MINISTERUL EDUCATIEI, CULTURII SI CERCETARII

UNIVERSITATEA TEHNICA A MOLDOVEI

Facultatea Calculatoare, Informatica si Microelecronica
Departamentul
Informatica si ingineria sistemelor

REFERAT
Tema: Filosofia clasica in Grecia Antica. Sofistiisi si Socrate
Disciplina: Filosofie

A elaborat : Iosip Victor ,IBM-181

Verificat: Braga M.

Chisinau 2019
Plan:

1.Date Generale

2.Renumiţii sofişti

3.Socrate şi sofiştii

4.Importanţa sofiştilor
1.Date generale
Grecii au fost cei dintâi care s-au detaşat de credinţele religioase tradiţionale pentru a
cugeta în mod raţional asupra lumii, asupra fenomenelor şi cauzelor lor. Aşa încât ei au fost
creatorii atât ai ştiinţelor, cât şi ai filosofiei.
Intervalul de timp în care putem vorbi despre filosofia greacă este secolul VI î.h. şi secolul
V d.h.(529), când printr-un decret al unui împărat roman este desfiinţată şcoala de la Atena.
Acest interval de timp a fost împărţit în mai multe etape:
1. Etapa preclasică considerată o etapa cosmologică, între secolul VI şi începutul
secolului V î.h.
2. Etapa clasică considerată o etapă antropologică, între secolul V şi IV î.h.
3. Etapa elenistică sfârşitul sec. IV şi începutul sec. I î.h.
4. Etapa romană sec I sec V d.h.
În etapa clasică activează mari creatori de culturi, conducînd lao adevărată înflorire a
culturii.Centrul principal îl reprezintă Atena, spre care se îndreaptă spiritele elevate care
uimesc şi astăzi cultura. În această perioadă activează filosofii sofişti.
Mai mult de un secol gîndirea filosofică şi ştiinţifică greacă a fost dominată de ideile
sofiştilor, numiţi şi „Profesori de înţelepciune”. Sofist în traducere înseamnă expert, inovator,
personalitate iscusită. În traducere din greacă „sophisles” înseamnă înţelept.
Sofiştii predau cunoştinţe politice, oratorice, si in special filosofice, pentru ca tinerii să poată
participa în viaţa publică,contra cost. Ei predau :
 Constituţia
 Administraţia statului
 Arta militară
 Etica
 Oratoria.
Sofiştii nu erau organizaţi în şcoli,ei erau profesori ambulanţi şi activau independent. Ei erau
capabili să rezolve probleme atît teoretice, cît şi practice.
Sofiştii propagau convingerea proprie, conform căreia pentru a participa activ şi cu succes în
viaţa politică a statului nu sunt suficiente cunoştinţele filosofice,ştiinţifice sau tehnice, dar este
necesar să posedezi şi capacitatea de a convinge - Retorica.
Sofiştii cereau bani mulţi pentru lecţiile lor, dar în vremea aceea erau singurii care puteau
asigura o adevărată cultură generală şi care puteau forma oratori, calităţi indispensabile pentru
exercitarea îndatoririlor civice în orice regim democratic. Ei urmăreau să formeze oameni
competenţi, mai ales conducători politici, oameni de stat, care reprezentau elita fiecărei cetăţi.
 Sofiştii considerau că virtutea se putea învăţa. La greci ca şi la latini mai târziu, virtutea
nu era în primul rând virtutea morală ci ansamblul calităţilor care îl fac pe individ să fie
eminent şi-i conferă eficacitate şi faimă. În general, sofiştii întruchipează cea dintâi formă
istorică a umanismului. Peste aproape o jumătate de mileniu Cicero va scrie despre ei că „o
dată cu sofiştii înţelepciunea a coborât din cer pe Pământ”. Până la ei înţelepciunea (sophia),
şi mai ales iubirea de înţelepciune (philosophia) avea un caracter oarecum ezoteric, ţineau de
o şcoală sau de o grupare închisă. Sofiştii aduc înţelepciunea în viaţa publică şi vor să facă din
ea o deprindere politică şi morală.

2.Renumiţii sofişti:
 Protagoras;
 Prodicos;
 Gorgeas;
 Hipias.

