasa
Bryopsida).
Sphagnum (ordinul Sphagnales, familia Sphagnaceae) –
muşchiul de turbă (fig. 26): specii caracteristice mlaştinilor
oligotrofe, numite tinoave, prezentând o creştere continuă a
tulpiniţei prin celula iniţială apicală. Partea bazală a tulpiniţei ce
vegetează în apă în condiţii de pH acid şi temperatură scăzută, se
carbonizează lent, transformându-se în turbă, folosită drept
combustibil sau în amestecuri de pământ pentru răsadurile de Fig. 26: Sphagnum sp. –
muşchiul de turbă
flori şi legume. În structura internă a frunzuliţelor sunt două
categorii de celule: clorocite – celule cu cloroplaste, aşezate în reţea având rol fotosintetic şi
hialocite – celule lipsite de conţinut, cu pereţii îngroşaţi cu benzi de lignină în care se
depozitează apa din precipitaţii.
Polytrichum (ordinul Polytrichales, familia Polytrichaceae): specii cu tulpiniţa
erectă, fixată prin rizoizi pluricelulari, ramificaţi. Frunzuliţe lat lanceolate, cu o “nervură”
mediană puternică, prezintă pe faţa superioară mai multe serii de lame perpendiculare – „lame
de asimilaţie”, cu rol în absorbţia luminii pentru fotosinteză. Capsula sporogonului prevăzută
cu un opercul, este acoperită de o caliptră păroasă.
P. commune – muşchiul de pământ (fig.21): răspândit prin păduri, turbării, mai ales în
regiunile de munte.

59
 Muşchii, împreună cu algele şi lichenii, participă la formarea solului primar, pregătind
substratul pentru dezvoltarea altor specii. În păduri, muşchii acumulează apa din precipitaţii,
contribuind la reglarea umidităţii solului, prevenirea inundaţiilor sau a alunecărilor de teren.
În pajiştile înţelenite formează un strat ce acoperă solul şi împiedică aerisirea acestuia,
intensificând acţiunea bacteriilor anaerobe, provocând acidifierea solului şi stingherind astfel
procesul de nutriţie al plantelor furajere valoroase ce sunt înlocuite de plante mai puţin
valoroase. Indivizii de muşchi de turbă din mlaştinile aflate în zona montană au capacitatea
de a reţine cantităţi mari de apă. Depozitele de turbă constituie zăcăminte importante folosite
ca îngrăşământ organic, pentru combustibil sau în amestecuri de pământ în legumicultură şi
floricultură. De asemenea, acestea prezintă o importanţă ştiinţifică deosebită deoarece la
nivelul lor s-au conservat spori sau grăunciori de polen ai unor specii străvechi pe baza cărora
a putut fi reconstituită istoria succesiunii vegetaţiei de pe numite teritorii.

Test de evaluare
1.Caracterizaţi principalele tipuri de corpuri vegetativ întâlnite la Bryophyta.
2.În ciclul de viaţă al briofitelor, generaţia diploidă este:
a) de scurtă durată, dependentă de gametofit
b) generaţia dominantă
c) separată în spaţiu de generaţia gametofitică
3.Care este rolul ecologic al muşchilor?

4.3. Încrengătura Polypodiophyta

4.3.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Polypodiophyta
Încrengătura Polypodiophyta, numită şi a ferigilor, grupează cormofite producătoare
de spori pentru răspândire, eliberaţi din sporangi (Judd, 1999). În ciclul de viaţă sporofitul
devine dominant ca mărime şi durată şi este de sine stătător, exceptând o perioadă scurtă, în
faza embrionară; gametofitul redus, se dezvoltă independent de sporofit. Cele două generaţii
ale polipodiofitelor, cea sporofitică şi cea gametofitică, diferenţiate morfologic şi anatomic şi
separate în spaţiu, se succed în mod obligatoriu.
Sporofitul se formează prin dezvoltarea embrionului rezultat din diviziunile succesive
ale zigotului.
Embrionul, alcătuit din radiculă formată la o extremitate, tigelă (mugurele tulpiniţei)
şi cotiledon (frunza embrionară) apărute la cealaltă extremitate a axului, poate fi însoţit de un
masiv celular numit suspensor (talpă, haustor) cu rol în nutriţie.

60
 Sporofitul matur are corpul vegetativ de tip corm; după habitus, poate fi plantă
erbacee sau lemnoasă (speciile fosile sau cele actuale din păduri tropicale), terestră, acvatică
sau epifită, măsurând de la câţiva centimetri până la zeci de metri în lungime.
Rădăcinile formate iniţial au durată scurtă de viaţă şi sunt înlocuite cu cele de origine
adventivă. Speciile fosile din Psilopsida nu au rădăcină, absorbţia apei şi fixarea fiind
asigurată de rizoizi. Din celula apicală iniţială se formează şi caliptra. Ramificarea are loc
prin dichotomie.
Tulpina aeriană ortotropă sau plagiotropă, de tip stipes la speciile arborescente, are
creştere apicală şi ramificare dicotomică. Majoritatea speciilor erbacee formează tulpini
subterane de tipul rizomului, omolog tulpinilor aeriene târâtoare. În structura internă a
rădăcinii şi tulpinii se găsesc ţesuturi conducătoare simple, de origine primară. Formaţiuni
libero-lemnoase de origine secundară apar numai la ferigile lemnoase fosile.
Frunzele pot fi microfile, cu lungimea până la 2 cm sau macrofile, mai mari de 2 cm.
Microfilele au un singur fascicul (nervură) iar macrofilele sunt multifasciculate, cu nervuri
ramificate. Limbul foliar simplu sau compus, întreg sau cu incizii îndeplineşte funcţia de
asimilaţie în cazul trofofilelor. Sporofilele sunt frunze care şi-au pierdut rolul trofic şi asigură
producerea sporilor iar trofosporofilele sunt frunzele cu funcţie mixtă: de asimilaţie şi de
producere a sporilor.
Sporangii se formează pe sporofitul matur. Ferigile primitive prezentau sporangi
solitari, dispuşi terminal pe ramificaţiile dichotomice (Rhynia sp.) sau grupaţi în sinangii
(Psilotum sp.). La speciile actuale sporangii pot fi solitari, aşezaţi în axila sporofilelor sau
trofofilelor sau adunaţi în sori nuzi sau protejaţi de o membrană de origine epidermală,
numită induziu, dispuşi pe partea dorsală a trofosporofilelor; uneori se pot găsi pe partea
ventrală a frunzei sau sunt închişi în sorocarpi. Sporofilele pot fi solitare sau grupate în spice
sporifere (strobili).
Răspândirea sporilor este facilitată de o serie de adaptări: elatere (Equisetum sp.) –
benzi higroscopice produse de peretele extern al sporului cu rolul de aglomerare a sporilor
care astfel cad grupaţi pe sol; inel mecanic incomplet (ferigi leptosporangiate) - alcătuit dintr-
un rând de celule cu pereţii externi îngroşaţi ce asigură deschiderea bruscă a peretelui
sporangelui şi împrăştierea sporilor datorită variaţiei umidităţii din aer.
Sporii în cazul majorităţii speciilor de polipodiofite sunt identici între ei – izospori,
ferigi izospore; există şi specii heterospore care formează microspori (spori bărbăteşti foarte
mici, produşi în număr mare în microsporangi situaţi pe microsporofile) şi macrospori (spori
femeieşti, de dimensiuni mari, produşi în număr redus – 4-1, în macrosporangi situaţi pe

61
macrosporofile). Sporii sunt protejaţi de două membrane, cea externă fiind groasă, cu
ornamentaţii, cea internă mai subţire.
Gametofitul apărut în urma germinării sporilor este numit protal. De dimensiuni mici
(câţiva milimetrii – max. 5 cm), acesta se prinde de substrat cu ajutorul rizoizilor. Poate fi
situat deasupra solului având nutriţie autotrofă, fotosintetizatoare (Equisetaceae, unele
licopodiofite, numeroase ferigi leptosporangiate) sau subteran nutriţia fiind saprofită sau
micotrofă (în simbioză cu ciuperci) (la Psilotaceae, unele licopodiofite) (Judd, 1999).
Aspectul extern este variabil: lamelar, cordiform, lobat, tuberculiform sau filamentos. Ferigile
izospore vor forma protale identice (specii homoprotaliene). Gametofitul este potenţial
bisexuat (hermafrodit), producător atât de anteridii cât şi de arhegoane. Ferigile heterospore
vor forma protale dioice (specii heteroprotaliene).
Protalele au de obicei durată scurtă de viaţă (anuale); la Botrychium sp. Gymnograma
sp. acestea sunt perene.
Anteridia ia naştere din stratul epidermal al gametofitului, are formă sferică şi este
protejată la exterior de un singur strat de celule sterile. Anterozoizii (gameţii bărbăteşti) sunt
spiralaţi şi multiflagelaţi, cu excepţia speciilor din Lycopodiaceae sau Selaginellaceae unde
sunt asemănători briofitelor, respectiv biflagelaţi.
Arhegonul este asemănător muşchilor adăpostind în partea bazală, mai dilatată şi
cufundată în protal, oosfera – gametul femeiesc imobil. Partea superioară, gâtul, se ridică
deasupra substratului.
Ciclul de dezvoltare
Sunt două caracteristici proprii ciclului de dezvoltare al polipodiofitelor: existenţa
separată a celor două generaţi şi succesiunea lor obligatorie.
Generaţia sporofitică (diploidă), dominantă, începe o dată cu zigotul format în urma
procesului de fecundaţie. Diviziunile următoare vor configura embrionul din care se va forma
planta adultă (sporofitul). Pe aceasta apar sporangii cu celulele mamă sporogene.
Generaţia gametofitică (haploidă), de scurtă durată, debutează cu sporii rezultaţi prin
meioza celulelor mamă. Prin germinare, sporii formează protalul (gametofitul) pe care se vor
diferenţia gametangiile – anteridia şi arhegonul şi gameţii – anterozoizii şi oosfera.
Procesul de fecundaţie are loc în prezenţa apei datorită anterozoizilor flagelaţi, ceea ce
exclude prezenţa polipodiofitelor din habitatele cu umiditate redusă.
Schematic, ciclul de dezvoltare se prezintă astfel:

62
 → generaţia sporofitică (2n) ←
zigot → embrion → sporofit → sporange → Meioză
↑ ═ ═════ ═ ═════ ═ ═════ ═ ↓
Fecundaţie ← anterozoizi ← anteridie ← protal ← spor
← oosferă ← arhegon ←
→ generaţia gametofitică (n) ←
4.3.2. Clasificarea încrengăturii Polypodiophyta
Împărţirea în cele 4 clase - Psilopsida, Lycopodiopsida, Equisetopsida,
Polypodiopsida, este realizată în principal pe baza alcătuirii sporofitului, a tipului de frunze, a
caracteristicilor sporangilor, sporilor şi gametofitului.

 Psilopsida – ferigi străvechi, primitive

Sporofitul: plante mici, erbacee sau arbustive; lipsite de rădăcini; tulpini subterane sau aeriene,
simple sau ramificate dichotomic.
Frunze: absente sau microfile uninerve sau lipsite de fascicule conducătoare, dispuse spiralat sau
pe 2 şiruri.
Sporangi: sesili, situaţi în vârful tulpinii, ramurilor sau scurt pedicelaţi, la baza microfilelor;
solitari (uniloculari) sau grupaţi în sinangii (bi-triloculari)
Sporii: izospore.
Gametofit (protalul): subteran, micotrof; homoprotaliene
 Sistematică: specii fosile - ordin Rhyniales; reprezentanţi actuali - ordin Psilotales, familia
Psilotaceae

 Lycopodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, terestre sau acvatice; rădăcini ramificate dichotomic; tulpini până la 1 m
lungime, ramificate dichotomic.
Frunze: microfile uninerve, dispuse spiralat sau opus; diferenţiate în trofofile şi sporofile; uneori
sporofilele sunt asemănătoare frunzelor sterile.
Sporangi: solitari, uniloculari, în axila frunzelor; sporofile dispersate pe tulpină sau grupate în
spice
Sporii: izospore sau heterospore (speciile evoluate)
Gametofit (protalul): subteran, lângă sau la suprafaţa solului; micotrof sau autotrof,
fotosintetizator; homoprotaliene sau heteroprotaliene
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Lycopodiales familia Lycopodiaceae; ordin
Selaginellales, familia Selaginellaceae; ordin Isoetales, familia Isoetaceae; specii fosile - ordin
Protolepidodendrales; ordin Lepidodendrales

63
  Equisetopsida
Sporofitul: plante erbacee sau lemnoase (specii fosile) terestre sau acvatice; în sol rizom articulat;
tulpini aeriene articulate, cu internoduri canaliculate; ramificare monopodială; ramuri absente sau
în verticil.
Frunze: mici, reduse, dispuse în verticil; concrescute la bază în teci comune, dinţate la vârf.
Sporangi: uniloculari situaţi în vârful sporofilelor ramificate dichotomic sau grupaţi câte 5-6 pe
dosul unor sporofile peltate; sporofilele peltate formează spice terminale.
Sporii: izospore; spori sferici, verzi, cu 4-6 elatere.
Gametofit (protalul): situat deasupra solului; verde, autotrof; diferenţiate morfologic = ferigi
heteroprotaliene.
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Equisetales familia Equisetaceae; specii fosile: ordin
Hyeniales; ordin Sphenophyllales; ordin Calamitales

 Polypodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, sau lemnoase, terestre, epifite sau acvatice; rădăcinile primare dispar
timpuriu şi sunt înlocuite de cele adventive; rizom în sol sau tulpini aeriene columnare, de tip
stipes, la speciile lemnoase
Frunze: megafile, cu numeroase nervuri dichotomic-ramificate, puternic divizate sau întregi,
dispuse spiralat; trofosporofile la cele mai multe specii, uneori sporofile distincte de trofofile sau
frunze cu baza sterilă şi partea terminală specializată în producerea sporilor; prefoliaţie circinată.
Sporangi: uniloculari, grupaţi în sori, formaţi dorsal şi marginal pe trofosporofile, pe sporofile, în
zone specializate ale frunzei sau închişi în sporocarpi; prevăzuţi cu inel mecanic pentru deschidere;
sorii pot fi nuzi sau protejaţi de induziu
 Sporii: izospore sau heterospore.
Gametofit (protalul): anual sau peren
Sistematică: sunt descrise între 25-35 de familii cu specii actuale sau fosile, dintre care fac parte -
ordin Ophioglossales familia Ophioglossaceae; ordin Osmundales familia Osmundaceae; ordin
Polypodiales familia Polypodiaceae s.l. (senu lato); ordin Marsileales familia Masileaceae; ordin
Salviniales familia Salviniaceae, familia Azollaceae.

