Sunteți pe pagina 1din 642

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

* * *

E D I Ţ I A l-a.

E D I T U R A . . A D E V Ë R U L ” S. A.
MOTTO:
Calea mea merge drept,
înainte fără înconjur şi nu
trebve să mă tem de propria
mea putere.
Ludwig Reeg
ANI DE RĂZBOI U

PARTEA a V-a
Ultimul capitol al am intirilor mele s’a sfâr­
şit cu ziua în care s’a urcat pe tron soţul meu
şi când, unul lângă altul, în sala Parlam entu­
lui, faţă în faţă cu poporul nostru, am trăit un
ceas m are tălmăcit în cuvinte scrise chiar sub
impresia momentului.
Mulţi ani — ani ce cântăresc îndoit — s’au
scurs de atunci şi atâtea întâm plări au împo­
vărat aceşti ani încât astăzi n’aş mai fi în stare
să găsesc cuvinte destul de înflăcărate care să
redea acea emoţie covârşitoare. In pragul unei
vieţi noi, se deschideau în faţa mea posibilităţi
nemărginite, însă un văl nepătruns ascundea,
ochilor noştri, viitorul. Ce-avea el oare să ne
aducă? Glorie, onoruri, izbândă sau tragedie
şi umilire?
România şi noi; întâlnire solemnă. Căpăta­
sem noi puterea aşa cum mi-o închipuiam?
Fi-vom la înălţimea mcnirei noastre? Fiorul
ce simţeam că mă sguduia, era oare presim ţi­
rea celor ce aveau să vie? o prevestire de bine?
România şi n o i; ce aveam să însem năm unul
pentru altul acum când eram lăsaţi în voia
noastră, faţă în faţă cu propria noastră răspun­
dere? Bătrânul Rege nu m ai era lângă noi să
ne povăţuiască, să ne dea sprijinul său sau să
ne mustre şi să ne arate calea. Acuma totul
atârna de noi, noi ţineam în mână frânele.
!0 MARIA. REGINA ROMÂNIEI

Eram noi destul de destoinici ca să luăm asu-


pră-ne o asemenea moştenire, în clipa cănd lu­
mea întreagă era în flăcări? Viitorul, singur,
putea răspunde acestor întrebări.
In acest 'al treilea volum al poveştii vieţii
mele, am de gând să încerc a spune ce mi s’a
întâm plat după m area sguduire a începutului,
în ce fel s’a purtat cu mine soarta şi în ce chip
erau să-mi folosească obârşia mea engleză pre­
cum şi educaţia dată de Mama şi m ai târziu de
Unchiul şi de Aunty. Povestea nu c lungă; cu­
prinde num ai patru ani, dar sunt ani care pre-
ţuesc îndoit, ani în care se îmbulzesc atâtea în­
tâm plări şi atâţia oameni, încât mă simt cu­
prinsă de o oarecare îngrijorare în faţa meni-
rei ce mi-am impus eu însămi, de a descrie to­
tul aşa cum a fost.
Volumul de faţă al am intirilor mele se vă
îndepărta întrucâtva, ca formă; de cele două
dintâi, deoarece numeroase capitole vor fi cita­
ţii luate din ju rn alu l meu zilnic, scris fără ră­
gaz, de când am intrat în războiu. Fără şovăire,
cu o statornicie de care mă minunez uneori, am
notat ori ce se întâm pla, aproape ceas cu ceas.
Am acum totul sub ochi, o covârşitoare îngră­
m ădire de documente, fiecare cu data lui şi
fiecare zi povestită cu toată înfrigurarea sim­
ţită atunci, cu nădejdile, temerile şi exageră­
rile ei. Pagini pătimaşe în care mă regăsesc cu
toate avânturile şi toate sbuciumurile fiecărei
stări sufleteşti. Ce greu e să aleg dintre ele!
Trebue să nu-mi pierd firul povestirei. Fie­
care pagină fream ătă atât de m ult de viaţa în­
tâm plărilor din acea zi, încât fiecare parcă
cere să fie citată, dar aleg pe cele ce-mi desvă-
luesc mai bine caracterul şi pe cele care arată
mai bine încordarea acelor vremuri. N ădăj­
POVESTEA VIEŢII MELE 11

duiesc că-mi voi înjgheba astfel povestirea, în­


cât să fie plăcută la citit şi mă voi feri, pe cât
voi putea, de repetările atât de obişnuite celor
ce-şi scriu jurnalul.
D ar înainte să încep această parte a povesti­
rii mele, trebue să vorbesc de cei doi ani de
neutralitate, trăiţi înainte ca România să fi in­
trat în războiu; din nefericire însă n’ain despre
aceşti doi ani, am intiri scrise în timpul lor.
Când a m urit bătrânul Rege, era la putere
un guvern liberal, sub preşedinţia lui Ion Bră-
tianu. Potrivit cu datina, Brătianu ca Pi'im-
Ministru prezintă demisia lui şi a guvernului,
dar Regele nu o primi, astfel încât noua dom­
nie începu mână în m ână cu liberalii.
Soţul meu şi cu mine, luarăm liotărîrca să
facem cât se puteau mai puţine schimbări
printre dem nitarii Curţii, aşa încât sguduirea
trecerii delà un regim la altul să nu fie sim­
ţită prea dureros. Lăsarăm neatinşi vechii şi
credincioşii slujitori ai predecesorilor noştri,
chiar şi pe cei care ne aduseră vreun neajuns
în timpul tinereţii noastre.
Regele Ferdinand avea un suflet de o rară
bunătate şi era totdeauna gata să asculte o ru ­
găminte a mea, când încercam să împiedic
vreo hotărîre cam aspră sau vreo pedeapsă,
chiar cuvenită uneori. Nu-mi place răzbuna­
rea; m ai de grabă vreau să-mi fac din duşman
un prieten. Puterii îi este hărăzit, din fire, un
privilegiu aproape neîndreptăţit care, după
părerea mea, nu trebue niciodată întrebuin­
ţat greşit şi m ai ales nu trebue să încline spre
asprime sau spre orice s’a r apropia, câtuşi de
puţin, de ciudă. Aş vrea m ai bine să m ă ră-
fuesc furtunos cu duşmanul meu, decât să-i fac
un râu pe tăcute; nu sunt din acei ce-şi aleg
12 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

drept lozincă: „ochi pentru ochi, dinte pentru


dinte”.
E atât de trist să te afli deodată în locul stă­
pânului de ieri. Deaceea m ’am străduit ca să
nu întruchipez prin nimic, „noua putere”, lu­
cru care ispiteşte atâ t de tare pe cei mai mulţi.
Ştiu câte se poate de bine că, s’a spus pe toate
tonurile că înrâuream voinţa regelui şi fi­
ind o ambiţioasă fără seamăn, îmi plăcea să
predomin şi să stăpânesc. Acest svon a fost
răspândit şi ca laudă şi ca bârfeală; dcobiceiu
mă făcea să zâmbesc, căci ştiam că lucrurile
nu sunt aşa cum par. Coborîndu-mă adânc în
propria mea conştiinţă, trebue să mărturisesc
că nu recunosc în mine nici o intenţie hotărîtă
sau vreo dorinţă de a domina. Ce e drept, sim­
ţeam o oarecare nerăbdare când vedeam şovă­
iala altora. Cu firea mea de femeie luam, din-
tr’un salt, orice hotărîre; mintea nu mi-era
niciodată îm prăştiată şi mă simţeam ageră şi
gata să dau de rostul oricărei îm prejurări. Era
uşor oricui să stea de vorbă şi să se înţeleagă
cu mine, deaceea nimeni nu mă ocolea. Nici­
odată nu m ă feream de discuţii; o contradic­
ţie nu mă speria, o luptă m ai grea îmi punea
la încercare energia. In fiecare ceas al zilei
simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape elec­
trică. Acestea le ştia soţul m eu; ştia de ase­
meni că felul meu de a discuta era decis şi ne-
şovăelnic, că eram totdeauna gata la luptă;
astfel luase încetul cu încetul obiceiul să se în­
toarcă spre mine când era nedumerit. Găsea
adesea în tovarăşa lui un sfetnic chibzuit,
care se arăta neaşteptat de nepărtinitor.
Regele Ferdinand avea o fire sfioasă; nu-i
plăcea să se im pună şi arăta o oarecare înceti­
neală când trebuia să ia o hotărîre. In firea
POVESTEA VIEŢII MELE 13

mea, dimpotrivă, nu încăpea şovăire; greută­


ţile păreau .că-mi îndoesc energia; era în mine
o vioiciune sănătoasă ce se rezema pe un ne­
domolit simţ al umorului, care avea darul să
uşureze clipele cele m ai încordate.
Aceste însuşiri erau de folos unui om care
arare ori se lăsa pătruns de bucuria vieţii. Din
pricină că fusese prea îndelung subjugat şi
apăsat, Regele Ferdinand avea nevoie adesea
să fie înviorat şi întărit. Felul meu de a fi îi in­
sufla curaj şi nădejde. In ceasurile de îndo­
ială, găsea în mine o încredere de oţel, pe care
singur n’o avea. Mână în mână, eram m ai pu­
ternici; viaţa nu m ă înspăimânta, căci aveam
ceva din avântul viteazului voios care e întot­
deauna gata de luptă. Nu era în firea soţului
meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe
o colaboratoare. Fiind german, era un parti­
zan dârz al legei Salice; a recunoaşte unele în­
suşiri unei femei a r fi fost o călcare a tradiţii­
lor lui celor mai scumpe. D ar avea încredere
în mine, eram o tovarăşă plină de veselie, une­
ori cam nesupusă care însă niciodată nu-1 des-
amăgea. Afară de aceasta, menirea şi ţelurile
noastre erau aceleaşi şi trăiam amândoi pen­
tru acelaş ideal : binele Ţ ării noastre. Aceasta
ne făcea răbdători unul faţă de altul şi insufla
fiecăruia din noi îngăduinţă pentru cusururile
celuilalt.
Dacă am fost silită încetul cu încetul să iau
parte la îm prejurări, pricina n’a fost o me­
schină ambiţie personală, sau o dorinţă egoistă
de a mă pune pe planul întâi. Trăiam însă în
vrem uri grele, munca era încordată, se simţea
nevoie de mintea şi de mâinile tuturor. Dela
fiecare om se cerea ce putea da m ai bun, iar
cu cu firea mea impulsivă şi necalculată eram
14 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

gata să ajut. Aşa dar, de câte ori trebuia, mă


puneam pe lucru fără vorbă, nu pentrucă vro­
iam să-mi însuşesc drepturi ce nu mi se cuvi-
neau, ci pentrucă aşa cereau îm prejurările şi
fiindcă nevoile mi-o impuneau.
Era urm area logică a stării de lucruri şi toţi
trebuiau s’o înfrunte cu cât mai multă bărbă­
ţie, fiecare făcându-şi vitejeşte datoria. La
mine nu era niciodată nimic socotit dinainte:
aveam o fire deschisă şi cutezătoare şi nu mă
dădeam la o parte dela orice prim ejdie, nepre-
gătindu-mi nici o portiţă de scăpare; eram tot­
deauna gata să lupt sau să cad în slujba cre­
dinţelor mele; n’aveam nimic din diplomatul
viclean. Totdeauna am fost îmboldită de un ne­
stăvilit instinct de a fi de folos fără să stau
vreodată să cântăresc dacă hotărîrile mele pri­
pite erau înţelepte sau nu, dacă aveau să mă
expună să fiu nedrept judecată sau rău înţe­
leasă. Un altruism spontan şi neprecupeţit c
cheia firii mele; sunt nevoită să spun aceste
lucruri, pentru ca astfel să lăm uresc m ai bine
faptele mele şi purtarea mea în tot timpul
domniei Regelui Ferdinand.
Menirea noului Rege era una din cele mai
grele, m ai ales în ceea ce privea politica exter­
nă. Fiind încredinţat că trebue să se ţină
strâns de neutralitate pe cât se va putea, era
totuşi necontenit împins în tr’o parte sau în-
tr’alta de către ţările ce se războiau, şi pe rând
am eninţat sau ademenit. I se făceau nenum ă­
rate propuneri, însă sub fiecare se ascundea
un pum n de oţel, totdeauna gata să lovească.
D ar m ai presus de toate era cumplita luptă
între datorie, conştiinţă şi inimă. In chip fi­
resc, inim a îl trăgea de partea ţării în care se
POVESTEA VIEŢII MELE 15

născuse. Afară de aceasta avea o neţărm urită


încredere în neputinţa oricui de a înfrânge
oştirile germane, aşa cum o avusese şi Unchiul
său; cu nici un preţ nu-şi putea închipui că vor
fi biruite.
Oricine îşi va da seama uşor, cât era de sfâ­
şiat şi cu câtă îngrijorare îl pândea poporul
său întrebându-se cum va putea îndeplini fă­
găduinţa ce i-o dăduse, când se urcase pe tron,
de a fi un bun român.
Rolul meu era cât se poate de greu. Cu toate
că aplecarea mea firească m ă trăgea în altă
parte, simţeam până în adânc lupta sufletească
îndurată de Nando, şi apoi aveam şi eu cu Ger­
mania legături ce nu se puteau rupe uşor. In
orice parte ne întorceam, tot de durere dă­
deam.
Cunoşteam totuşi pulsul Ţării şi ştiam cum­
plita jerlfă care va fi lâ urm a urm ei cerută
Regelui. Datoria m ea era să-l aduc treptat
treptat să primească ceea ce nu se putea înlă­
tura. Aceasta num ai eu o puteam face, dar era
nevoie de m ultă dibăcie. Trebuia să fiu ca un
medic al sufletului lui, să-l pregătesc încetul
cu încetul, să dau putere voinţii lui, să-i întă­
resc firea, să-i netezesc calea, şi la aceasta nu
puteam ajunge decât fiind necontenit de strajă
şi pregătită pentru orice prim ejdie.
In timpul acestor doi ani atât de grei, P rin­
ţul Ştirbey mi-a fost un nepreţuit ajutor. El mă
ţinea în curent cu toate fluctuaţiile publice şi
cu orice mişcare, în timp ce eu pe lângă Rege,
mă pregăteam — cu toată dragostea mea, cu
toată pătrunderea cu care îi înţelegeam carac­
terul şi firea sinceră, iubitoare de datorie, —■
să-l a ju t să înfrunte ceasul cumplit ce-1 aş­
tepta. Era nevoie să-l conving că n’avea decât
16 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

o singură cale şi că aşa cerea soarta, neîndu­


plecata soartă. D ar trebuia mereu să-i apar su­
fletul de desnădejde. N eţărm urita încredere ce
o avea în mine şi în judecata mea sănătoasă,
era bineînţeles cea mai m are putere a mea.
Am avut în viaţă multe lucruri grele de în­
făptuit, dar aceasta a fost poate cel mai greu.
Nouă zecimi din ţară erau de partea aliaţilor;
dar rămăsese totuşi o parte care credea că
m ântuirea noastră e alături de armatele ger­
mane. Printre aceştia se aflau câţiva dintre cei
mai credincioşi prieteni ai soţului meu, în
fruntea cărora era Petre Carp pentru care
aveam am ândoi o deosebită simpatie. Bineîn­
ţeles, ei erau mijlocul prin care se răspândea
propaganda potrivnică, şi îmi dădeam seama
de toate stavilele cu care aveam de luptat. Ceea
ce dădea atâta putere convingerilor mele, nu
e uşor de spus. Cred că m ai presus de toate
două lucruri mă întăreau: neclintita mea în­
credere în Anglia şi îndeplinirea idealului na­
ţional al unirii tuturor Românilor. Acest ideal
ajunsese ţinta mea tot atât cât şi a poporului
meu. Puterile centrale vedeau în mine, cu
dreptate, temeiul tuturor împotrivirilor. Eu
eram centrul rezistenţei îm potriva propagan­
dei, şi deaceea ajunsesem ţinta cea mai de sea­
m ă a vrajbei lor, fie pe faţă fie pe ascuns.
Când prim eam câte un German sau câte un
Austriac, simţeam cum îşi pregătise bateriile
şi cum, îndată ce trecea pragul camerei mele,
ştia că se află faţă în faţă cu potrivnicul lui cel
m ai primejdios. Aceasta bineînţeles îmi ascu-
ţea în dârjirea şi îmi oţelea nervii pentru cele
m ai dârze ciocniri.
Una din acele ciocniri a rămas viu întipă-
S- . > 5 1
-ŞV f'

La Sinaia, cu câinii m ei Borzois


m mm
• ] <L.

Copiii m ei şi Carmen-Syloa la Curtea


de Argeş
PO VESTEA VIEŢII MELE 17

rilă în am intirea mea; s’a întâm plat spre sfâr­


âitul anului 1915.E vorba de o întrevedere cu
contele Otto Czernin, pe atunci m inistrul Au-
slro-Ungariei Ia Bucureşti. Contele Czernin fu­
sese prieten cu arhiducele Franz-Ferdinand
cure, în vremea lui, era socotit binevoitor Ro­
mâniei; din această pricină m ai ales, fusese
ales Czernin ca să vină în România în acele
momente critice. E ra un om plăcut, înalt,
blond, cu înfăţişare aristocrată, cu purtări ade­
menitoare, m ăcar că uneori cam încrezut şi
arătând o oarecare aroganţă, ceea ce nu era în ­
totdeauna uşor de îndurat. Fusese pe semne
înştiinţat dinainte că eu eram duşmanul de că­
petenie, şi pricepusem prea bine că i se dăduse
a înţelege cât de mult era de dorit să fiu câşti­
gată de partea lor, prin orice mijloace fie ele
drepte sau piezişe. Czernin îmi inspira oare­
care simpatie. Mă înţelegeam bine în deobşte
cu Austriacii; sunt plăcuţi şi îndem ânateci; şi
apoi fusesem bună prietenă cu fratele lui mai
mic, aşa încât n’aveam nici o pornire îm­
potriva lui, cu toate că simţeam că era nevoie
de m ultă chibzuinţă.
Colegul lui german von dem Busche însă,
hotărît îmi displăcea. Czernin, de câte ori ne
întâlneam, îşi dădea toată osteneala ca să-mi
fie agreabil. Băgasem de seamă dcla început
că se străduia să deştepte sim patia mea şi că-şi
punea în joc tot farmecul, de care nu era lip­
sit când îşi lăsa la o parte aroganţa. D ar ne-a
fost dat o singură dată să stăm faţă în faţă,
măsurându-ne puterile ca doi adversari, şi de
data aceia a fost un adevărat duel cu sabia.
îmi ceruse audienţă, şi-l prim ii singură, in-
vitându-1 la o ceaşcă de ceai în apartam entul
meu. La început se purtă ca un distins om de
IS MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lume care vrea cu totdinadinsul să placă unei


doamne. Vorbi num ai de subiecte fără vreun
interes deosebit, dar treptat alunecă spre su­
biectul cel arzător, şi deodată ne găsirăm ca
doi potrivnici, unul în faţa altuia, într’un zăn­
gănit de arme!
Urmă o scenă chinuitoare, în timpul căreia
Czernin îşi puse în joc toate bateriile. începu
prin a declara că soarta României era în m âi­
nile mele. In zadar m ă împotriveam şi încer­
cam să-l încredinţez că nu era aşa; stăruia că
în m âna m ea sta puterea de a rosti ultimul
cuvânt. „România, zicea el, va urm a hotărîrea
m ea; toată lumea ştia că Regele asculta de po-
vaţa mea şi că va intra în acţiune după cum
voi judeca cu. Iar el, adăugă Czernin, era prie­
tenul şi adm iratorul meu, deaceea venise la
mine în acest ceas de cumpănă, ca să-mi des­
chidă ochii până să nu fie prea târziu. Acum
sosise ceasul intrării României în războiu ală­
turi de Puterile Centrale; acum când erau
peste tot învingătoare oştirile lor.
„Mă întrebasem eu oare ce îngrozitoare răs­
pundere luam asupra mea împingând Româ­
nia de partea Aliaţilor?
„Poate că-mi închipuiam că Austro-Ungaria
se va nărui?
„Aceasta poate se va întâm pla vreodată, însă
nu acum.
„Acum era ultim a şansă a României de a in­
tra de partea biruitorilor. Dacă vream azi
să-mi pun cuvântul, ca România să m eargă
alături de ei, voi fi în vecii vecilor binecuvân­
tată de poporul meu, iar dacă nu mă înduple­
cam de rugăm intea lui, aveam să fiu cauza
pierzaniei României pentru vecie. Acum sosise
clipa suprem ă; mâine va fi prea târziu. Totul
POVESTEA VIEŢII MELE 19

era în mâinile mele; cum îndrăzneam să iau


asupra mea copleşitoarea răspundere, de a ţine
cu Aliaţii acum când situaţia lor era din zi în
zi m ai prim ejduită?”
Astfel întrebuinţă Czernin toate argumentele
ce le putu găsi pentru a m ă convinge că Româ­
nia trebuie să-şi lege soarta de a Austro-Unga-
riei. Pledă, ameninţă, linguşi, încercă să mă
înspăimânte şi să mă silească; mă chinui în
toate felurile şi mă făcu să trăiesc câteva clipe
de iad.
îm i făcu tot felul de făgăduieli, făcu să stră­
lucească în faţa ochilor mei izbânzi şi trium ­
furi, jucă rolul de sfătuitor, de ispititor. îmi
flutura înaintea ochilor năluca unui viitor stră­
lucit în care eu aveam să joc rolul de căpetenie,
şi declară că dacă vroiam să fac ceea ce trebuia,
voi răm âne figura cea m ai mare din Istoria
României. Da, se pricepea să pledeze, ştia să
atingă fiece nerv din mine, fiece simţire,
până când în sfârşit mă făcu chiar să plâng.
D ar nu puteam face decât să scutur din
cap cu m âhnire : „Mă chinuieşti”, îi răspun­
deam. „îmi rupi în bucăţi inima. Ai spus că
vorba mea poate fi hotărîtoare; nu ştiu dacă
e adevărat, dar un lucru îl ştiu: nu pot face
altfel de cât cum fac. Nimic nu mă poate clă­
tina. îm părtăşesc marele vis al României şi
cred în zicătoarea că: a Angliei, e întotdeauna
ultim a bătălie” .
„Degeaba încerci să-mi zdruncini convinge­
rile; n’am simţiri potrivnice faţă de nimeni şi
nu privesc pe nimeni drept duşman, dar totuşi
aş m uri de durere dacă România ar intra în
războiu în contra Angliei...”
Şi asupra acestora ne despărţirăm , nu ca
duşmani ci adânc îndureraţi şi unul şi altul.
20 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Von dem Busche dimpotrivă n ’a fost niciodată


