Sunteți pe pagina 1din 10

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI

CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE CONTINUĂ

CATEDRA PEDAGOGIE ȘI PSIHOLOGIE

REFERAT

TEMA: ,,Dezvoltarea personală, educație pentru familie și viață în


societate”

Elaborat: Condorachi Anna


Specialitatea: Pedagogie preșcolară, gr.1843

Chișinău, 2019
CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………… 3

I. Dezvoltarea personală............................................................................................................... 4
1.1 Activităţile de dezvoltare personală ale preşcolarilor şi siguranţa spaţiului educational 4
1.2 Familia și rolul ei în formarea unei personalități de success…………………………….. 5
1.3 Comunicarea în familie. Valoarea familiei………………………………………………... 7
Concluzii.................................................................................................................................. 8

2
Introducere

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți


folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea


și dezvoltarea personalității umane a fiecărui individ, precum și
procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare,
realizat în contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție
necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la
individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă
pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în
contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl
reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani de
viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul
dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, un
inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20
principii democratice în teoria și practica educațională, ”
Familia este un factor important și de răspundere al educației.
Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii
lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de
părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul
socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale
reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra
modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind
prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima
autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea
care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei
societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul
primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac
apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale
fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea
copilului.

3
I.Dezvoltarea personală
1.1 Activităţile de dezvoltare personală ale preşcolarilor şi
siguranţa spaţiului educational

Educația personală și socială ține de înțelegerea de către copii a


”eu”-lui propriu, a dezvoltării lui ca persoane responsabile și a
propriilor reacții la mediul lor social.

Dezvolt gradul de conștientizare a identității mele. Sunt capabil de


a-mi reflecta și de a-mi controla comportamentul. Învăț cum să
recunosc și să-mi exprim sentimentele și emoțiile: devin mai
imaginativ, creativ și încrezător în sine. Încep să înțeleg și să accept
principalele principii de moralitate și să-mi găsesc valorile morale:
sentimentele, atitudinile, valorile persoanei.
Grădiniţa introduce copilul într-o colectivitate care începe prin a fi
un grup neorganizat şi are menirea de a contribui la dezvoltarea lui
psihică şi mai ales la dezvoltarea identităţii şi a identificării cu
modele sociale mai complexe şi mai socializate. Perioada de
adaptare, de trecere a copilului de la atmosfera de familie la cea din
grădiniţă şi apoi din şcoală nu se petrece la fel pentru fiecare copil.
Copiii se nasc cu comportamente sau temperamente diferite, de
aceea, educatoarei îi revine sarcina să respecte particularităţile de
vârstă şi individuale în abordarea actului de învăţare care se
desfăşoară într-un spaţiu de învăţare călduros, prietenos, atractiv.
La vârsta preşcolară, pe primul plan se situează interesul cognitiv,
dorinţa copilului de a cunoaşte tot ce-l înconjoară, de a afla cât mai
multe despre viaţă, despre mediul înconjurător, despre ceea ce se
petrece sub ochii lui.
Activităţile de dezvoltare personală în perioada (3-6/7 ani), includ
rutinele, tranziţiile şi activităţile din perioada după-amiezii (pentru
grupele de program prelungit sau săptămânal), inclusiv activităţile
opţionale.
Rutinele sunt activităţile-reper după care se derulează întreaga
activitate a zilei. Ele acoperă nevoile de bază ale copilului şi
contribuie la dezvoltarea globală a acestuia. Rutinele înglobează, de
fapt, activităţi de tipul: sosirea copilului, întâlnirea de dimineaţă,
micul dejun, igiena – spălatul şi toaleta, masa de prânz,
somnul/perioada de relaxare de după-amiază, gustările, plecarea şi
se disting prin faptul că se repetă zilnic, la intervale aproximativ
stabile, cu aproape aceleaşi conţinuturi. La întâlnirea de dimineaţă
accentul va cădea, printre altele (calendarul naturii, prezenţa etc.),
pe: autocunoaştere, dezvoltarea abilităţilor de comunicare,
managementul învăţării prin joc, dezvoltarea empatiei, luarea
deciziilor în funcţie de anumite criterii şi încurajarea alegerilor şi a
găsirii a cât mai multe variante de soluţii la situaţiile apărute,
medierea conflictelor