4.3.3. Importanţa speciilor din încrengătura Polypodiophyta

Speciile de ferigi primitive, din clasele Lycopodiopsida, Equisetopsida au contribuit la
formarea depozitele de cărbune şi ţiţei.
Numeroase specii actuale au proprietăţi medicinale. Unele sunt buruieni în culturi
agricole sau în pajişti. Multe specii sunt utilizate ca plante ornamentale.
Exemple:
 Clasa Lycopodiopsida
 Ordinul Lycopodiales
 Familia Lycopodiaceae: plante cu tulpini ascendente sau târâtoare, acoperite
de frunze mici, rigide; sporangii solitari, reniformi aşezaţi la baza sporofilelor grupate în
64
 spice terminale. Din sporii asemănători (ferigi izospore) rezultă
protale monoice (homoprotaliene), pe care se găsesc arhegoane şi
anteridii; anterozoizi.
 L.clavatum – Pedicuţă (fig. 27): plantă perenă;
tulpina târâtoare, de 50 -100 cm lungime, ca şi ramificaţiile, este
cilindrică. Trofofile liniar lanceolate, alterne, mai mari decât
sporofilele, se termină printr-o aristă lungă, incoloră. Spicele cu

Fig. 27: Lycopodium sporofile sunt cilindrice, lung pedunculate, frecvent grupate câte
clavatum -
Pedicuţă
două pe un pedicel. Specia este întâlnită pe soluri uşor acide,
oligotrofe, sărace în calcar, din etajul gorunului până în cel al
pădurilor de molid, în pajişti umede, la marginea pădurilor etc.; cu utilizări în industrie (sporii
erau presăraţi în formele pentru fontă şi intrau în alcătuirea artificiilor), medicină, cosmetică,
având proprietăţi tinctoriale (plantele fierte vopsesc
lâna în verde).
 Ordinul Selaginellales
 Familia Selaginellaceae: plantele
erbacee, perene, mici, asemănătoare muşchilor.
Tulpinile sunt repente, acoperite de frunze solzoase,
moi, ce au pe partea superioară o ligulă
membranoasă cu rol în acumularea apei; diferenţiate
în sporofile şi trofofile. Sporangii sunt de două

tipuri: macrosporangi - adăpostesc macrospori din

Fig. 28: Selaginella helvetica - Struţişor
germinarea cărora se vor forma protale femeieşti;
microsoprangi - cu microspori ce vor forma protale bărbăteşti.
Genuri reprezentative: Selaginella (unic reprezentant al familiei în ţara noastră)
 Selaginella helvetica – Struţişor (fig. 28): plantă perenă cu tulpini târâtoare,
turtite dorso-ventral. Frunzele aşezate pe patru şiruri, inegale (cele de pe muchii fiind mai
mari), au marginea întreagă. Sporofilele sunt grupate în spice dispuse terminal, câte 1-2 pe
pedicel. Întâlnită pe stânci umede din regiunea montană, ca specie calcifilă.

65
  Clasa Equisetopsida
 Ordinul Equisetales
 Familia Equisetaceae: speciile erbacee, perene,
având tulpini şi ramuri articulate, costate şi brăzdate; la noduri
se găsesc frunzele reduse la scvame, dispuse în verticil şi
concrescute în teci comune. Sporofilele peltate formează spice
terminale, având pe partea dorsală 5 - 12 sporangi; protalele
rezultate din germinarea sporilor sunt dioice (ferigi izospore,
heteroprotaliene).
 Equisetum arvense - Coada calului: întâlnită Fig. 29: Equisetum arvense –
Coada calului: spicul sporifer
frecvent ca buruiană din zona de stepă până în cea montană, în
lunci, pe terenuri nisipoase sau în pajişti umede. Primăvara, de pe rizomul din sol apar tulpini
aeriene brune, ce poartă un spic sporifer în vârf (tulpini fertile) (fig.29). Sporii au un înveliş
extern (exosporul) ce se desface în patru benzi higroscopice, numite elatere, permiţând
aglomerarea şi răspândirea în grup a acestora. Tulpinile fertile se usucă după răspândirea
sporilor, fiind înlocuite de tulpini sterile, verzi, asimilatoare.
 Clasa Polypodiopsida
 Ordinul Polypodiales
 Familia Polypodiaceae (s.l.): majoritatea speciilor cuprinse în această familie
sunt plante terestre, cu rizomi în sol. Frunzele penate pot fi întregi sau divizate, diferenţiate în
trofofile şi sporofile sau nediferenţiate (trofosporofile). Sporangii prevăzuţi cu inel mecanic
cu rol în deschiderea acestora, sunt grupaţi în sori rotunzi sau alungiţi şi pot fi acoperiţi sau
nu de induziu. Sorii se află pe partea inferioară a frunzelor. Sporii formaţi câte 64,32,16 sau 8
într-un sporangium, sunt identici şi formează protale monoice.
Genuri reprezentative: Polypodium (limbul penat-partit, penat-sectat; sori galbeni,
rotunzi, nuzi); Pteridium (frunze dublu penat-
sectate; sori liniari, aşezaţi pe marginea
segmentelor frunzei, acoperiţi de induziu şi
marginea răsucită a segmentelor); Dryopteris
(frunze dublu penat-sectate; sori ovat-rotunzi,
acoperiţi de induziu reniform, fixat într-o parte).
 Polypodium vulgare – Feriguţă
Fig. 30: Polypodium vulgare – Feriguţă (fig.30): frecvent întâlnită din zona pădurilor de

66
stejar până în etajul molidului în păduri, pe stânci, în locuri
umbroase. Frunzele persistente, penat partite au pe partea dorsală
sorii rotunzi şi golaşi, aşezaţi de o parte şi de alta a nervurilor
secundare.
 Pteridium aquilinum – Feriga de câmp (fig. 31):
plantă perenă cu rizom puternic, frunze de 2-4 ori penat-sectate,
lungi (2m). Sorii formează o linie continuă pe marginea
segmentelor frunzei. Aceasta este răsfrântă şi protejează sorii,
împreună cu o induzie,. Întâlnită la marginea sau în tăieturi de
pădure din etajul gorunului şi al molidului, poate acoperi suprafeţe Fig. 31:
Pteridium aquilinum –
mari în pajiştile din zona montană reprezentând o buruiană greu de Feriga de câmp
combătut (împiedică regenerarea naturală a pădurilor), toxică
pentru unele animale. Plantă indicatoare de soluri oligotrofe.
 Dryopteris filix-mas – Ferigă (fig. 32):
frecvent întâlnită din zona pădurilor de stejar, până în
etajul boreal, în păduri, tufărişuri sau buruienişuri.
Rizomul gros, lung până la 30 de cm, acoperit cu resturi
de peţiol din anii precedenţi, are proprietăţi
antihelmintice, fiind folosit atât în medicina umană, cât şi
în cea veterinară. Frunzele mari, ating 140 cm în
lungime; peţiolul acoperit cu scvame brun-roşcate şi
lamina dublu penat-sectată; segmentele dinţate pe
Fig. 32: Dryopteris filix-mas –
Ferigă margini, cu vârfuri rotunjite, pe dos poartă sorii rotunzi,
acoperiţi de un induziu reniform.
 Ordinul Marsileales
 Familia Marsileaceae: plante de mlaştini, perene, cu rizomi. Sporangii
diferenţiaţi în macro- şi microsporangi, conţin macro- şi microspori (ferigi heterospore, cu
protale dioice). Macro şi microsporii sunt închişi împreună în formaţiuni numite sporocarpii,
aflate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Marsilea (frunze lung peţiolate, compuse; sporocarpi
pedunculaţi)
 Marsilea quadrifolia – Trifoi cu patru foi: plante cu rizomi subţiri, târâtori, de
pe care pleacă frunze lung peţiolate, cu patru foliole dispuse în cruce. Întâlnită sporadic în
zona de câmpie, în ape stagnante, puţin adânci şi mlaştini.
67
  Ordinul Salviniales
 Familia Salviniaceae: plante acvatice, natante, lipsite de rădăcini, la fiecare
nod al tulpinii fiind trei frunze – două plutitoare, cea de-a treia redusă la nervuri, având rol
absorbant. Sporangii diferenţiaţi, conţinând macro, respectiv microspori, sunt închişi fiecare,
separat, în sporocarpii globuloase, situate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Salvinia
 Salvinia natans – peştişoară: specie anuală, frecventă în câmpie, în ape puţin
adânci, stagnante sau slab curgătoare.
Speciile de ferigi acvatice pot apare, uneori, ca buruieni în orezării.

Test de evaluare
1.Care este generaţia de scurtă durată din ciclul de viaţă al polipodiofitelor şi
prin ce structuri este reprezentată?
2.Atunci când frunzele ferigilor asigură fotosinteza şi producerea sporilor (au
funcţie mixtă), ele se numesc
a) trofofile
b) trofosporofile
c) sporofile
3.Precizaţi diferenţele morfologice existente între speciile Marsilea quadrifolia şi
Salvinia natans.
REZUMATUL TEMEI
 Regnul Plantae cuprinde organisme terestre, eucariote, autotrofe.
 Adaptarea la viaţa de uscat a determinat o serie de modificări la nivel celular,
al aparatului vegetativ şi al ciclului de viaţă.
 În ciclul de viaţă apare stadiul embrionar
 În cadrul regnului sunt două direcţii evolutive: plante avasculare – încrengătura
Bryophyta, plante vasculare – încrengăturile Polypodiophyta şi Spermatophyta.
 Bryophyta (încrengătura muşchilor): specii sunt legate de mediul umed datorită
modului de fecundaţie; plante verzi, autotrofe, de talie mică, legate de un mediu de viaţă
umed (pe sol, mai rar întâlniţi în apă), au corpul alcătuit din două generaţii suprapuse şi
subordonate: gametofitul dominant, verde, produce organele cu elemente reproducătoare
(gameţii) şi sporofitul mic, dependent de gametofit, având rolul de producere a sporilor.
 Exemple: genul Sphagnum - muşchii de turbă; Polytrichum commune –
muşchiul de pământ
68
  Polypodiophyta (încrengătura ferigilor) - primele plante vasculare apărute pe
uscat; se înmulţesc prin spori; generaţia sporofitică este dominantă; sporofitul are corpul
alcătuit din organe vascularizate (rădăcină, tulpină şi frunze); frunzele pot îndeplini rol trofic
şi/sau de înmulţire existând trofofile, sporofile sau trofosporofile.
 Încrengătura Polypodiophyta este împărţită în 4 clase: Psilopsida – ferigi
străvechi, primitive, lipsite de rădăcini, cu reprezentanţi actuali în pădurile tropicale;
Lycopodiopsida – ferigi microfile cu sporangi solitari; dintre reprezentanţii actuali fac parte
Lycopodium clavatum (Pedicuţa), Selaginella helvetica (Struţişor); Equisetopsida - specii cu
tulpini şi ramuri articulate, asimilatoare; reprezentanţii actuali - genul Equisetum;
Polypodiopsida – ferigi macrofile cu sporangi grupaţi în sori; reprezentanţi actuali:
Polypodium vulgare (Feriguţa dulce), Pteridium aquilinum (Feriga de câmp), Dryopteris filix-
mas (Feriga de pădure), Marsilea quadrifolia (Trifoiaşul de baltă), Salvinia natans
(Peştişoară) ş.a.

TEST RECAPITULATIV
1. Protonema reprezintă:
a) corpul vegetativ al muşchilor
b) filamentul format prin germinarea sporilor
c) generaţia gametofitică
d) structura prin care muşchii se prind de substrat
e) formaţiunea cu rol în răspândirea sporilor

2. Eliminaţi enunţul incorect pentru caracterizarea briofitelor:

a) în ciclul de viaţă al muşchilor generaţia diploidă este de lungă durată
b) muşchii se pot înmulţi vegetativ prin corpusculi mici numiţi propagule
c) zigotul rezultă în urma fecundaţiei
d) generaţia gametofitică începe odată cu formarea sporilor
e) sporofitul se dezvoltă pe gametofit
3. Speciile de ferigi erbacee perene, cu tulpini şi ramuri articulate, costate şi
brăzdate sunt întâlnite în:
a) Ordinul Polypodiales
b) Familia Lycopodiaceae
c) Genul Selaginella
d) Clasa Equisetopsida
e) Familia Salviniaceae
4. Familia Marsileaceae cuprinde:
a) plante de mlaştini, perene, cu rizomi
b) plante acvatice natante, lipsite de rădăcini
c) specii microfile
d) plante cu frunze reduse la scvame, dispuse în verticil, aşezate într-o teacă comună
e) specii cu sori liberi, aşezaţi pe marginea sau pe dosul frunzelor

69
 Tema 5
SPERMATOPHYTA – ÎNCRENGĂTURA PLANTELOR CU
SEMINȚE
SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE)

Fig. 33: Semiţe golaşe (Abies sp.)