în stare să-mi câştige simpatia. Dădu greş pe
deplin în rolul de psiholog. Şi lui i se spusese
că sunt aceea care trebuia câştigată, şi ceru să
fie prim it în audienţă intimă. După ce îmi ex­
puse câteva chestiuni cam în tonul unui învă­
ţător cu acre protectoare, puse ca din întâm ­
plare m âna în buzunar şi scoase un pacheţel
de gloanţe dum-dum : „Doreşte Majestatea
Voastră să vadă ce fel de gloanţe întrebuin­
ţează Anglia în contra Germanilor?”
Mă sculai deodată şi îi întorsei spatele; nu
cu astfel de m ijloace putea să mă câştige de
partea lui.
Privesc întotdeauna ca o m are milostivire a
soartei că scumpa bătrână Carmen-Sylva a
m urit înainte să intre România în războiu- Ar
fi fost îngrozitor pentru ea, precum şi pentru
noi, dacă ar fi trăit să vadă acea zi cumplită;
aceasta ar fi făcut m enirea Regelui Ferdinand
de două ori mai grea. D ar din mila Domnului,
a fost chemată la odihnă în prim ăvara anului
1916, după mai m ult de un an de la moartea
Regelui Carol. Ne-au fost hărăzite mai m ult
de 12 luni, în care am avut putinţa să dovedim
bătrânei Aunty dragostea şi iubirea noastră.
Soţul meu şi eu socoteam drept o m ândrie a
noastră şi o datorie să-i arătăm cea mai mare
cinstire şi s’o înconjurăm cu tot ce-i putea dori
inima. Obişnuita, într’o lungă viaţă de abne-
gare, să fie dominată de puternica voinţă a so­
ţului ei, libertatea-i de curând câştigată o ame­
ţea întrucâtva.
La moartea Regelui Carol se găsi stăpână pc
o avere însemnată, ea care niciodată n’avusesc
bani pe seama ei. Minunea nemai auzită se în-
POVESTEA VIEŢII MELE 21

IuI>Uiise deodată; mâinile îi erau pline şi în-


nl'urşit avea putinţa să dăruiască după m ări­
nimia sufletului ei. Dar, asemenea unui copil
care trece deodată dintr’o săliţă întunecoasă în
lumina orbitoare a soarelui, se simţea oare­
cum încurcată de acest neaşteptat belşug. Cum
se întâmplă atât de des în viaţă, şi libertatea
şi averea veniseră prea târziu ; azi nu m ai avea
ce face cu neaşteptata-i independenţă. Avân-
lul îi pierise, ochii îi erau turburi, mâinile obo­
site şi cu toate că uneori era plină de vioiciune,
închipuirea ei avea aripile frânte. Aşa dar se
alipea de noi, generaţia tânără şi ne lăsa să
plănuim şi să gândim pentru ea; iar noi eram
pentru ea călăuze blânde şi încercam să nete­
zim toate în calea sufletului ei obosit. Eu mai
ales ţineam cu tot dinadinsul să dovedesc şi ei
şi altora, care timp de mulţi ani stătuseră la
pândă, că micele neînţelegeri dintre noi nu fu­
seseră pricinuite de mine. îndată ce trecu pu­
terea în mâinile mele şi îmi fu hărăzită mie
menirea de a porunci, toate în chip firesc se
prefăcură în pace şi bună învoire. Nu m ai erau
intrigi, şi nu se m ai auzea vreun cuvânt aspru
sau jignitor; totul era bunătate, armonie şi plă­
cută bună înţelegere.
Până şi „Marele Inchizitor” depusese a r­
mele, ia r eu, potrivit principiilor mele, nu-i
plătii cu aceiaşi monedă. Era destul de greu
pentru el că trebuia să sărute m âna victimei.
Despre partea mea avea şi ea, ca şi oricare alt
om, dreptul la un colţişor „sub soare”. înainte
de a părăsi pe Aunty, aş vrea să las o imagine
despre ea aşa cum i-ar plăcea ei să fie am in­
tită, căci adesea vorbea despre ea în chipul
cum am de gând s’o descriu acum.
Iat-o la Curtea de Argeş, în sala cea m are a
22 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Palatului Episcopal, unde îşi luase reşedinţa de


m ai multe luni pentru „a fi cât se poate de a-
proape de m orm ântul soţului ei”. E aşezată în-
tr’un jilţ sculptat, lângă căminul în care arde
un foc m are. Dincolo de fereastră, se înalţă
frum oasa biserică albă, albastră ca peruzeaua,
aurită şi verde, sanctuarul ales de Regele Ca-
rol pentru odihna sa de veci.
învăluită în văluri de crep negru, Regina
Elisabetha e o arătare im punătoare. Infăţişază
chipul clasic al văduvei şi s’a adaptat acestui
rol cu deplinătatea pe care o pusese dealungul
vieţii în fiece întruchipare a ei. Dinţii îi sunt
încă strălucitori, spatele e neîncovoiat, ochii cu
toate că adânc înfundaţi şi aproape orbi —
sunt încă dominatori şi de un albastru ce te
străpunge; mâinile ei ţin încă suveica de „fri­
volité” şi în timp ce o poartă cu mişcări gra­
ţioase încoace şi încolo, nu încetează de a vorbi
şi de a povesti încă odată multele lucruri spuse
de atâtea ori, şi de atâtea ori ascultate de cei
ce au îm părţit viaţa cu ea. Vorbeşte despre spe­
ranţele ei, despre idealurile ei, despre iluziile
şi desamăgirile ei, cu acea nesăturată dorinţă
de a-şi îm părţi gândurile cu ori cine e gata să
le asculte. Graiul ei e tot atât de colorat, de a-
vântat şi de poetic ca şi altă dată; nimic nu-i
slăbeşte entuziasmul, e gata ca şi în tinereţe, să
clădească palate închipuite fără să-i pese dacă
ele se sfărâm ă neîncetat, izbindu-se de nepă­
sarea celor ce o ascultă.
Când se năruiesc zidurile, începe vitejeşte să
clădească din nou, şi turnurile se ridică tot mai
înalte, cum se întâm plă cu castelele imaginare,
care n’au nevoie nici de cărăm izi nici de ten­
cuială.
De partea cealaltă a căminului, într’un jilţ
POVESTEA VIEŢII MELE 23

pereche cu al ei, stă Episcopul Curţii de Ar-


/jcş. IC şi el o arătare voluminoasă şi im pună­
to a r e înveştmântată în negru. Barba i se în-
liude pe piept, albă ca chiciura; cu mâinile
încrucişate, ascultă cucernic orice are Regina
de spus. Din când în când dă din cap în semn
de aprobare, pe când flăcările trim et de-odată
râie un val de lum ină peste frumosul şi bă­
trânul lui chip. Pe faţa lui se întipăreşte un
amestec de respect şi de nedumerire, căci în-
Ir’adevăr nu e tocmai uşor să urm ărească ci­
neva sborul gândurilor Carmen Sylvei. Ea de
altfel nici nu se aşteaptă să fie înţeleasă; îi
Irebue numai să aibă un auditoriu, şi fru­
mosul Vlădică cu barba albă, cu crucea pe
piept, se potriveşte cât se poate de bine cu at­
mosfera vieţii ei de văduvă.
Copiii mei erau adesea în ju ru l Reginei, la
Curtea de Argeş, m ai ales Elisabetha care era
marea ei favorită.
Mai era înconjurată de Doctorul Mamulea,
care o îngrijea şi sfătuia cu înţelepciune şi de­
votament, de interesantul profesor Tzigara-Sa-
murcaş, cu care putea discuta despre operele
ei literare, cu înţelegere şi simpatie, —- şi de
Nindi Romalo, secretarul ei particular, care
aducea o notă de tinereţe în locaşul acesta de
tristă reculegere.
Până în ultima zi a vieţii ei, Regina nu încetă
de a plănui toate binefacerile ce avea de gând
să pună la cale. Rămăsese tot viteaza apără­
toare şi ocrotitoare a celor părăsiţi, desnădăj-
duiţi şi stingheri. E ra aceeaşi, care fusese când
ne întâlniserăm pentru întâia oară la Segen-
haus, când descoperii pe Carmen Sylva cu ciu­
datul ei alai de orbi, de ologi, de surzi, de
muţi şi de săraci cu duhul.
21 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

După cum spunea ea însăşi: „La drept vor­


bind ne schimbăm foarte puţin în cursul vieţii
noastre”.
Carmen Sylva a m urit de o pneumonie că­
pătată din pricina dragostei prea mare de aer
şi de curente. Am fost lângă ea în ultima-i
noapte. A m urit în revărsatul zorilor cu o mână
în tr’a mea şi cu cealaltă strângând degetele
osoase ale unei foarte bătrâne cameriste, ală­
turi de care înfruntase multele furtuni din
viaţa ei.
Am îngropat pe Aunty lângă tovarăşul ei de
viaţă, la Curtea de Argeş, în frumoasa bise­
rică albă, aurie şi albastră ca peruzeaua, la
care privea cu atâta dragoste când sta de vorbă
cu voluminosul episcop cu barba albă şi cu
crucea pe piept.
îndeplinirăm cu evlavie dorinţa ci atât de
des rostită în clipele-i de entusiasm. George
Enescu transcrisese pe vrem uri, pentru or­
chestră, un quartet de Haydn care îi plăcea
ei cu deosebire şi adesea ne spusese că doreşte
să i se cânte la înm orm ântare: „Mein letztes
Q uartett”. (Ultimul meu quartet — nemţeşte
în text).
Socotirăm ca o datorie sfântă pentru noi să
împlinim fie ce lucru aşa cum îl dorise, şi nici
nu ne îngăduirăm să ne uşurăm sufletul prin
vărsarea m ultor lacrimi, căci Aunty ne întipă­
rise bine în minte că trebue să privim m oar­
tea ei ca o zi de sărbătoare, o zi de mântuire,
ca o scăpare din lanţurile grele ale vieţii pen­
tru a intra descătuşată într’o lum e de lumină
şi de cântec. Ceremonia înm orm ântării a fost
aproape în totul o repetare a îngropării Un­
chiului, cu m ai m ult de un an înainte, afară
POVESTEA VIEŢII MELE 25

•le faptul că ea fiind protestantă, slujbele bi-


m riceşti au fost mai simple. La înm orm ânta­
rea Unchiului slujbele catolice şi ortodoxe ţi­
nuseră mai multe ore, căci biserica ortodoxă
precum şi cea catolică priviseră ca o cinste şi
n datorie să oficieze amândouă. Moartea bă­
trânului monarch întâmplându-se la Sinaia, a
trebuit să fie adus cu tot alaiul în Capitala sa.
Sinaia m ult iubită de el vărsă lacrim i multe
rând îl văzu plecând pentru ultima oară din
locuinţa lui din munţi, m ândria şi bucuria lui.
La Bucureşti răm ase expus cu m are solem­
nitate timp de câteva zile. Treceau cu miile
supuşii săi în faţa sicriului, ca să privească o
ultimă oară pe bătrânul suveran care-i câr-
muise cu înţelepciune m ai bine de 40 de ani.
După aceea fusese dus la Curtea de Argeş. Ca
şi în drum ul delà Sinaia la Bucureşti, nenu­
mărate mulţimi de oameni se adunaseră la
toate gările ca să-i aducă un ultim prinos de
slavă, iar preoţii din fiece oraş înălţau cântări
sfinte deasupra sicriului pe care era aşezată,
peste steagul românesc, austera lui coroană de
oţel.
Spre deosebire de ziua aducerii lui delà Si­
naia, ziua aceasta era o luminoasă dimineaţă
de Octombrie; îmi amintesc desluşit frum use­
ţea bisericii delà Curtea de Argeş îijălţându-sc
în plin soare, profilată în faţa unui m inunat
fond de frunziş ruginiu, auriu şi purpuriu, pe
când în zare se desluşea, abia văzut, conturul
dealurilor albastre.
Noi femeile, membre ale familiei, stăm în
picioare în pridvorul bisericii aşteptând sosi­
rea convoiului funebru, pe când sunetele so­
lemne ale muzicii, îi vesteau apropierea mult
înainte să se poată vedea ceva.
26 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

A părură mai întâi steagurile tuturor regi­


mentelor din ţară, un m are alai de sfinte fla­
m uri sdrenţuite, urm at de un şir nesfârşit de
preoţi în odăjdii strălucite aşezaţi în pâlcuri
potrivite după culori, roşu, violet, auriu, al­
bastru, verde şi argintiu. Apoi uniforme multe,
soldaţi nenum ăraţi şi o ceată de ţărani în că­
măşi albe; însă nici un prinţ străin, nici o
delegaţie a altei ţări nu urm a sicriul Regelui,
căci lumea întreagă fiind în războiu, prinţii tu­
turor ţărilor erau răspândiţi pretutindeni, lup­
tând pe diferitele câm puri de bătaie ale Eu­
ropei. înm orm ântarea Regelui Carol, aşa dar,
a fost num ai naţională şi România singură a
plâns cu durere pe bătrânul şi venerabilul ei
Rege.
înm orm ântarea lui Aunty a fost aproape o
repetare a ceremoniei desfăşurate pentru Un­
chiul, cu m ai puţin alai m ilităresc dar cu
aceeaşi m ăreţie.
Plângeam cu adevărată durere pierderea
nepreţuitei bătrâne Regine pe care o duceam
la locul de odihnă. Fusese o m ăreaţă persona­
litate şi cu ea se cobora în m orm ânt o întreagă
epocă.
A fost o figură fără pereche în felul ei, Car-
men-Sylva, Regina poetă, cu romantismul ei
m inunat şi naiv, cu felul ei de a se purta plin
de o nobilă bună voinţă, cu inima ei de o ne­
m ărginită dărnicie, cu gestul ei de bună pri­
mire atât de larg deschis încât m ă făcea să
spun că seam ănă cu Mama N atură care cu­
prinde în braţele ei omenirea; cu neînceta-
tele-i iluzii şi exagerări, cu neînvinsul ei en­
tuziasm care izbucnea deodată până sus în
cer, ca erupţia unui vulcan, când te aşteptai
m ai puţin; cu m inunata ei încredere în tot ce
POVESTEA VIEŢII MELE 27

era cu neputinţă, cu nemaipomenitul ei dar de


a vedea lucrurile aşa cum nu sunt; cu vocea ei
melodioasă povestind neîncetat complexele ei
emoţii cu o neîntrecută şi uimitoare nesocotire
a auditoriului, ceea ce uneori mă umplea de o
cumplită uluire. Cu m ăreţia ei elem entară ca
un fluviu revărsat din m atcă; cu pasul ei fără
astâmpăr, cu dispreţul ei faţă de ori ce soco­
tinţă prozaică, cu darul ei inconştient de a
m ări şi de a deforma întâm plările zilnice, cu
im aginaţia ei înaripată şi desăvârşita ei lipsă
de gust; cu hazul ei, cu înţelegerea ei binevoi­
toare, cu avântul ei înflăcărat spre compăti­
mire şi bunăvoie pentru toţi oamenii...
Aunty era „o visătoare de vise” pătimaşe,
prea încrezătoare, prea nechibzuită, prea lesne
de înşelat, blajină, miloasă, altruistă. Din pri­
cina gusturilor noastre atât de deosebite şi a
noţiunilor noastre despre lucruri atât de dife­
rite, n’am fost niciodată cu adevărat apro­
piate; dar cu toate că nu făceam parte din
cercul ei intim cred că puţini au înţeles pe
Aunty aşa de bine ca mine.
Eram din aceeaşi castă, aveam de înfruntat
aceleaşi greutăţi în aceeaşi am bianţă şi în m ij­
locul aceloraşi persoane. Eram nevoite să fa­
cem aceleaşi jertfe; la fel cu ea, trebuia să
înnăbuş aceleaşi dorinţe şi să străbat aceeaşi
cale spinoasă. Eram cât se poate de deosebite;
simţul valorilor nu era acelaş la noi, dar era
ceva generos în firea am ândorura: o largă ne­
păsare faţă de formele exterioare şi de strâm ­
tele convenţii, ceea ce alcătuia între noi o le­
gătură pe care o simţeam cu putere, în ceasu­
rile când se lăsau la o parte măştile şi când nu
mai avea preţ decât esenţialul. Eu o înţele­
geam când n’o puteau înţelege alţii. E rau cea­
28 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

suri în care simţeam dorinţa înflăcărată de a-i


lua apărarea, când vedeam că cei ce o încon­
joară n’o puteau nici de cum înţelege. Marea
ei generozitate sufletească era rău tălmăcită.
Uneori chiar în clipa când era m ai absurdă
era m ai sublimă.
înainte de a părăsi pentru totdeauna pe Car­
men Sylva nu mă pot opri de a mai pomeni
unele amintiri, despre aceea ce întruchipa în
adevăr o fire pe care lum ea noastră modernă
n’o m ai cunoaşte: „Marea rom antică”.
In tr’o zi îmi spuse cum intrai: „Ah! d ră­
guţă, vino repede, am să-ţi arăt ceva”, şi îm-
piedicându-se în faldurile prea lungi ale ro­
chiei, mă împinse spre un colţişor mic şi în­
tunecos, dădu drum ul luminii, şi mă pomenii
într’o căm ăruţă mică, tapetată toată cu dan­
telă. Dantelă atârnând din tavan, dantelă pe
pereţi, dantelă pe masă, pe canapele şi pe
scaune; dantelă, dantelă, peste tot dantelă, şi
m ai de preţ şi m ai eftină; dantelă de toate fe­
lurile şi din tot soiul de aţă. „Mein Spitzenpa-
radies” zise Aunty, şi pe faţă i se ivi o expresie
de extatică încântare.
Şi în acest colţişor, din care picura dantelă,
entuziasta Regină îşi adună o numeroasă sin­
drofie de cucoane voluminoase, toate îngrăm ă­
dite la un loc sub razele unei lumini tranda­
firii artificiale, revărsate asupra capetelor lor.
Aunty avea o slăbiciune, cu totul nepotrivită
cu dimensiunile ei, pentru mici unghiere. In
acele colţişoare îi plăcea să înghesuie pe
doamnele care erau atunci în deosebită fa­
voare, fără să-i pese de volum, de siluetă, de
vârstă sau de nepotrivirea lor. Se aşezau pe
scaune, pe divane, pe perne, chiar pc podele.
POVESTEA VIEŢII MELE 29

