Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Conf. Univ. dr. Ioana Mihaela GEORGESCU

BOTANICĂ II

Bucureşti
- 2014 -
 CUPRINS

1. TEMA 1: INTRODUCERE ÎN BOTANICA SISTEMATICĂ ............................................................8

1.1.Obiectul şi metodele de cercetare ale botanicii sistematice ......................................................................8

1.2.Taxonomia vegetală ................................................................................................................................... 10

1.2.1.Unităţi taxonomice ............................................................................................................................... 11
1.2.2.Nomenclatura unităţilor taxonomice .................................................................................................... 13

1.3. Sisteme de clasificare ............................................................................................................................... 16

1.3.1. Noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare ........................................................................ 16
1.3.2. Sisteme de clasificare ......................................................................................................................... 17

2. TEMA 2: PLANTA ŞI MEDIUL .......................................................................................................... 21

2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie ....................................................................... 22

2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor ................................................................................................................. 23

2.2.1. Umiditatea solului .............................................................................................................................. 23
2.2.2.Temperatura aerului ............................................................................................................................ 24
2.2.3. Lumina ............................................................................................................................................... 24
2.2.4. Solul ................................................................................................................................................... 25

2.3. Noțiuni de fitogeografie ........................................................................................................................... 26

2.3.1. Zonele și etajele de vegetație din România ........................................................................................ 26

3. TEMA 3: REGNURILE LUMII VII .................................................................................................... 32

3.1. Regnurile lumii vii ................................................................................................................................... 33

3.2. Monera: caracterizare, clasificare, importanţă ..................................................................................... 35

3.2.1. Caracterizarea organismelor din regnul Monera ................................................................................ 35
3.2.2. Clasificarea regnului Monera .............................................................................................................. 35
3.2.3. Importanţa organismelor din regnul Monera ...................................................................................... 36

3.3. Protista: caracterizare, clasificare, importanţă ..................................................................................... 39

3.3.1. Caracterizarea organismelor din regnul Protista ................................................................................ 39
3.3.2. Clasificarea regnului Protista ............................................................................................................. 40
3.3.3. Importanţa organismelor din regnul Protista ...................................................................................... 41

3.4. Fungi: caracterizare, clasificare, importanţă ........................................................................................ 42

3.4.1. Caracterizarea organismelor din regnul Fungi ................................................................................... 42
3.4.2. Clasificarea regnului Fungi ................................................................................................................ 43
3.4.3. Importanţa organismelor din regnul Fungi ......................................................................................... 44

4. TEMA 4: REGNUM PLANTAE. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA. ÎNCRENGĂTURA

POLYPODIOPHYTA ........................................................................................................................... 51

4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare .............................................................................................. 52

3
4.2. Încrengătura Bryophyta: caracterizare, clasificare, importanţă .......................................................... 54
4.2.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Bryophyta .................................................................. 54
4.2.2. Clasificarea încrengăturii Bryophyta .................................................................................................. 58
4.2.3. Importanţa speciilor din încrengătura Bryophyta ............................................................................... 59

4.3. Încrengătura Polypodiophyta: caracterizare, clasificare, importanţă ................................................. 60

4.3.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Polypodiophyta .......................................................... 60
4.3.2. Clasificarea încrengăturii Polypodiophyta .......................................................................................... 63
4.3.3. Importanţa speciilor din încrengătura Polypodiophyta ....................................................................... 64

5. TEMA 5: SPERMATOPHYTA – ÎNCRENGĂTURA PLANTELOR CU SEMINŢE.

SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE) ....................................................... 70

5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu .............................................................................. 71

5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare ............................................................................................. 71

5.3. Pinophytina (Gymnospermae): caracterizare, clasificare ...................................................................... 72

5.3.1. Caracterizarea subîncrengăturii Pinophytina ...................................................................................... 72
5.3.2. Clasificarea subîncrengăturii Pinophytina .......................................................................................... 75

5.4. Pinophytina – exemple de specii .............................................................................................................. 77

 Familia Ginkgoaceae ...................................................................................................................... 77
 Familia Ephedraceae ...................................................................................................................... 77
 Familia Pinaceae ............................................................................................................................ 78
 Familia Cupressaceae .................................................................................................................... 80
 Familia Taxaceae ........................................................................................................................... 81

6. TEMA 6: SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE). SUBCLASA

MAGNOLIIDAE.................................................................................................................................... 85

6.1. Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare ................................................. 86

6.1.1. Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina .............................................................................. 86
6.1.2. Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina .................................................................................. 87

6.2. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales. Ordinul Aristolochiales . 89

6.2.1. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică ............................................................................. 89
6.2.2. Ordinul Berberidales .......................................................................................................................... 89
 Familia Berberidaceae ................................................................................................................... 89
6.2.3. Ordinul Aristolochiales ........................................................................................................................... 90
 Familia Aristolochiaceae ................................................................................................................ 90

6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales ......................................................................................... 91

6.3.1. Ordinul Ranunculales ......................................................................................................................... 91
 Familia Ranunculaceae .................................................................................................................. 91
6.3.2. Ordinul Papaverales ........................................................................................................................... 96
 Familia Papaveraceae .................................................................................................................... 96
 Familia Fumariaceae ..................................................................................................................... 97

7. TEMA 7: SUBCLASA HAMAMAELIDAE ....................................................................................... 101

7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales ............................................ 102

4
 7.1.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales .......................................... 102
7.1.2. Ordinul Urticales .............................................................................................................................. 102
 Familia Ulmaceae ......................................................................................................................... 102
 Familia Moraceae ......................................................................................................................... 103
 Familia Cannabaceae ................................................................................................................... 104

7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales. ................................................................................................ 106

7.2.1. Ordinul Juglandales ......................................................................................................................... 106
 Familia Juglandaceae ................................................................................................................... 106
7.2.2. Ordinul Fagales ................................................................................................................................ 106
 Familia Fagaceae ......................................................................................................................... 106
 Familia Betulaceae ....................................................................................................................... 109
 Familia Corylaceae ...................................................................................................................... 109

8. TEMA 8: SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE .................................................................................... 113

8.1. Subclasa Caryophyllidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Caryophyllales. Familia

Portulacaceae. Familia Caryophyllaceae ..................................................................................................... 114
8.1.1 Caracterizarea subclasei Caryophyllaceae ........................................................................................ 114
8.1.2. Ordinul Caryophyllales .................................................................................................................... 114
 Familia Portulacaceae ................................................................................................................. 114
 Familia Caryophyllaceae ............................................................................................................. 115

8.2. Familia Amaranthaceae. Familia Chenopodiaceae. Ordinul Polygonales. ............................................. 118

8.2.1. Familia Amaranthaceae ................................................................................................................... 118
8.2.2. Familia Chenopodiaceae .................................................................................................................. 119
8.2.3. Ordinul Polygonales ......................................................................................................................... 120
 Familia Polygonaceae .................................................................................................................. 120

9. TEMA 9: SUBCLASA ROSIDAE ...................................................................................................... 124

9.1. Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Rosales. ....................................................... 125

9.1.1 Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică ................................................................................... 125
9.1.2. Ordinul Rosales ................................................................................................................................ 125
 Familia Rosaceae ......................................................................................................................... 125

9.2. Ordinul Fabales ..................................................................................................................................... 130

 Familia Caesalpiniaceae .............................................................................................................. 130
 Familia Fabaceae ......................................................................................................................... 131

9.3. Ordinul Elaeagnales. Ordinul Cornales. Ordinul Euphorbiales. Ordinul Rhamnales ..................... 136
9.3.1 Ordinul Elaeagnales .......................................................................................................................... 136
 Familia Elaeagnaceae .................................................................................................................. 136
9.3.2. Ordinul Cornales .............................................................................................................................. 137
 Familia Cornaceae ....................................................................................................................... 137
9.3.3 Ordinul Euphorbiales ........................................................................................................................ 137
 Familia Euphorbiaceae ................................................................................................................ 137
9.3.2. Ordinul Rhamnales ........................................................................................................................... 139
 Familia Vitaceae ........................................................................................................................... 139

9.4. Ordinul Sapindales. Ordinul Linales. Ordinul Apiales. ....................................................................... 140

9.4.1 Ordinul Sapindales ............................................................................................................................ 140

5
  Familia Aceraceae ........................................................................................................................ 140
9.4.2. Ordinul Linales ................................................................................................................................. 140
 Familia Linaceae .......................................................................................................................... 140
9.4.3 Ordinul Apiales ................................................................................................................................. 141
 Familia Apiaceae .......................................................................................................................... 141

10. TEMA 10: SUBCLASA DILLENIIDAE ............................................................................................ 146

10.1. Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Malvales. ............................................. 146

10.1.1 Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică ............................................................................ 146
10.1.2. Ordinul Malvales ............................................................................................................................ 147
 Familia Tiliaceae .......................................................................................................................... 147
 Familia Malvaceae .......................................................................................................................148

10.2. Ordinul Capparales .............................................................................................................................. 149

 Familia Brassicaceae ................................................................................................................... 149

10.3. Ordinul Salicales. Ordinul Cucurbitales. Ordinul Primulales .......................................................... 153

10.3.1 Ordinul Salicales ............................................................................................................................... 153
 Familia Salicaceae ....................................................................................................................... 153

10.3.2 Ordinul Cucurbitales ......................................................................................................................... 154

 Familia Cucurbitaceae ................................................................................................................. 154

10.3.3 Ordinul Primulales ............................................................................................................................ 155

 Familia Primulaceae .................................................................................................................... 155

11. TEMA 11: SUBCLASA ASTERIDAE ............................................................................................... 158

11.1. Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică. Ordinul Oleales. Ordinul Polemoniales. ............ 159
11.1.1 Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică ............................................................................. 159
11.1.2. Ordinul Oleales ............................................................................................................................... 159
 Familia Oleaceae .......................................................................................................................... 159
11.1.3. Ordinul Polemoniales ..................................................................................................................... 161
 Familia Convolvulaceae ............................................................................................................... 161
 Familia Cuscutaceae .................................................................................................................... 161

11.2. Ordinul Boraginales. Ordinul Lamiales. Ordinul Scrophulariales ............................................... 162

11.2.1. Ordinul Boraginales ....................................................................................................................... 162
 Familia Boraginaceae .................................................................................................................. 162
11.2.2. Ordinul Lamiales ............................................................................................................................ 164
 Familia Lamiaceae ....................................................................................................................... 164
11.2.3. Ordinul Scrophulariales ................................................................................................................. 165
 Familia Scrophulariaceae ............................................................................................................165
 Familia Solanaceae ...................................................................................................................... 167
 Familia Orobanchaceae ............................................................................................................... 169

11.3. Ordinul Rubiales. Ordinul Dipsacales ............................................................................................. 169

11.3.1. Ordinul Rubiales ............................................................................................................................. 169
 Familia Rubiaceae ........................................................................................................................ 169
11.3.2. Ordinul Dipsacales ......................................................................................................................... 170
 Familia Caprifoliaceae ................................................................................................................. 170

6
 11.4. Ordinul Asterales ................................................................................................................................. 171
 Familia Asteraceae ........................................................................................................................ 171

12. TEMA 12: CLASA LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE) ..................................................... 178

12.1. Subclasa Liliidae - caracterizare, clasificare. Ordinul Liliales. Ordinul Juncales. Ordinul
Cyperales ........................................................................................................................................................ 179
12.1.1 Subclasa Liliidae – caracterizare, sistematică ................................................................................ 179
12.1.2. Ordinul Liliales ............................................................................................................................... 179
 Familia Liliaceae .......................................................................................................................... 179
 Familia Alliaceae .......................................................................................................................... 181
 Familia Iridaceae ......................................................................................................................... 181
12.1.3. Ordinul Juncales ............................................................................................................................. 182
 Familia Juncaceae ........................................................................................................................ 182
12.1.4. Ordinul Cyperales ........................................................................................................................... 183
 Familia Cyperaceae ...................................................................................................................... 183

12.2. Ordinul Poales. .................................................................................................................................. 184

 Familia Poaceae ........................................................................................................................... 184

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................................................. 193

7
 Tema 1
INTRODUCERE ÎN BOTANICA SISTEMATICĂ

Fig. 1: Trifolium pratense L. subsp. pratense var. pratense

(T. P. var. spontaneum Willk) – Trifoiul roşu

Unităţi de învăţare:
1.1.Obiectul şi metodele de cercetare ale sistematicii vegetale
1.2.Taxonomia vegetală: unităţi taxonomice; nomenclatura unităţilor taxonomice
1.3. Sisteme de clasificare:noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare;
sisteme de clasificare
Obiectivele temei:
 Înţelegerea importanţei sistematicii vegetale ca ramură a botanicii
 Însuşirea noţiunilor privind categoriile sistematice folosite în clasificarea
plantelor şi a modului de formare al denumirilor ştiinţifice
 Cunoaşterea sistemelor de clasificare şi înţelegerea criteriilor de formare a
clasificării filogenetice
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
3. Hodişan I., Pop I., 1976. Botanică sistematică. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Mohan Gh., Gavrilă L., Ardelean A., Pârvu C., 1996. Istoria biologiei în date. Edit. All,
Bucureşti

1.1. Obiectul şi metodele de cercetare ale sistematicii vegetale

În domeniul biologiei, sistematica este ştiinţa care studiază diversitatea organismelor,
diferenţele şi înrudirile dintre acestea (I. Coteanu, 1975).

8
 Sistematica vegetală, prin obiectul de studiu şi metodele sale de cercetare sintetizează
informaţiile cu privire la diversitatea plantelor contribuind la înţelegerea şi explicarea
relaţiilor filogenetice dintre acestea precum şi a sensului în care ele au evoluat.
Obiectul sistematicii vegetale îl reprezintă descrierea şi clasificarea (ordonarea)
plantelor într-un sistem organizat ierarhic.
Descrierea asigură cunoaşterea detaliată a plantelor şi astfel furnizarea informaţiei
necesare alcătuirii unui sistem de clasificare care să reflecte, cât mai fidel, ordinea naturală,
legăturile dintre organismele vegetale şi evoluţia acestora. Totodată, prin descriere, plantele
necunoscute pot fi identificate şi apoi repartizate unui anumit grup.
Clasificarea asigură distribuirea sistematică a unor entităţi în cadrul unei scheme
organizată logic, în cazul nostru pe baza relaţiilor dintre organisme.
Pentru descrierea corespunzătoare a plantelor, sistematica vegetală preia în mod critic
rezultatele observaţiilor şi cunoştinţele acumulate în alte ramuri ale biologiei şi botanicii pe
care le adaptează propriilor metode de cercetare:
- Metoda morfologică: analizează comparativ însuşirile morfologice ale
plantelor, observate atât la nivelul organelor de reproducere (ex. floarea, fructul) cât şi a celor
vegetative. Numărul caracterelor comune indică gradul de înrudire între plante. Această
metodă este cea mai veche, dar şi cea mai uzitată în sistematica vegetală, deoarece caracterele
morfologice sunt uşor de observat şi îşi pot găsi utilizarea practică în alcătuirea cheilor de
determinare.
- Metoda anatomică: foloseşte pentru clasificarea plantelor particularităţile
anatomice ale organelor acestora, cum ar fi: alcătuirea ţesuturilor conducătoare,
particularităţile epidermei, stomatelor şi a tipului de mezofil la frunză, prezenţa structurilor
secretoare, anatomia florii etc. În sistematică această metodă are aplicaţie pentru identificarea
unor grupe mari (ex. deosebirile dintre plantele dicotiledonate şi cele monocotiledonate),
precum şi pentru lămurirea unor aspecte necesare recunoaşterii şi clasificării la nivelul unor
grupe restrânse (ex. plantele aparţinând genului Festuca pot fi identificate corespunzător şi cu
ajutorul fasciculelor conducătoare şi a celulelor buliforme din frunză). Datele de anatomie,
obţinute cu ajutorul microscopului optic, pot fi completate cu cele de ultrastructură prin studii
efectuate la microscopul electronic şi cu cele de micromorfologie (la nivelul suprafeţei
organelor plantelor) stabilite prin observaţii la microscopul cu scanner.
- Metoda ontogenetică: studiază comparativ modul de formare a organelor
plantelor - morfogeneza florală, formarea sacului embrionar, a polenului, embriogeneza etc.

9
pentru a se evidenţia omologia acestora şi astfel a se înţelege legăturile de înrudire între
plante.
- Metoda cromozomială: studiază comparativ numărul cromozomilor, mărimea
şi forma lor la diferite grupe de plante. Un număr similar de cromozomi poate indica o
legătură strânsă între plante, în timp ce un număr diferit de cromozomi semnifică de cele mai
multe ori o izolare reproductivă şi deci o distanţare mare între grupele de plante.
- Metoda biochimică: are la bază studiul comparativ al compuşilor chimici din
plante. Prezenţa unor metaboliţi secundari de tipul alcaloizilor, antocianilor, glicozizilor ş.a.
comuni în mai multe grupuri de plante indică apropierea dintre aceste grupe.
- Metoda biogeografică: studiază arealele plantelor, modul în care acestea sunt
adaptate la anumite condiţii ecologice de viaţă. Grupele de plante cu areale comune şi adaptări
ecologice asemănătoare pot fi înrudite între ele.
- Metoda paleobotanică: se bazează pe studierea resturilor de plante păstrate ca
fosile şi furnizează date importante privind evoluţia şi legăturile filogenetice dintre grupele
mari de plante. În acest context se înscrie şi Palinologia, respectiv studiul polenului din
depozite conservate în diferite substraturi, cum ar fi turba.
- Metoda moleculară: metodă de cercetare recentă care urmăreşte stabilirea
legăturilor de filiaţie între grupele de plante pe baza studiului acizilor nucleici din celula
vegetală (ADN-ul plastidial, mitocondrial, nuclear).

Test de evaluare
1. Precizaţi rolul sistematicii vegetale ca ştiinţă a plantelor.
2. O clasificare a plantelor poate asigura:
a) cunoaşterea detaliată a speciilor vegetale
b) repartizarea unei specii în cadrul unei scheme organizate logic
c) identificarea unei specii
3. Care dintre metodele de cercetare folosite în botanica sistematică considerați că
ar permite o identificarea rapidă, pe teren, a speciilor vegetale?

1.2.Taxonomia vegetală: unităţi taxonomice; nomenclatura unităţilor taxonomice

Parte componentă a botanicii sistematice, taxonomia are ca obiect de studiu definirea
şi ierarhizarea categoriilor (unităţilor) folosite în clasificare precum şi stabilirea regulilor
privind nomenclatura plantelor.

10
 Unităţile de clasificare se numesc taxoni sau unităţi taxonomice (sistematice).
Acestea se subordonează ierarhic într-un sistem alcătuit din unităţi foarte mari, cuprinzătoare
- ex. plantele verzi, până la unităţi care includ grupuri mici de plante şi variaţiile acestora.
Nomenclatura asigură numirea corectă a taxonilor pe baza regulilor emise de Codul
internaţional de nomenclatură botanică1.
1.2.1. Unităţi taxonomice
Specia reprezintă unitatea sistematică de bază, subordonată genului care cuprinde
indivizi sau grupuri de indivizi (populaţii) cu trăsături şi însuşiri comune, proprii, pe baza
cărora poate fi deosebită de alte specii înrudite.
Noţiunea de specie ca o grupare formată pe baza asemănărilor morfologice dintre
componenţilor săi, rezultate din studierea unui număr mare de caractere, a fost introdusă de
John Ray (1627-1705) în lucrarea Historia plantarum (1686 -
1704).
Caracterele comune indivizilor unei specii
(morfologice, genetice, ecologice, de rezistenţă la boli,
dăunători etc.) sunt ereditare şi transmise în descendenţă
datorită existenţei, la nivelul grupului, a fluxului de gene
asigurat de mecanismele reproducerii şi protejat, prin izolare
reproductivă2, de alte comunităţi asemănătoare.
Etapă a evoluţiei şi rezultat al procesului de adaptare,
specia se caracterizează printr-un areal propriu. Acesta poate fi Fig. 2: Dianthus callizonus –
extins şi uneori întrerupt de zone nefavorabile care Garofița Pietrii Craiului
(specie endemică în Masivul
fragmentează specia în populaţii locale ce se disting prin Piatra Craiului)
variaţii ale caracterelor morfologice, biochimice, fiziologice sau de adaptare la condiţii de
mediu specifice (ecotipuri) – specii politipice (polimorfe). Atunci când specia ocupă un
arealul restrâns şi este reprezentată de obicei de populaţii asemănătoare, ea este monotipică
(monomorfă).

1
Ultima versiune a codului de nomenclatură (International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants –
Melbourne Code) a fost stabilită în cadrul lucrărilor celui de-al XVIII – lea Congres Internaţional de Botanică
(Australia, 2011) şi publicată în 2012; acesta defineşte unităţile de clasificare şi ierarhia lor şi stabileşte
principiile de bază în acordarea unei denumiri, de exemplu: un taxon nu poate avea decât un singur nume valid
(corect), respectiv primul dat conform regulilor de nomenclatură (prioritatea publicării).
2
Izolarea reproductivă reprezintă un element de bază al procesului de speciaţie. Întreruperea fluxului de gene
între o populaţie şi specia genitoare are loc fie datorită izolării geografice, fie prin diferite mecanisme care includ
izolarea temporală (înflorirea, polenizarea are loc în momente diferite ale zilei sau ale anului), etologică
(adaptarea la agenţi de polenizare diferiţi), autopolenizarea (trecerea de la autoincompatibilitate la
autocompatibilitate), intersterilitatea etc. (Judd, 1999)

11
 • Specia reprezentată de o populaţie întâlnită numai pe un anumit teritoriu şi care nu
se mai regăseşte într-un alt areal se numeşte endemică (fig. 2).
Variaţiile la nivelul populaţiilor locale datorate mutaţiilor, poliploidiei, recombinării
genetice etc. sau al speciilor înrudite care, deşi protejate prin bariere reproductive sau
geografice, pot interacţiona formând hibrizi, furnizează în timp un material supus procesului
de selecţie naturală ce va contribui la creşterea diversităţii în cadrul populaţiilor naturale şi la
apariţia de noi specii.
Durata în timp a unei specii este limitată, aceasta putând să dispară atunci când
condiţiile în care s-a format s-au modificat iar în interiorul ei nu există posibilităţi de adaptare.
Variabilitatea naturală în cadrul speciei, precum şi cea datorată activităţii umane a
determinat necesitatea creării unor unităţi sistematice inferioare acesteia - taxoni infraspecifici
(fig. 1):
• Subspecia: cuprinde populaţiile alcătuite din indivizi cu trăsături morfologice şi
ereditare proprii, ocupând un anumit areal, despărţite de populaţii ale aceleaşi specii prin
bariere geografice, ecologice, fenologice sau de altă natură.
• Varietatea: este reprezentată de populaţii cu o serie de caractere morfologice şi
ereditare, distincte şi constante şi fără areal propriu.
• Forma: este alcătuită din populaţii locale, cu anumite particularităţi morfologice,
neereditare, variabile în funcţie de biotop.
• Convarietatea: rezultat al activităţii omului grupează varietăţi asemănătoare
morfologic, la care se aplică aceeaşi tehnologie de cultură.
• Cultivarul (soiul, rasa): cuprinde populaţiile unei specii cu caractere morfologice,
tehnologice şi de producţie comune, adaptate condiţiilor ecologice specifice unei zone de
cultură, având un fond de gene comun, rezultat în urma selecţii realizate de om şi conservat
prin lucrări speciale de producere de sămânţă sau prin înmulţire vegetativă.
Caracterele de înrudire ale grupelor de plante, dovadă a evoluţiei divergente din
strămoşi comuni, au stat la baza constituirii unităţilor sistematice superioare speciei, respectiv
a taxonilor supraspecifici:
• Genul: reprezintă primul indicator din punct de vedere taxonomic al divergenţei
evolutive al populaţiilor unei specii în urma manifestării mecanismelor de izolare
reproductivă şi este format din una sau mai multe specii înrudite, având în comun o serie de
caractere importante, cum ar fi alcătuirea florii, tipul de fruct etc.
Joseph Pitton de Tournefort (1656-1708) a definit genul după principii moderne,
considerându-l ca unitate de bază în clasificare, iar specia ca o variabilitate în cadrul său.

12
Conceptul de gen este preluat şi de Carol von Linné subliniind de asemenea importanţa
morfologiei florii şi fructului pentru această unitate sistematică.
Speciile unui gen sunt uneori foarte greu de deosebit între ele, diferenţierea făcându-se
pe baza observaţiilor repetate în teren, completate cu studii amănunţite de morfologie,
anatomie, biochimie etc.
Genurile pot fi formate dintr-o singură specie sau pot fi foarte diversificate, alcătuite
din numeroase specii.
• Familia: cuprinde unul sau mai multe genuri cu origine şi însuşiri comune.
Autorul conceptului este Pierre Magnol (1638-1715), profesor de botanică şi director
al Grădinii Botanice din Montpellier. El delimitat familiile pe baza caracteristicilor
evidenţiate la nivelul tuturor organelor plantei.
• Ordinul: este alcătuit din una sau mai multe familii înrudite, cu o serie de caractere
comune, apărute mai devreme în evoluţie şi care au o cuprindere mai mare.
• Clasa: grupează mai multe ordine ce prezintă caractere generale comune, cu valoare
sistematică mare indicând originea străveche comună.
• Încrengătura: cuprinde clase având caractere comune cu grad mare de integrare,
foarte vechi şi cu importanţă sistematică semnificativă; acestea marchează evenimente
esenţiale în evoluţia organismelor vegetale, cum ar fi: apariţia stadiului embrionar în ciclul de
viaţă, formarea corpului vegetativ diferenţiat în organe vascularizate, înmulţirea prin seminţe.
• Regnul: este alcătuit din încrengături cu origine
comună străveche şi o serie de caractere cu un grad mare de
cuprindere (ex. - adaptarea la un anumit mediu de viaţă,
legile generale de organizare ale corpului, tipul de nutriţie,
de înmulţire etc.)3.
1.2.2. Nomenclatura unităţilor taxonomice
Nomenclatura speciei (denumirea ştiinţifică a
plantelor)
Speciile vegetale cunoscute sunt denumite din punct
de vedere ştiinţific cu ajutorul nomenclaturii binare.
Prima lucrare în care este schiţat o formă de
Fig. 3: Pagină din Species
Plantarum descriere foarte scurtă a plantelor, uneori redusă la doi
(http://www.manybooks.net/titles
/linnaeusc 2077120771-8.html )
3
Variabilitatea în interiorul unităţilor sistematice cu valoare mai mare faţă de specie este marcată prin
introducerea unor taxoni suplimentari a căror denumire se poate forma cu ajutorul prefixului supra- (supraordin)
sau sub- (subfamilie) sau au alte denumiri (trib).

13
termeni – numele generic şi de specie, este Pinax (1623) şi aparţine lui Kaspar Bauhin (1560 -
1624), medic şi preot genovez. Acest sistem va fi reluat şi perfecţionat de botanistul suedez
Carol von Linné (1707-1778), profesor de botanică şi medicină la universitatea din Uppsala –
Suedia, în lucrarea Species plantarum (1753) – un catalog şi manual pentru identificarea
plantelor cunoscute în epoca sa: fiecare descriere a unei speciei este însoţită de un cuvânt ce
sintetizează caracteristicile plantei (fig.3); numit epitet specific, el va fi adăugat denumirii de
gen şi va forma combinaţia binominală folosită şi astăzi4. Numele de gen reprezintă essentia,
respectiv grupul de organisme asemănătoare, iar epitetul specific differentia, indicând
elementul de diferenţiere al speciei (Spichiger, 2000). De exemplu, o specie de mentă descrisă
ca: Mentha floribus spicatis, foliis oblongis seratis, a devenit în sistemul binominal Mentha
spicata (Stern, 1988).
În sistemul de nomenclatură binominală, primul este trecut numele genului iar al
doilea epitetul specific.
Numele genului este un substantiv, scris întotdeauna cu literă mare şi care poate avea
origini diferite (ex.: cuvinte latine sau greceşti, denumiri populare antice, denumiri formate
din numele unor botanişti, a unor personaje din mitologie, a unor localizări geografice sau
care definesc anumite caractere ale plantelor etc.). Exemplu: Helianthus, Trifolium, Adonis,
Hepatica.
Epitetul specific reprezintă un adjectiv latinizat ce se acordă în gen şi număr cu
substantivul din denumirea de gen şi care nu are valoare decât în prezenţa acestuia. Poate
indica anumite caractere morfologice sau ecologice, poate da relaţii asupra importanţei
utilitare a plantei sau poate aminti numele unor botanişti (repens – târâtor, annuus – anuală,
officinalis – plantă medicinală, borzeanum – de la botanistul român Borza) – ex.: Helianthus
annuus – floarea soarelui; Trifolium repens – trifoliul alb, târâtor; Alyssum borzeanum –
ciucuşoară. Atunci când pentru epitetul specific sunt folosite două sau 3 cuvinte, acestea sunt
legate între ele prin cratimă (bursa-pastoris, filix-mas) – ex.: Capsella bursa-pastoris – traista
ciobanului.
Dacă speciile au origine hibridă, între numele generic şi epitetul specific se introduce
semnul x fără ca acesta să se pronunţe iar în paranteză se trec părinţii respectivei specii – ex.:
Fragaria x ananassa (Fragaria chiloensis x F. virginiana) – căpşunul.
Speciile hibride obţinute în practica agricolă din părinţi care aparţin unor genuri
diferite primesc în faţa denumirii ştiinţifice semnul x; şi în acest caz se trec în paranteză

4
Nomenclatura binominală a fost acceptată şi utilizată pe plan internaţional din anul1867 în urma primei
întâlniri la Paris a botaniştilor europeni şi americani.

14
genitorii – ex.: x Laburnocytisus adamii (Laburnum anagyroides x Chamaecytisus
purpureus); x Triticosecale rimpauii (Triticum aestivum x Secale cereale).
Numele ştiinţific al speciei precum şi cel al genului este însoţit de numele întreg sau
prescurtat al autorului (autorilor). În cazul corecţiilor de nomenclatură sau a unor revizuiri
rezultate în urma cercetărilor, numele primului autor se scrie în paranteză, urmat de numele
celui care a făcut corecţia. Denumirea veche devine sinonimă şi este trecută în paranteză (fig.
1) – ex.: Cirsium arvense (L.) Scop. (syn. Serratula arvensis L.) – Pălămida.
Nomenclatura unităţilor sistematice superioare
Denumirea unităţilor sistematice superioare genului este obţinută prin adăugarea unei
terminaţii specifice rangului taxonomic numelui ştiinţific al genului considerat tipic:
Unitatea Terminaţia Grupa de organisme
sistematică specifică
Familia -aceae plante superioare, muşchi,
ciuperci, alge
Ordinul -ales plante superioare, muşchi,
ciuperci, alge
Clasa -opsida plante superioare, muşchi
-phyceae alge
-mycetes ciuperci
Încrengătura -phyta plante superioare, muşchi,
alge
-mycota ciuperci

 Denumirile vechi, cunoscute şi utilizate o perioadă îndelungată, sunt acceptate

de Codul internaţional de Botanică şi circulă în paralel cu cele conforme – ex. denumiri de
familie, clasă: Compositae – Asteraceae; Cruciferae – Brassicaceae; Gramineae - Poaceae;
Leguminosae - Fabaceae; Umbelliferae - Apiaceae; Dicotyledonatae – Magnoliopsida;
Monocotyledonatae - Liliopsida
 Taxonii suplimentari se recunosc de asemenea după terminaţiile specifice –
ex.:
subîncrengătură: -phytina (plante superioare, muşchi, alge), -mycotina (ciuperci)
subclasă: -idae (plante superioare, muşchi), -phycidae (alge), -mycetidae (ciuperci)
subfamilie: -oideae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
trib: -eae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
15
 Exemplu: încadrarea sistematică pentru Trifoiul roşu - specie spontană, răspândit în
pajişti, rarişti de pădure din zona silvo-stepei până în etajul boreal (fig. 1):
Denumire ştiinţifică: Trifolium pratense L. subsp. pratense var. pratense
(T. p. var. spontaneum Willk)
Gen: Trifolium; Trib: Trifolieae; Familia: Fabaceae (Leguminosae); Ordin: Fabales;
Subclasa: Rosideae; Clasa: Magnoliopsida (Dicotyledonatae;)
Subîncrengătura: Magnoliophytina (Angiospermae) Încrengătura: Spermatophyta;
Regn: Plantae

Test de evaluare
1. Explicaţi modul de formare al denumirii ştiinţifice a speciilor
2. Arătați care sunt trăsăturile caracteristice speciei
3. Variabilitatea datorată condiţiilor de biotop din cadrul unei specii este
precizată de următorul taxonul infraspecific:
a) subspecia
b) cultivarul
c) forma
4. Cu ajutorul manualului, încadraţi sistematic o specie din familia Poaceae

1.3. Sisteme de clasificare

1.3.1. Noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare
În lucrarea Despre suflet, Aristotel delimita plantele de restul fiinţelor vii datorită
atribuţiilor diferite ale sufletului: …sufletul este „principiul lumii vegetale şi animale”.
Facultăţile sufletului (nutritivă, apetitivă, senzitivă, de mişcare, de gândire) nu aparţin în egală
măsură tuturor fiinţelor. Astfel, plantelor le aparţine numai cea nutritivă....5
Analiza proteinelor enzimatice din ARN ce îndeplinesc aceeaşi funcţie pentru toate
categoriile de vieţuitoare (ex. citocrom-oxidaza) arată că, pornind din grupul viețuitoarelor
eucariote unicelulare, considerate ca strămoşi comuni, s-au separat trei direcţii de evoluţie:
a) organisme cu nutriţie autotrofă, producători primari – regnul Plantae
b) organisme cu nutriţie saprofită, descompunători – regnul Fungi
c) organisme cu mod de nutriţie digestiv, consumatori – regnul Animalia

5
Al.Boboc, 1969. Studiu introductiv în Aristotel. Despre suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 11-12

16
 Desprinderea a avut loc cu 2 miliarde ani în urmă pentru regnul Fungi, în timp ce
pentru regnul Plantae şi Animalia separarea s-a produs acum 1,8 miliarde de ani (Lüttge,
1992).
Faţă de animale, plantele au o serie de trăsături particulare (Popescu, 2009):
- Sunt organisme fixate în locul unde se formează. Această caracteristică are consecinţe
asupra modului de organizare al corpului şi al programului de dezvoltare ontogenetică. Pentru
a funcţiona corespunzător şi aşi asigura suprafaţa necesară de absorbţie a nutrienţilor şi de
captare a energiei luminoase conform gradului de dezvoltare al aparatului vegetativ, planta îşi
poate spori permanent dimensiunile prin ramificarea spre exterior a organelor sale. Este
posibil datorită păstrării unei stări embrionare permanente în cadrul ţesuturilor meristematice
şi a programelor flexibile de dezvoltare de la nivelul celular (procesele de dediferenţiere
permit revenirea la starea meristematică iniţială a unor celulele cu un grad mai mic de
specializare) (Romberger, 1992).
- Posibilitatea ajustării permanente a arhitecturii corpului ca răspuns la modificările
survenite în mediul înconjurător nu a permis o organizare internă asemănătoare animalelor.
Coordonarea activităţilor organelor nu are loc de la nivelul unui sistem central ci la nivel
celular.
- Modul de nutriţie diferit a impus o altă structură celulară cu o serie de componenţi
specifici: perete celular de natură celulozică – rol în menţinerea formei, susţinerea corpului;
sistem vacuolar bine dezvoltat – determină creşterea în dimensiuni a celulelor prin presiunea
exercitată asupra pereţilor celulari, menţine starea de hidratare necesară în metabolismul
celular, dar şi pentru funcţia de apărare; plastidele, de diferite categorii – la nivelul celor verzi
are loc fotosinteza; depozitarea în celulă a compuşilor toxici neutralizaţi, reziduuri ale
activităţii metabolice; depozitarea hidraţilor de carbon sub forma granulelor de amidon
constituind rezervele de hrană.
- Diviziunea celulară prin formarea primului perete despărţitor (fragmoplastul) şi apoi
„cimentarea” celulelor fiice datorită lamelei mediane, „fixează” celulele în şiruri, cordoane
meristematice, urmând apoi specializarea lor şi alcătuirea ţesuturilor definitive.

1.3.2. Sisteme de clasificare

Sistemele de clasificare au evoluat o dată cu acumularea informaţiei despre
organismele vii. Există sisteme de clasificare empirice (parataxonomice), artificiale, naturale
(filogenetice) sau moleculare.

17
 Interesul iniţial al oamenilor a fost îndreptat spre posibilităţile de folosire ale plantelor.
Multe lucrări apărute din Antichitate până în Evul Mediu erau alcătuite din descrieri ale
speciilor medicinale, toxice, alimentare, conţinutul în uleiuri volatile ş.a., al modului de
preparare, dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante sau pentru cei care le colecţionau sau
comercializau. Plantele erau clasificate după utilizări, aspectul extern, mirosul specific al
lemnului sau al frunzelor, prezenţa latexului etc., în sisteme empirice sau parataxonomice
(bazate pe alte criterii faţă de cele folosite în taxonomia ştiinţifică).
Începând cu secolul al XV-lea , în urma marilor descoperiri geografice, a înfiinţării
grădinilor botanice, a colecţiilor de plante uscate (numite mai întâi hortus siccus şi apoi
herbale), în paralel cu dezvoltarea agriculturii şi descoperirea tiparului, s-a acumulat un
material consistent, cu numeroase plante noi care nu mai puteau fi denumite şi clasificate
după proprietăţile lor sau aspectul general. A devenit astfel necesar un nou sistem de
clasificare - primele încercări ducând la apariţia sistemelor artificiale de clasificare. Acestea
foloseau un număr restrâns de caractere, uneori numai unul singur.
Evidenţierea afinităţilor existente între grupările plante, punct de plecare în construcţia
sistemelor naturale de clasificare, a devenit posibilă, spre sfârşitul secolului al VIII-lea, datorită
acumulării unor date suplimentare despre plante în urma expediţiilor din zonele sudice ale
globului, a completării, prin metode perfecţionate de analiză şi observaţie, a cunoştinţelor
despre anatomia şi fiziologia plantelor ş.a.m.d. Cercetările botaniştilor sistematicieni s-au
îndreptat spre crearea unor noi clasificări care să reflecte legăturile naturale dintre grupele de
plante prin utilizarea unui număr maxim caractere pentru definirea unui taxon precum şi prin
ierarhizarea lor în funcţie de importanţă.
Clasificările filogenetice actuale se sprijină și pe rezultatele sistematicii moleculare.
Aceasta studiază legăturile între plante pe baza secvenţelor din acizii nucleici (din genomul
cloroplastelor, ARN-ul ribozomal etc.).
Sistemul de clasificare folosit în acest curs reprezintă o prelucrare, în scop didactic, a
mai multor clasificări întâlnite în diferite lucrări şi porneşte de la împărţirea în 5 regnuri a
lumii vii propusă de Whittaker:
Regnum Monera (Stern, 1988): Încrengătura Archaebacteriophyta;
Încrengătura Eubacteriophyta - clasele Eubacteriae; Cyanobacteriae; Prochlorobacteriae
Regnum Protista (Hodişan, Pop, 1976; Stern, 1988; Popescu, 2003):
Încrengătura Chrysophyta – clasele: Xanthophyceae, Chrysophyceae, Bacillariophyceae,
Cryptophyceae; Încrengătura Dynophyta; Încrengătura Euglenophyta
Încrengătura Chlorophyta – clasele: Euchlorophyceae, Cojugatophyceae, Charophyceae

18
Încrengătura Phaeophyta; Încrengătura Rhodophyta
Regnum Fungi (Ainsworth & colab., 1973; Smith, 1988)
Încrengătura Myxomycota; Încrengătura Eumycota; Încrengătura Lichenomycota
Regnum Plantae (Popescu, 2009; Ciocârlan, 2003; APG – III, 2003)
Încrengătura Bryophyta – clasele: Anthocerotopsida,Marchantiopsida,Jungermaniopsida,
Bryopsida
Încrengătura Polypodiophyta (Pteridophyta) – clasele: Psilopsida, Lycopodiopsida,
Equisetopsida, Polypodiopsida
Încrengătura Spermatophyta
Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae) – clasele: Cycadopsida, Ginkgopsida,
Gnetopsida, Pinopsida
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) – clasele: Magnoliopsida,
Liliopsida
Test de evaluare
1.Enumeraţi trăsăturile caracteristice plantelor
2.Sistemele de clasificare care au la bază diferite utilizări ale plantelor se numesc:
a) parataxonomice
b) filogenetice
c) naturale
3. Arătați care sunt încrengăturile din regnul Plantae ce vor fi studiate în acest
curs.

REZUMATUL TEMEI
 Botanica sistematică (sistematica vegetală) asigură cunoaşterea plantelor şi
înţelegerea legăturilor stabilite în decursul filogeniei.
 Prin descrierea organismele vegetale pot fi identificate şi apoi integrate în
sisteme de clasificare.
 În cercetări sistematica vegetală foloseşte informaţii din alte domenii ale
biologiei plantelor: morfologie, anatomie, genetică, biochimie, paleobotanică, biogeografie,
biologie moleculară ş.a.
 Sistematica vegetală integrează Taxonomia - ştiinţa denumirii şi clasificării.
 Plantele sunt repartizate în grupuri numite unităţi sistematice sau taxoni,
ordonate ierarhic după criterii stabilite în urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului de

19
numeroşi botanişti. Denumirea unităţilor sistematice se face conform convenţiilor
internaţionale stipulate în cadrul Codului Internaţional de Nomenclatură botanică.
 Specia este denumită cu ajutorul nomenclaturii binară, formată din denumirea
de gen şi epitetul specific.
 Unităţile sistematice subordonate specie sunt: subspecia, varietatea, forma
(pentru speciile spontane), convarietatea și cultivarul (pentru speciile cultivate).
 Taxonii superiori speciei sunt: genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura,
regnul.
 Numele taxonilor superiori genului se formează din rădăcina numelui de gen
considerat tipic şi terminaţia conformă rangului său.

TEST RECAPITULATIV
1. Prin clasificarea organismelor vegetale, se asigură:
a) elucidarea aspectelor necesare recunoaşterii grupelor de plante
b) alcătuirea cheilor de determinare
c) identificarea plantelor
d) distribuirea sistematică a unei entităţi în cadrul unei scheme
e) cunoaşterea detaliată a plantelor
2. Compositae reprezintă o denumire mai veche a:
a) clasei Magnoliopsida
b) ordinului Apiales
c) fasmiliei Asteraceae
d) subîncrengăturii Pinophytina
e) regnului Monera
3. Plantele îşi pot spori permanent dimensiunile datorită:
a) cimentării celulelor fiice prin lamela mediană
b) peretelui celular de natură celulozică
c) sistemului vacuolar dezvoltat
d) coordonării activităţii celulare la nivel celular
e) păstrării stării embrionare la nivelul ţesuturilor meristematice

20
 Tema 2
PLANTA ȘI MEDIUL

Fig. 4: Vegetație de nisipuri marine – plante psamofile

(arenicole)
Unităţi de învăţare:
2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie
2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor: umiditatea solului, temperatura aerului, lumina,
solul
2.3.Noțiuni de fitogeografie: Zonele și etajele de vegetație din România
Obiectivele temei:
 Înțelegerea importanței pentru individ și specie a adaptării la condițiile de mediu
 Însușirea noțiunilor privind categoriile ecologice
 Cunoașterea modului de repartizare a vegetației în țara noastră în zone și etaje
 Înțelegerea termenilor care definesc cerințele ecologice și răspândirea locală și
generală a speciilor
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, București
2. Cristea V. Gafta D., Pedrotti F., 2004. Fitosociologie. Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
3. Doniță N., Popescu A., Mihaela Paucă – Comănescu, Simona Mihăilescu, Biriș I.A., 2005.
Habitatele din România. Edit. Tehnică Silvică, București
4. Neguț S. Ielenicz M., Bălteanu D., Neacșu M.C., Bărbulescu A., 2006. Geografie – manual
pentru clasa a XIa. Edit. Humanitas, București

21
 5. Păun M., E. Turenschi, S. Grigore, Lucia Ifteni, C. Chirilă, V. Ciocârlan, D. Pazmany, I.
Moldovan, Gh. Popescu, 1980. Botanică, ed. Didactică și Pedagogică, București
6. Opriș T., 2006. Enciclopedia lumii vii, Edit. Garamond, București

2.1. Importanța adaptării la mediu pentru individ și specie

Diversitatea speciilor, înțeleasă ca variație a caracterelor morfologice, fenologice,
anatomice, genetice ș.a.m.d., este expresia procesului de adaptare permanentă a indivizilor
speciei la condițiile de mediu.
Adaptarea plantelor la mediu are consecințe atât asupra individului cât și asupra speciei
căreia îi aparține:
- Asigură supraviețuirea în condiții optime a individului, înmulțirea sa precum și
supravieţuirea speciei.
- Reprezintă o cauză a variabilității în cadrul speciei – subspecia, forma sunt grupuri de
populații cu areal propriu sau expresie a condițiilor de biotop; ecotipurile reprezintă grupuri
de plante din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, formate datorită condițiilor
de mediu, prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date din alt mediu.
- Constituie un factor, alături de hazard, în procesul de formare a unei noi specii –
îndepărtarea treptată a unor populații de specia parentală, până la separarea totală într-o nouă
specie, are loc mai intens la marginea arealului speciei parentale unde condițiile de mediu
selectează indivizii rezultați în urma recombinării genetice randomizate sau chiar a mutațiilor.
- Reprezintă un factor limitativ al răspândirii și chiar al existenței speciei – cu cât
adaptarea la anumite condiții de mediu este mai strictă, cu atât gradul de răspândire și
posibilitățile de supraviețuire sunt restricționate la zonele cu biotop caracteristic.
- Determină formarea la nivel local a comunităților vegetale (fitocenoze) constituite din
populații aparținând unor specii diferite dar care au aceleași cerințe față de factorii de mediu;
unele populații se constituie în indicatoare ale condițiilor de biotop.
- La nivel global delimitează zone și etaje de vegetație.
- Reprezintă un criteriu în împărțirea în regiuni (provincii) floristice.

Test de evaluare
1.Precizaţi care sunt factorii ce intervin în selecţia indivizilor şi formarea de noi
specii.
2.Ecotipul reprezintă:
a) grup de populaţii cu areal propriu

22
 b) populaţie ale căror particularităţi morfologice formate în anumite condiţii de
biotop nu sunt ereditare
c) grup de plante cu însuşiri proprii, ereditare formate sub acţiunea factorilor de
mediu
3.Explicaţi cum pot influenţa condiţiile de mediu viaţa indivizilor unei specii.

2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor

Caracterizarea completă a unei specii cuprinde și date cu privire la cerințele ecologice
ale acesteia. Pentru aceasta se folosesc scări (trepte) ecologice, constituite pentru fiecare
factor de biotop.
2.2.1 Umiditatea solului
Apa este factor vital în desfăşurarea proceselor metabolice în plante; gruparea speciilor
în funcţie de cerinţele faţă de umiditatea solului a avut în vedere regimul de umiditate al
acestuia la mijlocul perioadei estivale, deoarece primăvara şi toamna gradul de aprovizionare
cu apă este mai mare.
- Eurifile sunt speciile adaptate la variaţii în
limite largi ale umidităţii solului (ex. ghizdeiul –
Lotus corniculatus, păpădia – Taraxacum
officinalis).
- Xerofile sunt plante adaptate la condiţii de
secetă (fig. 5), care cresc pe soluri uscate până la
uşor revene (ex. colilia - Stipa, peliniţa –
Artemisia sustriaca). Fig. 5: Dianthus nardiformis
(specie xerofilă, saxicolă)
- Mezofile - speciile cu cerinţe medii faţă de
umiditatea din sol (ex. plantele erbacee din pajiştile colinare, cartoful – Solanum tuberosum,
sfecla – Beta vulgaris).
- Higrofile - specii întâlnite pe soluri foarte umede, înmlăştinite (ex. rogozul - Carex,
pipirigul - Juncus).
- Hidrofile - plante adaptate să trăiască într-un strat permanent de apă (ex. algele
acvatice, otrăţelul de baltă - Utricularia, nufărul - Nuphar).
- Unele specii pot avea forme adaptate atât terenurilor inundate cât şi celor fără exces de
apă. Sunt numite specii amfibii (ex. sălcuţa – Polygonum amphibium).

23
 2.2.2 Temperatura aerului
Influenţează direct temperatura internă a plantelor, acestea fiind organisme
poikiloterme.
Cerinţele plantelor faţă de acest factor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone
climatice, pe baza temperaturii medii anuale şi a numărului de zile cu temperaturi medii egale
sau mai mari de 100C.
- Euritermofile - specii care manifestă cerinţe largi faţă de temperatură.
- Termofile - specii iubitoare de căldură, care au nevoie de temperaturi medii anuale mai
mari decât 10,50C (viţa de vie – Vitis vinifera, batatul – Helianthustuberosus, ricinul – Ricinus
communis).
- Mezotermofile - specii a căror cerinţe se situează între 4,50C - 7,50C (fagul (fig. 6) –
Fagus sylvatica)
- Microtermofile, adaptate temperaturilor scăzute ale climatului rece şi umed, cu media
anuală situată între 20C - 40C (plante
din zona montană, întâlnite între
1300 – 1700 m altitudine, cum ar fi
molidul – Picea abies sau bradul –
Abies alba).
- În zona alpină înaltă există
plante adaptate să trăiască la
temperaturi medii anuale negative , -
Fig. 6: Fagus sylvatica 2,50C sau puţin mai mari de 00C
(specie mezotermofilă, mezohigrofilă)
(+20C), numite specii
hekistotermofile, respectiv psichrotermofile (jneapănul – Juniperus communis, speciile
erbacee din pajiştile alpine).
2.2.3 Lumina
Reprezintă un factor abiotic foarte important pentru plante: cu excepţia ciupercilor, toate
speciile vegetale se dezvoltă în prezenţa luminii, dar toleranţa lor faţă de acest factor este
diferită. Există specii:
- heliofile, iubitoare de lumină (aici sunt încadrate majoritatea plantelor);
- sciadofile (umbrofile), specii care se pot dezvolta în condiţii de intensitate scăzută a
luminii (întâlnite mai ales în păduri unde formează etajul inferior de vegetaţie, cum ar fi
ferigile);

24
 - heliosciadofile, specii care pot suporta umbrirea parţială (buruieni întâlnite în culturi
ca volbura – Convolvulus arvensis sau pălămida – Cirsium arvense).
2.2.4 Solul
Influenţa solului asupra speciilor vegetale se manifestă printr-un complex de factori.
Plantele au cerinţe specifice, pe lângă umiditate, faţă de gradul de aprovizionare în elemente
nutritive, reacţia solului, conţinutul în ioni de calciu, magneziu, sodiu, fosfor, structura sau
textura solului. Gradul de specializare la unele plante este atât de ridicat, încât acestea pot fi
utilizate ca indicatoare de condiţii edafice.
După troficitatea solului (gradul de aprovizionare în elemente nutritive), deosebim
specii:
- oligotrofe, care cresc pe soluri cu troficitate
scăzută (afin - Vaccinium, ţepoşică – Nardus stricta);
- mezotrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate medie
(păiuşul roşu – Festuca rubra);
- eutrofe, caracteristice solurilor cu troficitate
ridicată (păiuşul de livadă – Festuca pratensis);
- megatrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate foarte
ridicată (ştirul – Amaranthus sp. (fig. 7), bozul –
Sambucus ebulus).
În funcţie de reacţia solului, majoritatea speciilor

sunt
Fig. 7: Amaranthus retroflexus
(specie megatrofă) - neutrofile,
vegetând pe soluri cu un pH cuprins între 7,2 şi 6,8.
- acidofile, când plantele pot tolera un pH mai mic de
6,8, intervalul cuprinzând de la specii foarte slab acidofile,
până la extrem acidofile. numite
- alcalinofile sunt plantele întâlnite pe soluri cu reacţie
alcalină, respectiv cu un pH mai mare de 7,2.
Alte caracteristici ecologice împart plantele în specii:
- calcifile sau calcicole, adaptate la soluri cu o cantitate
mare de cationi de calciu;
Fig. 8: Salicornia europaea
- halofile ce se dezvoltă pe soluri saline, cu un conţinut (specie halofilă strictă)
ridicat de cationi de sodiu şi magneziu (pot fi halofiteobligate, stricte, care cresc numai pe

25
soluri sărăturoase – ex.: brânca - Salicornia europaea (fig. 8) sau halofite facultative,
adaptabile, care se pot dezvolta şi pe soluri nesalinizate);
- psamofile (fig. 4) cele întâlnite pe nisipuri litorale sau continentale, indicând textura
nisipoasă a solului;
- saxicole (fig. 5) acelea care cresc printre stânci sau roci.