Unităţi de învăţare:
5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu
5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare
5.3. Pinophytina (Gymnospermae) - caracterizare, clasificare
5.4. Pinophytina: exemple de specii
Obiectivele temei:
 Înțelegerea importanței apariției seminței în evoluția și adaptarea plantelor la
mediul terestru
 Caracterizarea încrengăturii Spermatophyta şi delimitarea subîncrengăturilor
 Cunoașterea trăsăturilor specifice plantelor din subîncrengătura Pinophytina
 Diferenţierea, pe baza caracterelor generale, a claselor de gimnosperme
 Cunoaşterea principalilor taxoni din subîncrengătura Pinophytina din punct de
vedere sistematic, al caracterelor morfologice şi al importanţei
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
4. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
6. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

70
 5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu
Sămânţa este organul de răspândire caracteristic grupei de plante numite spermatofite.
Apărută, în procesul evolutiv, pentru prima oară la gimnosperme, reprezintă o adaptare
majoră la constrângerile impuse de uscat, ca mediu de viaţă. Sămânţa asigură legătura între
generațiile succesive oferind un moment de repaus înaintea reluării ciclului vegetativ.
Plantele care se înmulțesc prin semințe prezintă o serie de avantaje față de cele care se
îmnulțesc prin spori6: fertilizarea și apoi dezvoltarea embrionului are loc în interiorul
țesuturilor protectoare ale plantei mamă iar embrionul, însoțit de obicei de un țesut de rezervă,
este acoperit de tegumentul seminal care asigură răspândirea și supraviețuirea chiar și în
condiții mai puțin favorabile, cum ar fi perioadele cu temperaturi scăzute sau lipsite de
precipitații.
Sămânța se formează din ovul în urma fecundației. La gimnosperme ovulele se găsesc
pe partea superioară a macrosporofilelor (carpelelor) plane în timp ce la angiosperme acestea
sunt protejate în carpele închise.
Analiza cladistică a speciilor de plante care se înmulțesc prin semințe a arătat că
acestea fac parte dintr-un grup monofiletic (cu origine comună) din care au evoluat 5 ramuri:
cycadopside, ginkgopside, conifere, gnetopside și angiosperme (Judd, 1999).

Test de evaluare
1.Care sunt avantajele înmulțirii plantelor prin semințe?
2.Seminţele se formează, în urma fecundaţiei, din:
a) floare
b) ovar
c) ovul

5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare

Încrengătura Spermatophyta cuprinde plante evoluate ce se caracterizează prin:
- răspândirea prin seminţe, rezultate în urma înmulţirii sexuate;
- generaţia sporofitică dominantă în ciclul de viaţă; sporofitul bine dezvoltat este
alcătuit din organe vegetative (rădăcină, tulpină, frunze) bine diferenţiate din punct de vedere
funcţional şi morfologic;
- generaţia gametofitică redusă în timp; gametofitul de dimensiuni mici este
inclus în sporofit şi dependent trofic de acesta;
6
B.M. Johri, 1984. Embryology of Angiosperms, Springer Verlag, Berlin-Heidelberg-New York-Tokyo, p. 567

71
 - plante hetrospore; microporii sunt reprezentaţi de grăunciorii de polen iar
macrosporii de ovul
Clasificările sistematice (Ciocârlan, 2009) repartizează plantele cu semințe în
încrengătura Spermatophyta, subdivizată în subîncrengăturile Pinophytina (Gymnospermae)
și Magnoliophytina (Angiospermae).

 Pinophytina (Gymnospermae)  Magnoliophytina (Angiospermae)

 Carpela: plană; ovulul descoperit, format  Carpela: închisă, formată din ovar, stil,
la baza carpelei, pe partea superioară stigmat; ovulul închis în ovar
 Seminţe: golaşe  Seminţe: închise în fruct
 Fruct: -  Fruct: format din peretele ovarului

Test de evaluare
1.Comparaţi caracteristicile generaţiei gametofitice aparţinând încrengăturilor
Polypoidiophyta, respectiv Spermatophyta?
2.Răspândirea prin seminţe este caracteristică:
a) gimnospermelor
b) angiospermelor
c) ambelor grupe de plante

5.3. Pinophytina (Gymnospermae): caracterizare, clasificare

5.3.1. Caracterizarea subîncrengăturii Pinophytina
Plantele din subîncrengătura Pinophytina sunt larg cunoscute sub numele de
gimnosperme (gymnos gr. – golaș, sperma – sămânță) datorită faptului că semințele lor se
formează la suprafața unor structuri (frunze modificate, solzi, megasporofile) (fig. 33) și nu
sunt închise în fruct cum se întâmplă în cazul angiospermelor.
În ciclul de viață generația gametofitică este redusă ca durată și este subordonată
sporofitului protector ceea ce conferă speciilor o plasticitate ecologică crescută și o adaptare
mai bună la climatul arid al uscatului.
Generația sporofitică este reprezentată de plante lemnoase, întâlnite de la 720 latitudine
nordică la 550 latitudine sudică, constituind vegetația dominantă în zonele reci, arctice.
Rădăcina pivotantă, rămuroasă sau trasantă, este ramificată dichotomic ( unele specii
fosile), monopodial sau simpodial; poate forma micorize (Pinus) sau pneumatofori
(Taxodium).

72
 Tulpina la speciile fosile prezenta o ramificare dichotomică; la cele actuale poate fi
ramificată monopodial –Pinopsida, simpodial – Gnetopsida sau este de tip stipes - la
Cycadopsida; ritidomul este bine dezvoltat, uneori se desprinde în plăci (Pinus) sau solzi
(Abies, Pinus); ramurile pot fi lungi (macroblaste) sau scurte (microblaste) așezate în
verticile (Pinales).
În structura internă sunt prezente, în toate organele plantei, canalele secretoare de rășini
(Pinales) sau de mucilagii (Cycadopsida).
Frunzele sunt variate ca mărime, formă sau
nervațiune. În funcție de mărime și formă frunzele
pot fi: macrofile, penat-compuse (Cycadopsida) sau
cu aspect de panglică (Welwitschia); microfile
aciculare solitare (Abies, Picea) (fig.34) sau în
fascicule (Pinus, Larix), solzoase (Thuja), bilobate
(Ginkgo) sau reduse la scvame (Ephedra). După

Fig. 34: Picea abies – frunze aciclare, nervațiune întâlnim: frunze penate (Cycas), cu
solitare pe proieminenţe lemnoase, nervațiune dichotomică (Ginkgo), paralelă
persistente
(Welwitschia) sau frunze uninerve (Pinaceae).
Structura este de tip xeromorf, cu stomate adâncite în epidermă și mezofil bogat în
cloroplaste având 1 sau mai multe canale rezinifere.
Elementele reproducătoare se formează pe sporofile.
Microsporofilele sunt aşezate spiralat pe un lăstar scurt
formând spice sau conuri, dispuse terminal sau axilar pe ramură.
Pot fi sub formă penată (Pteridospermales, Benetitales), de solz
cu 2 antere pe dosul lor (Pinaceae), scut (Taxales), filament
simplu (Ginkgo) sau ramificat (Ephedra). Pot avea doi, trei
(Ginkgo) sau mai mulți (Taxus) saci polenici în care se
formează grăunciori de polen (microspori haploizi); aceştia sunt
protejaţi de un înveliş dublu, alcătuit din două straturi, numite Fig. 35: Picea abies – solz
carpelar
exină şi intină; cele două straturi se îndepărtează unul de
celălalt, formând saci cu aer, ce facilitează răspândirea polenului. În structura internă a
grăunciorilor se găsesc 2 celule protaliene, o celulă vegetativă şi una anteridială din care se
vor forma cei doi gameţi bărbăteşti. Gameții bărbătești sunt poliflagelați la Cycadopsida,
Ginkgopsida sau lipsiți de flagel la Pinopsida, Gnetopsida.

73
 Macrosporofilele sunt reprezentate, în general de carpele lignificate, solziforme (fig.
35) (la Ginkgo, Taxus au formă de cupă, iar la Cycas sunt
foliacee, penate); sunt însoţite de bractee (solz steril, la
Pinaceae) şi poartă pe partea superioară 2 sau mai multe
ovule. Solzii carpelari sunt reuniţi în conuri (fig. 36).
Ovulul poate fi ototrop (Cycadopsida, Gnetopsida,
Benetittales) sau anatrop (Pinopsida), sesil (Gnetopsida,

Pinopsida) sau pedicelat (Gnetopsida, Benetittales). La

Fig. 36: Pinopsida - conuri femeieşti
exterior este protejat de un singur integument (la Gnetate
sunt două integumente), ce lasă la partea superioară o deschidere numit micropil; la interior
se găsește nucela (= țesut sporogen; arhesporul femel); în cazul speciilor din Cycadopsida și
Ginkgopsida care au anterozoizi flagelați, nucela este scobită la vârf și formează o cameră
polenică. În ţesutul nucelar se va diferenţia o celulă ce se va divide meiotic, rezultând 4
macrospori. Din aceştia, numai unul este viabil şi va forma macroprotalul (endosperm
primar). Acesta creşte treptat în volum, înlocuind, în cea mai mare parte, ţesutului nucelar.
Spre micropil, din celule ale endospermului primar, se vor forma un număr variabil de
arhegoane, fiecare având la interior câte o oosferă.
Polenizarea în general este anemofilă; la unele specii (Cycadopsida) este entomofilă și
secundar anemofilă. Polenul ajuns prin micropil direct pe nucelă germinează, intina va forma
tubul polenic (Pinopsida) în care coboară întâi celula vegetativă, apoi celula anteridială ce va
da naştere celor două celule spermatice (gameţii bărbăteşti). Un gamet bărbătesc fecundează
oosfera, formându-se celula ou sau zigotul şi apoi embrionul; cel de-al doilea dispare,
fecundaţia fiind simplă și de lungă durată (la Pinaceae aceasta durează circa un an).
Embrionul rezultat este alcătuit din radiculă, tulpiniţă, muguraş şi 3-20 cotiledoane.
Semințele formate în urma fecundației sunt golaşe (gymnos = golaş);
pot fi protejate total (Cycas, Ginkgo) sau parțial (Taxus) de un înveliș
cărnos sau au tegumentul sclerificat (Pinopsida), prelungit sau nu într-o
aripă (fig. 37). La unele specii (Juniperus) sunt închise într-un con cărnos.
Ciclul de dezvoltare
Generația sporofitică debutează cu formarea zigotului, în urma
Fig. 37: Abies
sp. – sămânță fecundației. Acesta va da naștere embrionului închis în sămânță. Din
aripată
embrionul seminței, prin germinare, se va forma plantula și apoi planta
adultă pe care apar florile purtătoare de macro- (nucela în ovul) și/sau microsporangi (sacii

74
polenici în antere). Diviziunea reducțională încheie faza diploidă iar o dată cu formarea
grăunciorilor de polen (gametofitul bărbătesc) în antere și a macrosporului (gametofitul
femeiesc) în ovul, începe faza haploidă, respectiv generația gametofitică, de scurtă durată,
total subordonată sporofitului, pe care se și formează. Aceasta se încheie prin fecundarea
oosferei de către un gamet mascul și formarea zigotului.
5.3.2. Clasificarea subîncrengăturii Pinophytina
Pinophytina cuprinde clasele: Cycadopsida, Ginkgopsida, Gnetopsida, Pinopsida
(Ciocârlan, 2009, Maarten, 2011).

 Cycadopsida
Sporofitul: habitus asemănător ferigilor; plante cu trunchi scurt, drept, neramificat și creștere
foarte lentă (1 m în cca. 500 ani)
Rădăcina: coraliformă; realizează simbioză cu organisme din Cyanobacteriae pentru fixarea
azotului
Frunze: mari, penat-sectate sau compuse, aglomerate spre vârful tulpinii
Conurile (strobili): alcătuite din o axă pe care se dispun frunze purtătoare de saci polenici
(microsporofile) sau ovule (macrosporofile); plante dioice
Polenizarea: entomofilă, secundar anemofilă; polen abundent, de dimensiuni mici (aspect de
praf)
Fecundația: are loc după cca. 6 luni
Semințele: acoperite de un înveliș cărnos, strălucitor, colorat în roz, portocaliu sau roșu.
Răspândire zoochoră
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Cycadales - familia Cycadaceae; familia Zamiaceae

 Ginkgopsida
Sporofitul: arbori până la 30 m înălțime; fără canale rezinifere
Frunze: mici (5-8 cm), simple, alterne, bilobate (formă de evantati), căzătoare
Conuri: mascule – stamine lungi, pendule, cu 2 saci polenici la vârf, grupate în inflorescențe
amentiforme; pe plantele femele nu se formează conuri; există 2 ovule așezate în perechi pe
pedunculi lungi; plante dioice
Polenizarea: anemofilă; grăuncior de polen fără saci aeriferi
Fecundația: la 4 - 7 luni după ce ovulele au căzut pe sol
Semințele: câte 1 pe peduncul; învelișul exterior suculent, neplăcut mirositor; partea internă
sclerificată, cu aspect de sâmbure; 2-3 cotiledoane. Răspândire zoochoră, datorită învelișului
cărnos și a mirosului particular; agenții de transport probabil dispăruți acum.
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Ginkgoales - familia Ginkgoaceae

75
  Gnetopsida
Grup de plante cu trăsături comune gimnospermelor – semințe libere, neînchise în fruct și
angiospermelor – prezența traheelor alături de traheide în xilemul secundar, înveliș floral redus,
fecundație dublă
 Sporofitul: port arbustiv, uneori liane, rar arbori; fără canale rezinifere
 Frunze: variate ca formă, dimensiuni – mici, scvamiforme, căzătoare; mari, în formă de panglică,
persistente toată viața plantei
 Conuri: la baza microsporangilor și ovului există bractee; microsporofile protejate de două
foliole opuse, concrescute la bază, asemănătoarer unui perigon redus; ovul cu 1-2 integumente
care se prelungesc într-o structură filiformă cu rol în receptarea polenului; plante dioice
 Polenizarea: entomofilă (Welwitschia) sau anemofilă; grăuncior de polen fără saci aeriferi
 Semințele: înconjurate de înveliș cărnos, viu-colorat, provenit din bractee sau periant.
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Welwitschiales - familia Welwitschiaceae; ordin Gnetales -
familia Gnetaceae; ordin Ephedrales - familia Ephedraceae