Sofiştii tineri:
 Altidamos;
 Phrasimacos;
 Calite;
 Chitrius.
 SOCRATE
(469-399 î.H.)
Socrate s-a născut în Atena şi a trăit între anii 469-399 î.e.n.
Nu se ocupa de studii în special,dar pornirea sa critica l-a făcut să cunoască diferite idei ale
culturii greceşti contemporane lui.Fiind cunoscut cu metodele sofiştilor,a ajuns la concluzia că
activitatea acestora este dăunătoare.De asemenea ajunge la concluzia că datoria lui socială este
să se ocupe de desăvîrşirea sa proprie şi a concetăţenilor săi.N-a organizat şcoala sa,dar se
ocupa cu instruirea oamenilor drept pe străzile Atenei.La vîrsta de 70 de ani a fost învinui în
pornirea de a introduce în religie noi zeităţi şi în coruperea tineretului.Pentru aceasta a fost
judecat la moarte.În 399 î.e.n a băut o cupa otrăvită.
Socrate preia problema ridicată de sofişti – elementele iniţiale şi stabile cu care gîndirea se
desfăşoară.Analiza întreprinsă de sofişti îi adusese la concluzia că ideile nu sunt decît nişte
nume.Socrate arată că noţiunile generale sunt bine definite,şi că ele pot fi construite în mod
logos.
De aici problema filosofiei lui Socrate este formarea şi natura conceptelor generale,care
potrivit lui,sunt princiipiile fenomenelor.
Pentru aceasta Socrate se ridică împotriva teoriei sofistice a cunoaşterii,care puse la bază
opinia individuală a ubiectului.Opiniei Socrate îi contrapune cunoştinţele şi spune că în
activitatea sa subiectul trebuie să tindă spre cunoştinţe,nu spre opinie personală.Şi cunoştinţele
nu sunt date iniţiale care pot fi transmise prin instruire,dar sunt un ideal spre care trebuie să
ajungi în decursul disputului.De aceea activitatea lui era îndreptată nu spre a transmite la alţii
cunoştinţele sale,ci la căutarea adevărului împreună.La bază statea convingerea că există o
normă care este mai sus decît individul şi anume ea trebuie găsită prin discuţie.
Activitatea lui Socrate decurge în formă de dialog,discuţie.în decursul căreia prin
intermediul criticii reciproce şi a schimbului de opinii trebuie de găsit ceea,ce trebuie să
recunoască toţi.Socrate crede într-o lege a raţiunii care determină adevărul.El intrigă
concetăţenii către autocunoaştere,pentru a găsi această lege.
Socrate socoate că adevărul nu se găseşte în lucruri,ci în concepte.Prin urmare el îşi propune
nu studiul lucrurilor,ci a ideilor.Pe Socrate îl interesează adevărul lucrurilor care există,ci nu
însăşi lucrul care există.Adevărul devine esenţa conceptului,principiul lucrurilor.
Pentru a ajunge la adevăr Socrate consideră,că trebuie de definit conceptul.Prin aceasta el
pune baza metodei inductive de definire a conceptelor.
 Primul moment al definirii conceptului şi a discuţiei în acelaşi timp este destrămarea
opiniilor,mai ales a sofiştilor,către care se adresează.Pentru aceasta el foloseşte ironia – arta de
a pune întrebări şi de a-l sufica în contradicţii pe interlocutor.
Al doilea moment este legat de următorul fapt: după ce au fost înlăturate poziţiile iniţiale ale
sofiştilor,el se stăruie să definească ideile generale valabile pentru toate cazurile posibile.
Se poate că Socrate a fondat metoda inductivă în ştiinţă şi a definiţiei generale.Sfera unde
Socrate folosea metoda sa,era viaţa umană.Metoda ştiinţifică îi era necesarăpentru desăvîrsirea
personalităţii umane,pentru perfecţionarea moralei.Adevărul general îi trebuia pentru tăria
conştiinţei morale.
În cercetările etice Socrate se conduce de o teză răspîndită în Grecia,cum că cunoştinţa şi
virtutea sunt identice.