Test de evaluare
1.Arătaţi care sunt criteriile folosite în clasificarea plantelor în funcţie de
cerinţele faţă de lumină.
2.O specie cu cerinţe medii faţă de troficitate solului este numită:
a) eutrofă
b) eurifilă
c) euritermofilă
3.Cum este descrisă specia Salicornia europaeae din punct de vedere al cerinţelor
ecologice?

2.3. Noțiuni de fitogeografie

2.3.1. Zonele și etajele de vegetație din România
Acţiunea factorilor climatici şi edafici este diferită în funcţie de latitudine, longitudine
sau altitudine şi determină o anumită răspândire naturală a vegetaţiei. În România vegetaţia
este împărțită în zone din punct de vedere al latitudinii
(în funcţie de distanţa faţă de Ecuator) şi se etajează
altitudinal (datorită existenţei lanţului carpatic). Se
deosebesc următoarele zone de vegetaţie:
1. Zona de stepă – se află în estul Munteniei,
în Bărăgan, în sudul podişului Moldovei, în centrul şi
sudul Dobrogei. Solurile caracteristice sunt cernoziomuri
şi soluri bălane. Climatul este arid, cu precipitaţii
reduse, 350-450 (500) mm/an şi cu o temperatură medie
anuală peste 10,50C.
Vegetaţia naturală este erbacee, presărată cu
tufărişuri de arbuşti. Pădurile lipsesc din cauza Fig. 9: Jasminum fruticans
(Iasomie)
precipitaţiilor scăzute. Plantele de stepă se dezvoltă şi
fructifică până la venirea secetei şi a temperaturilor mari de pe timpul verii. Dintre speciile

26
caracteristice cu înflorire pe parcursul primăverii fac parte cele din genurile Ornithogalum,
Gagea, Iris. Urmează Poa bulbosa, Bromus tectorum, Stipa capillata, Medicago minima,
Xeranthemum annuum, Salvia sclarea ş.a. Pe timpul verii vegetaţia din pajişti este
determinată de abundenţa peliniţei - Artemisia austriaca, care imprimă o culoare cenuşie
covorului vegetal. În a doua parte a verii se dezvoltă pirul gros – Cynodon dactylon sau iarbă
bărboasă - Dichanthium ischaemum. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de porumbar –
Prunus spinosa, trandafir pitic– Rosa gallica, paliur – Paliurus spina-christi, iasomie –
Jasminum fruticans (fig. 9), migdalul pitic – Amygdalus nana.
2. Zona de silvostepă – face trecerea spre zona pădurilor de stejar; solurile
predominante sunt cernoziomurile levigate; regimul de precipitaţii este uşor crescut, 450-600
mm/an, iar media temperaturii anuale mai scăzută, situată între 90C -10,50C. Vegetaţia este
erbacee, dar apar şi păduri izolate. Deosebim:
- Silvostepa sudică – întâlnită în partea centrală şi de sud a Dobrogei (speciile lemnoase
frecvente sunt: cărpiniţa – Carpinus orientalis, mojdreanul – Fraxinus ornus, scumpia –
Cotinus cogggygria); în Muntenia, în Câmpia Bărăganului şi Burnasului (specii lemnoase
caracteristice: stejarul brumăriu – Qercus pedunculiflora, stejarul pufos–Quercus pubescens);
în Oltenia (se întâlneşte de asemenea stejarul pufos); sudul şi centrul Moldovei.
- Silvostepa nordică – întâlnită sub formă de insule sau enclave în centrul Transilvaniei,
pe râurile Jijia, Bahlui, până în nordul Moldovei.
- Silvostepa vestică – cuprinde partea de vest a Banatului şi Crişanei (speciile lemnoase
sunt de cer – Quercus cerris şi gârniţă – Quercus frainetto).
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar) este răspândită în câmpia înaltă din
Muntenia şi Oltenia şi în podişurile joase (piemonturi). Solurile principale sunt: brun, brun-
roşcat, cenuşiu de pădure. Precipitaţiile variază între 550-700 mm/an, iar temperatura se
încadrează între 80C - 10,50C. Pădurile sunt alcătuite
din stejar, în nordul Moldovei, cer, gârniţă în sudul şi
vestul ţării, alături de care se găsesc specii de tei
(Tilia), arţar (Acer), ulm (Ulmus), frasin (Fraxinus),
păducel (Crataegus), alun (Corylus) etc.
Etajele de vegetaţie se clasifică în:
1. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase)
Fig. 10: Quercus petraea
(gorun) a. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus
petraea) (fig.10) şi de amestec – cuprinde dealurile subcarpatice şi podişurile cu altitudini
cuprinse între 300-700m. Solurile caracteristice sunt cele cenuşii şi brun-luvice. Precipitaţiile

27
ajung între 600-800mm/an, iar temperatura medie anuală
este de 80C - 90C. În partea inferioară pădurile sunt în
amestec cu stejarul, iar spre limita superioară pădurile de
gorun se întrepătrund cu cele de fag. În pajişti domină
specii mezofile cum este iarba câmpului Agrostis capillaris
iar pe coastele însorite sau pe soluri formate pe roci
calcaroase apar şi specii xerofile, cum este păiuşul –
Festuca rupicola.
b. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) şi de
amestec – întâlnite la atitudini cuprinse între 600-1200m,
situate pe dealurile subcarpatice înalte şi în partea inferioară
Fig. 11: Pădure de molid
a regiunii muntoase. Solurile dominante sunt cele brun-
acide. Precipitaţiile sunt cuprinse între 600-900 mm/an, iar temperatura medie anuală este de
60C - 80C. Alături de fag în aceste păduri poate fi întâlnit paltinul – Acer pseudoplatanus,
carpenul – Carpinus betulus, iar în partea superioară bradul – Abies alba. Dintre arbuşti
caracteristic este alunul – Corylus avellana. Pajiştile sunt alcătuite din Agrostis capillaris,
uneori şi Festuca rubra (păiuşul roşu). Pe solurile acide şi în pajiştile degradate de păşunatul
excesiv se întâlnesc nardetele (Nardus stricta - ţepoşica) în timp ce pe pajiştile fertilizate
domină păiuşul de livadă – Festuca pratensis, ovăsciorul – Arrhenatherum elatius sau
ovăsciorul auriu – Trisetum flavescens.
2. Etajul boreal (al pădurilor de molid – Picea abies) (fig. 11) – ocupă zona
muntoasă, la altitudini cuprinse între 1200-1700 m. Vânturile puternice devin factorul
limitativ spre partea superioară, reprezentând, alături de temperatura foarte scăzută şi solul
sărac condiţiile improprii existenţei pădurilor. Solurile caracteristice sunt cele feriiluviale.
Precipitaţiile ajung între 700-900 mm/an, iar temperatura medie anuală este situată între 20C -
50C. Pădurile sunt alcătuit din molid. Bradul se întâlneşte mai rar şi mai ales către limita
inferioară a pădurilor de molid. Pinul roşu – Pinus sylvestris alcătuieşte păduri pe soluri foarte
sărace, scheletice. Către limita superioară se întâlneşte lariţa – Larix decidua. Pajiştile din
acest etaj sunt alcătuite mai ales din păiuşul roşu - Festuca rubra, iar în staţiunile degradate
prin acidifierea extremă a solului şi păşunare excesivă se întâlnesc nardetele.
3. Etajul subalpin (al jneapănului – Pinus mugo cu smirdar – Rhododendron
myrtifolium)cuprinde regiuni situate între 1700-2000 maltitudine. Solurile sunt scheletice.
Precipitaţiile depăşesc 1000 mm/an, iar temperatura medie anuală se situează între 10C - 20C.
Pe lângă ienupăr şi smirdar se întâlnesc şi alţi arbuşti ca ienupărul – Juniperus communis,

28
merişorul – Vaccinium vitis-idaea, afinul – V.myrtillus. În pajişti predomină Nardus stricta,
Festuca supina alături de alte specii cu port pitic, care cresc în perniţe.
4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – se întinde pe culmile şi vârfurile cele mai
înalte ale munţilor, la altitudini peste 2000 m. Solurile sunt scheletice, precipitaţiile mai mari
de 1000 mm/an, iar temperatura medie anuală variază între 0,50C - 10C. Vegetaţia este
reprezentată numai prin pajişti alpine alcătuite din Festuca supina, firuţă – Poa alpina,
Agrostis rupestris, Phleum
alpinum. Speciile care trăiesc
în acest etaj au numeroase
adaptări la climatul rece,
dominat de vânturi puternice.

În cadrul zonelor şi
etajelor de vegetaţie, datorită
condiţiilor edafice diferite, se
poate contura o vegetaţie
intrazonală:
Fig. 12: Turbăria „Lăptici”, în masivul Bucegi - aspect de primăvară  Vegetaţia nisipurilor:
este reprezentată prin specii adaptate să trăiască în condiţiile substratului nisipos (speciile
psamofile sau arenicole). Dintre adaptările acestor plante menţionăm perozitatea sau prezenţa
unui strat de ceară.
Speciile pot fi întâlnite pe nisipuri maritime, sărate şi umede sau pe nisipuri
continentale, cum ar fi Hanul Conachi (judeţul Galaţi) sau în nord-vestul ţării.
 Vegetaţia sărăturilor: este întâlnită pe unele văi sau în jurul unor lacuri sărate, cum ar
fi cele din estul, sudul Munteniei, sudul Olteniei, estul Moldovei, vestul Transilvaniei.
Compoziţia vegetaţiei variază în funcţie de gradul de sărăturare al solului şi umiditatea
acestuia.
 Vegetaţia luncilor: este o vegetaţie higrofilă, instalată pe cursul inferior al râurilor, în
regiuni de câmpie sau în zona deluroasă. În zona muntoasă aceasta este întâlnită pe pietrişurile
din albia majoră a râurilor. Zonalitatea se instalează atât în lungul văii cât şi transversal, de la
firul văii către marginile luncii şi terase, în funcţie de adâncimea apei freatice, frecvenţa
inundaţiilor şi vârsta solului.Vegetaţia turbăriilor: este reprezentată prin formaţiuni ierboase
unde datorită lipsei de oxigen din substrat nu se produce descompunerea şi mineralizarea
resturilor organice de plante ci turbificarea şi acumularea lor sub formă de straturi de turbă.
29
După cantitatea de substanţă nutritivă şi reacţia chimică (pH), turbăriile sunt de două feluri:
eutrofe şi oligotrofe. Cele eutrofe, bogate în substanţe nutritive cu pH neutru, se găsesc în
regiuni de câmpie şi de deal. Turbăriile oligotrofe, numite şi tinoave, sărace în substanţe
nutritive, cu pH acid, apar în regiunile muntoase (fig. 12).
Activitatea umană a dus la apariţia unei flore spontane sinantrope. Există astfel specii
care se stabilesc pe terenuri virane, în locuri bătătorite, în apropierea drumurilor sau
locuinţelor. Acestea formează flora ruderală (troscotul – Ploygonum aviculare; păduchelniţa
– Lepidium ruderale). Alte specii cresc alături de plantele de cultură, în concurenţă cu acestea.
Ele alcătuiesc flora segetală (pălămida – Cirsium arvense; costreiul – Sorghum halepense).

Test de evaluare
1. Întocmiţi un grafic al temperaturii şi umidităţii în funcţie de zonele şi etajele de
vegetaţie.
2. Specia de bază a etajului boreal este:
a) Larix decidua
b) Picea abies
c) Abies alba
3. Descrieţi pe scurt categoriile de specii spontane sinantrope.

REZUMAT
 Adaptarea la mediu este o proprietate a indivizilor unei specii prin intermediul
căreia aceștia își asigură cu succes supraviețuirea și contribuie la menținerea speciei. Pentru
specie, adaptarea reprezintă un factor al procesului de formare, dar și unul restrictiv din punct
de vedere al răspândirii.
 Plantele manifestă anumite cerințe față de condițiile de mediu și se constituie
în comunități numite fitocenoze care se repartizează latitudinal, în zone de vegetație și
altitudinal în etaje.
 Principalii factori abiotici: umiditatea, temperatura, lumina, pH-ul, structura,
troficitatea solului etc. pot fi evaluați cu ajutorul speciilor indicatoare, pe baza cărora s-au
alcătuit scări (trepte) ecologice.
 În țara noastră vegetația se repartizează în funcție de temperatură și precipitații
în următoarele zone: stepă, silvostepă, nemorală (păduri de stejar). Lanțului carpatic, prin
intermediul altitudinii determină schimbarea condițiilor de mediu și astfel instalarea etajelor
de vegetație: nemoral, boreal, subalpin, alpin.

30
  În condiții particulare de biotop apare o vegetație intrazonală, alcătuită din
plante cu specializare + strictă: turbăriile, sărăturile, nisipurile, lunca.
 Activitatea umană a determinat formarea florei sinantrope alcătuită din specii
ruderale și segetale.

TEST RECAPITULATIV
1. Argumentați importanța adaptării la mediu pentru plante.
2. Prin intermediul căror factori se manifestă influența solului asupra plantelor?
3. Prezentați comparativ caracteristicile zonei, respectiv etajului nemoral.
4. Descrieți vegetația zonei de stepă și a celei din etajul alpin și arătați care sunt
factorii determinanți pentru instalarea acesteia.
5. Explicați importanța florei sinantrope. Există și aspecte pozitive în formarea și
dezvoltarea ei?

31
 Tema 3
REGNURILE LUMII VII

Fig. 14: : Liniile de divergenţă ipotetice şi legăturile

filogenetice între regnuri şi grupele de organisme (Stern, 1988)

Unităţi de învăţare:
3.1. Regnurile lumii vii
3.2. Monera: caracterizare, clasificare, importanţă
3.3. Protista: caracterizare, clasificare, importanţă
3.4. Fungi: caracterizare, clasificare, importanţă
Obiectivele temei:
 Identificarea principiilor care stau la baza clasificării organismelor vii
 Cunoaşterea principalelor caracteristici ale organismelor din regnurile Monera,
Protista, Fungi
 Înţelegerea particularităţilor încrengăturilor şi claselor din regnul Monera,
Protista, Fungi
 Cunoaşterea importanţei practice a bacteriilor, cianobacteriilor, algelor verzi,
ciupercilor şi lichenilor
Timpul alocat temei: 2 ore

32
 Bibliografie selectivă:
1. Făgăraș M., 2007. Botanică sistematică I (Thallobionta et Bryobinta), ed. Ovidius
University Press, Constanța
2. Moruzi T., Toma N., 1971. Lichenii, Edit. Didactică și Pedagogică, București
3. Opriș T., 2006. Enciclopedia lumii vii, Edit. Garamond, București
4. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică, ed. Sitech, Craiova
5. Sălăgeanu Gh., Anișoara Sălăgeanu, 1985. Determinator pentru recunoașterea
ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România, ed. Ceres, București.
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bacterie
7. http://www.botany.hawaii.edu/faculty/webb/bot311/cyanobacteria/

3.1. Regnurile lumii vii

Începând cu filozofii Antichităţii până în secolul al XIX-lea , lumea vie era împărţită în
2 regnuri: Animalia şi Vegetalia. Această delimitarea este clară în cazul organismelor
complexe dar descoperirea celor cu alcătuire şi comportament intermediar au făcut dificilă
păstrarea sistemelor tradiţionale de împărţire a lumii vii.
În 1860 J.Hogg şi E.Haeckel propun o clasificare bazată pe nivelul de organizare al
corpului vegetativ, adăugând un al treilea regn format din organisme simple, lipsite de ţesuturi
adevărate. Noul regn numit Protista era în continuare heterogen, astfel că H.F. Copland
propune (1938) constituirea unui grup, extras dintre protiste, alcătuit din vieţuitoare procariote
unicelulare (fără anvelopă nucleară), numit regnul Monera. Rămân însă în Protista organisme
cu diferite tipuri de nutriţie. De aceea, sistemul de clasificare a lui R.H.Whittaker, prezentat
de acesta în 1969, are ca punct de plecare modul de hrănire, păstrând pentru organismele
simple împărţirea după structura celulei. Rezultă astfel 5 regnuri: Monera – organisme
procariote; Protista – organisme eucariote cu aparatul vegetativ fără ţesuturi propriu-zise;
Fungi – organisme care absorb hrana dizolvată în soluţie; Plantae – organisme ce îşi produc
nutrienţii prin fotosinteză; Animalia – vieţuitoare care ingeră hrana solidă. Acest sistem a fost
acceptat de mulţi biologi care l-au prelucrat şi pentru taxonii inferiori. K.R.Stern
sistematizează organismele până la nivelul claselor (1988) (fig. 14).
În tabelul următor se găseşte caracterizarea generală a regnurilor vegetale:

33
 Tabelul 1.
REGNURILE VEGETALE
Regnul Organiza Alcătuirea Mod de hrănire Mod de Ciclul de viață
rea corpului înmulțire și
celulară vegetativ răspândire
MONERA Procariot Unicelulare: Heterotrof Reproducere
Izolate sau absorbitiv asexuată:
asociate în Autotrof Diviziune
colonii - Chemosintetizator directă
(cenobii) - Fotosintetizator Forme de
recombinare
genetică
Spori
facultativi (de
rezistență)
PROTISTA Eucariot Protofite Autotrof Vegetativă Haplobiont
unicelulare: fotosintetizator Asexuată Haplo-diplobiont
Izolate, Heterotrof ingestiv (spori) Diplobiont
asociate în Mixt Sexuată
colonii (gameți)
Talofite
pluricelulare
FUNGI Eucariot Unicelulare: Heterotrof Vegetativă Haplobionte
gimnoplast, Absorbitiv Asexuată
plasmodiu, Ingestiv Sexuată
dermatoplast,
sifonoplast
Pluricelulare:
hife – miceliu
primar,
secundar,
terțiar;
împletit lax,
împletit strâns
PLANTAE Eucariot Pluricelular: Autotrof Vegetativă Haplobionte
Tal fotosintetizator Sexuată Haplodiplobionte
Tal cormoid Secundar:
Corm heterotrofe,
saprofite, parazite

Test de evaluare
1.Arătaţi care sunt criteriile ce stau la baza împărţirii lumii vii în cinci regnuri.
2.Organismele din regnul Monera sunt lipsite de:
a) nucleu
b) anvelopă (perete) nucleară
c) organizare celulară
3. Prezentaţi, pe scurt şi prin comparaţie, regnurile Fungi şi Plantae.

34
 3.2.Regnul Monera
3.2.1. Caracterizarea organismelor din regnul Monera
Membrii regnului Monera sunt organisme unicelulare, procariote:
- fără anvelopă nucleară şi organite delimitate de membrane, de tipul plastidelor,
mitocondriilor, dictiozomilor, reticulul endoplasmatic;
- informaţia genetică este cuprinsă în principal într-o macromoleculă de ADN;
- în celulă se găsesc plasmide (fragmente scurte de ADN), ribozomi, şi un număr de
membrane (tilacoide) pe care se află pigmenţi, enzime etc.;
- solitare sau asociate în colonii (cenobii) prin înglobarea într-o masă gelatinoasă
comună; componenţii îşi păstrează independenţa, între ei nu există punţi citoplasmatice;
- majoritatea sunt imobile; există specii prevăzute cu flageli sau care se deplasează prin
mişcări de oscilaţie ale celulei sau ale coloniei;
- nutriţia are loc prin absorbţia hranei din soluţie prin peretele celular – de tip
heterotrof, autotrof chemosintetizator sau fotosintetizator; unele sunt specii simbionte;
- reproducerea asexuată are loc de obicei prin diviziune directă – sciziparitate; în
numeroase grupuri apar forme de recombinare genetică.
3.2.2. Clasificarea regnului Monera
Din regnul Monera fac parte încrengăturile Archaeobacteriophyta, respectiv
Eubacteriophyta. În Eubacteriophyta sunt cuprinse clasele Eubacteriae (bacteriile actuale),
Cyanobacteriae (bacteriile/algele albastre-verzi) şi Prochlorobacteriae (proclorobacterii).

 Încrengătura Archaeobacteriophyta
- organisme primitive, anaerobe
- au metabolism caracteristic, lipide proprii
- nu prezintă mureină în pereţii celulari
- ARN-ul are o secvenţă unică de baze
- întâlnite în condiţii de mediu extreme

 Încrengătura Eubacteriophyta
- organisme cu mureină în pereţii celulari

35
Clasa Eubacteriae
- organisme heterotrofe, autotrof –chemosintetizatoare sau fotosintetizatoare, fără pigmenţi
clorofilieni

Clasa Cyanobacteriae
- organisme fotosintetizatoare; conţin clorofila a şi pigmenţi auxiliari carotenoidici,
ficocianina, ficoeritrina

Clasa Prochlorobacteriae
- organisme fotosintetizatoare; conţin clorofila a, b şi pigmenţi auxiliari carotenoidici,
asemănători plantelor superioare

3.2.3. Importanţa organismelor din regnul Monera

Procariotele au fost primele organisme care au colonizat mediile extreme din epoca de
formare a Pământului asigurând condiţiile necesare apariţiei şi evoluţiei altor forme de
vieţuitoare.
Bacteriile arhaice (Archaeobacteriophyta), considerate fosile vii, au un metabolism
adaptat condiţiilor din perioada apariţiei vieţii pe Pământ, astăzi fiind întâlnite în medii
extereme: ape termale, acide, cu temperaturi cuprinse între 80 – 90oC, ape cu salinitate
extremă, locuri bogate în sulf sau dioxid de carbon; mlaştini, sedimente acvatice sau intestinul
unor animale. Dintre acestea fac parte:
 Metanbacteriile (arhebacterii metanogene). Se dezvoltă în mlaştini, sedimente
marine sau din ape dulci, în intestinul unor animale ca de exemplu erbivore rumegătoare sau
termite. Sunt anaerobe şi autotrofe, chemosintetizatoare: produc metan, prin conversia CO2 şi
a H2 şi au contribuit la formarea zăcămintelor de gaz metan; în intestinul animalelor, produc
descompunerea celulozei. Joacă un rol important în circuitul carbonului în natură, dar şi în
producerea de biogaz. Produc cca. 2 miliarde de t de gaz metan/an, mărind concentraţia de
CO2 din atmosferă şi accentuând astfel efectul de seră.
 Arhebacteriile termoacidofile. Sunt întâlnite în izvoarele fierbinţi, sulfuroase,
soluri puternic acide, pe fundul mărilor, oceanelor, în zone vulcanice. Optimul de creştere îl
reprezintă un pH=1-2 şi o temperatură de 590 C, dar pot rezista şi la o temperatură de 1000 C,
constituind o sursă importantă de enzime care pot funcţiona în condiţii extreme şi sunt folosite
în industrie, în desfăşurarea unor tehnologii prietenoase mediului etc.

36
  Arhebacteriile halofile extreme. Specii care tolerează concentraţii ridicate de
sare. Optimul de temperatură este de 40-450 C. Au conţinut bogat în pigmenţi carotenoidici şi
pot colora apa sărată în roz, roşu sau portocaliu (ex. Marea Roşie, M. Moartă). Sunt specii
heterotrofe sau fotoautotrofe. Cele fotoautotrofe folosesc energia luminoasă pentru a produce
energia necesară celulei sub formă de ATP, cu ajutorul pigmenţilor bacteriorhodopsină,
halorhodopsină.
Bacteriile actuale (Eubacteriae) sunt agenţi importanţi în circuitul substanţelor în natură
constituind verigile de transformare a substanţelor organice în elemente anorganice, puse la
dispoziţia plantelor. În funcţie de tipul de nutriţie, deosebim:
 Bacteriile heterotrofe saprofite descompun substanţele organice moarte. Dintre
acestea, cele fermentative acţionează asupra substratului cu ajutorul unor enzime (fermenţi),
declanşând procese de fermentaţie, unele cu importanţă practică pentru om, din care rezultă
energia necesară sintezei substanţelor proprii. Astfel, fermentaţia lactică produsă de
Bacterium acetilactici, B.bulgaricus precum şi de alte specii se foloseşte pentru obţinerea
laptelui covăsit, a iaurtului sau pentru muratul legumelor şi al furajelor însilozate. În urma
fermentaţei butirice, produsă de bacterii anaerobe, printre care şi Bacillus amylobacter, are
loc hidroliza substanţelor pectice, cu degajarea acidului butiric, urât mirositor, fenomen
întâlnit în cazul topirii inului şi cânepii. Prin fermentaţia acetică, o serie de bacterii aerobe
acţionează asupra alcoolului, transformându-l în acid acetic; de exemplu Bacterium aceticus
produce oţetirea vinului. Unele hidrocarburi ca zaharoza, celuloza sau amidonul sunt
descompuse în substanţe mai simple prin intermediul fermenţilor de origine bacteriană, cum
ar fi invertaza, celulaza sau amilaza. Fermentaţia proteică asigurată de bacteriile saprogene
(ex. Proteus vulgaris), produce descompunerea substanţelor albuminoide din resturile de
origine animală; Bacillus celulozae, bacterie anaerobă, descompune celuloza din resturile
vegetale, prin fermentaţia celulozică, fiind şi cauza “încingerii fânului”.
 Speciile cu nutriţie parazită provoacă boli numite bacterioze. Sunt cunoscute
peste 200 de boli la plante, printre care cele produse de specii din genul Agrobacterium sau
Erwinia.
 Bacteriile autotrofe chemosintetizatoare îşi procură energia necesară în urma
unor reacţii chimice. Prin procesul de nitrificare ce are loc în prezenţa mai multor bacterii
nitrificatoare, amoniacul din sol este descompus în acid azotos (Nitrosomonas,
Nitrosococcum), iar acesta în acid azotic, prin oxidare (Nitrobacter). Bacteriile sulfuroase
(thiobacterii) oxidează hidrogenul sulfurat, rezultat din descompunerea substanţelor organice
din ape, în sulf şi mai departe în acid sulfuric, ce se neutralizează cu baze şi formează săruri

37
cum ar fi gipsul. În apele feruginoase sunt întâlnite bacterii care oxidează fierul (feruginoase),
transformând carbonatul de fier în hidroxid feric coloidal. Specii din genul Azotobacter, ce
trăiesc în sol, pot fixa azotul liber din aerul solului, la fel ca şi cele din genul Rhizobium,
simbionte cu rădăcinile plantelor din familia Fabaceae.
 Speciile autotrofe fotosintetizatoare au pigmenţi asimilatori ca bacterioclorina,
bacteriopurpurina ş.a. ce le permit sinteza substanţelor organice din dioxid de carbon şi apă,
în prezenţa luminii, printr-un proces particular de fotosinteză din care nu rezultă oxigenul.
Bacterioclorina captează energia luminoasă de undă mare, permiţând bacteriilor verzi şi roşii
să trăiască în ape sub stratul de alge.
Cianobacteriile (Cyanobacteriae) şi proclorobacteriile (Prochlorobacteriae) au
constituit principala sursă de oxigen în epocile primitive ale vieţii, permiţând apariţia
formelor de viaţă aerobe şi formarea stratului protector de ozon. Proclorobacteriile au fost
înglobate în celula eucariotă şi transformate în plastide verzi.
Dintre bacteriile albastre-verzi, unele sunt întâlnite în ape dulci, stătătoare, bogate în
substanţe organice, altele în ape termale (Aphanocapsa thermalis – la 680C), marine sau în
sol. Specii din genurile Nostoc, Anabaena pot fixa azotul atmosferic, constituind surse de
îmbogăţire a solului în azot sau formează simbioze cu rădăcinile unor specii de plante
superioare. Altele participă la procesul de formare a humusului. Există, de asemenea, alge din
genul Nostoc care produc boli sistemice la plante. Cele acvatice sunt consumate de animalele
mici (zooplancton), sau pot provoca “înflorirea apei” (Anabaena). Specii din genul
Oscillatoria sunt întâlnite ca buruieni în orezării, cum ar fi O.limosa. O. errythraea este
caracteristică Mării Roşii. Spirulina maxima, originară din lacul Ciad, a fost luată în cultură,
deoarece constituie o sursă importantă de proteine.

Test de evaluare
1. Arătaţi care sunt trăsăturile caracteristice celulei procariote şi consecinţele
acestora asupra modului de înmulţire.
2. Pigmenţi clorofilieni şi carotenoidici asemănători plantelor superioare se găsesc
în organismele din clasa:
a) Eubacteriae
b) Prochlorobacteriae
c) Cyanobacteriae
3. Exemplificaţi importanţa organismele din clasa Eubacteriae.

38
 3.3.Regnul Protista
3.3.1. Caracterizarea organismelor din regnul Protista
Spre deosebire de organismele procariote din regnul Monera, cele din Protista,
cunoscute sub numele generic de alge, sunt eucariote; variate din punct de vedere al alcătuirii
corpului sau al tipului de nutriţie, acestea sunt legate de mediul umed. În ecosistemele
acvatice reprezintă producătorii primare, dar se pot găsi şi pe pietre, sol umed, pe ritidomul
copacilor sau alte substraturi umede.
Structura celulei este caracteristică organizării eucariote:
Peretele celular: este de natură celulozică, lipsit de mureină, uneori impregnat cu săruri
(carbonat de caliciu, dioxid de siliciu).
Protoplasma cuprinde organite cu membrane proprii: citoplasmă, nucleu, reticul
endoplasmatic, condriozomi, dictiozomi, ribozomi, plastide, stigma, cili, flageli, vacuole.
În celula protistelor se pot întâlni mai multe tipuri de pigmenţi: clorofilieni: clorofila a,
b (clorofila a asigură realizarea fotosintezei prin fotoliza apei şi eliberarea moleculelor de
oxigen); carotenoizi: α, β; xantofile; ficobiline. Combinațiile de pigmenți sunt caracteristice
grupelor mari de alge (încrengături, clase etc.).
Pigmenţii fotosintetizatori se găsesc pe tilacoide incluse în plastide. Plastidele verzi,
numite cromatofori, au forme şi mărimi diferite, constituind caractere de recunoaştere a
speciilor. Asociate lor, se pot afla pirenoizii – formaţiuni de natură proteică cu rol în
acumularea amidonului rezultat în urma fotosintezei.
Stigma este o structură caracteristică formelor mobile. Se prezintă sub forma unei pete
de culoare roşie-portocalie, asociată de regulă cromatoforului, alcătuită din globule ce conţin
pigmenţi carotenoidici. Are rol în orientarea organismelor către locurile cu lumină.
Vacuolele întâlnite la formele flagelate sunt pulsatile, cu rol în excreţie şi osmoreglare.
La formele fixate, vacuolele ocupă poziţia centrală în celulă, fiind pline cu suc vacuolar. În
cazul algelor brune, în vacuole se găseşte fucocsan.
Corpul vegetativ poate fi reprezentat de o singură celulă: protofite unicelulare, izolate
sau asociate în cenobii sau colonii sau poate fi pluricelular, dar nediferențiat în organe. O
astfel de organizare poartă numele de tal (alge talofite).
Celulele care alcătuiesc corpul vegetativ pot fi haploide (organisme haplobionte),
diploide (organisme diplobionte) sau pot exista, în ciclul de viaţă, forme de tal cu celule
haploide alternând cu cele având celule diploide (organisme haplo-diplobionte). Cele două
forme de tal pot fi asemănătoare – tal izomorf sau se pot deosebi – tal heteromorf.

39
 Nutriţia poate fi de tip: fotoautotrofă,
prin ingerarea hranei sau mixtă; există și alge
simbionte (prin simbioză cu diferite specii de
ciuperci superioare alcătuiesc lichenii).
Produşii de rezervă variază de la un grup la
altul: amidonul intra sau extra plastidial,
grăsimi, glicerol ş.a..
Mişcarea: protistele unicelulare sunt
mobile, flagelate sau (mai rar) cu
Fig. 15: Alge bentonice (fixate stabil pe substrat)
pseudopode; în cazul celor pluricelulare din Marea Neagră
numai gameţii şi sporii sunt mobili. În cazul
algelor roşii şi a diatomeelor, mai rar la cele galbene şi verzi, flagelii sunt absenţi atât în
stadiul vegetativ, cât şi la elementele de înmulţire. Pot fi: alge planctonice (plutesc la
suprafaţa apelor lin curgătoare sau stătătoare) sau alge bentonice (fixate pe diferite
substraturi) (fig. 15).
Înmulţirea poate fi: vegetativă – se realizează prin diviziunea celulei sau fragmentarea
talului; asexuată - prin spori mobili - zoospori sau imobili - aplanospori; sexuată cu ajutorul
gameților identici morfologic – izogamie sau diferiți – anizogamie; anizogamia cuprinde o
serie de cazuri particulare: oogamia atunci când gametul femel este imobil, numit oogon sau
carpogamia atunci când ambii gameți sunt imobili; un alt tip de înmulțire sexuată este
somatogamie sau conjugarea produsă prin intermediul celulelor talului devenite gameți.
3.3.2. Clasificarea regnului Protista
Principalele grupe de alge sunt alcătuite pe baza tipurilor de pigmenți, a substanțelor de
rezervă din celule, al tipului de nutriție sau de înmulțire etc.

 Încrengătura Chrysophyta (Alge aurii)

- organisme unicelulare, coloniale, rar pluricelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c (c1, c2), carotenoidici, fucoxantină
- substanța de rezervă: crizolaminarina, paramilon, lipide

 Încrengătura Dynophyta (Pyrrophyta - Dinoflagelate)

- organisme unicelulare; celule nude sau cu carapace
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c (c2), carotenoidici, xantofilici (peridinina, dinoxantina) –
culoare brună, brun-gălbuie, roșie
- substanța de rezervă: amidon extraplastidial

40
 Încrengătura Euglenophyta (Flagelate)
- organisme unicelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, b, caroten, xantofilă
- substanța de rezervă: paramilon, picături de ulei

 Încrengătura Chlorophyta (Alge verzi)

- organisme unicelulare, coloniale sau pluricelulare
- pigmenți caracteristici: clorofila a, b, caroten, xantofilă
- substanța de rezervă: amidon intraplastidial

 Încrengătura Phaeophyta (Alge brune)

- organisme pluricelulare, de culoare brună
- pigmenți caracteristici: clorofila a, c, caroten, xantofilă - fucoxantina
- substanța de rezervă: laminarină, manitol

 Încrengătura Rhodophyta (Alge roșii)

- organisme pluricelulare, rar unicelulare; culoare roșie
- pigmenți caracteristici: clorofila a, d, caroten, ficobiline – ficocianina, ficoeritrina
- substanța de rezervă: amidon de floridee, manitol

3.3.3.Importanţa organismelor din regnul Protista

Dintre organismele regnului Protista, algele verzi (Chlorophyta) prezente în

ecosistemele acvatice sub formă de fitoplancton sau alcătuind bentosului asigură atât
producerea materiei organice cât și oxigenarea apelor necesare dezvoltării și altor categorii de
viețuitoare. Atunci când aceste populațiile de alge se dezvoltă însă
în excesiv, ele dăunează mediului în care trăiesc scăzând
cantitatea de lumină și oxigen sau prin propria descompunere.
Exemple de specii de alge verzi:
Spirogyra: alge pluricelulare, filamentoase, frecvente în
ape stătătoare. Cromatoforii au forma unor panglici spiralate. Se
Fig. 16: Spirogyra
communis (mătasea înmulţesc pe cale vegetativă, prin fragmentarea talului şi sexuat -
broaștei): cromatoforul
spiralat și procesul de prin conjugare.
conjugare Spirogyra communis (Mătasea broaştei): se recunoaşte prin
http://
www.msu.edu/course/bot/423/
Spirogyra numărul de spire ale cromatoforului (două şi jumătate) (fig. 16).

41
Întâlnită în orezării, alături de S.varians, S. maxima, are dezvoltarea maximă în lunile iunie-
iulie. Elimină în mediu o serie de substanţe autotoxice, de aceea se găsesc în locuri unde apa
se mişcă uşor, continuu, primenindu-se permanent. Din acelaşi motiv, în locurile unde creşte
mătasea broaştei se găsesc puţine alge albastre.
Chara: gen cu specii numite popular brădişor, datorită aspectului general asemănător
unui conifer. Talul articulat, este alcătuit din celule nodale, scurte şi celule internodale, lungi.
Sunt fixate de substrat, prin ramificaţii rizoidale bazale. Pereţii celulari sunt impregnaţi cu
carbonat de calciu (cca. 50% din substanţa uscată), conferind rigiditate talului. Se înmulţesc
vegetativ prin “bulbile” (celule în care se acumulează substanţe de rezervă) şi “stoloni”
(segmente articulate ce pornesc de pe nodurile bazale, se înfig în sol, generând noi plante).
Înmulţirea sexuată are loc prin oogamie. În apele sălcii, cu pH-ul bazic, din ţara noastră sunt
întâlnite frecvent speciile C.fragilis, C.vulgaris, C.foetida, ce apar în a doua jumătate a verii.

Test de evaluare
1.Caracterizaţi alcătuirea celulei organismelor din Protista
2.Speciile ale căror celule conţin pigmenţi clorofilieni de tip a, b şi au ca
substanţă de rezervă amidonul intraplastidial (asemănător plantelor superioare), fac
parte din încrengătura:
a) Chloprophyta
b) Phaeophyta
c) Euglenophyta
3.Explicați diferențele morfologice între talurile speciilor de Spirogyra şi Chara.

3.4.Regnul Fungi
3.4.1. Caracterizarea organismelor din regnul Fungi
Organismele incluse în regnul Fungi, numite generic ciuperci, sunt specializate pentru
o hrănire de tip heterotrof, astfel încât în celulele lor nu se întâlnește nici un tip de plastide.
Acestea alcătuiesc un regn separat datorită caracterelor distincte ce le diferențiază de plante
(de care se apropie prin ciclul de viață cu alternanța de generații) dar și de animale (au în
comun cu acestea glucidul de rezervă specific - glicogenul). Alături de bacterii, au un rol
important în reciclarea materiei organice moarte dar pot fi dăunătoare alterând alimentele sau
provocând boli prin parazitarea organismelor vii.
Sunt viețuitoare cu organizare celulară de tip eucariot, lipsite total de plastide. Peretele
celular, absent la unele grupe, este alcătuit din substanțe asemănătoare celulozei (micozină

42
sau micocelulază), chitină, chitosan, glucan. În citoplasmă se găsesc 1- mai mulți nuclei,
vacuole, ribozomi, reticul endoplasmatic, mitocondrii ș.a.
Corpul vegetativ poate fi:
a) unicelular, de tip:
- gimnoplast – celula uninucleată, este lipsită de perete celular rigid;
- plasmodiu – celula plurinucleată, fără perete rigid;
- dermatoplast – celula uninucleată este prevăzută cu un perete rigid;
- sifonoplast – celulă de dimensiuni mari, cu numeroase ramificații tubulare, în
care se găsesc numeroși nuclei;
b) pluricelular, filamentos, de tip miceliu, rezultat prin împletirea hifelor; hifele
sunt filamente simple sau ramificate, cu creștere apicală, formate din celule alungite, aşezate
cap la cap, legate prin plasmodesme. În cazul lichenilor, în urma asocierii ciupercilor
pluricelulare cu alge fotosintetizatoare, rezultă mai multe tipuri de tal: 1) în funcţie de
aspectul extern - gelatinos, crustos (când sunt puternic ataşaţi sau înglobaţi în substrat),
foliaceu (cu aspect de frunză) sau fruticulos (cu aspect de tufă); 2) după structura internă,
rezultată din modul de împletire a hifelor ciupercii între care se află alga - homomer
(nediferenţiat, uniform): în împletitura laxă a hifelor se află o masă gelatinoasă formată de
alge, uniform răspândite în grosimea talului; heteromer: componenţii sunt grupaţi zonal.
Mişcarea, cu ajutorul flagelilor este întâlnită la elementele de înmulțire ale
mixomicetelor sau la eumicetele inferioare. Atunci când celulele sunt lipsite de perete rigid
(gimnoplaste, plasmodii), deplasarea are loc cu ajutorul pseudopodelor (prelungiri
citoplasmatice de forma unor braţe).
Nutriţia este de tip heterotrof; hrana este absorbită prin pereți după ce, în prealabil a
fost descompusă cu ajutorul enzimelor secretate de celule în exterior; există și cazuri de
nutriție prin ingerarea particulelor. Produșii de rezervă sunt glicogenul, lipidele sub formă de
picături.
Înmulțirea se realizează pe cale vegetativă, asexuată sau sexuată.
Vegetativ - prin diviziunea celulei, înmugurire sau fragmentarea talului; asexuat - prin
exospori sau endospori mobili sau imobili formați în urma diviziunilor mitotice sau meiotice;
sexuat – prin intermediul gameților identici (izogamie), a structurilor producătoare de gameți
(gametangiogamie) sau a unor celule ale corpului (somatogamie).
3.4.2. Clasificarea regnului Fungi
Sunt cuprinse încrengăturile: Myxomycota, Eumycota, Lichenomycota, diferențiate prin
modul de alcătuire al corpului vegetativ, hrănirea, tipul de înmulțire sau ciclul de viață.

43
  Încrengătura Myxomycota
- organisme unicelulare, fără pereți celulari rigizi
- corpul vegetativ de tip plasmodiu (celule polinucleate cu nuclei diploizi) sau plasmodiu de
agregare (asocieri de gimnoplaști care își păstrează individualitatea)
- mișcarea – flageli la elementele de înmulțire, pseudopode
- hrănirea saprofită, prin absorbție sau ingerare
- ciclul de viață: haplo-diplobionte, cu predominarea fazei diploide

 Încrengătura Eumycota (Ciupercile)

- peretele celular prezent în majoritatea cazurilor
- corpul vegetativ de tip uniceluar (gimnoplast, dermatoplast, plasmodiu, sifonoplast) sau
pluricelular (miceliu rezultat prin împletirea hifelor)
- mișcarea – flageli la ciupercile inferioare
- hrănirea heterotrofă (saprofită, parazită), prin absorbție; există și organisme simbionte
- ciclul de viață: haplobionte

 Încrengătura Lichenomycota (Lichenii)

- entități supraindividuale, formate prin asocierea simbiotică a unei ciuperci ascomicetă sau
bazidiomicetă și o cianobacterie sau algă verde, unicelulară
- corp vegetativ – tal; în structura internă apar zone cu alge
- hrănirea – autotrofă, fotosintetizatoare (prin aportul algei)

3.4.3. Importanţa organismelor din regnul Fungi

Datorită modului de hrănire heterotrof, organismele din regnul Fungi au un rol ecologic
important: mixomicetele, similar bacteriilor, asigură descompunerea substanțelor organice în
forme simple iar acolo unde populațiile de mixomicete sunt prezente numărul bacteriilor este
scăzut. Micorizele formate de rădăcinile plantelor superioare cu ciuperci din Eumycota permit
acestora exploatarea eficientă a resurselor din sol. Lichenii colonizează locuri puțin favorabile
altor specii vegetale și pregătesc solul pentru instalarea acestora. Anumite specii de ciuperci
pot controla populațiile unor agenți patogeni și sunt utilizate în combaterea biologică.
Speciile de ciuperci patogene produc îmbolnăviri la plante, animale sau om, iar cele
lignicole se instalează pe lemnul din construcții. Alte specii pot provoca intoxicații grave,
uneori letale, fie prin ingerarea alimentelor alterate de acestea, fie prin consumul direct al
unor ciuperci otrăvitoare.

44
 Fungii, extracte din aceștia sau produsul activității lor, sunt folosiți în industria
alimentară, farmaceutică, a coloranților sau a parfumurilor. Lichenii pot constitui surse de
hrană pentru animalele din zone nefavorabile din punct de vedere climatic sau indicatori în
cele cu un nivel ridicat al poluării.
Exemple:
 Încrengătura Myxomycota
Dictyostelium discoideum – formează mixospori aglomeraţi la capătul unui pedicel, cu
aspect muriform. Trăieşte pe lemn putred, dar se poate uşor cultiva şi pe o infuzie de fân pe
agar-agar unde aceasta se hrăneşte cu colibacili.
Fuligo septica – „Floarea tăbăcarilor” – trăieşte pe material lemnos din uneltele
tăbăcarilor, având un plasmodiu de culoare galbenă.
 Încrengătura Eumycota
Phytophtora infestans: ciuperca produce mana cartofului, tomatelor și a altor
solanacee; aparatul vegetativ de tip sifonoplast formează haustori și trăiește ca parazit
intercelular; zoosporangiofori ramificați ies la suprafața organelor atacate prin ostiole și
eliberează zoosporangii din care vor apare zoospori biflagalați.
Plasmopara viticola: parazit obligat, produce mana viţei de vie; din zoosporangi se
formează direct filamente de infecție.
Saccharomyces cerevisiae: drojdia de bere; talul este unicelular, de tip dermatoplast.
Celulele sunt de formă ovală sau sferică. Înmulţirea de bază este cea vegetativă, care se
realizează prin înmugurire. Înmuguririle repetate, produse în anumite condiţii pot alcătui
colonii de celule cu aspectul unui miceliu rudimentar. În condiţii nefavorabile (substanţele din
mediu au fost epuizate) nucleul celulelor se divide succesiv de două ori şi formează 4
ascospori. Drojdia de bere are numeroase varietăţi produse prin cultură, folosite în industria
berii şi cea de panificaţie. O altă specie este Saccharomyces ellipsoideus - drojdia de vin, ale
cărei celule sunt alungite, puse cap la cap, sub forma unui miceliu rudimentar. Iernează sub
formă de asce cu ascospori pe plantele de viţă de vie, dezvoltându-se pe struguri. Printr-un
proces de fermentaţie transformă glucoza din mustul strugurilor în alcool etilic şi dioxid de
carbon.
Claviceps purpurea: atacă florile de secară, producând boala numită cornul secarei. În
organele atacate apare o formă de rezistenţă numită sclerot. Acesta are 1-2 cm lungime, de
culoare neagră, de o structură densă, dură. Scleroţii sunt folosiţi în medicina umană încă din
secolul XVII, datorită substanţelor cu acţiune hemostatică.

45
 Morchella esculenta – sbârciogul: este o specie saprofită având corpul de fructificare
(sporifer) alcătuit din picior şi pălărie mare (10 cm diametru) cărnoasă, sbârcită, brună,
asemănătoare unei căciuliţe. Suprafaţa pălăriei este alcătuită
din asce în care se formează ascosporii cu rol în înmulţirea
ciupercii. Ciuperca (corpul sporifer) poate fi întâlnită în
aprilie-mai în locuri umede din grădini, pajişti, tufărişuri,
margini sau rărituri de păduri. Comestibilă, apreciată pentru
mirosul şi gustul plăcut.
Boletus satanas – hrib ţigănesc: pălăria alb-cenuşie,
pătată cu galben. Zona himenială este albă şi la atingere se
Fig. 17: Agaricus campestris – colorează în albastru. Întâlnită toamna pe soluri calcaroase din
ciuperca de câmp
păduri de foioase, mai ales cele de fag. Toxică, dar nu letală
(provoacă tulburări gastrointestinale cu dureri violente).
Agaricus campestre – ciuperca de câmp: formează o pălărie globuloasă, apoi
hemisferică, cu centrul plat, de 3-8 cm în diametru; pe partea superioară poate fi netedă,
mătăsoasă sau scvamoasă, alb-gălbuie sau alb-murdar. Piciorul este plin, tare, neted, alb, cu
un inel în treimea superioară. Întâlnită de primăvara până toamna în pajişti, păşuni, în locuri
bogate în resturi organice. Comestibilă, se cultivă pe
scară largă (fig. 17).
Amanita muscaria – muscăriţă: pălăria este roşie,
cu pete albe (fig. 18). Piciorul alb şi bulbos la bază,
îmbrăcat într-un manşon, este alb şi sub pălărie, cu inel
de aceeaşi culoare. Este o ciupercă micorizantă,
otrăvitoare, întâlnită pe sol vara şi toamna (VII-XI) prin
Fig. 18: Amanita muscaria
luminişurile pădurilor de conifere, rar în pădurile de
foioase. Consumată provoacă sindromul muscarin constând din tulburări gastrointestinale şi
nervoase, fără a fi letală. Utilizată empiric pentru omorârea muştelor.
A.phalloides – buretele viperei, ciuperca albă: pălăria este galben-verde, uneori
măslinie, în stare umedă puţin vâscoasă. Lamelele zonei himeniale sunt albe. Piciorul alb,
dilatat la bază şi acoperit de manşon, prevăzut cu inel în treimea superioară. Ciupercă extrem
de toxică, întâlnită vara şi toamna (VII-X) pe soluri umede şi umbroase din păduri de conifere
şi foioase, îndeosebi sub stejari. Letală - medicina nu cunoaşte antidot pentru neutralizarea
toxinelor.

46
  Încrengătura Lichenomycota
Xanthoria parietina (fig. 19) – lichenul galben: specie
corticolă, lignicolă sau saxicolă, întâlnit de la câmpie până în
regiunile montane pe scoarţa copacilor (frecvent), lemn sau zid.
Talul foliaceu galben, galben-verzui sau portocaliu poartă pe
partea superioară apotecii mari, portocalii; este dăunător pentru
pomii fructiferi, deoarece îngreunează schimbul de gaze la
nivelul scoarţei şi poate adăposti diferite specii de insecte
Fig. 19: Xanthoria parietina
dăunătoare.
Ervenia prunastri – lichenul de prun: specie corticolă (o găsim pe scoarţa prunului şi a
unor arbori foioşi ca stejarul, fagul, aninul,
mesteacănul, frasinul, teiul) sau saxicolă, întâlnită pe
stânci. Talul este fruticulos, erect sau pendul, fixat de
substrat printr-un disc adeziv, cenuşiu – verzui pe
partea superioară; dăunător pentru prun. Folosit în
industria parfumurilor datorită uleiului volatil
conţinut (acesta se formează în plantă după 6 luni de
la recoltare). Prezintă proprietăţi antibiotice, inhibând Fig. 20: Usnea sp. pe molid
dezvoltarea bacilului tuberculozei şi difteriei.
Cladonia rangiferina – lichenul renilor: specie cu tal fruticulos, cilindric, de culoare
cenuşie, cu apotecii brune la vârf. Larg răspândit în zona montană şi a pajiştilor alpine
(întâlnit în şi zonele arctice). Utilizat în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alifii
folosite în tratarea plăgilor şi arsurilor externe.
Cetraria islandica – lichenul de Islanda: plantă medicinală, întâlnită în regiunile
montane şi alpine din ţara noastră. Talul fruticulos, tericol, brun deschis. Folosit în tratarea
gripei, traheobronşitei, astmului bronşic, hepatitei cronice.
Usnea florida – mătreaţa brazilor: specie cu talul filamentos, cenuşiu verzui, care atârnă
pe ramurile arborilor (fig. 20). La vârful ramificaţiilor se găsesc apotecii mari, mai închise la
culoare, cu aspect de bănuţi. Dăunează arborilor pe care vegetează, acoperindu-le ramurile pe
o suprafaţă mare, sufocându-i.

47
 Test de evaluare
1.Exemplificaţi tipurile de corp vegetativ întâlnite la organismele din regnul
Fungi
2.Lichenii se hrănesc:
a) heterotrof, prin absorbţie
b) heterotrof, prin ingerare
c) autotrof, prin aportul algei
3.Arătaţi, cu exemple, care este importanţa ciuperilor.