 Pinopsida
Plante numite și conifere datorită structurilor în care se formează semințele – conuri; conurile
protejează ovulele și semințele facilitând polenizarea și răspândirea
 Sporofitul: arbori, arbuști cu ramificare monopodială sau (rar) simpodială; formează ramuri lungi
(macroblaste) sau scurte (microblaste); au canale rezinifere (excepție Taxus baccata)
 Frunze: aciculare sau solzoase, de obicei persistente, solitare sau grupate în fascicule, dispuse
spiralat, decusat sau în verticil
 Conurile: cele mascule alcătuite din stamine solziforme sau (rar) peltate, cu 2-20 saci polenici;
cele femele formate dintr-un ax central pe care se prind solzi fertili (carpele), purtători de ovule
(1-20), însoțiți de bractee; solzii pot fi lignificați, pieloși sau cărnoși; ovule protejate de un
integument; plante monoice sau (rar) dioice
 Polenizarea: anemofilă; grăuncior de polen cu saci aeriferi (de obicei); polenul germinează și
formează tubul polenic unde coboară gameții masculi neflagelați (spermatii)
 Semințele: cu tegument sclerificat; pot fi aripate, înconjurate de un aril cărnos sau închise în
conuri cărnoase; răspândire anemochoră sau zoochoră
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Pinales - familia Pinaceae; ordin Araucariales - familia
Araucariaceae; familia Podocarpaceae; ordin Cupressales - familia Sciadopityaceae; familia
Cupressaceae; familia Taxaceae

Test de evaluare
1.Caracterizați, pe scurt, organele vegetative ale gimnospermelor.
2.Speciile de arbori lipsiţi de canale rezinifere, cu frunze căzătoare în formă de
evantai aparţin clasei:
a) Ginkgopsida
b) Pinopsida
c) Gnetopsida
3.Descrieţi alcătuirea conurilor la speciile clasei Pinopsida.

76
 5.4. Pinophytina – exemple de
specii
 Clasa Ginkgopsida
 Ordinul Ginkgoales
 Familia Ginkgoaceae: arbori
cu ramificare simpodială, având frunze
semicirculare, bilobate, în formă de evantai,
căzătoare (fig. 38); plante dioice; exemplarele

bărbăteşti au conuri alcătuite din

Fig. 38: Ginkgo biloba – frunze bilobate
microsporofile cu aspect de filamente simple,
grupate în spice; plantele femeieşti nu formează conuri; ovulele ortotrope sunt dispuse în
perechi la capătul unui peduncul lung; seminţele sunt acoperite de un înveliş cărnos, gălbui,
urât mirositor. Cuprinde un singur reprezentant actual – Ginkgo biloba – Ginco: arbore falnic,
ajungând până la 30 m în înălţime, originar din China, relict de la sfârşitul Paleozoicului. În
medicina tradiţională, extractele din plantă sunt folosite pentru tratarea tulburărilor circulatorii
şi îmbunătăţirea memoriei.
 Clasa Gnetopsida
 Ordinul Ephedrales
 Familia Ephedraceae: cuprinde un
sigur gen cu specia Ephedra distachya – Cârcel
(fig.39): arbust dioic, având ramuri articulate, verzi,
asimilatoare şi frunze reduse la solzi, dispuse opus.
Seminţele sunt învelite parţial, câte două, la
maturitate, de perigon şi integumentul extern al
ovulului; învelişul format este roşu şi cărnos. Întâlnită
în țara noastră pe soluri cernoziomice, marne sau
nisipuri din zona stepei până în etajul gorunului. Era
cunoscută în China Antică cu 5000 ani î.Hr., unde
servea pentru obţinerea alcaloidului efedrină, cu
întrebuinţări terapeutice în afecţiuni respiratorii sau
alergice.

Fig. 39: Ephedra distachya – planta

femelă cu semințe

77
  Clasa Pinopsida
 Ordinul Pinales
Cuprinde plante cu frunzele aciculare sau solzoase; florile femeieşti au 2-20 ovule şi
formează inflorescenţe asemănătoare unor conuri. Seminţele lipsite de înveliş cărnos, sunt de
obicei aripate. Canalele rezinifere sunt prezente în organele plantelor.
 Familia Pinaceae: specii cu frunze aciculare, solitare sau grupate în fascicule.
Carpelele poartă câte 2 ovule, deosebindu-se de bracteele situate la bază. Staminele au 2 saci
polenici.
Majoritatea speciilor se găsesc răspândite în emisfera nordică; unele se află în estul
Asiei, altele în N Africii, Orientul Apropiat și Himalaia. Se pot întâlni în variate biotopuri: pe
soluri înmlăștinite sau bine drenate, în condiții de climă temperat-caldă sau dincolo de Cercul
Polar, la nivelul mării sau la altitudini peste 4800 m. În habitatele lor susțin biodiversitatea,
asigură hrană și adăpost multor specii de păsări sau mamifere și protejează solul împotriva
eroziunii.
Importanță: membrii familiei reprezintă una dintre cele mai importante surse de lemn
pentru construcții, industria mobilei, a instrumentelor muzicale etc. Multe specii sunt folosite
ca plante ornamentale având numeroase cultivaruri. Unele produc semințe comestibile, altele
sunt utilizate pentru extragerea rășinilor sau terebentinei.
Familia cuprinde 11 genuri (Cedrus, Pinus, Cathaya, Picea, Pseudotsuga, Larix,
Pseudolarix, Tsuga, Nothotsuga, Keteleeria, Abies) cu 220 de specii.
Abies: arbori cu frunze solitare, turtite doso-ventral, având baza disciformă; lasă
după cădere cicatrici albe, circulare. Conurile femeieşti, erecte pe ramuri, se dezarticulează la
maturitate, carpelele şi bracteele cad individual, iar axa
conului rămâne pe ramură.
A.alba – Brad (fig. 40): arbore cu lăstari scurt-
păroşi; acele orientate distih, au vârful ştirbit şi 2 dungi
albe de stomate pe faţa inferioară, constituite fiecare din 5-
8 şiruri de stomate. Întâlnit frecvent în etajul fagului şi cel
boreal, la altitudini cuprinse între 600 – 1500 m, are
multiple întrebuinţări: medicinale (ramurile tinere,
mugurii, frunzele şi răşina au rol diuretic, vitaminizant,
astringent etc.); în industrie (lemnul, durabil în aer şi apă,
Fig. 40: Abies alba – frunze şi este folosit pe scară largă în industria celulozei şi mobilei,
fragment de ramură

78
ca material de construcţie, în tâmplărie ş.a.); ca plantă
ornamentală, în parcuri şi grădini. În credinţa populară se
spune că a fost binecuvântat, de aceea este întotdeauna
verde. Datorită frumuseţii şi utilizărilor sale, bradul apare
în obiceiuri străvechi, folosindu-se în diferite ritualuri.
Picea: arbori cu frunze solitare, prinse pe
proeminenţe lemnoase persistente (fig. 34), dispuse
spiralat pe lăstar. Conurile femeieşti pendule, cad în
întregime la maturitate.
P.abies – Molid (fig. 41): specie cu lăstari glabri
sau slab păroşi, având frunze lungi de 1-2 cm, verzi-
închis, tetramuchiate, cu vârful înţepător. Frecvent
Fig. 41: Picea abies – ramuri şi
întâlnit în etajul boreal, la altitudini cuprinse între 800- conuri bărbăteşti

1700 m, formează păduri curate (molidişuri) sau în amestec cu fagul (mai ales în partea
inferioară a etajului), bradul, lariţa ş.a., ocupând cca. 22%
din suprafaţa împădurită a ţării. Folosit în industrie (în
construcţii, tâmplărie, dogărie sau pentru fabricarea
celulozei şi hârtiei.), bioterapie ş.a., este deseori cultivat în
parcuri şi grădini.

Fig. 42: Larix decidua. – frunze în

fascicul

Larix: arbori cu ace moi, căzătoare,

grupate câte 30-40 pe ramuri scurte (fig. 42).
L.decidua – Larice, Zadă: plantă ce
prezintă dungi de stomate pe faţa inferioară a
frunzelor; este întâlnită sporadic din etajul
fagului până în cel boreal, în păduri de
Fig. 43: Pinus sylvestris – con femel
amestec sau pure (din Munţii Apuseni sau în
Nordul Olteniei); cultivată ca specie ornamentală7.

7
Exemplare deosebite ale speciei, numită popular şi “crin” sau “stejarul munţilor” sunt întâlnite în
rezervaţia “Poliţa cu crini” din masivul Ceahlău.

79
 Pinus: arbori sau arbuşti cu ramuri lungi, acoperite cu frunze solitare, scvamiforme,
caduce şi ramuri scurte pe care se prind fascicule de 2-5 frunze aciculare, având la bază o
teacă membranoasă. Conurile mici, sunt alcătuite din solzi carpelari puternic lignificaţi şi
concrescuţi cu bracteele (fig. 43).
P.sylvestris – Pinul roşu: arbore cu ritidom roşu-cărămiziu, observat mai ales pe
ramurile tinere; acele lungi de 4-7 cm, verzi-albăstrui sau verzi-cenuşii, sunt grupate câte două
în fascicul; conurile ating 3-6 cm în lungime. Creşte din etajul gorunului până în cel boreal, pe
soluri oligotrofe, moderat sau puternic acide, fiind o specie heliofilă. Lemnul este utilizat în
construcţii navale, la fabricarea mobilei, în industria celulozei etc. Mugurii, frunzele şi
produsul obţinut din distilarea lemnului au întrebuinţări în medicină, fiind recomandate în
tratarea multor afecţiuni printre care şi cele ale căilor respiratorii.
P.mugo – Jneapăn: arbust înalt până la 3 m, formând numeroase tulpini târâtoare, cu
vârful ascendent; acele mai scurte de 7 cm sunt
grupate câte 2. Relict din epoca glaciară,
vegetează deasupra pădurilor de conifere, la
altitudini cuprinse între 1500-2300 m, rezistând
vânturilor puternice de creastă; fixează
grohotişurile şi protejează terenurile împotriva
eroziunii solului, a distrugerii vegetaţiei erbacee,
şi a secării izvoarelor (fig. 44). Declarat
monument al naturii, este întâlnit şi în parcuri, pe
stâncării sau pe terenuri argiloase, cu pante mari.

Fig. 44: Jnepeniș de Pinus mugo

 Ordinul Cupressales
 Familia Cupressaceae: specii de
arbori sau arbuști având lemnul sau frunzele aromatice; frunzele de regulă persistente solitare,
opuse sau în verticil, solziforme, subulate sau aciculare sunt prevăzute cu canale rezinifere.
Plante monoice, rar dioice. Conurile bărbătești au staminele așezate spiralat sau opus,
prevăzute cu 2-10 saci polenici; polenul lipsit de saci aeriferi. Carpelele plane sau peltate (cu
aspect de scut), concrescute cu solzii bracteali, au 1-20 ovule; sunt grupate în conuri și pot
deveni cărnoase la maturitate. Semințele pot fi sau nu aripate.
Membrii familiei sunt larg răspândiți în climatul temperat, mai ales în emisfera
nordică. Familia cuprinde cca. 28 de genuri și 130 de specii, dintre care fac parte: Taxodium,
Sequoia, Sequoiadendron, Cryptomeria, Thuja, Cupressus, Chamaecyparis, Juniperus.

80
 Plantele din Cupressaceae furnizează un
lemn cu valoare ridicată iar la unele specii
acesta este parfumat. Conurile cărnoase formate
de speciile genului Juniperus au proprietăți
medicinale sau sunt folosite la aromatizarea
ginului. Numeroase plante din genurile
Taxodium, Thuja, Chamaecyparis, Juniperus
ș.a. sunt folosite ca plante ornamentale.
Juniperus: plante dioice, având frunze
solzoase, opuse, sau aciculare, câte 3 în verticil
Fig. 45: Juniperus communis – planta
şi conuri femeieşti, alcătuite din solzi carpelari bărbătească
cărnoşi, care concresc la maturitate şi închid seminţele nearipate.
J. communis – Ienupăr (fig. 45): arbust ce atinge înălţimi de 3 m, având un port
vertical; frunzele aciculare, câte 3 în verticil,
sunt rigide, înţepătoare, formându-se pe lăstari
trimuchiaţi. Conurile femeieşti, albăstrui-
brumate, închid seminţele care se maturează în
anul al doilea sau al treilea după formare.
Întâlnit frecvent din etajul gorunului în cel
boreal, în rarişti, margini de pădure sau în
pajişti. Conurile femeieşti numite galbule,

Fig. 46: Juniperus sabina – lăstar şi conurile

conţin diferite principii active şi sunt utilizate
femeieşti îndeosebi ca diuretic şi antiseptic al căilor
urinare sau sunt comercializate sub numele de enibahar, pentru aromatizarea băuturilor
alcoolice şi mâncărurilor.
J.sabina – Cetină de negi (fig. 46): arbust – 3m, cu tulpini culcate, având frunze
solzoase, aşezate opus, întâlnindu-se şi frunze aciculare pe exemplarele mature; zdrobite,
frunzele degajă un miros puternic, neplăcut. Creşte sporadic din etajul fagului în cel boreal, pe
stânci calcaroase.
 Familia Taxaceae: plante lipsite de canale rezinifere; conurile femeieşti
solitare, alcătuite din câţiva solzi sterili la bază şi unul fertil, aşezat terminal, poartă un singur
ovul. Seminţele sunt înconjurate de un aril cărnos, de culoare roşie. Cuprinde 6 genuri și 20
de specii dintre care o singură o specie este reprezentată în ţara noastră.