cât se poate de înghesuite şi toate trebuiau să


fie încordate, în aprigă aşteptare, plin de en­
tuziasm pentru îm prejurarea mai de seamă
din acea zi: fie că era vorba de cea m ai nouă
poezie a lui Aunty, de cel mai nou model de
„frivolité” sau de ultima pagină pictată pentru
biblia ei, sau de glasul m inunat al fiului por­
tarului, sau de nemaipomenitul talent literar
al nepoatei cameristei.
Aunty mai vorbea şi cu Arhanghelii, m ai în­
deosebi cu Arhanghelul Rafael. Pe la sfârşi­
tul vieţii, toate vorbele înţelepte ce le rostea,
toate sfaturile ce ni le dădea, erau, spunea ea,
insuflate de acea fiinţă luminoasă, care, cu
ajutorul unei doamne oacheşe, cu ochi foarte
negri — în care n’avea încredere decât Carmen
Sylva — luase asupră-şi ocrotirea lui Aunty şi
a binelui României. Şi când glasul ei de aur
se avânta în tr’o grăire răpită asupra cutărui,
sau cutărui subiect, dantelele din „Spitzenpa-
radies” se legănau în valuri asupra capetelor
doamnelor obeze care, ghemuite, ascultau în ­
tr’o tăcere evlavioasă cuvintele Reginei. In po­
fida acestor adunări, Regina cânta totdeauna
frumuseţea singurătăţii şi tăcerea cucernică şi
m ăreaţă a munţilor, a codrilor şi a câmpiilor.
Mare e, într’adcvăr, puterea închipuirii unui
poet!
„Ah! copii ascultaţi ceva, mi-a venit o in­
spiraţie atât de m inunată!” (aceasta se întâm ­
pla după moartea Unchiului, şi Regina ne
apucă de câte o m ână, pe soţul meu şi pe
mine).
„Ascultaţi, am. descoperit o femeie m inu­
nată”.
„Cine e, Aunty?”
30 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Oh, e vorba de o educatoare, o femeie cu un


talent extraordinar, nemaipomenit de bine în­
zestrată pentru a face educaţia copiilor”.
„Unde ai întâlnit-o, Aunty?”
„N’am întâlnit-o, n’am văzut-o, nici n’am au­
zit-o, dar mi-a vorbit de ea Doamna C.; e o co­
m oară pe care nu vreau s’o pierd, trebue să
pun m âna pe această fiinţă ra ră ca să-mi di­
rijeze orfelinatul dela Curtea de Argeş”.
Nando se uita nedumerit, însă Aunty urm a
cu aprindere: „da, da, ştii e vorba de orfeli­
natul pe care am de gând să-l clădesc la Curtea
de Argeş.”
„Ah, da ştiu; oraşul ţi-a dat un teren”.
„Da, mi-au făgăduit că au să-mi dea un te­
ren, însă nu-1 am încă...”
„Dar bani ca să clădeşti, Aunty?”
„Bani... dece să ne îngrijim de bani? ştiţi că
eu nici odată nu m ’am îngrijit de bani; bani se
găsesc totdeauna. Unde e voinţă e şi putinţă.
Băgai de seamă că soţul meu începuse să se
neliniştească; el ştia cum se pomenise Unchiul
uneori în câte o neplăcută încurcătură de pe
urm a binefacerilor lui Aunty, aşa dar încercă
să spună cu oare care sfiiciune: „Nu e cam
prea de vreme să se numească o directoare
înainte de-a exista şcoala?
— Nici decum; nu m i-ar trece prin gând să
pierd o ocazie atât de m inunată; însă mai e
şi o mică încurcătură fiindcă soţul ei nu vrea
s’o lase să renunţe la postul pe care îl ocupă,
aşa dar m ’am hotărît să-i plătesc şi lui o leafă
lunară. Nimic mai simplu. Sunt aşa de bucu­
roasă că mi-a vorbit Doamna C. de acea fe­
meie fără seam ăn!”
Astfel era Aunty când o răpea entuziasmul;
ea îşi închipuia cu totdinadinsul că făcea o
POVESTEA VIEŢII MELE 31

¡i facere cât se poate de bună şi de chibzuită,


măcar că nici nu văzuse pe doamna de care
era vorba. Şi iată încă o imagine a ciudăţenii­
lor Reginei Poete cu părul nins de ani:
Suntem la Sinaia; e a 11-a aniversare a Li-
subethei şi lui Aunty i-a venit o ideie m inu­
nată. După multe şoptiri tainice cu bătrâna ei
cameristă şi după multe zâmbete pline de fă-
găduială, Aunty porunci să i se înham e la
trăsură, cei patru mici pony norvegieni ca să
vie cu m are alai, dela casa ei la a noastră. E
o zi frumoasă, plină de soare şi Aunty e îm bră­
cată toată în alb. Trap, trap, trap, răsună pi­
cioarele cailor pe drum ul pietros; cu o miş­
care grabnică, garda se înşiră în sunetul pu­
ştilor izbite şi a goarnelor, Aunty salută cu
graţie pe soldaţi, ia r trăsura cu patru cai, în-
tr’o largă curbă, se opreşte în faţa uşii noa­
stre. Se aud paşii servitorilor grăbiţi, şi fuga
uşoară a picioruşelor de copii.
—■„Lisabetha, unde eşti? Uite a venit Aunty,
repede Lisabetha, repede”.
Aunty se coboară din trăsură; zâmbetul ci
e ca o lumină radioasă, braţele i se întind în
acel gest de bună prim ire pe care îl cunoa­
ştem atât de bine şi de odată ne dăm seama că
rochia ei albă e împodobită de sus până jos cu
fluturi de mătase de toate culorile şi de toate
mărimile.
Elisabetha coboară scările în fugă, şi îndală
după ea vine şi Mignon, am ândouă gătite cu
hainele cele mai frumoase ca de o zi aniver­
sară. Carol întâm pinase pe Regină la intrare.
„Ei bine drăguţilor, uitaţi-vă la Aunty”.
Copiii sfioşi, se uită cu ochi uim iţi la bă­
trâna lor m ătuşă în rochia ei albă cu falduri
largi şi cu lungul voal de dantelă. Iat-o în pi­
32 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cioare, arătare uimitoare, năpădită de fluturi


de mătase de toate culorile, care îi acoperă
voalul precum şi rochia lungă ce m ătură po­
delele.
„Acum puişorilor trebue să smulgeţi de pe
mine fluturii şi să-i prindeţi peste tot pe ro­
chiile voastre; are să fie aşa de frumos, aşa de 1
încântător! Nu-i o ideie m inunată?”
Ia r Lisabetha cu buzele strânse şi încercând
vitejeşte să-şi învingă sfiiciunea, se apropie de
Aunty şi cu toate că ar fi vrut mai bine s’o în­
ghită păm ântul — căci Lisabetha la 11 ani ve­
dea lumea cu ochi mult m ai cumpătaţi decât
Carmen-Sylva la 70 de ani — se supune şi în­
cepe să culeagă acei fluturi fără noimă şi să-i
mute pe rochia ei. Ii displace grozav ceea cc
face, se simte caraghioasă, ş’apoi această po­
doabă nemai auzită îi strică cu totul frum use­
ţea rochiţei. D ar Aunty e în tr’o aşa stare de
înfrigurată bucurie încât, a nu te preface că
eşti cel puţin tot atât de încântată ca ea, ar fi
fost ca şi când şi-ar pune cineva mintea să
strice cheful unui copil. Din fericire, mititica
Mignon era cu tot dinadinsul încântată, izbu­
tise să-şi vâre fluturi până şi în bogatele ei
plete bălaie. Pluteşte încoace şi încolo, ea însăşi
ca un fluture, şi întruchipează aşa cum se cu­
vine ideia ce-şi făcuse Aunty despre o m are
desfătare.
Elisabetha însă priveşte la soră-sa cu oare
care dispreţ şi doreşte în gând să nu mai aibe
Aunty aşa idei ciudate; se simte cât se poate
de nenorocită, covârşită de sus până jos dc
găngăniile bătătoare la ochi care i se par cu
totul nepotrivite cu dem nitatea ei de fetiţă de
11 ani.
Dar anii pentru Carmen-Sylva n’au nici o
Ileana
POVESTEA VIEJII MELE 33

însemnătate ; ea, de bună seamă, nu priveşte


lumea p rin tr’o sticlă întunecată; vede toate lu­
crurile sub lumina închipuirii ei de poet. Bine­
cuvântată fie am intirea ei!
Viaţa noastră în timpul acestor doi ani de
neutralitate a fost întrucâtva înfrigurată. în ­
tâmplările se revărsau asupra noastră cu un
puhoi de veşli contradictorii, şi cum se întâm ­
plă întotdeauna în omenire, fiecare caută să
socotească drept adevăr ceea ce era m ai scump
inimii lui. Eram încă în legături cu Mama, în
Germania, şi cu Ducky, în Rusia. Cum nu in­
trasem încă în războiu se cerea din toate păr­
ţile ajutorul meu, ca să transm it scrisori şi să
ajut pe prizonieri sau ca să caut pe dispăruţi.
Zilele mele erau cât se poate de pline, însă
aveam ajutoare destoinice în doamnele de
onoare ce mi le alesesem: doamna Irena Pro-
copiu, doamna Simona Lahovary, căreia îi zi­
ceam Simky şi Doamna Constance Cincu, pre­
cum şi în doamna Elena Mavrodi pe care o
aveam de câţiva ani pe lângă mine, şi fusese
numită: Mare Doamnă de Onoare a Casei
inele.
Tot odată cerui ca soţul meu să numească în
serviciul meu personal pe unul din adjutanţii
săi. Alesei pe colonelul Ballif, un ofiţer de ca­
valerie cam auster şi nemlădios, dar cât se
poate de priceput şi de vrednic de încredere ;
a fost în adevăr o foarte bună alegere după
cum se dovedi în anii următori.
Singurul mem bru al familiei care veni să
ne vadă în aceşti doi ani de neutralitate a fost
cumnatul meu Ernie, Prinţ de Hohenlohe, so­
ţul surorii mele Sandra, în drum spre Con-
stantinopol, unde trebuia să ţină câtva timp
3
34 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

locul de ambasador. întâlnirea^ cu Ernie a fost


prim ul nostru contact cu latura germană a
războiului. Eram flăm ândă de veşti despre toţi
ai noştri şi despre toate delà Coburg; totuşi în­
tâlnirea n’a fost uşoară, căci Ernie îşi dădea
seama în ce parte ne sufla vântul, iar eu ştiam
bine că apropierea lui de Nando nu era fără
prim ejdie.
Ernie întruchipa în mod prea vădit atmo­
sfera germană, atât de scumpă soţului meu şi
cu care acesta era atât de obişnuit; apoi era
cât se poate de firesc ca Ernie să se folosească
de vizita lui în România pentru a pleda în
favoarea intereselor Germaniei. Afară de a-
ceasta el era prin firea lui un foarte ademe­
nitor agent al Germaniei.
Nando şi cu mine nu ne puteam da răgazul
unei vacanţe de vară. Copiii erau la Sinaia, pe
când noi eram nevoiţi să petrecem toată vre­
mea la Cotroceni şi oraşul nu prea era plăcut
în timplil m arilor călduri. Mi-aduc foarte
bine am inte cât de m ulţum iţi eram când pu­
team, din când în când, să ne ducem la Sinaia
şi cât ne bucuram de m inunatul aer de munte
în tovărăşia copiilor noştri.
Mircea ajunsese un băeţel atât de drăgălaş!
El şi Ileana se iubeau din toată inima. Nu era
însă un copil uşor de strunit. Punea adesea ori
în încurcătură pe W oodfield, bona lui engleză
(poreclită de copii, N ini), care nu prea ştia
cum să iasă la capăt cu un omuleţ atât de ne­
ascultător şi îndărătnic; însă Ileana avea
asupra lui multă înrâurire, căci, de pe atunci
atât ea cât şi Mignon, aveau sentimente de
mamă.

Cu toate că era nevoie să fiu lângă Rege cât


POVESTEA VIEŢII MELE 35

mai mult, mi se cerea tot odată să îm part să­


racilor din diferite părţi ale ţării, o m are
sumă de bani, dăruită de Rege la urcarea sa pe
tron. Eram foarte bucuroasă şi foarte m ândră
că fusesem aleasă pentru această menire, mai
ales fiindcă simţeam o m are râvnă să intru
în legături m ai apropiate cu supuşii mei.
Printre miniştrii liberali era unul, Alecu
Constantinescu, om de o destoinicie neobiş­
nuită, care întemeiase o foarte bună organi­
zaţie cu scopul de a ocroti familiile celor che­
maţi (din pricina vrem urilor ameninţătoare)
să-şi facă serviciul m ilitar timp mai îndelun­
gat decât de obiceiu. Banii aveau să fie îm păr­
ţiţi cu ajutorul acestei organizaţii. Constan­
tinescu avea o fire plină de avânt, era mic,
gras, jovial, şiret, şi cât se poate de priceput ;
avea o siguranţă de sine care te molipsea. Lui
Alecu Constantinescu toate lucrurile i se pă­
reau cu putinţă, chiar şi cele socotite de alţii
nu prea corecte. Cu o clipire şireată a ochiului
era totdeauna gata să netezească orice încurcă­
tură. Duşmanii lui îl acuzau de numeroase
fapte nepermise; însă, din punctul de vedere
practic, însuşirile lui îi întreceau cu m ult cu­
sururile deoarece avea m inunatul d a r de a
învinge greutăţile şi de a găsi dezlegare celei
mai încâlcite situaţii. Nimic nu-1 speria pe a-
cest om rotund la trup, care era totodată şi un
nepreţuit îm păciuitor al vrajbelor şi care ştia
să se interpună m inunat de bine între adver­
sarii cei mai îndârjiţi. Ca tovarăş de călătorie
era încântător şi plin de haz, şi totodată un or­
ganizator fără seamăn. Ii plăcea să-i m eargă
toate în plin: hrană bună, ospătare bună; m ai
avea şi calitatea de a trece cu vederea latura
neplăcută a vieţii. Şi fiicele mele şi eu petre­
3(> MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ceam dc minune în aceste scurte călătorii, în


timpul cărora ne opream în locuri până atunci
necunoscute. Pretutindeni eram primite cu ne­
spus entuziasm şi aceste numeroase colindări
în mijlocul poporului meu erau pentru mine
de m are preţ. Ajunsei până la sate uitate de
oameni, în care ra r se ivea câte cineva şi ast­
fel cunoscui o m are parte din locuitorii cătu­
nelor depărtate de drum ul mare. Pe-acea
vreme orice lucru te umplea de înduioşare.
Ştiind cu siguranţă că în scurt timp ne aşteaptă
lupte şi suferinţi îngrozitoare, mă simţeam cu
adevărat m am a unui num ăr nem ărginit de
copii, m am a care presimte întâm plări covârşi­
toare, din m ila Domnului încă neghicite de ei.
Aceasta dădea colindărilor mele o înviorare
deosebită şi făurea între noi o legătură sufle­
tească ce avea să fie m ult întărită de îm pre­
ju rările viitoare.
Acelaş fream ăt de înfrigurare înfiora şi zi­
lele pline de greutăţi pe care le îm părţeam cu
Regele. A junseserăm să ne iubim ţara cu o
duioşie aproape dureroasă; viitorul ei era grija
noastră neîncetată şi cu cât trecea vremea, ne
dădeam seama din ce în ce m ai bine că neu­
tralitatea noastră nu putea dăinui vecinie. De­
spre partea mea simţeam u ră împotriva neu­
tralităţii. Nu puteam suferi să trăiesc în neîn­
cetate tăinuiri şi viclenii diplomatice. Totdea­
una îmi displăcuseră prefăcătoria şi lucrurile
în doi peri. N eutralitatea ne silea să chibzuim
cu băgare de seamă ori ce cuvânt scoteam, ori
ce părere m ărturiseam . Nu eram pe faţă duş­
manii nimănui, dar de bună seamă nu eram
nici prietenii nimănui. Războiul e ceva cum­
plit, crâncen, îngrozitor, d ar scoate la iveală
POVESTEA VIEŢII MELE 37

eroismul, pe când neutralitatea omoară mo­


ralul unei ţări. Chipul în care e ispitită, lin­
guşită, îndem nată şi ademenită din toate p ăr­
ţile îi întărâtă lăcomia şi deşteaptă în ca cele
mai josnice năzuinţi.
La sfârşitul lui Ianuarie 1915, Regele Fer-
dinand scrise o scrisoare îm păratului Germa­
niei în care îi lăm urea cumplita situaţie în
care se afla şi îi spunea că în pofida sentimen­
telor lui de simpatie personală, era — înainte
de orice alt — una cu poporul său, care cerca
cu glas tare desrobirca Românilor de sub do­
m inaţia ungară; adăugă apoi că, de s’ar ivi o
mişcare a întregului popor, el nu va fi în stare
să oprească România de a intra în luptă pen­
tru a dobândi ceea ce socotea un drept al ei.
Cu toată vechea lui lealitate, azi, înainte de
ori ce, era Regele României, legat prin ju ră ­
mânt s’o ferească de ori ce jertfă- Tot odată
îi amintea îm păratului că în cazul când Italia
şi-ar călca neutralitatea faţă de Germania, va
fi aproape cu neputinţă să oprească România
de a face la fel. Kaizerul nu prea luă în seamă
scrisoarea vărului său şi se purtă faţă de noi
cu un soi de nepăsare îngâmfată, care nu pu­
tea avea drept urm are întărirea sentimente­
lor de bună voinţă.
Pe cât puteam, păstram o strânsă legătură
cu aliaţii, ia r Regele precum şi Brătianu, ce­
reau neîncetat ajutorul meu când erau de pus
la cale tratative mai anevoioase.
îm păratul Rusiei şi Regele Angliei fiind
amândoi verii mei prim ari, era uşor pentru
mine să intru cu ei în relaţii neoficiale, şi bine
înţeles eram întotdeauna bucuroasă să fac ori
ce în folosul ţării melc. Regele şi Prim ul Mi­
nistru având amândoi o m are încredere în
38 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mine, m ă iniţiau în afacerile şi secretele de


stat, m ai m ult de cât se obişnuieşte pentru <j
regină. Mă socoteau un aju to r de preţ şi aştep­
tau de la mine să-mi îndeplinesc datoria.
In luna Martie 1915 Generalul A rthur Pagct
însoţit de Căpitanul Carr Glynn veniră în mi­
siune în părţile noastre şi fură prim iţi de noi
la Cotroceni. Pentru mine a fost o m are uşu­
rare să pot însfârşit vorbi cu un englez. Ii lă­
m urii greutăţile situaţiei noastre şi îi încre­
dinţai pentru Regele George o scrisoare a cărei
copie o dau aici, pentru că descrie temerile
noastre pe acea vreme.
Cotroceni 13 Martie 1915
Scum pul m eu George,
întoarcerea generalului Paget în Anglia îmi
înlesneşte trim eterea acestei scrisori pe o calc
sigură.
El m’a asigurat că ţi-ar face plăcere să ai
veşti dela mine aşa încât îţi scriu cu marc
bucurie, cu toate că aceste vrem uri cumplite
m’au învăţat să-mi cântăresc fiece cuvânt şi
să fiu cât se poate de chibzuită, chiar când mi
se sdrobeşte inima de dorinţa de a spune tot ce
simt şi gândesc cu adevărat. Trecem toţi prin
vremuri de m are îngrijorare şi e îngrozitor
să-ţi opreşti gândul la durerea ce bântuie pre­
tutindeni. Ţ ara mea fiind în neutralitate, p ri­
mesc veşti de peste tot. Amândouă părţile sunt
bine înţeles încredinţate fiecare, de izbânda
lor şi fac ce pot spre a ne convinge că pentru
ei nu poate fi vorba de înfrângere. Suntem ne­
voiţi să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm, în timp
ce asupra ţării noastre se înviforăsc patimi în-
POVESTEA VIEŢII MELE 39