PROTAGORAS DIN ABDERA

(481-411 î.H.)
Primul şi cel mai important dintre sofişti, Protagoras, fost elevul lui Democrit, care se
pare că a întemeiat la Abdera, în nordul Greciei continentale, o şcoală filosofică. A scris
numeroase lucrări din care nu ne-au parvenit decât puţine fragmente. Mai mulţi autori antici
susţin că lucrările sale s-ar fi intitulat Arta conversaţiei, Despre ştiinţă, Despre stat, Despre
virtuţi, Despre lucrurile din Hades, Despre zei etc.
Protagoras a fost foarte preţuit în epocă, nu însă şi înţeles şi, mai ales, acceptat în aceeaşi
măsură. Chiar Platon şi Aristotel nu i-au înţeles concepţia în profunzime, simplificându-i-o.
Se pare că Protagoras fost condamnat la moarte pentru impietate (negarea zeilor) de care
a scăpat prin fugă sau a fost numai exilat. Dacă în legătură cu condamnarea la moarte a lui
Protagoras sursele nu concordă, este dat ca sigur procesul de impietate care i-a fost intentat ca
urmare a celor scrise în cartea sa Despre zei, în întregime pierdută, despre care un filosof
creştin de mai târziu, Eusebius din Cesarea, spune că în ea Protagoras ar fi afirmat: „Despre
zei eu nu pot să ştiu nici dacă există, nici dacă nu există, nici care sunt şi nici care este foram
lor, căci numeroase sunt obstacolele care mă împiedică: vizibilitatea lor şi scurtimea vieţii
omeneşti”. Ceea ce uimeşte este totuşi asprimea condamnării în raport cu conţinutul acestei
aprecieri căci, Protagoras este mai degrabă evaziv; el nici nu acceptă nici nu contestă explicit
existenţa zeilor. Abţinerea sa nu este motivată prin cauze subiective, care eventual i-ar fi putut
fi imputate, ci prin cauze obiective. Totuşi în epocă el a fost judecat pentru impietate, iar mai
târziu a fost considerat de creştinism ateu. Nu se poate vorbi, în nici un caz, de un ateism al lui
Protagoras, care nici nu poate fi comparat cu alţi sofişti, ca Prodicos din Iulius sau Critias,
care au reprezentat în epocă ateismul în sensul său literal. Protagoras este mai degrabă sceptic
în legătură cu problema existenţei zeilor.
Cel mai important fragment care ne-a parvenit de la Protagoras este cel transmis de
Platon, prin care sofistul din Abdera poate fi considerat fondator al umanismului occidental:
„dintre toate cele ce sunt, omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor
ce nu există”. Într-o formă concentrată această teză este exprimată sub forma: „omul este
măsura tuturor lucrurilor” şi a devenit una dintre cele mai celebre propoziţii ale filosofiei.

Platon a sesizat importanţa acestei propoziţii, dar a simplificat-o, reducându-i de două

ori sensurile:
1. - interpretarea exclusiv gnoseologică după care propoziţia ar viza omul ca senzaţie,
individul care percepe diferit de altul, ba chiar pe cel care acum şi aici percepe într-un fel şi
mai târziu sau în alt loc altfel. Platon respinge acest punct de vedere considerând că există un
adevăr obiectiv, adică un adevăr valabil pentru toţi oamenii, toate timpurile şi toate locurile.

2. - reducerea omului la individ, în conformitate cu care fiecare individ are propria sa

măsură a lucrurilor.
Aristotel va prelua şi el interpretarea platoniciană individualistă. În Metafizica el scrie că
Protagoras „pretindea că omul este măsura tuturor lucrurilor, ceea ce revine la a spune că ceea
ce i se pare fiecăruia este şi în realitate”.

În epoca modernă, sub influenţă kantiană, propoziţia lui Protagoras a fost interpretată în
sens generic. Th. Gonperz, un istoric neokantian al filosofiei greceşti, aprecia că „nu omul ca
senzaţie poate fi măsura tuturor lucrurilor, ci omul în general”. Se păstrează însă înţelegerea
exclusiv gnoseologică a tezei lui Protagoras.

În filosofia contemporană prevalează înţelegerea măsurii ca stăpânire, ca luare în

stăpânire a lumii de către om. În sens antropologic, adică al considerării omului în
generalitatea sa, noi suntem ceea ce suntem şi devenim numai în măsura în care luăm în
stăpânire sau, cum spunea Protagoras, „măsurăm” toate lucrurile, adică le valorizăm, le dăm
forma noastră, le umanizăm”. Noi „măsurăm” lucrurile, adică le trecem din lumea lor în lumea
noastră. Omul nu este un lucru asemănător celorlalte, nu este nici măcar un lucru superior
celorlalte, deoarece dintre toate lucrurile doar el este capabil să „măsoare”, adică să
valorizeze; el este deci altceva, având o altă ontologie, adică un alt statut existenţial, un alt
mod de a fi.
 Este foarte probabil ca Protagoras să nu fi avut în vedere toate aceste sensuri, dar
afirmaţia sa le conţine în mod implicit, fiind una dintre cele mai profunde deschideri în
filosofie. Ea este şi va rămâne o afirmaţie principal deschisă, adevărul ei va spori în
permanenţă, pe măsura sporirii omului însuşi, pentru că una este să spui, de exemplu, „omul
este biman”, adevăr incontestabil, dar închis, şi cu totul alta este să spui „omul este măsura
tuturor lucrurilor” pentru că în acest caz subiectul afirmaţiei este într-o continuă devenire,
practic nelimitată, sub raport spiritual.