81
 Taxus baccata – tisă: arbore sau
arbust dioic, având frunze orientate distih,
liniare, turtite dorso-ventral, discolore, verzi-
închis pe partea superioară şi verzi-deschis
pe partea inferioară (fig. 47); plantă toxică,
mai ales frunzele, toxicitatea lor fiind mai
mare iarna decât vara. Declarată monument
al naturii, este întâlnită sporadic în subetajul
fagului; relict terţiar.
Fig. 47: Taxus baccata – lăstar cu frunze și conuri
bărbătești

Test de evaluare
1.Precizaţi particularităţile frunzei speciilor din genurile Abies, Picea, Larix,
Pinus
2.Arbuştii cu frunze reduse şi ramuri articulate, verzi, asimilatoare întâlniţi pe
nisipuri sau soluri cernoziomice din ţara noastră aparţin speciei:
a) Juniperus communis
b) Ginkgo biloba
c) Ephedra distachia
3.Caracterizaţi reprezentanţii familiei Taxaceae.

REZUMATUL TEMEI
 Apariţia seminţei ca organ de răspândire a speciilor terestre a reprezentat un
mod superior de adaptare la viaţa de uscat. Sămânţa formată pe planta mamă, asigură
protecţia următoarei generaţii pe o perioadă lungă de timp chiar şi în condiţii ostile de mediu
- temperaturi scăzute sau lipsa precipitațiilor.
 Spermatophyta – încrengătura plantelor ce se înmulţesc prin seminţe; cuprinde
două subîncrengături: Pinophytina sau Gymnospermae – plante cu seminţe golaşe, formate în
urma fecundaţiei din ovule descoperite aflate pe faţa superioară a macrosporofilelor
(carpelelor) plane; Magnoliophytina sau Angiospermae – plante cu seminţe închise în fruct;
seminţele se formează din ovule închise în ovar iar fructul din peretele ovarului.
 Gimnospermele: plante lemnoase, întâlnite între 720 latitudine nordică la 550
latitudine sudică, alcătuind vegetaţia dominantă în regiunile reci şi arctice; se caracterizează
prin:
82
  rădăcini rămuroase, cu micorize sau pneumatofori;
 tulpini ramificate monopodial sau simpodial sau de tip stipes;
 frunzele persistente ( rar căzătoare), de tip penat-sectate, bilobate cu nervaţiune
dichotomică, aciculare, solzoase, uninerve;
 microsporofile (stamine) producătoare ale grăunciorilor de polen, cu aspect de solz sau
de scut
 macrosporofile plane (carpele) foliacee, sub formă de cupă sau solzoase; dispuse
spiralat pe axe sau grupate câte 2 pe pedunculi lungi;
 polenizarea anemofilă, existând şi specii cu polenizare entomofilă
 În subîncrengătura Pinophytina sunt incluse 4 clase: Cycadopsida – plante
lemnoase cu trunchi scurt, drept, neramificat, frunzele mari, penat-sectate sau compuse,
semințele acoperite de un înveliș cărnos; Ginkgopsida – arbori lipsiţi de canale rezinifere, cu
frunze alterne, bilobate, căzătoare, şi seminţe cu învelişul extern cărnos, galben, neplăcut
mirositor; Gnetopsida – plante cu port arbustiv sau liane; frunzele variate ca formă, uneori
persistente toată viața plantei; seminţele sunt înconjurate de un înveliş cărnos; Pinopsida –
specii de conifere; plante lemnoase cu canale rezinifere (excepţie Taxus baccata); frunze
solzoase sau aciculare, dispuse solitar, grupate în fascicule, aşezate opus sau în verticil;
seminţe cu tegumentul sclerificat pot fi prevăzute cu aripă, închise în conuri cărnoase
(Juniperus) sau protejate de aril cărnos (Taxus).
 Exemple: Ginkgo biloba (ordinul Ginkgoales, familia Ginkgoaceae) - plantă
medicinală şi ornamentală, specie relict, originară din China; Ephedra distachia, Cârcelul
(clasa Gnetopsida face parte familia Ephedraceae) – plantă medicinală întâlnit pe soluri
cernoziomice, marne sau nisipuri din zona stepei până în etajul gorunului; Picea abies –
Molidul, Abies alba – Bradul, Pinus mugo – Jneapănul, Larix decidua – Lariţa (ordinul
Pinales, familia Pinaceae), Juniperus communis – Ienupărul (ordinul Cupressales, Familia
Cupressaceae), Taxus baccata – tisa (familia Taxaceae) ş.a

83
 TEST RECAPITULATIV
1.Dintre cele 4 subclase ale subîncrengăturii Pinophytina, Cycadopsida se
deosebește prin:
a) florile femeiești sub forma foliacee, penate cu 2-8 ovule ortotrope dispuse pe
margine
b) ramificarea simpodială a tulpinii
c) semințe învelite în aril cărnos
d) rădăcini cu pneumatofori
e) flori femeiești în formă de cupă, lung pedunculate
2.Atunci când vorbim de specii de plante dioice, cu conurile femeiești alcătuite
din solzi carpelari care concresc la maturitate și închid semințe nearipate, ele aparțin
genului:
a) Thuja
b) Cryptomeria
c) Taxus
d) Cupressus
e) Juniperus
3.Rezervaţia Poliţa cu crini cuprinde exemplare de:
a) Pinus mugo
b) Ephedra distachia
c) Larix decidua
d) Ginkgo biloba
e) Picea abies

84
 Tema 6
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE)
SUBCLASA MAGNOLIIDAE

Fig. 48: Ranunculus sardous – detaliu floare

Unităţi de învăţare:
6.1. Magnoliophytina (Angiospermae) – caracterizare generală, clasificare
6.2. Subclasa Magnoliidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales.
Obiectivele temei:
 Aprofundarea trăsăturilor specifice angiospermelor
 Cunoaşterea şi înţelegerea principalelor caractere de diferenţiere ale speciilor
din clasele Magnoliopsida şi Liliopsida
 Caracterizarea subclasei Magnoliidae şi evidenţierea importanţei speciilor
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi

85
 4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

6.1. Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare

6.1.1. Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae), a plantelor cu flori, grupeză specii
care au seminţe închise în fruct.
Angiospermele reprezintă grupul de plante cel mai evoluat. Au apărut acum cca.130
milioane de ani (în Cretacicul inferior), în zona ecuatorială, iniţial în nişe ecologice neocupate
de reprezentanţi ai unor grupe dominante în acel moment (ferigi, gimnosperme). Datorita
adaptarilor superioare ale aparatului vegetativ şi îmbunătăţirii modului de reproducere şi
înmulţire, speciile s-au putut extinde rapid, ocupând atât mediul terestru, cât şi cel de mlaştini
sau acvatic.
Sunt plante care au generaţia sporofitică bine dezvoltată şi de lungă durată,
reprezentată de plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti, liane) sau erbacee (anuale,
bienale, perene), în majoritate cu nutriţie autotrofă (excepţie unele ochidacee saprofite sau alte
specii parazite, cum ar fi torţelul sau lupoaia).
Rădăcina embionară sau adventivă, poate fi, după formă, pivotantă, fasciculată sau
rămuroasă, îndeplinind funcţiile principale de fixare în sol şi absobţie a apei şi sărurilor
minerale sau alte funcţii (depozitare, înmulţire vegetativă ş.a.), pentru care suferă o serie de
modificări adaptative.
Tulpina ramificată monopodial, simpodial sau mixt, poate fi aeriană, asigurând
formarea şi susţinerea altor organe (muguri, lăstari, frunze, flori ş.a.) sau alte funcţii specifice
(asimilaţie, depozitare a apei sau substanţelor nutritive, apărare etc.) sau se poate forma
subteran, asigurând depozitarea substanţelor de rezervă şi înmulţirea vegetativă a plantelor.
Frunzele de forme şi mărimi diferite, cu dispoziţie alternă, opusă sau verticilată, pot fi
simple sau compuse, cu nervaţiunea ramificată într-o reţea (penată, palmată) sau cu nervurile
dispuse paralel. Asigură asimilaţia, dar, prin metamorfoză pot îndeplini şi alte funcţii (de
apărare, de susţinere a plantei, de depozitare ş.a.). În funcţie de zona climatică, frunzele pot fi
căzătoare (speciile din zona temperată) sau persistente (specii din zona tropicală umedă).
Organele reproducătoare ale angiospermelor se găsesc în floare.
Floarea angiospermelor este alcătuită din elemente de reproducere (stamine, carpele)
şi organe de susţinere şi protecţie a acestora (pedicel, receptacul, înveliş floral).

86
 Morfologia învelişului floral este în strânsă legătură cu tipul de polenizare: speciile cu
înveliş viu colorat sunt adaptate la polenizarea cu ajutorul insectelor sau păsărilor, în timp ce
speciile cu înveliş redus sau absent se polenizează cu ajutorul vântului.
Totalitatea staminelor dintr-o floare formează androceul. Staminele sunt alcătuite din
filament şi anteră. În anteră se găsesc 4 saci polenici unde are loc formarea grăunciorilor de
polen. Aceştia sunt alcătuiţi din două celule haploide la interior (celula generativă şi celula
vegetativă) şi sunt protejaţi de 2 învelişuri (exina, intina).
Totalitatea carpelelor din floare formează gineceul. Carpelele sunt închise şi formate
din ovar, stil şi stigmat. În ovar se formează ovulele. Stilul este porţiunea cilindrică, aflată în
continuarea ovarului, iar stigmatul reprezintă partea terminală a stilului, pe care germinează
polenul.
Generaţia gametofitică este redusă. Gametofitul bărbătesc este reprezentat de
grăunciorul de polen cu două celule haploide, iar cel femeiesc de sacul embrionar format din
şapte celule haploide.
Fecundaţia la angiosperme este dublă: gameţii femeieşti, oosfera şi celula secundară a
sacului embrionar sunt fecundaţi de doi gameţi bărbăteşti, rezultaţi prin diviziune mitotică din
celula generativă a grăunciorului de polen, formându-se zigotul principal, apoi embrionul şi
zigotul accesoriu din care va lua naştere endoospermul secundar (albumenul), reprezentând
ţesutul de rezervă al seminţei. După fecundaţie, întreg ovulul se va transforma în sămânţă ce
va fi închisă în fructul rezultat de obicei din peretele ovarului.
Angiospermele sunt plantele la care apare pentru prima oară fructul.
6.1.2. Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina cuprinde clasele Magnoliopsida (Dicotyledonatae)
şi Liliopsida (Monocotiledonatae)

87
  Magnoliopsida
Embrion: cu două frunze cotiledonare; uneori, prin reducere, concreştere se evidenţiază un singur
cotiledon
Rădăcina: de obicei de origine embrionară, se păstrează toată viaţa plantei
Tulpina: erbacee sau lemnoasă, cu cilindrul central de tip eustel; fascicule conducătoare de tip
colateral, dispuse pe un singur cerc; în structura internă apar meristemele secundare, cambiul şi
felogenul care formează îngroşări secundare
Frunze: simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată, pot avea marginea limbului
întreagă sau incizată
Florile: organizate în general pe tipul 5 sau 4, rar pe tipul 3
Sistematică: subclasa Magnoliidae; subclasa Hamamelidae; subclasa Caryophyllidae; subclasa
Rosidae; subclasa Dilleniidae; subclasa Asteridae

 Liliopsida
Embrion: cu o singură frunză cotiledonară dezvoltată; uneori apare şi rudimentul celei de a doua
Rădăcina: cea rezultată din radicula embrionului este caducă timpuriu şi înlocuită de rădăcini
adventive
Tulpina: are cilindrul central de tip atactostel cu fascicule conducătoare de tip colateral - închis; în
structura internă apar foarte rar meristemele secundare, cambiul şi felogenul
Frunze: simple, cu nervaţiune paralelă şi marginea limbului întreagă
Florile: organizate în general pe tipul 3 rar 4, niciodată pe tipul 5
Sistematică: subclasa Alismatidae; subclasa Liliidae; subclasa Arecidae

Test de evaluare
1.Arătaţi care este originea angiospermelor
2.La Magnoliophytina fecundaţia este dublă, cei 2 gameţi femeieşti fiind:
a) celula generativă şi celula vegetativă
b) ovarul şi ovulul
c) oosfera şi celula secundară a sacului embrionar
3.Caracterizaţi, prin comparaţie, cele două clase ale subîncrengăturii
Magnoliophytina

88
 6.2. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.2.1. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică
Magnoliidele grupează angiosperme lemnoase şi erbacee, cu o serie de caractere
primitive, cum ar fi: numărul mare şi inconstant al elementelor florale, dispuse de obicei
spirociclic, hemiciclic, rar ciclic, pe un receptacul convex sau conic (fig. 48).
Florile actinomorfe sau zigomorfe, au înveliş simplu, sau dublu, cu componentele
libere, rareori unite; androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar gineceul din multe
carpele libere, rar unite. Polenizarea este entomofilă, rar anemofilă. Fructele sunt de obicei
multiple. Biochimic, speciile conţin un alcaloid specific, numit aporfină.
Din punct de vedere sistematic, subclasa Magnoliide cuprinde ordinele Magnoliales,
Berberidales, Aristolochiales, Nymphaeales, Ranunculales şi Papaverales care au
reprezentanţi, specii spontane sau cultivate, în ţara noastră.
6.2.2. Ordinul Berberidales
 Familia Berberidaceae
Arbuşti şi plante erbacee, perene, cu lemnul de regulă
colorat în galben datorită berberinei. Frunzele sunt alterne, lipsite
de stipele, simple sau compuse, uneori reduse, transformate în
spini (Berberis). Florile solitare, grupate în raceme sau cime,
hermafrodite, actinomorfe, au elementele învelişului floral libere;
caliciul este format din 4-6 sepale; corola are 4-6 petale externe,
lipsite de glande nectarifere şi 6 petale interne, evidente sau
Fig. 49: Berberis vulgaris
(Dracila) reduse la solzi, cu nectarii la bază. Androceul alcătuit din 6
stamine, repartizate pe două verticile; anterele se deschid prin valve; staminele au un ţesut
senzitiv la bază cu rol în curbarea filamentelor şi depunerea polenului pe capul insectelor sau
pe stigmat (Berberis); gineceul este monocarpelar, cu ovar superior. Fructele cărnoase – bace,
rar sunt uscate, de tip capsulă; seminţele au de regulă aril; embrionul prezintă cotiledoane
mari, uneori concrescute.
Berberis: arbuşti spinoşi cu frunze simple. B. vulgaris – Dracila (fig.49): specie
întâlnită de la câmpie până în zona colinară, având tulpini înalte până la 3 m. Frunzele sunt
simple, serat-spinuloase. Florile galbene, grupate în raceme. Fructul bacă roşie, conţine
glucoză, fructoză, vitamina C ş.a. Frunzele servesc ca gazdă intermediară pentru Puccinia
grminis ce produce rugina neagră a grâului.