\ i ii ¡bite iar deasupra capetelor noastre atârnă


IiijLjucIuieli şi ameninţări. Moartea scumpului
nostru Rege Carol a căzut într’o clipă foarte
»¡i i a pentru noi, căci ne-a lăsat o răspundere
grozavă în acest ceas de cumpănă pentru
Moarta Ţării Noastre. Ştii care a fost politica
lui, şi poate ai aflat că ultimele luni ale vieţii
i mi fost turburate din pricina deosebirii de
păreri dintre el şi poporul său, căci simpatiile
llomâniei erau pentru F ranţa şi aşa vor fi tot­
deauna. Ele sunt prin urm are în ziua de azi
îndreptate în spre Rusia şi Anglia şi, m ai pre­
sus de toate, sunt cu toată îndârjirea împotriva
Ungariei, deoarece de m ulţi ani Ungaria a fost
socotită ca o duşmană a Naţiei noastre. Aceasta
însemnează că suntem totodată împotriva Au-
slriei şi a Germaniei. Chiar înainte de moartea
Unchiului, Ţ ara începuse să mă privească ca
pe un sprijin puternic al visului ei naţional :
Transilvania. Aceasta m ’a pus într’o situaţie
plină de greutăţi. E m ăgulitor pentru mine,
însă nu mă voi lăsa copleşită de m ândrie, căci
iui e nimic m ai odios decât o femeie care face
politică, după cum o duce mintea. Se vede
foarte limpede că opinia publică se întoarce
din ce în ce m ai m ult spre partea unde e şi
inima mea. Nici o izbândă, nici o victorie a
Germaniei nu sdruncină încrederea României
şi nici nu-o poate face să-şi închipuie că bi­
ruinţa nu va fi a Antantei.
Am răzbit acum prin toamnă şi iarnă pă-
strându-ne neutralitatea şi pândind cu grije
îm prejurările. Italia pretinde că e prietena
noastră şi se socoteşte drept sora noastră mai
mare, d ar Bulgaria care, bine înţeles, joacă un
rol însem nat în ceea ce ne priveşte, ne urăşte.
A fost pentru mine o bucurie şi o uşurare să pot
40 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

vorbi cu generalul Paget şi căpitanul Carr


Glynn, căci am putut însfârşit să vorbesc odată
mai deschis. Ei îţi vor spune multe lucruri ce
nu le pot scrie. Ne dăm bine seamă că aşeza­
rea ţării noastre spre sudul Europei e de în­
sem nătate pentru amândouă taberele, d ar ştim
deasemeni că, ori care a r fi calea ce apucăm,
punem în joc întreg viitorul nostru, poate chiar
şi existenţa noastră.
Guvernul nostru c foarte recunoscător faţă
de al vostru pentru m area bună voinţă ce o are
faţă de noi. Eu una sunt cât se poate de m ul­
ţumită că însfârşit Anglia dă dovezi de oare
care interes pentru România.
Nando e în tr’o situaţie foarte dureroasă, şi le
asigur că e ceva îngrozitor pentru mine să-l
văd cum suferă, căci toată dragostea lui, toate
convingerile şi tradiţiile lui sunt de partea
cealaltă. Insă, mai presus de toate, e omul da­
toriei şi ştiu că la sfârşit nimic nu va atârna
m ai greu în hotărîrca lui, decât binele ţării,
dar totuşi nu poate să se arunce într’o aven­
tură, nici să taie deodată legătura cu vechile
ancore, până nu e deplin asigurat că se poate
bizui pe cele noi. Rusia a r putea să devină o
m are am eninţare dacă nu-şi contra semnează
făgăduinţele. Ştim ceva despre felul de a se
purta al Rusiei şi nu dorim să ne asvârlim în
imensele ei braţe fără o garanţie mai sigură
decât bunăvoinţa ei de o clipă. De bună seamă
chestiunea D ardanelelor şi a portului nostru
dela Marea Neagră e pentru noi de cel mai
m are interes. Am lăm urit bine trimişilor tăi
punctul nostru de vedere şi nevoile noastre, pe
când ei la rândul lor mi-au explicat latura en­
gleză a chestiunii. Aceasta mi-a adus mare bu­
curie, totuşi sunt plină de îngrijorare şi mă
POVESTEA VIEŢII MELE 41

mg lui Dumnezeu ca la urm a urmei să fim


împreună. Cum ţi-am mai spus-o, situaţia mea
e plină de greutăţi şi am nevoie de m ultă di­
băcie, căci simţirile şi simpatiile mele trebuesc
bine strunite. Singurul lucru ce trebue ţinut în
seamă e ţara mea. Până acum Germania a
fost o mai bună prietenă a României decât An­
glia. Să ne ajute Dumnezeu şi să ne îndrepte
pe calea cea bună. Tot ce pot spune e că a
fost o m ângâiere pentru inim a mea să vorbesc
cu englezi; a fost o clipă de adâncă uşurare
printre multele mele griji. Nădăjduiesc că în
pofida vrem urilor grele, tu şi May sunteţi bine
şi că amândoi veţi avea un gând bun pentru
mine şi pentru biata mea ţărişoară plină de
avânt, într’o clipă de aşa m are însem nătate
pentru noi.
Iartă-mi lungimea acestei scrisori.
Cu toată dragostea, vara voastră,
Missy
George îmi trimese un răspuns foarte bine­
voitor ceea ce m ă îndemnă să-i scriu încă
odată m ai pe larg.
Brătianu a fost cel care m ’a rugat să scriu
o a doua scrisoare deoarece credea, cu tot
dreptul, că o scrisoare din m âna mea către Re­
gele Angliei va fi prim ită cu mai m ultă luare
aminte de cât ori care alta. Această scrisoare
cam lungă şi cam anevoioasă sună precum ur-
T T I *
Cotroceni 9 Mai 1915

Scum pul m eu George,


Scrisoarea ta, prim ită acum câtăva vreme,
mi-a făcut o m are plăcere m ai ales pentrucă
42 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

e o m ângâiere fără seamăn, în aceste vrem uri


cumplite, să m ă simt în legătură cu tine şi cu
iubita mea Anglie. D eclaraţia ta că Anglia e
gata să ocrotească ţările m ai mici, îmi dă cu-
î’ajul să vin să te turbur cu unele chestiuni
care sunt pentru noi de o însem nătate vitală.
Te rog, aşa dar, să citeşti această scrisoare cu
răbdare şi bună voinţă m ăcar că4 atât de
lungă. Poate îţi va părea ciudat să m ă vezi pe
mine stăruind cu atâta insistenţă, dar îmi iu­
besc ţara adoptivă, îi îm părtăşesc speranţele
şi temerile în tr’un chip pe care cărm uitorii sta­
telor m ari aproape nu-1 pot concepe. Timp de
mulţi ani am dorit ca România să intre în le­
gături m ai apropiate cu Anglia, şi acum când
aceasta s’a întâm plat cu adevărat, aş vrea să
pledez cauza noastră cât se poate de desluşit,
chiar cu riscul de a-ţi obosi răbdarea. Grani­
ţele D unării şi ale Tisei, precum şi ale P ru ­
tului în Bucovina, sunt condiţiuni esenţiale
pentru siguranţa şi desvoltarea României. Nu
ştiu dacă ai aflat că printr’o înţelegere la care
s’a ajuns în Septembrie trecut, Rusia a recu­
noscut României ca răsplată pentru făgăduiala
ei de a răm âne neutră, dreptul de a ocupa când
i se va părea că e în folosul ei, nu num ai T ran­
silvania dar şi alte părţi ale Austro-Ungariei
locuite de Români. Se ştie că centrul intere­
selor politice româneşti în Ungaria e Arad.
Arad însă nu e în Transilvania. Pe de altă
parte Banatul şi Timişoara constituiesc netă­
găduit o regiune deosebită din pricina însu­
şirilor lor geografice, şi pentrucă populaţia
lor e compusă din Români, Sârbi şi Germani.
Românii sunt în num ăr m ai m are de cât Ger­
manii ia r Germanii în m ai m are num ăr decât
Sârbii. Aşa dar nu e nici încăpăţânare, nici o
POVESTEA VIEŢII MELE 43

pretenţie năzărită de curând din partea Ro­


mânilor dacă vor să-şi însuşească această re­
giune, ci o stăruinţă îndreptăţită pentru înfăp­
tuirea unei învoieli m ai dinainte hotărîte. Tre­
ime dcasemenea să fie bine înţeles că dacă as-
lăzi stăruim asupra acestei cereri, pricina e că
ştim prea bine că o intervenţie m ilitară a r fi
mult m ai anevoioasă şi a r cere jertfe m ult mai
mari decât cele ce prevedeam în Septembrie
trecut. Aliaţii au cules până acum m ari fo­
loase din atitudinea noastră, căci Rusia nu nu­
mai că n’a avut a se teme de un atac al Ro­
mâniei, dar a avut chiar înlesniri pentru tri-
ineterea m uniţiilor în Serbia.
Deasemeni apărarea D ardanelelor de către
Turcia e stăvilită din pricină că Germania n’a
putut să-şi trim eată muniţiile prin România.
Ar fi aşa dar nepotrivit şi fără cale să începem,
in acest ceas întârziat, discutarea reclamaţiu-
nilor noastre. Afară de aceasta, ori ce expan­
siune a Serbiei la stânga Dunării, — a r fi din
motive etnice — urm ată fără doar şi poate de
revendicările României cu privire la unele ţi­
nuturi din dreapta Dunării, deoarece valea Ti-
mocului e locuită de 300.000 de Români. (Mă
tem că toate aceste lăm uriri geografice îţi vor
părea tot atât de neînţelese ca limba chine­
zească dar se pot urm ări pe o h a rtă ).
Ne dăm bine seama de însem nătatea apă­
rării Belgradului, d ar greutatea nu e atât de
mare cât pare, deoarece Sârbii stăpânesc Sem-
linul, care e o garanţie pentru temeinica apă­
rare a ţării lor. Un cap de pod sârbesc la stânga
Dunării a r fi desigur o pricină de neîncetate
hărţuieli între am ândouă ţările, pe când dacă
s’ar hotărî odată pentru totdeauna că D unărea
e o graniţă peste care nu se poate trece, am ân­
44 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

două ţările ar putea să se desvolte fiecare pe


seama ei, în pace, fără a se turbura una pe alta.
Pe lângă motivele expuse acum, sunt şi unele
de ordin economic, deoarece râurile Mureş,
Tisa şi D unărea alcătuiesc un mijloc de co­
municaţie de cea m ai m are însem nătate pen­
tru unele regiuni locuite exclusiv de Români.
Aş vrea din suflet să înţelegi că nu încăpăţâ­
narea sau îndărătnicia ne fac atât de neîndu­
plecaţi în această privinţă, ci num ai faptul că
ne dăm seama de im portanţa fără seamăn a
acestei chestiuni pentru soarta noastră.
Acelaşi lucru se întâm plă cu Bucovina şi
Prutul, căci acest râu alcătueşte singura noa­
stră graniţă faţă de Rusia, decând ne-a răpit
ea Basarabia, şi dacă a trebuit să ne resem­
năm la această pierdere nu e mai puţin ade­
vărat că cel m ai elem entar sentiment de apă­
rare de sine, ne opreşte de a prim i de bună
voie ca imensa noastră vecină să vâneze fără
voie de partea cealaltă a râului. Bucovina până
la Nistru a fost în anul 1777 smulsă de Austria
din trupul Moldovei, din care de când lumea
făcuse parte, şi nu o parte neînsem nată; ar tre­
bui aşa dar să ne revină în mod firesc în cazul
când s’ar desmembra Austria. Pentru a nu
jigni amorul propriu al Rusiei, renunţăm să
discutăm despre drepturile noastre asupra
părţii celei mai bogate din acea provincie care
se întinde între P rut şi Nistru; ar fi însă ne­
logic să se admită ca Rusia, în numele unui
principiu aşa zis de naţionalitate, să treacă
Prutul pentru a stăpâni o populaţie de mai
puţin de 200.000 Ruteni, pe când noi am pierde
1.500.000 de Români.
Oraşul Cernăuţi despre care se spune că nu
e locuit de Români, pentrucă e locuit în m ajo­
POVESTEA VIEŢII MELE 45

ri la Ic de Evrei şi de Germani, e totuşi unul din


rele mai însemnate centre ale românismului.
Situaţia noastră geografică şi m ilitară e de aşa
lei încât am putea fi un factor însem nat pen-
Im a grăbi sfârşitul acestui războiu, care pare
a li luat înfăţişarea unui „lutte d’usure” *).
înainte însă ca România să se poată hotărî
să iasă din neutralitate şi să-şi arunce zarul
de partea Aliaţilor, e foarte firesc să dorească
mai întâi să-şi asigure condiţii echivalente cu
jertfele ce se aşteaptă delà ea şi pe care ea e
gata să le facă. Ar fi prim ejdios să se dea voie
Rusiei să hotărască singură asupra cliestiunei
româneşti. In îm prejurările de faţă, urm ările
unei asemenea politice ar putea fi funeste.
Nu trebue să se aducă României învinui­
rea că a r fi încercat să im pună voinţa ei m ari­
lor Puteri, sau că a r fi vrut să le silească să pri­
mească punctul ei de vedere; căci ţările fie ele
mici sau m ari, au dreptul să-şi apere intere­
sele cele m ai vitale. Când e vorba despre ţă­
rile mici, e uneori în cum pănă chiar existenţa
lor. Nu se poate tăgădui că o bucată mică din
Bucovina, care i-ar asigura graniţele, are mai
mare însem nătate pentru viitorul unei ţări de
mărimea României decât pentru desvoltarea
unui imperiu imens ca al Rusiei. Ceea ce e de
mică însem nătate pentru guvernul rusesc ar
putea fi din partea noastră o concesie cu u r­
mări fatale. Pentru noi e o chestie de neîndu­
plecată nevoie, care ne e insuflată de instinc­
tul ocrotirii de sine; pentru ei însă, e vorba de.
o încăpăţânare izvorâtă dintr’un sentiment de
orgoliu.
Iartă-m i lungimea plicticoasă a acestor lă-

*) L u p tă de istovire (fra n ţu z e şte în text).


iß MARIA, REGINA ROMÂNIEI

m uriri; trebue să-ţi fi părut anevoioasă citi­


rea lor, dar în criza prin care trece acum Ro­
mânia, am crezut de datoria mea să-ţi expun
situaţia ei ca să ne aperi interesele în m ăsura
în care ţi se va părea cu putinţă. Atâta lucru
pot face pentru ţara mea, ia r tu sunt sigură că
vei înţelege îndem nul care m’a făcut să iau
condeiul şi să-ţi scriu ţie în persoană. Am m are
încredere în simţul de dreptate al Angliei. Fie
ca Dumnezeu să nu ne părăsească; e în cum­
pănă întreg viitorul nostru. Sunt plină de nă­
dejde şi totuşi tremur, căci e o răspundere
grozavă să-ţi arunci întreaga existenţă într’aşa
îngrozitoare nesiguranţă.
Dumnezeu să te binecuvânteze şi să-ţi ră ­
splătească ori ce aju to r ne vei da.
Cu toată dragostea, vara ta,
Missy
A fost cu adevărat nevoie de toată drago­
stea mea pentru ţară ca să mă hotărăsc să scriu
o scrisoare atât de lungă vărului m eu; un văr
foarte scump, fără îndoială, dar dela care nu
mă puteam aştepta să simtă vreun interes pen­
tru Timoc, Tisa, P rut şi Dunăre.
Ceea ce adaugă situaţiei o notă de umor e
faptul că în tinereţea noastră jucaserăm îm ­
preună unele jocuri geografice sub ochii cri­
tici ai mamei, şi ştiam bine că geografia Eu­
ropei nu era punctul cel m ai tare al lui George.
Mama fusese sdrobitoare în critica neştiinţei
noastre, aşa încât nu m ă puteam opri de a
zâmbi pe când scriam acea lungă scrisoare, in­
suflată de datoria mea către patrie; parcă ve­
deam cum se încreţea fruntea lui George pe
când se muncea s’o citească. Aceasta înâă n’o
POVESTEA VIEŢII MELE 47

spusei lui Brătianu, căci veniseră vrem uri


amare când eram nevoită să mă iau în serios;
ha atât de serios încât scrisei cam în acelaş
sens şi îm păratului Nicolae, dar voi scuti pe
cititorii mei de repetarea argum entelor (tran ­
spuse pentru urechi ruseşti) ce trimisesem în
Anglia, şi voi da num ai un facsimil al răspun­
sului său, deoarece azi reproducerea scrisului
lui nu poate decât să mişte adânc pe toţi cei
ce se gândesc la grozava-i soartă.
Scrisoarea mea către ţar a fost trimeasă prin
mătuşa mea Marea Ducesă W ladim ir, cu care
eram în neîncetată corespondenţă în privinţa
schimbului de prizonieri, etc... r
Mătuşa mea era o doamnă de m are însem nă­
tate în Petersburg şi foarte doritoare să intrăm
în războiu de partea Rusiei. Am păstrat toate
scrisorile ei precum şi copiile răspunsurilor
mele dar mă tem că aşi obosi pe cetitori dacă
le-aşi transcrie aici în întregime, cu toate că
zugrăvesc foarte bine tim purile de atunci.
Sunt totuşi unele pasagii pe care le voi cita.
Iată ce-i spun în tr’o scrisoare din 2 Octombrie
1915:
„Am urm ărit cu deosebită însufleţire veştile
ofensivei Franţei, rugându-ne la Dumnezeu să
aibe în sfârşit izbândă. Ca urm are a acestor
veşti am avut aici la noi zile anevoioase şi au
fost o mulţim e de oameni cu vedere scurtă,
care au încercat să excite opinia publică îm ­
potriva lui Nando, ceea ce e m are păcat, pen-
trucă ori care a r fi simpatiile lui, el e înainte
de toate Rege al României şi un patriot fără
seamăn. Mi s’a spus că mulţi bani ruseşti se ri­
sipesc în acest scop, ceea ce e o m are greşală-
România n’are nevoie să fie cum părată; n’ar
^ // 7 '

'J 'rffcífafirft '/ ° 7~


'H sú ^L MOZ** fa n s * / ^y^C ^lsL ^faZ ÎZ ţ

7 cJ& [ . V /,
Cfa&sfK. f<Æ e¿>,

/ ti a. &¿Cs*fa

Ç £ h ‘k*CeZ d & ¿ c£ y fy /lc

fi-Z Z íd w x -/ '? s/fa < d ¿bu. 9

tn * ¿ ¿ fá c t* <y<rp<st A sfa}* u / f ^ ,

*9 fa s te # / ¿ fa d stfa /£ ¿ fu n ^ , /fó j^ /
O s^n sfa ^C t/

¿y y ^ T s^ l f **tst> ysb> ~4-t^

*C¿sr>sisfaH¿¿f »

$ iZ fatsyyul-% ^
y- ly/h-ilrf-r-cs,
2<? A -J-tít

/t/$r< A -'fi J * crvdíéh

')sJ-iri'd v¿ . «¿C

¿Zsfáv t/¿*>// • ¿ i^ & l

/$ l< iïO ^ Æk ^ 7 -- cûl-

fiA -y .

J Y- AA c á ¿ r^ a J Y
t^>p< & ts'Áx,*Á c0i<

/®<n<f-c.Ai ¿ //ix /y irtY . /fá í* .


A e o 't'ïÿ o A A c-a/

Á'f~~ l.0~ f i t c y-ZL*f~ a 4 Á c £& Á ¿?j/~

ß o 1 —• ^ i+ 'vY C h - v f ^ / b .
í Hy h>T-c^ 4 U** i M.
/~M

¿Z-0 ítvAA«-/ ■ySvrv&C " €o (-yi.<. /ñ rirt-í'


¿ íf • 0 /c A < M í
?sinrC < J f t^ ia sY í^ r? , /> ,
/fa fé> 7 ^ t/L > y f fir ÄJ

/v ~ S'î^ ă n /a 4 u > t* v x . K

y j $24Ai-<. aJLc ^ > e*jf> ¿< .

/U ^yyiA . ¿ y si^ f ? fáyi& i-A ^ ¿i^


*~h^A. À tJh yC 'ÿL .
^ ús/C '7%Lc

y ji. ^Ca-J-lc/ p^~A ^

i^uui p y e t^ u f ^ o~7c/l ¿> y$u 4f ^

¿ jy h /iv 'fÿ ^ ly n n ^ y ^ £< / W /W ÍÚ ^C ¿-¿(.

¡5 ^ 1 fíh< A-A-ynX 'ye-4-fo/x. ¿ fc


¿*a A i &*j î tn t/L $~Í4L■*f< ¿ M . * ¿ í^

pi^yf~ ú ~ ¿ y Éi& fy
jfc r v tis o fi $ & n*/f~ /?, ¿ftas&írH_ .

u r p f f l ¿<

£n> - £ ï i j ~ ¿¿oas/ " /o


r-LA7?o /s/~
/
f c + / ~ ¿ C i< f a fK ¿X,yu-1 / / rw A ¿ V

- t id y+ ¿ *
UHVL ^ û X . PTCA JO Pn*-o Æ T 7

/u u h ^ tC vj P7+<n^

/^ r fÿ h c¿¿47v/ Jo ¿ l^ d (S /faU n ^ fo ^ c a ~

fíJ-tT M /¿d> > -fS7i ruSL ^ /O

'i i O. p já ¿ ,tc /^ asr*c/

¿x> ^ ^ UúA¿ú>¿¿e¿ /Jcn*?hJL*tc4


*-+, ¿ d tíx y h A'Ji/ f ~ a/~~ ú~h t ( .
/¿ ¿ i* .