REZUMATUL TEMEI
 Clasificările actuale cuprind 5 regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae şi
Animalia.
 Regnul Monera este constituit din organisme unicelulare cu structură
procariotă a celule; împărţit în două încrengături: Archeobacteriophyta şi Eubacteriophyta.
 Arhebacteriile sunt organisme primitive cu metabolism adaptat la condiţiile
extreme; exemple: metanbacteriile, arhebacteriile termoacidofile, halobacteriile, arhebacterii
fotoautotrofe.
 În Eubacteriophyta sunt incluse clasele: Eubacteriae (bacterii actuale),
Cyanobacteriae (cianobacterii, bacterii/alge albastre-verzi), Prochlorobacteriae
(proclorobacterii).
 Bacteriile actuale sunt organisme heterotrofe - determinând reacţii importante
fermentative, de descompunere a substratului (saprofite) sau diferite boli (parazite), autotrofe
chemosintetizatoare sau fotosintetizatoare. Cele fotosintetizatoare nu conţin pigmenţi
clorofilieni. Unele specii sunt simbionte.
 Cianobacteriile sunt organisme autotrofe care realizează fotosinteza cu ajutorul
clorofilei a, mascată de pigmentul auxiliar albastru ficocianina.
 Proclorobacteriile sunt organisme fotosintetizatoare cu sistem de pigmenţi
asemănător plantelor superioare; sunt considerate forme iniţiale din care au evoluat
cloroplastele plantelor.
 Regnul Protista cuprinde organisme numite generic alge, variate ca alcătuire,
mod de nutriție sau reproducere, cu structura celulară de tip eucariot; sunt organisme legate de
mediul umed; în ape reprezintă producătorii primari.
 Clasificarea se face în funcție de: tipul de pigmenți din celule, produșii de
rezervă, tipul de înmulțire sexuată.

48
  Regnul Protista cuprinde încrengăturile: Chrysophyta, Dynophyta,
Euglenophyta, Chlorophyta, Phaeophyta, Rhodophyta.
 Din încrengătura Chlorophyta (algele verzi) fac parte: Spirogyra – alge
pluricelulare, cu talul plutitor care se înmulțesc sexuat prin conjugare; Chara – grup de specii
numite popular brădișor, cu tal articulat şi înmulţire sexuată prin oogamie; algele verzi
prezintă importanță pentru ecosistemele naturale din care fac parte fiind producători primari
iar unele dintre ele au și importanță economică.
 Regnul Fungi - organisme lipsite de plastide; nutriție heterotrofă; corpul
unicelular de tip gimnoplast, plasmodiu, dermatoplast, sifonoplast sau pluricelular - miceliu,
rezultat prin împletirea hifelor (filamente simple sau ramificate, cu creștere apicală, formate
din celule alungite, așezate cap la cap); produși de rezervă de tipul glicogenului sau a
picăturilor lipidice; hrana este absorbită prin pereți sau prin ingerarea particulelor.
 În regnul Fungi sunt incluse 3 încrengături: Myxomycota, Eumycota,
Lichenomycota.
 Mixomicetele sunt organisme unicelulare fără pereți celulari rigizi; se mișcă
cu ajutorul pseudopodelor sau a flagelilor; hrănirea de tip saprofit, prin absorbție sau
ingerare; întâlnite în păduri, pe scoarţa copacilor aflată în descompunere, sub frunzele căzute
sau pe alte resturi vegetale.
 Eumycota – ciuperci propriu-zise: hrănire saprofită sau parazită prin absorbție.
Exemple: Phytophtora infestans - mana cartofului, tomatelor și a altor solanacee; Plasmopara
viticola - mana viţei de vie; Saccharomyces cerevisiae - drojdia de bere; Saccharomyces
ellipsoideus - drojdia de vin; Claviceps purpurea - cornul secarei; Morchella esculenta –
sbârciogul (ciupercă saprofită, comestibilă); Boletus satanas – hrib ţigănesc; toxică, dar nu
letală; Agaricus campestre – ciuperca de gunoi, comestibilă, se cultivă pe scară largă;
Amanita muscaria – muscăriţă; otrăvitoare, întâlnită în păduri de conifere; A.phalloides –
buretele viperei, ciuperca albă; toxică, letală.
 Lichenomycota - organisme simbionte, formate dintr-o specie de ciuperci și
una de cianobacterie sau algă verde, unicelulară; plante de talie mică, întâlnite pe stânci, sol,
scoarţa copacilor sau în apă; nutriția este autotrofă datorită fotosintezei produse de alge.
Exemple: Xanthoria parietina – lichenul galben; Ervenia prunastri – lichenul de prun;
Cladonia rangiferina – lichenul renilor; Cetraria islandica – lichenul de Islanda; Usnea
florida – mătreaţa brazilor.

49
  Fungii reprezintă verigi importante în lanțul ecologic în calitate de
descompunători sau paraziți. Unele specii sunt toxice, putând provoca îmbolnăviri sau chiar
moartea. Altele își găsesc utilitatea în diverse ramuri de activitate ale omului – medicină,
farmacie, cosmetică sau pentru consumul uman sau al animalelor.

TEST RECAPITULATIV
1. Bacteriile se caracterizează prin:
a) celulă de tip eucariot
b) prezența pigmenților fotosintetizatori care asigură fotoliza apei și eliberarea
oxigenului
c) corp vegetativ pluricelular
d) hrănire exclusiv heterotrofă
e) realizarea, prin hrănirea saprofită, a unor reacții de fermentație, importante pt.
circuitul substanțelor în natură
2. Azotul liber din sol poate fi fixat de specii de bacterii din genul :
a) Azotobacter, Rhizobium
b) Nitrosomonas, Nitrosococcum
c) Proteus
d) Bacillus (B. amylobacter)
e) Bacterium (B. aceticus)
3. Plastidele verzi caracteristice algelor se numesc:
a) cloroplaste
b) cromoplaste
c) cristale
d) cromatofori
e) centrozomi
4. În cazul genului Spirogyra, înmulțirea sexuată are loc prin:
a) diviziunea directă a celulei
b) fragmentarea talului
c) înmugurire
d) gametangiogamie
e) conjugare
5. Atunci când talul unicelular al ciupercilor are aspect de miceliu tubular,
ramifica, cu mai mulţi nuclei, acesta se numeşte:
a) miceliu primar
b) sifonoplast
c) miceliu secundar
d) plasmodiu
e) miceliu terţiar
6. Specia de lichen cu tal filamentos, cenușiu-verzui, fixat pe ramurile arborilor,
împiedicând schimbul de gaze cu mediul este:
a) Usnea florida
b) Xanthoria parietina
c) Cladonia rangiferina
d) Cetraria islandica
e) Ervenia prunastri

50
 Tema 4
REGNUL PLANTAE.
ÎNCRENGATURA BRYOPHYTA
ÎNCRENGATURA POLYPODIOPHYTA

Fig. 21: Polytrichum commune –

muşchiul de pământ

Unităţi de învăţare:
4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare
4.2. Bryophyta: caracterizare, clasificare, importanţă
4.3. Polypodiophyta: caracterizare, clasificare, importanţă
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea caracterelor specifice şi sistematica regnului Plantae.
 Înţelegerea particularităţilor organismelor din încrengătura Bryophyta.
 Cunoaşterea sistematicii şi importanţei organismelor din încrengătura
Bryophyta.
 Cunoaşterea alcătuirii generale a corpului ferigilor
 Însuşirea cunoştinţelor privind clasificarea şi importanţa speciilor de ferigi
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3. Făgăraş Marius, 2007. Botanică sistematică I (Thallobionta et Bryobionta). Ovidius
University Press, Constanţa.

51
 4. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

4.1. Regnul Plantae: caracterizare, clasificare

Regnul Plantae este format din organisme eucariote, autotrofe, terestre; unele dintre
ele, prin evoluţii ulterioare, au devenit heterotrofe sau adaptate mediului acvatic; îşi au
originea în algele verzi, în grupurile de specii care au făcut trecerea de la mediul de viaţă
acvatic la cel terestru; au un rol esenţial în biosferă în calitate de producători primari cu cea
mai mare contribuţie. Trecerea la viaţa de uscat a impus o serie de modificări la nivel celular,
al organizării aparatului vegetativ, al modului de reproducere şi răspândire precum şi al
ciclului de viaţă:
 Structura celulară
Celulele sunt protejate de un perete de natură celulozică, rigid, ce poate suferi diferite
modificări secundare pentru a asigura reglarea pierderilor de apă (cutinizarea – formarea
cuticulei), creşterea rezistenţei la acţiunea factorilor de mediu şi a permite corpului vegetativ
să capete dimensiuni care să-i asigure accesul la lumină (lignificarea), protecţia împotriva
agenţilor patogeni (taninizarea) sau a ierbivorelor (mineralizarea) etc. (Lüttge, 1992;
Romberger, 1992). Plastidele verzi, prin fragmentare (în celulele parenchimului de asimilaţie
pot exista 20-60 de cloroplaste faţă de 1-2 cromatofori la unele specii de alge verzi),
dispunere periferică şi specializare (formarea cloroplastelor granale) au crescut randamentul
procesului fotosintetizator. În stroma lor se acumulează amidon ca produs de rezervă rezultat
în urma procesului de fotosinteză. Flagelii sunt prezenţi numai la gameţii masculi ai
muşchilor şi ferigilor. Lipsesc, de asemenea, stigma, vacuolele pulsatile şi pirenoizii.
 Aparatul vegetativ
Răspândirea nutrienţilor în două medii diferite (sol, aer), concurenţa pentru lumină sau
asigurarea transportului apei prin corpul plantei sunt cauze ce au determinat apariţia unei noi
organizări a aparatului vegetativ. Se asigură astfel repartizarea diferenţiată a funcţiilor între
părţile componente şi elaborarea unei structuri interne diversificate, bazată pe grupuri de
celule legate între ele prin plasmodesme, specializate în realizarea fotosintezei, transportului,
susţinerii sau protecţiei (= ţesuturile vegetale). Acest nou tip de aparat vegetativ, numit corm,
este caracteristic plantelor terestre evoluate – ferigi, gimnosperme, angiosperme. La muşchi
este întâlnit corpul de tip briotal, asemănător algelor; în cazul grupelor superioare, briotalul
prezintă o serie de perfecţionări devenind un tal cormoidic.

52
  Reproducerea
Are loc, în primul rând, pe cale sexuată, prin fecundarea oosferei de către un gamet
mascul. Organele producătoare de gameţi (gametangiile: arhegonul, anteridia) sunt
pluricelulare şi protejate împotriva uscăciunii din aer de un înveliş de celule sterile. În urma
fecundaţiei rezultă zigotul din care se va forma embrionul (sporofitul imatur). Înmulţirea
asexuată, prin formarea aplanosporilor meiotici şi apoi eliberarea lor, este întâlnită la muşchi
şi la ferigi. În cazul spermatofitelor, sporii formaţi prin meioză sunt reţinuţi în plantă şi
integraţi în procesul de formare a gametangiilor. Înmulţirea vegetativă asigură formarea
noilor indivizi din fragmente de plante sau din organe specializate atunci când condiţiile de
mediu sunt favorabile dezvoltării populaţiilor.
 Ciclul de viaţă
Regnul Plantae este format din organisme haplo-diplobionte, cu generaţii
heteromorfe. Generaţia gametofitică este de lungă durată în cazul muşchilor. La ferigi,
gimnosperme şi angiosperme aceasta este redusă ca durată, independentă sau inclusă în
sporofit. În ciclul de viaţă apare stadiul embrionar. Unii autori consideră că aceste organisme
formează etapa de dezvoltare Embriophyta. Embrionul - structură pluricelulară, hrănită de
planta mamă, este înconjurat de ţesuturile protectoare iniţial ale gametangiilor femele.
Sistematica regnului Plantae
În regnul Plantae se deosebesc două direcţii de evoluţie, respectiv cea a plantelor
lipsite de ţesuturi conducătoare (plante avasculare) şi cea a plantelor cu ţesuturi conducătoare
(plante vasculare).
Corespunzătoare primei direcţii sunt plantele din încrengătura Bryophyta, iar celei de a
doua plantele din încrengăturile Polypodiophyta şi Spermatophyta, diferenţiate prin corpul
vegetativ, organele reproducătoare şi de răspândire, ciclul de viaţă ş.a.

 Bryophyta (încrengătura muşchilor)

- plante erbacee, de talie mică, dependente, prin fecundaţie, de mediul umed
- corpul vegetativ de tip taloidic (asemănător algelor verzi) sau cormoidic (format din tulpiniţă -
cauloid, frunzuliţe – filoid, rizoizi - rizoid ); în structura internă slabă diferenţiere a ţesuturilor
- ciclul de viaţă: predomină generaţia gametofitică; generaţia sporofitică este de scurtă durată,
dependentă de gametofit
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

53
  Polypodiophyta (încrengătura ferigilor)
- plante erbacee sau lemnoase, terestre, rar acvatice, legate de mediul umed prin fecundaţie
- corpul vegetativ de tip corm (diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze); în structura internă
ţesuturile sunt bine dezvoltate, inclusiv cele conducătoare
- ciclul de viaţă: predomină generaţia sporofitică; generaţia gametofitică, reprezentată de protal,
este independentă de cea sporofitică; cele două generaţii se succed în mod obligatoriu
- organe reproducătoare:  anteridia (organ reproducător mascul) – produce gameţi flagelaţi –
anterozoizi;  arhegonul (organ reproducător femel) – produce un gamet femeiesc – oosfera
- răspândirea prin meiospori

 Spermatophyta (încrengătura plantelor care se înmulţesc prin seminţe)

- plante erbacee sau lemnoase, terestre sau acvatice
- corpul vegetativ de tip corm (diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze); în structura internă
ţesuturile sunt bine dezvoltate, inclusiv cele conducătoare
- ciclul de viaţă: predomină generaţia sporofitică; generaţia gametofitică este de scurtă durată,
dependentă de sporofit
- organe reproducătoare: sunt incluse în floare – structură adaptată reproducerii sexuate; gameţii
masculi lipsiţi de flageli, ajung la cei femeli prin intermediul tubului polenic
- răspândirea prin seminţe

Test de evaluare

1.Menţionaţi care sunt principalele modificări la nivel celular produse prin

adaptarea plantelor la viaţa de uscat.
2.În ciclul de viaţă al speciilor regnului Plantae apare pentru prima oară
stadiul:
a) gametofitic
b) diploid
c) embrionar
3.Arătaţi care sunt elementele evolutive noi întâlnite la speciile din
Spermatophyta.

4.2. Încrengătura Bryophyta

4.2.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Bryophyta
Briofitele (muşchii) sunt plante verzi, autotrofe, de talie mică (1-50 cm), întâlnite în
locuri umbroase şi umede, pe stânci, sol, trunchiurile copacilor; unele specii prezintă adaptări
fiziologice ce le permit să suporte deshidratarea temporară (Lüttge, 1992), altele sunt strict
adaptate unor medii specifice (Stern, 1994).

54
 p.
Corpul muşchilor este alcătuit din două
ep.
generaţii suprapuse şi subordonate: gametofitul c.

dominant, asigură producerea gameţilor şi sporofitul

mic, dependent de gametofit, având rolul de par.

producere a sporilor.
Gametofitul apare pe un filament numit
protonemă, mai mult sau mai puţin dezvoltat la
r.
diferitele grupe de briofite, rezultat din germinarea
sporilor. Protonema şi apoi gametofitul sunt prinse de
substrat prin rizoizi uni- sau pluricelulari (fig. 22). Fig. 22: Marchantia polimorfa – structura
Corpul gametofitului poate fi un tal talului: ep.- epiderma, p. – por, c. – celule
cu cloroplaste, par. – parenchim de
asemănător algelor verzi (aplatizat, de forma unei depozitare, r – rizoizi unicelulari (după
Bonnier şi Leclerc du Sablon)
lame foliacee verzi) sau cormoidic, diferenţiat în
tulpiniţă (cauloid) şi frunzuliţe (filoid).
Organizarea internă poate fi de tip dorso-ventrală – în cazul
talului (fig. 21) sau radiară (fig. 23) – caracteristică tulpiniţei sau
frunzuliţelor; există şi specii lipsite de diferenţiere anatomică a
ţesuturilor. Ca tipuri de celule sunt întâlnite:
- hidroide - celule alungite, lipsite de citoplasmă sau nucleu;
sunt dispuse axial şi au rol în conducerea apei; pot fi însoţite de

Fig. 22: Polytrichum

stereide – celule vii, cu nucleu şi plastide;
formosum – structura - leptoide – celule care au pereţii laterali îngroşaţi, prevăzuţi
radiară a tulpiniţei
(după Takhtajan) cu pori prin care trec plasmodesme; conţin
citoplasmă, nucleu şi plastide; se află în jurul hidroidelor şi au rol în
conducerea hranei;
- clorofiliene – pot avea un singur cloroplast mare, asociat cu
pirenoizi, asemănător algelor verzi sau mai multe cloroplaste în care
este depozitat şi amidonul; Fig. 24: Funaria
hygrometrica –
- parenchimatice – cu rol de depozitare a apei sau a corpurilor peristoma: dinţii
externi sunt curbaţi
uleioase; spre exterior iar cei
interni sunt verticali
- epidermale – acoperite de cuticulă; pot prezenta stomate sau (după Bonnier şi
pori. Leclerc du Sablon)

La maturitate, pe gametofit se formează arhegonul şi anteridia.

55
 Arhegonul este organul reproducător femeiesc având forma unei butelii microscopice
susţinută de un picior pluricelular. Partea bazală ovoidală, uşor umflată, are la interior o zona
ventrală unde se diferenţiază un singur gamet femel – oosfera. Anteridia, organul
reproducător bărbătesc, are o formă globuloasă sau alungită şi este învelită de un perete
celular unistratificat. La interior anteridia conţine un ţesut spermatogen, alcătuit din
numeroase celule cubice, care, prin diviziuni, dau naştere anterozoizilor – gameţii masculi de
forma unui filament răsucit în spirală prevăzut cu doi flageli lungi.
După eliberare, anterozoizii orientaţi chemotactic de substanţele eliberate de
arhegoane (proteine, zaharuri, acizi etc.), ajung la nivelul oosferei unde are loc fecundaţia şi
formarea zigotului. Acesta se divide rapid şi dă naştere unui embrion din care se va dezvolta
sporofitul matur.
Sporofitul se formează pe gametofit şi este reprezentat de sporogon – structură de
culoare verde permanent sau numai în primele faze de dezvoltare; are o creştere limitată sau
nelimitată; este alcătuită din picior (haustor), setă şi capsulă.
Piciorul pătrunde în gametofit şi absoarbe apă şi substanţele nutritive. Seta, de formă
cilindrică, conduce substanţele nutritive la capsulă şi ajută la împrăştierea sporilor; la unele
specii poate lipsi. Capsula de diverse forme este protejată la partea superioară de un opercul
(căpăcel) caduc în momentul răspândirii sporilor; poate fi acoperită de o parte din ţesutul
gametofitului, numită caliptră; la interior se află un ţesut sporogen, alcătuit din celule mamă
ce se divid meiotic formând briospori haploizi. Pentru a se asigura răspândirea sporilor, în
unele cazuri sunt formate elatere (celule alungite, sterile, cu îngroşări spiralate) sau coloane
de celule, numită columella.
Sporii pot fi eliberaţi printr-o structură numită peristomă (fig. 24), aflată la partea
superioară a capsulei, alcătuită din 1-2 cercuri de dinţişori triunghiulari, membranoşi, coloraţi
în roşu sau portocaliu; în funcţie de umiditatea atmosferică, aceştia pot permite sau nu
eliberarea sporilor. Atunci când peristoma lipseşte, briosporii sunt puşi în libertate prin
despicarea longitudinală, în 4-6 valve, a capsulei.

56
 Sporul este învelit de două membrane, una externă cutinizată, mai groasă, numită
exospor şi alta internă, mai subţire, numită endospor. În condiţii optime de umiditate
germinează şi formează protonema.

opercul caliptră

peristoma

Fig. 25: Bryophyta – ciclul de viaţă: 1. sporii în momentul răspândirii; 2. spor

germinat; 3. protonema; 4. gametofitul mascul; 5. gametofitul femel; 6. anteridii
însoţite de parafize – una imatură, cea de-a doua eliberând anterozoizi; 7.
arhegon înaintea fecundaţiei; 8. arhegon după fecundare – formarea
embrionului; 9. sporofit – la bază se află gametofitul pe care se dezvoltă; 10.
capsula deschisă (după H.des Abbayes)

Muşchii se pot înmulţi pe cale vegetativă prin fragmente din corpul muşchiului
(frunzuliţe, tulpiniţă) sau prin mici corpusculi, numiţi propagule şi pe cale sexuată, prin
fecundarea oosferei şi formarea zigotului .
Ciclul de viaţă al muşchilor este constituit din alternarea celor două generaţii:
generaţia haploidă, de lungă durată, reprezentată de gametofit şi generaţia dipolidă de scurtă
durată, dependentă de gametofit, reprezentată prin sporofit. Generaţia haploidă, gametofitică
începe cu formarea sporilor şi se încheie în momentul producerii gameţilor. Generaţia
diploidă, sporofitică începe cu formarea zigotului rezultat în urma fecundaţiei şi se încheie în
momentul producerii sporilor (fig. 25).

57
 4.2.2. Clasificarea încrengăturii Bryophyta
În încrengătura Bryophyta sunt cuprinse clasele: Anthocerotopsida, Marchantiopsida,
Jungermaniopsida, Bryopsida (Popescu, 2009). Caracterele de diferenţiere sunt date de gradul
de dezvoltare al protonemei, alcătuirea gametofitului, structura sporofitului, modul de
deschidere al capsulei şi de eliberare a sporilor.

 Anthocerotopsida (muşchii cu corn)

- protonema: slab dezvoltată, cu durată scurtă de viaţă
- gametofitul: tal, cu aspect de disc lobat pe margine; în structura internă se deosebeşte epiderma cu
stomate formate din 2 celule reniforme, fără celule anexe, celule de parenchim cu un singur cloroplast
cu aspect de clopot, asociat cu pirenoizi; în spaţiile intercelulare se formează mucilagiu în care se
dezvoltă colonii de Nostoc
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă şi haustor; autotrof; prezintă stomate
- capsula: are creştere continuă, asigurată de un ţesut meristematic aflat la baza ei; în interior se află
columella înconjurată de celulele arhesporului care produc meiospori şi elatere; se deschide la vârf.

 Marchantiopsida (muşchii hepatici, cu tal)

- protonema: scurtă, cu cloroplaste în celule
- gametofitul: tal, aplatizat, ramificat dichotomic; în structura internă puternic diferenţiat; conţine
„corpuri de ulei” – aglomerări caracteristice de picături de ulei, înconjurate de membrană proprie;
transportul apei este asigurat de celule cu pereţii perforaţi
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi, netezi sau cu pereţi îngroşaţi ce ies în relief
- înmulţirea vegetativă: prin propagule
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă foarte scurtă şi haustor;
- capsula: fără stomate, columella; celulele arhesporului produc meiospori şi elatere diploide, cu pereţii
îngroşaţi spiralat; se deschide la vârf.

 Jungermaniopsida (muşchii hepatici, cu tal sau foliari)

- protonema: scurtă, alcătuită din puţine celule
- gametofitul: tal sau tal cormoid, cu: tulpiniţă - erectă sau târâtoare, aplatizată, lipsită de elemente
conducătoare; frunzuliţe – simple, cu vârful simplu, bilobat sau terminat prin filamente, dispuse pe 2
(rar 3) rânduri - 2 pe flancuri, 1 pe mijloc, numită amfigastră; intern, alcătuite dintr-un singur rând de
celule, fără nervură mediană; cresc printr-o celulă iniţială bifacială; „corpuri de ulei” prezente
- simetria: dorso-ventrală
- rizoizi: unicelulari, neramificaţi, netezi
- înmulţirea vegetativă: prin ramuri, frunzuliţe de înmulţire sau corpuri de înmulţire formate la
marginea frunzuliţelor
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă şi haustor;
- capsula: fără stomate, columella; celulele arhesporului produc meiospori şi elatere diploide, cu pereţii
îngroşaţi spiralat; se deschide prin crăpături formate terminal.

58
  Bryopsida (muşchii frondoşi, frunzoşi)
- protonema: ramificată; în prima etapă – cloronemă, cu celule bogate în cloroplaste, în a doua etapă de
dezvoltare – caulonemă pe care se dezvoltă muguri mici
- gametofitul: tal cormoid, cu: tulpiniţă - erectă sau târâtoare, cilindrică, simplă sau ramificată; în
structura internă prezintă elemente conducătoare: hidroide, însoţite de stereide şi leptoide; frunzuliţe –
simple, plane, cu nervură mediană evidentă, dispuse pe 3 rânduri; intern, alcătuite din mai multe rânduri
de celule; cresc printr-o celulă iniţială trifacială; fără „corpuri de ulei”
- simetria: radiară
- rizoizi: pluricelulari, cu pereţi transversali oblici, ramificaţi; rol de fixare şi absorbţie
- înmulţirea vegetativă: capacitate mare de regenerare prin fragmente de tulpiniţă sau frunzuliţe;
formează uneori propagule (în axila frunzuliţelor sau în vârful tulpiniţei)
- sporofitul (sporogonul): alcătuit din capsulă, setă şi haustor;
- capsula: cu stomate, columella; spori fără elatere; se deschide la partea superioară formând peristoma

4.2.3. Importanţa speciilor din încrengătura Bryophyta

Dintre speciile cu importanţă practică pentru agricultură
fac parte cele din genurile Sphagnum şi Polytrichum (Clasa
Bryopsida).
Sphagnum (ordinul Sphagnales, familia Sphagnaceae) –
muşchiul de turbă (fig. 26): specii caracteristice mlaştinilor
oligotrofe, numite tinoave, prezentând o creştere continuă a
tulpiniţei prin celula iniţială apicală. Partea bazală a tulpiniţei ce
vegetează în apă în condiţii de pH acid şi temperatură scăzută, se
carbonizează lent, transformându-se în turbă, folosită drept
combustibil sau în amestecuri de pământ pentru răsadurile de Fig. 26: Sphagnum sp. –
muşchiul de turbă
flori şi legume. În structura internă a frunzuliţelor sunt două
categorii de celule: clorocite – celule cu cloroplaste, aşezate în reţea având rol fotosintetic şi
hialocite – celule lipsite de conţinut, cu pereţii îngroşaţi cu benzi de lignină în care se
depozitează apa din precipitaţii.
Polytrichum (ordinul Polytrichales, familia Polytrichaceae): specii cu tulpiniţa
erectă, fixată prin rizoizi pluricelulari, ramificaţi. Frunzuliţe lat lanceolate, cu o “nervură”
mediană puternică, prezintă pe faţa superioară mai multe serii de lame perpendiculare – „lame
de asimilaţie”, cu rol în absorbţia luminii pentru fotosinteză. Capsula sporogonului prevăzută
cu un opercul, este acoperită de o caliptră păroasă.
P. commune – muşchiul de pământ (fig.21): răspândit prin păduri, turbării, mai ales în
regiunile de munte.

59
 Muşchii, împreună cu algele şi lichenii, participă la formarea solului primar, pregătind
substratul pentru dezvoltarea altor specii. În păduri, muşchii acumulează apa din precipitaţii,
contribuind la reglarea umidităţii solului, prevenirea inundaţiilor sau a alunecărilor de teren.
În pajiştile înţelenite formează un strat ce acoperă solul şi împiedică aerisirea acestuia,
intensificând acţiunea bacteriilor anaerobe, provocând acidifierea solului şi stingherind astfel
procesul de nutriţie al plantelor furajere valoroase ce sunt înlocuite de plante mai puţin
valoroase. Indivizii de muşchi de turbă din mlaştinile aflate în zona montană au capacitatea
de a reţine cantităţi mari de apă. Depozitele de turbă constituie zăcăminte importante folosite
ca îngrăşământ organic, pentru combustibil sau în amestecuri de pământ în legumicultură şi
floricultură. De asemenea, acestea prezintă o importanţă ştiinţifică deosebită deoarece la
nivelul lor s-au conservat spori sau grăunciori de polen ai unor specii străvechi pe baza cărora
a putut fi reconstituită istoria succesiunii vegetaţiei de pe numite teritorii.

Test de evaluare
1.Caracterizaţi principalele tipuri de corpuri vegetativ întâlnite la Bryophyta.
2.În ciclul de viaţă al briofitelor, generaţia diploidă este:
a) de scurtă durată, dependentă de gametofit
b) generaţia dominantă
c) separată în spaţiu de generaţia gametofitică
3.Care este rolul ecologic al muşchilor?

4.3. Încrengătura Polypodiophyta

4.3.1. Caracterizarea organismelor din încrengătura Polypodiophyta
Încrengătura Polypodiophyta, numită şi a ferigilor, grupează cormofite producătoare
de spori pentru răspândire, eliberaţi din sporangi (Judd, 1999). În ciclul de viaţă sporofitul
devine dominant ca mărime şi durată şi este de sine stătător, exceptând o perioadă scurtă, în
faza embrionară; gametofitul redus, se dezvoltă independent de sporofit. Cele două generaţii
ale polipodiofitelor, cea sporofitică şi cea gametofitică, diferenţiate morfologic şi anatomic şi
separate în spaţiu, se succed în mod obligatoriu.
Sporofitul se formează prin dezvoltarea embrionului rezultat din diviziunile succesive
ale zigotului.
Embrionul, alcătuit din radiculă formată la o extremitate, tigelă (mugurele tulpiniţei)
şi cotiledon (frunza embrionară) apărute la cealaltă extremitate a axului, poate fi însoţit de un
masiv celular numit suspensor (talpă, haustor) cu rol în nutriţie.

60
 Sporofitul matur are corpul vegetativ de tip corm; după habitus, poate fi plantă
erbacee sau lemnoasă (speciile fosile sau cele actuale din păduri tropicale), terestră, acvatică
sau epifită, măsurând de la câţiva centimetri până la zeci de metri în lungime.
Rădăcinile formate iniţial au durată scurtă de viaţă şi sunt înlocuite cu cele de origine
adventivă. Speciile fosile din Psilopsida nu au rădăcină, absorbţia apei şi fixarea fiind
asigurată de rizoizi. Din celula apicală iniţială se formează şi caliptra. Ramificarea are loc
prin dichotomie.
Tulpina aeriană ortotropă sau plagiotropă, de tip stipes la speciile arborescente, are
creştere apicală şi ramificare dicotomică. Majoritatea speciilor erbacee formează tulpini
subterane de tipul rizomului, omolog tulpinilor aeriene târâtoare. În structura internă a
rădăcinii şi tulpinii se găsesc ţesuturi conducătoare simple, de origine primară. Formaţiuni
libero-lemnoase de origine secundară apar numai la ferigile lemnoase fosile.
Frunzele pot fi microfile, cu lungimea până la 2 cm sau macrofile, mai mari de 2 cm.
Microfilele au un singur fascicul (nervură) iar macrofilele sunt multifasciculate, cu nervuri
ramificate. Limbul foliar simplu sau compus, întreg sau cu incizii îndeplineşte funcţia de
asimilaţie în cazul trofofilelor. Sporofilele sunt frunze care şi-au pierdut rolul trofic şi asigură
producerea sporilor iar trofosporofilele sunt frunzele cu funcţie mixtă: de asimilaţie şi de
producere a sporilor.
Sporangii se formează pe sporofitul matur. Ferigile primitive prezentau sporangi
solitari, dispuşi terminal pe ramificaţiile dichotomice (Rhynia sp.) sau grupaţi în sinangii
(Psilotum sp.). La speciile actuale sporangii pot fi solitari, aşezaţi în axila sporofilelor sau
trofofilelor sau adunaţi în sori nuzi sau protejaţi de o membrană de origine epidermală,
numită induziu, dispuşi pe partea dorsală a trofosporofilelor; uneori se pot găsi pe partea
ventrală a frunzei sau sunt închişi în sorocarpi. Sporofilele pot fi solitare sau grupate în spice
sporifere (strobili).
Răspândirea sporilor este facilitată de o serie de adaptări: elatere (Equisetum sp.) –
benzi higroscopice produse de peretele extern al sporului cu rolul de aglomerare a sporilor
care astfel cad grupaţi pe sol; inel mecanic incomplet (ferigi leptosporangiate) - alcătuit dintr-
un rând de celule cu pereţii externi îngroşaţi ce asigură deschiderea bruscă a peretelui
sporangelui şi împrăştierea sporilor datorită variaţiei umidităţii din aer.
Sporii în cazul majorităţii speciilor de polipodiofite sunt identici între ei – izospori,
ferigi izospore; există şi specii heterospore care formează microspori (spori bărbăteşti foarte
mici, produşi în număr mare în microsporangi situaţi pe microsporofile) şi macrospori (spori
femeieşti, de dimensiuni mari, produşi în număr redus – 4-1, în macrosporangi situaţi pe

61
macrosporofile). Sporii sunt protejaţi de două membrane, cea externă fiind groasă, cu
ornamentaţii, cea internă mai subţire.
Gametofitul apărut în urma germinării sporilor este numit protal. De dimensiuni mici
(câţiva milimetrii – max. 5 cm), acesta se prinde de substrat cu ajutorul rizoizilor. Poate fi
situat deasupra solului având nutriţie autotrofă, fotosintetizatoare (Equisetaceae, unele
licopodiofite, numeroase ferigi leptosporangiate) sau subteran nutriţia fiind saprofită sau
micotrofă (în simbioză cu ciuperci) (la Psilotaceae, unele licopodiofite) (Judd, 1999).
Aspectul extern este variabil: lamelar, cordiform, lobat, tuberculiform sau filamentos. Ferigile
izospore vor forma protale identice (specii homoprotaliene). Gametofitul este potenţial
bisexuat (hermafrodit), producător atât de anteridii cât şi de arhegoane. Ferigile heterospore
vor forma protale dioice (specii heteroprotaliene).
Protalele au de obicei durată scurtă de viaţă (anuale); la Botrychium sp. Gymnograma
sp. acestea sunt perene.
Anteridia ia naştere din stratul epidermal al gametofitului, are formă sferică şi este
protejată la exterior de un singur strat de celule sterile. Anterozoizii (gameţii bărbăteşti) sunt
spiralaţi şi multiflagelaţi, cu excepţia speciilor din Lycopodiaceae sau Selaginellaceae unde
sunt asemănători briofitelor, respectiv biflagelaţi.
Arhegonul este asemănător muşchilor adăpostind în partea bazală, mai dilatată şi
cufundată în protal, oosfera – gametul femeiesc imobil. Partea superioară, gâtul, se ridică
deasupra substratului.
Ciclul de dezvoltare
Sunt două caracteristici proprii ciclului de dezvoltare al polipodiofitelor: existenţa
separată a celor două generaţi şi succesiunea lor obligatorie.
Generaţia sporofitică (diploidă), dominantă, începe o dată cu zigotul format în urma
procesului de fecundaţie. Diviziunile următoare vor configura embrionul din care se va forma
planta adultă (sporofitul). Pe aceasta apar sporangii cu celulele mamă sporogene.
Generaţia gametofitică (haploidă), de scurtă durată, debutează cu sporii rezultaţi prin
meioza celulelor mamă. Prin germinare, sporii formează protalul (gametofitul) pe care se vor
diferenţia gametangiile – anteridia şi arhegonul şi gameţii – anterozoizii şi oosfera.
Procesul de fecundaţie are loc în prezenţa apei datorită anterozoizilor flagelaţi, ceea ce
exclude prezenţa polipodiofitelor din habitatele cu umiditate redusă.
Schematic, ciclul de dezvoltare se prezintă astfel:

62
 → generaţia sporofitică (2n) ←
zigot → embrion → sporofit → sporange → Meioză
↑ ═ ═════ ═ ═════ ═ ═════ ═ ↓
Fecundaţie ← anterozoizi ← anteridie ← protal ← spor
← oosferă ← arhegon ←
→ generaţia gametofitică (n) ←
4.3.2. Clasificarea încrengăturii Polypodiophyta
Împărţirea în cele 4 clase - Psilopsida, Lycopodiopsida, Equisetopsida,
Polypodiopsida, este realizată în principal pe baza alcătuirii sporofitului, a tipului de frunze, a
caracteristicilor sporangilor, sporilor şi gametofitului.

 Psilopsida – ferigi străvechi, primitive

Sporofitul: plante mici, erbacee sau arbustive; lipsite de rădăcini; tulpini subterane sau aeriene,
simple sau ramificate dichotomic.
Frunze: absente sau microfile uninerve sau lipsite de fascicule conducătoare, dispuse spiralat sau
pe 2 şiruri.
Sporangi: sesili, situaţi în vârful tulpinii, ramurilor sau scurt pedicelaţi, la baza microfilelor;
solitari (uniloculari) sau grupaţi în sinangii (bi-triloculari)
Sporii: izospore.
Gametofit (protalul): subteran, micotrof; homoprotaliene
 Sistematică: specii fosile - ordin Rhyniales; reprezentanţi actuali - ordin Psilotales, familia
Psilotaceae

 Lycopodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, terestre sau acvatice; rădăcini ramificate dichotomic; tulpini până la 1 m
lungime, ramificate dichotomic.
Frunze: microfile uninerve, dispuse spiralat sau opus; diferenţiate în trofofile şi sporofile; uneori
sporofilele sunt asemănătoare frunzelor sterile.
Sporangi: solitari, uniloculari, în axila frunzelor; sporofile dispersate pe tulpină sau grupate în
spice
Sporii: izospore sau heterospore (speciile evoluate)
Gametofit (protalul): subteran, lângă sau la suprafaţa solului; micotrof sau autotrof,
fotosintetizator; homoprotaliene sau heteroprotaliene
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Lycopodiales familia Lycopodiaceae; ordin
Selaginellales, familia Selaginellaceae; ordin Isoetales, familia Isoetaceae; specii fosile - ordin
Protolepidodendrales; ordin Lepidodendrales

63
  Equisetopsida
Sporofitul: plante erbacee sau lemnoase (specii fosile) terestre sau acvatice; în sol rizom articulat;
tulpini aeriene articulate, cu internoduri canaliculate; ramificare monopodială; ramuri absente sau
în verticil.
Frunze: mici, reduse, dispuse în verticil; concrescute la bază în teci comune, dinţate la vârf.
Sporangi: uniloculari situaţi în vârful sporofilelor ramificate dichotomic sau grupaţi câte 5-6 pe
dosul unor sporofile peltate; sporofilele peltate formează spice terminale.
Sporii: izospore; spori sferici, verzi, cu 4-6 elatere.
Gametofit (protalul): situat deasupra solului; verde, autotrof; diferenţiate morfologic = ferigi
heteroprotaliene.
 Sistematică: reprezentanţi actuali - ordin Equisetales familia Equisetaceae; specii fosile: ordin
Hyeniales; ordin Sphenophyllales; ordin Calamitales

 Polypodiopsida
Sporofitul: plante erbacee, sau lemnoase, terestre, epifite sau acvatice; rădăcinile primare dispar
timpuriu şi sunt înlocuite de cele adventive; rizom în sol sau tulpini aeriene columnare, de tip
stipes, la speciile lemnoase
Frunze: megafile, cu numeroase nervuri dichotomic-ramificate, puternic divizate sau întregi,
dispuse spiralat; trofosporofile la cele mai multe specii, uneori sporofile distincte de trofofile sau
frunze cu baza sterilă şi partea terminală specializată în producerea sporilor; prefoliaţie circinată.
Sporangi: uniloculari, grupaţi în sori, formaţi dorsal şi marginal pe trofosporofile, pe sporofile, în
zone specializate ale frunzei sau închişi în sporocarpi; prevăzuţi cu inel mecanic pentru deschidere;
sorii pot fi nuzi sau protejaţi de induziu
 Sporii: izospore sau heterospore.
Gametofit (protalul): anual sau peren
Sistematică: sunt descrise între 25-35 de familii cu specii actuale sau fosile, dintre care fac parte -
ordin Ophioglossales familia Ophioglossaceae; ordin Osmundales familia Osmundaceae; ordin
Polypodiales familia Polypodiaceae s.l. (senu lato); ordin Marsileales familia Masileaceae; ordin
Salviniales familia Salviniaceae, familia Azollaceae.

4.3.3. Importanţa speciilor din încrengătura Polypodiophyta

Speciile de ferigi primitive, din clasele Lycopodiopsida, Equisetopsida au contribuit la
formarea depozitele de cărbune şi ţiţei.
Numeroase specii actuale au proprietăţi medicinale. Unele sunt buruieni în culturi
agricole sau în pajişti. Multe specii sunt utilizate ca plante ornamentale.
Exemple:
 Clasa Lycopodiopsida
 Ordinul Lycopodiales
 Familia Lycopodiaceae: plante cu tulpini ascendente sau târâtoare, acoperite
de frunze mici, rigide; sporangii solitari, reniformi aşezaţi la baza sporofilelor grupate în
64
 spice terminale. Din sporii asemănători (ferigi izospore) rezultă
protale monoice (homoprotaliene), pe care se găsesc arhegoane şi
anteridii; anterozoizi.
 L.clavatum – Pedicuţă (fig. 27): plantă perenă;
tulpina târâtoare, de 50 -100 cm lungime, ca şi ramificaţiile, este
cilindrică. Trofofile liniar lanceolate, alterne, mai mari decât
sporofilele, se termină printr-o aristă lungă, incoloră. Spicele cu

Fig. 27: Lycopodium sporofile sunt cilindrice, lung pedunculate, frecvent grupate câte
clavatum -
Pedicuţă
două pe un pedicel. Specia este întâlnită pe soluri uşor acide,
oligotrofe, sărace în calcar, din etajul gorunului până în cel al
pădurilor de molid, în pajişti umede, la marginea pădurilor etc.; cu utilizări în industrie (sporii
erau presăraţi în formele pentru fontă şi intrau în alcătuirea artificiilor), medicină, cosmetică,
având proprietăţi tinctoriale (plantele fierte vopsesc
lâna în verde).
 Ordinul Selaginellales
 Familia Selaginellaceae: plantele
erbacee, perene, mici, asemănătoare muşchilor.
Tulpinile sunt repente, acoperite de frunze solzoase,
moi, ce au pe partea superioară o ligulă
membranoasă cu rol în acumularea apei; diferenţiate
în sporofile şi trofofile. Sporangii sunt de două

tipuri: macrosporangi - adăpostesc macrospori din

Fig. 28: Selaginella helvetica - Struţişor
germinarea cărora se vor forma protale femeieşti;
microsoprangi - cu microspori ce vor forma protale bărbăteşti.
Genuri reprezentative: Selaginella (unic reprezentant al familiei în ţara noastră)
 Selaginella helvetica – Struţişor (fig. 28): plantă perenă cu tulpini târâtoare,
turtite dorso-ventral. Frunzele aşezate pe patru şiruri, inegale (cele de pe muchii fiind mai
mari), au marginea întreagă. Sporofilele sunt grupate în spice dispuse terminal, câte 1-2 pe
pedicel. Întâlnită pe stânci umede din regiunea montană, ca specie calcifilă.

65
  Clasa Equisetopsida
 Ordinul Equisetales
 Familia Equisetaceae: speciile erbacee, perene,
având tulpini şi ramuri articulate, costate şi brăzdate; la noduri
se găsesc frunzele reduse la scvame, dispuse în verticil şi
concrescute în teci comune. Sporofilele peltate formează spice
terminale, având pe partea dorsală 5 - 12 sporangi; protalele
rezultate din germinarea sporilor sunt dioice (ferigi izospore,
heteroprotaliene).
 Equisetum arvense - Coada calului: întâlnită Fig. 29: Equisetum arvense –
Coada calului: spicul sporifer
frecvent ca buruiană din zona de stepă până în cea montană, în
lunci, pe terenuri nisipoase sau în pajişti umede. Primăvara, de pe rizomul din sol apar tulpini
aeriene brune, ce poartă un spic sporifer în vârf (tulpini fertile) (fig.29). Sporii au un înveliş
extern (exosporul) ce se desface în patru benzi higroscopice, numite elatere, permiţând
aglomerarea şi răspândirea în grup a acestora. Tulpinile fertile se usucă după răspândirea
sporilor, fiind înlocuite de tulpini sterile, verzi, asimilatoare.
 Clasa Polypodiopsida
 Ordinul Polypodiales
 Familia Polypodiaceae (s.l.): majoritatea speciilor cuprinse în această familie
sunt plante terestre, cu rizomi în sol. Frunzele penate pot fi întregi sau divizate, diferenţiate în
trofofile şi sporofile sau nediferenţiate (trofosporofile). Sporangii prevăzuţi cu inel mecanic
cu rol în deschiderea acestora, sunt grupaţi în sori rotunzi sau alungiţi şi pot fi acoperiţi sau
nu de induziu. Sorii se află pe partea inferioară a frunzelor. Sporii formaţi câte 64,32,16 sau 8
într-un sporangium, sunt identici şi formează protale monoice.
Genuri reprezentative: Polypodium (limbul penat-partit, penat-sectat; sori galbeni,
rotunzi, nuzi); Pteridium (frunze dublu penat-
sectate; sori liniari, aşezaţi pe marginea
segmentelor frunzei, acoperiţi de induziu şi
marginea răsucită a segmentelor); Dryopteris
(frunze dublu penat-sectate; sori ovat-rotunzi,
acoperiţi de induziu reniform, fixat într-o parte).
 Polypodium vulgare – Feriguţă
Fig. 30: Polypodium vulgare – Feriguţă (fig.30): frecvent întâlnită din zona pădurilor de

66
stejar până în etajul molidului în păduri, pe stânci, în locuri
umbroase. Frunzele persistente, penat partite au pe partea dorsală
sorii rotunzi şi golaşi, aşezaţi de o parte şi de alta a nervurilor
secundare.
 Pteridium aquilinum – Feriga de câmp (fig. 31):
plantă perenă cu rizom puternic, frunze de 2-4 ori penat-sectate,
lungi (2m). Sorii formează o linie continuă pe marginea
segmentelor frunzei. Aceasta este răsfrântă şi protejează sorii,
împreună cu o induzie,. Întâlnită la marginea sau în tăieturi de
pădure din etajul gorunului şi al molidului, poate acoperi suprafeţe Fig. 31:
Pteridium aquilinum –
mari în pajiştile din zona montană reprezentând o buruiană greu de Feriga de câmp
combătut (împiedică regenerarea naturală a pădurilor), toxică
pentru unele animale. Plantă indicatoare de soluri oligotrofe.
 Dryopteris filix-mas – Ferigă (fig. 32):
frecvent întâlnită din zona pădurilor de stejar, până în
etajul boreal, în păduri, tufărişuri sau buruienişuri.
Rizomul gros, lung până la 30 de cm, acoperit cu resturi
de peţiol din anii precedenţi, are proprietăţi
antihelmintice, fiind folosit atât în medicina umană, cât şi
în cea veterinară. Frunzele mari, ating 140 cm în
lungime; peţiolul acoperit cu scvame brun-roşcate şi
lamina dublu penat-sectată; segmentele dinţate pe
Fig. 32: Dryopteris filix-mas –
Ferigă margini, cu vârfuri rotunjite, pe dos poartă sorii rotunzi,
acoperiţi de un induziu reniform.
 Ordinul Marsileales
 Familia Marsileaceae: plante de mlaştini, perene, cu rizomi. Sporangii
diferenţiaţi în macro- şi microsporangi, conţin macro- şi microspori (ferigi heterospore, cu
protale dioice). Macro şi microsporii sunt închişi împreună în formaţiuni numite sporocarpii,
aflate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Marsilea (frunze lung peţiolate, compuse; sporocarpi
pedunculaţi)
 Marsilea quadrifolia – Trifoi cu patru foi: plante cu rizomi subţiri, târâtori, de
pe care pleacă frunze lung peţiolate, cu patru foliole dispuse în cruce. Întâlnită sporadic în
zona de câmpie, în ape stagnante, puţin adânci şi mlaştini.
67
  Ordinul Salviniales
 Familia Salviniaceae: plante acvatice, natante, lipsite de rădăcini, la fiecare
nod al tulpinii fiind trei frunze – două plutitoare, cea de-a treia redusă la nervuri, având rol
absorbant. Sporangii diferenţiaţi, conţinând macro, respectiv microspori, sunt închişi fiecare,
separat, în sporocarpii globuloase, situate la baza peţiolului frunzei.
Genuri reprezentative: Salvinia
 Salvinia natans – peştişoară: specie anuală, frecventă în câmpie, în ape puţin
adânci, stagnante sau slab curgătoare.
Speciile de ferigi acvatice pot apare, uneori, ca buruieni în orezării.

Test de evaluare
1.Care este generaţia de scurtă durată din ciclul de viaţă al polipodiofitelor şi
prin ce structuri este reprezentată?
2.Atunci când frunzele ferigilor asigură fotosinteza şi producerea sporilor (au
funcţie mixtă), ele se numesc
a) trofofile
b) trofosporofile
c) sporofile
3.Precizaţi diferenţele morfologice existente între speciile Marsilea quadrifolia şi
Salvinia natans.
REZUMATUL TEMEI
 Regnul Plantae cuprinde organisme terestre, eucariote, autotrofe.
 Adaptarea la viaţa de uscat a determinat o serie de modificări la nivel celular,
al aparatului vegetativ şi al ciclului de viaţă.
 În ciclul de viaţă apare stadiul embrionar
 În cadrul regnului sunt două direcţii evolutive: plante avasculare – încrengătura
Bryophyta, plante vasculare – încrengăturile Polypodiophyta şi Spermatophyta.
 Bryophyta (încrengătura muşchilor): specii sunt legate de mediul umed datorită
modului de fecundaţie; plante verzi, autotrofe, de talie mică, legate de un mediu de viaţă
umed (pe sol, mai rar întâlniţi în apă), au corpul alcătuit din două generaţii suprapuse şi
subordonate: gametofitul dominant, verde, produce organele cu elemente reproducătoare
(gameţii) şi sporofitul mic, dependent de gametofit, având rolul de producere a sporilor.
 Exemple: genul Sphagnum - muşchii de turbă; Polytrichum commune –
muşchiul de pământ
68
  Polypodiophyta (încrengătura ferigilor) - primele plante vasculare apărute pe
uscat; se înmulţesc prin spori; generaţia sporofitică este dominantă; sporofitul are corpul
alcătuit din organe vascularizate (rădăcină, tulpină şi frunze); frunzele pot îndeplini rol trofic
şi/sau de înmulţire existând trofofile, sporofile sau trofosporofile.
 Încrengătura Polypodiophyta este împărţită în 4 clase: Psilopsida – ferigi
străvechi, primitive, lipsite de rădăcini, cu reprezentanţi actuali în pădurile tropicale;
Lycopodiopsida – ferigi microfile cu sporangi solitari; dintre reprezentanţii actuali fac parte
Lycopodium clavatum (Pedicuţa), Selaginella helvetica (Struţişor); Equisetopsida - specii cu
tulpini şi ramuri articulate, asimilatoare; reprezentanţii actuali - genul Equisetum;
Polypodiopsida – ferigi macrofile cu sporangi grupaţi în sori; reprezentanţi actuali:
Polypodium vulgare (Feriguţa dulce), Pteridium aquilinum (Feriga de câmp), Dryopteris filix-
mas (Feriga de pădure), Marsilea quadrifolia (Trifoiaşul de baltă), Salvinia natans
(Peştişoară) ş.a.

TEST RECAPITULATIV
1. Protonema reprezintă:
a) corpul vegetativ al muşchilor
b) filamentul format prin germinarea sporilor
c) generaţia gametofitică
d) structura prin care muşchii se prind de substrat
e) formaţiunea cu rol în răspândirea sporilor

2. Eliminaţi enunţul incorect pentru caracterizarea briofitelor:

a) în ciclul de viaţă al muşchilor generaţia diploidă este de lungă durată
b) muşchii se pot înmulţi vegetativ prin corpusculi mici numiţi propagule
c) zigotul rezultă în urma fecundaţiei
d) generaţia gametofitică începe odată cu formarea sporilor
e) sporofitul se dezvoltă pe gametofit
3. Speciile de ferigi erbacee perene, cu tulpini şi ramuri articulate, costate şi
brăzdate sunt întâlnite în:
a) Ordinul Polypodiales
b) Familia Lycopodiaceae
c) Genul Selaginella
d) Clasa Equisetopsida
e) Familia Salviniaceae
4. Familia Marsileaceae cuprinde:
a) plante de mlaştini, perene, cu rizomi
b) plante acvatice natante, lipsite de rădăcini
c) specii microfile
d) plante cu frunze reduse la scvame, dispuse în verticil, aşezate într-o teacă comună
e) specii cu sori liberi, aşezaţi pe marginea sau pe dosul frunzelor

69
 Tema 5
SPERMATOPHYTA – ÎNCRENGĂTURA PLANTELOR CU
SEMINȚE
SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA (GYMNOSPERMAE)

Fig. 33: Semiţe golaşe (Abies sp.)