89
 6.2.3. Ordinul Aristolochiales
 Familia Aristolochiaceae
Plante erbacee perene sau liane, cu frunze simple,
întregi, cordate sau reniforme, lipsite de stipele. Florile sunt
hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 3, cu înveliş
floral de tip perigon petaloid, gamotepal; androceul este format
din 6-12 stamine, libere sau concrescute cu stilul într-o coloană
numită ginostemium; gineceul 4-6 – carpelar, gamocarp, cu
ovarul inferior. Florile au un miros greoi, foetid, polenizarea
fiind asigurată de unele diptere. Fructul este capsulă. Speciile
sunt răspândite în regiuni tropicale şi temperate.
Aristolochia: flori zigomorfe, cu perigonul caduc;
Fig. 50: Aristolochia
stamine 6, unite cu stilul. A.clematitis – Cucurbeţică, Mărul clematitis (Cucurbeţică)
Sursa foto:La grande
lupului (fig.50): plantă cu rizomi, având tulpina aeriană encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992
dreaptă, glabră; frunzele triunghiular-ovate, au baza cordat-
reniformă. Florile galbene, aşezate câte 3-5 la un loc, cu perigon în formă de pâlnie. Pe partea
internă a tubului perigonal se găsesc numeroşi perişori îndreptaţi în jos, care reţin dipterele
pătrunse în interior până când se realizează polenizarea (insectele prizoniere se hrănesc cu
nectarul produs de floare şi sunt eliberate după 2-3 zile, când perişorii se ofilesc). Fructul este
o capsulă piriformă. Răspândită pe marginea pădurilor, prin tufişuri, vii sau culturi de
prăşitoare, pe soluri revene, profunde; toxică datorită alcaloidului aristolochina, atât în stare
verde, cât şi uscată; folosită în medicina umană şi în cea veterinară.

Test de evaluare
5. Identificaţi caracterele considerate primitive ale speciilor din subclasa
Magnoliidae.
6. Florile speciei Aristolochia clematitis au înveliş floral de tip:
d) perigon petaloid
e) diferenţiat în caliciu şi corolă, cu petale de culoare galbenă
f) perigon sepaloid
7. Precizaţi care sunt particularităţile morfologice ale frunzei la specia Berberis
vulgaris.
90
 6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales
6.3.1. Ordinul Ranunculales
 Familia Ranunculaceae
Cuprinde circa 1500 de specii grupate în 40 de genuri, răspândite mai ales în emisfera
nordică, în zona temperată şi rece. Sunt în general plante erbacee anuale sau perene, mai rar
lemnoase (Clematis). Rădăcina principală caducă este înlocuită de rădăcini adventive, formate
mai ales pe tulpini subterane (rizomi, bulbi, tuberculi). Frunzele alterne (opuse la Clematis),
au limbul divizat (la Clematis vitalba sunt imparipenat –compuse) şi sunt, în general, lipsite
de stipele. La speciile acvatice din genul Ranunculus se întâlneşte dimorfismul foliar, iar la
Clematis peţiolul frunzei este transformat în cârcei pentru susţinerea plantei. Florile sunt
solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase sau racemoase, hermafrodite, rar unisexuate,
actinoforme (zigomorfe la Aconitum,Consolida, Delphinium), uneori cu involucru la bază
(Anemone, Nigella, Eranthis). Învelişul floral este variat, perigon petaloid sau periant, alcătuit
din 4-5 piese. Componentele florale sunt dispuse
spirociclic sau hemiciclic (la Aquilegia dispoziţia
este ciclică). Între învelişul floral şi androceu se
află nectarii de diferite forme. Uneori, glandele
nectarifere sunt sub forma unor gropiţe (foveole)
nectarifere acoperite cu solzi, situate la baza
petalelor (Ranunculus). Androceul este alcătuit
din numeroase stamine, iar gineceul din
numeroase carpele (la Consolida gineceul are o
Fig. 51: Actaea spicata (Orbalţ) –
fruct de tip bacă singura carpelă). Carpelele sunt libere, mai puţin
la genul Nigella unde acestea sunt concrescute parţial sau total. Polenizarea este entomofilă
sau anemofilă. Fructul este multiplu, de tip poliachena sau polifoliculă, rar foliculă
(Consolida), bacă (Actaea) (fig.51); la Nigella, foliculele sunt unite total sau parţial.
Seminţele au endospermul de tip nuclear, bogat în ulei şi un embrion mic, drept, cu două
cotiledoane. Uneori, prin atrofierea unui cotiledon, embrionul apare de tip monocotiledonat.
La Ranunculus ficaria înmulţirea se face şi pe cale vegetativa, prin bulbili. Din punct de
vedere biochimic plantele conţin alcaloizi şi glicoizi, unele fiind toxice, altele având
întrebuinţări medicinale.
Datorită variaţiei în alcătuirea florii şi a tipului de fruct, familia este compusă din două
subfamilii: Helleboroideae şi Ranunculoideae.

91
 Subfamilia Helleboroideae: specii cu flori
actinomorfe sau zigomorfe, având învelişul floral
simplu (perigon petaloid), cu nectarii evidente şi fruct
de tip polifoliculă (rar foliculă, capsulă sau bacă).
Dintre genurile importante fac parte:
Helleborus: plante cu frunze palmate şi flori

mari, verzi-purpurii cu nectarii cu aspect de cornet.

Fig. 52: Helleborus purpurascens
H.purpurascens – Spânzul (fig. 52): erbacee perenă, (spânz) – detaliu floare
întâlnită în păduri, tufărişuri, poeni din etajul fagului sau molidului, având înflorire timpurie,
de primăvară. În sol formează un rizom. Florile uşor nutante, au învelişul format din 5 tepale
libere, purpurii la exterior, verzi la interior. Fructul este polifoliculă. Plantă toxică în stare
proaspăta sau uscată (conţine heleboreina şi heleborina). Utilizată ca plantă medicinală în
medicina veterinară populară (pentru tratarea pestei la porcine şi
ovine) şi pentru om (extracte din plantă intră în compoziţia unor
medicamente cardiotonice sau antireumatice).
Nigella: specii erbacee anuale, cu perigon petaloid şi
nectarii bilabiate. Carpelele în număr variabil pot fi concrescute
total sau parţial N. arvensis – Negruşca: florile cu tepale albe
sau albe-albăstrui, acuminate sunt lipsite de involucru. Capsula
5-loculara este formată din folicule unite pe 2/3 din lungimea
lor. N. sativa – negrilica: erbacee anuală, medicinală, cultivată
Fig. 53: Nigella arvensis pentru seminţe folosite la aromatizarea brânzeturilor sau ca făina
(Negruşca)
pentru prăjituri.
Caltha: specii cu frunze simple;
perigonul este alcătuit din 5 tepale galbene.
C.palustris – Calcea calului: plantă perenă,
frecventă în pajişti înmlăştinite din zona
pădurilor de stejar până în etajul jneapănului, cu
rădăcini fibroase. Frunzele reniforme au
marginea crenată. Florile actinomorfe, galben-
aurii, lipsite de nectarii. Plantă toxică în toate
fazele de vegetaţie, ca şi în stare uscată..
Fig. 54: Caltha palustris (Calcea calului)

92
 Aconitum: plante perene, cu frunze palmate, adânc
incizate, având perigonul zigomorf, cu tepala superioară cu
aspect de coif (cască), în interiorul căreia sunt două
nectarii cu aspect de pinten. Plante cu toxicitate ridicată
datorită aconitinei. A.toxicum – Omag (fig. 55): plantă
viguroasă (poate atinge înălţimi de doi metri), cu flori
albastre şi folicule păroase, întâlnită etajul fagului şi
molidului. Specie sciadofilă, foarte toxică. A.tauricum –
Omag: frecvent în locuri umbroase şi stâncoase din etajul
alpin şi subalpin, pe soluri scheletice. Prezintă în sol o
rădăcină cărnoasă, napiformă. Florile albastru – violet,
Fig. 55: Aconitum toxicum (Omag)
dispuse în raceme dense au coiful îngustat la vârf într-un
rostru. Seminţele sunt aripate. Plantă extrem de toxică, atât verde cât şi uscată. Rădăcina şi

Fig. 56: Consolida Fig. 57: Consolida regalis Fig. 58: Consolida
orientalis (Nemţişor de câmp) regalis -
(Nemţişor de câmp) Folicula

seminţele sunt organele cu toxicitatea cea mai mare. Nivelul maxim de toxicitate se
înregistrează în timpul înfloritului. Este cunoscut şi utilizat ca şi alte specii ale genului în
scop medicinal.
Consolida: specii cu flori zigomorfe având tepala superioară transformată într-un
pinten. Nectariile petaloide, în număr de patru, unele pintenate, pot fi concrescute la bază.
Gineceul este monocarpelar, iar fructul foliculă. C.orientalis – Nemţişor de câmp (fig. 56):
plantă anuală, întâlnită în culturi de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului.
Formează tulpini puţin ramificate, cu frunze penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile au
tepale violet-purpurii. Pintenul între 1-1,2 cm lungime. Folicula este păroasă. C.regalis –
Nemţişor de câmp (fig. 57): plantă anuală, mai răspândită faţă de specia anterioară, în culturi

93
de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului; flori
albăstrui-violacee, cu pinten de circa 2 cm; fructe glabre (fig. 58),
cu seminţe de 1-1,3 mm lungime. Specie toxică, cu întrebuinţări
în medicina populară; plantă meliferă. C.orientalis - nemţişor de
câmp: buruiană cu flori roz-violete.
Subfamilia Ranunculoideae: specii cu înveliş floral
variat, periant sau perigon, lipsit de nectarii diferenţiate; fructe de
tip poliachenă.

Pulsatilla: plante erbacee perene, cu flori solitare

Fig. 59: Pulsatilla sp. –
însoţite de bractee involucrale, sectate, concrescute la bază şi
fructe cu stilele florii
îndepărtate de floare. Perigonul mare, alcătuit din tepale albastre- persistente

liliachii, păroase la exterior. Fruct poliachenă; pe achenă

rămân persistente stilele dens păroase (fig. 59).
P.montana – Dediţei (fig. 60): specii cu tepale violet-
închis, îngust-eliptice, mari. Întâlnită frecvent în zona de
câmpie şi cea colinară, în pajişti. P.grandis: plantă toxică
datorită anemoninei şi protoanemoninei, mai ales în stare
verde, întâlnită în pajişti uscate, însorite, pe substrat
calcaros, din zona de silvostepă până în etajul gorunului.
Prezintă flori violete, cu perigon mare - 7 cm diametru,
înflorind în martie-aprilie. Are întrebuinţări medicinale.

Fig. 59: Pulsatilla montana

Clematis: plante lemnoase, cu frunze opuse,

flori pe tipul 4 cu perigonul de culoare albă, albastră
sau liliachie şi fruct poliachenă. C.vitalba – Curpen
de pădure (fig.60): liană cu frunze imparipenat-
compuse, având peţiolul şi rahisul transformate în
cârcei care fixează planta de suport. Flori albe sau
verzui, plăcut mirositoare, grupate în cime axilare.
Achene cu o prelungire păroasă, provenită din stil.

Întâlnită frecvent la marginea pădurilor, în tufărişuri

Fig. 60: Clematis vitalba
sau zăvoaie, din zona de stepă până în etajul fagului. sursa foto: The Hamlyn photographic
guide, Hamlyn, 1992

94
 Fig. 61:
Ranunculus sp. Fig. 62: Ranunculus sardous Fig. 63: Ranunculus sceleratus
Petala cu solz la Poliachena
bază

Ranunculus: specii erbacee, cu flori actinomorfe şi înveliş diferenţiat în caliciu şi

corolă. Petalele albe sau galbene au la bază gropiţe nectarifere nude (la speciile acvatice) sau
acoperite cu solzi (la speciile terestre) (fig. 61). Staminele şi carpelele în număr mare sunt
aşezate în spirală pe un receptacul plan sau proeminent. Fructul poliachenă; achenele pot fi
glabre, păroase, spinoase sau tuberculate, cu rostru drept sau recurbat. R.sardous – Piciorul
cocoşului: plantă anuală cu frunze trisectate, având segmentul central alungit; florile au
sepalele reflecte la înflorire şi corola galben-aurie. Achenele sunt netede, comprimate lateral,
cu rostru scurt (fig. 62). Plantă ruderală, segetală, frecventă în locuri umede (specie
mezohigrofită), din zona de stepă până în etajul fagului. R.sceleratus – Bolgari: plantă
anuală glabră, cu flori galbene, mici. Receptaculul se alungeşte mult la fructificare şi poartă
achene de până la 1mm lungime (fig. 63). Plantă toxică, întâlnită în locuri mlăştinoase din
zona de stepă până în etajul fagului.
Adonis: specii erbacee anuale sau perene, cu frunze
de 2-3 ori penat-sectate şi segmente filiforme. Florile solitare
au petalele viu colorate, fără foveole nectarifere la bază.
A.vernalis (fig. 64) – Ruscuţă de primăvară: plantă perenă, de
pajişti uscate, întâlnită din zona de stepă până în etajul
fagului. Florile galben-aurii, au 10-12 petale. Achenele sunt
păroase. Plantă toxică şi medicinală, conţinând principii
cardiotonice (adonidină); de asemenea, meliferă şi
ornamentală. A.aestivalis – cocoşeii de câmp: plantă anuală;

Fig. 64: Adonis vernalis

(Ruscuţa de primăvară )

95
florile au 6-8 petale roşii-cărămizii şi sepalele alipite de petale. Achenele sunt glabre.
Buruiană segetală în culturi de cereale, ruderală, calcifilă, întâlnită în zona de câmpie şi
colinară.