0 7 tA . " /h ~ 9 C O U 0 » $ iZ < *

/¿X 4

A * tso/ C +KA 4 s fâ c * ^ ts C <.

Jt4*W Ç O ^L

¿-trvx. . ^ J & -*4 ¿ /^ X'

r y-
é ' i1M_ ¿ ¿ ¿ ¿ su ed - ¿ s é c -f^ u _ ^

y rk 1 d tT
A w *Y T* v^f í ^ 'tí^ ty
:y¿ MARIA, REGINA ROMÂNIEI

strica dacă acest adevăr ar fi deplin înţeles la


Petersburg. Simpatiile României sunt de par­
tea Aliaţilor şi a r fi m ult m ai bine ca Rusia
să-şi întrebuinţeze banii în Bulgaria, care după
cât pare stă încă la îndoială cu toate că popo­
rul e foarte nedoritor de a intra în acţiune în
contra Rusiei, din pricina vechiilor lui sim­
patii ; sume de bani bine întrebuinţate ar avea
m ai m ult rost acolo decât în România. Trebue
să-ţi m ai spun un lucru: Nando poate că nu
e foarte hotărît însă are o doză de rezistenţă
nespus de mare, şi cu cât e m ai am eninţat şi
silit, cu atât m ai greu se pune în mişcare.
„On ne peut pas 1’intim ider” *. Afară de acea­
sta sunt eu lângă el ca să-i aju t şi să lupt ală­
turi de el. Toate acestea le poţi spune acolo
unde crezi că a r fi de folos şi sfatul ce ţi-1 dau
e: lasă lucrurile să m eargă dela sine, căci dacă
încercăm să le înrâurim prin mijloace nedrep­
te şi chiar umilitoare, s’ar putea întâm pla ca
în loc de a face un bine cauzei, s’o prim ej-
duim. Ar fi m ai bine ca în strânsă înţelegere
cu Aliaţii şi în bună învoire cu noi, să-ţi pui
toată osteneala pentru a înfăptui astfel de m ă­
suri m ilitare încât să fie cu putinţă o coope­
rare între noi, care să nu ducă mica mea ţară
la un dezastru, la care nu vrem să ne ex­
punem...”
Am scris şi surorii mele Ducky (m area du­
cesă Kyrill), la 20 August 1915 şi iată un frag­
ment din acea scrisoare. '
Ea se îngrijorase din pricina propagandei
germane dela noi.
„E în adevăr greu să discuţi azi chestii poli­
tice, sunt prea arzătoare, prea vulcanice, şi

*) Nu sc lasă în s p ă im â n ta t de nim eni.


POVESTEA VIEŢII MELE 53

i'iecare om ajunge prea pătim aş pentrucă e


în cumpănă soarta ţărilor. Un singur lucru
trebue să-ţi spun: la noi, în pofida izbândelor
germane şi a neizbândelor Antantei, poporul
are totuşi o neclintită încredere în biruinţa
Antantei. Chiar mă m iră aceasta, deoarece tre­
bue să ne amintim că Românii sunt latini şi
latinii se înebunesc după izbândă; se ţin însă
morţiş de simpatiile lor, şi propaganda cea
mai dibace şi cea m ai risipitoare de bani nu
i-a putut schimba, cu toate că ultimele întâm ­
plări m ilitare au m ai potolit entuziasmul lor
războinic. Nici o ţară n’are poftă să se sinu­
cidă, afară doar dacă are drept m enire răz­
boiul şi dacă regele ei e un „Răuberhaupt-
m ann” *) ceea" ce de bună seamă nu e câtuşi de
puţin scumpul nostru Nando. In ceea ce priveşte
banii, da din nenorocire s’au cheltuit şi s’au ri­
sipit peste tot, şi totdeauna se găsesc m âini la­
come şi inimi viclene care pot fi cumpărate,
chiar în paguba ţării.
Cunoaşteţi şi voi asta în Rusia, din neferi­
cire, m ai bine decât ori unde, dar aici nu s’a
lăţit niciodată atâta, şi totul s’ar putea m ăr­
gini cred la câteva gheşefturi. Nu cred că ba­
nii ar putea fi prilej de trădări în arm ată, cu
toate că azi auzim atâtea grozăvii pe care
niciodată nu lea-m fi crezut cu putinţă. Banii
nemţeşti au fost nemaipomenit de răspândiţi
peste tot; acea ţară e în toate privinţele cât
se poate de sistematic şi de bine organizată,
dar politica şi politicianii ei sunt neîndem âna­
tici, iar latinii noştri nu prea se lasă păcăliţi
cu toate că pentru unii, banii, aici ca pretutin­
deni, sunt o ispită căreia nu se pot împotrivi.

*) Căpitan de haiduci.
54 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Nu-ţi poţi închipui cu ce inim ă însângerată


am urm ărit retragerea arm atelor voastre; abia
îndrăsneam să deschid o telegramă. Din feri­
cire toţi cei din serviciul meu personal, doam­
nele mele de onoare, adjutantul meu, sunt cu
totul închinaţi Antantei”.
Marea Ducesă W ladim ir ca răspuns la una
din scrisorile mele, mi-a scris cum urmează:
Petrograd, 12 Iunie 1915
Scum pa m ea Missy,
Chiar acum am prim it scrisoarea alăturată,
scrisă de Nicky ca răspuns la a ta, pe care i-am
înmânat-o eu. Deoarece ai dorit s’o citesc eu
întâi, am citit-o şi am răm as uim ită de felul
priceput în care ştii să pledezi pentru ţara ta;
era adevăratul grai al unei adevărate Regine!
După ce ţi-am citit scrisoarea, am vorbit cu
Sassonow şi am pledat cauza ta. îm i vine a
crede că şi el şi Nicky au dorinţa sinceră să
ajungă la o înţelegere cu România, şi să intre
în tr’o alianţă satisfăcătoare cu voi făcând li­
nele concesii; bine înţeles Rusia are însă şi
alte îndatoriri, etc...
Şi aici repetă m ai m ult sau m ai puţin ceea ce
spune Ţ arul în scrisoarea lui. Toate aceste di­
ferite schimburi de sci'isori dovedesc cât de viu
era interesul arătat de amândouă părţile cu
privire la intenţiile noastre, şi că noi făceam
tot ce puteam ca să fie bine înţeleasă starea
de suflet a României de către viitorii noştri
aliaţi, care erau aproape tot atât de îngrijo­
raţi ca şi duşmanii noştri.
Cam pe la începutul anului 1915, prim ii u r­
m ătoarea înştiinţare secretă dela ataşatul mi-
POVESTEA VIEŢII MELE 55

litar din Sofia în care se vede cât de m ult se


bizuia Antanta pe ajutorul meu.
Legaţia Britanică
Sofia, 29 Martie 1915
Doamnă,
Nădăjduiesc că M ajestatea Voastră îmi va
ierta m area libertate ce-mi iau de a mă adre­
sa direct Ei prin poştă. Cred însă că e în inte­
resul ţării mele, a României şi a Bulgariei ca
Majestatea Voastră să fie ţinută în curent. 0-
pinia mea personală e că, cu toată declaraţia
publică a d-lui Radoslavoff privitor la neutra­
litate, guvernul bulgar e în ceasul de faţă
foarte favorabil dispus pentru Tripla înţele­
gere. Vizita generalului Paget precum şi a ge­
neralului Pau au fost am ândouă foarte opor­
tune, şi amândoi generalii au fost încântaţi de
modul în care au fost prim iţi de Regele Bul­
gariei.
După părerea mea, cred că domneşte tot a-
tâta neîncredere în Bulgaria despre intenţiile
României cât şi în România despre intenţiile
Bulgariei. Totuşi sunt încredinţat că nici una
din aceste două ţări n’are cea m ai mică inten­
ţie de a ataca pe cealaltă. Dacă guvernul ro­
m ân a r vrea să dea acum Bulgariei o asigu­
rare de simpatie, în cazul când Bulgaria s’ar
alipi de Tripla Antantă, cred că aceasta ar în­
lesni guvernului bulgar să ia hotărîrea de a
intra alături cu noi. Rog pe M ajestatea Voastră
să primească această scrisoare ca neoficială şi
cu totul confidenţială şi să nu o facă cunos­
cută nici m ăcar legaţiunii mele la Bucureşti.
5G MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Deasemeni o rog să-ini ierte libertatea ce-mi


iau de a-i prezintă omagiile mele supuse ca
cel m ai devotat serv al M ajestăţii Voastre.
//. D. Napier. M. P.
Au trecut aţâţi ani din ziua în care a fost
scrisă această scrisoare, încât cred că azi pu­
blicarea ei nu m ai e o indiscreţie. In ochii mei
prezintă un interés îndoit, m ai întâi pentrucă
îmi aminteşte vrem ea când toţi veneau spre
mine, şi al doilea pentrucă am regretat tot
timpul faptul că Anglia s’a sim ţit întotdeauna
m ai îndem nată să se încreadă în Bulgaria de­
cât în România. Mi-aduc prea bine aminte
câte discuţii înflăcărate am avut asupra aces­
tui punct :
De ce crede Anglia m ai m ult în Bulgaria de­
cât în România? Sau ca s’o rostesc cu pro­
priile mele cuvinte: De ce o fi făcând Anglia pe
sentimentala când e vorba de Bulgaria?
De ce să aibe Bulgaria m ai m ult prestigiu în
faţa Angliei decât România?
La aceste întrebări n’arn prim it niciodată
răspuns!
De anul nou îmi trimese Ion Brătianu urm ă­
toarea scrisoare ca răspuns la urările mele :
Dau scrisoarea în facsimile căci vremea trece
repede şi lucrurile se uită uşor.
Bucureşti 8/21 Ianuarie 1916.

Doamnă,
Cuvintele binevoitoare cu care m ’a cinstit
M ajestatea Voastră au un înţeles cu totul de­
osebit în mijlocul grelelor încercări prin care
trecem.
POVESTEA VIETH MELE 57

Bunătatea pe care Majestatea Voasti’ă n’a


încetat de a mi-o arăta, mi-a îngăduit în mai
multe rânduri să cer ajutorul personal al Ma-
jestăţii Voastre, în clipe de grea cumpănă. Nu
voi uita niciodată ce sprijin nepreţuit a fost
Majestatea Voastră pentru România şi cau­
za ei.
Mulţumind cu recunoştinţă M ajestăţii Voa­
stre pentru augusta ei bunăvoinţă, o rog să nu
se îndoiască niciodată de- nestrăm utatul meu
devotament pentru Ea şi pentru Fam ilia Ei a
cărei m ărire e nedespărţită de a ţării mele.
Sunt al M ajestăţii Voastre prea supus serv.
Ion Brătianu

Cu cât trecea vremea, cu atât se apropia


mai mult Nando de mine, ca şi cum aş fi fost eu
ancora lui, singurul lucru pe care se putea re-
zima în lumea asta de suferinţe. Deasemeni
ştia că, deşi simpatiile mele erau de partea
Aliaţilor, nu simţeam totuşi nici o ură pentru
partea cealaltă ci numai o nem ărginită durere,
din pricină că intrase în viaţa noastră neferi­
cirea de a trebui să alegem.
Din toate părţile mi se cerea ajutorul şi eram
totdeauna gata să-l dau, după cum dovedeşte
această scrisorică prim ită dela H err Von dem
Buschc şi scrisă în englezeşte la 8 Octombrie
1915.

Majestate,
Am fost inform at de Cancelar că guvernul
rus a acceptat propunerea de a face schimb
între prizonierii Baron von Korff şi Contele
Palianowsky, cu prizonierii Baron von Lowen-
PRÉSIDENCE
ou
CONSEIL DES MINISTRES
¿Z¿¿ Cff 'e/i.

t?h & u. fy * ' ¿ a ¿3¡£y~

~&P1 C^Í'V £ ¡fc¿_ 4 ¿?¿e_ ^ 7 Is V ¿2-¿-C_

f a . ¿?{¿L</ e^ío ¿prt-Ui'


yJ/> iyf- * ¿r-¡/¿j l s .

OÍA A Áí^t^ey
I r r i té , h ? fe

<3¿_e_ 2 e ?isz. <n ¿l^ 'g& sZ - ¿t Ts2*. »


■/_ ' * J
-Cæ î— ^ z ^ n -^ /z /¿4.s~>

Jo 2 ^ c f &¿£^/ é& t'C SO'Ct^j ^

£j^¿ ’h o- é c í^ ó e^2~ f i é '? ~

fru -iJj (Zt¿¿ /?*.-/ 2* , &te ✓ C / ?s

¿fycsá ¿~¿> í t £& V -J/ <p ¿<-<¿

h ^ é i -tv ~~h t

'J srK ^ l/~ ê t'L -d- T-jS C ,-en ^ st-J à f ¿ »c *

2¿*~yy ^ zjL4.*/¿T* o i-t-^ s fó e ¿2¿^í— .

¿ L ^ e .s - 2 2 '.

J e A f> t j j s e i ¿&s ¿y

& ¿y>-? J--? ' Z f C j e ^ x ^ c jtf '

Í & ¿2 ^ Z s l* ¿ ? //^ > ¿ C -£

2 /tr is i >1*7 ¿2^& t & /- <£? ¿T T7


<3¿*¿-i. ¿g ? ¿n / I■
<£> <’ r 4
/ ! /
CC. /¿ I J l

; ^ ¿ W x /^ < C < fïtn s t- 'L . \/c V

¿ J l ¿7C *t -e^^H . v /¿ > '¿4 ^ / 7 2^-1

, ¿ü¿ ¿ rs í*r ¿Zi^Z . £ l &U ¿ZjTX^ ¿ 7

¿¿ J-Ct- J ? ¿ 2 ^ S ¿ z is if ¿é^z. ¿%Z¿C„

^ ^ í / ~ ß ^ t ¿ f? 7 éo t/4 - / S>7 977

^ /-c £ ^ '¿ k v jh n ^L ¿ ¿ ¿ e^

■é/- J Z ^ L y Z ^ s/ a ¿7 At-íV

¿ * W /- -¿4 ¿*-<-

k/ ¿ t*¿sL. ¿kZ ¿-* es£ ¿ jt- v/^6»

<?£*■ e¿ ¿ ¿ £ - ¿9¿e. ?>7 ¿f^7

iZ

J o e ú £Z * jl u ^ ' /-e~¿-i^7—

kJ s >-¡ ç ^ /J ? z3 ü / t ¿
POVESTEA VIEŢII MELE Cil

feld şi guvernatorul Peters. Domnul Bethmann


Hollweg mă roagă să exprim M ajestăţii Voas­
tre cele m ai respectuoase m ulţum iri pentru
m arele interes um an ce Ea îl arată prizonieri­
lor noştri.
Al Majestăţii Voastre prea supus serv.
Von dem Busche

Din pricina legăturii apropiate ce o păstram


cu Marea Ducesă W ladim ir, puteam să pledez
cauza prizonierilor în Rusia.
Mătuşa mea era o doamnă foarte destoinică
şi se bucura de m ultă influenţă. Era una din
acele fiinţe care întotdeauna găsesc vreme pen­
tru a răspunde oricărui apel. Pe de altă parte
îm păratul W ilhelm, îngâm fat peste fire de re­
centele lui izbânzi, trim itea telegrame răsună­
toare care treceau necifrate prin ţara noastră.
Una, adresată surorii sale, regina Greciei, cu­
prindea straşnice am eninţări îndreptate con­
tra oricui a r îndrăsni să se împotrivească oş­
tirilor sale biruitoare şi Dumnezeului său Ger­
man.
Toate acestea erau foarte dureroase pentru
soţul meu, m ai ales fiindcă şi în ţara lui se
afla un partid sgomotos care părtinea intra­
rea în războiu, şi încerca din răstim p în răs­
timp să aţâţe rea voinţă în contra Regelui, pe
care îl socoteau prea potolit şi de a cărui lea­
litate păreau a se îndoi. Căpetenia acestora
era Nicolae Filipescu, patriot cinstit şi con­
vins, însă prea înflăcărat şi gata să dea liber
curs patim ilor lui politice. Fusese m inistru de
războiu — şi foarte destoinic — în tr’un guvern
conservator cu puţin timp înainte, şi păstrase
ceva din atitudinea războinică a ostaşului. A-
62 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

fără de aceasta, nu avusese niciodată adevă­


rată simpatie pentru Regele Ferdinand. Eu
dimpotrivă, eram privită de el cu multă fa­
voare, şi deoarece căzuse asupra mea menirea
de a încerca să potolesc pe.cei ce făceau o prea
aprinsă opoziţie, se socotise ca ceva nim erit
ca eu şi Nicu Filipescu să avem o convorbire.
Pentru a ne feri de orice întâlnire oficială, se
orândui o plim bare călare în pădurea dela
Buftea, căci Nicu Filipescu avea însuşirea de
a fi m are iubitor de cai şi eram încredinţaţi
că o plim bare călare a r putea avea drept ur­
m are o bună învoială între noi. Mi-aduc foar­
te bine aminte de acea plimbare, pe seară prin
pădurea văratică, plim bare în care am avut
nevoie de toată dibăcia mea de femeie ca să
potolesc pe războinicul boier care de pe atunci
ridica sabia, gata să intre în Transilvania. Ii
lăm uri cu răbdare şi blândeţe punctul de ve­
dere al Regelui, simţul răspunderii ce-1 apăsa,
motivele lui pentru a fi chibzuit, şi-l rugai
să-şi înfrâneze înfrigurarea şi să nu se îndo­
iască de Regele său, care era un patriot tot
atât de pătim aş ca şi el, d a r nu putea să se
avânte necugetat într’o aventură, înainte de a
fi ajuns la o înţelegere deplină şi sigură cu
viitorii săi aliaţi.
Plim barea noastră avu urm ările dorite; nu
ştiu întrucât mi-a fost dat să liniştesc pe Nicu
Filipescu, dar izbutii să întăresc buna părere
a fiecăruia din noi despre celălalt.
Adesea spre seară făceam o plim bare călare
prin pădurea dela Buftea scăpând astfel pen­
tru câtva timp de căldura din Bucureşti.
Buftea era un domeniu foarte bine orân­
duit, aproape de tot de Bucureşti, ia r prinţul
Ştirbey croise în pădure lungi alei pe care pu­
POVESTEA VIEŢII MELE 63

teai goni în galop, pe drum bătut, lungime de


m ai m ulţi kilometri. Atât Prinţul cât şi trei
dintre fiicele lui erau călăreţi cât se poate de
buni şi petreceam de minune împreună. Mi-era
dragă acea pădure cu covorul ei de flori ce
se schimba după anotimp, dela mica brânduşă
galbenă până la floarea de măzărică din m ij­
locul verii, de un vânăt adânc, care-şi întin­
dea minunatele m ănunchiuri peste tot păm ân­
tul. Când închid ochii parcă simt încă m iro­
sul pătrunzător al tufişurilor de stejar care
îşi răspândesc îndeosebi aroma spre seară, şi
p ar a-şi revărsa până şi fundul sufletului în
ceasurile răcoroase ale amurgului. Cu caii a-
buriţi şi cu obrajii aprinşi ne întoarcem plini
de „bucuria de a trăi” la prim itoarea casă orân­
duită după datini vechi, unde Nadeje voioasă
şi strălucitoare de m ulţum ire ne aştepta în
prag şi ne poftea la o gustare bine venită, ceai
sau cină după cum era timpul. Nicăieri nu
erau căpşuni şi sm eură atât de mari, nici
sm ântână atât de grasă, nici unt atât de
proaspăt ca la mesele dela Buftea. Cât îmi
plăceau mazărea verde atât de fragedă şi pâi­
nea de casă, bunătăţi pe care le cunoscusem
toate, pe vrem uri în Anglia, în gospodăriile
dela ţară.
Mai era şi atmosfera plăcută a vieţii de fa­
milie, trăită departe de vălmăşagul oraşelor ;
multe ceasuri fericite am trăit sub prim itorul
acoperiş al prietenilor Ştirbey, înconjurată de
inimi credincioase pe care mă puteam spri­
jini.
Marthe Bibescu avea şi ea la Mogoşoaia por­
ţile deschise pentru noi. Florile cultivate de
ea erau m inunate şi îmi plăcea să ne plimbăm
îm preună prin domeniul ei, adm irând gustul
ßi MARIA, REGINA ROMÂNIEI