4
Spaţiul clasei este împărţit în trei zone: zona pentru activităţi de
rutină, zona pentru jocuri libere, creative, unde se desfăşoară
activităţi mai zgomotoase (jocul de construcţii, jocul de masă şi
jocul de rol) şi zona pentru activitate (învăţare) unde se desfăşoară
activităţile care necesită linişte şi concentrare şi un spaţiu destinat
centrului tematic.
Tranziţiile sunt activităţi de scurtă durată, care fac trecerea de la
momentele de rutină la alte tipuri/categorii de activităţi de învăţare,
de la o activitate de învăţare la alta, în diverse momente ale zilei.
Spaţiul educaţional este şi el unul dintre factorii mobilizatori
necesari schimbărilor pe care ni le propunem. Astfel, spaţiul de
învăţare reprezintă unul din mediile educative cu impact esenţial
asupra procesului socializării copilului mic. Procesul de învăţare
este destul de complex, învăţarea la copiii mici implică toate
domeniile de dezvoltare ale copilului: fizic, emoţional, social,
lingvistic şi intelectual. Aceste domenii de dezvoltare se modifică
rapid şi uneori se suprapun pe măsură ce copilul creşte. Pentru
educatoare aceasta înseamnă că o activitate poate să servească mai
multor domenii de dezvoltare, deci, putem vorbi de o desfăşurare
interdisciplinară a activităţilor de învăţare.
Activităţile opţionale intră tot în categoria activităţilor de învăţare,
respectiv a celor de dezvoltare personală şi se includ în programul
zilnic al copilului în grădiniţă.

1.2 Familia și rolul ei în formarea unei personalități de succes

Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa şi sub


influenţa a trei mari grupe de factori determinanţi , care se află într-
o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în
valoare anumite aspecte ale personalităţii.
Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul şi educaţia.
În actul de educare a copilului, familia a fost şi este considerată ca
factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a
lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe
Loisel să afirme că „în familia şi pe genunchii mamei se formează
ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie,
copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu
atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce
etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei
.Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din
primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de
comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la
dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului
cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături
afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea.Familia are
datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la
condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană
5
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Ca
mediu social ,familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit,
educat,educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională.
Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia
nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să
aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice
cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice
a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas
cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent educaţia
intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai
important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive
din familie, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte
important;
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a
copilului. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre fenomene
din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul,
care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale
psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele,
le vor corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să
se exprime corect şi coerent. Însuşirea vorbirii de către copiii cu cei
din jur. Părinţii trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor
copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării
active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea
lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele
cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc
experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu pe copii să
înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este
„interzis”.Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi
lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi
începe încă din familie. Deprinderile de comportare civilizată,
atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală
în care el a fost crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care
le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au dat prin
atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că
adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la
reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune
de experienţa morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de
comportarea lui.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii
juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze
relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre membrii
familiei,dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi
unitatea cerinţelor pe care le formulează părinţii şi ceilalţi membri
ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari
prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu
de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copii, le poartă de
grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările
lor. Dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care se
manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le
satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi
6
autoritate în faţa acestora.Experienţa educaţiei în familie arată că
acolo unde copii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin
egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu
le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele
încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie
copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi
dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă
pe deplin explicabilă trebuie totuşi supusă unui control raţional.
Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă
cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, să-l silească să-şi petreacă
timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a
se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un
copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi moral,
dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii.
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul
muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor
activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă aceasta ar căuta să se
sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor sale educative, ci şi pentru că
de foarte multe ori nu ştie sau nu poate să se facă acest lucru în
condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la
asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea
supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în
educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor
impuse de practica educaţională instituţionalizată.
În acest sens ,am amenajat în grădiniţă un colţ al părinţilor în care
am aşezat cărţi de specialitate „Mama şi copilul”, „Mamă,învaţă să
mă îngrijeşti!”, „Cum se produc schimbările în educaţia copilului”,
„Prevenirea violenţei în familie”, „Alcoolul-duşmanul familiei”,
precum şi reviste culinare, de modă,etc. Toate acestea au presupus
o implicare activă a părinţilor alături de copii şi educatoare.
În concluzie ,familia are misiunea de a realiza o dezvoltare
armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi afective ale
copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute
să-şi formeze încetul cu încetul adevărata lui personalitate.