6.3.2. Ordinul Papaverales

 Familia Papaveraceae
Plante erbacee cu laticifere articulate în structura internă; latexul poate fi alb, galben,
portocaliu, roşu sau apos şi conţine diferiţi alcaloizi. Frunze simple sau compuse, dispuse
altern, lipsite de stipele. Florile organizate pe tipul 4, solitare sau grupate în inflorescenţe
variate, sunt hermafrodite, actinomorfe, având elementele învelişului floral libere; caliciul este
alcătuit din 2 sepale, de regulă repede căzătoare, iar corola din 4 petale aşezate pe două
cercuri (prefloraţie alternă). Androceul are numeroase stamine. Gineceul este format din 2-20
carpele unite; ovar superior, placentaţie parietală. Fruct
capsulă. Seminţele au endospermul bine dezvoltat,
oleaginos şi embrionul mic. Speciile sunt răspândite în
emisfera nordică, în zona temperată, dar sunt întâlnite şi în
Africa de Sud sau Australia. Cuprinde genurile:
Papaver: plante cu latex alb; sepalele libere la bază;
fructul este o capsulă poricidă, subcilindrică până la
globuloasă având terminal stigmatul florii sesil, disciform,
persistent. P.somniferum – Mac de grădină (fig. 65):

erbacee anuală, având Fig. 65: Papaver somniferum

(Mac de grădină )

tulpina acoperită cu ceară. Florile mari, solitare, cu corole

Fig. 66: Papaver rhoeas
(Mac de câmp )
albe, roşii sau liliachii. Specie originară din zona
mediteraneană, cunoscută încă din Antichitate ca plantă
medicinală şi oleaginoasă; cultivată pentru latexul extras
din capsulele tinere din care se prepară medicamente cu
acţiune analgezică şi pentru seminţe folosite în patiserie.
P.rhoeas – Mac roşu de câmp (fig. 66): erbacee anuală,
având tulpina acoperită cu peri orientaţi perpendicular.
Corola este roşie, rar albă, cu pete negre la bază. Capsula
globuloasă până la invers ovoidă. Buruiană calcifilă,

96
frecventă din zona de stepă până în etajul gorunului, în
cereale păioase sau în locuri ruderale.
Glaucium: plante cu latex; sepalele sunt libere.
Fructul - capsulă liniară, valvicidă, de 10-25 cm
lungime (fig. 67). G.corniculatum – Mac cornut:
erbacee anuală, cu flori solitare, dispuse axilar. Petalele
pot fi portocalii-roşiatice sau roşii. Ovarul şi fructul sunt
setos-păroase. Sporadică în zona de stepă până în etajul
gorunului, în locuri cultivate şi ruderale. G.flavum –

Mac cornut galben (fig. 67): erbacee anuală, întâlnită în

Fig. 67: Glaucium flavum
locuri nisipoase din zona de stepă şi etajul gorunului, (Mac cornut galben )

având petale galbene; ovarul şi fructul sunt glabre, cu mici proeminenţe pe suprafaţă.
Chelidonium: plante perene,
cu latex galben-portocaliu. Florile
sunt grupate în inflorescenţe
umbeliforme. Capsulele liniare,
valvicide, au 3-5 cm lungime.
C.majus – Rostopască, negelariţă
iarbă de negi (fig.68): specie cu flori
galbene, frecventă în zona de stepă-
etajul gorunului, în locuri umbroase,
prin păduri, tufărişuri, pe lângă
Fig. 68: Chelidonium majus
(Rostopască ) garduri, ruine, ziduri; nitrofilă,
mezofită, heliosciadofilă. Cunoscută
ca plantă medicinală încă din antichitate, este folosită în medicina tradiţională şi modernă în
special pentru afecţiuni ale ficatului, bilei ş.a.
 Familia Fumariaceae
Plante erbacee cu suc apos, având frunze alterne, simple sau compuse. Florile sunt
hermafrodite, zigomorfe; caliciul alcătuit din 2 sepale, este dialisepal, iar corola din 4 petale,
dialipetală. Staminele în număr redus –2, au filamente trifurcate (aparent 6 stamine). Gineceul
bicarpelar, gamocarpelar; ovar superior. Fructul capsulă sau acheniform.
Fumaria: plante mici, cenuşii-verzui, având petala superioară pintenată şi fructul
acheniform, indehiscent. F.schleicheri – Fumăriţă (fig. 69): specie anuală de primăvară, cu

97
flori de 5-6 cm lungime; petalele externe sunt roşii-roze, rar albe,
roşii închis la vârf şi au o dungă verde. Fructul sferic este scurt
mucronat la vârf. Bracteolele ating cel mult 1/3 din lungimea
pedunculului. Buruiană frecventă în zona de stepă-etajul fagului,
în locuri cultivate şi ruderale.

Fig. 69: Fumaria

schleicherii (Fumăriţă)

Test de evaluare
1.Prezentaţi comparativ alcătuirea florii la speciile genului Aconitum şi Consolida
2.Speciile genului Glaucium prezintă fructe de tip:
a) capsulă poricidă
b) acheniform
c) capsulă valvicidă
3.Daţi exemple de 3 specii de buruieni din familia Ranunculaceae, respectiv
Papaveraceae

REZUMATUL TEMEI
 În subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) sunt cuprinse plante cu
sămânţa închisă în fruct.
 Sunt considerate cele mai evoluate specii de plante.
 Se caracterizează prin:
 generaţie sporofitică dominantă şi bine dezvoltată, reprezentată de plante variate ca
habitus şi alcătuire a organelor vegetative;
 gameţii sunt produşi în floare;
 carpelele sunt închise;
 în urma dublei fecundaţii, din ovul se formează sămânţa iar din peretele ovarului
fructul.
 Subîncrengătura Magnoliophytina este alcătuită din clasele Magnoliopsida
(Dicotyledonatae) şi Liliopsida (Monocotiledonatae).

98
  Dicotiledonatele sunt plante la care embrionul are două frunze cotiledonare,
rădăcinile proven din radicula embrionului, tulpina formează structură secundară, frunzele
pot fi simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată iar florile sunt organizate pe
tipul 5 sau 4, uneori 3.
 Monocotiledonatele sunt plante cu embrionul prevăzut cu o singură frunză
cotiledonară, rădăcini adventive, tulpini fără structură secundară, frunze simple, cu nervaţiune
paralelă şi flori organizate pe tipul 3 sau 4, niciodată pe tipul 5.
 Exemple: familia Berberidaceae (ordin Berberidales) - plante lemnoase cu
flori organizate pe tipul 3 şi fruct de tip bacă; familia Aristolochiaceae (ordinul
Aristolochiales) – plante erbacee perene, polenizate cu ajutorul dipterelor, au flori cu înveliş
de tip perigon petaloid şi fruct capsulă; familia Ranunculaceae (ordinul Ranunculales) -
plante erbacee, anuale sau perene, cu frunze simple şi flori cu înveliş variat – perigon petaloid
sau periant, prevăzute cu nectarii petaloide; familia este împărţită în 2 subfamilii:
Helleboroideae (plante cu fruct polifoliculă) şi Ranunculoideae (plante cu fruct poliachenă);
ordinul Papaverales: familia Papaveraceae - plante cu laticifere articulate şi flori organizate
pe tipul 4; familia Fumariaceae – specii cu suc apos, flori zigomorfe, fruct acheniform sau
capsulă.

TEST RECAPITULATIV
1.Spre deosebire de speciile din subfamilia Helleboroideae (Ranunculaceae), cele
din Ranunculoideae prezintă:
a) fructe de tip polifoliculă
b) nectarii evidente
c) fructe de tip foliculă sau bacă
d) înveliș floral de tip perigon petaloid
e) fructe de tip poliachenă
2.Atunci când plantele formează capsule liniare, valvicide și au latex galben-
portocaliu (de 3-4 cm), ele aparțin genului....(Papaveraceae):
a) Papaver
b) Heleborus
c) Chelidonium
d) Glaucium
e) Clematis

99
 3.Genul Nigella este o excepţie în familia Ranunculaceae deoarece :
a) florile sunt organizate pe tipul 3
b) tepala superioară are aspect de coif
c) carpelele pot fi concrescute total sau parţial pe linia ventrală
d) sunt plante lemnoase
e) au fruct de tip poliachenă
4.Speciile de plante cu aspect cenuşiu-verzui (numite popular fumăriţă) care au
petala superioară pintenată fac parte din genul
a) Aristolochia
b) Consolida
c) Chelidonium
d) Ranunculus
e) Fumaria

100
 Tema 7
SUBCLASA HAMAMELIDAE

Fig. 70: Juglans regia – detaliu

floare

Unităţi de învăţare:
7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales
7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea şi caracterizarea subclasei Hamamelidae
 Deosebirea, pe baza caracterelor generale, a familiilor din principalele ordine
ale subclasei
 Caracterizarea şi evidenţierea importanţei principalelor specii din subclasa
Hamamelidae
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
4.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
6.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

101
 7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales
7.1.1. Caracterizarea subclasei Hamaelidae
Subclasa Hamaelidae este constituită în mare parte din specii lemnoase – arbori,
arbuşti sau liane şi câteva specii erbacee, cu tulpini erecte sau volubile.
Frunzele, de obicei simple (la genul Juglans penat-compuse), pot fi însoţite de stipele,
uneori persistente (Quercus cerris); penate sau palmate (Cannabaceeae), cu dispoziţie alternă,
uneori opusă (Cannabaceeae), rar verticilată.
Florile actinomorfe, adaptate la polenizarea anemofilă, sunt, în majoritatea cazurilor,
unisexuate, grupate în inflorescenţe amentiforme. Învelişul floral simplu, de tip perigon
sepaloid poate fi redus până la absent (fig. 70). Androceul dialistemon este alcătuit dintr-un
număr de stamine egal cu numărul de tepale, uneori mai mare, rar cu un număr mic de
stamine (1-2). Gineceul format din 2-4 carpele, gamocarpelar, de regulă, cu ovar superior sau
inferior (Juglandales, Fagales).
Fecundaţia are loc la un interval mare după polenizare (caracter de inferioritate
păstrat de la gimnosperme). Fructele de obicei simple, uneori compuse, rar multiple.
Seminţele albuminate sau exalbuminate, lipsite de perisperm; embrionul mic, cu două
cotiledoane.
Subclasa Hamamelidae cuprinde mai multe ordine dintre vor fi prezentate
următoarele: Urticales, Juglandales, Fagales.
7.1.2. Ordinul Urticales
 Familia Ulmaceae
Arbori cu frunze alterne, aşezate distih; baza limbului este asimetrică iar marginea
serată; stipele căzătoare. Florile mici, aşezate în
inflorescenţe axilare, hermafrodite sau unisexuate
(plantele pot fi poligame, cu flori hermafrodite şi
bărbăteşti). Înveliş floral de tip perigon sepaloid, cu
4-6 tepale libere sau unite la bază. Gineceul
bicarpelar cu ovar superior, uniovulat. Fructul este
samară (fig. 71) sau drupă.