Unităţi de învăţare:
5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu
5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare
5.3. Pinophytina (Gymnospermae) - caracterizare, clasificare
5.4. Pinophytina: exemple de specii
Obiectivele temei:
 Înțelegerea importanței apariției seminței în evoluția și adaptarea plantelor la
mediul terestru
 Caracterizarea încrengăturii Spermatophyta şi delimitarea subîncrengăturilor
 Cunoașterea trăsăturilor specifice plantelor din subîncrengătura Pinophytina
 Diferenţierea, pe baza caracterelor generale, a claselor de gimnosperme
 Cunoaşterea principalilor taxoni din subîncrengătura Pinophytina din punct de
vedere sistematic, al caracterelor morfologice şi al importanţei
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
4. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
6. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

70
 5.1. Plantele cu seminţe – evoluţie şi adaptare la mediu
Sămânţa este organul de răspândire caracteristic grupei de plante numite spermatofite.
Apărută, în procesul evolutiv, pentru prima oară la gimnosperme, reprezintă o adaptare
majoră la constrângerile impuse de uscat, ca mediu de viaţă. Sămânţa asigură legătura între
generațiile succesive oferind un moment de repaus înaintea reluării ciclului vegetativ.
Plantele care se înmulțesc prin semințe prezintă o serie de avantaje față de cele care se
îmnulțesc prin spori6: fertilizarea și apoi dezvoltarea embrionului are loc în interiorul
țesuturilor protectoare ale plantei mamă iar embrionul, însoțit de obicei de un țesut de rezervă,
este acoperit de tegumentul seminal care asigură răspândirea și supraviețuirea chiar și în
condiții mai puțin favorabile, cum ar fi perioadele cu temperaturi scăzute sau lipsite de
precipitații.
Sămânța se formează din ovul în urma fecundației. La gimnosperme ovulele se găsesc
pe partea superioară a macrosporofilelor (carpelelor) plane în timp ce la angiosperme acestea
sunt protejate în carpele închise.
Analiza cladistică a speciilor de plante care se înmulțesc prin semințe a arătat că
acestea fac parte dintr-un grup monofiletic (cu origine comună) din care au evoluat 5 ramuri:
cycadopside, ginkgopside, conifere, gnetopside și angiosperme (Judd, 1999).

Test de evaluare
1.Care sunt avantajele înmulțirii plantelor prin semințe?
2.Seminţele se formează, în urma fecundaţiei, din:
a) floare
b) ovar
c) ovul

5.2. Spermatophyta – caracterizare, clasificare

Încrengătura Spermatophyta cuprinde plante evoluate ce se caracterizează prin:
- răspândirea prin seminţe, rezultate în urma înmulţirii sexuate;
- generaţia sporofitică dominantă în ciclul de viaţă; sporofitul bine dezvoltat este
alcătuit din organe vegetative (rădăcină, tulpină, frunze) bine diferenţiate din punct de vedere
funcţional şi morfologic;
- generaţia gametofitică redusă în timp; gametofitul de dimensiuni mici este
inclus în sporofit şi dependent trofic de acesta;
6
B.M. Johri, 1984. Embryology of Angiosperms, Springer Verlag, Berlin-Heidelberg-New York-Tokyo, p. 567

71
 - plante hetrospore; microporii sunt reprezentaţi de grăunciorii de polen iar
macrosporii de ovul
Clasificările sistematice (Ciocârlan, 2009) repartizează plantele cu semințe în
încrengătura Spermatophyta, subdivizată în subîncrengăturile Pinophytina (Gymnospermae)
și Magnoliophytina (Angiospermae).

 Pinophytina (Gymnospermae)  Magnoliophytina (Angiospermae)

 Carpela: plană; ovulul descoperit, format  Carpela: închisă, formată din ovar, stil,
la baza carpelei, pe partea superioară stigmat; ovulul închis în ovar
 Seminţe: golaşe  Seminţe: închise în fruct
 Fruct: -  Fruct: format din peretele ovarului

Test de evaluare
1.Comparaţi caracteristicile generaţiei gametofitice aparţinând încrengăturilor
Polypoidiophyta, respectiv Spermatophyta?
2.Răspândirea prin seminţe este caracteristică:
a) gimnospermelor
b) angiospermelor
c) ambelor grupe de plante

5.3. Pinophytina (Gymnospermae): caracterizare, clasificare

5.3.1. Caracterizarea subîncrengăturii Pinophytina
Plantele din subîncrengătura Pinophytina sunt larg cunoscute sub numele de
gimnosperme (gymnos gr. – golaș, sperma – sămânță) datorită faptului că semințele lor se
formează la suprafața unor structuri (frunze modificate, solzi, megasporofile) (fig. 33) și nu
sunt închise în fruct cum se întâmplă în cazul angiospermelor.
În ciclul de viață generația gametofitică este redusă ca durată și este subordonată
sporofitului protector ceea ce conferă speciilor o plasticitate ecologică crescută și o adaptare
mai bună la climatul arid al uscatului.
Generația sporofitică este reprezentată de plante lemnoase, întâlnite de la 720 latitudine
nordică la 550 latitudine sudică, constituind vegetația dominantă în zonele reci, arctice.
Rădăcina pivotantă, rămuroasă sau trasantă, este ramificată dichotomic ( unele specii
fosile), monopodial sau simpodial; poate forma micorize (Pinus) sau pneumatofori
(Taxodium).

72
 Tulpina la speciile fosile prezenta o ramificare dichotomică; la cele actuale poate fi
ramificată monopodial –Pinopsida, simpodial – Gnetopsida sau este de tip stipes - la
Cycadopsida; ritidomul este bine dezvoltat, uneori se desprinde în plăci (Pinus) sau solzi
(Abies, Pinus); ramurile pot fi lungi (macroblaste) sau scurte (microblaste) așezate în
verticile (Pinales).
În structura internă sunt prezente, în toate organele plantei, canalele secretoare de rășini
(Pinales) sau de mucilagii (Cycadopsida).
Frunzele sunt variate ca mărime, formă sau
nervațiune. În funcție de mărime și formă frunzele
pot fi: macrofile, penat-compuse (Cycadopsida) sau
cu aspect de panglică (Welwitschia); microfile
aciculare solitare (Abies, Picea) (fig.34) sau în
fascicule (Pinus, Larix), solzoase (Thuja), bilobate
(Ginkgo) sau reduse la scvame (Ephedra). După

Fig. 34: Picea abies – frunze aciclare, nervațiune întâlnim: frunze penate (Cycas), cu
solitare pe proieminenţe lemnoase, nervațiune dichotomică (Ginkgo), paralelă
persistente
(Welwitschia) sau frunze uninerve (Pinaceae).
Structura este de tip xeromorf, cu stomate adâncite în epidermă și mezofil bogat în
cloroplaste având 1 sau mai multe canale rezinifere.
Elementele reproducătoare se formează pe sporofile.
Microsporofilele sunt aşezate spiralat pe un lăstar scurt
formând spice sau conuri, dispuse terminal sau axilar pe ramură.
Pot fi sub formă penată (Pteridospermales, Benetitales), de solz
cu 2 antere pe dosul lor (Pinaceae), scut (Taxales), filament
simplu (Ginkgo) sau ramificat (Ephedra). Pot avea doi, trei
(Ginkgo) sau mai mulți (Taxus) saci polenici în care se
formează grăunciori de polen (microspori haploizi); aceştia sunt
protejaţi de un înveliş dublu, alcătuit din două straturi, numite Fig. 35: Picea abies – solz
carpelar
exină şi intină; cele două straturi se îndepărtează unul de
celălalt, formând saci cu aer, ce facilitează răspândirea polenului. În structura internă a
grăunciorilor se găsesc 2 celule protaliene, o celulă vegetativă şi una anteridială din care se
vor forma cei doi gameţi bărbăteşti. Gameții bărbătești sunt poliflagelați la Cycadopsida,
Ginkgopsida sau lipsiți de flagel la Pinopsida, Gnetopsida.

73
 Macrosporofilele sunt reprezentate, în general de carpele lignificate, solziforme (fig.
35) (la Ginkgo, Taxus au formă de cupă, iar la Cycas sunt
foliacee, penate); sunt însoţite de bractee (solz steril, la
Pinaceae) şi poartă pe partea superioară 2 sau mai multe
ovule. Solzii carpelari sunt reuniţi în conuri (fig. 36).
Ovulul poate fi ototrop (Cycadopsida, Gnetopsida,
Benetittales) sau anatrop (Pinopsida), sesil (Gnetopsida,

Pinopsida) sau pedicelat (Gnetopsida, Benetittales). La

Fig. 36: Pinopsida - conuri femeieşti
exterior este protejat de un singur integument (la Gnetate
sunt două integumente), ce lasă la partea superioară o deschidere numit micropil; la interior
se găsește nucela (= țesut sporogen; arhesporul femel); în cazul speciilor din Cycadopsida și
Ginkgopsida care au anterozoizi flagelați, nucela este scobită la vârf și formează o cameră
polenică. În ţesutul nucelar se va diferenţia o celulă ce se va divide meiotic, rezultând 4
macrospori. Din aceştia, numai unul este viabil şi va forma macroprotalul (endosperm
primar). Acesta creşte treptat în volum, înlocuind, în cea mai mare parte, ţesutului nucelar.
Spre micropil, din celule ale endospermului primar, se vor forma un număr variabil de
arhegoane, fiecare având la interior câte o oosferă.
Polenizarea în general este anemofilă; la unele specii (Cycadopsida) este entomofilă și
secundar anemofilă. Polenul ajuns prin micropil direct pe nucelă germinează, intina va forma
tubul polenic (Pinopsida) în care coboară întâi celula vegetativă, apoi celula anteridială ce va
da naştere celor două celule spermatice (gameţii bărbăteşti). Un gamet bărbătesc fecundează
oosfera, formându-se celula ou sau zigotul şi apoi embrionul; cel de-al doilea dispare,
fecundaţia fiind simplă și de lungă durată (la Pinaceae aceasta durează circa un an).
Embrionul rezultat este alcătuit din radiculă, tulpiniţă, muguraş şi 3-20 cotiledoane.
Semințele formate în urma fecundației sunt golaşe (gymnos = golaş);
pot fi protejate total (Cycas, Ginkgo) sau parțial (Taxus) de un înveliș
cărnos sau au tegumentul sclerificat (Pinopsida), prelungit sau nu într-o
aripă (fig. 37). La unele specii (Juniperus) sunt închise într-un con cărnos.
Ciclul de dezvoltare
Generația sporofitică debutează cu formarea zigotului, în urma
Fig. 37: Abies
sp. – sămânță fecundației. Acesta va da naștere embrionului închis în sămânță. Din
aripată
embrionul seminței, prin germinare, se va forma plantula și apoi planta
adultă pe care apar florile purtătoare de macro- (nucela în ovul) și/sau microsporangi (sacii

74
polenici în antere). Diviziunea reducțională încheie faza diploidă iar o dată cu formarea
grăunciorilor de polen (gametofitul bărbătesc) în antere și a macrosporului (gametofitul
femeiesc) în ovul, începe faza haploidă, respectiv generația gametofitică, de scurtă durată,
total subordonată sporofitului, pe care se și formează. Aceasta se încheie prin fecundarea
oosferei de către un gamet mascul și formarea zigotului.
5.3.2. Clasificarea subîncrengăturii Pinophytina
Pinophytina cuprinde clasele: Cycadopsida, Ginkgopsida, Gnetopsida, Pinopsida
(Ciocârlan, 2009, Maarten, 2011).

 Cycadopsida
Sporofitul: habitus asemănător ferigilor; plante cu trunchi scurt, drept, neramificat și creștere
foarte lentă (1 m în cca. 500 ani)
Rădăcina: coraliformă; realizează simbioză cu organisme din Cyanobacteriae pentru fixarea
azotului
Frunze: mari, penat-sectate sau compuse, aglomerate spre vârful tulpinii
Conurile (strobili): alcătuite din o axă pe care se dispun frunze purtătoare de saci polenici
(microsporofile) sau ovule (macrosporofile); plante dioice
Polenizarea: entomofilă, secundar anemofilă; polen abundent, de dimensiuni mici (aspect de
praf)
Fecundația: are loc după cca. 6 luni
Semințele: acoperite de un înveliș cărnos, strălucitor, colorat în roz, portocaliu sau roșu.
Răspândire zoochoră
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Cycadales - familia Cycadaceae; familia Zamiaceae

 Ginkgopsida
Sporofitul: arbori până la 30 m înălțime; fără canale rezinifere
Frunze: mici (5-8 cm), simple, alterne, bilobate (formă de evantati), căzătoare
Conuri: mascule – stamine lungi, pendule, cu 2 saci polenici la vârf, grupate în inflorescențe
amentiforme; pe plantele femele nu se formează conuri; există 2 ovule așezate în perechi pe
pedunculi lungi; plante dioice
Polenizarea: anemofilă; grăuncior de polen fără saci aeriferi
Fecundația: la 4 - 7 luni după ce ovulele au căzut pe sol
Semințele: câte 1 pe peduncul; învelișul exterior suculent, neplăcut mirositor; partea internă
sclerificată, cu aspect de sâmbure; 2-3 cotiledoane. Răspândire zoochoră, datorită învelișului
cărnos și a mirosului particular; agenții de transport probabil dispăruți acum.
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Ginkgoales - familia Ginkgoaceae

75
  Gnetopsida
Grup de plante cu trăsături comune gimnospermelor – semințe libere, neînchise în fruct și
angiospermelor – prezența traheelor alături de traheide în xilemul secundar, înveliș floral redus,
fecundație dublă
 Sporofitul: port arbustiv, uneori liane, rar arbori; fără canale rezinifere
 Frunze: variate ca formă, dimensiuni – mici, scvamiforme, căzătoare; mari, în formă de panglică,
persistente toată viața plantei
 Conuri: la baza microsporangilor și ovului există bractee; microsporofile protejate de două
foliole opuse, concrescute la bază, asemănătoarer unui perigon redus; ovul cu 1-2 integumente
care se prelungesc într-o structură filiformă cu rol în receptarea polenului; plante dioice
 Polenizarea: entomofilă (Welwitschia) sau anemofilă; grăuncior de polen fără saci aeriferi
 Semințele: înconjurate de înveliș cărnos, viu-colorat, provenit din bractee sau periant.
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Welwitschiales - familia Welwitschiaceae; ordin Gnetales -
familia Gnetaceae; ordin Ephedrales - familia Ephedraceae

 Pinopsida
Plante numite și conifere datorită structurilor în care se formează semințele – conuri; conurile
protejează ovulele și semințele facilitând polenizarea și răspândirea
 Sporofitul: arbori, arbuști cu ramificare monopodială sau (rar) simpodială; formează ramuri lungi
(macroblaste) sau scurte (microblaste); au canale rezinifere (excepție Taxus baccata)
 Frunze: aciculare sau solzoase, de obicei persistente, solitare sau grupate în fascicule, dispuse
spiralat, decusat sau în verticil
 Conurile: cele mascule alcătuite din stamine solziforme sau (rar) peltate, cu 2-20 saci polenici;
cele femele formate dintr-un ax central pe care se prind solzi fertili (carpele), purtători de ovule
(1-20), însoțiți de bractee; solzii pot fi lignificați, pieloși sau cărnoși; ovule protejate de un
integument; plante monoice sau (rar) dioice
 Polenizarea: anemofilă; grăuncior de polen cu saci aeriferi (de obicei); polenul germinează și
formează tubul polenic unde coboară gameții masculi neflagelați (spermatii)
 Semințele: cu tegument sclerificat; pot fi aripate, înconjurate de un aril cărnos sau închise în
conuri cărnoase; răspândire anemochoră sau zoochoră
 Sistematică (Maarten, 2011): ordin Pinales - familia Pinaceae; ordin Araucariales - familia
Araucariaceae; familia Podocarpaceae; ordin Cupressales - familia Sciadopityaceae; familia
Cupressaceae; familia Taxaceae

Test de evaluare
1.Caracterizați, pe scurt, organele vegetative ale gimnospermelor.
2.Speciile de arbori lipsiţi de canale rezinifere, cu frunze căzătoare în formă de
evantai aparţin clasei:
a) Ginkgopsida
b) Pinopsida
c) Gnetopsida
3.Descrieţi alcătuirea conurilor la speciile clasei Pinopsida.

76
 5.4. Pinophytina – exemple de
specii
 Clasa Ginkgopsida
 Ordinul Ginkgoales
 Familia Ginkgoaceae: arbori
cu ramificare simpodială, având frunze
semicirculare, bilobate, în formă de evantai,
căzătoare (fig. 38); plante dioice; exemplarele

bărbăteşti au conuri alcătuite din

Fig. 38: Ginkgo biloba – frunze bilobate
microsporofile cu aspect de filamente simple,
grupate în spice; plantele femeieşti nu formează conuri; ovulele ortotrope sunt dispuse în
perechi la capătul unui peduncul lung; seminţele sunt acoperite de un înveliş cărnos, gălbui,
urât mirositor. Cuprinde un singur reprezentant actual – Ginkgo biloba – Ginco: arbore falnic,
ajungând până la 30 m în înălţime, originar din China, relict de la sfârşitul Paleozoicului. În
medicina tradiţională, extractele din plantă sunt folosite pentru tratarea tulburărilor circulatorii
şi îmbunătăţirea memoriei.
 Clasa Gnetopsida
 Ordinul Ephedrales
 Familia Ephedraceae: cuprinde un
sigur gen cu specia Ephedra distachya – Cârcel
(fig.39): arbust dioic, având ramuri articulate, verzi,
asimilatoare şi frunze reduse la solzi, dispuse opus.
Seminţele sunt învelite parţial, câte două, la
maturitate, de perigon şi integumentul extern al
ovulului; învelişul format este roşu şi cărnos. Întâlnită
în țara noastră pe soluri cernoziomice, marne sau
nisipuri din zona stepei până în etajul gorunului. Era
cunoscută în China Antică cu 5000 ani î.Hr., unde
servea pentru obţinerea alcaloidului efedrină, cu
întrebuinţări terapeutice în afecţiuni respiratorii sau
alergice.

Fig. 39: Ephedra distachya – planta

femelă cu semințe

77
  Clasa Pinopsida
 Ordinul Pinales
Cuprinde plante cu frunzele aciculare sau solzoase; florile femeieşti au 2-20 ovule şi
formează inflorescenţe asemănătoare unor conuri. Seminţele lipsite de înveliş cărnos, sunt de
obicei aripate. Canalele rezinifere sunt prezente în organele plantelor.
 Familia Pinaceae: specii cu frunze aciculare, solitare sau grupate în fascicule.
Carpelele poartă câte 2 ovule, deosebindu-se de bracteele situate la bază. Staminele au 2 saci
polenici.
Majoritatea speciilor se găsesc răspândite în emisfera nordică; unele se află în estul
Asiei, altele în N Africii, Orientul Apropiat și Himalaia. Se pot întâlni în variate biotopuri: pe
soluri înmlăștinite sau bine drenate, în condiții de climă temperat-caldă sau dincolo de Cercul
Polar, la nivelul mării sau la altitudini peste 4800 m. În habitatele lor susțin biodiversitatea,
asigură hrană și adăpost multor specii de păsări sau mamifere și protejează solul împotriva
eroziunii.
Importanță: membrii familiei reprezintă una dintre cele mai importante surse de lemn
pentru construcții, industria mobilei, a instrumentelor muzicale etc. Multe specii sunt folosite
ca plante ornamentale având numeroase cultivaruri. Unele produc semințe comestibile, altele
sunt utilizate pentru extragerea rășinilor sau terebentinei.
Familia cuprinde 11 genuri (Cedrus, Pinus, Cathaya, Picea, Pseudotsuga, Larix,
Pseudolarix, Tsuga, Nothotsuga, Keteleeria, Abies) cu 220 de specii.
Abies: arbori cu frunze solitare, turtite doso-ventral, având baza disciformă; lasă
după cădere cicatrici albe, circulare. Conurile femeieşti, erecte pe ramuri, se dezarticulează la
maturitate, carpelele şi bracteele cad individual, iar axa
conului rămâne pe ramură.
A.alba – Brad (fig. 40): arbore cu lăstari scurt-
păroşi; acele orientate distih, au vârful ştirbit şi 2 dungi
albe de stomate pe faţa inferioară, constituite fiecare din 5-
8 şiruri de stomate. Întâlnit frecvent în etajul fagului şi cel
boreal, la altitudini cuprinse între 600 – 1500 m, are
multiple întrebuinţări: medicinale (ramurile tinere,
mugurii, frunzele şi răşina au rol diuretic, vitaminizant,
astringent etc.); în industrie (lemnul, durabil în aer şi apă,
Fig. 40: Abies alba – frunze şi este folosit pe scară largă în industria celulozei şi mobilei,
fragment de ramură

78
ca material de construcţie, în tâmplărie ş.a.); ca plantă
ornamentală, în parcuri şi grădini. În credinţa populară se
spune că a fost binecuvântat, de aceea este întotdeauna
verde. Datorită frumuseţii şi utilizărilor sale, bradul apare
în obiceiuri străvechi, folosindu-se în diferite ritualuri.
Picea: arbori cu frunze solitare, prinse pe
proeminenţe lemnoase persistente (fig. 34), dispuse
spiralat pe lăstar. Conurile femeieşti pendule, cad în
întregime la maturitate.
P.abies – Molid (fig. 41): specie cu lăstari glabri
sau slab păroşi, având frunze lungi de 1-2 cm, verzi-
închis, tetramuchiate, cu vârful înţepător. Frecvent
Fig. 41: Picea abies – ramuri şi
întâlnit în etajul boreal, la altitudini cuprinse între 800- conuri bărbăteşti

1700 m, formează păduri curate (molidişuri) sau în amestec cu fagul (mai ales în partea
inferioară a etajului), bradul, lariţa ş.a., ocupând cca. 22%
din suprafaţa împădurită a ţării. Folosit în industrie (în
construcţii, tâmplărie, dogărie sau pentru fabricarea
celulozei şi hârtiei.), bioterapie ş.a., este deseori cultivat în
parcuri şi grădini.

Fig. 42: Larix decidua. – frunze în

fascicul

Larix: arbori cu ace moi, căzătoare,

grupate câte 30-40 pe ramuri scurte (fig. 42).
L.decidua – Larice, Zadă: plantă ce
prezintă dungi de stomate pe faţa inferioară a
frunzelor; este întâlnită sporadic din etajul
fagului până în cel boreal, în păduri de
Fig. 43: Pinus sylvestris – con femel
amestec sau pure (din Munţii Apuseni sau în
Nordul Olteniei); cultivată ca specie ornamentală7.

7
Exemplare deosebite ale speciei, numită popular şi “crin” sau “stejarul munţilor” sunt întâlnite în
rezervaţia “Poliţa cu crini” din masivul Ceahlău.

79
 Pinus: arbori sau arbuşti cu ramuri lungi, acoperite cu frunze solitare, scvamiforme,
caduce şi ramuri scurte pe care se prind fascicule de 2-5 frunze aciculare, având la bază o
teacă membranoasă. Conurile mici, sunt alcătuite din solzi carpelari puternic lignificaţi şi
concrescuţi cu bracteele (fig. 43).
P.sylvestris – Pinul roşu: arbore cu ritidom roşu-cărămiziu, observat mai ales pe
ramurile tinere; acele lungi de 4-7 cm, verzi-albăstrui sau verzi-cenuşii, sunt grupate câte două
în fascicul; conurile ating 3-6 cm în lungime. Creşte din etajul gorunului până în cel boreal, pe
soluri oligotrofe, moderat sau puternic acide, fiind o specie heliofilă. Lemnul este utilizat în
construcţii navale, la fabricarea mobilei, în industria celulozei etc. Mugurii, frunzele şi
produsul obţinut din distilarea lemnului au întrebuinţări în medicină, fiind recomandate în
tratarea multor afecţiuni printre care şi cele ale căilor respiratorii.
P.mugo – Jneapăn: arbust înalt până la 3 m, formând numeroase tulpini târâtoare, cu
vârful ascendent; acele mai scurte de 7 cm sunt
grupate câte 2. Relict din epoca glaciară,
vegetează deasupra pădurilor de conifere, la
altitudini cuprinse între 1500-2300 m, rezistând
vânturilor puternice de creastă; fixează
grohotişurile şi protejează terenurile împotriva
eroziunii solului, a distrugerii vegetaţiei erbacee,
şi a secării izvoarelor (fig. 44). Declarat
monument al naturii, este întâlnit şi în parcuri, pe
stâncării sau pe terenuri argiloase, cu pante mari.

Fig. 44: Jnepeniș de Pinus mugo

 Ordinul Cupressales
 Familia Cupressaceae: specii de
arbori sau arbuști având lemnul sau frunzele aromatice; frunzele de regulă persistente solitare,
opuse sau în verticil, solziforme, subulate sau aciculare sunt prevăzute cu canale rezinifere.
Plante monoice, rar dioice. Conurile bărbătești au staminele așezate spiralat sau opus,
prevăzute cu 2-10 saci polenici; polenul lipsit de saci aeriferi. Carpelele plane sau peltate (cu
aspect de scut), concrescute cu solzii bracteali, au 1-20 ovule; sunt grupate în conuri și pot
deveni cărnoase la maturitate. Semințele pot fi sau nu aripate.
Membrii familiei sunt larg răspândiți în climatul temperat, mai ales în emisfera
nordică. Familia cuprinde cca. 28 de genuri și 130 de specii, dintre care fac parte: Taxodium,
Sequoia, Sequoiadendron, Cryptomeria, Thuja, Cupressus, Chamaecyparis, Juniperus.

80
 Plantele din Cupressaceae furnizează un
lemn cu valoare ridicată iar la unele specii
acesta este parfumat. Conurile cărnoase formate
de speciile genului Juniperus au proprietăți
medicinale sau sunt folosite la aromatizarea
ginului. Numeroase plante din genurile
Taxodium, Thuja, Chamaecyparis, Juniperus
ș.a. sunt folosite ca plante ornamentale.
Juniperus: plante dioice, având frunze
solzoase, opuse, sau aciculare, câte 3 în verticil
Fig. 45: Juniperus communis – planta
şi conuri femeieşti, alcătuite din solzi carpelari bărbătească
cărnoşi, care concresc la maturitate şi închid seminţele nearipate.
J. communis – Ienupăr (fig. 45): arbust ce atinge înălţimi de 3 m, având un port
vertical; frunzele aciculare, câte 3 în verticil,
sunt rigide, înţepătoare, formându-se pe lăstari
trimuchiaţi. Conurile femeieşti, albăstrui-
brumate, închid seminţele care se maturează în
anul al doilea sau al treilea după formare.
Întâlnit frecvent din etajul gorunului în cel
boreal, în rarişti, margini de pădure sau în
pajişti. Conurile femeieşti numite galbule,

Fig. 46: Juniperus sabina – lăstar şi conurile

conţin diferite principii active şi sunt utilizate
femeieşti îndeosebi ca diuretic şi antiseptic al căilor
urinare sau sunt comercializate sub numele de enibahar, pentru aromatizarea băuturilor
alcoolice şi mâncărurilor.
J.sabina – Cetină de negi (fig. 46): arbust – 3m, cu tulpini culcate, având frunze
solzoase, aşezate opus, întâlnindu-se şi frunze aciculare pe exemplarele mature; zdrobite,
frunzele degajă un miros puternic, neplăcut. Creşte sporadic din etajul fagului în cel boreal, pe
stânci calcaroase.
 Familia Taxaceae: plante lipsite de canale rezinifere; conurile femeieşti
solitare, alcătuite din câţiva solzi sterili la bază şi unul fertil, aşezat terminal, poartă un singur
ovul. Seminţele sunt înconjurate de un aril cărnos, de culoare roşie. Cuprinde 6 genuri și 20
de specii dintre care o singură o specie este reprezentată în ţara noastră.

81
 Taxus baccata – tisă: arbore sau
arbust dioic, având frunze orientate distih,
liniare, turtite dorso-ventral, discolore, verzi-
închis pe partea superioară şi verzi-deschis
pe partea inferioară (fig. 47); plantă toxică,
mai ales frunzele, toxicitatea lor fiind mai
mare iarna decât vara. Declarată monument
al naturii, este întâlnită sporadic în subetajul
fagului; relict terţiar.
Fig. 47: Taxus baccata – lăstar cu frunze și conuri
bărbătești

Test de evaluare
1.Precizaţi particularităţile frunzei speciilor din genurile Abies, Picea, Larix,
Pinus
2.Arbuştii cu frunze reduse şi ramuri articulate, verzi, asimilatoare întâlniţi pe
nisipuri sau soluri cernoziomice din ţara noastră aparţin speciei:
a) Juniperus communis
b) Ginkgo biloba
c) Ephedra distachia
3.Caracterizaţi reprezentanţii familiei Taxaceae.

REZUMATUL TEMEI
 Apariţia seminţei ca organ de răspândire a speciilor terestre a reprezentat un
mod superior de adaptare la viaţa de uscat. Sămânţa formată pe planta mamă, asigură
protecţia următoarei generaţii pe o perioadă lungă de timp chiar şi în condiţii ostile de mediu
- temperaturi scăzute sau lipsa precipitațiilor.
 Spermatophyta – încrengătura plantelor ce se înmulţesc prin seminţe; cuprinde
două subîncrengături: Pinophytina sau Gymnospermae – plante cu seminţe golaşe, formate în
urma fecundaţiei din ovule descoperite aflate pe faţa superioară a macrosporofilelor
(carpelelor) plane; Magnoliophytina sau Angiospermae – plante cu seminţe închise în fruct;
seminţele se formează din ovule închise în ovar iar fructul din peretele ovarului.
 Gimnospermele: plante lemnoase, întâlnite între 720 latitudine nordică la 550
latitudine sudică, alcătuind vegetaţia dominantă în regiunile reci şi arctice; se caracterizează
prin:
82
  rădăcini rămuroase, cu micorize sau pneumatofori;
 tulpini ramificate monopodial sau simpodial sau de tip stipes;
 frunzele persistente ( rar căzătoare), de tip penat-sectate, bilobate cu nervaţiune
dichotomică, aciculare, solzoase, uninerve;
 microsporofile (stamine) producătoare ale grăunciorilor de polen, cu aspect de solz sau
de scut
 macrosporofile plane (carpele) foliacee, sub formă de cupă sau solzoase; dispuse
spiralat pe axe sau grupate câte 2 pe pedunculi lungi;
 polenizarea anemofilă, existând şi specii cu polenizare entomofilă
 În subîncrengătura Pinophytina sunt incluse 4 clase: Cycadopsida – plante
lemnoase cu trunchi scurt, drept, neramificat, frunzele mari, penat-sectate sau compuse,
semințele acoperite de un înveliș cărnos; Ginkgopsida – arbori lipsiţi de canale rezinifere, cu
frunze alterne, bilobate, căzătoare, şi seminţe cu învelişul extern cărnos, galben, neplăcut
mirositor; Gnetopsida – plante cu port arbustiv sau liane; frunzele variate ca formă, uneori
persistente toată viața plantei; seminţele sunt înconjurate de un înveliş cărnos; Pinopsida –
specii de conifere; plante lemnoase cu canale rezinifere (excepţie Taxus baccata); frunze
solzoase sau aciculare, dispuse solitar, grupate în fascicule, aşezate opus sau în verticil;
seminţe cu tegumentul sclerificat pot fi prevăzute cu aripă, închise în conuri cărnoase
(Juniperus) sau protejate de aril cărnos (Taxus).
 Exemple: Ginkgo biloba (ordinul Ginkgoales, familia Ginkgoaceae) - plantă
medicinală şi ornamentală, specie relict, originară din China; Ephedra distachia, Cârcelul
(clasa Gnetopsida face parte familia Ephedraceae) – plantă medicinală întâlnit pe soluri
cernoziomice, marne sau nisipuri din zona stepei până în etajul gorunului; Picea abies –
Molidul, Abies alba – Bradul, Pinus mugo – Jneapănul, Larix decidua – Lariţa (ordinul
Pinales, familia Pinaceae), Juniperus communis – Ienupărul (ordinul Cupressales, Familia
Cupressaceae), Taxus baccata – tisa (familia Taxaceae) ş.a

83
 TEST RECAPITULATIV
1.Dintre cele 4 subclase ale subîncrengăturii Pinophytina, Cycadopsida se
deosebește prin:
a) florile femeiești sub forma foliacee, penate cu 2-8 ovule ortotrope dispuse pe
margine
b) ramificarea simpodială a tulpinii
c) semințe învelite în aril cărnos
d) rădăcini cu pneumatofori
e) flori femeiești în formă de cupă, lung pedunculate
2.Atunci când vorbim de specii de plante dioice, cu conurile femeiești alcătuite
din solzi carpelari care concresc la maturitate și închid semințe nearipate, ele aparțin
genului:
a) Thuja
b) Cryptomeria
c) Taxus
d) Cupressus
e) Juniperus
3.Rezervaţia Poliţa cu crini cuprinde exemplare de:
a) Pinus mugo
b) Ephedra distachia
c) Larix decidua
d) Ginkgo biloba
e) Picea abies

84
 Tema 6
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE)
SUBCLASA MAGNOLIIDAE

Fig. 48: Ranunculus sardous – detaliu floare

Unităţi de învăţare:
6.1. Magnoliophytina (Angiospermae) – caracterizare generală, clasificare
6.2. Subclasa Magnoliidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales.
Obiectivele temei:
 Aprofundarea trăsăturilor specifice angiospermelor
 Cunoaşterea şi înţelegerea principalelor caractere de diferenţiere ale speciilor
din clasele Magnoliopsida şi Liliopsida
 Caracterizarea subclasei Magnoliidae şi evidenţierea importanţei speciilor
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi

85
 4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

6.1. Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare

6.1.1. Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae), a plantelor cu flori, grupeză specii
care au seminţe închise în fruct.
Angiospermele reprezintă grupul de plante cel mai evoluat. Au apărut acum cca.130
milioane de ani (în Cretacicul inferior), în zona ecuatorială, iniţial în nişe ecologice neocupate
de reprezentanţi ai unor grupe dominante în acel moment (ferigi, gimnosperme). Datorita
adaptarilor superioare ale aparatului vegetativ şi îmbunătăţirii modului de reproducere şi
înmulţire, speciile s-au putut extinde rapid, ocupând atât mediul terestru, cât şi cel de mlaştini
sau acvatic.
Sunt plante care au generaţia sporofitică bine dezvoltată şi de lungă durată,
reprezentată de plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti, liane) sau erbacee (anuale,
bienale, perene), în majoritate cu nutriţie autotrofă (excepţie unele ochidacee saprofite sau alte
specii parazite, cum ar fi torţelul sau lupoaia).
Rădăcina embionară sau adventivă, poate fi, după formă, pivotantă, fasciculată sau
rămuroasă, îndeplinind funcţiile principale de fixare în sol şi absobţie a apei şi sărurilor
minerale sau alte funcţii (depozitare, înmulţire vegetativă ş.a.), pentru care suferă o serie de
modificări adaptative.
Tulpina ramificată monopodial, simpodial sau mixt, poate fi aeriană, asigurând
formarea şi susţinerea altor organe (muguri, lăstari, frunze, flori ş.a.) sau alte funcţii specifice
(asimilaţie, depozitare a apei sau substanţelor nutritive, apărare etc.) sau se poate forma
subteran, asigurând depozitarea substanţelor de rezervă şi înmulţirea vegetativă a plantelor.
Frunzele de forme şi mărimi diferite, cu dispoziţie alternă, opusă sau verticilată, pot fi
simple sau compuse, cu nervaţiunea ramificată într-o reţea (penată, palmată) sau cu nervurile
dispuse paralel. Asigură asimilaţia, dar, prin metamorfoză pot îndeplini şi alte funcţii (de
apărare, de susţinere a plantei, de depozitare ş.a.). În funcţie de zona climatică, frunzele pot fi
căzătoare (speciile din zona temperată) sau persistente (specii din zona tropicală umedă).
Organele reproducătoare ale angiospermelor se găsesc în floare.
Floarea angiospermelor este alcătuită din elemente de reproducere (stamine, carpele)
şi organe de susţinere şi protecţie a acestora (pedicel, receptacul, înveliş floral).

86
 Morfologia învelişului floral este în strânsă legătură cu tipul de polenizare: speciile cu
înveliş viu colorat sunt adaptate la polenizarea cu ajutorul insectelor sau păsărilor, în timp ce
speciile cu înveliş redus sau absent se polenizează cu ajutorul vântului.
Totalitatea staminelor dintr-o floare formează androceul. Staminele sunt alcătuite din
filament şi anteră. În anteră se găsesc 4 saci polenici unde are loc formarea grăunciorilor de
polen. Aceştia sunt alcătuiţi din două celule haploide la interior (celula generativă şi celula
vegetativă) şi sunt protejaţi de 2 învelişuri (exina, intina).
Totalitatea carpelelor din floare formează gineceul. Carpelele sunt închise şi formate
din ovar, stil şi stigmat. În ovar se formează ovulele. Stilul este porţiunea cilindrică, aflată în
continuarea ovarului, iar stigmatul reprezintă partea terminală a stilului, pe care germinează
polenul.
Generaţia gametofitică este redusă. Gametofitul bărbătesc este reprezentat de
grăunciorul de polen cu două celule haploide, iar cel femeiesc de sacul embrionar format din
şapte celule haploide.
Fecundaţia la angiosperme este dublă: gameţii femeieşti, oosfera şi celula secundară a
sacului embrionar sunt fecundaţi de doi gameţi bărbăteşti, rezultaţi prin diviziune mitotică din
celula generativă a grăunciorului de polen, formându-se zigotul principal, apoi embrionul şi
zigotul accesoriu din care va lua naştere endoospermul secundar (albumenul), reprezentând
ţesutul de rezervă al seminţei. După fecundaţie, întreg ovulul se va transforma în sămânţă ce
va fi închisă în fructul rezultat de obicei din peretele ovarului.
Angiospermele sunt plantele la care apare pentru prima oară fructul.
6.1.2. Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina cuprinde clasele Magnoliopsida (Dicotyledonatae)
şi Liliopsida (Monocotiledonatae)

87
  Magnoliopsida
Embrion: cu două frunze cotiledonare; uneori, prin reducere, concreştere se evidenţiază un singur
cotiledon
Rădăcina: de obicei de origine embrionară, se păstrează toată viaţa plantei
Tulpina: erbacee sau lemnoasă, cu cilindrul central de tip eustel; fascicule conducătoare de tip
colateral, dispuse pe un singur cerc; în structura internă apar meristemele secundare, cambiul şi
felogenul care formează îngroşări secundare
Frunze: simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată, pot avea marginea limbului
întreagă sau incizată
Florile: organizate în general pe tipul 5 sau 4, rar pe tipul 3
Sistematică: subclasa Magnoliidae; subclasa Hamamelidae; subclasa Caryophyllidae; subclasa
Rosidae; subclasa Dilleniidae; subclasa Asteridae

 Liliopsida
Embrion: cu o singură frunză cotiledonară dezvoltată; uneori apare şi rudimentul celei de a doua
Rădăcina: cea rezultată din radicula embrionului este caducă timpuriu şi înlocuită de rădăcini
adventive
Tulpina: are cilindrul central de tip atactostel cu fascicule conducătoare de tip colateral - închis; în
structura internă apar foarte rar meristemele secundare, cambiul şi felogenul
Frunze: simple, cu nervaţiune paralelă şi marginea limbului întreagă
Florile: organizate în general pe tipul 3 rar 4, niciodată pe tipul 5
Sistematică: subclasa Alismatidae; subclasa Liliidae; subclasa Arecidae

Test de evaluare
1.Arătaţi care este originea angiospermelor
2.La Magnoliophytina fecundaţia este dublă, cei 2 gameţi femeieşti fiind:
a) celula generativă şi celula vegetativă
b) ovarul şi ovulul
c) oosfera şi celula secundară a sacului embrionar
3.Caracterizaţi, prin comparaţie, cele două clase ale subîncrengăturii
Magnoliophytina

88
 6.2. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.2.1. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică
Magnoliidele grupează angiosperme lemnoase şi erbacee, cu o serie de caractere
primitive, cum ar fi: numărul mare şi inconstant al elementelor florale, dispuse de obicei
spirociclic, hemiciclic, rar ciclic, pe un receptacul convex sau conic (fig. 48).
Florile actinomorfe sau zigomorfe, au înveliş simplu, sau dublu, cu componentele
libere, rareori unite; androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar gineceul din multe
carpele libere, rar unite. Polenizarea este entomofilă, rar anemofilă. Fructele sunt de obicei
multiple. Biochimic, speciile conţin un alcaloid specific, numit aporfină.
Din punct de vedere sistematic, subclasa Magnoliide cuprinde ordinele Magnoliales,
Berberidales, Aristolochiales, Nymphaeales, Ranunculales şi Papaverales care au
reprezentanţi, specii spontane sau cultivate, în ţara noastră.
6.2.2. Ordinul Berberidales
 Familia Berberidaceae
Arbuşti şi plante erbacee, perene, cu lemnul de regulă
colorat în galben datorită berberinei. Frunzele sunt alterne, lipsite
de stipele, simple sau compuse, uneori reduse, transformate în
spini (Berberis). Florile solitare, grupate în raceme sau cime,
hermafrodite, actinomorfe, au elementele învelişului floral libere;
caliciul este format din 4-6 sepale; corola are 4-6 petale externe,
lipsite de glande nectarifere şi 6 petale interne, evidente sau
Fig. 49: Berberis vulgaris
(Dracila) reduse la solzi, cu nectarii la bază. Androceul alcătuit din 6
stamine, repartizate pe două verticile; anterele se deschid prin valve; staminele au un ţesut
senzitiv la bază cu rol în curbarea filamentelor şi depunerea polenului pe capul insectelor sau
pe stigmat (Berberis); gineceul este monocarpelar, cu ovar superior. Fructele cărnoase – bace,
rar sunt uscate, de tip capsulă; seminţele au de regulă aril; embrionul prezintă cotiledoane
mari, uneori concrescute.
Berberis: arbuşti spinoşi cu frunze simple. B. vulgaris – Dracila (fig.49): specie
întâlnită de la câmpie până în zona colinară, având tulpini înalte până la 3 m. Frunzele sunt
simple, serat-spinuloase. Florile galbene, grupate în raceme. Fructul bacă roşie, conţine
glucoză, fructoză, vitamina C ş.a. Frunzele servesc ca gazdă intermediară pentru Puccinia
grminis ce produce rugina neagră a grâului.

89
 6.2.3. Ordinul Aristolochiales
 Familia Aristolochiaceae
Plante erbacee perene sau liane, cu frunze simple,
întregi, cordate sau reniforme, lipsite de stipele. Florile sunt
hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 3, cu înveliş
floral de tip perigon petaloid, gamotepal; androceul este format
din 6-12 stamine, libere sau concrescute cu stilul într-o coloană
numită ginostemium; gineceul 4-6 – carpelar, gamocarp, cu
ovarul inferior. Florile au un miros greoi, foetid, polenizarea
fiind asigurată de unele diptere. Fructul este capsulă. Speciile
sunt răspândite în regiuni tropicale şi temperate.
Aristolochia: flori zigomorfe, cu perigonul caduc;
Fig. 50: Aristolochia
stamine 6, unite cu stilul. A.clematitis – Cucurbeţică, Mărul clematitis (Cucurbeţică)
Sursa foto:La grande
lupului (fig.50): plantă cu rizomi, având tulpina aeriană encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992
dreaptă, glabră; frunzele triunghiular-ovate, au baza cordat-
reniformă. Florile galbene, aşezate câte 3-5 la un loc, cu perigon în formă de pâlnie. Pe partea
internă a tubului perigonal se găsesc numeroşi perişori îndreptaţi în jos, care reţin dipterele
pătrunse în interior până când se realizează polenizarea (insectele prizoniere se hrănesc cu
nectarul produs de floare şi sunt eliberate după 2-3 zile, când perişorii se ofilesc). Fructul este
o capsulă piriformă. Răspândită pe marginea pădurilor, prin tufişuri, vii sau culturi de
prăşitoare, pe soluri revene, profunde; toxică datorită alcaloidului aristolochina, atât în stare
verde, cât şi uscată; folosită în medicina umană şi în cea veterinară.

Test de evaluare
5. Identificaţi caracterele considerate primitive ale speciilor din subclasa
Magnoliidae.
6. Florile speciei Aristolochia clematitis au înveliş floral de tip:
d) perigon petaloid
e) diferenţiat în caliciu şi corolă, cu petale de culoare galbenă
f) perigon sepaloid
7. Precizaţi care sunt particularităţile morfologice ale frunzei la specia Berberis
vulgaris.
90
 6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales
6.3.1. Ordinul Ranunculales
 Familia Ranunculaceae
Cuprinde circa 1500 de specii grupate în 40 de genuri, răspândite mai ales în emisfera
nordică, în zona temperată şi rece. Sunt în general plante erbacee anuale sau perene, mai rar
lemnoase (Clematis). Rădăcina principală caducă este înlocuită de rădăcini adventive, formate
mai ales pe tulpini subterane (rizomi, bulbi, tuberculi). Frunzele alterne (opuse la Clematis),
au limbul divizat (la Clematis vitalba sunt imparipenat –compuse) şi sunt, în general, lipsite
de stipele. La speciile acvatice din genul Ranunculus se întâlneşte dimorfismul foliar, iar la
Clematis peţiolul frunzei este transformat în cârcei pentru susţinerea plantei. Florile sunt
solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase sau racemoase, hermafrodite, rar unisexuate,
actinoforme (zigomorfe la Aconitum,Consolida, Delphinium), uneori cu involucru la bază
(Anemone, Nigella, Eranthis). Învelişul floral este variat, perigon petaloid sau periant, alcătuit
din 4-5 piese. Componentele florale sunt dispuse
spirociclic sau hemiciclic (la Aquilegia dispoziţia
este ciclică). Între învelişul floral şi androceu se
află nectarii de diferite forme. Uneori, glandele
nectarifere sunt sub forma unor gropiţe (foveole)
nectarifere acoperite cu solzi, situate la baza
petalelor (Ranunculus). Androceul este alcătuit
din numeroase stamine, iar gineceul din
numeroase carpele (la Consolida gineceul are o
Fig. 51: Actaea spicata (Orbalţ) –
fruct de tip bacă singura carpelă). Carpelele sunt libere, mai puţin
la genul Nigella unde acestea sunt concrescute parţial sau total. Polenizarea este entomofilă
sau anemofilă. Fructul este multiplu, de tip poliachena sau polifoliculă, rar foliculă
(Consolida), bacă (Actaea) (fig.51); la Nigella, foliculele sunt unite total sau parţial.
Seminţele au endospermul de tip nuclear, bogat în ulei şi un embrion mic, drept, cu două
cotiledoane. Uneori, prin atrofierea unui cotiledon, embrionul apare de tip monocotiledonat.
La Ranunculus ficaria înmulţirea se face şi pe cale vegetativa, prin bulbili. Din punct de
vedere biochimic plantele conţin alcaloizi şi glicoizi, unele fiind toxice, altele având
întrebuinţări medicinale.
Datorită variaţiei în alcătuirea florii şi a tipului de fruct, familia este compusă din două
subfamilii: Helleboroideae şi Ranunculoideae.

91
 Subfamilia Helleboroideae: specii cu flori
actinomorfe sau zigomorfe, având învelişul floral
simplu (perigon petaloid), cu nectarii evidente şi fruct
de tip polifoliculă (rar foliculă, capsulă sau bacă).
Dintre genurile importante fac parte:
Helleborus: plante cu frunze palmate şi flori

mari, verzi-purpurii cu nectarii cu aspect de cornet.

Fig. 52: Helleborus purpurascens
H.purpurascens – Spânzul (fig. 52): erbacee perenă, (spânz) – detaliu floare
întâlnită în păduri, tufărişuri, poeni din etajul fagului sau molidului, având înflorire timpurie,
de primăvară. În sol formează un rizom. Florile uşor nutante, au învelişul format din 5 tepale
libere, purpurii la exterior, verzi la interior. Fructul este polifoliculă. Plantă toxică în stare
proaspăta sau uscată (conţine heleboreina şi heleborina). Utilizată ca plantă medicinală în
medicina veterinară populară (pentru tratarea pestei la porcine şi
ovine) şi pentru om (extracte din plantă intră în compoziţia unor
medicamente cardiotonice sau antireumatice).
Nigella: specii erbacee anuale, cu perigon petaloid şi
nectarii bilabiate. Carpelele în număr variabil pot fi concrescute
total sau parţial N. arvensis – Negruşca: florile cu tepale albe
sau albe-albăstrui, acuminate sunt lipsite de involucru. Capsula
5-loculara este formată din folicule unite pe 2/3 din lungimea
lor. N. sativa – negrilica: erbacee anuală, medicinală, cultivată
Fig. 53: Nigella arvensis pentru seminţe folosite la aromatizarea brânzeturilor sau ca făina
(Negruşca)
pentru prăjituri.
Caltha: specii cu frunze simple;
perigonul este alcătuit din 5 tepale galbene.
C.palustris – Calcea calului: plantă perenă,
frecventă în pajişti înmlăştinite din zona
pădurilor de stejar până în etajul jneapănului, cu
rădăcini fibroase. Frunzele reniforme au
marginea crenată. Florile actinomorfe, galben-
aurii, lipsite de nectarii. Plantă toxică în toate
fazele de vegetaţie, ca şi în stare uscată..
Fig. 54: Caltha palustris (Calcea calului)

92
 Aconitum: plante perene, cu frunze palmate, adânc
incizate, având perigonul zigomorf, cu tepala superioară cu
aspect de coif (cască), în interiorul căreia sunt două
nectarii cu aspect de pinten. Plante cu toxicitate ridicată
datorită aconitinei. A.toxicum – Omag (fig. 55): plantă
viguroasă (poate atinge înălţimi de doi metri), cu flori
albastre şi folicule păroase, întâlnită etajul fagului şi
molidului. Specie sciadofilă, foarte toxică. A.tauricum –
Omag: frecvent în locuri umbroase şi stâncoase din etajul
alpin şi subalpin, pe soluri scheletice. Prezintă în sol o
rădăcină cărnoasă, napiformă. Florile albastru – violet,
Fig. 55: Aconitum toxicum (Omag)
dispuse în raceme dense au coiful îngustat la vârf într-un
rostru. Seminţele sunt aripate. Plantă extrem de toxică, atât verde cât şi uscată. Rădăcina şi

Fig. 56: Consolida Fig. 57: Consolida regalis Fig. 58: Consolida
orientalis (Nemţişor de câmp) regalis -
(Nemţişor de câmp) Folicula

seminţele sunt organele cu toxicitatea cea mai mare. Nivelul maxim de toxicitate se
înregistrează în timpul înfloritului. Este cunoscut şi utilizat ca şi alte specii ale genului în
scop medicinal.
Consolida: specii cu flori zigomorfe având tepala superioară transformată într-un
pinten. Nectariile petaloide, în număr de patru, unele pintenate, pot fi concrescute la bază.
Gineceul este monocarpelar, iar fructul foliculă. C.orientalis – Nemţişor de câmp (fig. 56):
plantă anuală, întâlnită în culturi de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului.
Formează tulpini puţin ramificate, cu frunze penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile au
tepale violet-purpurii. Pintenul între 1-1,2 cm lungime. Folicula este păroasă. C.regalis –
Nemţişor de câmp (fig. 57): plantă anuală, mai răspândită faţă de specia anterioară, în culturi

93
de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului; flori
albăstrui-violacee, cu pinten de circa 2 cm; fructe glabre (fig. 58),
cu seminţe de 1-1,3 mm lungime. Specie toxică, cu întrebuinţări
în medicina populară; plantă meliferă. C.orientalis - nemţişor de
câmp: buruiană cu flori roz-violete.
Subfamilia Ranunculoideae: specii cu înveliş floral
variat, periant sau perigon, lipsit de nectarii diferenţiate; fructe de
tip poliachenă.