său fără seamăn- Era plină de un aprig interes


pentru felul priceput cu care restaura vechiul
palat Brâncovenesc, care îşi răsfrângea mân-
drele-i ziduri singuratice în apa liniştită a la­
cului pe m arginea căruia se înălţa. Vâsleam
amândouă în luntre mici, printre înaltele
trestii şi priveam cum m inunatul amurg al ce­
rului românesc preschimba apa şi cerul în
lavă.
E rau seri de vis, pline de o v rajă duioasă pe
care o turbura uneori cu vioiciunea lui zgomo­
toasă, George Valentin Bibescu, pe când glasul
dulce al Marthei deştepta mii de visuri şi mii
de iluzii, risipite m ai târziu de viaţă ca pleava
de vânt. Mai mergeam şi la Ciocăneşti, moşia
Alexandrinei Cantacuzino, născută Pallade,
una din prietenele tinereţii mele. E o femeie
mică, plină de vioiciune, cu darul vorbirii ;
preocupată de chestiuni grave, e şi azi cea mai
de căpetenie figură a mişcării femeniste, iar
numele ei e bine cunoscut pretutindeni în lu­
mea reform atorilor. Are o frum oasă casă bă­
trânească pe m arginea unui m are lac; sădise
şi ea nenum ărate flori şi mă poftea să culeg
întinsele ei câmpii de trandafiri „la Tosca”,
atât de mirositori, cu petale atât de larg des­
chise şi de un trandafiriu atât de delicat. Din
pricina căldurii, mă duceam totdeauna la a-
ceste moşii în ceasul amurgului, astfel încât i-
maginilc ce am păstrat despre ele îmi arată
o lume scăldată într’o strălucitoare lumină
portocalie.
Amintirile cele mai mişcătoare ce mi-au ră ­
mas însă, sunt ale plim bărilor ce le făceam
scara cu soţul meu în timpul verei din 1916,
în ultimele săptăm âni înainte să se declare
M irera
POVESTEA VIEŢII MELE 65

războiul. Ştiam cât suferea Regele, cât îi era


inima de sfâşiată, de chinuită de îndoeli şi de
păreri de rău. Istovit de lupta sufletească ce-o
îndura, nu prea avea somn, aşa d ar când se
sfârşea munca zilei, îl luam cu mine la plim­
bare. Ii plăcea să-şi conducă singur automo­
bilul, şi eu stăm lângă el aproape în tăcere.
Ceea ce-i trebuia, era neîncetata apropiere a
unei fiinţe care îi cunoştea suferinţa, care nu
încerca să vorbească despre ea, dar care totuşi
era acolo dacă îi venea lui poftă să discute în­
tâm plările viitoare. In mintea lui Nando ideile
privitoare la amănuntele zilnice erau puţin
lămurite. Era un om care ţinea la obiceiurile
lui, d ar cred că niciodată nu şi-a dat seama pe
deplin de chipul cum era condusă casa lui.
Nu-1 plictiseam deci cu toate nimicurile. Obi­
ceiul de a se bizui pe mine în tot ceea ce pri­
vea înlesnirile vieţii m ateriale, se întinsese pe
nesimţite şi la chestiunile de cugetare şi de
chibzuire. Vechea mea însuşire de a nu mă
lua prea în serios îl făcea pe Nando să nu-şi
dea seama pe deplin cât îi eram în adevăr de
folositoare. Acest punct are însem nătatea sa,
căci altfel, poate s’a r fi închis în scoica lui.
Nando intra uşor în bănueli şi trebuia m ânuit
cu neasem ănată dibăcie. Toate acestea le spun
pentru a arăta cu câtă chibzuinţă trebuia să
mă port.
Dar îi plăceau aceste plim bări pe înserate.
Un imbold lăuntric ne îndemna să regăsim şi
să revedem toate locurile care ne fuseseră
dragi în tinereţe. Viitorul se arăta în faţa
noastră ca un portal de flăcări prin care tre­
buia să trecem; dincolo de el se întindea ne­
cunoscutul. Până în acea zi, ţara era încă a
noastră aşa cum o cunoscusem, şi aveam ne­
66 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

voie s’o simţit, s’o pipăim, ca să zic aşa s’o


cuprindem încă odată, înainte să se ivească
m arile schimbări. Aşa dar ne plimbam în toate
părţile, în spre dealuri, în spre Dunăre, de­
parte în nesfârşirea câmpiilor arse de soare şi
învăluite în praf. Erau seri m inunate în care,
aproape desprinşi de trup, ni se părea că sbu-
răm prin ceaţa amurgului pe când înaintau
spre noi care scârţîitoare încărcate până sus
cu fân, cu grâu, şi uneori cu imense piram ide
de pătlăgele roşii, ca nişte grămezi uriaşe de
pietre nestimate. Ţăranii călcând greoi şi cu
răbdare, alături de boii lor cenuşii ca piatra,
îşi luau căciula din cap şi se uitau lung după
noi printre norii de praf.
Aveam pe drum ul dinspre Giurgiu o casă de
ţară înconjurată de câmpii şi de un mare
parc plin de pomi bătrâni şi frumoşi. Această
proprietate îmi fusese lăsată moştenire de un
domn bătrân, unchiul lui Nicolaie Filipescu
de care am vorbit m ai sus. In anii când in­
trară în viaţa noastră automobilele, caţ-e pu­
seră capăt distanţei, descoperisem acest lăcaş
umbros şi îmi plăcea să rătăcesc pe cărările
lui părăsite şi năpădite de iarbă. In loc să se
supere de incursiunile mele, bătrânul boier,
care iubise în tinereţea lui aceste locuri, fu
mişcat când auzi că bălaia prinţesă moşteni­
toare avea atâta simpatie pentru domeniul lui
părăginit, şi când m uri, m ă pomenii de odată
stăpână pe Copăceni.
Aceasta m ă um plu de bucurie. Era prim a
bucată de păm ânt pe care fusesem vreodată
stăpână, o bucată de păm ânt asupra căreia
aveam drepturi nediscutate şi cu care puteam
face ce vroiam. Puteam s’o înfrumuseţez, s’o
îm bunătăţesc după pofta mea. Am avut tot­
POVESTEA VIEŢII MELE 67

deauna darul să mă bucur pe deplin de lucruri


şi să fac şi pe alţii să se îm părtăşească din bu­
curia mea. Aşa dar Copăceni ajunsese să fie
drag tuturor. Cu toate că pe vremea aceea nu
aveam nici un ban al meu, trăiam în visul feri­
cit al lucrurilor ce aveam să le înfăptuiesc
cândva...
Acum, mijloacele m ateriale pentru îndepli­
nirea acelor visuri m i-erau la îndemână, dar
aveam în faţă un viitor care, în acea clipă,
nu-mi îngăduia să fac planuri fericite. Plim ­
bările noastre de seară, aveau adesea drept ţel
Copăceni, unde luam cina pe ceardacul bătrâ­
nei case, pe care speram s’o înfrumuseţez în-
tr’o zi. Căutam atunci să-l fac pe Nando să-şi
uşureze, prin cuvinte, inima apăsată. D ar ade­
sea stăm unul lângă altul în tăcere, cu bărbia
rezimată în m ână privind lung, în noaptea dc
afară, la stelele care răsăreau una câte una şi
lum inau cerul cu semne cabalistice. Gândurile
noastre atârnau greu în aerul de vară înăbuşi­
tor şi prăfuit; aproape auzeam cum ni se bă-
teau inimile, vorbele însă ne veneau cu greu;
parcă ar fi trebuit să le smulgem din adâncul
durerilor noastre deosebite. In acele ceasuri
îmi dădeam seama m ai bine decât ori când, cât
e de crâncen faptul că fiece om e închis în sine
ca în tr’o cetăţuie.
Ş’apoi sosi ziua de naştere a Regelui, la 24
August. Prim irăm pe m iniştri în m arele salon
aurit delà Cotroceni. Era o zi călduroasă dc
vară.
0 atmosferă de aşteptare frăm ântată învă­
luia această ceremonie; Regele se lupta să nu-1
năpădească lacrimile şi eu stăm lângă el, aju-
tându-1 să treacă ceasul cel greu.
68 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Brătianu prezintă felicitările guvernului în


cuvinte bine alese, apăsând asupra încrederii
şi nădejdii ce o puneau toţi în Regele lor. Fiece
frază era încăxxată de înţelesuri, dar niciun
cuvânt nu era încă hotărîtor; nimic temeinic
nu fu rostit. Nando răspunse; glasul lui tre­
m ura puţin. O aureolă nouă îl distingea de
când ajunsese rege. Azi sta ca suveran în faţa
poporului său, rolul lui se schimbase. Aţâţi ani
îndelungaţi nu fusese decât ecoul supus al Un­
chiului ; acum era el în plină lum ină; a lui era
răspunderea; el trebuia să ia hotărîrile. Stăm
alături de el; în apropierea mea găsea o sigu­
ranţă, pe care se putea bizui atât el cât şi gu­
vernul. De aci înainte voi lăsa j urnalul meu să
povestească cele ce se întâm plau, căci înce­
pând cu 14/27 August, mi-am scris în fiecare zi
jurnalul.
Cotroceni, ib/27 August 1916.
M’am deşteptat azi dimineaţă ştiind ce are
să fie. Ştiam de săptămâni. Am purtat în mine
îngrozitorul secret, fără să vorbesc de el, căci
trebuia ca alţii să nu ştie. Am râs şi am făcut
planuri şi m ’am purtat ca şi când toate ar fi
fost ca de obiceiu, şi totuşi ştiam. Ce m inunata 1"
dimineaţă! Cât sunt toate de tăcute şi paşnice!
Totuşi eu ştiu că are să fie războiu.
Războiu!
Doi ani am putut să-l înlăturăm , doi ani;
acum are să fie războiu!
Câte s’au întâm plat, câte am văzut şi am au­
zit şi-am făcut dela ultima oară când am scris
în acest caiet. Păcat că n’am însem nat fiece lu­
cru, zi cu zi, întâmplai'e după întâm plare; am
fost prea leneşă şi prea înpovărată de treburi.
POVESTEA VIEŢII MELE 69

D ar azi nu mă pot gândi la nimic alt de cât că


vine războiul... războiul! Şi suntem o ţară mică,
înconjurată de duşmani de amândouă părţile,
şi totuşi vom intra în războiu.
Scumpa bătrâna Aunty a m u rit!
Din mila Domnului ne-a fost luată, înainte
de a vedea aşa ceva. E m ai bine că a m urit îna­
inte; i s’ar fi frânt inima, dacă i-ar m ai fi ră ­
mas ce să se frângă.
Ea credea că num ai Germanii au dreptul să
învingă, să existe, căci venise rândul lor să stă­
pânească lumea; ei erau poporul ales...
Totuşi în pofida acestora, ţara noastră s’a
întors de partea cealaltă; crede în biruinţa
finală a Aliaţilor şi nădăjduieşte să-şi îm pli­
nească m arele vis!
Avem dreptate? Ne înşelăm?
Nu ştiu, însă a sosit ceasul. Ah, şi ce luptă
până să ajungem aici; ce îndoieli, ce îngrijo­
rare, ce şovăieli când deoparte când de cea­
laltă! Bietul Nando! eu ştiu tot ce a îndurat;
am fost atât de intim amestecată în toate,
aproape zi cu zi.
Dela început s’au încrezut toţi în mine; mi
s’au spus multe taine, şi am ştiut tot ce se în­
tâmpla. Am sperat şi am pierdut nădejdea ală­
turi cu ei. Şi acuma a sosit ceasul. Se vorbise
atâta despre războiu încât ajunsesem aproape
să nu m ai credem în el. Timp de doi ani ne-am
păstrat neutralitatea, expuşi la insistenţe, la
jigniri, la ispitiri, când dintr’o parte, când din
cealaltă...
Din aceasta m ulţi au tras foloase; unii s’au
îmbogăţit, alţii au sărăcit, iar acuma a căzut
zarul şi avem războiu, războiu de partea Alia­
ţilor. Războiu împotriva Austriei!
Poate războiu şi împotriva Germaniei!
70 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Ţărişoara noastră a ajuns aliata scumpei şi


bătrânei Anglie, a Franţei, a Rusiei, a Italiei,
a Serbiei, a Japoniei, şi a micei şi eroicei
Belgie.
La nord avem Austria şi poate Germania îm-.
potriva noastră... şi la sud avem pe Bulgari;
totuşi m i s’a spus mereu că nil suntem destul
de tari ca să ducem războiul pe două fronturi.
Bine, vom vedea!
Amândouă părţile au încercat să ne cum­
pere, să ne câştige de partea cauzei lor. Cred
că s’au revărsat asupra noastră râuri de bani,
totuşi în fundul inimii lor, Românii mei n’a-
veau decât o singură adevărată simpatie,
F ran ţa şi un singur ideal, Transilvania.
De bună seamă, era şi un partid ce ţinea cu
Germania, cu bătrânul Carp în frunte, oameni
plini de înţelepciune, ceea ce făcea starea de
lucruri şi m ai grea pentru Nando; dar n’au pu­
tut să biruie îm potriva adevăratei simpatii,
sim patia pentru Aliaţi. Intr’un rând, înainte să
fie strivită Serbia, ni s’a spus că e rândul no­
stru să intrăm în m area horă.
In acea clipă Serbia era încă în fiinţă şi Bul­
garia nu se alipise încă de Germania, însă Sar-
rail n’avea oaste.
In unele privinţe situaţia a r fi fost mai priel­
nică, dar tocmai atuncea erau bătuţi Ruşii şi
nu puteam intra în legături cu ci. îmi vine
ameţeală când mă gândesc la toate câte s’au în­
tâm plat până acum; toate par să facă acuma
parte din istorie!
Singura m are realitate a acestei clipe e că
avem războiul Ultimele două sau trei săptă­
m âni au fost chinuitoare; ştiam ceasul în care
avea să cadă zarul, şi trebuia să trăiesc ca şi
când n’aş fi ştiut; ziua hotărîtă trebuia ţinută
POVESTEA VIEŢII MELE 71

în cea m ai m are taină, căci izbânda atârna de


o tăcere absolută. Aveam în ţară aţâţi duş­
m ani şi Germanii aveau spioni atât de iscusiţi.
Vedeam de mult că ceasul se apropia, şi că
Nando nu putea fi scutit de îngrozitoarea
jertfă, ce trebuia neapărat s’o facă. încercai,
cu toată dragostea mea, să-l ajut să privească
în faţă cea mai m are durere a vieţii lui: lupta
împotriva ţării lui natale, îm potriva fraţilor
lui, a prietenilor lui, a tot ce iubise şi crezuse,
a tot ce fusese tinereţea lui, am intirile lui, dra­
gostea lui. In adevăr a fost o jertfă covârşi­
toare; dar a făcut-o pentrucă înainte de orice
el era regele ţării, un bun român, şi ajunsese
să creadă şi el că aşa e m ai bine.
Zi cu zi l’am văzut cum suferea, cum lupta
şi cum spera, dar a trebuit să golească paharul
până la fund, a trebuit să bea ultim a pică­
tură. De nimic n’a fost scutit, nici de am enin­
ţări, nici de rugăminţi, nici de apelul la onoa­
rea lui de Hohenzollern şi de ofiţer germ an; i
se ream inteau vechile tratate, moştenirea bătrâ­
nului Unchiu şi toată politica noastră de până
acum. Iar cei din tabăra cealaltă îl priveau
cu bănuială, ca pe un duşman; chiar unii din
ţara lui se îndoiau de el, îl num iau trădător,
fricos, era insultat în ziare; de nici o jignire
nu era scutit. Prea puţini credeau ceea ce le
spuneam: că în ceasul de cumpănă el va face
jertfa, dar că nu vroia s’o facă prea devreme
ci num ai în ultimul moment, ca să înlăture
grozăviile războiului cât se putea de mult.
In timpul verii anului 1916 clipa cumplită se
apropia din ce în ce mai mult, mai ales de când
începuseră Ruşii să înainteze; era semn că ve­
nea ceasul, ceasul nostru cel mare. Atât de
m ult fusese am ânat încât nimeni nu mai ere-
72 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

dea în el, dar eu ştiam ; ştiam zilele liotărîtc,


ştiam învoielile, aşa încât zi de zi nădăjduiam
şi mă temeam.
Din toate îngrozitoarele tem eri războiul era
cea m ai cum plită şi totuşi îmi dădeam seama
că cinstea ţării preţuia m ai m ult decât teme­
rea mea. îm prejurările mă făcuseră să fiu
amestecată în toate, mai de aproape decât sunt
de obiceiu i’eginele. Se socotise că umerii mei
sunt destul de puternici pentru a purta unele
greutăţi, şi inim a mea fusese socotită destul de
largă pentru a cuprinde vitejia de care era ne­
voie; aşa încât nu eram ţinută departe de mie­
zul lucrurilor; de câte ori se simţea nevoie se
cerea sprijinul, sau ajutorul meu.
Astfel s’a întâm plat că am ştiut data de 14/27
August, m ult înaintea celorlalţi. Trebuia să se
ia în taină toate măsurile. Din mila Domnu­
lui, Nando şi cu mine aveam în casa noastră
doi oameni pe care ne puteam sprijini fără
preget: Prinţul Barbu Ştirbey şi Colonelul Ba-
llif adjutantul meu. In unele clipe omul tre-
bue să aibe curajul de a se încrede orbeşte în
alţii. In aceşti doi oameni ne-am încrezut şi
nu în zadar.
Mă aflam la Sinaia.Trebuia să se iscălească
convenţia cu Aliaţii. Era vorba să ni se aducă
vestea prin telefon, în cuvinte dinainte potri­
vite, când faptul va fi împlinit. Vestea îmi fu
telefonată seara de Prinţul Ştirbey şi transm i­
să de Simky; eram în pat; răspunsei numai:
„îţi mulţumesc”, parcă ar fi fost o veste ca ori
care alta. Rămăsei culcată, liniştită, dar ştiam.
Ştiam că avem războiu, războiu... şi că zece zile
după iscălirea învoelii, aveam să intrăm în
m area luptă şi trebuia ori să trăim ori să
murim. Uita-voi vreodată înfrigurarea acelei
POVESTEA VIEŢII MELE 73

clipe? Certitudinea că zarul a căzut, că nu


mai putem da înapoi!
A doua zi mă sculai cu greaua mea taină şi
lumea întreagă îmi păru schimbată. Râdeam
cu ceilalţi, vorbeam cu ei, şi sunetul glasului
meu nu se schimbase. E grozav să porţi singur
o asemenea taină! Apoi veni m area şi cum­
plita zi. Şedeam la mine în odaie şi ştiam că,
în etajul de jos, Nando stă faţă ’ faţă cu m ini­
ştri şi dem nitarii lui şi că îmbrăţişa o cauză po­
trivnică tradiţiilor sale. Ştiam tot odată că nu-i
avea pe toţi de partea lui, cum nădăjduise.
Aceasta, desigur, i-ar fi justificat m ai bine
purtarea în ochii celor care crezuseră că-şi va
pune numele de Hohenzollem înaintea cinstei
lui de Rege al României.
Trei ceasuri de chin se scurseră în aştepta­
rea celor ce aveau să vie, şi mi-adusei aminte
cum în anul lt>14 bătrânul Rege Carol avusese,
la Sinaia un m are Consiliu de Coroană, în care
încercase să-şi convingă poporul să intre în
războiu de partea Germaniei şi a Austriei, în
a căror izbândă credea fără şovăire. Toţi oa­
menii de stat fură de altă părere, afară de bă­
trânul Carp, singurul om cu care nici odată nu
prea putuse să se înţeleagă. Şi totuşi îi fusese
scris să l ămâie singur, având de partea lui nu­
mai pe acest om, omul pentru care nu simţise
simpatie. Clipă tragică, în care îşi vedea toată
munca năruită, sau m ai degrabă spulberată
politica în care crezuse şi pentru care neînce­
tat se străduise. Puţin după aceia m uri; de fapt
m uri de inimă rea. înainte de a m uri îi fu dat
să vadă că războiul nu mergea aşa cum se aş­
teptase el. Intrarea Angliei în războiu şi bătă­
lia delà Marna sgudui toată temelia credinţe­
lor lui. El se aşteptase ca Francezii să fie risi­
74 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