Fig. 71: Ulmus minor –

monosamara

102
 Ulmus: specii răspândite mai ales în
emisfera nordică. Frunzele dublu-serate, apar
după înflorire. Florile hermafrodite au perigon
gamotepal şi stamine cu antere roşii. Fructul -
monosamară, având aripa aşezată jur-împrejurul
achenei (fig. 71). Specii sensibile la o boală
microbiană, cu evoluţie rapidă, fatală. U.glabra –

Ulm de munte (fig. 72): arbore cu frunze scurt-

Fig. 72: Ulmus glabra
(Ulm de munte)
peţiolate, invers-ovate, uşor lobate la vârf, cu suprafaţa
rugoasă. Samara lat eliptică, are sămânţa aşezată în
centrul aripii. Frecvent întâlnit în păduri din etajul
gorunului şi fagului, uneori ajungând la altitudini de
circa 1 000 m. Specie importantă pentru fixarea şi
ameliorarea solului. U.minor – Ulm de câmp (fig. 71,
73): arbore cu arealul extins în regiunea de câmpie şi Fig. 73: Ulmus minor (Ulm de câmp) -
ritidom aripat
deal, în păduri de amestec, cu precădere pe soluri
aluvionare. Pe ramurile tinere poate forma un ritidom aripat. Frunzele sunt relativ lung
peţiolate, cu limb scurt-acuminat, pe faţă glabru-lucios. Samara aproape sesilă, obovată, are
sămânţa aşezată excentric.
 Familia Moraceae
Plante lemnoase cu laticifere în toate ţesuturile parenchimatice. Frunzele simple,
alterne, prezintă stipele. Florile sunt grupate în inflorescenţe dense, cu axul deseori îngroşat,
uneori formând o cavitate cărnoasă, piriformă; sunt unisexuate, cu perigon sepaloid, de obicei
pe tipul 4, care poate deveni cărnos şi poate închide fructele; androceul este format din 1-5
stamine; gineceul bicarpelar, gamocarpelar, are
ovarul cu poziţie superioară. Fructele sunt simple,
cărnoase (drupe) sau compuse. Sunt incluse
genurile Morus, Ficus.
Morus: arbori cu limbul foliar variat lobat,
heterofilia fiind prezentă deseori. Florile sunt
grupate în inflorescenţe spiciforme. Fruct este
compus (drupe înconjurate de perigon cărnos),
Fig. 74: Morus alba (Dud alb)

103
cilindric-ovoid. M.alba – Dud alb (fig. 74): specie
originară din China. Frunzele sunt netede pe
partea superioară şi glabre pe faţa inferioară,
subţiri. Fructele alb-gălbui, roz sau purpurii au
pedunculii egali cu lungimea lor. M.nigra – Dud
negru: specie originară din vestul Asiei (Persia,
Transcaucazia). Frunze scabre pe faţa superioară,

pubescente pe cea inferioară, nu pot fi folosite în

Fig. 75: Fruct smochin - siconă
hrana viermilor de mătase decât în stadiul tânăr.
Fructele purpuriu-închis, au pedunculi foarte scurţi. Cultivate pentru lemn, fructe şi ca plante
ornamentale.
Ficus: plante lemnoase ce pot avea un habitus diferit (specii epifite sau cu rădăcini
proptitoare), cu latex iritant. Frunzele simple, au marginea întreagă sau divizată. Florile
unisexuate sunt închise în axa inflorescenţei
devenită piriformă, cărnoasă (numit siconă) (fig.
75); cele bărbăteşti sunt mici, cu 2-6 tepale şi 1-6
stamine şi sunt situate la partea superioară a
inflorescenţei, iar cele femeieşti au perigon
neregulat şi sunt aşezate spre bază. Polenizarea
este asigurată de o himenopteră din genul

Blastofaga. Femelele pătrund în siconă şi depun

Fig. 76: Ficus carica (Smochin)
ouă în ovarul florilor femeieşti. Larvele se hrănesc
cu ţesutul ovarian specializat. Polenul ajunge la maturitate în antere în acelaşi timp cu
încheierea stadiului de nimfă la insecte. După împerechere care are loc în interiorul siconei,
femelele ies, trecând printre florile bărbăteşti care îşi lasă polenul pe corpul acesteia şi merg
în altă inflorescenţă unde depun ouăle, asigurând totodată şi polenizarea. Din fiecare floare
femeiască va rezulta o achenă care va rămâne închisă în axa cărnoasă a inflorescenţei.
F.carica – Smochin: arbust sau arbore cu frunze palmat-fidate, căzătoare (fig. 76). Poate fi
cultivat în locuri adăpostite şi însorite.
 Familia Cannabaceae
Plante erbacee; frunzele palmate au stipelele caduce. Florile unisexuate sunt dispuse
dioic, şi au perigonul sepaloid, dialitepal, pe tipul 5, androceul cu 5 stamine şi gineceu

104
 bicarpelar, ovar superior. Florile femeieşti sunt protejate de
hipsofile; fruct de tip achenă. Fac parte genurile Cannabis,
Humulus.
Cannabis: plante cu tulpini erecte şi frunze palmat-
sectate până la palmat-compuse. Inflorescenţele femeieşti apar
sub formă de glomerule axilare. Florile sunt aşezate câte două
la baza unei bractee
membranoase. C.sativa –
Cânepă: specie anuală ale

Fig. 77: Cannabis sativa

cărei fructe rămân învelite în
subsp. spontanea (Cânepa) bracteea păroasă. Subspecia
sativa, este cultivată pentru extragerea fibrelor, uleiurilor şi
ca plantă medicinală. C.sativa subsp. spontanea (fig.77) este
buruiană ruderală, pe cale de extindere şi în culturi, întâlnită
din zona de stepă până în etajul gorunului.
Humulus: plante cu tulpina volubilă; frunzele opuse,
pot fi palmat-lobate până la palmat partite. Inflorescenţele Fig. 78: Humulus lupulus
femeieşti sub formă de conuri sunt protejate de frunze (Hamei)

bracteante mari, acrescente. La baza unei bracteole verzi se găsesc câte 2-6 flori cu perigon
redus. H.lupulus – Hamei (fig. 78): plantă perenă cu peri agăţători pe tulpină. Sunt cultivate
exemplarele femeieşti pentru substanţa aromatică amară, numită lupulină, produsă de
glandele secretoare situată pe partea internă a bracteelor, folosită în industria berii. Este
întâlnită în zăvoaie, lunci, de-a lungul cursurilor de apă, la marginea pădurilor, începând din
zona de câmpie până în regiunea dealurilor, la altitudini de 1000 m.

Test de evaluare
1.Precizaţi care sunt adaptările la polenizarea anemofilă a speciilor din
Hamamelidae
2.Specii de plante erbacee, cu frunze palmate sunt cuprinse în familia:
a) Moraceae
b) Cannabaceae
c) Ulmaceae
3.Prezentaţi, prin comparaţie, trăsăturile caracteristice ale genurilor din
Moraceae

105
 7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales
7.2.1. Ordinul Juglandales
 Familia Juglandaceae

Fig. 79: Juglans regia (Nuc) Fig. 80: Juglans regia (Nuc)
- amenţi bărbăteşti - drupa parţial dehiscentă

Este alcătuită din specii de arbori cu frunze nestipelate, imparipenat-compuse, dispuse

altern, bogate în substanţe aromatice. Pe lăstari şi frunze se găsesc peri glandulari. Flori
unisexuate aşezate monoic. Florile bărbăteşti (fig. 79) sunt grupate în amenţi cilindrici care
apar pe ramuri din anul anterior, protejate de un înveliş simplu, sepaloid, cu 4-2 tepale sau
uneori lipseşte şi au androceul alcătuit din 40-2 stamine. Florile femeieşti (fig. 70), grupate
câte 1-5, apar pe lăstari, având un perigon cu 3-5 tepale reduse, protejate la bază de o bractee
şi două bracteole. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior şi două stigmate mari,
papiloase. Fructul este de tip drupă (fig. 80). În ţara noastră sunt cultivate specii ale genului
Juglans. J.regia – Nuc: arbore cu scoarţa netedă, cenuşie, formând apoi un ritidom subţire.
Frunze au 5-9 foliole eliptice. Peretele fructului la maturitate se usucă şi crapă la nivelul
epicarpului şi mezocarpului (drupă parţial dehiscentă). Întâlnit sporadic în păduri de amestec
din regiunea de deal din Banat şi Oltenia; frecvent cultivat pentru seminţele cu cotiledoane
mari, bogate în uleiuri. Lemnul întrebuinţat în industria mobilei, pentru tâmplărie fină,
sculpturi etc. Frunzele şi fructele sunt folosite pentru vopsitul lână în negru, cafeniu, galben
sau roşu.
7.2.2. Ordinul Fagales
 Familia Fagaceae
Specii lemnoase, caracteristice emisferei nordice, cu frunze simple, alterne, având
marginea întreagă, serată sau lobată. Sunt plante monoice. Florile bărbăteşti grupate în
amenţi, au perigon sepaloid cu 4-7 tepale, iar stamine în număr egal sau dublu faţă de tepale.
Florile femeieşti grupate în cime sau inflorescenţe spiciforme, au trei carpele unite şi ovar

106
 inferior. Fructul achenă, învelit total sau parţial într-un
involucru (cupă) rezultat din concreşterea axului floral cu
tepalele şi hipsofilele; seminţe exalbuminate. Fac parte
genurile: Fagus, Quercus, Castanea.
Fagus: arbori care nu formează ritidom decât în
zona bazală a
tulpinii. Mugurii
fusiformi, ascuţiţi
sunt îndepărtaţi de
Fig. 81: Fagus sylvatica (Fag)
- amenţi bărbăteşti ramură. Frunze
eliptice, ciliate pe margine. Flori bărbăteşti grupate în
amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi (fig. 81). Florile
femeieşti, câte două, sunt înconjurate de numeroase
hipsofile care concresc. Fructele 3-muchiate sunt închise
câte două într-o cupă lemnoasă, prevăzută la exterior cu
numeroşi apendiculi spinoşi sau foliacei, dehiscentă în
patru valve. F.sylvatica – Fag (fig. 82): arbore întâlnit Fig. 82: Pădure de Fagus sylvatica
(Fag)
între 600-1200 m altitudine, în păduri pure (făgete) sau în
amestec cu alte foioase (gorun, carpen) în partea inferioară a arealului sau cu răşinoase
(molid, brad) în partea superioară a arealului, formând subetajul pădurilor de fag din cadrul
etajului nemoral. Lemnul său utilizat în industria mobilei, fiind lemnul şi un combustibil
foarte bun. Specie ce întreţine un microclimat umbros, răcoros, liniştit şi reglează regimul
hidrologic. Plantă meliferă şi medicinală.
Quercus: arbori cu ritidomul persistent, adânc brăzdat, având frunze penat-lobate.
Flori bărbăteşti sunt grupate în amenţi penduli, subţiri, iar cele femeieşti în inflorescenţe

Fig. 83: Quercus robur – floare femeiască Fig. 84: Quercus robur – fruct

107
 Fig. 85: Quercus cerris (Cer) – frunze şi Fig. 86: Quercus robur (Stejar) – frunze cu
stipele filiforme lobi rotunjiţi

spiciforme, fiecare floare fiind înconjurată parţial de un involucru în formă de cupă (fig. 83).
Fructele (ghinde) au cupe individuale, care le protejează la bază sau aproape pe toată
lungimea lor; cupa este acoperită la exterior de solzi imbricaţi, liberi sau concrescuţi (fig. 84).
Speciile genului formează păduri din regiunea de câmpie
până în zona colinară, la circa 600 m altitudine. Q.cerris –
Cer (fig. 85): arbori cu frunze însoţite de stipele filiforme,
persistente, cu limbul eliptic, penat lobat, lobii ascuţiţi;
formează păduri curate sau în amestec cu alte foioase în
regiunea de câmpie şi deal, pe podişuri sau versanţi însoriţi,
pe soluri compacte. Q.robur – stejar: specie de bază ce
formează păduri din zona nemorală, respectiv a pădurilor de

stejar, mai ales din nordul Moldovei, cu frunze obovate şi

Fig. 87: Quercus petraea
(Gorun) lobii rotunjiţi (fig. 86). Q.petraea – gorun: intră în alcătuirea
pădurilor din etajul nemoral, subetajul pădurilor de gorun,
răspândite în dealurile subcarpatice şi podişuri, între 300-600 m altitudine; prezintă frunze cu
lobii rotunjiţi şi achene protejate de cupe sesile (fig. 87).
Castanea: arbori, mai rar arbuşti. Frunze
lanceolate, pe margini acut spinos serate. Amenţi
bărbăteşti alungiţi, subţiri, erecţi şi au uneori flori
femeieşti la bază. Florile femeieşti grupate câte trei, sunt
înconjurate complet de un involucru spinos. C.sativa –
Castanul comestibil (fig. 88): arbore întâlnit spontan şi
cultivat în sudul Europei, nord-vestul Africii, sud-vestul
Fig. 88: Castanea sativa
(Castan comestibil)

108
Asiei; la noi este cultivat şi subspontan în judeţele Maramureş, Gorj, Mehedinţi, în staţiuni
adăpostite.
 Familia Betulaceae
Alcătuită din specii lemnoase, bogate în tanin. Scoarţa netedă sau solzoasă, uneori se
exfoliază în straturi subţiri. Frunze alterne, simple, dublu serate pe margine, au stipele
căzătoare. Florile unisexuat-monoice sunt aşezate câte trei în axila unor bractee: cele
bărbăteşti prezintă perigon cu 6 tepale, androceu cu 2-4 stamine şi sunt dispuse în amenţi
compuşi, penduli; cele femeieşti grupate în amenţi compuşi, erecţi, nu au perigon; gineceul
este bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior. De obicei bractee şi
bracteole de diferite ordine concresc şi formează un involucru cu
aspect de aripă, care se păstrează şi pe fruct. Fruct de tip achenă
sau monosamară. Fac parte genurile Betula, Alnus.
Betula: arbori, arbuşti cu lemn moale, fără duramen şi
ritidom neted, de culoare albă care se exfoliază în fâşii subţiri.
Frunzele peţiolate, cu limbul ovat sau ovat-rombic, serat (fig. 89).
Flori bărbăteşti au 2 stamine cu filamente bifurcate. Fructele sunt
comprimate lateral, protejate de solzi trilobaţi, cu care cad Fig. 89: Betula pendula –
frunza rombic-ovată
împreună de pe ax. B.pendula – Mesteacăn: specie răspândită în
Europa, nordul şi estul Asiei. Creşte în regiunea de deal, şi munte până la altitudini 1 600 m,
pe soluri oligotrofe; specie heliofilă, întâlnită în locuri însorite sau tăieturi de păduri; plantă
medicinală; frunzele şi scoarţa au proprietăţi tinctoriale, vopsind fibrele naturale în diferite
nuanţe de galben.
Alnus: arbori, arbuşti, cu muguri pedicelaţi. Frunzele alterne, peţiolate, cu limb ovat
sau eliptic, crenat sau dinţat. Florile bărbăteşti au 4 stamine, cu filamente neramificate.
Inflorescenţa femeiască este scurtă, globuloasă, cu frunze bracteante lignificate, persistente şi
după fructificare (fig. 90). Solzii fructului 5-lobaţi, cad
împreună cu axul după diseminare. A.glutinosa – Arin negru:
arbore cu scoarţa brună, comun pe malul apelor în regiunea
de câmpie şi deal.
 Familia Corylaceae
Plante lemnoase cu frunze alterne, simple şi stipele
căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice; cele bărbăteşti
Fig. 90: Alnus glutinosa – nude, grupate în amenţi simpli, penduli; cele femeieşti,
inflorescenţa femeiască

109
 protejate de bractee, bracteole şi perigon sunt dispuse în
amenţi compuşi.