Pulsatilla: plante erbacee perene, cu flori solitare

Fig. 59: Pulsatilla sp. –
însoţite de bractee involucrale, sectate, concrescute la bază şi
fructe cu stilele florii
îndepărtate de floare. Perigonul mare, alcătuit din tepale albastre- persistente

liliachii, păroase la exterior. Fruct poliachenă; pe achenă

rămân persistente stilele dens păroase (fig. 59).
P.montana – Dediţei (fig. 60): specii cu tepale violet-
închis, îngust-eliptice, mari. Întâlnită frecvent în zona de
câmpie şi cea colinară, în pajişti. P.grandis: plantă toxică
datorită anemoninei şi protoanemoninei, mai ales în stare
verde, întâlnită în pajişti uscate, însorite, pe substrat
calcaros, din zona de silvostepă până în etajul gorunului.
Prezintă flori violete, cu perigon mare - 7 cm diametru,
înflorind în martie-aprilie. Are întrebuinţări medicinale.

Fig. 59: Pulsatilla montana

Clematis: plante lemnoase, cu frunze opuse,

flori pe tipul 4 cu perigonul de culoare albă, albastră
sau liliachie şi fruct poliachenă. C.vitalba – Curpen
de pădure (fig.60): liană cu frunze imparipenat-
compuse, având peţiolul şi rahisul transformate în
cârcei care fixează planta de suport. Flori albe sau
verzui, plăcut mirositoare, grupate în cime axilare.
Achene cu o prelungire păroasă, provenită din stil.

Întâlnită frecvent la marginea pădurilor, în tufărişuri

Fig. 60: Clematis vitalba
sau zăvoaie, din zona de stepă până în etajul fagului. sursa foto: The Hamlyn photographic
guide, Hamlyn, 1992

94
 Fig. 61:
Ranunculus sp. Fig. 62: Ranunculus sardous Fig. 63: Ranunculus sceleratus
Petala cu solz la Poliachena
bază

Ranunculus: specii erbacee, cu flori actinomorfe şi înveliş diferenţiat în caliciu şi

corolă. Petalele albe sau galbene au la bază gropiţe nectarifere nude (la speciile acvatice) sau
acoperite cu solzi (la speciile terestre) (fig. 61). Staminele şi carpelele în număr mare sunt
aşezate în spirală pe un receptacul plan sau proeminent. Fructul poliachenă; achenele pot fi
glabre, păroase, spinoase sau tuberculate, cu rostru drept sau recurbat. R.sardous – Piciorul
cocoşului: plantă anuală cu frunze trisectate, având segmentul central alungit; florile au
sepalele reflecte la înflorire şi corola galben-aurie. Achenele sunt netede, comprimate lateral,
cu rostru scurt (fig. 62). Plantă ruderală, segetală, frecventă în locuri umede (specie
mezohigrofită), din zona de stepă până în etajul fagului. R.sceleratus – Bolgari: plantă
anuală glabră, cu flori galbene, mici. Receptaculul se alungeşte mult la fructificare şi poartă
achene de până la 1mm lungime (fig. 63). Plantă toxică, întâlnită în locuri mlăştinoase din
zona de stepă până în etajul fagului.
Adonis: specii erbacee anuale sau perene, cu frunze
de 2-3 ori penat-sectate şi segmente filiforme. Florile solitare
au petalele viu colorate, fără foveole nectarifere la bază.
A.vernalis (fig. 64) – Ruscuţă de primăvară: plantă perenă, de
pajişti uscate, întâlnită din zona de stepă până în etajul
fagului. Florile galben-aurii, au 10-12 petale. Achenele sunt
păroase. Plantă toxică şi medicinală, conţinând principii
cardiotonice (adonidină); de asemenea, meliferă şi
ornamentală. A.aestivalis – cocoşeii de câmp: plantă anuală;

Fig. 64: Adonis vernalis

(Ruscuţa de primăvară )

95
florile au 6-8 petale roşii-cărămizii şi sepalele alipite de petale. Achenele sunt glabre.
Buruiană segetală în culturi de cereale, ruderală, calcifilă, întâlnită în zona de câmpie şi
colinară.

6.3.2. Ordinul Papaverales

 Familia Papaveraceae
Plante erbacee cu laticifere articulate în structura internă; latexul poate fi alb, galben,
portocaliu, roşu sau apos şi conţine diferiţi alcaloizi. Frunze simple sau compuse, dispuse
altern, lipsite de stipele. Florile organizate pe tipul 4, solitare sau grupate în inflorescenţe
variate, sunt hermafrodite, actinomorfe, având elementele învelişului floral libere; caliciul este
alcătuit din 2 sepale, de regulă repede căzătoare, iar corola din 4 petale aşezate pe două
cercuri (prefloraţie alternă). Androceul are numeroase stamine. Gineceul este format din 2-20
carpele unite; ovar superior, placentaţie parietală. Fruct
capsulă. Seminţele au endospermul bine dezvoltat,
oleaginos şi embrionul mic. Speciile sunt răspândite în
emisfera nordică, în zona temperată, dar sunt întâlnite şi în
Africa de Sud sau Australia. Cuprinde genurile:
Papaver: plante cu latex alb; sepalele libere la bază;
fructul este o capsulă poricidă, subcilindrică până la
globuloasă având terminal stigmatul florii sesil, disciform,
persistent. P.somniferum – Mac de grădină (fig. 65):

erbacee anuală, având Fig. 65: Papaver somniferum

(Mac de grădină )

tulpina acoperită cu ceară. Florile mari, solitare, cu corole

Fig. 66: Papaver rhoeas
(Mac de câmp )
albe, roşii sau liliachii. Specie originară din zona
mediteraneană, cunoscută încă din Antichitate ca plantă
medicinală şi oleaginoasă; cultivată pentru latexul extras
din capsulele tinere din care se prepară medicamente cu
acţiune analgezică şi pentru seminţe folosite în patiserie.
P.rhoeas – Mac roşu de câmp (fig. 66): erbacee anuală,
având tulpina acoperită cu peri orientaţi perpendicular.
Corola este roşie, rar albă, cu pete negre la bază. Capsula
globuloasă până la invers ovoidă. Buruiană calcifilă,

96
frecventă din zona de stepă până în etajul gorunului, în
cereale păioase sau în locuri ruderale.
Glaucium: plante cu latex; sepalele sunt libere.
Fructul - capsulă liniară, valvicidă, de 10-25 cm
lungime (fig. 67). G.corniculatum – Mac cornut:
erbacee anuală, cu flori solitare, dispuse axilar. Petalele
pot fi portocalii-roşiatice sau roşii. Ovarul şi fructul sunt
setos-păroase. Sporadică în zona de stepă până în etajul
gorunului, în locuri cultivate şi ruderale. G.flavum –

Mac cornut galben (fig. 67): erbacee anuală, întâlnită în

Fig. 67: Glaucium flavum
locuri nisipoase din zona de stepă şi etajul gorunului, (Mac cornut galben )

având petale galbene; ovarul şi fructul sunt glabre, cu mici proeminenţe pe suprafaţă.
Chelidonium: plante perene,
cu latex galben-portocaliu. Florile
sunt grupate în inflorescenţe
umbeliforme. Capsulele liniare,
valvicide, au 3-5 cm lungime.
C.majus – Rostopască, negelariţă
iarbă de negi (fig.68): specie cu flori
galbene, frecventă în zona de stepă-
etajul gorunului, în locuri umbroase,
prin păduri, tufărişuri, pe lângă
Fig. 68: Chelidonium majus
(Rostopască ) garduri, ruine, ziduri; nitrofilă,
mezofită, heliosciadofilă. Cunoscută
ca plantă medicinală încă din antichitate, este folosită în medicina tradiţională şi modernă în
special pentru afecţiuni ale ficatului, bilei ş.a.
 Familia Fumariaceae
Plante erbacee cu suc apos, având frunze alterne, simple sau compuse. Florile sunt
hermafrodite, zigomorfe; caliciul alcătuit din 2 sepale, este dialisepal, iar corola din 4 petale,
dialipetală. Staminele în număr redus –2, au filamente trifurcate (aparent 6 stamine). Gineceul
bicarpelar, gamocarpelar; ovar superior. Fructul capsulă sau acheniform.
Fumaria: plante mici, cenuşii-verzui, având petala superioară pintenată şi fructul
acheniform, indehiscent. F.schleicheri – Fumăriţă (fig. 69): specie anuală de primăvară, cu

97
flori de 5-6 cm lungime; petalele externe sunt roşii-roze, rar albe,
roşii închis la vârf şi au o dungă verde. Fructul sferic este scurt
mucronat la vârf. Bracteolele ating cel mult 1/3 din lungimea
pedunculului. Buruiană frecventă în zona de stepă-etajul fagului,
în locuri cultivate şi ruderale.

Fig. 69: Fumaria

schleicherii (Fumăriţă)

Test de evaluare
1.Prezentaţi comparativ alcătuirea florii la speciile genului Aconitum şi Consolida
2.Speciile genului Glaucium prezintă fructe de tip:
a) capsulă poricidă
b) acheniform
c) capsulă valvicidă
3.Daţi exemple de 3 specii de buruieni din familia Ranunculaceae, respectiv
Papaveraceae

REZUMATUL TEMEI
 În subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) sunt cuprinse plante cu
sămânţa închisă în fruct.
 Sunt considerate cele mai evoluate specii de plante.
 Se caracterizează prin:
 generaţie sporofitică dominantă şi bine dezvoltată, reprezentată de plante variate ca
habitus şi alcătuire a organelor vegetative;
 gameţii sunt produşi în floare;
 carpelele sunt închise;
 în urma dublei fecundaţii, din ovul se formează sămânţa iar din peretele ovarului
fructul.
 Subîncrengătura Magnoliophytina este alcătuită din clasele Magnoliopsida
(Dicotyledonatae) şi Liliopsida (Monocotiledonatae).

98
  Dicotiledonatele sunt plante la care embrionul are două frunze cotiledonare,
rădăcinile proven din radicula embrionului, tulpina formează structură secundară, frunzele
pot fi simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată iar florile sunt organizate pe
tipul 5 sau 4, uneori 3.
 Monocotiledonatele sunt plante cu embrionul prevăzut cu o singură frunză
cotiledonară, rădăcini adventive, tulpini fără structură secundară, frunze simple, cu nervaţiune
paralelă şi flori organizate pe tipul 3 sau 4, niciodată pe tipul 5.
 Exemple: familia Berberidaceae (ordin Berberidales) - plante lemnoase cu
flori organizate pe tipul 3 şi fruct de tip bacă; familia Aristolochiaceae (ordinul
Aristolochiales) – plante erbacee perene, polenizate cu ajutorul dipterelor, au flori cu înveliş
de tip perigon petaloid şi fruct capsulă; familia Ranunculaceae (ordinul Ranunculales) -
plante erbacee, anuale sau perene, cu frunze simple şi flori cu înveliş variat – perigon petaloid
sau periant, prevăzute cu nectarii petaloide; familia este împărţită în 2 subfamilii:
Helleboroideae (plante cu fruct polifoliculă) şi Ranunculoideae (plante cu fruct poliachenă);
ordinul Papaverales: familia Papaveraceae - plante cu laticifere articulate şi flori organizate
pe tipul 4; familia Fumariaceae – specii cu suc apos, flori zigomorfe, fruct acheniform sau
capsulă.

TEST RECAPITULATIV
1.Spre deosebire de speciile din subfamilia Helleboroideae (Ranunculaceae), cele
din Ranunculoideae prezintă:
a) fructe de tip polifoliculă
b) nectarii evidente
c) fructe de tip foliculă sau bacă
d) înveliș floral de tip perigon petaloid
e) fructe de tip poliachenă
2.Atunci când plantele formează capsule liniare, valvicide și au latex galben-
portocaliu (de 3-4 cm), ele aparțin genului....(Papaveraceae):
a) Papaver
b) Heleborus
c) Chelidonium
d) Glaucium
e) Clematis

99
 3.Genul Nigella este o excepţie în familia Ranunculaceae deoarece :
a) florile sunt organizate pe tipul 3
b) tepala superioară are aspect de coif
c) carpelele pot fi concrescute total sau parţial pe linia ventrală
d) sunt plante lemnoase
e) au fruct de tip poliachenă
4.Speciile de plante cu aspect cenuşiu-verzui (numite popular fumăriţă) care au
petala superioară pintenată fac parte din genul
a) Aristolochia
b) Consolida
c) Chelidonium
d) Ranunculus
e) Fumaria

100
 Tema 7
SUBCLASA HAMAMELIDAE

Fig. 70: Juglans regia – detaliu

floare

Unităţi de învăţare:
7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales
7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea şi caracterizarea subclasei Hamamelidae
 Deosebirea, pe baza caracterelor generale, a familiilor din principalele ordine
ale subclasei
 Caracterizarea şi evidenţierea importanţei principalelor specii din subclasa
Hamamelidae
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
4.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
6.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

101
 7.1. Subclasa Hamamelidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Urticales
7.1.1. Caracterizarea subclasei Hamaelidae
Subclasa Hamaelidae este constituită în mare parte din specii lemnoase – arbori,
arbuşti sau liane şi câteva specii erbacee, cu tulpini erecte sau volubile.
Frunzele, de obicei simple (la genul Juglans penat-compuse), pot fi însoţite de stipele,
uneori persistente (Quercus cerris); penate sau palmate (Cannabaceeae), cu dispoziţie alternă,
uneori opusă (Cannabaceeae), rar verticilată.
Florile actinomorfe, adaptate la polenizarea anemofilă, sunt, în majoritatea cazurilor,
unisexuate, grupate în inflorescenţe amentiforme. Învelişul floral simplu, de tip perigon
sepaloid poate fi redus până la absent (fig. 70). Androceul dialistemon este alcătuit dintr-un
număr de stamine egal cu numărul de tepale, uneori mai mare, rar cu un număr mic de
stamine (1-2). Gineceul format din 2-4 carpele, gamocarpelar, de regulă, cu ovar superior sau
inferior (Juglandales, Fagales).
Fecundaţia are loc la un interval mare după polenizare (caracter de inferioritate
păstrat de la gimnosperme). Fructele de obicei simple, uneori compuse, rar multiple.
Seminţele albuminate sau exalbuminate, lipsite de perisperm; embrionul mic, cu două
cotiledoane.
Subclasa Hamamelidae cuprinde mai multe ordine dintre vor fi prezentate
următoarele: Urticales, Juglandales, Fagales.
7.1.2. Ordinul Urticales
 Familia Ulmaceae
Arbori cu frunze alterne, aşezate distih; baza limbului este asimetrică iar marginea
serată; stipele căzătoare. Florile mici, aşezate în
inflorescenţe axilare, hermafrodite sau unisexuate
(plantele pot fi poligame, cu flori hermafrodite şi
bărbăteşti). Înveliş floral de tip perigon sepaloid, cu
4-6 tepale libere sau unite la bază. Gineceul
bicarpelar cu ovar superior, uniovulat. Fructul este
samară (fig. 71) sau drupă.

Fig. 71: Ulmus minor –

monosamara

102
 Ulmus: specii răspândite mai ales în
emisfera nordică. Frunzele dublu-serate, apar
după înflorire. Florile hermafrodite au perigon
gamotepal şi stamine cu antere roşii. Fructul -
monosamară, având aripa aşezată jur-împrejurul
achenei (fig. 71). Specii sensibile la o boală
microbiană, cu evoluţie rapidă, fatală. U.glabra –

Ulm de munte (fig. 72): arbore cu frunze scurt-

Fig. 72: Ulmus glabra
(Ulm de munte)
peţiolate, invers-ovate, uşor lobate la vârf, cu suprafaţa
rugoasă. Samara lat eliptică, are sămânţa aşezată în
centrul aripii. Frecvent întâlnit în păduri din etajul
gorunului şi fagului, uneori ajungând la altitudini de
circa 1 000 m. Specie importantă pentru fixarea şi
ameliorarea solului. U.minor – Ulm de câmp (fig. 71,
73): arbore cu arealul extins în regiunea de câmpie şi Fig. 73: Ulmus minor (Ulm de câmp) -
ritidom aripat
deal, în păduri de amestec, cu precădere pe soluri
aluvionare. Pe ramurile tinere poate forma un ritidom aripat. Frunzele sunt relativ lung
peţiolate, cu limb scurt-acuminat, pe faţă glabru-lucios. Samara aproape sesilă, obovată, are
sămânţa aşezată excentric.
 Familia Moraceae
Plante lemnoase cu laticifere în toate ţesuturile parenchimatice. Frunzele simple,
alterne, prezintă stipele. Florile sunt grupate în inflorescenţe dense, cu axul deseori îngroşat,
uneori formând o cavitate cărnoasă, piriformă; sunt unisexuate, cu perigon sepaloid, de obicei
pe tipul 4, care poate deveni cărnos şi poate închide fructele; androceul este format din 1-5
stamine; gineceul bicarpelar, gamocarpelar, are
ovarul cu poziţie superioară. Fructele sunt simple,
cărnoase (drupe) sau compuse. Sunt incluse
genurile Morus, Ficus.
Morus: arbori cu limbul foliar variat lobat,
heterofilia fiind prezentă deseori. Florile sunt
grupate în inflorescenţe spiciforme. Fruct este
compus (drupe înconjurate de perigon cărnos),
Fig. 74: Morus alba (Dud alb)

103
cilindric-ovoid. M.alba – Dud alb (fig. 74): specie
originară din China. Frunzele sunt netede pe
partea superioară şi glabre pe faţa inferioară,
subţiri. Fructele alb-gălbui, roz sau purpurii au
pedunculii egali cu lungimea lor. M.nigra – Dud
negru: specie originară din vestul Asiei (Persia,
Transcaucazia). Frunze scabre pe faţa superioară,

pubescente pe cea inferioară, nu pot fi folosite în

Fig. 75: Fruct smochin - siconă
hrana viermilor de mătase decât în stadiul tânăr.
Fructele purpuriu-închis, au pedunculi foarte scurţi. Cultivate pentru lemn, fructe şi ca plante
ornamentale.
Ficus: plante lemnoase ce pot avea un habitus diferit (specii epifite sau cu rădăcini
proptitoare), cu latex iritant. Frunzele simple, au marginea întreagă sau divizată. Florile
unisexuate sunt închise în axa inflorescenţei
devenită piriformă, cărnoasă (numit siconă) (fig.
75); cele bărbăteşti sunt mici, cu 2-6 tepale şi 1-6
stamine şi sunt situate la partea superioară a
inflorescenţei, iar cele femeieşti au perigon
neregulat şi sunt aşezate spre bază. Polenizarea
este asigurată de o himenopteră din genul

Blastofaga. Femelele pătrund în siconă şi depun

Fig. 76: Ficus carica (Smochin)
ouă în ovarul florilor femeieşti. Larvele se hrănesc
cu ţesutul ovarian specializat. Polenul ajunge la maturitate în antere în acelaşi timp cu
încheierea stadiului de nimfă la insecte. După împerechere care are loc în interiorul siconei,
femelele ies, trecând printre florile bărbăteşti care îşi lasă polenul pe corpul acesteia şi merg
în altă inflorescenţă unde depun ouăle, asigurând totodată şi polenizarea. Din fiecare floare
femeiască va rezulta o achenă care va rămâne închisă în axa cărnoasă a inflorescenţei.
F.carica – Smochin: arbust sau arbore cu frunze palmat-fidate, căzătoare (fig. 76). Poate fi
cultivat în locuri adăpostite şi însorite.
 Familia Cannabaceae
Plante erbacee; frunzele palmate au stipelele caduce. Florile unisexuate sunt dispuse
dioic, şi au perigonul sepaloid, dialitepal, pe tipul 5, androceul cu 5 stamine şi gineceu

104
 bicarpelar, ovar superior. Florile femeieşti sunt protejate de
hipsofile; fruct de tip achenă. Fac parte genurile Cannabis,
Humulus.
Cannabis: plante cu tulpini erecte şi frunze palmat-
sectate până la palmat-compuse. Inflorescenţele femeieşti apar
sub formă de glomerule axilare. Florile sunt aşezate câte două
la baza unei bractee
membranoase. C.sativa –
Cânepă: specie anuală ale

Fig. 77: Cannabis sativa

cărei fructe rămân învelite în
subsp. spontanea (Cânepa) bracteea păroasă. Subspecia
sativa, este cultivată pentru extragerea fibrelor, uleiurilor şi
ca plantă medicinală. C.sativa subsp. spontanea (fig.77) este
buruiană ruderală, pe cale de extindere şi în culturi, întâlnită
din zona de stepă până în etajul gorunului.
Humulus: plante cu tulpina volubilă; frunzele opuse,
pot fi palmat-lobate până la palmat partite. Inflorescenţele Fig. 78: Humulus lupulus
femeieşti sub formă de conuri sunt protejate de frunze (Hamei)

bracteante mari, acrescente. La baza unei bracteole verzi se găsesc câte 2-6 flori cu perigon
redus. H.lupulus – Hamei (fig. 78): plantă perenă cu peri agăţători pe tulpină. Sunt cultivate
exemplarele femeieşti pentru substanţa aromatică amară, numită lupulină, produsă de
glandele secretoare situată pe partea internă a bracteelor, folosită în industria berii. Este
întâlnită în zăvoaie, lunci, de-a lungul cursurilor de apă, la marginea pădurilor, începând din
zona de câmpie până în regiunea dealurilor, la altitudini de 1000 m.

Test de evaluare
1.Precizaţi care sunt adaptările la polenizarea anemofilă a speciilor din
Hamamelidae
2.Specii de plante erbacee, cu frunze palmate sunt cuprinse în familia:
a) Moraceae
b) Cannabaceae
c) Ulmaceae
3.Prezentaţi, prin comparaţie, trăsăturile caracteristice ale genurilor din
Moraceae

105
 7.2. Ordinul Juglandales. Ordinul Fagales
7.2.1. Ordinul Juglandales
 Familia Juglandaceae

Fig. 79: Juglans regia (Nuc) Fig. 80: Juglans regia (Nuc)
- amenţi bărbăteşti - drupa parţial dehiscentă

Este alcătuită din specii de arbori cu frunze nestipelate, imparipenat-compuse, dispuse

altern, bogate în substanţe aromatice. Pe lăstari şi frunze se găsesc peri glandulari. Flori
unisexuate aşezate monoic. Florile bărbăteşti (fig. 79) sunt grupate în amenţi cilindrici care
apar pe ramuri din anul anterior, protejate de un înveliş simplu, sepaloid, cu 4-2 tepale sau
uneori lipseşte şi au androceul alcătuit din 40-2 stamine. Florile femeieşti (fig. 70), grupate
câte 1-5, apar pe lăstari, având un perigon cu 3-5 tepale reduse, protejate la bază de o bractee
şi două bracteole. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior şi două stigmate mari,
papiloase. Fructul este de tip drupă (fig. 80). În ţara noastră sunt cultivate specii ale genului
Juglans. J.regia – Nuc: arbore cu scoarţa netedă, cenuşie, formând apoi un ritidom subţire.
Frunze au 5-9 foliole eliptice. Peretele fructului la maturitate se usucă şi crapă la nivelul
epicarpului şi mezocarpului (drupă parţial dehiscentă). Întâlnit sporadic în păduri de amestec
din regiunea de deal din Banat şi Oltenia; frecvent cultivat pentru seminţele cu cotiledoane
mari, bogate în uleiuri. Lemnul întrebuinţat în industria mobilei, pentru tâmplărie fină,
sculpturi etc. Frunzele şi fructele sunt folosite pentru vopsitul lână în negru, cafeniu, galben
sau roşu.
7.2.2. Ordinul Fagales
 Familia Fagaceae
Specii lemnoase, caracteristice emisferei nordice, cu frunze simple, alterne, având
marginea întreagă, serată sau lobată. Sunt plante monoice. Florile bărbăteşti grupate în
amenţi, au perigon sepaloid cu 4-7 tepale, iar stamine în număr egal sau dublu faţă de tepale.
Florile femeieşti grupate în cime sau inflorescenţe spiciforme, au trei carpele unite şi ovar

106
 inferior. Fructul achenă, învelit total sau parţial într-un
involucru (cupă) rezultat din concreşterea axului floral cu
tepalele şi hipsofilele; seminţe exalbuminate. Fac parte
genurile: Fagus, Quercus, Castanea.
Fagus: arbori care nu formează ritidom decât în
zona bazală a
tulpinii. Mugurii
fusiformi, ascuţiţi
sunt îndepărtaţi de
Fig. 81: Fagus sylvatica (Fag)
- amenţi bărbăteşti ramură. Frunze
eliptice, ciliate pe margine. Flori bărbăteşti grupate în
amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi (fig. 81). Florile
femeieşti, câte două, sunt înconjurate de numeroase
hipsofile care concresc. Fructele 3-muchiate sunt închise
câte două într-o cupă lemnoasă, prevăzută la exterior cu
numeroşi apendiculi spinoşi sau foliacei, dehiscentă în
patru valve. F.sylvatica – Fag (fig. 82): arbore întâlnit Fig. 82: Pădure de Fagus sylvatica
(Fag)
între 600-1200 m altitudine, în păduri pure (făgete) sau în
amestec cu alte foioase (gorun, carpen) în partea inferioară a arealului sau cu răşinoase
(molid, brad) în partea superioară a arealului, formând subetajul pădurilor de fag din cadrul
etajului nemoral. Lemnul său utilizat în industria mobilei, fiind lemnul şi un combustibil
foarte bun. Specie ce întreţine un microclimat umbros, răcoros, liniştit şi reglează regimul
hidrologic. Plantă meliferă şi medicinală.
Quercus: arbori cu ritidomul persistent, adânc brăzdat, având frunze penat-lobate.
Flori bărbăteşti sunt grupate în amenţi penduli, subţiri, iar cele femeieşti în inflorescenţe

Fig. 83: Quercus robur – floare femeiască Fig. 84: Quercus robur – fruct

107
 Fig. 85: Quercus cerris (Cer) – frunze şi Fig. 86: Quercus robur (Stejar) – frunze cu
stipele filiforme lobi rotunjiţi

spiciforme, fiecare floare fiind înconjurată parţial de un involucru în formă de cupă (fig. 83).
Fructele (ghinde) au cupe individuale, care le protejează la bază sau aproape pe toată
lungimea lor; cupa este acoperită la exterior de solzi imbricaţi, liberi sau concrescuţi (fig. 84).
Speciile genului formează păduri din regiunea de câmpie
până în zona colinară, la circa 600 m altitudine. Q.cerris –
Cer (fig. 85): arbori cu frunze însoţite de stipele filiforme,
persistente, cu limbul eliptic, penat lobat, lobii ascuţiţi;
formează păduri curate sau în amestec cu alte foioase în
regiunea de câmpie şi deal, pe podişuri sau versanţi însoriţi,
pe soluri compacte. Q.robur – stejar: specie de bază ce
formează păduri din zona nemorală, respectiv a pădurilor de

stejar, mai ales din nordul Moldovei, cu frunze obovate şi

Fig. 87: Quercus petraea
(Gorun) lobii rotunjiţi (fig. 86). Q.petraea – gorun: intră în alcătuirea
pădurilor din etajul nemoral, subetajul pădurilor de gorun,
răspândite în dealurile subcarpatice şi podişuri, între 300-600 m altitudine; prezintă frunze cu
lobii rotunjiţi şi achene protejate de cupe sesile (fig. 87).
Castanea: arbori, mai rar arbuşti. Frunze
lanceolate, pe margini acut spinos serate. Amenţi
bărbăteşti alungiţi, subţiri, erecţi şi au uneori flori
femeieşti la bază. Florile femeieşti grupate câte trei, sunt
înconjurate complet de un involucru spinos. C.sativa –
Castanul comestibil (fig. 88): arbore întâlnit spontan şi
cultivat în sudul Europei, nord-vestul Africii, sud-vestul
Fig. 88: Castanea sativa
(Castan comestibil)

108
Asiei; la noi este cultivat şi subspontan în judeţele Maramureş, Gorj, Mehedinţi, în staţiuni
adăpostite.
 Familia Betulaceae
Alcătuită din specii lemnoase, bogate în tanin. Scoarţa netedă sau solzoasă, uneori se
exfoliază în straturi subţiri. Frunze alterne, simple, dublu serate pe margine, au stipele
căzătoare. Florile unisexuat-monoice sunt aşezate câte trei în axila unor bractee: cele
bărbăteşti prezintă perigon cu 6 tepale, androceu cu 2-4 stamine şi sunt dispuse în amenţi
compuşi, penduli; cele femeieşti grupate în amenţi compuşi, erecţi, nu au perigon; gineceul
este bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior. De obicei bractee şi
bracteole de diferite ordine concresc şi formează un involucru cu
aspect de aripă, care se păstrează şi pe fruct. Fruct de tip achenă
sau monosamară. Fac parte genurile Betula, Alnus.
Betula: arbori, arbuşti cu lemn moale, fără duramen şi
ritidom neted, de culoare albă care se exfoliază în fâşii subţiri.
Frunzele peţiolate, cu limbul ovat sau ovat-rombic, serat (fig. 89).
Flori bărbăteşti au 2 stamine cu filamente bifurcate. Fructele sunt
comprimate lateral, protejate de solzi trilobaţi, cu care cad Fig. 89: Betula pendula –
frunza rombic-ovată
împreună de pe ax. B.pendula – Mesteacăn: specie răspândită în
Europa, nordul şi estul Asiei. Creşte în regiunea de deal, şi munte până la altitudini 1 600 m,
pe soluri oligotrofe; specie heliofilă, întâlnită în locuri însorite sau tăieturi de păduri; plantă
medicinală; frunzele şi scoarţa au proprietăţi tinctoriale, vopsind fibrele naturale în diferite
nuanţe de galben.
Alnus: arbori, arbuşti, cu muguri pedicelaţi. Frunzele alterne, peţiolate, cu limb ovat
sau eliptic, crenat sau dinţat. Florile bărbăteşti au 4 stamine, cu filamente neramificate.
Inflorescenţa femeiască este scurtă, globuloasă, cu frunze bracteante lignificate, persistente şi
după fructificare (fig. 90). Solzii fructului 5-lobaţi, cad
împreună cu axul după diseminare. A.glutinosa – Arin negru:
arbore cu scoarţa brună, comun pe malul apelor în regiunea
de câmpie şi deal.
 Familia Corylaceae
Plante lemnoase cu frunze alterne, simple şi stipele
căzătoare. Florile sunt unisexuat-monoice; cele bărbăteşti
Fig. 90: Alnus glutinosa – nude, grupate în amenţi simpli, penduli; cele femeieşti,
inflorescenţa femeiască

109
 protejate de bractee, bracteole şi perigon sunt dispuse în
amenţi compuşi. Gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar
inferior. Fructul - achenă, însoţit de involucru format din
bractee şi bracteole. Cuprinde genurile Corylus, Carpinus.
Corylus: arbori, arbuşti monoici ce înfloresc înaintea
înfrunzirii (protanţi). Frunzele scurt peţiolate, ovate, la vârf
brusc acuminate sau subrotunde; mugurii ovoizi, obtuzi.
Inflorescenţa femeiască este globuloasă, sesilă. Fructe
aglomerate 2-4, sunt protejate de un involucru fructifer în
formă de cupă. C.avellana – Alun (fig. 91): arbust de până la
Fig. 91: Corylus avellana 5 m înălţime. Specie comună din zona pădurilor de stejar până
(Alun) – amenţi bărbăteşti în subetajul fagului, însoţitoare a stejarului, gorunului, la
margine sau în rarişti de păduri. Fructele au valoare nutritivă foarte mare; plantă medicinală;
specie importantă pentru apicultură, datorită înfloririi timpurii, furnizând o cantitate mare de
polen primăvara timpuriu; folosit ca plantă
ornamentală şi în plantaţii forestiere.
Carpinus: arbori, arbuşti monoici la care
înflorirea şi înfrunzirea se suprapun (plante mezante).
Frunzele ovate, biserate, sunt evident peţiolate; mugurii
fusiformi, ascuţiţi. Inflorescenţa femeiască alungită,
spiciformă, este dispusă terminal, pe ramuri lungi.
Fig. 92: Carpinus betulus (Carpen) –
Fructele sunt grupate câte două la baza unui involucru achene şi involucrul fructifer
fructifer plan. C.betulus – Carpen (fig. 92): arbore, cu
frunze de 4-10 cm lungime. Involucrul fructifer trilobat, are lobul central mai lung decât cei
laterali. Întâlnit frecvent în pădurile de şleau, alături de gorun, stejar, ulm de câmp şi alte
foioase, în regiunea de câmpie şi de deal, până la 1000 m altitudine. Cultivat în parcuri; specie
importantă în protecţia şi ameliorarea solului pe care îl structurează, îl afânează şi îl
îmbogăţeşte în substanţe minerale şi organice.

110
 Test de evaluare
1.Prezentaţi comparativ morfologia frunzei la genurile Fagus, Quercus, Castanea
2.Juglans regia formează fruct de tip:
a) drupă parţial dehiscentă
b) siconă
c) achenă
3.Caracterizaţi şi încadraţi sistematic specia Alnus glutinosa

REZUMATUL TEMEI
 Subclasa Hamamelidae se caracterizează prin:
 specii lemnoase (rar erbacee);
 flori adaptate polenizării anemofile; sunt unisexuate, grupate în inflorescenţe
amentiforme; înveliş floral de tip perigon sepaloid;
 fecundaţia are loc la un interval mare după polenizare;
 fructe simple, uneori compuse sau multiple
 Reprezentanţi ai subclasei Hamamelidae:
 Ordinul Urticales - familia Ulmaceae: arbori, frunze cu baza asimetrică, fruct
monosamară (genul Ulmus); familia Moraceae – plante lemnoase cu laticifere în structura
internă; fructe compuse (genul Morus – soroză; genul Ficus - siconă); familia Cannabaceae –
plante erbacee, frunze palmate, fruct achenă (genul Cannabis – tulpini erecte, bractee cu
aspect de cornet; genul Humulus – tulpini volubile, bractee plane);
 Ordinul Juglandales - familia Juglandaceae - arbori, frunze imparipenat-compuse,
fruct drupă (genul Juglans, J. regia – nucul comun);
 Ordinul Fagales - familia Fagaceae – arbori, frunze simple, alterne, gineceu
tricarpelar, fruct de tip achenă, înconjurată parţial sau închisă total de cupe (genul Fagus –
frunze eliptice, achene închise câte 2 într-o cupă lemnoasă; genul Quercus – frunze penat-
lobate, achene protejate parţial de cupe individuale; genul Castanea – frunze lanceolate,
marginea serată, achene câte 2 într-o cupă spinoasă); familia Betulaceae – specii lemnoase,
frunze simple, gineceu bicarpelar, fructe achene (genul Betula – fructe protejate de solzi
trilobaţi; genul Alnus – fructe protejate de bractee lignificate); familia Corylaceae – arbori,
arbuşti, cu achene protejate de bractee şi bracteole (genul Corylus – fructe protejate de cupe
foliacee; genul Berula – fructe protejate de bractee plane, trilobate).

111
 TEST RECAPITULATIV
1.În subclasa Hamamelidae, sunt cuprinse specii:
a) care se polenizează cu ajutorul vântului (anemofile)
b) al căror piese florale sunt dispuse spirociclic
c) care se polenizează cu ajutorul insectelor (entomofile)
d) numai cu flori hermafrodite
e) care se polenizează cu ajutorul apei (hidrofile)
2.Speciile din genul Ulmus nu formează:
a) frunze asimetrice la bază
b) flori cu perigon gamotepal
c) stamine cu antere roşii
d) fruct de tip drupă
e) fruct de tip monosamară
3.Frunze eliptice, cu marginea ciliată, amenţi bărbăteşti globuloşi prevăzuţi
pedunculi lungi şi achene închise câte 2 în cupe lemnoase caracterizează specia:
a) Carpinus betulus
b) Alnus glutinosa
c) Fagus sylvatica
d) Betula pendula
e) Corylus avellana
4.Cerul se poate deosebi cu uşurinţă de celelalte specii ale genului Quercus prin:
a) lobii frunzei rotunjiţi
b) stipelele filiforme
c) lipsa ritidomului
d) cupele spinoase
e) frunzele serate

112
 Tema 8
SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE

Fig. 93: Salsola kali subsp. ruthenica

(Ciurlan, Rostogol)

Unităţi de învăţare:
8.1. Subclasa Caryophyllidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Caryophyllales.
Familia Portulacaceae. Familia Caryophyllaceae
8.2. Familia Amaranthaceae. Familia Chenopodiaceae. Ordinul Poligonales
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea şi caracterizarea subclasei Caryophyllidae şi a principalelor unităţi
sistematice
 Caracterizarea familiilor comonente
 Evidenţierea importanţei principalelor specii
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

113
 8.1. Subclasa Caryophyllidae – caracterizare, sistematică. Ordinul
Caryophyllales. Familia Portulacaceae. Familia Caryophyllaceae
8.1.1. Caracterizarea subclasei Caryophyllaceae
Subclasa Caryophyllidae grupează plante erbacee, rar lemnoase (subarbuşti). Frunzele
simple, dispuse altern sau opus sunt, la unele specii, însoţite de stipele. Florile actinomorfe, de
obicei ciclice, hermafrodite sau unisexuate, pe tipul 4-5. Învelişul floral poate fi simplu -
perigon sepaloid sau dublu – periant având caliciul diali- sau gamosepal şi corola dialipetală.
Androceul variabil, format de la 1 – numeroase stamine dispuse pe 1 sau 2 cercuri. Gineceul
alcătuit din numeroase – 1 carpelă, gamocarpelar în general. Fructe variate, simple, rar
multiple sau compuse. Din punct de vedere biochimic plantele conţin heterozide, saponine,
alcaloizi, mucilagii ş.a.
Dintre ordinele cuprinse în subclasa Caryophyllidae vom face referire la:
Caryophyllales şi Polygonales.
8.1.2. Ordinul Caryophyllales
 Familia Portulacaceae
Plante erbacee, glabre cu frunze simple, întregi,
penate. Florile hermafrodite au înveliş floral dublu,
alcătuit din 2 sepale (considerate de unii autori ca
bracteole) şi 4-6 petale libere. Staminele pot fi 3-
numeroase. Gineceu 3-8 carpelar, gamocarp, cu ovar

superior sau semiinferior; ovule campilotrope, 3- Fig. 94: Portulaca oleracea

numeroase. Fruct - capsulă, cu seminţe reniforme. În (Graşiţă, Iarbă grasă)

structura internă, plantele conţin deseori celule cu mucilagii. Speciile sunt larg răspândite în
regiuni tropicale şi temperate, cu un grad mare de diversitate în America de Nord şi în munţii
Anzi din America de Sud. Genuri reprezentative în ţara noastră: Portulaca
Portulaca: plante cu frunze alterne sau opuse, însoţite de stipele mici, setacee;
androceul are numeroase stamine; ovarul este semiinferior; fruct - pixidă. P.oleracea –
Graşiţă, Iarbă grasă (fig. 94): plantă cosmopolită, întâlnită frecvent în locuri cultivate şi
ruderale, pe soluri cu textură uşoară, nisipoase, din zona de stepă până în etajul gorunului.
Varietatea oleracea cu tulpină târâtoare, este o buruiană problemă, pe soluri uşoare şi în
culturi de prăşitoare, având rezistenţă mare la secetă; varietatea sativa are tulpina erectă şi
este cultivată ca legumă.

114
  Familia Caryophyllaceae
Plante erbacee anuale sau perene, uneori cu tulpini
lignificate. Tulpinile sunt articulate şi umflate sub noduri (fig. 95).
Frunzele simple, dispuse opus, au marginea întreagă şi pot fi
însoţite sau nu de stipele. Inflorescenţele cimoase, dicaziale (fig.
96), grupează flori actinomorfe, cu înveliş dublu, pe tipul 4-5;
caliciul dialisepal sau gamosepal este persistent pe fruct; corola
dialipetală; androceul are 8-
10 stamine, gineceul 2-5 (8)
carpele, gamocarpelar; ovar
Fig. 95: Fragment de
tulpină cu frunze superior cu 1-numeroase ovule
dispuse opus
camopilotrope. Fruct capsulă
denticulată, rar bacă sau achenă. Din punct de vedere
biochimic plantele conţin saponine frecvent şi mai rar
alcaloizi şi glicozide. Prezenţa stipelelor împarte

familia în 2 subfamilii:
Fig. 96: Gypsophila paniculata
Subfamilia Caryophylloideae: frunze lipsite de (Ipcărige) –
Inflorescenţă tip dichaziu (detaliu)
stipele. Genuri reprezentative: Scleranthus, Stelaria, Cerastium,
Dianthus, Saponaria, Silene, Gypsophila, Agrostemma.
Scleranthus: flori lipsite de petale; fruct uscat
indehiscent. S.annuus – Buruiana surpăturii (fig. 97): plantă
anuală, frecvent întâlnită din zona pădurilor de stejar până în
etajul fagului, pe soluri nisipoase sau pietroase, sărace în calcar.
Frunzele liniare, opuse, concrescute la bază. Caliciul
gamosepal, tubulos - campanulat, cu lacinii ascuţite, rămâne
strâns aderent de fruct. Plantă indicatoare a terenurilor cu
pericol de alunecare.

Fig. 97: Scleranthus annuus

(Buruiana surpăturii)
Sursa foto:La grande
encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992

115
 Stellaria: specii
erbacee anuale sau
perene, cu tulpini
ascendente, glabre sau
păroase, fragile la
noduri. Florile
hermafrodite au petale
bifidate cel puţin până
la jumătate (fig. 98).

Capsula se deschide prin

Fig. 98: Stellaria media Fig. 99: Stellaria media (Rocoina) -
3 sau 6 dinţi. S.media – (Rocoina) - Petala bifidată
Petala bifidată
Rocoină (fig. 99): plantă
anuală, de un verde viu. Înfloreşte tot timpul anului; buruiană comună în toată ţara în locuri
umbrite.
Dianthus: specii cu 4 hipsofile aşezate în perechi la baza caliciului formând un
paracaliciu (fig. 100); petalele brusc îngustate la bază sunt lamină şi unguiculă; capsula
dehiscentă prin 4 dinţi, rămâne închisă în caliciu. Dintre speciile sponatane întâlnite în ţara
noastră, amintim: D.carthusianorum – Garofiţe: perenă, cu hipsofilele obovate, brusc
terminate în ariste; lamina petalelor purpurie sau roşie închisă este dinţată. Specie comună din
zona pădurilor de stejar până în subetajul fagului, în locuri însorite din pajişti. D.spiculifolius
– Garofiţe (fig. 101): plantă perenă, endemică în Carpaţi. Creşte pe stânci calcaroase din etajul
fagului până în cel subalpin. D.callizonus – Garofiţa Pietrei Craiului (fig. 2): endemică în
Munţii Piatra Craiului (jud. Braşov), pe versantul vestic, este o specie perenă, cu tulpini
uniflore; petalele sunt carmin,
maculate în partea superioară.
Saponaria: specii ce
prezintă un caliciul cilindric, cu 15-
20 nervuri, lipsit de hipsofile la
bază; unguicula este prevăzută la
bază cu o dungă îngustă; capsula se
deschide prin 4-6 dinţi. S.officinalis
– Săpunariţă, Odogaci (fig. 102):
Fig. 100: Dianthus sp. - plantă perenă; florile albe sau Fig. 101: Dianthus
caliciul şi paracaliciul spiculifolius (Garofiţe)

116
 roşiatice sunt dispuse terminal, grupate umbeliform. Creşte în stare
spontană pe malul râurilor, pe lângă drumuri sau este cultivată în
grădini. Părţile aeriene ale plantei sunt utilizate atât în medicina
tradiţională cât şi cea cultă, datorită acţiunii expectorante,
depurative şi diuretice. Rădăcinile conţin saponine cu efect în
scăderea tensiunii superficiale şi creşterea permeabilităţii celulare
fiind folosite în medicina veterinară şi, uneori, pentru spălarea
rufelor. Florile au proprietăţi tinctoriale, vopsind fibrele naturale în

galben şi portocaliu.
Fig. 102: Saponaria
officinalis (Săpunariţă) Silene: specii perene având frunzele bazale adunate în
rozetă; caliciul campanulat, tubulos, conic este umflat spre bază şi are nervuri evidente;
hipsofilele lipsesc. Capsula are 6-10 dinţi. S.alba – Opaiţă (fig. 103): plantă anuală-perenă,
întâlnită frecvent din zona de stepă până în etajul fagului în
pajişti ruderalizate, tufărişuri sau pe lângă garduri. Florile
dioice, cu petale albe se deschid după-amiaza. S.vulgaris –
guşa porumbelului: plantă perenă, caracteristică pajiştilor de
pe soluri erodate; florile dioice, prezintă caliciul ovat-
umflat, membranos, mai larg decât capsula; considerată
plantă balast în pajişti şi fâneţe.
Agrostemma: specii anuale, cu dinţii caliciului
foliacei. A.githago – Neghina (fig. 104): plantă alipit
păroasă, cu frunzele liniare, florile roşii, grupate în Fig. 103: Silene alba (Opaiţă)
monocazii. Laciniile caliciului sunt mai lungi decât tubul şi decât petalele. Seminţe reniforme,
au tuberculi proeminenţi şi sunt toxice, datorită
conţinutului în agrostemină; ajunse în făină prin
măcinare, dau acesteia o culoare negricioasă, iar
pâinii o culoare albăstruie şi gust de usturoi, care,
consumată, poate produce tulburări nervoase; este
originară din zona mediteraneană, cultivată uneori ca
plantă ornamentală.
Gypsophila: specii cu structură xerofitică,
având flori mici grupate în inflorescenţe bogate, cu
caliciul campanulat. G.muralis – Vălul miresei:
Fig. 104: Agrostemma githago (Neghina)

117
 plantă anuală, întâlnită în locuri temporar inundate, crovuri; suportă
soluri slab sărăturate. G.paniculata – Ipcărige (fig.96): plantă perenă,
creşte în locuri nisipoase sau pietroase.
Subfamilia Paronychioideae: frunze cu stipele.
Spergula: specii cu frunze liniare şi stipele libere. Capsula se
deschide prin 5 valve. S.arvensis – Hrana vacii (fig. 105): plantă
anuală, comună pe soluri nisipoase, este cultivată uneori ca plantă
furajeră.

Fig. 105: Spergula arvensis

(Hrana vacii)
Sursa foto:La grande
encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992

Test de evaluare
1. Arătaţi care sunt caracterele subclasei Caryophyllidae
2. Varietatea speciei Portulaca oleracea întâlnită ca buruiană se numeşte:
a) sativa
b) alba
c) oleracea
3. Care sunt particularităţile morfologice ale caliciului la genurile Dianthus şi
Agrostemma?

8.2. Familia Amaranthaceae. Familia

Chenopodiaceae. Ordinul Polygonales
8.2.1. Familia Amaranthaceae
Plante erbacee anuale, rar perene. Frunzele alterne sau
opuse, simple, întregi, sunt nestipelate. Florile mici, hermafrodite
sau unisexuate, grupate în cime sunt dispuse dens, în
inflorescenţe spiciforme sau paniculiforme. Bracteele şi
bracteolele evidente, persistente, uneori colorate, dau un aspect
caracteristic inflorescenţelor (fig. 106). Învelişul floral - perigon
sepaloid, alcătuit din 3-5 tepale libere. Androceul are stamine în
număr egal cu tepalele, iar gineceul este 2-3 carpelar, Fig. 106: Amaranthus sp.
Inflorescenţă spiciformă

118
 gamocarpelar cu ovar superior. Fructul poate fi monoseminal,
indehiscent sau capsulă pixidă. Speciile reprezentative sunt
cuprinse în genul Amaranthus.
Amaranthus: gen cu specii adventive, originare mai ales
din America Centrală şi de Nord; plantele sunt unisexuat-
monoice, dioice sau poligame şi au florile protejate de o bractee
setos-acuminate, persistente. Ovarul este uniovulat, iar fruct
monoseminal. A.retroflexus – Ştir porcesc (fig. 107): buruiană

anuală, nitrofilă, frecventă din zona de stepă până în etajul

Fig. 107: Amaranthus
retroflexus (Ştir porcesc) gorunului, în culturi de prăşitoare sau în locuri ruderale;
inflorescenţa este puţin ramificată, prezentând ramuri scurte şi groase, cea terminală fiind
numai cu puţin mai lungă decât cele laterale. A.powellii– ştir: specie anuală; inflorescenţa are
ramura terminală îngust-cilindrică, evident mai lungă decât cele laterale. Frecventă în locuri
ruderale sau în culturi de prăşitoare, creşte din zona de stepă până în etajul gorunului. Alte
specii de ştir întâlnite ca buruieni sunt: A.albus – Ştir alb, A.blitoides – Ştir târâtor, A.blitum –
Ştir verde.
8.2.2. Familia Chenopodiaceae
Plante erbacee, rar subarbuşti, cu frunze alterne sau opuse, lipsite de stipele, uneori
reduse, rudimentare. Florile mici, aşezate în cime dense, sunt hermafrodite sau unisexuate, cu
învelişul floral – perigon sepaloid format din 1-5 tepale + unite la bază (lipseşte uneori),
persistent pe fruct, uneori acrescent. Androceul este alcătuit din 1-5 stamine libere sau cu
filamentele concrescute pe un disc situat la bază. Gineceu 2-3-5 carpelar, gamocarp are ovarul
cu poziţie superioară sau semiinferioară. Fructul achenă, poate fi uneori şi compus. Seminţele
cu sau fără perisperm, au embrionul circular sau spiralat. Speciile sunt întâlnite în regiuni
aride, unele pot fi halofile, psamofile sau nitrofile, formând fitocenoze caracteristice. Genuri
reprezentative: Beta, Chenopodium, Salsola,
Salicornia.
Beta: plante erbacee bienale sau perene, cu
frunze alterne; florile hermafrodite au perigonul
format din 5 tepale, androceul alcătuit din 5 stamine
prinse pe un disc bazal şi gineceu 2-3 carpelar cu ovar
semiinferior. Fructul compus (glomerul) (fig. 108), se
formează prin concreşterea achenelor şi tepalelor Fig. 108: Beta vulgaris (Sfecla) –
fruct compus (glomerul)

119
 lignificate. B. vulgaris – Sfeclă: plante de obicei bienale,
existând mai multe varietăţi cultivate pentru rădăcina şi
baza tulpinii îngroşată, cărnoasă sau pentru peţioli.
Chenopodium: plante erbacee, având organele
aeriene cu aspect făinos; frunzele triunghiular-romboidale,
sunt întregi până la sinuat-dinţate; florile grupate în
glomerule sunt hermafrodite, cu perigon sepaloid ce
închide fructul (fig. 109). C.album– Spanac sălbatic;
Lobodă: specie nitrofilă, segetală în culturi de prăşitoare;
plantă cenuşie, făinoasă; frunze scurt-peţiolate, cu
marginea inegal-dinţată.
Fig. 109: Chenopodium album
(Spanac sălbatic) – Salsola: plante cu flori însoţite de două bracteole
detaliu inflorescenţă
bine dezvoltate;
embrionul este spiralat, iar sămânţă lipsită de perisperm.
S.kali subsp. ruthenica– Ciurlan (fig. 93): specie anuală;
tulpina puternic ramificată, globuloasă se frânge uşor de la
bază la fructificare; frunzele filiforme, cilindrice, au vârful
înţepător; flori sunt însoţite bractee şi bracteole rigide,
ţepoase; specie xerofilă, caracteristică solurilor nisipoase
sau pietroase.
Salicornia: specii halofile, cu tulpina cărnoasă,
cilindrică, articulată, prevăzută numai cu frunze
membranoase, reduse, dispuse la baza segmentelor; florile Fig. 110: Salicornia europaeae
(Brâncă)
hermafrodite, mici, au perigonul gamotepal şi sunt grupate câte
trei la baza segmentelor tulpinale. S.europaea– Brâncă (fig. 110):
plantă anuală cu tulpina roşcată, ramificată; creşte în masă pe
soluri pronunţat sărate, pe marginea bălţilor şi a lacurilor saline şi
pe lângă izvoare de apă sărată.
8.2.3. Ordinul Polygonales
 Familia Polygonaceae
Cuprinde plante erbacee, în general (rar arbuşti, liane), cu
frunze alterne, simple, întregi sau lobate, având la bază stipele
Fig. 111: Poygonum sp. –
frunză cu ohree concrescute, alcătuind ohreea (fig. 111). Florile actinomorfe,

120
hermafrodite sau unisexuate, sunt dispuse monoic sau
dioic şi au înveliş floral simplu –perigon sepaloid sau
petaloid, format din 3-6 tepale. Staminele 5-9 sunt
dispuse pe două cercuri. Gineceul 2-3 carpelar cu ovar
superior; stigmatele sunt de tip penicilat (formă de
pensulă) sau capitat. Fructul – achenă muchiată, este
însoţit de perigon. Sămânţă are albumen făinos. Genuri
reprezentative: Polygonum, Fallopia, Fagopyrum,
Rumex.
Polygonum: specii anuale sau perene, cu tulpini
evident articulate şi frunze întregi, lanceolate sau ovate; Fig. 111: Poygonum aviculare
florile hermafrodite sunt grupate axilar şi au perigonul (Troscot)

format din 5 tepale; achena trimuchiată sau lenticulară rămâne închis în perigon. P.aviculare–
Troscot (fig. 112): specie anuală, buruiană tipic ruderală. P.amphibium– Troscot de baltă,
sălcuţă: plantă acvatică sau de locuri umede, existând
sub două forme: f. aquaticum – plantă acvatică, cu
tulpina natantă; f. terestre – plantă perenă cu rizom,
având frunze lanceolate, alungite cu ohree păroasă,
întâlnită pe soluri aluviale. P.lapathifolium– Iarbă
roşie: plantă anuală cu tulpina verde-roşcată,

ramificată; buruiană segetală în prăşitoare, pe soluri

Fig. 112: Fallopia convolvulus
(Hrişcă urcătoare) umede.
Fallopia convolvulus – Hrişcă urcătoare (fig. 112):
specie anuală cu tulpina volubilă; frunzele sunt ovat-sagitate;
flori cu perigon verzui, până la roz; specie întâlnită în toate
culturile, dar preferă cerealele de toamnă
Fagopyrum: plante cu perigonul format din 5 tepale;
fructul este mai mare decât perigonul. Embrion situat central,
este înconjurat de perisperm. F.esculentum – Hrişcă: plantă
anuală, originară din Tibet, adusă în Europa în era noastră şi
cultivată în Evul Mediu mai ales de către ţăranii săraci. Făina

Fig. 113: Rumex acetosella

(Măcriş mărunt)

121
obţinută din seminţe constituie un aliment nutritiv, energetic, ocrotitor vascular şi este folosită
la fabricarea biscuiţilor; specie meliferă şi tinctorială (se obţine culoarea albastră).
Rumex: specii erbacee, de obicei perene având frunze cu ohree pieloasă. Florile mici,
au perigonul sepaloid, verde-roşcat, format din 6 tepale; cele interne sunt mai mari,
acrescente, persistente pe fruct, prevăzute pe partea externă cu îngroşări glandulare. Fructul,
achenă trimuchiată, rămâne închis în perigon. R.acetosella – Măcriş mărunt (fig. 113):
frecventă din zona de stepă până în etajul molidului, pe soluri sărace în calcar, cu pH acid.