Hippias
(sfîrşitul sec. V î.Hr.)
Sofist grec, și contemporan al lui Socrate. Cu o caracteristică de asigurare a sofiștilor mai
târziu, el a pretins să fie considerată ca o autoritate pe toate subiectele, și a ținut prelegeri
în poezie , gramatică , istorie , politică , matematică , si multe altele. Cele mai multe dintre
cunoștințele noastre despre el este derivat din Platon , care îl caracterizează ca degeaba și
arogant.
Hippias e omul universal desăvîrşit, deoarece el preda toate artele şi ştiinţele. Îl ştia foarte bine
pe Homer.

Hippias a fost un om de cunoștințe foarte extinse, iar el sa ocupat nu numai

cu retoricea , filozofia , și politică de studii, dar a fost, de asemenea, bine versat
în poezie , muzică , matematică , pictură și sculptură , iar el a pretins unele abilități practice în
domeniul artelor ordinare de viață. Pe de altă parte, cunoștințele sale apar întotdeauna
superficial, el nu intra în detalii cu privire la orice arta sau stiinta anumită, și este mulțumit cu
generalități, ceea ce a permis unora să vorbească pe tot fără o cunoaștere temeinică a
oricărei. Această aroganță, combinat cu ignoranța, este principala cauza care a provocat Platon
la criticile sale severe de Hippias, sofist ca sa bucurat de o reputație foarte extinsă, și au avut,
astfel, o influenta foarte mare asupra educației tinerilor din clasele superioare. O descoperire
matematică atribuită Hippias este uneori numit quadratrix de Hippias.

Indemanarea mare a lui pare să fi constat în furnizarea de discursuri, și Platon era arogant
declarând că el va deplasa la Olympia , și acolo livra înainte ca grecii asamblate un discurs cu
privire la orice subiect care ar putea fi propus să-l și Philostratus de fapt, vorbește de mai
multe astfel de discursuri livrate la Olympia, și care a creat senzație mare. În cazul în care
astfel de discursuri au fost publicate de către Hippias, atunci nu specimen a ajuns până la
noi. Platon susține că a scris poezia epică , tragedii , dithyrambs ,și discursuri diferite,precum
și lucrări on ca gramatica , muzica , ritm ,armonie , și o varietate de alte subiecte. El pare să fi
fost mai ales pasionat de a alege anticar și subiecte mitologice pentru discursurile show-ul
lui. Athenaeus menționează o lucrare de Hippias sub titlul Synagoge, care este de altfel
necunoscută. O epigramă a lui este păstrată în Pausanias .
 Gorgias din Leontinoi

(cca. 483-380 i.Hr.)

Gorgias a fost elevul lui Emprdocle şi era un orator excelent, avea o putere a convingerii, ştia
să combată seriozitatea prin glumă şi invers. El considera că filosofia este cea mai superioară.

Gorgias este al doilea mare sofist,după Protagoras. Acesta este vestit pentru tezele pe care el le
reprezinta in opera sa 'Despre non-existenţă'. Aceste teze rămase de la el si care trec drept
paradoxale sint :

1) Nu exista nimic ;

2) Chiar dacă ar exista noi tot n-am putea cunoaste acest ceva

3) Chiar dacă am putea cunoaşte acest ceva, totuşi această cunoaştere n-am putea s-o
impărtăşim şi altora.