piţi cum fuseseră în 1870. Şi prim ele săptă­


m âni ale războiului păreau că-1 întăresc în
această credinţă, mai ales după năvălirea Ger­
m anilor în Belgia şi înaintarea lor în Franţa.
D ar bătălia dela Marna schimbă faţa lucru­
rilor.
In tr’un rând, când bătrâna regină Elisabetlia
spuse: „Să m urim cu toţii şi să ne ducem în
cer”, Unchiul răspunse cam tăios: „N’am poftă
să mor, viaţa prezintă prea m ult interes; vreau
să văd cum se sfârşeşte acest războiu”.
D ar nu-i fusese dat să-i vadă sfârşitul.
Da, rămăsesem nemişcată, gândindu-mă la
toate astea şi întrebându-m ă ce aveam să mai
aflu. Apoi veni ceasul în care aflai tot; ceasul
când totul se holărîse: războiu de partea Alia­
ţilor.
Maiorescu, Carp, Theodor Rosetti şi Marghi­
loman se opuneau; Carp cu înverşunare, pen-
trucă totdeauna n’avusese .decât o convingere:
că singurul sorţ de izbândă a României era
alături de Germania, fiindcă Germanii fără-
doar şi poate aveau să învingă.
E ra un om cinstit şi avea darul unui graiu
cinstit, pe care uneori nu-1 prea stăpânea. La
sfârşitul Consiliului de Coroană se zice că
ajunsese cât se poate de răstit.
Maiorescu pe cât se pare a fost linguşitor şi
curtenitor, căci astfel îi era firea.
Marghiloman sprijinea ideia de neutralitate
şi arătă cât a r fi de nelogic să mergem de par­
tea a cărei biruinţă ar însemna să răm ână Dar-
danelele şi Constantinopolul în m âna Ruşilor.
Pe Ruşi îi privea, cu drept cuvânt, ca pe duş­
m anii noştri din totdeauna. Afară de aceasta
mersese prea departe într’o direcţie ca să se
m ai poată întoarce; rămăsese şi el curtenitor
POVESTEA VIEŢII MELE 75

cum era întotdeauna. Nando era nevoit să-i în­


frunte pe toţi, şi trebue să adaug că aceştia
erau cei pe care îi iubise el mai mult; acum era
silit să-i sprijine pe ceilalţi, pentru că socotea
că e de datoria lui să ia hotărîrea de par­
tea lor...
A fost o clipă de suprem ă jertfă pe care o
făcu pentru ţara lui. Fie je rtfa lui binecuvân­
tată şi spre norocul României!
Declaraţia de războiu trebuia înm ânată de
m inistrul nostru la Yiena, Mavrocordat, m i­
nistrului afacerilor străine al Austriei, la ora
şase, şi în aceeaşi seară trebuia să treacă tru­
pele noastre graniţa în unele puncte de m ult
hotărîte şi pregătite.
A trebuit să înştiinţăm şi pe copiii noştri
care nu ştiau nimic şi pe servitorii noştri ger­
mani, ceea ce a fost foarte dureros. Cei mai
mulţi dintre ei răm aseră de bună voie la noi,
dar bineînţeles nu puteau s’o facă decât în
unele condiţii; mai m ult sau mai puţin ca „pri­
zonieri de războiu”.
Bineînţeles, nu pot să-mi copiez jurnalul zi
cu zi, aşa dar aleg ceea ce se integrează mai
bine în povestirea mea. Uneori copiez mai
multe zile în şir şi alte ori trec peste câte un
timp în care nu s’a întâm plat nimic m ai în­
semnat.
Ziua de 14/27 August a fost, de bună seamă,
urmată de obişnuita înfrigurare a războiului.
Nemărginit entuziasm, plecarea trupelor, pre­
gătiri uluite şi înfrigurate din partea Crucii
Roşii, organizarea spitalelor, — între care şi
spitalul meu în palatul din Bucureşti, — în­
frăţirea cu Aliaţii, prim irea numeroaselor de­
legaţii şi dureroasa desbinare a multora, care
ne fuseseră prieteni...
7C MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Regele era eroul zilei; rostise cuvântul ce fu­


sese aşteptat, trăsese sabia din teacă. Cei ce se
îndoiseră de el se ruşinau de îndoielile lor, sau
se prefăceau că niciodată nu se îndoiseră. Ne­
maipomenita izbucnire a entuziasmului îi aju ­
tă lui Nando să treacă ceasul greu al jertfei.
Se socotise că n ’a r fi chibzuit să rămânem
la Cotroceni, care e un centru m ilitar şi prin
urm are îndeosebi expus atacurilor aeriene; aşa
dar Nando şi Carol plecară la Cartierul Gene­
ral, la Scrovişte lângă Periş, ia r eu cu ceilalţi
5 copii, mă instalai la Buftea, în castelul prin­
ţului Ştirbey, pe când fam ilia prinţului se
m ută într’o casă m ai mică de pe acelaş do­
meniu.
De acolo mergeam necontenit încoace şi în­
colo, când la Bucureşti, când la Scrovişte, ca
să văd pe Rege, când pe la diferite spitale. Al
meu nu era încă gata, căci nu îndrăsnisem să
încep pregătirile înainte să se declare războ­
iul, însă cu ajutorul prinţului Ştirbey şi al Co­
lonelului Ballif, îmi adunasem în taină, de mai
m ultă vreme, obiectele trebuincioase.
La început, trupele noastre înaintară repede
în Transilvania, spre nem ărginita însufleţire a
Capitalei. Eu însă'le urm ăream înaintarea cu
îngrijorare, căci eram aşa lipsiţi de experienţă
şi apoi oastea noastră, cu toate că era vitează,
era atât de mică! Cum ne puteam aştepta să
ţinem piept unor atât de puternici advei-sari?
De ce să ne închipuim că putem da năvală şi
birui? Nu e vorbă, Aliaţii făgăduiseră tot felul
de ajutoare m ilitare, m ai ales Ruşii; dar ce
aveau de gând să facă în adevăr? ce vor fi în
stare să facă? Mă cuprindea o grozavă neli­
nişte şi totodată o dureroasă simţire a neputin­
ţei mele. Unde aş putea fi de folos, şi când?
POVESTEA VIEŢII MELE 77

Până acum poporul nostru avea siguranţa ne­


clintită a biruinţei; eu însă trem uram la gân­
dul reacţiunii care avea de sigur să vină. Eram
oare destul de pregătiţi? Şi ce avea de gând să
facă Germania?
N’a trecut m ult până să aflu răspunsul, după
cum se va vedea îndată.
In ziua de 30 August (12 Septembrie) 1916,
trimisei Regelui Angliei următoare scrisoare:
Scum pul m eu George,
Iţi trim et câteva cuvinte prin generalul
Georgescu, pentru a-ţi spune că deşi am în­
cercat să am ânăm războiul cât s’a putut, sunt
fericită că acum, când a sosit pentru noi clipa
cea mare, luptăm de partea Angliei. Am ştiut
totdeauna că aşa se va sfârşi, eram chiar în­
credinţată că nu putea să fie altfel, d ar lupta
a fost grea şi bietul Nando a făcut o dureroasă
jertfă, cea mai m are ce se poate cere unui rege
şi unui om: a porni în contra fraţilor săi, în
contra ţării în care s’a născut şi pe care o iubea.
Numai eu ştiu tot ce a îndurat; de nimic n’a
fost scutit. Eu însă am fost totdeauna sigură,
pe când alţii se îndoiau că avea s’o facă, în­
dată ce o va cere binele ţării lui.
Trăim zile grele; graniţele noastre au o marc
întindere; avem duşmani în două părţi şi nu
cunoaştem încă grozăviile războiului din vre­
m urile noastre. Suntem o ţară mică şi punem
în joc chiar fiinţa noastră — o ştim — dar sun­
tem viteji şi ne încredem într’un bun sfârşit.
A fost dureroasă pierderea Turtucaiei, dar
poporul nostru e atât de înflăcărat de Transil­
vania încât e ispitit să nu ia destul în seamă
marea prim ejdie din partea Bulgarilor, care
78 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

sunt buni oşteni şi ne urăsc de moarte. Tot ce


nădăjduiesc e că Rusia îşi va ţine făgăduiala şi
că nu ne va lăsa în încurcătură. Ar fi o mare
nenorocire pentru noi şi pentru Antantă dacă
n’a r fi biruiţi aceşti duşmani—Bulgarii însă au
fost biruiţi — căci s’a r schimba atunci de si­
gur faţa lucrurilor. Ei nu sunt adversari ce pot
fi dispreţuiţi; sunt viteji, ambiţioşi, făţarnici,
sunt conduşi de Germani, au artilerie germană
şi îşi joacă şi ei existenţa pe o carte.
Ţările m ari nu-şi pot închipui ce au de în­
fruntat cele mici în asemenea clipe.
Aceasta num ai noi o ştim; totuşi ne-am dat
seama că trebue să pornim războiul pentru
binele viitorului nostru, pentru binele cauzei
celei drepte. Suntem despărţiţi de Anglia prin-
tr’un zid care e întreaga Europă; cu toate astea
simţim că Anglia poate fi m arele nostru spri­
jin şi în Anglia ne punem nădejdea. Niciodată
nu ne-am închipuit că va fi ursita generaţiei
noastre, să vedem acest m are războiu şi, până
la un punct oare care, să schimbăm înfăţişa­
rea Europei.
Pricina pentru care sunt atât de îngrijorată
în privinţa chestiunii Bulgariei, e că-mi dau
bine seama de deosebita ei însemnătate, şi
aceasta nu num ai din punctul nostru de ve­
dere.
Noi eram gata să lăsăm pe Bulgari în pace,
ba chiar să le dăm înapoi o bucată din păm ân­
tul ce le luasem în 1913. D ar vreau să înţe­
legi bine, că, în clipa asta, privesc num ai cau­
za tuturor: Bulgarii trebue învinşi. Aceasta ar
însemna căderea Constantinopolului şi m ân­
tuirea Serbiei, arm atele aliate la D unăre şi cer­
cul închis din ce în ce mai strâns în jurul pu­
terilor centrale.
POVESTEA VIEŢII MELE 79

Da, mărturisesc că sunt îngrijorată în pri­


vinţa chestiunii bulgare. Ţara noastră e cât se
poate de entuziastă din pricina înaintării noa­
stre la Nord, căci acolo e întregul ei ideal, vi­
sul ei de veacuri pentru care acum se luptă.
Ştiu că zilele astea se va da în Dobrogea m a­
rea bătălie şi trebue să spun că trem ur când
mă gândesc, deoarece de ea depind atâtea lu­
cruri.
In firea mea nu încape frica, dar ţin ochii
m ari deschişi ca să nu m ă pomenesc neplăcut
surprinsă. Până acum suntem începători în
ale războiului de azi, cu toate că am auzit şi
am citit atâtea despre el. Numai primele pier­
deri ale unei arm ate o fac să-şi dea seama lim­
pede de realitate.
Aceasta e o scrisoare confidenţială, delà vară
la văr, rău şi în grabă scrisă. Sunt de văzut şi
de făcut atâtea lucruri, pe care trebue să le
fac singură. Vreau să-ţi m ai spun odată cât
sunt de fericită că suntem alături în aceste vre­
m uri grele şi grozave. Lasă-mă să simt întot­
deauna că la nevoie putem să ne întoarcem
spre voi, căci vom avea poate de înfruntat vre­
m uri cumplite. Nu mi-e frică, însă sunt plină
de grije. Trim et lui May toată dragostea mea.
Cu toată afectia vara ta
MISSY

Buftea, 30 Augustjl2 Septembrie 1916.


O zi obositoare. Am fost devreme la Bucu­
reşti să văd de spitalul meu. Toate m erg m ult
m ai încet de cum m i-ar plăcea. Am vizitat sa­
natoriul Gerota. Felul cum e ţinut m’a m ulţu­
mit. Bolnavii păreau bine îngrijiţi şi curaţi.
Erau şi m ulţi ofiţeri.
80 MARIA, REGINA ROMÂNCEI

Am luat dejunul la Cotroceni cu Nando,


după o şedinţă a comitetului ambulanţelor
mele. Şedinţa mi-a părut destul de m ulţum i­
toare; suma de bani adunată a crescut simţi­
tor. Scumpul meu regiment mi-a trimes şi el
bani; am fost foarte mişcată de acest gest.
După dejun am fost timp de vreo trei ceasuri
prin spitalele m ilitare; am văzut o mulţime
nenum ărată de răniţi care păreau destul de
bine îngrijiţi; num ai câţiva aveau răni grave.
Unul din ei m urea de pe urm a unei răni în şira
spinării; avea dureri îngrozitoare, dar era
aproape fără cunoştinţă. Toţi mă primesc tot­
deauna cu o bucurie ce mă mişcă, aşa încât
cred că vizitele melc nu sunt fără folos. Le
aduc flori, bomboane, ţigări. Cu cei greu ră­
niţi încerc să vorbesc ceva m ai mult. Aproape
nu se jeluiesc. Ceea ce mă înduioşează mai
m ult decât pot spune, şi îmi umple ochii de la ­
crimi, e că ori de câte ori îi întreb dacă au du­
reri, toţi până la unul, răspund: „Da, mă doa­
re, dar nu-i nimic, num ai să te faci îm pără­
teasa tuturor Românilor”. Acesta e vecinicul
lor refren. Fiecare biată um ilă viaţă e gata
să-şi dea tot sângele, num ai să mă fac „împă­
răteasa tuturor Românilor”. Dumnezeu să bi­
necuvânteze strădania lor şi să nu fie sufe­
rinţa lor zadarnică!
Unul din ei era foarte greu rănit de un glonte
dum-dum şi sta culcat cu faţa în jos, căci nu pu­
tea zace în nici un alt chip. Totuşi întoarse ca­
pul pentru a mă privi; era foarte tânăr: „Greu
m’au lovit Mamă-Regină, rău m ’au lovit duş­
manii ăia” zise el. Mă aplecai asupra lui cu la­
crimi în ochi, şi-l întrebai dacă îl doare rău.
„Mă doare Mamă-Regină”, ş’apoi urm ă vecini­
cul refren „dar să trăieşti şi să fi împărăteasa
Regele .şi P rincipele Mo.şfenUor pe front
POVESTEA VIEŢII MELE 81

tuturor Românilor”. Nu puteam îndura aşa


ceva, era peste puterile mele; abea m ai ve­
deam chipurile celorlalţi din pricina lacrim i­
lor ce mă orbeau.
Toţi se uită lung la mine când intru în odaie,
parcă toţi ochii lor ar pune stăpânire pe mine.
E o ciudată povară să suporţi privirea atâtor
ochi. Unii mă privesc cu drag, alţii cu m irare,
unii cu o tristă nepăsare, alţii cu o bucurie care
le luminează faţa; unii cu o durere mută, alţii
parcă a r striga: „ajutor!” dar toţi până la unu
resemnaţi, îngrozitor de resemnaţi. Zilele astea
din urm ă m ’am aplecat asupra atâtor patui'i
şi am privit în atâţia ochi; toţi mă urm ăresc;
ori unde merg, ori unde mă întorc, îi simt pe
toţi asupra mea, sute şi sute....
M’am dus la palat să mă întâlnesc cu
doamnele care vor lucra în spitalul meu,
doamne pe care le convocasem; s’au oferit atâ­
tea încât vom avea o mulţime de infirmiere.
Doamna Henri Catargi, soţia m areşalului
Curţii, e în fruntea spitalului meu. E plină de
viaţă, de simţ practic şi dc energie; are un ne­
maipomenit dar de organizare şi e un adevă­
rat general în îndeletnicirea ei.
M’am dus la Buftea să-mi iau ceaiul, cam
pe înserate, şi apoi am plecat iar să jefuiesc
grădina Didinei Cantacuzino, dela Ciocăneşti,
pentru răniţii mei. Am voie să iau câte flori
îmi trebue. Seară m inunată; într’o parte soa­
rele asfinţea, ia r în partea cealaltă se înălţa
luna mare, rotundă, fermecătoare. M’am în­
tors târziu, cu automobilul plin de flori, pe
când luna ne lumina calea cu o strălucire
aproape uimitoare. Mereu mă întrebam în
gând câte feţe moarte vor fi privind în sus, spre
6
82 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

aceeaşi lună, şi încă mai grozav câţi răniţi


neridicaţi de pe câmpul de luptă...
Veştile de pe front au fost azi destul de m ul­
ţumitoare, d ar ce ne. vor aduce zilele viitoare?
Buftea. Luni 5/18 Septembrie 1916.
Sunt disperată pentru că nu am putinţa să
a ju t cu nimic; simt că ar trebui să fac ceva,
ceva de folos, ceva energic, dar ce poate face o
femeie în războiul modern? Acum nu mai sunt
timpurile eroice ale Ioanei d’Arc.
Sunt îngrijorată; simt în tr’un chip nelăm u­
rit, care m ă nelinişteşte, că între conducătorii
noştri s’au iscat oarecari neînţelegeri.
O zi m inunată, răcoroasă, luminoasă, încân­
tătoare, înviorătoare. Prim ele veşti ce mi s’au
adus azi n’au fost tocmai rele. Mă rog lui Dum­
nezeu să nu se facă mai rele. Oastea noastră se
luptă vitejeşte, Ruşii au început atacul pentru
a o sprijini; rugăciunile mele, sunt cu ei. Să le
dea Dumnezeu toată vitejia şi toată puterea
de care au nevoie.
Din punctul de vedere m aterial precum şi
din cel moral, luptele acestea sunt pentru noi
de o aşa m are însemnătate!
Seara!
Nici o veste hotărîtă, dar cel puţin nici una
rea, deşi ştim că Germanii au luat trupe din
F ranţa ca să le trim eată împotriva noastră.
Ei, bine înţeles, vor să ne bată pe amândouă
fronturile deodată. Altfel veştile în genere sunt
liotărît m ulţum itoare pentru Antantă.
De când suntem în războiu, se pare că o li­
nie de foc ne desparte de vrem urile dinainte.
Parcă mi-aduc aminte de altă ţară, de alt po­
por, de altă viaţă, de alt e u ! Acum nu mai am
POVESTEA VIEŢII MELE 83

răbdare cu oamenii care nu pot îndura micile


neajunsuri.
Gând guvernanta copiilor e bosumflată, pen-
trucă una din cameriste nu-şi poate vedea vă­
rul; când „nursa” e înţepată pentru că frip­
tura a fost tare şi n’au putut-o mânca „bieţii
mititei”, atunci mă simt îndârjită. Dar e de cea
mai m are însem nătate să-mi stăpânesc neca­
zul şi să păstrez pentru mine ceea ce simt. A-
târnă atâtea lucruri de bună voia mea!
Toată lumea, bineînţeles, e împotriva lui
Ballif pcntrucă el e temnicerul; trebue să m ăr­
turisesc că are un soi de neînduplccare milită-
rească care nu e uşor de îndurat; dar ordinea
trebue menţinută.
Buftea. Luni 12/25 Septembrie 1916.
Am dejunat la Cotroceni şi imediat după
aceea m’am dus iară la spitalul meu. Eram în
camerele de sus ale palatului, în care locuise
Aunty, când deodată auzii puternice detună­
turi. Ieşii pe balcon şi văzui cerul plin de mici
nouraşi albi de fum, pe când detunăturile din
toate părţile se auzeau din ce în ce mai tari.
In zadar cercetai tot cerul, căutând cumplitele
aeroplane, dar aveam soarele în ochi, nu ve­
deam nimic decât cerul de o m inunată strălu­
cire şi acele mici mingi de fum de o albeaţă
atât de orbitoare. Era o privelişte întrucâtva
frumoasă şi nu ştiu cum, nu-mi insufla câtuşi
de puţin un sentiment de îngrijorare, deşi mă
cuprinsese o uşoară înfrigurare.
D ar m are îmi fuse spaima când, scoborîn-
du-mă jos, îmi găsii spitalul în m are turburarc
din pricină că ne fusese adus din stradă un
soldat îngrozitor de greu rănit. In acelaş timp
84 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