Test de evaluare
1. Caracterizaţi floarea şi inflorescenţa familiei Amaranthaceae.
2. Specia Salicornia europaea creşte în masă pe soluri:
a) acide
b) sărate
c) bogate în azot
3. Ce particularităţi ale frunzei sunt întâlnite la speciile din Polygonaceae?

REZUMATUL TEMEI
 În subclasa Caryophyllidae se găsesc specii:
 erbacee (rar lemnoase);
 cu frunze simple uneori însoţite de stipele;
 înveliş floral de tip periant având sepale libere sau unite şi petale libere sau perigon;
 fructe de obicei simple, de tip capsulă sau achenă
 plantele conţin heterozide, saponine, alcaloizi, mucilagii
 Reprezentanţi ai subclasei Caryophyllidae:
 Ordinul Caryophyllales - familia Portulacaceae: plante cu frunze simple, flori cu 2
sepale şi 4-6 petale, fructe capsule (genul Portulaca); familia Caryophyllaceae – speciile au
tulpini articulate, umflate sub nod, frunze opuse, flori grupate în cime dicaziale şi fructe de tip
capsulă denticulată (genul Scleranthus – specii lipsite de corolă; genul Stellaria – plante cu
petalele bifidate; genul Dianthus – plante cu 4 hipsofile dispuse în perechi la baza caliciului;
genul Saponaria – caliciul cilindric, lipsit de hipsofile; genul Silene – caliciul umflat spre
bază; genul Agrostemma – plante cu dinţii caliciului foliacei, mai lungi decât corola; genul
Gypsopilla – speciile au aspect xeromorfic, cu caliciul campanulat; genul Spergula – capsula
dehiscentă prin 5 valve); familia Amaranthaceae – plante cu flori mici însoţite de bractee şi
bracteole persistente, grupate în inflorescenţe spiciforme (genul Amaranthus – specii

122
adventive, flori unisexuat-monoice); familia Chenopodiaceae – specii cu înveliş floral de tip
perigon sepaloid, persistent şi pe fruct (genul Beta –fructe compuse de tip glomerul; genul
Chenopodium – plante cu aspect făinos şi fructe protejate de perigonul florilor; genul Salsola
– specii cu 2 bractee mari care protejează florile)
 Ordinul Polygonales - familia Polygonaceae: specii cu frunze simple, alterne având la
bază ohree (genul Polygonum – plante cu tulpini articulate şi flori hermafrodite protejate de
perigon cu 5 tepale; genul Fagopyrum – specii care au fructul mai mare decât perigonul
persistent; genul Rumex – plante cu ohree pieloasă, perigon cu 6 tepale în care fructul rămâne
închis)

TEST RECAPITULATIV
1.Dintre speciile familiei Caryophyllaceae,......are caliciul cu sepale unite, cu dinții
foliacei, mai lungi decât tubul și petalele:
a) Dianthus caryophyllus
b) Saponaria officinalis
c) Gypsophila paniculata
d) Agrostemma githago
e) Lychnis viscaria
2.Fructul speciilor genului Beta (Chenopodiaceae) este:
a) achenă
b) glomerul
c) capsulă denticulată
d) capsulă pixidă
e) poliachenă
3.Troscotul (Polygonum aviculare) este o plantă tipic:
a) de sărătură
b) nitrofilă
c) ruderală
d) segetală
e) de locuri umede

123
 Tema 9
SUBCLASA ROSIDAE

Fig. 114: Rosa canina – măceş

Unităţi de învăţare:
9.1. Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Rosales
9.2. Ordinul Fabales
9.3. Ordinul Elaeagnales. Ordinul Cornales. Ordinul Euphorbiales. Ordinul
Rhamnales.
9.4. Ordinul Sapindales. Ordinul Linales. Ordinul Apiales
Obiectivele temei:
 Cunoaşterea şi caracterizarea subclasei Rosidae şi a principalelor unităţi
sistematice
 Deosebirea, pe baza caracterelor generale, a familiilor subclasei
 Evidenţierea importanţei principalelor specii din subclasa Rosidae
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
3. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
4. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
6. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi.

124
 9.1. Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Rosales
9.1.1. Subclasa Rosidae – caracterizare, sistematică
Plante diferite ca habitus (lemnoase sau erbacee). Frunzele variate ca alcătuire
(simple, compuse) şi dispoziţie (alternă, opusă) pot fi însoţite de stipele. Florile solitare sau
grupate în inflorescenţe de diferite tipuri, sunt în majoritate hermafrodite, cu periantul
diferenţiat în caliciu şi corolă, dialisepale şi dialipetale, rar cu perigon sau cu elemente uşor
concrescute . Staminele, în număr dublu faţă de petale sau numeroase, sunt dispuse pe 2 -
mai multe verticile (fig. 114). Gineceul variabil ca număr de carpele, raportul dintre ele şi
poziţia ovarului. Piesele florale se dispun pe verticile. Polenizare entomofilă. Fructele
simple, multiple sau mericarpice protejează seminţe albuminate sau exalbuminate având
embrionul cu două frunze cotiledonare, transformate uneori în organe de depozitare.
Subclasa Rosidae grupează un număr mare de ordine, dintre care vor fi prezentate
următoarele: Rosales; Fabales; Elaeagnales; Cornales; Euphorbiales; Rhamnales;
Sapindales; Linales; Apiales.
9.1.2. Ordinul Rosales
 Familia Rosaceae
Alcătuită din cca. 3000 specii, din care în flora
României sunt întâlnite 238 de specii spontane şi
cultivate, familia cuprinde plante lemnoase (arbori,
arbuşti, subarbuşti) sau specii erbacee perene. Frunzele
de obicei alterne, penate, au stipele libere, caduce sau
Fig. 115: Rosa canina (Măceş) –
stipele concrescute cu peţiolul concrescute cu peţiolul (ex. Rosa) (fig. 115). Florile
actinomorfe, hermafrodite, au învelişul floral dublu, pentamer; la unele genuri şi specii există
caliciul dublu (ex. Fragaria, Potentilla) (fig. 116). Staminele numeroase, aşezate pe mai multe
verticile, rar sunt 5-1 stamine. Carpelele 1-numeroase, libere sau concrescute cu receptaculul
au ovarul cu poziţie superioară sau inferioară. Caracteristic
familiei este axul floral, numit şi hipantiu ce poate avea diferite
forme (disciform, bombat, în formă de cupă sau urceolat), poate
fi liber sau concrescut cu ovarul inferior (fig. 117); prezintă ţesut
nectarifer pe partea internă şi participă de regulă la formarea
fructului. Polenizarea este entomofilă. Fructul variat, simplu
(poamă, drupă) sau multiplu (poliachenă, polidrupă, polifoliculă),
cu seminţe exalbuminate. Din punct de vedere citologic, sunt Fig. 116: Potentilla sp. –
caliciul dublu

125
 specii la care apar frecvent fenomene de partenogeneză sau
partenocarpie. În compoziţia biochimică predomină sapotoxinele.
Familia cuprinde numeroase specii cu importanţă
economică mare, datorită fructelor comestibile sau ca plante
ornamentale.
Datorită variabilităţii în alcătuirea florii şi a tipului de fruct,
familia a fost împărţită în trei subfamilii: Rosoideae, Maloideae,
Fig. 117: Chaenomeles sp. - Prunoideae.
hipantiul concrescut cu
ovarul Subfamilia Rosoideae: grupează specii cu carpele
numeroase având receptacul plan, concav sau convex, persistent; ovarul poate fi superior sau
inferior iar fructul multiplu: poliachenă, polidrupă sau polifoliculă; numărul de bază de
cromozomi, x = 7,8.
Rubus: arbuşti cu tulpini bi-multianuale, de obicei cu ghimpi; receptaculul este plan
sau conic, cu ovarul superior; fruct
polidrupă. R.idaeus – Zmeur
(fig.118): tulpini bienale care pot
ajunge la 1-2 m înălţime; frunze
imparipenat-compuse, cu 3-5
foliole, alb-tomentoase pe dos.
Frecvent întâlnit în etajul fagului şi
boreal, în lungul văilor şi în
defrişări de pădure; cultivat. Fig. 119: Rubus caesius (Mur) -
Fig. 118: Rubus
idaeus (Zmeur) R.caesius – Mur (fig. 119): tulpini polidrupa

pruinoase, târâtoare, prevăzute cu ghimpi; frunze imparipenate, cu trei

foliole, verzi, tomentoase pe dos. Frecvent din zona de stepă până în etajul fagului, în zăvoaie,
tufărişuri, margini de pădure, lunci, ogoare; specie pionieră, buruiană segetală, ruderală;
cultivat.
Rosa: arbuşti cu frunze imparipenat-compuse care au
la bază stipele persistente, concrescute cu peţiolul. Ramurile
sunt prevăzute cu ghimpi. Receptaculul urceolat, devine
cărnos la maturitate şi închide achenele. Fructul multiplu este
de tip poliachenă. În acest gen sunt incluse specii spontane şi

Fig. 120: Fragaria x ananassa

cultivate. R.canina – Măceş (fig. 114, 115): arbust întâlnit
(Căpşun) - poliachena

126
frecvent din zona de stepă până în etajul fagului, în
pajişti sau la marginea pădurilor. R.gallica –
Răsură, Trandafir de câmp: creşte în locuri uscate,
însorite, de la şes până în etajul montan.
R.pendulina – Măceş de munte: creşte prin păduri şi
locuri pietroase în etajul montan şi subalpin.
Fragaria: plante erbacee, mici, perene, cu
stoloni şi tulpini scapiforme. Frunzele sunt alterne,
Fig. 121: Fragaria moschata (Căpşuni de
lung peţiolate, trifoliate. Florile au caliciul dublu, câmp)
persistent şi petale de culoare albă. Receptaculul
mare, cărnos şi zemos închide achenele galbene. Fruct multiplu – poliachenă (fig. 120). F.x
ananassa (F.virginiana x F.chiloensis) – Căpşun: plante întâlnite numai în culturi. F.moschata
– Căpşuni de câmp (fig. 121): întâlnită din zona pădurilor de
stejar până în etajul boreal în pajişti, poieni, margini de păduri.
F.vesca – Fragi de pădure: comună în pajişti şi poieni având
aceeaşi areal ca şi specia precedentă. F.viridis – Fragi de câmp:
întâlnită în pajişti, în locuri însorite, de la câmpie până în zona
colinară.
Potentilla8: plante erbacee perene, rar anuale sau
arbuşti; tulpinile pot fi erecte, târâtoare sau stolonifere şi au
frunzele trifoliate, palmate sau penate. Florile cu petale
rotunjite, egale sau mai mari decât caliciul dublu (fig.116) au
Fig. 122: Potentilla argentea receptaculul plan, ce se
(Scrântitoare)
usucă la maturitate.
Fructul multiplu – poliachenă. P.argentea –
Scrântitoare (fig. 122): specie frecventă în pajişti
uscate din zona de stepă până în etajul fagului.
Subfamilia Maloideae: sunt plante lemnoase,
cu frunze simple şi stipele căzătoare; florile au
receptaculul concav, iar la fructificare acesta concreşte
Fig. 123: Malus domestica (Măr) –
cu gineceul inferior, alcătuit din 5 carpele libere. inflorescenţa cimoasă
Fructul cărnos – poamă; x = 17.

8
Numele ştiinţific al genului reprezintă diminutivul cuvântului latin potens – puternic, deoarece o dată s-a
presupus că plantele ar avea un puternic efect curativ.

127
 Malus: specii cu prefoliaţie convolută, flori
plăcut mirositoare, aşezate în inflorescenţe cimoase,
stamine cu antere galbene şi stile concrescute la bază,
păroase (fig. 123). Poama are două cavităţi şi este
lipsită de sclereide. M.domestica – Măr: specie
hibridă, cultivată pentru fructe. M.sylvestris – măr
pădureţ: creşte prin crânguri, margini de păduri,
poieni din zona silvostepei şi etajul fagului.
Fig. 124: Pyrus pyraster (Păr) –
inflorescenţa tip corimb Pyrus: specii cu prefoliaţie involută; florile,
grupate în corimbe, au un miros neplăcut; stamine au antere roşii, iar stilele sunt libere la bază
(fig. 124). Poama are o singură cavitate, cea calicială, iar în mezocarp se găsesc sclereide.
P.communis – Păr cultivat: cultivat pentru fructe. P.pyraster – Păr pădureţ: întâlnit frecvent
din zona de stepă până în etajul fagului în păduri sau la marginea lor.
Cydonia: specii cu frunze întregi,
tomentos-păroase pe dos; florile sunt solitare
şi au stilele libere la bază. Poama este
costată, globuloasă şi are numeroase
sclereide. C.oblonga – Gutui (fig. 125):
arbore sau arbust originar din Asia de Sud-
Vest, luat în cultură în ţările de origine acum
aproximativ 4 000 de ani.
Crataegus – Păducel, Gherghinar:
Fig. 125: Cydonia oblonga (Gutui)
arbori sau arbuşti spinoşi. Au frunze serate,
lobate sau fidate. Florile mici, dispuse în corimbe compuse, rar sunt
solitare. C.monogyna: specie frecventă din zona de stepă până în etajul
boreal, la margini şi în rarişti de pădure (fig. 126).
Subfamilia Prunoideae: cuprinde arbori cu frunze simple,
stipelate; florile au receptaculul concav, în formă de cupă, căptuşit pe
partea internă de un ţesut nectarifer. La fructificare, receptaculul se
usucă şi nu participă la formarea fructului. Gineceul este
monocarpelar, iar ovarul are poziţie inferioară; fruct drupă; x=8.
Subfamilia Prunoideae: cuprinde arbori cu frunze simple,
Fig. 126: Crataegus
monogyna (Păducel) – stipelate; florile au receptaculul concav, în formă de cupă, căptuşit pe
fruct

128
partea internă de un ţesut nectarifer (fig. 127). La fructificare,
receptaculul se usucă şi nu participă la formarea fructului.
Gineceul este monocarpelar, iar ovarul are poziţie inferioară;
fruct drupă; x=8.
Prunus: specii cu prefoliaţie convolută; florile sunt
grupate 1-3, pedicelate. Epicarpul este acoperit cu pruină.
Endocarpul este comprimat şi carenat, neted sau rugos.
P.domestica – Prun, Perj: cultivat pentru fructe. P.spinosa –
Porumbar: arbust; întâlnit la marginea pădurilor, în tufărişuri din

Fig. 127: Prunus cerasifera

zona de stepă până în etajul fagului, specia este folosită ca port- (Corcoduş) – floare
secţionată longitudinal
altoi pentru formele pitice de prun sau cais, cultivate mai ales în
zona de silvostepă. P.cerasifera - Corcoduş: arbori întâlniţi între zona de stepă şi etajul fagului
în culturi şi subspontan.
Cerasus: specii cu prefoliaţie conduplicată;
florile lung pedicelate, sunt grupate în umbele,
corimbe sau raceme corimbiforme pauciflore
(formate dintr-un număr redus de flori); epicarpul
neted, nu este acoperit cu pruină; endocarpul este
subglobulos, neted. C.avium – Cireş: arbore viguros,
cultivat pentru fructe. C.vulgaris – Vişin ( fig. 128):
Fig. 128: Cerasus vulgaris (Vişin)
arbore sau arbust de talie mare. Originar din SE
Europei şi V Asiei, apare la noi şi subspontan.
Armeniaca: arbori cu frunze ovat-subrotunde, având
prefoliaţia convolută; petalele sunt albe, rar palid roz, iar
endocarpul este neted. A.vulgaris – Cais (fig. 129): specie
originară din Asia de Vest.
Persica: arbori cu prefoliaţia conduplicată; frunzele sunt
lanceolate; florile subsesile sunt solitare, rar grupate câte 2.
Ovarul şi fructul pot fi păroase (piersici) sau glabre (nectarine).
Endocarpul slab comprimat prezintă brazde adânci, neregulate.
P.vulgaris – Piersic (fig. 130): arbore cultivat pentru fructele
mari, zemoase.
Fig. 129: Armeniaca
vulgaris (Cais)

129
 Fig. 130: Persica vulgaris (Piersic) Fig. 131: Amygdalus nana
(Migdalul pitic)

Amygdalus: arbori sau arbuşti cu prefoliaţia conduplicată şi frunze lanceolate; florile

sunt subsesile, iar ovarul şi fructul - păroase. Drupa la maturitate are epicarpul şi mezocarpul
uscate şi crapă (drupă parţial dehiscentă). Endocarpul este cu adâncituri punctiforme.
A.communis – Migdal: arbore originar din vestul şi sud-vestul Asiei, cultivat pentru seminţe şi
ornamental. A.nana – Migdal pitic (fig. 131): arbust stolonifer, întâlnit la marginea pădurilor,
prin tufărişuri din zona de stepă până în etajul gorunului.

Test de evaluare
1. Descrieţi pe scurt subclasa Rosidae
2. Floarea la speciile din Rosaceae prezintă ca element distinctiv:
a) caliciul
b) staminele
c) hipantiul
3. Care sunt particularităţile morfologice ale
inflorescenţei la genurile Malus şi Pyrus?

9.2. Ordinul Fabales

 Familia Caesalpiniaceae
Specii originare din zone calde, la noi
cultivate ca ornamentale sau în perdele forestiere.
Frunzele sunt variate, de obicei fără stipele. Florile
Fig. 132: Gleditsia triacanthos (Glădiţă)
– ramuri cu spini trifurcaţi

130
 zigomorfe au învelişul floral dublu, pe tipul 5, cu
prefloraţie cohlear ascendentă. Stamine în număr de 10,
rar 5-10, libere la bază. Ovarul unicarpelar, superior.
Fruct păstaie turtită, uneori foarte lungă, cu seminţe
uneori cu aril.
Gleditsia: plante cu frunze simplu şi dublu
paripenat-compuse, având foliole eliptic-lanceolate.
Fig. 133: Floare zigomorfă
Gleditsia triacanthos – Glădiţă: arbore originar din
America de Nord, cu ramuri transformate în spini trifurcaţi (fig. 131).
 Familia Fabaceae (Leguminosae)
Cuprinde specii de plante erbacee (anuale, perene) sau lemnoase (arbori, arbuşti,
subarbuşti sau liane) având pe rădăcini nodozităţi datorate simbiozei cu bacteriile fixatoare de
azot atmosferic (genul Rhizobium). Frunzele dispuse altern pe tulpină sunt compuse, rar
simple, însoţite de stipele. Florile grupate în inflorescenţe racemoase, uneori solitare, sunt
hermafrodite, zigomorfe, cu înveliş floral dublu, pe tipul
5 şi prefoliaţia cohlear descendentă (vexilară) (fig. 133).
Caliciul, de regulă gamosepal, este persistent pe fruct.
Corola dialipetală, alcătuită din 5 petale diferite ca
mărime: una superioară, mai mare, numită stindard
(vexillum), două laterale numite aripioare (allae) şi două

Fig. 134: Androceu diadelf

bazale, concrescute între ele la vârf formând luntriţa
(carena). Androceul alcătuit din 10 stamine distribuite pe
două cercuri, poate fi: diadelf (9 unite la nivelul filamentelor, formând un jgheab staminal şi a
10-a liberă, aşezată deasupra jgheabului) (fig. 134), monadelf (toate cele 10 stamine unite într-
un mănunchi) sau dialistemon (staminele libere la bază).
Gineceu unicarpelar, ovar superior, cu 1-numeroase ovule
campilotrope. Fructul – păstaie, de regulă, polispermă,
dehiscentă (fig. 135). Seminţele exalbuminate, au
cotiledoane mari care conţin substanţe amilacee sau
uleioase. Datorită variabilităţii androceului şi a frunzei,
familia este împărţită în triburi.
Fig. 135: Păstaie
Trib Sophoreae – arbori, arbuşti cu frunze
imparipenat compuse şi androceu dialistemon.

131
 Sophora: specii cu frunze alcătuite din 7-17 foliole de
2,5-5 cm lungime. Inflorescenţe de tip panicule erecte. Fructul
cărnos, păstaie lomentiformă (fig. 136). Sophora japonica –
Salcâm japonez: arbore melifer, cultivat la noi, originar din Asia
de Est
Tribul Genisteae: arbuşti, subarbuşti, plante erbacee;
frunze palmat-compuse sau simple; androceu monadelf.
Genista: specii perene sau subarbuşti, cu frunze simple.
Flori galbene. G.tinctoria – Drobiţă: subarbust întâlnit prin fâneţe,
poieni, la marginea pădurilor, pe coaste însorite din câmpie până
Fig. 136: Spohora japonica
în zona montană (Salcâm japonez) –
Păstaie lomentiformă
Tribul Trifolieae: specii erbacee perene sau anuale, rar
subarbuşti; frunzele sunt trifoliate, iar androceul este diadelf.
Medicago: specii cu cele trei foliole inegal peţiolulate (peţiolulul foliolei centrale mai
lung şi geniculat) şi serate numai în treimea superioară (fig. 137). Inflorescenţa este de tip
racem. Păstaia mai mare decât caliciul. M.sativa – Lucerna albastră: flori albastre-violacee şi
păstăi glabre, răsucite de 3-4 ori în spirală. M.falcata –
Lucerna galbenă: erbacee perenă; întâlnită din stepă
până în etajul fagului, în pajişti, marginea pădurilor.
M.lupulina – Trifoi mărunt: erbacee anuală-perenă.
Specie comună în păşuni, fâneţe din zona de stepă până
în etajul fagului.
Melilotus: plante anuale, bisanuale sau perene,
cu foliole inegal peţiolulate, serate pe toată marginea.
Fig. 137: Medicago sativa
(Lucerna albastră) – frunza trifoliată Inflorescenţa de tip racem axilar, lung pedunculat.
M.officinalis – Sulfina galbenă: comună în pajişti sau locuri ruderale, din zona de stepă până
în etajul fagului. Plantă medicinală, meliferă.
Trifolium: plante erbacee anuale sau perene; foliolele sunt egal peţiolulate şi au
marginea întreagă sau fin serată. Inflorescenţa de tip capitul. Păstaia de regulă mai scurtă decât
caliciul. T.pratense – Trifoi roşu: comun în pajişti din zona silvostepei până în etajul boreal,
ajungând uneori şi în pajiştile subalpine şi alpine (subsp. nivale). T.repens – trifoiul alb
târâtor: comună în toată ţara, în pajişti bine drenate (fig. 138). T.fragiferum – Trifoi frăguţ (fig.
139): frecvent din zona de stepă până în etajul fagului, în pajişti umede, pe malul apelor, în
locuri mai mult sau mai puţin sărăturate.

132
 Tribul Loteae: plante erbacee, rar subarbuşti sau
arbuşti; frunze cu 3-5 foliole sau imparipenate, întregi pe
margine. Androceul monadelf sau diadelf.
Anthyllis: plante erbacee; frunze imparipenat-
compuse, cu foliola terminală mai mare decât celelalte.
Inflorescenţa de tip capitul are frunze digitat partite la

bază. Florile gălbui, cu androceu monadelf. A.vulneraria

Fig. 138: Trifolium repens
(Trifoiul alb târâtor) – Vătămătoare:
specie perenă, frecventă în pajişti, tufărişuri, pe
stâncării calcaroase din zona pădurilor de stejar, până
în etajul alpin.
Lotus - Ghizdei: specii anuale sau perene;
frunze sesile, alcătuite din 5 foliole; perechea
inferioară de foliole este depărtată de cele 3
terminale, având aspectul unor stipele; stipelele
Fig. 139: Trifolium fragiferum
reduse la două puncte brune; florile galbene cu (Trifoi frăguţ)

carena roşcată sunt dispuse în umbele simple. Păstaia cilindrică. L.corniculatus (fig. 140):
specie perenă cu ecologie largă, întâlnită din zona de stepă până în etajul alpin.
Tribul Galegeae: arbori, arbuşti sau plante erbacee, cu frunze penat-compuse, foliole
cu marginea întreagă. Androceul diadelf, rar monadelf.
Amorfa: specii lemnoase, frunze imparipenate, foliolele fin glandulos-punctate pe dos;
inflorescenţa este un racem dens, spiciform, erect. Corola este formată numai din vexil.
Androceu monadelf. Păstaie indehiscentă. Ex. Amorfa fruticosa – Salcâmul pitic
Galega: plante erbacee; frunze imparipenat-compuse; flori grupate în raceme laxe.
Flori alb-gălbui, pendule, cu pediceli scurţi şi bractee liniare, persistente. Androceu monadelf.
G.officinalis – Ciumărea: specie perenă, frecventă în pajişti umede, pe malul apelor şi
canalelor de irigaţie din zona pădurilor de stejar, până în
etajul fagului. Plantă toxică.
Robinia: arbori sau arbuşti cu frunze imparipenat
compuse; foliolele au marginea întreagă; stipele
transformate în spini; flori în raceme pendule.
R.pseudoacacia – Salcâm (fig. 141): arbore; flori albe,

melifere. Originar din America de Nord, frecvent cultivat

Fig. 140: Lotus corniculatus (Ghizdei)

133
 ca specie ornamentală sau în perdele forestiere. Datorită
sistemului radicular drajonant, specia este folosită pentru
fixarea terenurilor degradate, erodate.
Astragalus: plante erbacee anuale sau perene;
frunze imparipenate; flori dispuse în spice, raceme sau în
axila frunzelor, cu androceul diadelf. A.cicer – Coşaci:
întâlnit în locuri înierbate, în fâneţe umede sau uscate,

Fig. 141: Robinia pseudacacia livezi rarişti sau margini

(Salcâm) de pădure din zona de
stepă până în etajul gorunului. A.onobrichis – Coşaci (fig.
142): specie cu flori violacee frecventă în pajişti însorite,
erodate, din zona de stepă până în etajul fagului.
Tribul Hedysareae: plante cu frunze imparipenate;
foliolele au marginea întreagă; inflorescenţe de tip umbelă
sau racem; păstăi articulate.
Coronilla: plante erbacee sau arbuşti cu frunzele
subsesile; florile grupate în umbele sunt lipsite de bracteole;
fructul - lomentă cilindrică are articule cilindrice. C.varia –
Fig. 142: Astragalus onobrychis
Coronişte: întâlnită în toată ţara, din zona de câmpie, până în (Coşaci)
etajul montan în locuri înierbate, tufărişuri, livezi, la
marginea pădurilor.
Onobrychis – Sparcetă, Sparţetă: specii erbacee, cu florile grupate în raceme; fructele
mici, cu 1-2 seminţe, sunt pe feţe reticulat-alveolate, iar pe
margini cu dinţi rigizi, indehiscente. O.viciifolia (fig. 143):
frecventă în păşuni, fâneţe din zona pădurilor de stejar până în
etajul fagului.
Tribul Vicieae: plante erbacee cu frunze paripenat –
compuse, rahisul frunzei terminându-se în cârcei (fig. 143), rar
ariste şi excepţional în foliolă (frunze imparipenat-compuse);
florile grupate în raceme axilare, rar 1-4 flori. Păstăile sunt
dehiscente, iar valvele se răsucesc în spirală.

Fig. 142: Onobrychis viciifolia

(Sparcetă)

134
 Cicer: plante anuale, acoperite de peri
glanduloşi; frunzele imparipenate sau paripenate, au
foliole cu marginea acuminat-serată; florile sunt solitare.
C.arietinum – năut: specie originară din SV Asiei,
cultivată ca plantă alimentară.
Vicia: specii erbacee anuale-perene; frunzele
paripenate, sunt terminate în cârcei sau sete; florile
solitare sau grupate în raceme axilare au dinţii caliciului Fig. 143: Vicia faba (Bob)

inegali şi jgheabul staminal retezat oblic. V.faba – Bob (fig.143): plantă originară din Algeria
şi Maroc cultivată ca plantă alimentară sau furajeră pentru seminţe. V.pannonica – Măzăriche
ungurească: întâlnită sporadic din zona de stepă până în etajul fagului ca segetală în cereale,
tufărişuri, pajişti.V.cracca – Măzăriche: frecvent întâlnită din zona de stepă până în etajul
fagului (datorită cerinţelor ecologice largi), în pajişti, la marginea pădurilor.
Lathyrus: plante erbacee cu frunze paripenat-compuse cu puţine foliole (2-6),
terminate cu sete sau cârcei. Uneori foliolele sunt reduse,
iar asimilaţia se face la nivelul stipelelor sau rahisului
frunzei. Inflorescenţa este un racem pedunculat, iar
florile au jgheabul staminal terminat drept. L.aphaca –
Linte galbenă: specie anuală, sporadică în semănături de
cereale sau în locuri ruderale din stepă până în etajul
gorunului. L.tuberosus – Oreşniţă (fig. 144): Buruiană
Fig. 144: Lathyrus tuberosus
(Oreşniţă) frecventă din zona de stepă până în etajul fagului mai
ales în culturi de cereale.
Pisum: plante ierboase, cu frunze paripenat-compuse,
alcătuite din puţine foliole (2-3 perechi); stipele mai mari decât
foliolele, dinţate spre bază. P.sativum – Mazăre: subsp. sativum –
mazăre cultivată; subsp. elatius – Mazăre sălbatică rară în etajul
gorunului, în locuri ruderale, tufărişuri (fig.145).
Tribul Phaseoleae: plante erbacee cu frunze trifoliate, lipsite
de cârcei.
Phaseolus: plante cu tulpini volubile sau erecte; florile au
carena răsucită în spirală; păstaia glabră. P.vulgaris – Fasole:
cultivată ca plantă alimentară.
Fig. 145: Pisum sativum
subsp. elatius (Mazăre)

135
Glycine: plante erbacee, hisut-păroase, inclusiv păstaia. Florile sunt mici şi grupate în raceme
axilare, scurte; androceu monadelf. Păstaia pendulă, gâtuită uşor între seminţe. G.max – Soia:
specie cultivată pentru seminţele bogate în proteine (37-40%).

Test de evaluare
1. Descrieţi variaţia tipului de androceu la Fabaceae în cadrul diferitelor triburi.
2.Foliolele frunzelor cu peţioluli inegali, serate numai în treimea superioară, se
întâlnesc la genul:
a) Medicago
b) Melilotus
c) Trifolium
3. Arătaţi variaţia alcătuirii frunzei în cadrul tribului Vicieae.

9.3. Ordinul Elaeagnales. Ordinul Cornales. Ordinul Euphorbiales. Ordinul

Rhamnales
9.3.1. Ordinul Elaeagnales
 Familia Elaeagnaceae
Plante lemnoase, arbori sau arbuşti având
rădăcini cu nodozităţi formate în urma simbiozei cu
bacterii fixatoare de azot (genul Frankia); frunzele şi
lăstarii tineri alb-argintii datorită perilor stelaţi sau
Fig. 146: Elaeagnus angustifolia
solzoşi. Frunzele întregi, sunt opuse sau alterne. Florile (Sălcioara mirositoare)

actinomorfe, au înveliş floral de tip perigon sepaloid, pe tipul 2 sau 4. Gineceul este
monocarpelar, cu ovar inferior. Receptaculul tubulos, devine cărnos la maturitate şi participă
la formarea unui fruct asemănător drupei.
Elaeagnus: specii cu flori hermafrodite şi
perigon alcătuit din 4 tepale. E. angustifolia – Sălcioara,
Salcie mirositoare (fig. 146): arbust sau arbore cu
înălţimea de 3-7 m. lăstarii şi frunzele sunt acoperite cu
peri solzoşi. Cultivat pe terenuri erodate sau în perdele de
protecţie pe soluri nisipoase.
Hippophaë: specii dioice; flori cu 2 tepale.

Fig. 147: Hippophae rhamnoides

H.rhamnoides – Cătina albă, Cătina de râu (fig. 147):
(Cătina de râu)

136
arbust spinos, foarte rar arbore înalt de 1-4 (10)m care lăstăreşte şi drajonează puternic.
Înfloreşte înainte de înfrunzire (specie protantă). Frecventă din zona de stepă până în etajul
fagului în lungul apelor, pe nisipuri şi pietrişuri, pe coaste pietroase şi pe formaţiuni geologice
salifere. Cultivată pe terenuri degradate şi pentru fixarea taluzurilor. Fructele sunt bogate în
vitamina C (129,2-272,7 mg %) şi alte vitamine, el constituind o adevărată farmacie.
9.3.2. Ordinul Cornales
 Familia Cornaceae
Plante lemnoase cu frunze dispuse opus, simple, întregi,
având nervaţiune penat-arcuată, fără stipele. Florile hermafrodite,
mici, actinomorfe, cu înveliş dublu pe tipul 4, pot fi dispuse în
capitule, umbele sau cime corimbiforme. Sepalele sunt mici, iar
petalele au dispoziţie valvată. Stamine în număr egal cu petalele,
aşezate pe marginea unui disc nectarifer (fig. 148). Gineceu
bicarpelar cu ovar inferior. Fruct drupă; edocarpul cornos.
Seminţe albuminate.
Fig. 148: Cornus mas
Cornus: singurul (Corn) – detaliu floare

gen cu reprezentanţi în ţara noastră, astfel încât

caracterele sale au fost descrise în cadru familiei. C.mas
– Corn: arbust sau arbore. Frunzele au pe dos peri drepţi,
alipiţi. Florile galbene apar înaintea frunzelor şi sunt
grupate în umbele axilare cu involucru la bază. Drupa

roşie. Întâlnit spontan în păduri de amestec din zona

Fig. 149: Cornus sanguines (Sânger)
pădurilor de stejar până în etajul fagului, în general pe
soluri calcaroase. C.sanguinea – Sânger (fig. 149): arbust cu lăstarii roşii purpurii. Frunzele
sunt acoperite pe faţa inferioară cu peri simpli, + ridicaţi, creţi şi, parţial, cu peri bifurcaţi.
Flori albe-verzui, apar după frunze. Fructe negre, necomestibile. Întâlnit la marginea
pădurilor, în zăvoaie, tufărişuri din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului; cultivat în
parcuri, uneori şi pentru gard viu.
9.3.3. Ordinul Euphorbiales
 Familia Euphorbiaceae
Plante erbacee (în ţara noastră) sau lemnoase, majoritatea cu laticifere articulate sau
nearticulate în structura internă. Frunze simple, cu stipele caduce, la unele specii sunt
scvamiforme sau transformate în spini. Florile actinomorfe, unisexuate, au învelişul floral

137
format din 3 tepale verzi sau acesta este absent şi sunt grupate în inflorescenţe cimoase,
variate; florile mascule cu 1 sau numeroase stamine libere; gineceul 3-carpelar, cu ovar 3-
locular, superior. Fruct de tip capsulă care se desface în mericarpii monosperme, rar baciform
sau drupaceu. Seminţele au adesea carunculă, sunt albuminate şi bogate în uleiuri. Multe
specii din această familie, originare din zone cu climat cald, sunt cultivate pe scară largă.
Pentru rădăcinile tuberizate, comestibile se cultivă specia Manihot esculenta, originară din
Brazilia; pentru seminţe oleaginoase: Croton tiglium, Ricinus communis, Hevea sp.; pentru
extragerea cauciucului: Hevea brasiliensis – arborele de cauciuc, originar din regiunea
Amazonului şi Orinocco din America de Sud, cultivat în toate regiunile Asiei de sud-est.
Euphorbia: plante cu latex; frunzele alterne,
sunt lipsite de stipele, iar florile golaşe, sunt
înconjurate de o cupă cu 4 glande la partea
superioară. În interiorul cupei se află o floare
femeiască pedicelată şi mai multe stamine, fiecare
reprezentând o floare bărbătească. Această

inflorescenţă elementară, numită ciatiu (fig. 150),

Fig. 150: Euphorbia sp. - ciatiu cu
este dispusă la rândul ei în inflorescenţe glande semilunare

umbeliforme. E.helioscopia – Laptele cucului (fig. 151): specie anuală, frecventă din zona
stepei până în etajul fagului, în locuri cultivate şi ruderale.
E.cyparissias – Laptele câinelui: plantă perenă, frecventă
în pajişti ruderalizate sau locuri ruderale din zona de stepă
până în etajul boreal.
Ricinus: plante fără latex, cu frunze mari, alterne,
palmat-fidate şi peltate. Florile sunt dispuse monoic, în
inflorescenţe cimoase, cele bărbăteşti la bază, cele
femeieşti la vârf. Înveliş floral este de tip perigon
sepaloid. R.communis – Ricin: plantă originară din Africa,
cu seminţele mari, carunculate cu endosperm bogat în ulei
Fig. 151: Euphorbia helioscopia gras (cca 60%) şi o albumină toxică – ricina (toxicitatea
(Laptele cucului)
este mare, asemănătoare veninului de şarpe). Cultivat încă
din Antichitate de chinezi, egipteni, indieni, greci, arabi pentru seminţe din care se extrăgea
uleiul, astăzi folosit în industria pielăriei, textilă, la fabricarea săpunurilor, cauciucului sintetic,
cernelii tipografice ş.a. şi în bioterapie.

138
 9.3.4. Ordinul Rhamnales
 Familia Vitaceae
Plante lemnoase, adesea agăţătoare prin cârcei, rar volubile. Frunzele alterne, stipelate,
sunt palmat- divizate de regulă. Florile mici, actinomorfe, pe tipul 4-5, grupate în inflorescenţe
cimoase sau mixte, au androceul cu primul cerc de stamine reduse şi al doilea cerc alcătuit din
5 stamine epipetale. Gineceul 2-8 carpelar, ovar superior, la bază are glande sau disc
nectarifer. Fruct – bacă cu seminţe exalbuminate.
Vitis: specii de liane cu cârcei de origine tulpinală;
ritidomul se exfoliază în fâşii; lujerii sunt lipsiţi de
lenticele; sepalele reduse; corola alcătuită din 5 petale unite
la vârf, cade la înflorire (fig. 152); la baza ovarului sunt 5
glande nectarifere. Împărţit în subgenul Vitis (Euvitis) –
plante cu cârcei ramificaţi, măduva cafenie, întreruptă la
noduri, numărul de bază, de cromozomi, x = 19 şi subgenul
Muscadinia – plante cu măduva albă şi continuă şi cârcei
simpli; x = 20 (de aici face parte V. rotundifolia, specie
originară din America de Nord, cultivată în grădini botanice
şi colecţii ampelografice). V.sylvestris – Viţă sălbatică:
Fig. 151: Vitis vinifera (Viţa de
vie) – detaliu inflorescenţă specie dioică întâlnită sporadic pe aluviuni, zăvoaie,
ostroave, în lungul apelor, în păduri de luncă, din zona de
stepă până în etajul gorunului. V.vinifera – Viţa de vie: specie foarte valoroasă din punct de
vedere economic, una din cele mai vechi plante cultivate (seminţe de viţă au fost găsite în
săpăturile arheologice din staţiuni preistorice şi exploatările aşezărilor lacustre).

Test de evaluare
1. Descrieţi inflorescenţa speciilor din genul Euphorbiaceae
2. Specia din genul Cornus cu fructe comestibile se numeşte:
a) C.mas
b) C.sanguinea
c) C.sylvestris
3. Caracterizaţi familia Elaeagnaceae.

139
 9.4. Ordinul Sapindales. Ordinul Linales. Ordinul Apiales
9.4.1. Ordinul Sapindales
 Familia Aceraceae
Cuprinde specii lemnoase, cu frunze opuse, lipsite de
stipele. Florile actinomorfe, pe tipul 5 au învelişul dublu,
dialisepal, dialipetal; disc nectarifer de obicei bine dezvoltat;
androceul este alcătuit din 8-10 stamine aşezate pe două
verticile; gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar superior.
Fruct mericarpic, disamară (fig. 152), având seminţe
exalbuminate. În ţara noastră sunt întâlniţi reprezentanţi din
genul Acer. A.campestre – Jugastru (fig. 153): arbore, atinge

înălţimi de 15 m; frunze
Fig. 152: Acer sp.–
disamare palmate. Aripile disamarei
orizontale, dispuse în
prelungire. Este întâlnit frecvent în păduri de stejar sau
gorun ca specie de amestec, din zona de silvostepă până
în etajul gorunului. A.platanoides – Paltin de câmp
(154): arbore, poarte ajunge la 25 m înălţime; frunzele Fig. 153: Acer campestre (Jugastru)
palmate, cu 5 lobi
acuminaţi au peţioli lungi, cu latex; specie întâlnită
spontan în păduri de foioase din câmpie şi zona de deal,
rar în păduri de fag. A.pseudoplatanus – Paltin de
munte: arbore care poate ajunge la 30 m înălţime; frunze
palmat-lobate, cu 5 lobi crenat-seraţi; samarele dispuse

în unghi drept; întâlnit frecvent în păduri din etajul

Fig. 153: Acer platanoides
(Paltin de câmp) gorunului şi etajul boreal. A.tataricum – Arţar tătărăsc:
arbore de talie mică sau arbust (atinge înălţimea de 10 m); frunze simple, penate. Frecvent în
regiunea de câmpie, mai rară în cea colinară.
9.4.2. Ordinul Linales
 Familia Linaceae
Cuprinde specii erbacee, în ţara noastră, cu frunze simple, întregi, lipsite de stipele.
Florile grupate în inflorescenţe cimoase, sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 4-5, cu

140
caliciul dialisepal, persistent şi corola dialipetală. Androceul alcătuit din 5-4 stamine, prezintă
frecvent staminodii. Gineceul 2-5 carpelar, gamocarpelar, cu ovar superior. Fruct capsulă.
Linum: plante erbacee cu flori pe tipul 5. Capsula 10-
loculară are numeroase seminţe turtite; tegumentul seminal se
gelifică în contact cu apa. L.usitatissimum – In: specie anuală,
cultivată pentru tulpinile cu fibre periciclice textile şi pentru
seminţe bogate în uleiuri. L.flavum – In galben: apare
sporadic din zona de stepă până în etajul gorunului în pajişti
şi în locuri însorite, uscate. Alte specii spontane în pajişti
sunt: L.tenuifolim – In de câmp: întâlnit din zona stepei până
în etajul gorunului; L.austriacum – Ineaţă (fig. 154): urcă,

faţă de specia precedentă, până în etajul fagului;

Fig. 154: Linum austriacum
L.extraaxilare – In de munte: în etajul subalpin şi alpin, pe (Ineaţă)

soluri scheletice, pietroase.

9.4.3. Ordinul Apiales (Umbellales)
 Familia Apiaceae (Umbelliferae)
Este alcătuită din plante erbacee, cu rădăcini pivotante. Tulpinile au internoduri
fistuloase; frunze alterne, nestipelate, cu limbul de obicei penat divizat şi teaca bine
dezvoltată, umflată. Flori pe tipul 5, actinomorfe, uneori zigomorfe, grupate în umbele
compuse, cu involucru la baza umbelei şi involucel la baza
umbelulei, mai rar în umbele simple sau capitule. Învelişul
floral dublu; caliciul dialisepal, alcătuit din sepale mici,
dentiforme; corola dialipetală; uneori, la florile situate la
marginea inflorescenţei, petalele externe sunt mai mari,
radiante (fig. 155). Stamine 5; gineceu bicarpelar,
gamocarpelar; ovar inferior, continuat cu 2 stile la baza cărora
se află un ţesut nectarifer numit stilopodiu. Fruct mericarpic –

dicariopsă; mericarpiile sunt prinse de o axă centrală numită

Fig. 155: Flori radiante
carpofor, bifidată terminal şi au o faţă ventrală plană şi una
dorsală convexă. Pe partea convexă sunt 5 coaste longitudinale, corespunzătoare fasciculelor
conducătoare din structura internă şi 5 valecule, corespunzătoare canalelor secretoare. Seminţe
cu endosperm bogat în aleuronă şi uleiuri eterice.

141
 Eryngium: specii cu frunze întregi sau penat-divizate, rigide şi spinoase. Flori sesile,
grupate în capitule. E.campestre – Scaiul dracului: plantă perenă, frecventă în pajişti
ruderalizate, uscate, din zona stepei până în etajul gorunului. E.maritimum – Vitrigon (fig.
156): plantă perenă; frunzele bazale întregi, cordiforme, cu
capitule albastre. Întâlnită pe nisipuri litorale.
Daucus: plante cu hipsofilele involucrale divizate;
flori grupate în inflorescenţe compuse; fructele au coastele
secundare dezvoltate, acoperite cu aculei. D.carota – Morcov:
specii anuale sau bisanuale, cu frunze 2-4 ori penat sectate;
subspecia carota – Morcov sălbatic (eig. 157), este plantă
anuală, hibernantă, cu
rădăcina pivotantă subţire,

albă, întâlnită în pajişti, Fig. 156: Eringium maritimum

locuri ruderale, tufărişuri din (Vitrigon)

zona stepei până în etajul gorunului; subspecia sativus –

morcovul cultivat, este o plantă bisanuală, cu rădăcina
tuberizată, de culoare portocalie, cultivată ca alimentară.
Bifora: specii cu fructe late, având mericarpii sferice,
netede. B.radians – Puciognă: buruiană anuală de primăvară,

Fig. 157: Daucus carota subsp. cu miros persistent, respingător; specie segetală în cereale
carota (Morcov sălbatic) păioase sau în locuri ruderale din zona pădurilor de stejar
până în etajul fagului.
Conium: plante cu fructe ovoidal-globuloase, cu coaste proeminente, crenat-ondulate.
C.maculatum – Cucuta: plantă înaltă, poate ajunge la 2,5 m înălţime, puternic ramificată,
albăstrui-pruinoasă, acoperită cu pete roşietice. Plantă toxică, conţine alcaloidul coniină.
Folosită din vechime în medicina tradiţională. La noi frunzele de cucută erau considerate
calmante pentru diferite dureri (abcese, dureri de şale).
Petroselinum: plante cu frunze lucitoare pe partea superioară, de 2-3 ori penat-sectate,
laciniile scurte, liniar-lanceolate; coastele dorsale ale fructului sunt neevidente, filiforme.
P.crispum – Pătrunjel: specie originară, probabil, din zona mediteraniană, cultivată ca plantă
condimentară, aromatică.

142
 Cicuta: specii cu fruct globulos, desfăcut în mericarpii la maturitate. C.virosa – Cucuta
de apă: plantă perenă cu rizom gros, cărnos, gol la interior, foarte toxică, întâlnită pe malul
apelor şi lacurilor, în zăvoaie sau pajişti înmlăştinite din zona de stepă până în etajul boreal.
Carum: specii cu frunze de 2-3 ori penat-sectate, lacinii lanceolate.fructe alungit-
ovate, tureite în lateral şi îngustate la capete. C.carvi – Chimen: specie bisanuală sau perenă cu
flori albe sau roz, în umbele compuse. Fruct cu coaste evidente şi miros puternic aromat.
Întâlnit spontan din etajul gorunului în cel boreal în pajişti sau locuri îngrăşate.
Angelica: plante robuste, de 50-200 cm înălţime; frunze de 2-3 ori penat-sectate, cu
teaca bine dezvoltată, umflată; umbele mari, cu radii numeroase. Fructe turtite dorso-ventral,
cu coaste dorsale evident dezvoltate, iar cele laterale aripate. A.archangelica – Angelica:
specie bisanuală, întâlnită în lungul pâraielor montane.

Test de evaluare
1. Descrieţi variaţia morfologiei fructului la speciile genului Acer
2. Inul cultivat pentru fibre se numeşte:
a) Linum austriacum
b) Cannabis sativa
c) Linum usitatissimum
3. Caracterizaţi fructul familiei Apiaceae.

REZUMATUL TEMEI
 În subclasa Rosidae se găsesc specii cu:
 habitus variat;
 polenizarea entomofilă;
 flori fiind actinomorfe;
 înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă (rar perigon)
 stamine numeroase, dispuse pe 2 sau mai multe verticile
 Exemple: ordinul Rosales, familia Rosaceae – plante lemnoase sau erbacee; frunze cu
stipele; axul florii numit hipantiu participă la formarea fructului; fructe simple sau multiple
(poliachenă, polifoliculă, polidrupă, poamă, drupă); subfamilii: Rosoideae, Maloideae,
Prunoideae); ordinul Fabales, familia Fabaceae – plante lemnoase sau erbacee, frunzele au
stipele; flori zigomorfe cu prefoliaţie cohlear-descendentă; androceu diadelf, monadelf sau
dialistemon; fruct păstaie; împărţită, în funcţie de tipul frunzei şi variaţia androceului în
triburi; ordinul Elaeagnales, familia Elaeagnaceae – plante lemnoase cu frunze şi lăstari alb-

143
argintii, acoperite cu peri solzoşi sau stelaţi; rădăcini cu nodozităţi; ordinul Cornales, familia
Cornaceae – arbuşti cu frunze simple, opuse şi fruct drupă cu endocarp cornos; ordinul
Euphorbiales, familia Euphorbiaceae – plante erbacee cu laticifere în structura internă; flori
unisexuat-monoice; fruct capsulă; ordinul Rhamnales, familia Vitaceae – liane, frunze
palmate, fruct de tip bacă; ordinul Sapindales, familia Aceraceae – plante lemnoase cu frunze
opuse şi fruct disamară; ordinul Linales, familia Linaceae – plante erbacee cu frunze simple;
caliciul persistent pe fruct; fructe – capsule 10-loculare; ordinul Apiales, familia Apiaceae –
plante erbacee cu teaca frunzelor bine dezvoltată, umflată; flori grupate în inflorescenţe
compuse; fruct mericarpic – dicariopsă, prevăzută cu stilopodiu.