1.3 Comunicarea în familie. Valoarea familiei

Marele moment al educaţiei este copilăria, căreia îi sunt specifice


timpul încrederii, al docilităţii, al formării primelor deprinderi,
timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters,
timpul în care se asimilează tradiţiile familiei ce devin viaţă în
persoana care se formează. Pentru a creea climatul unei familii
senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără
margini şi jertfă.
Deci, familia este: Un sistem multifuncţional, care realizează un
şir de funcţii importante, cum ar fi:
Funcţia economică
Funcţia cotidiană şi gospodărească
Funcţia de recreere

7
Funcţia psihologică
Funcţia de reproducere
Funcţia de educaţie

Familia este şi o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie,


care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora.
Familia este o fizionomie caracteristică sau trăsăturile comune ale
unui grup de persoane înrudite prin sânge.

Familia este totalitatea persoanelor care se trag dintru-un strămoş


comun.
Obiectivele educaţiei copiilor în familie sînt diverse şi
multiaspectuale. Printre acestea se numără: educaţia intelectuală a
copiilor, dezvoltarea aptitudinilor creative, forţelor de cunoaştere,
formarea abilităţilor incipiente de muncă şi lucru manual, educaţia
estetică, educaţia morală şi cetăţenească, formarea culturii
emoţionale, dezvoltarea fizică. Fiecare copil percepe pozitiv
părinţii cu care se mândreşte, rudele sale. Mecanismele de educaţie
a atitudinii pozitive faţă de familie sânt tradiţionale- organizarea
activităţilor comune (părinţi şi copii), sărbătorile tradiţionale în
familie (Anul Nou, zile de naştere, prima împărtăşanie...),
petrecerea vacanţelor împreună, vizita rudelor, plecarea la ţară,
sărbători la aer liber, practicarea unui sport etc. Desigur părinţii
trebuie să internalizeze importanţa exemplului personal pe care îl
propun copiilor, impactul modelelor comportamentale demonstrate
copiilor. Iată de ce considerăm că părinţii singuri trebuie să
influienţeze copiii prin asemenea calităţi ca: fidelitate, mândrie,
responsabilitate de cetăţean, cultură a comunicării şi
comportamentului.

Concluzii

În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale


realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ
este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse
activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore
de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității
preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare
dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu
educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict
definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură
afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional

8
grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în
mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a
comunității locale din care acesta face parte.

Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în


comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin cadrul
legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor
implicate, în special cele umane pot deveni promotori ai
parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest
parteneriat grădiniță-școală-comunitate ca fiind factor cheie,
importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație
informală dar și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în
sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca
participant. Educația copiilor nu se poate realiza fără
colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat
intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel
un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea
asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează
eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala,
familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin
intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se
perpetuează valorile sociale.

9
BIBLIOGRAFIE

1. Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani),


Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, 2008

2. Breben S., Ruiu G., Gongea E., Fulga M., Metode interactive de
grup, Ghid metodic, Ed. Arves 2002.

3. Oprea Crenguţa L., Pegagogie. Alternative metodologice


interactive, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti 2003.

4. Zig Zigler, Putem creşte copii buni într-o lume negativă!, Ed.
Curtea Veche Publishing, 2000
5. http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate
6. https://www.didactic.ro/
7. https://ru.scribd.com/
8. https://edu.ro/

10