De aici, fiindcă totul este parere si aparenţă, se poate trage concluzia că, pentru Gorgias,
trebuie să cauti sa ai aparentele totdeauna de partea ta. Un asemenea nihilism il duce pe
Gorgias la negarea filozofiei si a ştiinţei si să nu pună preţ decît pe retorică, aşadar pe puterea
cuvintului stilizat rafinat ce influenţează asupra ascultătorilor, dupa cum ne dovedesc
fragmentele rămase de la acest sofist. Din aceste fragmente se poate trage concluzia că pentru
acestă dialectică se transformă intr-o artă formală, al cărei continut este indiferent. Gindirea se
transforma la Gorgias intr-un joc cu cuvintele si cu conceptele schematice. Gorgias era
incredinţat că cuvintul are o mare putere asupra oamenilor, daca acesta este cu maiestrie
intrebuintat. De aceea el avea certitudinea că, prin cuvînt, se poate trezi in sufletul omului
orice convingere. Dealtfel, tot asa gindesc despre puterea cuvîntului si sofiştii Antifon si
Tarasymachos. Cel dintii pretindea ca el posedă o asa-zisă artă a 'alifiei', cu ajutorul careia el
ar putea elibera sufletul de orice durere.

Asa se face că, la Gorgias şi la ceilalti sofisti, alături de dialectică se cultivă si arta de a vorbi
frumos si sunător, cum ne dovedesc fragmentele lui Gorgias 'Epitapios' si cele doua lucrari
'Palamedes' si 'Helena'. Gorgias pretuieste mult forma in dauna conţinutului. Afirmatia aceasta
se fundamentează pe faptul că el a compus pentru acelaşi lucru două cuvintări : una de laudă si
alta de ocară. In tot cazul se relatează că acest sofist a ajuns la o virtuozitate nespus de mare in
arta sofisticii, asadar, de a argumenta si pro si impotriva aceluiasi lucru, ceea ce a avut
urmarea ca el era foarte cautat si ca a reusit sa cistige onorarii asa de mari, ca el a fost in stare
de a putea sa daruiasca zeului de la Delphi o statuie a sa in marime naturala, ce era imbracata
in aur.

Aceasta retorica goala de orice sens insemna pentru viata spirituala a poporului grec o mare
primejdie. Caci dacă sofistica ar fi reusit sa determine educaţia tineretului atenian si ar fi
cistigat clasa cultă a poporului grec, atunci s-ar fi terminat cu cultura atit de stralucitoare a
acestui popor. Ca aceasta nu s-a putut intimpla este marele merit al lui Socrate si Platon, care
au combatut pe sofisti fără de nici o rezervă.

Prodicos din Chios

(cca. 460 i.Hr.)

Un alt sofist vestit este Prodicos din Chios, cunoscut pentru studiile pe care le-a facut in
legatură cu sensul cuvintelor (sinonimica) si din aceasta cauză el a fost deseori ironizat de
către Platon pentru pedanteria lui. Prodicos a fost insă un iscusit retor si autorul cunoscutei
parabole "Heracle la rascruce", ce are un accentuat caracter moral-pedagogic. Heracle are de
ales intre o viata virtuoasă si alta plina de placeri ale simturilor, el se hotarăşte, in ciuda
amagirilor celei din urmă, pentru cea dintîi, la sfîrşitul căreia se afla fericirea.

Prodicos este o minte luminata si el va da noi valente tezei omului masura aducand ca
argument principal o noua teza : "Problema libertatii unanime" - are o forma alegorică.
3.Socrate si Sofiştii
Socrate nu făcea parte din rîndurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era
prieten cu cei mai renumiţi dintre ei. Asemenea sofiştilor, Socrate şi el prefera ca in locul unor
probleme de ştiinta să dezbată probleme de ordin practic privind viaţa politică a statului şi
problemele morale ale omului, supunînd examenului raţiunii obiceiurile si instituţiile.

Asemenea sofiştilor, susţinea că “virtutea este ştiinta”, deci poate fi învătată de oameni; în
schimb, era de parere că ştiinţele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea socială. Pe de altă
parte, Socrate practica şi el metoda dialectică, dar nu exerciţiile de virtuozitate verbală pură,
prin care sofiştii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic.
Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe – dar cărora el nu le găsea un fundament
raţional, sustinînd că o “voce interioară” îl impiedică de la acţiuni rele. De aici derivă
scepticismul sau în ceea ce priveşte actul cunoaşterii; căci, în opoziţie cu pretenţiile
enciclopediste ale sofiştilor, Socrate afirma că singurul lucru pe care îl ştie cu certitudine este
că nu ştie nimic. Cultura enciclopedică a sofiştilor o consideră inconsistentă. În locul
acumulării de cunoştinte şi a enunţării sentenţioase a unor norme, soluţii, formulate cu mare
abilitate adevăruri, etc., metoda sa de a-i invăţa pe oameni, era dialogul. Pornind de la faptele
cele mai obişnuite si adresîndu-se, nu numai doctilor, el punea întrebari (indeosebi referitoare
la probleme morale) formulate cu mare abilitate dialectică, pentru a-i face să se contrazică
singuri, si astfel sa le demonstreze că de fapt nu ştiau ceea ce credeau că ştiu; dupa care, prin
aceeaşi metoda maieuticş (“practica mositului”), sa-i ajute să descopere ei singuri adevarurile.