TEST RECAPITULATIV
1.În familia Rosaceae, speciile subfamiliei Maloideae se caracterizezează prin
a) carpele numeroase, având receptaculul plan, concav sau convex, persistent
b) fruct multiplu
c) gineceu monocarpelar, ovar cu poziție inferioară
d) fruct drupă
e) gineceu inferior, alcătuit din 5 carpele libere, la fructificare receptaculul
concrește cu acestea; fruct de tip poamă
2. Genul Amygdalus se deosebește de Prunus, datorită:
a) prefoliației conduplicate, frunzelor lanceolate, ovarului și fructului păroase
b) frunzelor serate și florilor scurt pedicelate, grupate în raceme multiflore
c) frunzelor ovat-subrotunde, cu prefoliație convolută
d) prefoliației conduplicate, florilor grupate câte 1-3, epicarpului acoperit cu
pruină
e) endocarpului slab comprimat, cu brazde adânci, neregulate; epicarpului păros
sau glabru
3.Spre deosebire de genul Trifolium, speciile genului Medicago (Fabaceae) au:
a) frunze palmat-compuse, flori grupate în raceme terminale lungi
b) foliole inegal pețiolulate, serate pe toată marginea, inflorescențe de tip racem
axilar, lung pedunculat
c) inflorescențe de tip capitul, foliole egal pețiolulate, cu marginea întreagă sau fin
serată
d) frunze tulpinale trifoliate, cele de pe ramurile florifere unifoliate

144
 e) inflorescența de tip racem, foliole inegal pețiolulate, serate numai în treimea
superioară
4.Speciile familiei Apiaceae au fructul de tip mericarpic, prevăzut cu coaste și
valecule, cu miros caracteristic datorită:
a) fasciculelor conducătoare, aflate în dreptul coastelor
b) canalelor secretoare din dreptul valeculelor
c) stilpodiului
d) involucrului
e) involucelului

145
 Tema 10
SUBCLASA DILLENIIDAE

Fig. 158: Lagenaria siceraria - tigvă

Unităţi de învăţare:
10.1. Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Malvales.
10.2. Ordinul Capparales.
10.3. Ordinul Salicales. Ordinul Cucurbitales. Ordinul Primulales
Obiectivele temei:
 Caracterizarea subclasei Dilleniidae și a principalelor subunități sistematice
 Deosebirea, pe baza caracterelor generale, a familiilor din subclasa Dilleniidae
 Evidenţierea importanţei principalelor specii din subclasa Dilleniidae
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a
României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3. Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
4. Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5. Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7. Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

10.1. Subclasa Dilleniidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Malvales.

10.1.1. Subclasa Dilleniidae
Plante lemnoase şi erbacee, predominant cu frunze simple, majoritatea termofile,
răspândite în regiunile calde ale globului. Florile au învelişuri ciclice, pentamere, diferenţiate

146
în caliciu şi corolă, dialisepale, dialipetale (excepţional nude şi unisexuate grupate monoic) iar
la grupele evoluate gamopetale. Androceul este alcătuit în general din două cercuri de stamine
iar staminele se dezvoltă centrifug. Gineceul gamocarpelar (excepţional dialicarpelar) cu
numeroase ovule; placentaţia este parietală. Fructe simple, uneori mericarpice, rar multiple cu
seminţe prevăzute sau nu cu endosperm. Biochimic, plantele se caracterizează prin prezenţa
celulelor secretoare de mucilagii, a laticiferelor sau a canalelor rezinifere. Dintre ordinele
cuprinse în această subclasă vor fi prezentate următoarele: Malvales, Capparales, Salicales,
Cucurbitales, Primulales.
10.1.2. Ordinul Malvales
 Familia Tiliaceae
Arbori cu frunze alterne şi stipele
căzătoare. Florile entomofile sunt grupate în
cime lung pedunculate; pedunculul
inflorescenţei concreşte cu o hipsofilă
alungită. Florile sunt actinomorfe,
hermafrodite, pe tipul 5; caliciul dialisepal,
corola alb-gălbuie, dialipetală. Androceu
pentadelf, format din numeroase stamine

unite în cinci mănunchiuri. Gineceul 5-

Fig. 159: Tilia tomentosa – Tei argintiu
carpelar, gamocarp, cu ovar superior. Fruct –
achenă. Tilia: specii cu limbul foliar + cordat şi baza uşor asimetrică. T.tomentosa – Tei
argintiu (fig. 159): arbore întâlnit frecvent în păduri din câmpie şi zona colinară, având
frunzele pe faţa inferioară şi lăstarii alb-tomentoase, acoperite cu peri stelaţi. Specie foarte
bună meliferă; plantă medicinală, principiile active aflându-se în
flori şi în hipsofile. T.platyphyllos – Tei cu frunza mare: arbore;
creşte în păduri din zona
silvostepei până în etajul
gorunului. T.cordata – Tei
pucios: arbore întâlnit din
zona pădurilor de stejar până
în etajul fagului. Reprezintă

Fig. 161: Malva sylvestris (Nalba) – Fig. 160: Hibiscus sp. -

detaliu floare (androceu monadelf) caliciul extern

147
 element de bază a pădurilor de şleau din zona de deal.
 Familia Malvaceae
Cuprinde plante erbacee sau lemnoase, cu frunze
alterne, palmate şi stipele mici. Florile actinomorfe,
hermafrodite, pe tipul 5, au caliciul dublu (fig. 160):
caliciul extern este alcătuit din 4-13 hipsofile, uneori poate
lipsi; caliciul intern este gamosepal; corola de obicei
dialipetală. Androceul monadelf, are numeroase stamine
unite într-o coloană centrală (fig. 161); gineceul format din
4-numeroase carpele, gamocarpelar, cu ovar superior. Fruct
capsulă sau mericarpic cu seminţe albuminate. În toate
Fig. 162: Abutilon theophrasti –
Pristolnic, Teişor organele plantelor se găsesc celule mucilagigene, care le
conferă acestora proprietăţi medicinale.
Abutilon: specii lipsite de caliciul extern. A.theophrasti – Pristolnic, Teişor (fig.162):
buruiană anuală de vară, termofilă, mezofilă, întâlnită pe
soluri reavene, în lunci, în culturi de prăşitoare din zona
de stepă şi zona pădurilor de stejar; limbul frunzei
cordat, acoperit cu peri stelaţi.
Gossypium: specii cu caliciul extern format din
3 hipsofile mari, peste 2 cm lungime, dinţate.
G.hirsutum – Bumbac: plantă originară din Peru având
Fig. 163: Hibiscus trionum – Zămoşiţa
fructul de tip capsulă cu seminţe acoperite cu peri lungi
care constituie fibra textilă.
Hibiscus: plante cu hipsofilele caliciului extern în număr de 6-13, libere, liniare.
Gineceul este format din 3-5 carpele unite. Fruct capsulă. H.trionum – Zămoşiţa (fig. 163):
buruiană anuală de vară în culturi de prăşitoare,
frecventă în câmpie (zona de stepă – zona
pădurilor de stejar), pe soluri fertile, uşoare. La
maturitate, fructul este acoperit de caliciul
persistent şi acrescent-veziculos. H.esculentus –
bamele: specie cultivată, anuală, originară din
Asia de Sud.

Fig. 164: Althaea officinalis – nalbă mare

148
 Althaea: plante cu 6-9 hipsofile externe, unite la
bază. Gineceu alcătuit din numeroase carpele. Fruct
disciform, mericarpic. A.officinalis – nalbă mare (fig. 164):
frecventă în lunci şi zăvoaie, în locuri umede, uneori
sărăturate, din zona stepei până în etajul fagului. Cunoscută
încă din Antichitate de greci şi romani ca plantă medicinală.
Principiile active se găsesc în rădăcină, flori şi frunze,
reprezentate de mucilagii şi produşi de hidroliză; specie
meliferă. A.rosea – nalba de grădină: plantă perenă,
ornamentală, înaltă până la 3m.
Fig. 165: Malva sylvestris –
Malva: specii cu 2-3 hipsofile externe, liniare, libere. Nalbă
Fruct mericarpic. M.sylvestris – Nalbă (fig. 161,165): frecventă din zona de stepă până în
etajul fagului, în locuri ruderale, margini şi rarişti de pădure.

Test de evaluare
1. Precizaţi particularităţile morfologice ale florii, fructului şi seminţelor speciilor
din subclasa Dilleniidae.
2. Specia din familia Malvaceae lipsită de caliciu extern se numeşte:
a) Gossypium hirsutum
b) Abutilon theophrasti
c) Malva sylvestris
3. Descrieţi familia Tiliaceae.

10.2. Ordinul Capparales

 Familia Brassicaceae (Cruciferae)
Sunt plante erbacee anuale, bisanuale sau perene, uneori subarbuşti. Frunzele alterne,
lipsite de stipele, simple, au mirozinază în mezofil. Plante glabre sau acoperite cu peri simpli
(fixaţi uneori la mijloc, asemănător acului busolei) sau stelat-ramificaţi. Florile grupate în
inflorescenţe de tip racem simplu sau compus, sunt lipsite de bractee, fiind bisimetrice, rar
zigomorfe, cu învelişul floral dublu, organizat pe tipul 4; sepale repartizate pe două verticile,
sunt libere la bază, petale pe un singur verticil, sunt aşezate în cruce, de asemenea libere la
bază; prefloraţia este valvată. Androceul tetradinam, este alcătuit din 2 stamine cu filamente
mai scurte, dispuse pe un cerc extern şi 4 stamine cu filamente mai lungi pe un cerc intern,
având la bază glande nectarifere (fig. 168). Gineceul tetracarpelar (cele 2 carpele laterale sunt
149
sterile, iar cele 2 anteroposterioare fertile), gamocarp; ovarul
superior este bilocular. Fructul este uscat, dehiscent, de tip silicvă
(fig. 166), atunci când lungimea depăşeşte de cel puţin 3 ori
lăţimea sau siliculă (fig. 167), când lungimea este egală cu lăţimea
sau o depăşeşte de cel mult trei ori. La interior, fructul este
compartimentat de un perete
membranos, numit septum, de care sunt
prinse seminţele. Uneori fructele pot fi
indehiscente. Sămânţa exalbuminată,
Fig. 167: Thlaspi arvense
are embrionul curbat, cu cotiledoanele – siliculă

îndoite sau plane, aflate într-o anumită poziţie faţă de radiculă –

caracter folosit în clasificarea genurilor. Seminţele conţin
thioglicozide specifice (sinigrina,
sinalbina) şi mirozinază (prin
Fig. 166: Cheiranthus
strivirea ţesuturilor care conţin
cheirii – silicvă
această enzimă se obţine esenţa de
muştar). Sunt plante alimentare, condimentare, medicinale,
utilizate în industrie datorită uleiurilor pe care le conţin sau sunt
folosite ca specii ornamentale.
Brassica: gen cu numeroase specii originare din regiunea
mediteraneană; plante anuale, bisanuale sau perene, cu frunze
penat-divizate, uneori lirate, cele superioare fiind sesile.
Inflorescenţa racemoasă, terminală grupează flori cu sepalele Fig. 168: Brassica napus –
de pe cercul intern dilatate la bază, alipite de petale la înflorire androceul tetradinam

şi petale galbene. Silicvele au rostru, pe valve având o singură nervură longitudinală;

seminţele sferice, sunt bogate în uleiuri. B. oleracea: plante întâlnite în stare spontană pe
coastele Franţei, Angliei ca plantă perenă, cu înălţimea mai mare de 2 m. În cultură are mai
multe varietăţi:
convar. acephala: plante cu tulpini simple, fără muguri laterali sau terminali îngroşaţi
- var. acephala – Varza furajeră: are tulpini foliate şi frunze lirate
- var. sabellica – Varza pentru frunze: are frunze creţe, penat divizate;
- var. medullosa – Varza pentru cocean: cu tulpina îngroşată, cărnoasă;
- var. palmifolia – Varza ornamentală: are tulpini de 1-2 m, cu o coroană de frunze
la vârf;
150
 convar. gemmifera – Varza de Bruxelles: formează
muguri axilari îngroşaţi;
convar. capitata – Varza pentru căpăţână: are tulpini
scurte, terminate cu un mugure mare, tuberizat (în primul an):
- var. capitata: frunze plane, albe – conculta
capitata (forma alba) - Varza albă sau roşii – conculta rubra
(forma rubra) – Varza roşie;
- var. sabauda – Varza creaţă: are frunze creţe;
- var. botrytis – Conopida: ramificaţiile
inflorescenţei puternic îngroşate formează o căpăţână densă,
semisferică;
Fig. 169: Brassica oleracea var.
- var. italica – Brocoli (fig.169): ramificaţiile italica (Brocoli) – detaliu
inflorescenţei sunt laxe; inflorescenţă

B.napus: plante glauce; frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, cele superioare sesile,
amplexicaule, cu baza cordată. În racem, florile deschise stau mai jos decât bobocii florali
(fig. 170); petalele sunt galbene, iar sepalele perpendiculare pe floare la deschidere; var.
oleifera – Rapiţa Colza: este plantă anuală, cultivată pentru seminţele oleaginoase; var.
rapifera – Brojbă, Gulie furajeră: este plantă bisanuală, cultivată pentru rădăcina şi
internodurile bazale ale tulpinii îngroşate, cărnoase.
B. rapa – Rapiţa: plante anuale hibernante sau bisanuale, cu frunze asemănătoare
speciei precedente. Florile dispuse în raceme umbeliforme, stau mai sus sau la aceeaşi
înălţime cu bobocii florali.
Subspecia sylvestris – Rapiţa sălbatică: plantă
suriu-glaucă cu rădăcina subţire ăi inflorescenţa cu puţine
flori; buruiană anuală în locuri ruderale şi cultivate.
Subspecia rapa – Napi de mirişte: plantă
bisanuală, cu rădăcina şi internodul inferior al tulpinii
tuberizate; cultivată ca plantă furajeră.
Subspecia oleifera – Rapiţa navetă: plantă anuală,
cu rădăcina subţire; seminţe brun-roşcate, cu adâncituri
fine; cultivată ca plantă oleaginoasă.

Fig. 170: Brassica napus – detaliu

inflorescenţă

151
 Sinapis: specii originare din regiunea
mediteraneană cu frunze penat-lirate; florile nu au
sepalele dilatate la bază, iar la înflorire sunt patente;
petalele sunt galbene; silicva are 3-5 nervuri pe fiecare
valvă. S. alba – Muştar alb: cultivat pentru seminţele
bogate în uleiuri cu întrebuinţări industriale sau
alimentare. S. arvensis – Muştar sălbatic: buruiană
anuală, segetală în cereale, cu creştere explozivă
primăvara.
Raphanus: specii originare din regiunea
mediteraniană; florile au petale mari, albe, galbene sau
violet, cu nervuri mai întunecate. Silicva este
Fig. 171: Sinapis arvensis (Muştar
indehiscentă. R. sativus – Ridichea cultivată; R. sălbatic)
raphanistrum – Ridichea sălbatică: buruiană mezofilă,
calcifugă, întâlnită din zona de stepă până în etajul fagului, în culturi de cereale şi prăşitoare.
Descurainia: plante cu peri simplii şi ramificaţi; frunzele sunt de 2-3 ori penat-sectate,
cu segmente liniare.
D. sophia – Voinicică: specie anuală Frecventă din câmpie până în zona montană pe
lângă drumuri, garduri, locuri ruderale sau segetală. Seminţele cu gust piperat sunt folosite
uneori în locul muştarului.
Thlaspi - Punguliţă: specii anuale sau perene, cu
tulpini erecte, frunze simple, nedivizate, întregi sau
dinţate, sesile sau peţiolate şi flori cu petale albe. Fructul
este siliculă aripată. T. perfoliatum : plantă anuală de
primăvară, cu înflorire timpurie, frecventă din zona de
stepă până în etajul fagului în locuri ruderale, sau pajişti
ruderalizate; este o specie efemeră. T. arvense (fig. 167):
plantă anuală sau anuală de iarnă, cu miros puternic de
usturoi.
Capsella: specii cu silicule triunghiular-
obcordate. C. bursa-pastoris – Traista ciobanului: plantă
anuală, hibernantă sau bisanuală, cu largă amplitudine

Fig. 172: Cardaria draba (Urda vacii)

ecologică şi răspândire mare.
– detaliu silicve

152
 Armoracia: plante robuste, glabre, înalte până la 1 m, cu frunze mari, peste 15 cm
lungime. Fructele sunt silicule globuloase. A.rusticana – Hrean: specie perenă cu rădăcina
groasă, albă, cărnoasă. Întâlnită spontan (originară din SE Europei şi V Asiei, răspândită
subsponatan), cultivată pentru rădăcinile cu gust şi miros arzător folosite pentru condimentare.
Cardaria: specii cu silicula indehiscentă, cordată, nearipată şi valvele umflate (fig.
172). C. draba– Urda vacii: buruiană perenă cu rădăcini drajonante.

Test de evaluare
1. Arătaţi variaţia morfologiei fructului la plantele din familia Brassicaceae.
2. La Brassica napus, florile din inflorescenţă:
a) stau mai jos decât bobocii florali
b) stau la acelaşi nivel cu bobocii florali
c) stau mai sus decât bobocii florali
3. Numiţi 3 specii din familia Brassicaceae cu fruct de tip siliculă.

10.3.Ordinul Salicales. Ordinul Cucurbitales. Ordinul Primulales

10.3.1. Ordinul Salicales
 Familia Salicaceae
Specii de arbuşti sau arbori, având tulpina cu duramen slab dezvoltat (de esenţă
moale); frunzele simple, alterne, sunt stipelate. Florile golaşe, grupate în amenţi, sunt
repartizate dioic şi apar înainte sau odată cu înfrunzirea
(fig. 173). Staminele pot fi 2 –numeroase iar gineceul 2-
carpelar, gamocarpelar, are ovarul cu poziţie superioară,
adesea pedicelat. Fruct capsulă ce conţine seminţe
acoperite cu peri lungi.
Salix – Salcie, Răchită: specii lemnoase având
muguri acoperiţi de o singură catafilă; frunzele scurt-
peţiolate, au limbul lanceolat, ovat, rar suborbicular,
dinţat de obicei; amenţii erecţi, grupează flori protejate
de bractee întregi având 1-2 glande nectarifere la bază;
plante entomofile. S.alba (fig. 174): este întâlnită din
zona de stepă până în etajul fagului în zăvoaie, lunci, pe
malul apelor, în locuri umede, cultivată în parcuri ca Fig. 173: Populus alba (Plop alb) –
inflorescenţa femeiască

153
 ornamentală. S. purpurea – răchita roşie: specie frecventă
din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal, pe
prundişuri, în zăvoaie, pe soluri aluviale, scheletice. S.
fragilis – Răchită: frecventă din zona stepei până în etajul
gorunului pe malul apelor, în zăvoaie, lunci. S. caprea –
Salcie căprească (fig. 175): frecventă în etajul gorunului,
fagului, în tufărişuri, margini, rarişti sau tăieturi de pădure
(fig. 102). În etajul subalpin şi alpin se găsesc specii de
Salix cu portul pitic, târâtor, printre care frecvent întâlnită
este S.reticulata: în pajişti pe soluri scheletice.
Populus: plante lemnoase cu mugurii acoperiţi de
cel puţin 3 catafile; frunzele lung peţiolate au limbul
Fig. 174: Salix alba (Salcie)
subrotund până la lanceolat, slab lobat sau fin dinţat (fig.
103). Amenţii penduli. Flori protejate de bractee divizate având un înveliş floral slab
dezvoltat, de tip perigon sepaloid, în formă de cupă.
Plante anemofile. P. nigra – plopul negru: arbore cu
ritidom închis la culoare, crăpat. Întâlnit frecvent din
zona de stepă până în etajul gorunului în lunci, zăvoaie,
depresiuni. P. alba – plop alb (fig. 173): arbore cu
ritidom albicios, întâlnit frecvent din zona de silvostepă
în etajul gorunului, în zăvoaie, lunci. P. tremula – plop
Fig. 175: Salix caprea (Salcie
tremurător: întâlnit frecvent din etajul gorunului până în căprească) – inflorescenţa bărbătească
cel boreal la margine sau în tăieturi de păduri.
10.3.2. Ordinul Cucurbitales
 Familia Cucurbitaceae
Specii de plante erbacee cu tulpini fistuloase, târâtoare
sau urcătoare, agăţătoare prin cârcei de origine caulinară.
Frunzele alterne, simple, sunt nestipelate. Florile pe tipul 5,
actinomorfe, unisexuate, sunt repartizate de regulă monoic.
Învelişul floral dublu este gamosepal, gamopetal. Androceul
format din 5 stamine, este triadelf (staminele sunt unite două
câte două şi una rămâne liberă), iar anterele sunt sinuoase.

Fig. 176: Cucurbita pepo

Gineceul tricarpelar, gamocarpelar are ovarul inferior,
(Bostan) - fruct

154
continuat cu un stil şi 3 stigmate. Florile entomofile, au ţesut nectarifer la baza staminelor şi
stilului. Fructul cărnos, baciform, este numit peponidă sau melonidă şi are seminţe
exalbuminate (fig. 176). În structura internă sunt prezente fascicule bicolaterale.
Cucurbita: plante cu cârcei ramificaţi; frunzele sunt palmat-lobate. Florile mari, peste
50 cm în diametru, au corola galbenă, campanulat-infundibuliformă. C. pepo – Bostan,
Dovleac: originar din America Centrală, cultivată ca plantă ornamentală, furajeră, oleaginoasă
sau ornamentală. C.maxima – Bostan, Dovleac turcesc: plantă anuală, originară din America
Centrală.
Cucumis: plante cu cârcei simpli; frunzele sunt palmat-lobate, iar florile au petale
galbene, mari, peste 5 cm lungime. C. sativus – Castravete: specie originară din India,
cultivată ca plantă alimentară.
Citrullus: specii cu frunze penat-sectate şi cârcei ramificaţi. C. lanatus – Pepene
verde, Harbuz, Lubeniţă: plantă anuală, originară din nord-vestul Africii.
Lagenaria: plante cu cârcei ramificaţi, frunze
palmat-lobate şi flori cu corola albă, rotată. L. siceraria –
Tigvă (fig. 158): specie anuală; fructe de forme variate,
cilindrice, lungi, umflate de obicei spre amele capete.
Cultivată ca plantă ornamentală. Originară din Africa
tropicală şi estul Indiei. La ţară, după îndepărtarea
miezului, fructul era folosit pentru păstrarea lichidelor.
Ecballium: plante fără cârcei; fructul dehiscent,
exploziv la deschidere. E. elaterium – Plesnitoare (fig. Fig. 177: Ecballium elaterum
(Plesnitoare)
177): se întâlneşte în ţara noastră pe nisipuri maritime
din zona Dobrogei.

10.3.3. Ordinul Primulales

 Familia Primulaceae
Cuprinde plante erbacee cu frunze simple, de cele mai multe ori grupate în rozete
bazale, lipsite de stipele, având limbul întreg sau lobat. Florile hermafrodite, actinomorfe
dispuse axilar sau grupate în inflorescenţe umbeliforme, terminale, au învelişul floral dublu,
pe tipul 5, gamosepal, gamopetal. Androceul este alcătuit din 5 stamine epipetale, concrescute
la bază cu corola. Gineceu 5-carpelar, gamocarp, cu ovarul superior şi placentaţie centrală.
Fructul - capsulă denticulată sau pixidă.

155
 Primula: specii cu tulpina scap şi frunze alungite,
dispuse în rozete bazale. Florile mari (peste 15 mm în
diametru) sunt grupate în cime umbeliforme. P. veris –
Ciuboţica cucului (fig. 178): frecventă din zona pădurilor de
stejar până în etajul boreal în pajişti sau la marginea pădurilor.
Anagallis: specii cu tulpina foliată. Frunze sunt
dispuse opus. Fructul este pixidă. A. arvensis – Scânteiuţă:
frecventă din zona de stepă până în etajul fagului în locuri
cultivate şi ruderale; poate apare ca buruiană segetală.

Fig. 178: Primula veris

(Ciuboţica cucului)

Test de evaluare
1. Prezentaţi prin comparaţie genurile Salix şi Populus.
2. Specia Citrullus lanatus are:
a) frunze palmat - lobate
b) cârcei simpli
c) frunze penat-sectate
3. Încadraţi sistematic şi caracterizaţi specia Ecballium elaterum

REZUMATUL TEMEI
 Subclasa Dilleniidae grupează plante:
 erbacee sau lemnoase;
 cu frunze simple;
 flori cu înveliş dublu, pe tipul 5;
 androceul este format din două cercuri de stamine;
 gineceul gamocarpelar, excepţional dialicarpelar;
 termofile, răspândite cu precădere în zonele calde ale globului
 Subclasa cuprinde mai multe ordine, dintre care fac parte: Malvales - familia
Tiliaceae - arbori cu florile entomofile grupate în cime lung pedunculate; pedunculul
inflorescenţei concreşte cu o hipsofilă alungită care însoţeşte şi fructul de tip achenă; familia
Malvaceae - plante erbacee sau lemnoase, cu frunze palmate şi flori cu caliciul dublu,
androceul monadelf şi fruct capsulă sau mericarpic cu seminţe albuminate; Capparales -

156
familia Brassicaceae - plante erbacee glabre sau acoperite cu peri simpli sau stelat-ramificaţi;
florile bisimetrice cu învelişul floral dublu, organizat pe tipul 4 şi androceul tetradinam; fructe
uscate, dehiscente (uneori indehiscente), de tip silicvă sau siliculă; Salicales - familia
Salicaceae - arbuşti sau arbori cu duramen slab dezvoltat (de esenţă moale); florile golaşe
sunt grupate în amenţi; fruct capsulă cu seminţe acoperite cu peri lungi; Cucurbitales - familia
Cucurbitaceae - plante erbacee cu tulpini fistuloase, târâtoare sau urcătoare şi flori
unisexuate, repartizate monoic; fructul cărnos numit peponidă sau melonidă; Primulales
familia Primulaceae - plante erbacee cu frunze simple, grupate în rozete bazale, şi florile
hermafrodite, actinomorfe dispuse axilar sau grupate în inflorescenţe umbeliforme; fructul este
capsulă denticulată sau pixidă.

TEST RECAPITULATIV
1.Marcaţi caracterul morfologic întâlnit la speciile familiei Tiliaceae:
a) androceul monadelf
b) fructul baciform
c) androceul pentadelf
d) fruct silicviform
e) androcul triadelf
2.Buruiana din Malvaceae cu fructul închis în caliciul acrescent şi vesiculos este:
a) Malva sylvestris
b) Abutilon theophrasti
c) Gossypium hirsutum
d) Hibiscus esculentus
e) Hibiscus trionum
3.La genul Raphanus silicva:
a) este indehiscentă
b) are o singură nervură pe valvă
c) este acoperită cu peri
d) are 3-5 nervuri pe valvă
e) este lomentiformă
4.Diferența dintre speciile genului Cucurbita și Cucumis este dată de:
a) tipul frunzei
b) alcătuirea florilor
c) tipul de fruct
d) forma cârceilor
e) alcătuire tulpinii
5.Specia din Cucurbitaceae cu fructul dehiscent, exploziv la deschidere este:
a) Cucurbita maxima
b) Lagenaria siceraria
c) Cucumis sativus
d) Cucumis melo
e) Ecballium elaterum

157
 Tema 11
SUBCLASA ASTERIDAE

Fig. 179: Achusa sp.- detaliu floare

Unităţi de învăţare:
11.1. Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică. Ordinul Oleales. Ordinul
Polemoniales
11.2. Ordinul Boraginales. Ordinul Lamiales. Ordinul Scrophulariales
11.3. Ordinul Rubiales. Ordinul Dipsacales.
11.4. Ordinul Asterales
Obiectivele temei:
 Cunoașterea caracterelor morfologice generale ale subclasei Asteridae
 Descrierea principalelor familii și a speciilor din subclasa Asteridae
 Evidenţierea importanţei speciilor din cele subclasa Asteridae
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

158
 11.1. Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică. Ordinul Oleales. Ordinul
Polemoniales
11.1.1. Subclasa Asteridae – caracterizare, sistematică
Plante erbacee sau lemnoase, cu frunze simple (rar compuse), de obicei lipsite de
stipele. În structura internă pot apare fascicule conducătoare bicolaterale sau laticifere. Florile,
grupate în general în inflorescențe, au piesele florale dispuse pe 4 verticile (flori tetraciclice).
Învelișul floral dublu alcătuit din elemente unite la bază. Androceul este alcătuit din un număr
de stamine este egal cu numărul petalelor; filamentele staminale sunt inserate pe tubul corolei.
Gineceul gamocarpelar este alcătuit, în general, din 2 carpele; ovulul are un singur integument
şi este tenuinucelat (nucela alcătuită dintr-un număr redus de celule). Semințe albuminate sau
exalbuminate. Din subclasa Asteridae fac parte: Oleales, Polemoniales, Boraginales,
Lamiales, Scrophulariales, Rubiales, Dipsacales, Asterales.
11.1.2. Ordinul Oleales
 Familia Oleaceae
Plante lemnoase entomofile sau anemofile, având frunzele dispuse opus (rar altern),
lipsite de stipele, simple sau compuse. Florile grupate în panicule de obicei, sunt
hermafodite, actinomorfe, cu periant pe tipul 4, gamosepal, gamopetal (fig. 179); corola
este hipocrateriformă sau campanulată, rareori absentă. Androceul alcătuit din 2 stamine şi
gineceul din 2 carpele, având ovarul superior. Fructul este variat în funcţie de gen –
capsulă, samară, bacă, drupă.
Fraxinus – Frasin: specii cu frunze imparipenat
compuse, flori, în general lipsite de corolă şi fructe de
tip monosamară. F.excelsior (fig.180): arbore, cu
muguri negricioşi; frecvent întâlnit din zona pădurilor
de stejar, până în etajul fagului, în păduri, lunci
zăvoaie; cultivat ca specie ornamentală în parcuri.
F.ornus – Mojdrean: arbore cu muguri cenuşii, flori cu
corola albă, întâlnit sporadic în păduri, tufărişuri, pe
coaste însorite, în zona de câmpie şi deal, mai ales pe
soluri calcaroase, pietroase, este cultivat ca specie
ornamentală. F.pallisiae – Frasin pufos: prezintă
Fig. 179: Ligustrum vulgare – floarea, lăstarii şi rahisul frunzei pubescenţi. Caracteristic
inflorescenţa
locurilor umede, inundabile, mlăştinoase din lunca
râurilor, în depresiuni, pe marginea apelor, în zăvoaie.

159
 Ligustrum – Lemn câinesc:
arbuşti cu frunze simple, întregi,
dispuse opus; florile au corola albă, cu
tubul egal cu laciniile; fructul este
bacă. L.vulgare: întâlnit din zona de
silvostepă până în etajul gorunului, în
păduri, tufărişuri. Deseori cultivat în
parcuri, grădini, pentru gard viu.
Syringa – Liliac: arbuşti sau
arbori mici; frunzele dispuse opus, sunt Fig. 180: Fraxinus excelsior (Frasin)
simple, întregi, iar florile liliachii, rar
albe, au corola hipocrateriformă; fructul capsulă. S.vulgaris:
creşte sporadic, din zona de stepă până în etajul fagului, pe
stâncării, coaste pietroase.
Jasminum – Iasomie: arbuşti cu frunze persistente sau
căzătoare, compuse şi fruct de tip bacă. J.fruticans: specie
xerofilă, întâlnită rar pe soluri scheletice, pietrose din
Dobrogea.
Olea: specii de arbuşti sau arbori spinoşi, având
frunze acoperite pe faţa inferioară de peri solziformi şi fructe

de tip drupe.
Fig. 181: Fraxinus onus
(Mojdrean)

O.europaea – măslin: plantă

originară din Asia Mică, ce poate atinge
vârste seculare, cultivată în regiuni cu
climat cald (în special în zona
mediteraneană); mezocarpul conţine 30-
50% ulei, fiind singura plantă oleaginoasă
Fig. 182: Jasminum fruticans (Iasomie)
din această familie. În ţara noastră este
cultivat în sere.9

9
Uleiul de măsline era cunoscut şi folosit încă din Antichitate, fiind păstrat în vase mari de lut ars
(pomenite şi în O mie si una de nopti). Ramura de măslin găsită şi în sarcofagele egiptene, este
160
 11.1.3. Ordinul Polemoniales
 Familia Convolvulaceae
Plante erbacee cu tulpina volubilă (fig. 183) sau târâtoare. Frunzele alterne, fără
stipele, pot fi întregi sau divizate. Flori solitare sau în inflorescenţe, axilare, însoţite de
bracteole; hermafrodite, actinomorfe, având înveliş dublu, pe tipul 5. Corola este campanulat-
infundibuliformă; androceul are 5 stamine, concrescute la bază cu corola. Gineceul bicarpelar,
gamocarpelar, cu ovar superior. Fruct capsulă.
Calystegia: plante perene, volubile, cu rizom
cărnos, având frunze cu limbul sagitat şi caliciul acoperit,
în mare parte, de 2 bracteole mari, ovate. C.sepium – Cupa
vacii (fig. 184): plantă întâlnită în locuri umede, din zona
de stepă până în etajul
fagului.
Convolvulus:
specii anuale sau
perene, cu rădăcina
drajonantă, având frunze
Fig. 183: Convolvulus arvensis
(Volbura) cu baza hastată sau
sagitată şi flori pedicelate prevăzute cu 2 bracteole mici,
lanceolat-fliliforme, ce nu acoperă caliciul. C.arvensis –
Volbură (fig. 110): specie perenă, cu tulpini volubile sau

târâtoare. Frecventă din zona de stepă până în etajul

Fig. 184: Calystegia sepium –
(Cupa vacii)
fagului, în locuri cultivate şi ruderale. C.cantabricus:
specie perenă, păroasă, frecventă prin staţiuni uscate,
coaste pietrose din zona de stepă până în etajul
gorunului.
 Familia Cuscutaceae
În această familie este cuprins un singur gen –

Fig. 185: Cuscuta campestris – Torţel, Cuscuta, alcătuit din plante holoparazite, gălbui-
Cuscută roşiatice, lipsite de frunze. Tulpinile volubile, filiforme,

simbolul păcii, fiind purtata în cioc de un porumbel alb (pacea era necesara în perioada recoltării
fructelor şi obţinerii uleiului).
161
formează haustori ce pătrund în planta gazdă până la nivelul vaselor liberiene. În locul
frunzelor se găsesc scvame gălbui sau roşietice. Florile mici, hermafrodite şi actinomorfe,
grupate în cime capituliforme, au învelişul floral dublu pe tipul 5, gamosepal, gamopetal. Pe
partea internă a corolei se găsesc 5 solzi divizaţi, dispuşi în alternanţă cu petalele, ce alcătuiesc
paracorola. Androceul are 5 stamine concrescute cu corola la bază. Gineceul 2-carpelar,
carpelele fiind unite la nivelul ovarului. Stile 2, rar 1, filiforme, continuate cu stigmate
măciucate sau filiforme. Fruct-capsulă cu deschidere interstilară. Specii parazite pe tulpini şi
frunze. C. campestris – Torţel, Cuscută mare (fig. 185): parazit polifag, având tulpina galben-
portocalie. C.epithymum subsp. trifolii: parazit pe lucernă, trifoi.

Test de evaluare
1. Descrieţi pe scurt alcătuirea florii specilor din subclasa Asteridae.
2. Fructul de tip monosamară este întâlnit în cadrul familiei Oleaceae la genul:
a) Olea
b) Ligustrum
c) Fraxinus
3. Caracterizaţi familia Cuscutaceae.

11.2.Ordinul Boraginales. Ordinul Lamiales. Ordinul Scrophulariales

11.2.1. Ordinul Boraginales
 Familia Boraginaceae
Plante erbacee, rar subarbuşti, aspru păroase, având
frunze alterne, simple, nestipelate şi flori hermafrodite,
actinomorfe (rar zigomorfe), pe tipul 5, grupate în cime
scorpioide. Periantul este gamosepal, gamopetal; tubul corolei
este închis de obicei prin formaţiuni solzoase, păroase, numite
fornice (fig. 179). Gineceu 2-carpelar, gamocarp, cu ovar
superior, stilul fiind prins la bază (ginobazic). Fruct mericarpic,
alcătuit din 2-4 achene.
Heliotropium: specii erbacee anuale sau perene, rar
subarbuşti, cu flori mici, actinomorfe, având corole
Fig. 186: Heliotropium
europaeum (Vanilia sălbatică) hipocrateriforme, stamine cu filamente mici şi antere mari şi

162
fructe ce se desfac în 4 mericarpii. H.europaeum – Vanilie
sălbatică (fig. 186): specie anuală, mezoxerofilă, termofilă,
heliofilă, răspândită mai ales în câmpie, în locuri cultivate;
ruderală.
Lithospermum: plante
erbacee cu flori alb-gălbui sau
roşii la începutul înfloririi,
ulterior albastre; fructele formate
sunt ovoidale şi foarte dure.
L.arvense – Mărgeluşe (fig.
Fig. 187: Lithospermum arvense
187): segetală şi ruderală, pe
(Mărgeluşe)
terenuri uşoare, nisipoase.

Fig. 188: Echium vulgare

Echium: plante erbacee, bisanuale, cu flori zigomorfe,
(Iarba şarpelui) având tubul corolei drept, lipsit de fornice, cu staminele şi stilul
exerte. E.vulgare – Iarba şarpelui (fig. 188): specie cu flori albastre, frecventă din zona de
stepă până în etajul fagului, în locuri ruderale.
Symphytum: specii cu frunze rugoase, fornice
triunghiulare, alungite, evidente; stilul este lung, exsert.
S.officinale – Tătăneasa (fig. 189): specie higrofilă sau
mezohigrofilă, frecventă din zona de silvostepă până în etajul
fagului în pajişti umede,
folosită în tratarea
afecţiunilor respiratorii,
ulcerului gastric,
diabetului ş.a. Fig. 189: Symphytum officinale
(Tătăneasa)
Pulmonaria:
specii lipsite de fornice; staminele și stilul scurte, incluse
în corolă. P. officinalis – Mierea ursului (fig. 190):
plantă erbacee perenă, frecventă din zona pădurilor de
stejar până în etajul fagului, în păduri. Corola roșie la
început, devine, pe parcursul înfloririi albastră cerulee,

albastră violacee sau purpuriu-violacee. Plantă

Fig. 190: Pulmonaria officinalis
medicinală.
(Mierea ursului)

163
 11.2.2. Ordinul Lamiales
 Familia Lamiaceae (Labiatae)
Plante erbacee, rar subarbuşti sau arbuşti, cu tulpini 4-muchiate. Frunzele simple,
dispuse opus și decusat, sunt lipsite de stipele. Florile zigomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, sunt
grupate în inflorescenţe cimoase; gamosepale, gamopetale, cu corola bilabiată (uneori labiul
superior este absent) (fig. 191); androceul didinam, este format din 4 stamine - 2 cu filamente
mai lungi, 2 cu filamente mai scurte, inserate pe tubul corolei, rar 2 stamine sunt reduse;
gineceul bicarpelar, gamocarpelar, cu ovar superior.
Fructul mericarpic este o tetraachenă. Plante
aromatice, având peri secretori de uleiuri eterice.
Ajuga: plante erbacee sau cu tulpini
lignificate; corola unilabiată (labiul superior este
foarte mic, întreg sau bilobat), are un inel păros în
interiorul tubului. A.chamaepitys – Tămâiţă de câmp

(fig. 191): sporadică, din zona stepei până în etajul

Fig. 191: Ajuga chamaepites
(Tămâiță de câmp) gorunului, în locuri cultivate şi ruderale, fiind o specie
xero-xeromezofită.
Lavandula: specii de subarbuşti sau arbuşti din zona mediteraneană. L. angustifolia –
Levănţică: utilizată pentru extragerea uleiului eteric folosit în
parfumerie, cosmetică, industria medicamentelor şi a porţelanurilor.
Lamium: specii erbacee, având labiului superior al corolei
boltit în formă de cască iar cel inferior prevăzut cu lobi laterali
dentiformi. L.purpureum – Sugel puturos (fig.192): buruiană anuală
cu miros neplăcut, frecventă în
zona de câmpie şi colinară, în
locuri cultivate şi ruderale.
Prezintă internodul median mai

lung decât cele inferioare sau

Fig. 192: Lamium
purpureum superioare. Frunzele superioare
(Sugel puturos)
sunt scurt peţiolate, cordat-ovate
sau triunghiulare, cu marginea crenat-dinţată; corola
purpurie. L.amplexicaule – Sugel: specie anuală; frunzele
Fig. 193: Lamium amplexicaule
superioare sunt sesile, reniforme, crenat-lobate, (Sugel)

164
amplexicaule, cu vârful obtuz. Florile câte 2-3 în dicazii, formând verticile la subsuoara
frunzelor superioare, au corola roz.
Salvia – salvie, jaleş: specii ce prezintă doar 2 stamine, cu o
singură lojă fertilă. S.officinalis – Jaleş de grădină: subarbust sau
arbust originar din estul Mediteranei, cultivat ca plantă ornamentală,
aromatică sau medicinală. S.pratensis – Salvie de câmp: frecventă
din zona de silvostepă până în etajul fagului, în pajişti însorite şi
uscate. S.transsilvanica (fig. 194): plantă perenă, endemică în
Maramureş, Transilvania şi Muntenia (judeţele Argeş şi Buzău).

Fig. 194: Salvia Mentha: corola aproape actinomorfă; filamente staminale

transsilvanica
exerte (fig. 195). Mentha arvensis – Izma cerbului: frecventă din
(Salvie) – detaliu corolă
zona de stepă până în etajul fagului în locuri umede. Mentha x
piperita – Menta bună: plantă cultivată, medicinală, aromatică. Din această familie fac parte
şi alte specii medicinale sau aromatice, precum: Leonurus
cardiaca – Talpa gâştei: perenă, întâlnită în locuri ruderale din
zona stepei până în etajul gorunului; Melissa officinalis – Roiniţa:
perenă, cu miros de lămâie, întâlnită la margini de pădure, în
locuri ruderale, umbroase; Satureja hortensis – Cimbru: cultivată
ca aromatică, originară din zona mediteraneană; Thymus vulgaris
– Cimbru, Lămâioară: originară din vestul Mediteranei, cultivată
ca plantă medicinală şi aromatică; Ocimum basilicum – Busuioc:
originară din Asia; de această specie sunt legate numeroase
tradiţii şi obiceiuri populare, fiind considerată cu atribute benigne,
Fig. 195: Mentha sp.
protectoare.
11.2.3. Ordinul Scrophulariales
 Familia Scrophulariaceae
Familie neomogenă din punct de vedere al corolei şi androceului, dar unitară prin
alcătuirea gineceului şi tipul de fruct. Plante erbacee, mai puţin sunt specii lemnoase,
autrotrofe, semiparazite sau parazite. Frunzele simple, fără stipele, pot fi alterne sau opuse.
Florile zigomorfe, hermafrodite, au o organizare pe tipul 4 sau 5. Caliciul gamosepal, rămâne
persistent pe fruct. Corola gamopetală, este de obicei bilabiată, dar şi rotată sau
infundibuliformă. Androceul are 5, 4 (didinam) sau 2 stamine şi 2 staminodii filiforme.
Gineceul bicarpelar, gamocarp, cu disc nectarifer la bază; ovar superior. Fructul capsulă

165
 valvicidă, rar poricidă. Plantele conţin glicozide (scutelarină,
digitalină, rinantosidină, gratiolină).
Verbascum: specii erbacee, având corola slab
zigomorfă, rotată şi 5 stamine fertile (uneori una este
rudimentară). V.phlomoides – Lumânărică, Coada vacii (fig.
196): creşte în pajişti însorite şi uscate din zona stepei până
în etajul fagului.
Linaria: specii cu toate frunzele sesile şi corola
bilabiată; labiul inferior prelungit într-un pinten. L.vulgaris –
Linariţă (fig. 197): plantă perenă, de locuri uscate, ruderale.
Veronica – gen cu
Fig. 196: Verbascum
phlomoides – detaliu floare cca. 37 de specii erbacee,
având 2 stamine fertile; corola zigomorfă, cu tub scurt
(rotată). V. hederifolia – Doritoare (fig. 198): anuală,
frecventă în locuri cultivate şi ruderale din zona de stepă până
în etajul gorunului. Prin locuri înierbate, uscate sau umbrite
din regiunea de câmpie sau deal întâlnim speciile:
V.chamaedrys – stejărel, V.prostrata – coada mielului,
V.spicata – băieţei, Fig. 197: Linaria vulgaris
V.teucrium ş.a. În (Linariţă)

locuri umede, mlăştinoase, sunt frecvente: V.aquatica,

V.beccabunga – babornic etc. Prin pajişti stâncoase din
zona alpină şi subalpină cresc: V.alpina,
V.baumgartenii. În păduri sunt frecvente: V.urticifolia,
V.officinalis – ventrilică.
Digitalis – Degetar: specii cu frunze alterne,
eliptice sau lanceolate, fin dinţate pe margine. Flori cu
Fig. 198: Veronica hederifolia
corolă tubulos sau urceolat-campanulată. D. purpurea:
(Doritoare)
perenă, cultivată ca ornamentală şi medicinală (conţine
digitalină, digitoxină, cu efect cardiotonic). D. lanata: specie perenă, întâlnită sporadic din
zona de stepă până în etajul gorunului, pe soluri subţiri, scheletice. Plantă are un conţinut
ridicat de digitalină.

166
 Rhinanthus: specii anuale, semiparazite, având
capsula comprimată lateral, aproape disciformă, închisă în
caliciul acrescent, veziculos-umflat, 4-dinţat (fig. 199).
R.rumelicus – Clocotici: întâlnită frecvent în pajişti din
silvostepă până în etajul fagului.
Melampyrum: plante semiparazite, având frunze
întregi sau dinţate spre bază; corola bilabiată, cu marginile
labiului superior recurbate. M.arvense – Grâul prepeliţei:
întâlnită în culturile de cereale de toamnă şi în fâneţe din
silvostepă până în etajul fagului.
Lathraea: plante
Fig. 199: Rhinanthus sp. –
parazite, lipsite de clorofilă, detaliu floare

alburii, cu frunze solzoase, cărnoase; androceu didinam.

L.squmaria – Muma pădurii (fig. 200): perenă cu rizom din
care formează haustori; parazită pe rădăcini de arin, fag, alun.

 Familia Solanaceae
Plante erbacee anuale, bisanuale sau perene, mai rar
arbuşti cu frunze alterne, nestipelate, simple sau imparipenat-
Fig. 200: Lathraeae
squamaria (Muma pădurii)
compuse.detaliu floare
Florile sunt de regulă actinomorfe, hermafrodite, pe
tipul cinci, gamosepale şi gamopetale. Staminele sunt
concrescute la bază cu tubul corolei. Gineceul bicarpelar,
gamocarpelar, are ovarul cu poziţie superioară. Fructele pot fi
bace sau capsule. În structura internă a tulpinii se găsesc
fascicule conducătoare bicolaterale. Plantele sunt bogate în
glucoalcaloizi toxici, unele având importanţă farmaceutică.
Sunt cultivate ca plante alimentare, medicinale sau
ornamentale.
Solanum: specii răspândite în regiunile cu climat cald
Fig. 201: Solanum nigrum
şi temperat din America de Sud, Centrală şi Africa. Florile (Zârnă)

grupate în cime sau solitare, au corola rotată. Anterele se deschid prin pori. Baca sferică,
cilindrică sau alungită conţine, ca şi organele verzi, solanină (toxică). S.tuberosum – Cartof:
plantă perenă, cultivată în ţara noastră ca anuală. În sol formează tuberculi prin tuberizarea

167
mugurilor terminali ai stolonilor. Introdusă în Europa pe la mijlocul secolului al XVI-lea, s-a
răspândit foarte încet şi numai din secolul XIX devine plantă alimentară, cultivată pe scară
largă. S.nigrum – Zârna (fig. 201): foarte frecventă din zona de stepă până în etajul fagului, în
locuri cultivate (culturi de prăşitoare) şi ruderale.
Lycopersicon: specii cu frunze întrerupt
imparipenat compuse, având foliole incizate pe
margine şi flori galbene. Anterele se deschid prin
crăpături longitudinale.
L.esculentum – pătlăgele roşii, tomate: plantă
anuală cu tulpini ascendente, acoperite de peri
glandulari; inflorescenţele cimoase; baca este variată
ca formă, cu epicarp roşu sau portocaliu. Mult
Fig. 202: Atropa Fig. 203:
belladonna cultivată ca plantă legumicolă, are întrebuinţări în Nicotiana
(Mătrăgună) tabacum (Tutun)
Sursa foto:La industrie şi bioterapie, este originară din Peru, unde Sursa foto:La
grande grande
encyclopedie des aztecii le denumeau tomata. encyclopedie des
fleurs sauvages, fleurs sauvages,
Grund, 1992
Capsicum: plante cu bace mari, de forme Grund, 1992
variate, uscate la maturitate, goale la interior. C.
annuum – Ardei: specie anuală; provine din America Centrală şi de Sud.
Atropa: specii perene cu frunze simple, întregi şi fruct bacă. A.belladonna ( fig. 202) –
Mătrăgună, Cireaşa lupului: plantă perenă, medicinală, frecventă în locuri umbroase şi umede
din păduri în etajul gorunului şi fagului. Planta în întregime este foarte toxică.
Nicotiana: specii erbacee cu peri glanduloşi, având un miros greu; frunzele sunt
simple, întregi, iar florile sunt dispuse în inflorescenţe
terminale; fructul - capsulă valvicidă (numele generic este dat
după Jean Nicot, cel care a adus seminţele de Nicotiana
tabacum în Franţa). N.tabacum – Tutun: plantă anuală, având
frunze cu peţiolul aripat. N.rustica – Mahorcă: specie anuală,
cu frunzele peţiolate, nearipate.
Datura: specii cu fructul capsulă valvicid-septifragă,
cu spini. D.stramonium – Ciumăfaie (fig. 204): frecventă din
stepă până în zona colinară, în locuri ruderale şi culturi.
Hyoscyamus: specii erbacee, cu fruct de tip pixidă
(capsulă cu căpăcel). H.niger – Măselariţă, Nebunariţă:
Fig. 204: Datura stramonium
(Ciumăfaie)

168
frunzele şi seminţele sunt folosite în scop medicinal. Toate părţile
plantei atât în stare verde cât şi uscată, sunt toxice.
 Familia Orobanchaceae
Plante holoparazite pe rădăcinile unor plante dicotiledonate,
erbacee sau lemnoase; frunzele sunt alterne, scvamiforme, iar florile
hermafrodite, zigomorfe, grupate în raceme spiciforme sau spice
terminale, având caliciul alcătuit din 4 sepale, tubulos-campanulat,
persistent pe fruct şi corola cu 5 petale, bilabiată; androceul este
didinam; gineceu bicarpelar, gamocarpelar, are ovarul cu poziţie
Fig. 205:
superioară. Fructul - capsulă, are seminţe numeroase şi foarte mici. Hyosciamus niger
(Măselariţă) Sursa
Familia cuprinde un singur gen – Orobanche. O.ramosa – lupoaia foto:La grande
tutunului: parazit polifag, întâlnită mai ales pe tomate, cânepă, tutun, encyclopedie des
fleurs sauvages,
petunii, floarea-soarelui. O.cernua varietatea cumana – lupoaia florii Grund, 1992

soarelui: specie polifagă, frecvent pe floarea-soarelui.

Test de evaluare
1. Arătaţi alcătuirea morfologică şi variaţia corolei pe specii în cadrul familiei
Lamiaceae.
2.Specia semiparazită pe rădăcinile grâului de toamnă face parte din familia
Scrophulaiaceae, genul:
a) Orobanche
b) Melampyrum
c) Rhinanthus
3. Exemplificaţi variaţia fructului la speciile
din familia Solanaceae.

11.3. Ordinul Rubiales. Ordinul Dipsacales

11.3.1. Ordinul Rubiales
 Familia Rubiaceae
Specii erbacee (în ţara noastră), cu frunze simple;
la noduri apar verticile alcătuite din 2 frunze opuse şi
stipele asemănătoare acestora (fig. 206). Florile
actinomorfe, hermafrodite, sunt alcătuite de regulă, pe
Fig. 206: Asperula taurina (Steluţe)

169
tipul 4 – 5, cu sepalele libere la bază, uneori rudimentare sau
absente şi petale concrescute, formând o corolă tubuloasă,
infundibuliformă, rar rotată sau urceolată; stamine în număr
egal cu petalele, inserate pe tubul corolei; gineceu bicarpelar;
ovar inferior; fructul mericarpic – dicariopsă, rar drupă.
Asperula: plante cu flori pe tipul 4, rar 3 sau 6, având
corola hipocrateriformă sau infundibuliformă, tubul fiind mai
lung decât laciniile; fruct mericarpic. A.cynanchica: specie Fig. 207: Galium aparine
perenă, întâlnită în pajişti aride din zona stepei până în etajul (Turiţă)

gorunului. A.taurina – Steluţe (fig. 206): întâlnită în păduri din zona pădurilor de stejar până
în etajul fagului.
Galium: specii cu corola rotată sau în formă de cupă, tubul fiind mai scurt decât
laciniile.
G.aparine – Turiţă, Lipicioasă: specie anuală, având pe tulpină peri îndoiţi, îndreptaţi
în jos, cu ajutorul cărora se agaţă de plantele din jur; euritermofită, mezo-mezohigrofită,
buruiană în culturi (fig. 207), întâlnită frecvent din zona stepei până în etajul fagului. G.verum
– Sânziene, Drăgaică: plantă perenă, frecventă din zona silvostepei până în etajul fagului în
pajişti sau tufărişuri; frunzele sunt puternic revolute; florile galbene, au miros de miere.

11.3.2. Ordinul Dipsacales

 Familia Caprifoliaceae
Arbuşti, liane, rar arbori sau plante erbacee, cu frunze opuse, simple sau compuse,
lipsite de stipele în general. Flori actinomorfe, uneori zigomorfe, hermafrodite, sunt grupate în
cime, rar solitare, având înveliş dublu, gamosepal şi gamopetal: caliciul este aderent ovarului,
având un tub scurt şi 5 dinţi mici; corola este
rotată, infundibuliformă sau bilabiată;
androceul este alcătuit din 5 stamine libere sau
4 stamine cu filamente inegale (didinam);
gineceul 2-5 carpelar, gamocarp, cu ovarul
inferior; ovule anatrope; polenizarea
entomofilă, ornitofilă sau autogamă. Fructul
poate fi bacă, drupă sau capsulă, cu seminţe
albuminate.
Fig. 208: Sambucus ebulus (Boz)

170
 Sambucus: specii cu frunze imparipenat
compuse şi fruct drupă. S.ebulus – Boz (fig. 208):
buruiană problemă pentru culturi de cereale, prăşitoare
(soia), lucerniere sau păşuni; plantă medicinală,
tinctorială; vegetează bine pe soluri fertile, revene, în
locuri îngrăşate. S.nigra – Soc: frecvent întâlnită din

zona pădurilor de stejar până în etajul fagului, la margini

Fig. 209: Sambucus nigra (Soc) –
de păduri, în zăvoaie, tufărişuri. Detaliu inflorescenţă

Test de evaluare
1. Descrieţi frunza la familia Rubiaceae.
2. La Galium aparine tulpina este:
a) volubilă
b) agăţătoare cu ajutorul perilor de pe tulpină
c) agăţătoare cu ajutorul cârceilor
3. Încadraţi sistematic şi caracterizaţi specia Sambucus ebulus.

11.4. Ordinul Asterales (Compositales)

 Familia Asteraceae (Compositae)
Cuprinde plante erbacee (în ţara noastră), cu alcătuire variată. Frunzele sunt lipsite de
stipele. Flori mici, sunt grupate în antodii (calatidii); pe partea dorsală a antodiilor se găsesc
hipsofile involucrale. Florile pot fi hermafrodite, unisexuate (Xanthium) (fig.210) sau
hermafrodite morfologic, unisexuate funcţional (Cirsium); caliciul poate avea 2 sepale reduse
(Helianthus) sau este alcătuit din peri persistenţi (papus); corola alcătuită din 5 petale,
gamopetală, poate fi actinomorfă, tubuloasă sau
zigomorfă,
ligulată; uneori
florile
tubuloase sunt
monosimetrice
(zigomorfe)
(fig. 211); un
Fig. 210: Xanthium italicum (Cornaci) Fig. 211: Centaurea cyanus (Albăstrele)
– Flori unsexuate
antodiu poate fi – flori tubuloase zigomorfe

171
 alcătuit numai din flori tubuloase sau numai din flori
ligulate (antodii simple) sau din ambele tipuri de flori
(antodii mixte) (fig. 212), cele ligulate fiind dispuse
pe margine, iar cele tubuloase în centru; fiecare floare
poate fi însoţită de o bractee membranoasă (paietă);
androceul are 5 stamine unite prin antere (sinanter),
cu filamentele concrescute la bază cu tubul corolei

Fig. 212: Helianthus annuus (Floarea - (excepţie - Xanthium are anterele libere); gineceul - 2
soarelui) – antodiu mixt carpelar, gamocarp, cu ovar inferior. Fructul achenă.
Sămânţa exalbuminată, provine din ovul anatrop. Plantele au în structura tulpinii fascicule
bicolaterale, deschise; la unele specii sunt prezente laticifere articulate. Din punct de vedere
biochimic, plantele conţin inulină.
Familia este împărţită în două subfamilii: Asteroideae (Tubuliflorae) – plante cu flori
tubuloase sau flori tubuloase şi ligulate în inflorescenţă, lipsite de
laticifere de obicei; Cichorioideae (Liguliflorae) – plante cu flori
ligulate în inflorescenţă şi laticifere articulate în structura internă.
Asteroideae (Tubuliflorae)
Bellis: plante perene cu stoloni; antodii mixte; achene lipsite
de papus. B.perennis – Bănuţei: frecventă în pajişti din zona
pădurilor de stejar până în etajul boreal.
Conyza: plante cu numeroase antodii mixte, mici, grupate
paniculiform; florile marginale au ligule înguste, albe. C.canadensis Fig. 213: Conyza
canadensis (Bătrâniş) –
– Bătrâniş: întâlnită frecvent din
detaliu antodii
zona stepei în etajul fagului, în
locuri ruderale, la marginea pădurilor, fiind o specie adventivă,
originară din America de Nord.
Xanthium: specii cu flori grupate în antodii
unisexuate, având anterele libere; cele bărbăteşti sunt dispuse
spre vârful ramurilor; cele femeieşti formate din două flori,
protejate de hipsofile involucrului cu vârful uncinat (îndoit sub
formă de cârlig), sunt aşezate la baza ramurilor. X.spinosum –
Holeră (fig. 214): anuală cu frunze trilobate şi discolore, având

Fig. 214: Xanthium spinosum

(Holeră)

172
la bază un spin trifurcat, galben. Frecvent din zona stepei în etajul fagului în păşuni, locuri
ruderale şi cultivate.
X.italicum – Cornaci (fig. 210): specie nitrofilă, întâlnită ca buruiană în culturi sau în locuri
ruderale din zona stepei şi a pădurilor de stejar.
Helianthus: plante cu antodii mari, disciforme, receptacul plan şi flori ligulate
galbene; papus format din 2 – 4 scame căzătoare. H.annuus – Floarea soarelui (fig. 212):
specie anuală, industrială, oleaginoasă, originară din Mexic, de unde a fost introdusă în Europa
ca plantă decorativă în anul 1510 (răspândită ca plantă oleiferă în secolul XIX). Seminţe
bogate în uleiuri (25-45%).
Anthemis: plante cu frunze penat-sectate; florile marginale ligulate albe, mai rar
galbene, cele centrale tubuloase, galbene; receptaculul are scvame membranoase, persistente.
A.arvensis – Romaniţă de câmp: buruiană anuală,
comună prin semănături de cereale, pârloage, pe lângă
drumuri până în regiunea montană.
Achillea - Coada şoricelului (fig.215): plante cu
antodii mici, grupate într-o inflorescenţă corimbiformă,
densă; ligulele, albe sau galbene. A.millefolium:
spontană în pajişti, din etajul gorunului în cel subalpin –
subspecia millefolium (ligule albe şi hipsofile îngust-
brun pe margine) sau în etajul boreal şi cel subalpin –
subspecia sudetica (ligule roşietice şi hipsofile lat, brun-
negricioase pe margine). Plantă medicinală, conţine
proazulene şi uleiuri volatile, cu efect astringent,
Fig. 215: Achillea millefolium (Coada antiinflamator, calmant, uşor antiseptic, tonic-amar, fiind
şoricelului) – detaliu inflorescenţă folosită pentru tratarea unor afecţiuni interne, precum şi
extern, ca dezinfectant şi regenerator al
ţesuturilor.
Matricaria: specii anuale sau bisanuale,
cu frunze de 3 - 2 ori penat-sectate, cu
segmente liniare; flori lipsite de bractee, cele
ligulate albe, lipsind la M.discoidea (anuală,
întâlnită în locuri ruderale din silvostepă până
în etajul boreal). M.recutita – Muşeţel (fig.
Fig. 216: Matricaria recutita (Muşeţel)

173
 216): frecventă în locuri ruderale, în pajişti uşor sărăturate
(halofită facultativă), din zona stepei până în etajul fagului.
M.perforata –Buruiană comună prin locuri cultivate, semănături
de cereale, locuri ruderale uscate, pe marginea drumurilor, din
zona stepei în etajul fagului.
Artemisia - Pelin: plante cu antodii foarte mici, pendule
(fig. 217), alcătuite din flori tubuloase şi grupate în
inflorescenţe paniculiforme. A.absinthium: frecventă în locuri

ruderale din zona stepei până în etajul fagului. A.austriaca -

Fig. 217: Artemisia sp. –
antodii pendule Peliniţă: specie perenă, xerofilă sau xeromezofilă, cenuşiu alb-
tomentoasă, întâlnită în pajişti ruderalizate din zona stepei până
în etajul gorunului, unde formează asociaţii caracteristice.
Carduus: specii erbacee, de obicei perene, cu frunze spinoase, alterne, penat-divizate,
rar simple; hipsofile involucrale multiseriate, adesea
spinoase; flori tubuloase, adânc fidate; achene cu papus
format din peri simplii, albi. C.acanthoides: bisanuală,
cu tulpina înaltă de peste 1 m, spinos aripată până sub
calatidiu. Frecventă din zona stepei până în etajul boreal,
în păşuni ruderalizate.
Cirsium: plante cu antodii numeroase având
hipsofile lanceolate, acute, uneori rigide şi florile toate
Fig. 218: Cirsium arvense (Pălămida)
tubuloase, roşii sau galbene. Achene cu papus lung,
format din peri penat-ramificaţi. C .arvense – Pălămida (fig. 218): plantă perenă cu drajoni.
Cea mai răspândită buruiană din România, întâlnită îndeosebi în culturi de cereale, pajişti
ruderalizate sau rarişti de păduri din zona de stepă până în etajul boreal.
Centaurea: plante având hipsofilele involucrale
diferenţiate într-o parte bazală –unguicula şi una
terminală – apendicul, variat divizat, uneori cu spini,
reprezentând caracterul de bază în descrierea speciilor;
antodii cu flori tubuloase, actinomorfe, în centru şi cu
flori zigomorfe, cu aspect de pâlnie, pe margine.

Fig. 219: Centaurea cyanus

(Albăstriţă)

174
C.cyanus – Albăstriţă, Vineţele (fig. 219): plantă anuală; buruiană în cerealele de toamnă,
întâlnită şi în locuri ruderale.
Cichorioideae (Liguliflorae)
Chondrilla: plante cu tulpina ramificată, plină, având mai multe antodii; achenele au
spinişori spre vârf şi o coronulă de solzi la baza rostrului. C.juncea – Răsfug: buruiană
bisanuală-perenă, frecventă în locuri ruderale sau cultivate, nisipoase sau pietroase din zona
stepei până în etajul gorunului.
Taraxacum – Păpădie (fig. 220): plante cu
tulpini scapiforme, ultimul internod fiind fistulos,
terminat cu un singur antodiu; achenele au rostru
terminal şi papus pedicelat . T.officinalis: specia
cea mai comună prin locuri înierbate şi ruderale,
grădini, lucerniere, livezi din zona stepei până în
etajul boreal.
Lactuca: plante anuale sau perene, cu
tulpini ramificate în partea superioară, purtând
mai multe antodii; achene comprimate lateral,
Fig. 220: Taraxacum officinale (Păpădie)
având papusul pedicelat, format din 2 şiruri de
peri. L.sativa – Salata: se cultivă ca legumă.
Sonchus - Susai: plante anuale sau perene, cu tulpini erecte, foliate, frunzele fiind
sesile, amplexicaule, penat divizate de obicei, spinoase pe margine; antodii grupate
umbeliform sau paniculiform spre vârful tulpinii; achene lipsite de rostru, cu papus alb.
S.arvensis: buruiană perenă, cu înmulţire vegetativă prin mugurii radiculari. S.oleraceus –
Susai moale: frecventă din zona stepei în etajul fagului în culturi sau ruderală.

Test de evaluare
1. Prezentaţi alcătuirea inflorescenţei şi a florii la familia Asteraceae.
2. Specia Xanthium italicum are florile:
a) unisexuate
b) hermafrodite
c) hermafrodite morfologic, unisexuate funcţional
3. Descrieţi subfamilia Cichorioideae (Liguliflorae)

175
 REZUMATUL TEMEI
 În subclasa Asteridae sunt cuprinse plante:
 cu corola gamopetală
 piesele florale dispuse pe 4 cercuri
 gineceul alcătuit din 2 carpele concrescute
 ovule cu un singur integument şi nucelă alcătuită dintr-un număr redus de celule
 Fac parte: ordinul Oleales (familia Oleaceae – plante lemnoase entomofile sau
anemofile, cu frunzele dispuse opus şi florile grupate în panicule; fructul variat în funcţie de
gen – capsulă, samară, bacă, drupă); ordinul Polemoniales (familia Convolvulaceae - plante
erbacee cu tulpina volubilă sau târâtoare; flori axilare, însoţite de bracteole; fruct capsulă;
familia Cuscutaceae - plante holoparazite, gălbui-roşiatice, lipsite de frunze, cu tulpinile
volubile, filiforme ce formează haustori ce pătrund în planta gazdă până la nivelul vaselor
liberiene; fruct - capsulă cu deschidere interstilară); ordinul Boraginales (familia
Boraginaceae - plante erbacee, aspru păroase; tubul corolei este închis de formaţiuni solzoase
numite fornice; fruct mericarpic, alcătuit din 2-4 achene); ordinul Lamiales (familia
Lamiaceae - plante erbacee, rar lemnoase, cu tulpini 4-muchiate, frunzele simple, opuse,
decusate; flori zigomorfe, gamopetale cu corola bilabiată; androceul didinam; fructul
mericarpic – tetraachenă; plante aromatice, cu peri secretori de uleiuri eterice); ordinul
Scrophulariales (familia Scrophulariaceae - plante erbacee, unele sunt specii lemnoase,
autrotrofe, semiparazite sau parazite cu florile zigomorfe; corola gamopetală, bilabiată, rotată
sau infundibuliformă; androceul cu 5, 4 (didinam) sau 2 stamine şi 2 staminodii filiforme;
fructul capsulă valvicidă, rar poricidă; familia Solanaceae - plante erbacee mai rar arbuşti cu
florile actinomorfe, hermafrodite, pe tipul cinci; fructele pot fi bace sau capsule; familia
Orobanchaceae - plante holoparazite pe rădăcinile unor plante dicotiledonate, cu frunze
scvamiforme şi flori hermafrodite, zigomorfe; corola bilabiată; fructul - capsulă, are seminţe
numeroase şi foarte mici); ordinul Rubiales (familia Rubiaceae - specii erbacee (în ţara
noastră), cu verticile la noduri, alcătuite din 2 frunze opuse şi stipele asemănătoare acestora;
fructul mericarpic – dicariopsă, rar drupă); ordinul Dipsacales (familia Caprifoliaceae -
arbuşti, liane, rar arbori sau plante erbacee, cu frunze opuse, simple sau compuse; corola este
rotată, infundibuliformă sau bilabiată; fructul poate fi bacă, drupă sau capsulă, cu seminţe
albuminate); ordinul Asterales (familia Asteraceae - plante erbacee cu flori mici, sunt grupate
în antodii; un antodiu poate fi alcătuit numai din flori tubuloase sau numai din flori ligulate -
antodii simple sau din ambele tipuri de flori - antodii mixte; fructul de tip achenă cu sămânţa
exalbuminată; familia cuprinde subfamilia: Asteroideae – cu flori tubuloase sau flori

176
tubuloase şi ligulate în inflorescenţă, lipsite de laticifere şi Cichorioideae – cu flori ligulate în
inflorescenţă şi laticifere articulate în structura internă).

TEST RECAPITULATIV
1.În familia Oleaceae sunt incluse specii cu diferite tipuri de fruct:
a) Quercus rubra – fruct achenă
b) Fraxinus palissiae – fruct monosamară
c) Cornus mas – fruct drupă
d) Gentiana lutea – fruct capsulă
e) Vinca minor – fruct bifoliculă
2. Dintre caracterele speciilor din Solanaceae fac parte:
a) fructul de tip bacă sau capsulă
b) tulpina volubilă sau târâtoare
c) florile zigomorfe
d) frunzele opuse
e) rădăcinile tuberizate
3. Atropa belladona (Solanaceae) este o specie cu:
a) frunze imparipenat-compuse și fruct bacă
b) frunze sesile și fruct capsulă pixidă
c) frunze simple, întregi și fruct bacă neagră-lucioasă
d) frunze cu pețiolul aripat și fruct capsulă valvicidă
e) frunze simple, acoperite cu peri stelați și fruct bacă de dimensiuni mari
4. Cuscuta și Orobanche sunt genuri cu specii holoparazite; speciile de Cuscuta se
caracterizează prin:
a) flori zigomorfe, grupate în raceme spiciforme
b) parazitarea rădăcinilor
c) corola bilabiată
d) semințe foarte mici
e) tulpini volubile, filiforme, ce formează haustori ce pătrund în planta gazdă
5. În cadrul familiei Lamiaceae, corola, androceul sunt de tip:
a) rotat, cu 5 stamine, alipite de tubul corolei
b) pe tipul 4, alcătuit din 2 stamine
c) bilabiată, didinam
d) campanulată, triadelf
e) dialipetală, tetradinam
6. Plantele din Asteroideae (Asteraceae) au incluse în inflorescența de tip antodiu
flori:
a) tubuloase
b) ligulate
c) zigomorfe
d) asimetrice
e) monosimetrice

177
 Tema 12
CLASA LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE)

Fig. 221: Crocus vernus (Brânduşă de

primăvară)
Unităţi de învăţare:
12.1. Subclasa Liliidae – caracterizare, clasificare. Ordinul Liliales. Ordinul Juncales.
Ordinul Cyperales.
12.2. Ordinul Poales.
Obiectivele temei:
 Caracterizarea subclasei Liliidae şi a principalelor subunităţi sistematice
 Descrierea familiilor subclasei Liliidae din punct de vedere al caracterelor
generale şi al sistematicii acestora
 Evidenţierea importanţei principalelor specii
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi
4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.

178
 12.1. Subclasa Liliidae - caracterizare, clasificare. Ordinul Liliales. Ordinul
Juncales. Ordinul Cyperales.
12.1.1. Subclasa Liliidae
Specii erbacee (rar lemnoase), de obicei perene având în sol tulpini subterane (rizomi,
bulbi, tuberculi sau bulbo-tuberculi). Flori actinomorfe sau zigomorfe, organizate pe tipul 3
având înveliş simplu (rareori dublu), cu elemente libere sau unite la bază; androceul alcătuit
din 3 sau 6 stamine, dispuse pe 1-2 cercuri; gineceul gamocarpelar, cu ovar superior sau
inferior. Ovule anatrope, biteguminate şi crasinucelate. Fruct simplu – capsulă, achenă,
cariopsă sau bacă cu seminţe albuminate (la majoritatea speciilor).
Din subclasa Liliidae vor fi prezentate ordinele: Liliales, Juncales, Cyperales, Poales.
12.1.2. Ordinul Liliales
 Familia Liliaceae
Specii erbacee (rar arbuşti), perene, cu rizomi, bulbi sau bulbotuberculi (fig. 222);
frunzele sunt alterne, uneori în verticil, de obicei sesile, cu limb variat ca formă, de la ovat
până la liniar. Flori în general hermafrodite, actinomorfe sau slab
zigomorfe, solitare sau grupate în inflorescenţe variate, cu înveliş de tip
perigon petaloid alcătuit din 3 tepale externe şi 3 interne, libere sau unite
la bază; androceul - 6 stamine repartizate pe două verticile; gineceul -
tricarpelar, cu ovar superior; ovule
numeroase, anatrope. Fruct capsulă, rar
bacă.
Fig. 222: Lilium
candidum – bulb Veratrum – Ştirigoaie: plante cu
solzos
frunze tulpinale eliptice, mari, de
peste 10 cm lungime, nervaţiunea
fiind arcuită. Fruct – capsulă.
V.album (fig. 223): specie pernă,
întâlnită din etajul fagului până în
Fig. 223: Veratrum album
cel subalpin, în pajişti, (Ştirigoaie )

buruienişuri, locuri târlite, uneori invadantă. Plantă toxică, cu

efect insecticid şi medicinală.
Colchicum: specii cu flori formate pe tulpini subterane,
Fig. 224: Colchicum având ovarul în sol la înflorire; tepalele sunt concrescute într-un
autumnale (Brânduşa de
toamnă ) tub lung; fructul – capsulă. C.autumnale – Brânduşa de toamnă

179
(fig. 224): frecventă în pajişti din etajul gorunului până în cel boreal; toxică, datorită
alcaloidului colchicină; medicinală – principiile active importante fiind localizate în bulb şi
seminţe.
Lilium: specii perene având bulbi solzoşi în sol (fig. 222); tulpinile au frunze
numeroase, alterne sau în verticil; perigonul dialitepal, cu tepalele recurbate de la mijloc sau
la vârf. L.candidum – Crin alb: plantă ornamentală, originară din sud-vestul Asiei, cu flori
odorante, complet albe, având tepalele puţin recurbate la vârf, stamine cu filamente albe şi
antere galbene. L.martagon – Crin de pădure: plantă frecventă în păduri sau la marginea
acestora, din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.
Scilla: specii cu flori albastre, rar roz sau albe şi
fruct capsulă. S.bifolia – Viorele (fig. 225): frecventă în
păduri, tufărişuri sau pajişti, din zona de silvostepă până
în etajul boreal sau cultivată în
parcuri şi grădini, ca specie
ornamentală.
Fig. 225: Scilla bifolia (Viorele)
Asparagus: specii cu
rizom scurt şi tulpini aeriene asimilatoare – cladodii aciforme sau
liniare, frunzele fiind reduse la scvame mici, membranoase şi având în
axilă flori. Fructul este de tip bacă. Frecvent, în păduri şi tufărişuri din
zona silvostepei până în etajul gorunului, este întâlnit A.tenuifolius –
Sparanghel sălbatic (fig. 226), ce prezintă cladodii filiforme, de 0,1-
0,2 mm în diametru.
Ruscus: plante cu cladodii foliiforme, eliptice, având flori pe
Fig. 226: Asparagus
partea superioară. Cele două specii spontane din ţara noastră – tenuifolius
(Sparanghel sălbatic)
R.aculeatus – Ghimpe (fig. 227),
R.hypoglossum – cornişor, de origine pontico-
mediteraneană, sunt ocrotite ca monumente ale naturii.
Din această familie mai fac parte şi alte specii
spontane, întâlnite în păduri sau pajişti, precum: Gagea
villosa – Scânteiuţă: frecventă în tufărişuri, plantaţii de
salcâm, semănături din zona stepei până în etajul
gorunului; Erythronium dens-canis – Măseaua ciutei:
plantă perenă, întâlnită în păduri de foioase.
Fig. 227: Ruscus aculeatus
(Ghimpe)

180
  Familia Alliaceae
Specii perene, având bulbi tunicaţi, uneori
inseraţi pe un rizom scurt; tulpinile aeriene sunt
scapiforme şi au frunzele grupate la bază; florile
hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 3, sunt grupate
în cime unipare, dispuse umbeliform, învelite la
început de 2 hipsofile; fructul - capsulă loculicidă,
cu seminţe negre (fig. 228). Plantele conţin uleiuri
Fig. 228: Allium ursinum - fructe
eterice cu sulf, ce le imprimă un miros
caracteristic.
Allium: specii cu frunze plane sau fistuloase; florile au tepale uninervate, filamente
staminale dilatate şi ovar cu poziţie superioară. A.sativum – Usturoi: plantă cultivată, originară
din Asia Centrală, având bulbul alcătuit din bulbili; frunzele sunt plane. Plantă alimentară, dar
şi cu proprietăţi medicinale – sucul obţinut din bulbili are acţiune bacteriostatică şi micşorează
tensiunea arterială. A.cepa – Ceapă: plantă perenă, în cultură bi sau trianuală, originară din
Asia Centrală, având bulb mare, disciform sau globulos, tulpină fistuloasă, umflată spre bază
şi frunze semicirculare în secţiune transversală, de asemenea fistuloase. Cultivată încă din
Antichitate pe valea Nilului, în Grecia şi Imperiul roman, nu este cunoscută în stare spontană.
Importantă plantă alimentară, dar şi medicinală, fiind recomandată în astenii, afecţiuni
respiratorii, gripă, diabet etc. A.porrum – Praz: plantă originară din regiunea mediteraneană,
cu bulb alungit, cilindric şi frunze plane, de 2-5 cm lăţime, cultivată ca alimentară
Dintre speciile spontane amintim: A.ursinum – Leurdă: plantă întâlnită frecvent în
păduri de foioase, cu miros caracteristic, de usturoi;
A.scorodoprasum – Aiul şarpelui: buruiană frecventă din
silvostepă până în etajul gorunului, în pajişti sau locuri
cultivate.
 Familia Iridaceae
Specii erbacee perene, având în sol rizomi,
bulbotuberculi sau, mai rar, bulbi; tulpini aeriene foliate sau
scapiforme, cu frunze liniare sau enziforme, dispuse altern sau
grupate bazal; flori hermafodite, actinomorfe, uneori
zigomorfe, cu perigon petaloid, gamotepal, pe tipul 3;
Fig. 229: Iris pseudacorus
(Stânjenei galbeni)

181
androceul alcătuit din 3 stamine; gineceu tricarpelar, gamocarpelar, cu ovar inferior; fruct-
capsulă.
Iris - Stânjenei: specii cu rizom şi tulpină foliată, flori actinomorfe şi stigmate mari,
petaloide, fiecare acoperind câte o stamină. I.pseudacorus – Stânjenei galbeni, Stânjenei de
baltă (fig. 229): plante higrofile, răspândite pe malul apelor, în stufărişuri, zăvoaie, din zona
stepei până în etajul fagului.
Crocus: specii cu bulbotuberculi în sol, lipsite de tulpini aeriene; frunzele au o dungă
albă, longitudinală, pe mijloc. C.sativus: plantă cultivată, originară din Asia de est, cu flori
albastre-violacee, odorante ce apar toamna; stigmatele lungi, papiloase, portocalii, conţin
uleiuri eterice, glicozidul protocrocină ş.a., fiind folosite drept condiment şi colorant
alimentar. Dintre speciile spontane cu flori violet, este frecventă C.vernus – Brânduşe de
munte, Brânduşe de primăvară (fig.221), întâlnită în pajişti din etajul gorunului în cel boreal,
iar cu flori galbene – C.flavus – Brânduşă galbenă: comună în pajişti, rarişti şi margini de
păduri din silvostepă până în etajul gorunului.
12.1.3. Ordinul Juncales
 Familia Juncaceae
Plante erbacee, de obicei perene, cu rizom în sol. Frunzele plane sau îngust-cilindrice,
alterne, alcătuite din teacă şi limb, pot fi uneori reduse la teci. Florile hermafrodite,
actinomorfe, dispuse în inflorescenţe cimoase, având perigonul sepaloid, membranos, alcătuit
din 6 tepale repartizate pe două cercuri, androceu cu 6 stamine pe două verticile, uneori cercul
intern este redus la staminodii şi gineceu tricarpelar, cu ovar superior. Fructul este capsulă
valvicid-loculicidă.
Juncus – Pipirig (fig. 230): plante glabre, cu teaca frunzei deschisă, ce formează fructe
cu numeroase seminţe. J.trifidus – Părul porcului: plantă
furajeră, întâlnită în pajişti, în staţiuni vântuite, pe soluri
scheletice din etajele subalpin şi alpin. J.effusus – Spetează:
frecventă din zona de stepă până în etajul boreal, în pajişti
înmlăştinite. J.inflexus: specie perenă, comună în pajişti, locuri
mlăştinoase, şanţuri, din zona stepei până în etajul boreal.
Luzula: plante cu frunze ciliate şi teci închise; capsula
uniloculară are 3 seminţe.

L.campestris – Mălaiul cucului: plantă perenă cu

stoloni, având perigonul florilor închis la culoare. Întâlnită în
Fig. 230: Juncus sp.

182
pajişti, la marginea pădurilor din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.

12.1.4. Ordinul Cyperales

 Familia Cyperaceae
Plante erbacee anuale sau perene, cu rizomi; tulpina plină cu măduvă, poate fi
cilindrică sau 2-3 muchiată; frunzele sesile, alterne, au teaca bine dezvoltată şi închisă; limbul
liniar, uneori absent, poate prezenta ligulă la bază; flori hermafrodite sau unisexuate, grupate
în spiculeţe care alcătuiesc inflorescenţe compuse; învelişul floral pe tipul 3, format din sete
(peri) perigonale, poate lipsi uneori; androceu cu 1-3 stamine; gineceu
tricarpelar, ovar superior; fruct – achenă. Cuprinde subfamiliile:
Scirpoideae; Caricoideae.
Scirpoideae: specii cu flori hermafrodite; învelişul floral de
regulă prezent, alcătuit din sete; tulpina cilindrică sau trimuchiată.
Bolboschoenus: specii perene, formând stoloni scurţi şi
tuberculi; frunzele sunt lipsite de ligulă. B.maritimus – Şovar (fig. 231):
foarte frecventă din zona de stepă până în etajul Fig. 231:
gorunului în stufărişuri, mlaştin. Bolboschoenus
maritimus (Şovar)
Caricoideae: plante cu flori unisexuate;
tulpinile sunt trimuchiate.
Carex – Rogoz: specii la care ovarul şi fructul sunt închise
într-o bractee în formă de sac, numită utriculă, din care ies stigmatele
(fig. 232). C.curvula: specie ce formează pajişti întinse uneori în
regiunea alpină (etajul alpin – pe soluri humnico-silicatice).
Fig. 232: Carex sp. - C.preacox: frecventă din zona stepei până în etajul gorunului, în
utricula pajişti, margini de păduri. Carex riparia: specie halofilă, nefurajeră,
întâlnită în locuri mlăştinoase, eutrofe, la margine bălţilor, în zona de câmpie şi deal.

Test de evaluare
1. Caracterizaţi speciile genului Veratrum şi Colchicum.
2. Bulbul alcătuit din bulbili este întâlnit în familia Alliaceae la:
a) Allium scorodoprasum
b) Allium porrum
c) Allium sativum
3. Caracterizaţi familia Cyperaceae.

183
 12.2. Ordinul Poales (Graminales)
 Familia Poaceae (Gramineae)
Plante erbacee (în ţara noastră), anuale sau perene,
formând rădăcini adventive, fasciculate, uneori cu micoriză
(Ţepoşică - Nardus stricta). Tulpina aeriană de tip culm
(pai), se ramifică prin înfrăţire: din nodurile bazale, foarte
apropiate, numite noduri de înfrăţire, apar lăstari aerieni

erecţi, stoloni plagiotropi aerieni sau subterani şi rizomi.

Fig. 233: Hordeum distichon
(Orzoaică) – inflorescenţa tip
spic compus
Frunzele alterne, aşezate distih, sesile (excepţie: Bambusoideae – frunze peţiolate), având
Rizomii pot fi groşi, ramificaţi (Costrei – Sorghum
halepense) sau fistuloşi (Trestie - Phragmites australis).
teaca bine dezvoltată, cilindrică şi despicată (cu margini
libere), înconjurând internodul inferior, cu prefoliaţie
convolută sau conduplicată. Limbul (lamina) este liniar, cu
nervuri paralele şi marginea întreagă. La baza limbului, în
locul de întâlnire cu teaca, se găsesc anexele foliare – ligula
şi urechiuşele, de dimensiuni variate, uneori reduse, absente
sau înlocuite cu peri (constituie caractere de recunoaştere a
speciilor în stadiul vegetativ). Florile hermafrodite, rar
unisexuate (Porumb – Zea mays), sunt alcătuite din 3
stamine (excepţional 6:

Orez - Oryza sativa),

Fig. 234: Poa pratensis (Firuţa)
– inflorescenţa tip panicul uneori reduse la 2 (Viţelar
– Anthoxanthum
odoratum) sau 1 (Fulfucă – Vulpia myuros), ovar superior,
bicarpelar, gamocarp, continuat cu 2 stile şi stigmate
plumoase, rar 1 (Ţepoşică - Nardus stricta) sau 3 (la unele
Bambusoideae) şi 2 scvame mici, numite lodicule, uneori 3
(Colilie - Stipa) sau 1 (Melica). Florile sunt învelite în 2
palee, una inferioară, convexă, de obicei aristată – lema şi
una superioară, concavă, bicarenată şi membranoasă.
Fig. 235: Setaria pumila (Mohor
Inflorescenţa elementară este spiculeţul, alcătuit din una sau
roşu) – inflorescenţa tip panicul
spiciform

184
mai multe flori, aşezate altern şi sesil pe o axă, protejat la bază de 2 glume (excepţional: 1 la
Iarba de gazon – Lolium perenne; reduse până la absente la Ţepoşică - Nardus stricta).
Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse ce pot fi: spic compus (spiculeţe sesile, se
prind direct pe rahis) (fig. 233), panicul (spiculeţe lung pedunculate) (fig. 234), panicul
spiciform (spiculeţe scurt pedunculate)(fig. 235). Uneori pot fi şi întâlnite şi alte tipuri de
inflorescenţe, precum: umbelă cu spice (spic digitat), racem cu panicule spiciforme sau
spadice cu spiculeţe. Polenizarea este anemofilă. Fructul de tip cariopsă10, poate fi golaşă sau
îmbrăcată, învelită sau concrescută cu paleele, uneori şi cu glumele. La unele bambusoidee
fructele pot fi baciforme sau drupacee. Endospermul seminţei poate avea o cantitate mai mare
de amidon – endosperm făinos sau de proteine (gluten) – endosperm cornos.
Familia cuprinde principalele cereale ce formează baza alimentaţiei în întreaga lume
(grâul - în Europa, meiul - în Africa, porumbul – în America), precum şi plante furajere, specii
medicinale, industriale, toxice ş.a. Cuprinde subfamiliile: Bambusoideae, Pooideae.
Subfamilia Bambusoideae: plante cu rizomi groşi, simpodial sau monopodiali
ramificaţi. Tulpini lignificate, adesea ramificate, uneori înalte
până la 20-30 cm, având 20-25 m în diametru. Frunze scurt
sau evident peţiolate, cu limbul rigid (fig. 236). Spiculeţe cu 1
sau mai multe flori, grupate spiciform sau paniculiform.
Răspândite în regiunile tropicale sau subtropicale; unele sunt
monocarpice, înflorind o singură dată, după 60-100 de ani
Fig. 236: Bambusoideae. – (Bambusa), altele sunt policarpice (Sasa). Specii repede
frunză peţiolată crescătoare – în condiţii optime şi în perioada lor de creştere
intensivă, unele specii se pot alungi cu 60-70 cm zilnic; plantele adaptate climatului temperat,
rezistă la temperaturi joase de –15oC (–20oC). În SE Asiei, unde se găsesc majoritatea
speciilor de Bambusoideae, apar fitocenoze caracteristice, pe suprafeţe mari, în timp ce în
America şi în Africa, numărul speciilor este redus. Răspândirea lor pe verticală este
considerabilă, ajungând în munţii Himalaia până la 3 000 m altitudine, iar în Anzi până la 4
500 m altitudine. Tulpinile multor specii în ţara lor de origine constituie un material preţios
pentru construcţii, iar câteva sunt cultivate ca plante ornamentale. Cariopsele sau fructele
baciforme ale unor plante sunt folosite în alimentaţie. În ţara noastră se întâlnesc câteva
exemplare aclimatizate în parcul dendrologic din Simeria sau în grădina botanică din Cluj, din
genurile Sasa şi Phyllostachys.

10
Numele de cariopsă provine din grecescul karyon – sâmbure, nucleu, datorită morfologiei interne unde
ansamblul format din embrion şi endosperm este înconjurat de peretele fructului.

185
 Subfamilia Pooideae: plante erbacee, cu frunze sesile.
Cuprinde mai multe triburi.
Tribul Triticeae: specii cu inflorescenţa spic compus (fig.
237), având spiculeţele aşezate sesil, de o parte şi de alta a
rahisului, câte 1- mai multe la un călcâi; spiculeţe alcătuite din 1-5
flori; numărul de bază de cromozomi – x = 7.
Triticum: plante anuale, cultivate; limb cu prefoliaţie

convolută; urechiuşe evidente; ligula dinţată, uneori păroasă. Spice

Fig. 237: Triticum
aestivum (Grâu) păroase pe muchii, având un spiculeţ la călcâi, cu 2 – 5 flori,
protejat de glume carenate, nearistate. T.aestivum – Grâu, Grâu
comun: cultivată în toată ţara.

Secale - Secară: specii anuale sau perene, având la călcâi câte un spiculeţ cu două flori
fertile, protejat de două glume înguste, uninerve. S.cereale: cereală anuală, cultivată pentru
cariopse şi ca furajeră în zone mai reci şi pe soluri sărace. Hordeum:
specii anuale sau perene, cu ligula scurtă şi urechişe mari, evidente
(fig. 238). Spiculeţele uniflore, dispuse câte trei la călcâi, sunt protejate
de glume înguste. Cariopsa, de regulă, învelită în palee. H.vulgare –
Orz: anuală, cereală de toamnă sau primăvară. H.distichon – Orzoaică
(fig. 233): anuală, având spicul cu două rânduri de spiculeţe fertile,

cele laterale fiind sterile. Folosită în industria berii. H.murinum – Orz

Fig. 238: Hordeum
şoricesc: frecventă din zona stepei în etajul gorunului, în locuri sp. - urechiuşe

ruderale.
Elymus: specii spontane, perene, cu spiculeţe
multiflore, alipite de rahis, protejate de două glume, scurt
aristate. E.repens – Pir târâtor (fig. 239): perenă cu rizomi;
specie ruderală şi segetală, întâlnită şi în pajişti, sau lunci din
zona de stepă în etajul fagului.
Aegilops: plante anuale, cu spic cilindric sau ovoidal,
alcătuit din spiculeţe cu 3 sau mai multe flori, protejate de
glume rotunjite, la vârf cu 1-4 ariste. A.cylindrica – Ciucure:
considerat a fi unul din strămoşii grâului, este întâlnit sporadic

Fig. 239: Elymus repens

(Pir târâtor) – detaliu spic

186
din zona stepei în etajul gorunului, în locuri nisipoase sau pietroase, ruderale sau în pajişti.
Leymus: este reprezentat în ţara noastră de o singură specie. L.sabulosus – Perişor:
întâlnită pe nisipuri marine.
Tribul Nardeae: plante cu inflorescenţa spic compus, spiculeţele uniflore fiind aşezate
unilateral pe rahis. În ţara noastră se găseşte un singur gen – Nardus, având o singură specie.
N.stricta – Ţăpoşică: perenă, cu tufa deasă, oligotrofă; creşte pe soluri acide, în pajişti
degradate, începând de la 300 m altitudine până în etajul subalpin, alcătuind nardete (asociaţii
vegetale caracteristice); valoare furajeră foarte redusă, depreciind pajiştile.
Tribul Poeae: specii cu inflorescenţa panicul, rar panicul spiciform sau spic compus,
alcătuită din spiculeţe cu două până la numeroase flori, având glume mai scurte decât paleea
externă a florii inferioare.
Festuca: specii perene cu inflorescenţă panicul. F.pratensis – Păiuşul de livadă:
întâlnită pe soluri eutrofe, în pajişti, din zona pădurilor de stejar, până în etajul boreal;
cultivată. F.rubra – Păiuşul roşu: frecventă în etajul gorunului şi
fagului. F.ovina: frecventă din etajul gorunului în cel boreal.
Lolium: specii cu inflorescenţa spic compus. L.perenne –
iarba de gazon, raigras englezesc (fig. 240): frecventă din zona
stepei până în etajul fagului, în pajişti, locuri cultivate sau
ruderale; cultivată ca plantă furajeră şi pentru alcătuirea
gazonului.
Poa: plante cu panicul lax. P.pratensis – Firuţa (fig. 234):

Fig. 240: Lolium perenne

frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal, în
( iarba de gazon ) pajişti, la marginea pădurilor, în locuri ruderale. P.alpina –
firuşca şopârlelor: întâlnită în etajul subalpin şi alpin, în pajişti, stâncării înierbate sau locuri
îngrăşate.
Puccinellia: specii perene, cu lema păroasă la bază. P.distans – Iarbă de sărătură:
întâlnită din zona stepei în etajul gorunului, în pajişti
umede şi salinizate.
Dactylis: plante perene, având lăstarii tineri,
nefloriferi, puternic comprimaţi la bază; paniculul cu
spiculeţe grupate în glomerule compacte. D.glomerata –
Golomăţ (fig.241): răspândită în toată ţara, pe soluri

Fig. 241: Dactylis glomerata

(Golomăţ )

187
bogate; specie furajeră, cultivată singură sau în amestec cu alte specii.

Tribul Bromeae: specii anuale şi perene, cu tecile frunzelor

întregi, deschizându-se în partea lor superioară sub forma literei V (fig.
242); inflorescenţa panicul, alcătuită din spiculeţe mari, peste 1 cm
lungime, multiflore, cu glume inegale. În ţara noastră sunt întâlniţi
reprezentanţii unui singur gen – Bromus - Obsigă. B.inermis – Obsigă
Fig. 242: Bromus
nearistată, Târsacă: creşte în pajişti uscate şi în locuri ruderale, din zona sp. – teaca despicată
în V
stepei, până în etajul gorunului; cultivată ca furajeră.
Tribul Aveneae: plante cu inflorescenţa panicul, rar panicul spiciform, alcătuit din
spiculeţe bi- sau multiflore, protejate de glume de aceeaşi lungime
cu ele; paleea inferioară este de regulă aristată.
Avena: specii anuale; panicul alcătuit din spiculeţe mari (1-
3 cm), nutante după înflorire, cu glume mai lungi decît florile.
A.sativa – Ovăz (fig. 243):
cereală de primăvară, plantă
Fig. 243: Avena sativa furajeră.
(Ovăz)
Arrhenatherum: plante cu
inflorescenţa panicul; spiculeţele alcătuite din o floare
bărbătească la bază şi una hermafodită. A.elatius – Ovăscior
(fig. 244): întâlnită frecvent în pajişti, pe soluri revene şi
Fig. 244: Arrhenatherum elatius
fertile, din zona stepei până în etajul boreal, cultivată (Ovăscior)
împreună cu alte specii furajere.
Deschampsia: specii perene cu inflorescenţa panicul, alcătuit din spiculeţe biflore,
protejate de 2 glume lucioase, mai scurte decât florile. D.caespitosa – Târsă: plantă perenă cu
tufa deasă; frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul
subalpin, în pajişti, buruienişuri, rarişti şi tăieturi de păduri.
Alopecurus: plante având inflorescenţa panicul spiciform cu
spiculeţe protejate de glume concrescute la bază. A.pratensis – Coada
vulpii: întâlnită în pajişti umede, pe soluri eutrofe, din zona pădurilor
de stejar în etajul fagului sau cel boreal.

Fig. 245:
Deschampsia
caespitosa (Târsă)

188
 Tribul Stipeae: specii cu inflorescenţa panicul, alcătuit din
spiculeţe uniflore protejate de palee pieloase sau cartilaginoase la
maturitate.
Stipa: plante perene, cu lema lung aristată (1,5 cm), arista
geniculată, cu partea inferioară răsucită şi cea superioară dreaptă (fig.
246). S.capillata – Năgară: întâlnită în pajişti aride, adesea pe substrat
pietros din zona stepei până în etajul gorunului.
Fig. 246: Stipa
sp. – cariopsa cu Tribul Arundineae: plante cu inflorescenţa panicul, alcătuită din
aristă
spiculeţe cu flori hermafrodite şi bărbăteşti; axa spiculeţului este lungă şi
mătăsos-păroasă.
Phragmites: specii perene cu axa spiculeţului
acoperită de peri lungi. P.australis – Stuf, Trestie
(fig.247): creşte în locuri inundabile, în lungul apelor,
în mlaştini şi ca buruiană în culturi pe soluri
cernoziomice, freatic-umede, din zona stepei până în
etajul fagului.
Tribul Chlorideae: specii cu inflorescenţa Fig. 247: Phragmites australis (Stuf) –
rizomi
umbelă cu spice (spic digitat). Cynodon: plante perene cu
rizomi. C.dactylon – Pir gros, iarba câinelui (fig. 248): creşte
din zona stepei până în etajul gorunului în pajişti, culturi sau
locuri ruderale, pe soluri cu textură uşoară, uneori slab
sărăturate.
Tribul Paniceae: specii cu inflorescenţă variată
(panicul, panicul spiciform, racem cu spiculeţe ş.a.); paleele la
maturitare mai rigide decât
glumele.
Echinochloa: plante

Fig. 248: Cynodon dactylon anuale în ţara noastră, cu

(Pir gros) – umbelă cu spice inflorescenţa de tip racem cu
panicule spiciforme; frunzele au nervura mediană albicioasă
şi sunt lipsite de ligulă. E.crus-galli – Mohor lat: buruiană
Fig. 249: Echinochloa crus-galli
anuală de vară, foarte frecvent întâlnită în culturi de (Mohor lat) – racem cu panicule
prăşitoare, mai ales cele irigate sau pe soluri aluviale, din spiciforme

189
 zona stepei până în etajul fagului.
Setaria: specii cu inflorescenţa panicul spiciform;
spiculeţele au sete involucrale la bază. S.pumila – Mohor roşcat
(fig. 235): buruiană anuală de vară, foarte frecventă în
prăşitoare, spiculeţe cu sete galben-brunii la bază. S.viridis –
Mohor verde: plantă anuală cu sete verzui la baza spiculeţului;
buruiană ruderală şi segetală, frecventă în locuri mai calde şi
uscate.
Tribul Andropogoneae: inflorescenţe alcătuite din
spiculeţe uniflore, grupate câte 2-3 (5), dintre care unul sesil,
hermafrodit şi restul pedunculate şi bărbăteşti. Glume mai dure
Fig. 250: Sorghum halepense
(Costrei) – panicul decât paleele.
Sorghum: plante anuale şi perene cu inflorescenţa
panicul, de dimensiuni mari, cu axul central alungit. S.halepense – Costrei, Bălăur: buruiană
termofilă, deosebit de dăunătoare pentru culturile din sudul ţării.
Subtribul Tripsacinae: plante cu flori unisexuate, dispuse monoic. Fac parte mai
multe genuri, printre care şi Zea, alcătuit din o singură specie.
Z.mays – porumbul: specie anuală cu tulpina viguroasă, cu origine necunoscută
(cultivată iniţial în Mexic), intens cultivată ca plantă alimentară, industrială şi furajeră.

Test de evaluare
1. Prezentaţi alcătuirea morfologică a frunzei speciilor din Poaceae.
2. La inflorescenţa tip spic compus spiculeţele sunt dispuse pe rahis:
a) pe pedunculi lungi
b) sesil
c) pe pedunculi scurţi
3. Caracterizaţi tribul Triticeae şi daţi exemple de specii în funcţie de gen.

REZUMATUL TEMEI
 Speciile subclasei Liliidae sunt plante:
 erbacee
 cu flori trimere, pentaciclice
 care au învelişul floral de tip perigon rar periant, uneori absent;

190
  cu androceul alcătuit din 6, 3 sau 1 stamină şi gineceul gamocarpelar.
 Fac parte: ordinul Liliales (familia Liliaceae - specii perene, cu tulpini
subterane şi flori cu înveliş de tip perigon petaloid alcătuit din 3 tepale externe şi 3 interne;
fruct capsulă sau bacă; familia Alliaceae – plante erbacee cu bulbi tunicaţi şi tulpini aeriene
scapiforme; florile grupate în cime unipare, învelite de 2 hipsofile; fructul - capsulă loculicidă;
familia Iridaceae - specii perene, cu rizomi, bulbotuberculi sau bulbi; flori cu perigon
petaloid; androceul alcătuit din 3 stamine; gineceu cu ovar inferior; fruct-capsulă; ordinul
Juncales (familia Juncaceae - specii erbacee cu rizom în sol şi frunzele plane sau îngust-
cilindrice; florile au perigonul membranos; fructul - capsulă valvicid-loculicidă); ordinul
Cyperales (familia Cyperaceae - erbacee cu tulpina cilindrică sau 2-3 muchiată; frunze sesile,
teaca bine dezvoltată şi închisă; flori cu învelişul floral format din sete (peri) perigonale sau
absent; fruct – achenă); ordinul Poales (familia Poaceae – plante erbacee cu tulpini de tip
culm şi frunze sesile cu teaca bine dezvoltată, însoţite de anexe foliare - urechiuşe şi ligulă;
flori golaşe, protejate de palee, grupate în spiculeţe cu glume la bază; spiculeţele dispuse în
inflorescenţe compuse de tip spic compus, panicul sau panicul spiciform sau variaţii ale
acestora; fruct cariopsă).

TEST RECAPITULATIV
1.Dintre genurile cu fruct capsulă ale familiei Liliaceae, Colchicum prezintă:
a) frunze tulpinale mari, cu nervaţiune arcuită
b) bulbi solzoşi
c) tepale libere la bază
d) tulpini aeriene foliate
e) flori formate direct pe tulpina subterană
2.Florile speciilor familiai Alliaceae sunt:
a) protejate de sete perigonale
b) grupate în cime unipare, dispuse umbeliform
c) unisexuate
d) grupate în inflorescenţe racemoase
e) zigomorfe
3.Bracteea în formă de sac caracteristică genului Carex, se numeşte:
a) spată
b) palee
c) utriculă
d) glumă
e) ligulă
4.Atunci când spiculeţele sesile se prind direct pe rahis, speciile de graminee au
inflorescenţe de tip:
a) spic digitat
b) panicul spiciform
c) spadice cu spiculeţe

191
 d) spic compus
e) umbelă cu spice
5.În genul Hordeum:
a) spiculeţele biflore se prind câte unul la călcâi
b) spiculeţele uniflore se prind câte 3 la călcâi
c) spiculeţele multiflore se prind câte unul la călcâi
d) spiculeţele uniflore sunt aşezate unilateral pe rahis
e) spiculeţele multiflore sunt aşezate cu muchia pe rahis

192
 BIBLOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a
României. Edit. Ceres, Bucureşti
2. Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, București
3. Cristea V. Gafta D., Pedrotti F., 2004. Fitosociologie. Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
4. Doniță N., Popescu A., Mihaela Paucă – Comănescu, Simona Mihăilescu, Biriș I.A.,
2005. Habitatele din România. Edit. Tehnică Silvică, București
5. Lüttge U., Kluge M., Bauer Gabriela (trad. Sieffert Veronique et Sieffert A.), 1992.
Botanique. Tec & Doc - Lavoisier
6. Judd S.W., Campbell S.C., Kellog A. Elizabeth, 1999. Plant Systematics a
phylogenetic approach. Sinauer Associates
7. Neguț S. Ielenicz M., Bălteanu D., Neacșu M.C., Bărbulescu A., 2006. Geografie –
manual pentru clasa a XIa. Edit. Humanitas, București
8. Păun M., E. Turenschi, S. Grigore, Lucia Ifteni, C. Chirilă, V. Ciocârlan, D. Pazmany,
I. Moldovan, Gh. Popescu, 1980. Botanică, ed. Didactică și Pedagogică, București
9. Opriș T., 2006. Enciclopedia lumii vii, Edit. Garamond, București
10. Stern R. K., 1988. Introductory. Plant Biology. Wm.C.Brown Publishers

193