Insusindu-şi si totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi:
“Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate invată că scopul omului nu este acumularea unui număr
mare de cunoştinţe, ci dragostea de intelepciune – “filosofia”.

Această virtute, care este ştiinta despre bine si adevăr, cinstea in efortul omului de a se studia
pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în insăsi firea sa, valoare
universală si eternă: BINELE (concept pe care insă Socrate nu-l defineşte precis, nu aratş in ce
anume consta, limitîndu-se doar să-l distinga de ceea ce este doar un BINE iluzoriu – ca de
pilda, plăcerile trupului, sau ceea ce urmareste să satisfacă ambitiile si interesele celor
puternici.)

Binele deci constă într-o continuă căutare a binelui; la fel ADEVARUL. Căutarea
neintreruptă a binelui si a adevărului dă naştere comportamentelor juste si virtuoase. “Nimeni
nu face răul în mod voit” – spune Socrate – ci din neştiinta: din faptul că ignorează căutarea
binelui şi-a adevarului. Există aşadar la Socrate o legatură intimă intre virtute, stiinţă, bine si
suflet; căci răspunsurile trebuie să vină din suflet, si să se traducă în acţiuni etice si politice
pozitive. Aceasta îi va procura omului fericirea sufletească – ce constă intr-o comportare
moderată, corectă, dreaptă, şi în respectarea aproapelui, a legilor cetăţii si a zeilor.Ceea ce
trebuie să caute si să descopere omul sunt în primul rînd valorile etice si raporturile lor cu
actul cunoaşterii şi cu societatea. In această privinţă, Socrate nu numai că a afirmat, dar -
cînd prietenii săi vroiau să-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat – a şi demonstrat prin
exemplul tragicului sau sfîrsit, că omul trebuie să se supună legilor, chiar cînd acestea sunt
nedrepte sau aplicate nedrept.

Părintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost “cea mai mare figură a istoriei gîndirii greceşti;
din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei” (L.
Robin). Toate aceste şcoli si curente vor suferi, în mod egal, si influenţa sofiştilor Protagoras
şi Georgias, şi pe aceea a lui Socrate.
4.Importanţa Sofiştilor

Cea mai mare importanţă a Sofiştilor e aceea că ei au fost primii învăţători, şi primii
iluminişti, deoarece ei primii au început să dea lecţii în toate domeniile.

“Primii iluminişti au fost Sofiştii.” Hegel

Sofiştii inventează educaţia într-un mediu artificial. Ei au pus în centrul cercetărilor lor omul,
cu toate trăsăturile sale cunoaşterea, morala, sentimentele, religia, obiceiurile prin prisma
umanităţii.

Sofiştii au jucat un rol decisive în legile logicii, au dezvoltat logica şi retorica.

Meritul sofiştilor a fost acela de a sesiza că pentru a conduce trebuie să ştii.Dar faptul că
grupul acesta se mărea, l-a făcut pe Platon să dea un sens peiorativ încît sofiştii au fost numiţi
“vînzători de iluzii”.oameni puşi pe înşelăciune.

Concluzie

In urma analizarii activitatii sofistilor si a lui Socrate am ajuns la

concluzia ca ei au fost cei mai important reprezentanti ai filosofiei
clasice a Greciei Antice , avand o influenta mare asupra deciziilor ce
se luau ulterior invatand o multime pe persoane ce au avut influenta
mare in stat , astfel schimband chiar si mersul istoriei.
Bibliografie:
1. Conspect

2. Istoria filosofiei partea I (M.Braga,E.Lozovanu,C.Lozovanu,Gh.Slabu ş.a

3. https://www.scribd.com/doc/29227053/Filosofia-Greciei-Antice

4. https://tonysss.wordpress.com/2006/12/28/socrate-si-sofistii/

5. http://www.humanistica.ro/anuare/2005/anuare%202005/art18Isac_Dumitru.pd
f