prim irăm vestea că fuseseră ucişi şi răniţi sute


de oameni în diferitele părţi ale oraşului. Spi­
talul Brâncovenesc şi spitalul Colţei sunt, de-
asemenea, pline de fiinţe omeneşti înspăim ân­
tător de ciopârţite, aduse de pretutindeni. Timp
de trei ceasuri chinuitoare, mâini destoinice
lucrară fără răgaz ca să încerce a salva viaţa
nenorocitului ce fusese adus la noi.
O schijă de bombă îi străpunsese partea de
sus a coapsei drepte şi tăind arterele cele mari,
pricinuise o pierdere de sânge care îl punea în
prim ejdie de moarte. Chirurgul nostru, buna
şi vrednica D-na Rainer, începu să-l opereze
şi să oprească sângele care curgea găleţi.
Doamnele mele fură la înălţim e; fiecare se
oferea să ajute, până şi cele mai puţin obiş­
nuite cu astfel de privelişti. Ce era mai rău era
că bietul om fiind într’o stare aproape incon-'
ştientă din pricina emoragiei, nu putea fi
anesteziat, aşa dar trebui să îndure toate fără
ajutorul cloroformului. Intrai de mai multe ori
ca să văd ce făcea. Gemea adânc şi îngrozitor,
dar nu scoase nici un ţipăt; ba odată când i se
spuse că venise Regina să-l vadă, găsi putere
să-şi întindă buzele ca să-mi sărute mâna. Nu
plecai până nu puturăm să-l aşezăm în pat cu
braţele şi picioarele ridicate în sus, ca să i se
scurgă sângele spre inimă.
A fost o tragică după amiază. In oraş dom­
nea uim irea şi indignarea. Câtva timp nu mă
lăsă nimeni să mă întorc acasă, atât le era de
frică de un nou atac. Şi era o zi atât de fru­
moasă! Cum era cu putinţă să ne lovească
m oartea din acel splendid şi m inunat cer!
Ce nebunie s’a deslănţuit peste tot pă­
m ântul !
Se spune că trecea un preot pe stradă, ţinând
POVESTEA VIEŢII MELE 85

un copilaş de m ână; copilul fu ucis, ia r preo­


tul avu numai braţul uşor rănit. Superstiţia
poporului crede că e semn rău să întâlneşti un
preot; cu cât dar e m ai prim ejdios să umbli cu
el de m ână în timp de războiu!
13/26 Septembrie 1916.
Am venit de vreme în oraş pentru a-mi ve­
dea de spital. Abia sosii şi începu ia r spaima
aeroplanelor. Din nou cerul albastru se umplu
de bombe ce plesneau, şi iarăşi m oartea în­
cepu să cadă din văzduh peste noi. Văzui ceva
ce semăna ca o păsărică albă, sus de tot, pe
cer. Cu aripile întinse, era aidoma simbolul
străvechi al Duhului Sfânt; şi din această pată
albă aproape nevăzută, în chip de porumbel,
din acest „Taube”, erau azvârlite moartea şi
dezastrul asupra oamenilor nevinovaţi şi asu­
pra paşnicilor trecători.
Şi asupra Cotrocenilor căzură bombe, dar eu
nu eram acolo în acele clipe; însă m ai târziu
întorcându-mă acasă, la dejun, văzui un biet
cal zăcând pe şosea cu picioarele smulse din
trup.
Acum, la prim ul semnal, toţi gardiştii înce­
peau să fluere, deasemenea şi cercetaşii şi
atunci toată lumea — care cum putea — se
adăpostea pe câte undeva. Bombele sunt tot­
deauna aruncate peste grupuri de oameni, ca
să ucidă cât mai m ulţi dintr’odată. Acesta e
aşa zisul: „Strafen System” *).
Bietul rănit, adus eri, părea azi dimineaţă
ceva m ai bine, dar spre seară se iviră simpto-

*) (N em ţeşte în text) M etodă de pedepsire.


86 MARIA, REGINA ROMÂNIpI

me de gangrena şi e vorba acum să i se laie


piciorul, deşi se pare că şi pentru aceasta e
prea târziu. E îngrozitor! Şi totuşi el e atât de
viteaz: niciodată nu se jelueşte şi e recunoscă­
tor pentru ori ce i se face.
E foarte greu să avem veşti m ilitare adevă­
rate; nu pot afla nimic, dar dela nord veştile
sunt rele.
Pe linia dinspre Râmnic trupele germane au
izbutit să se furişeze în spatele arm atei noa­
stre şi să taie legătura cu calea ferată. N’am
putut afla cât de numeroase sunt trupele duş­
mane, nici dacă acest svon e adevărat.
Buftea. Vineri 23 SeptcmbriejG Octombrie 1916.
Azi dim ineaţă au sosit veşti în adevăr rele.
După dejun, Ballif a cerut să-mi vorbească;
cum îi văzui faţa, ghicii că aveam să aud lu­
cruri dureroase. In asemenea îm prejurări mă
simt ca în clipa unei operaţii şi ştiu că tre-
bue să-mi oţelesc nervii.
Veşti foarte rele din părţile Braşovului. Iu­
bita noastră ţară e în m area prim ejdie a unei
năvăliri germane.
Se poate un gând m ai îngrozitor? Ştim ce ar
însemna: distrugerea sub toate formele; ba
mai mult, în cazul acesta, o nespusă umilire.
De câte ori însă primesc astfel de veşti, cel din­
tâi strigăt al meu e: nu se poate, nu trebuc să
fie, n’are să fie!
Grozăvia e că suntem neştiutori, ca nişte
prunci, în meşteşugul războiului, şi atât de ne­
învăţaţi. Dacă Germanii dispun în adevăr de
o m are oştire împotriva noastră, ce avem să
ne facem? Nu suntem destul de bine înarm aţi
ca să putem înfrunta atacuri în masă. Am fost
POVESTEA VIEŢII MELE 87

induşi în eroarea de a crede că ei nu vor putea


desprinde trupe însemnate din arm ata lor
pentru a porni în contra noastră, că dorinţa şi
putinţa lor de a ne pedepsi nu erau deopotrivă
de mari.
W ashburn, corespondentul de războiu al
Americei la ziarul „Times”, socoteşte frontul
nostru şi m ai ales trecătorile noastre din
munţi, ca de cea mai m are însem nătate pentru
cauza tuturor. D ar n’a cercat nici un moment
să-mi ascundă faptul că priveşte situaţia noa­
stră ca foarte îngrijorătoare. Nu mă pot opri
de a găsi plăcut şi demn de încredere pe acest
ciudat şi mic străin. Pare a avea inimă, o ne­
obişnuită deşteptăciune, şi o pricepere largă şi
departe văzătoare.
îm i dau seama că e greu să fac pe alţii să
înţeleagă pentru ce anume îmi închipui că ar
putea să ne fie de folos omuleţul acesta, dar o
simt cu tot instinctul meu care niciodată nu mă
înşeală. Faptul că m ’am încrezut în oameni,
mi-a adus mai adesea foloase decât ponoase.
E nevoie de curaj ca să-ţi pui nădejdea în oa­
meni. Eu am acest curaj şi nu-mi pare rău că-1
am, cu toate că aceasta provoacă necazul oa­
menilor mai chibzuiţi şi m ai neîncrezători de­
cât mine. Am avut adesea ori dovada că a te
bizui pe cinstea unui om, desvoltă în el tot ce
are mai înalt.
M’am dus în oraş la spitalul meu, unde se
aşteaptă cu plăcută nerăbdare vizita m ea din
fiece dimineaţă, dealtfel singura răsplată
ce cer.
Azi dimineaţă au fost câteva operaţii seri- '
oase. Un biet ţigan, sub cloroform, începu să
declame cântece patriotice, vorbea în chip
atât de mişcător încât făcu să plângă pe cei
88 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

din ju ru l lui. Apoi începu să mă strige pe


mine, pe Mama-Regină, care în chip nelăm urit
înfăţişează toate mamele din România. Mi-a
spus şi mie lucruri ciudat de atingătoare. A jun­
gem să iubim foarte m ult pe aceşti bieţi oa­
meni răbdători şi chinuiţi. Sunt atât de ne­
meşteşugiţi şi atât de m ulţum itori pentru ori
ce îngrijire li se dă! Mi-e spitalul îmbelşugat
acuma şi merge ca pe roate. .
Ar fi o nenorocire dacă îm prejurările ne-ar
sili să-l părăsim . Unde ne-am duce? Ce-am
face? Unde ne-am transporta răniţii, unde să
le găsim un nou adăpost? Toată ziua mi-e
creerul chinuit de această grea întrebare, care
nu găseşte răspuns, căci în fundul inimii mele
nu-mi pot închipui că aşa ceva s’ar putea în­
tâm pla cu adevărat.
Ileana a venit pentru prim a oară să vadă
spitalul şi a a ju tat la servitul m âncării răniţi­
lor. P urta un voal de infirm ieră pe cap, aşa
cum port şi eu. Era nespus de drăgălaşe cu
ochii ci m ari albaştri, şi toţi soldaţii erau în­
cântaţi s’o vadă; le sunt dragi copiii.
Ca să mă odihnesc, m ă plimbai călare în pă­
durea dela Buftea şi-l făcui pe nepreţuitul
meu Grui-Sânger s’alerge în galop, cât îl ţinură
puterile. Călăria a răm as singurul lucru dc
care mă bucur cu patimă.
La cina de seară poftii pe W ashburn şi ru­
gai pe Prinţul Ştirbey să vină şi el pe urmă, ca
să se întâlnească amândoi; vroiam să se cu­
noască, şi ţineam ca acest omuleţ vrednic de
luare aminte să-şi expună punctul de vedere,
căci n’am încetat de a crede că ne-ar putea fi
de folos. Ştie m ult m ai m ulte decât noi; a fost
pe toate fronturile şi a luat parte la toate re­
tragerile ruseşti, după cum spune în graiul lui
POVESTEA VIEŢII MELE 89

ciudat. A văzut lucruri grozave şi înspăim ân­


tătoare, deaceea trem ură pentru noi.
Sâmbătă 24 Septembrie[7 Octombrie 1916.
Am petrecut cea' m ai m are parte din zi la
spital. Spre seară a trimes Regele pe W ashburn
la mine; mi se cere să scriu Ţarului o scri­
soare. Am scris-o şi mi-am pus toată inim a în
rugăm intea de ajutor ce trim eteam ; trupele
pornite împotriva noastră sunt prea puternice.
Azi n’am avut veşti de pe fronturi; parcă mi-e
şi teamă să întreb. Seara s’au jucat la mine în
odaie Ileana şi Mircea ca în vrem urile de pace.
îm i face bine să aud glasurile lor fericite şi
nevinovate şi să privesc la jocurile lor. Ce vre­
m uri grele vor mai avea de văzut aceste biete
mici fiinţe?
Mircea e un băeţaş nespus de ciudat; e aşa
de profund îndărătnic! Vorbim totdeauna ro­
mâneşte împreună. Ileana e roaba lui, îl iu­
beşte pătimaş, ca o mam ă şi are o înrâurire
cât se poate de bună asupra neascultătorului
copil.
Scrisoarea ce am trimes-o Ţ arului e urmă-
toarea*
24 Septembrie 1916.
Scum pul m eu Nicky,
Dacă îţi scriu azi, nu o fac ca verişoară ci
ca regină a unei ţări pe care o iubesc din su­
flet. Am intrat vitejeşte în acest războiu, dân-
du-ne bine seama de ce făceam şi ştiind că pu­
tinţele noastre merg num ai până la un punct
oarecare. Aliaţii noştri ne-au asigurat din
toate părţile că îndată ce vom intra noi, se vor
face pe toate fronturile deodată sforţări ex­
90 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

traordinare, şi că nu ne vom pomeni luptând


cu forţe m ai m ari decât putem noi înfrunta.
Acum însă suntem nevoiţi să ne dăm seama că
stăm faţă în faţă cu o grozavă şi neînlăturată
prim ejdie, şi că, de nu prim im neîntârziat a ju ­
tor, s’a r putea să fie prea târziu şi să fim siliţi
să cunoaştem grozăviile năvălirii şi a distru­
gerii.
Ca femeie şi ca Regină, îţi adresez acest apel
ţie, ca om şi ca îm părat. Trimete-ne fără în­
târziere ajutorul cc-ţi cerem; nu mai e o
chestie de săptăm âni ci de zile, că de nu, va fi
prea târziu, şi va mai cădea încă o ţară, victi­
mă duhului de ură şi de prăpăd răspândit pre­
tutindeni. Nu m ai e nevoie să-ţi spun că în
asemenea îm prejurări, ura ar fi fără margini.
încerc să-mi mânluiesc ţara prin toate m ij­
loacele; n’am să mă dau îndărăt dela nimic. A
fost până acum prea multă vărsare de sânge
şi distrugere; de ce să se prăpădească şi bietul
meu popor nevinovat?
Cred că situaţia noastră m ilitară e cât se
poate de prim ejduită; ne aflăm în faţa unor
puteri duşmane m ult mai m ari decât aveam dc
aşteptat; aşa dar, dacă c vorba să nu fim dis­
truşi, trebue să fim ajutaţi şi num ai tu singur,
Nicky, ne poţi ajuta şf trebue să ne ajuţi.
Nu-ţi cer iertare că-ţi trim et această scri­
soare, pentrucă atunci când omul se află în cel
mai greu ceas de cum pănă a vieţii lui, şi când
se vede în faţa prim ejdiei de năruire a tot ce
clădise, a tuturor lucrurilor pentru care trăi­
se, a tot ce iubea, atunci e de datoria fiecăruia
să se ridice şi să strige: Ajutor.
Cu toată dragostea, verişoara ta
MISSY
POVESTEA VIEŢII MELE 91

Se vede din acest apel că eram în tr’o gro­


zavă cumpănă şi Ruşii erau singurii aliaţi, ale
căror trupe puteau să ne vină în ajutor. Pe
vremea aceea păstram nestrăm utata încredere
că Ţ arul ne putea fi de folos; era singurul su­
veran cu care eram în legături directe.
Buftea. 26 Septembrie/9 Octombrie 1916.
Aeroplanele nu încetează de a face ravagii.
Azi la Chitila au fost omorîţi m ulţi oameni;
aceste păsări ale morţii sunt înspăim ântătoare.
După dejun a venit Regele să mă vadă. L’am
găsit abătut. De bună seamă are destule pri­
cini ca să fie aşa.
Războiul e o realitate atât de covârşitoare!
D ar trebue să ne smulgem din vechile re­
guli şi datini. De ce să ne pese de împotrivirile
altora? Sunt îm prejurări când fiece om tre­
bue să judece pentru sine însuşi şi să-şi în­
frunte vitejeşte soarta, să se smulgă din vechile
lanţuri, să-şi capete o nouă libertate pentru a
îndeplini fapte m ari pe propria sa răspundere.
De câte ori soseam acasă, bucuria m ea era
să stau cu cei doi copilaşi ai mei, Ileana şi Mir-
cea, care făceau tot soiul de jocuri în marele
salon de jos dela Buftea.
Bunul Denize, preceptorul lui Nicky, era
marele lor prieten. Avea o nem ărginită răb­
dare cu copiii şi ştia să-i facă să petreacă.
Nicky avea în vine argint viu, nu putea să se
astâmpere o clipă.
In tr’o dimineaţă Mircea nu s’a simţit bine.
Nu sunt o mam ă prea uşor îngrijorabilă, dar
în această atmosferă a războiului orice lucru
pare apăsător, plin de spaimă şi mă uitai cu
nelinişte la scumpul meu băeţel, cu toate că
92 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

la început nu-mi venea să cred că era într’a-


devăr bolnav.
Paginile care urm ează sunt pline de o ne­
spusă suferinţă. Am scris zi cu zi tot ce se în­
tâmpla, dar voi da num ai câteva fragmente,
căci sunt lucruri prea dureroase de citit...
In acelaş timp veneau şi de pe front veşti
rele: dezastrul delà Turtucaia; poporul nostru
şovăind între frică şi nădejde... Simţirile unei
mulţimi sunt totdeauna nestăpânite. Ea se as-
vârle dintr’un exces într’altul. E greu să poto­
lească cineva opinia publică, şi să înlăture pa­
nica sau unele porniri prea nestăvilite, ale că­
ror reacţii duc adesea la desnădejde. Toate
acestea le simţeam, dar în acea clipă nu pu­
team face nimic, nici să fiu de vreun folos.
Toată lumea era prea înfrigurată; fiecare s>
lăsa tărît de sbuciumul dintr’însul.
Mă duceam des să văd pe Rege la Cartierul
General; acolo făcui cunoştinţa diferiţilor ge­
nerali şi trim işi străini. Mai însem nat între toţi
era generalul Berthelot, şeful misiunei fran­
ceze trim isă în ajutorul nostru.
Generalul Berthelot era un om vesel, rotund
la trup, şi plin de optimism înviorător. îmi
plăcu din prim a zi, dar văzui îndată că va
avea m ult de învăţat până să cunoască pe Ro­
m âni şi adevărata stare de lucruri delà noi. Aş
fi dorit să-i lămuresc unele chestiuni, dar îmi
dădui seama că nu sosise ceasul. Trebuia şă-1
las să descopere el singur toate. Afară de acea­
sta s’ar fi putut el delà început încrede în
mine, o femeie? Nu putea ghici că eu ştiam ce
nu ştia m ai nimeni, că nu-mi lipsea nici un ele­
ment de cunoaştere a situaţiei. Trebuia aşa dar
să-mi aştept ceasul, să privesc lucrurile delà
distanţă, să am răbdare, să scrâşnesc din
POVESTEA VIEŢII MELE 93

dinţi şi să fiu gata să înfrunt răul cât de cum­


plit ar fi fost.
Colonelul Ballif avea ochi a tot văzători. îmi
dădea temeinice poveţe, totdeauna cât se poate
de nimerite.
Buftea. Luni 10123 Octombrie 1916.
„Salut â toi m alheur quand tu viens scul!”
(Fii bine venită, o nenorocire, când vii sin­
gură) .
D ar nenorocirea niciodată nu vine singură;
vine în pâlcuri, parcă a r vrea să încerce şi să
vadă cât poate omul îndura. Mircea are fe­
bră tifoidă! Mă temeam că aşa are să fie, şi
aşa este. E foarte bolnav iar noi aproape am
pierdut Dobrogea. Constanţa a fost luată, po-
P 'rul nostru a distrus cu dinam ită m arele pod
de peste Dunăre, podul scump Regelui Carol,
dragostea inimei lui; podul în faţa căruia sta
în extaz Carmen Sylva de câte ori călătorea
pe Dunăre.
Ce pierderi au fost, nu ştiu; dar situaţia e
cât se poate de îngrijorătoare; începe ia r să se
vorbească de evacuare. Loviturile vin una
după alta. Eu stau neclintită, întrebându-m ă
câte poate răbda o fiinţă omenească.
Evacuarea cu Mircea în starea asta! Să ple­
căm, nu ştiu nici unde, nici cum, cu copilul
atât de greu bolnav! D ar uneori vin necazu­
rile asupra omului cu atâta putere, încât se sim­
te cu totul uluit şi parcă nimic n’ar m ai putea
să-i pricinuiască durere. Totuşi în mijlocul
dcsnădejdei eu nu încetez de a spera; copiii nu
m or întotdeauna, chiar când îi mistuie frigu­
rile zi şi noapte...
D ar eu întotdeauna nădăjduiesc. Am obscr-
91 HARIA, REGIR'A ROMÂNIEI

vat însă un singur lucru: în aceste tim puri de


războiţi şi dezastru, trece atâta moarte peste
pământ, încât parcă mor m ai repede bolnavii,
ca şi când a r fi duhul vieţii biruit de duhul
morţii.
Am avut clipe de o încordată durere. Nando
a venit la prânz; veştile lui despre situaţia m i­
litară erau puţintel mai bune decât cele tri­
mise mie de B rătianu; dar ne putem teme de
mai rău.
Nu puteam îndura să văd pe Mircea zăcând
ca un biet ghemulţ neputincios, cu ochii sti­
cloşi şi fixi, fără să ştiu dacă mă recunoaşte
sau nu. In prim ele zile tot se m ai împotrivea
boalei, arăta zgomotos ce-i plăcea şi ce nu-i
plăcea, ba putea chiar să râdă, şi să facă unele
glume care le păstra anume pentru mine, fi­
indcă ştia că-mi plac. Avea un fel al lui de a
zice doctorilor: „Pfui Doco” care mă încânta...
Acuma nu m ai zice: „Pfui Doco!”...
Ce arc să se întâm ple?
Are să-mi fie luat copilul? Cum poate un om
îndura aşa ceva?
Buftea. Marţi llj2k Octombrie 1916.
Mircea pare că se duce treptat. Chiar după
ce l-am înfăşurat în prosoape ude, căldura i
s’a ridicat. Nu m ai vorbeşte şi nu mai arată
nici plăcere nici silă.
Doamne Dumnezeule, ajută-m ă!
Caii! să mă pregătesc să înfrunt această du­
rere, dacă Irebue să vie...
Am pierdut Constanţa, d ar podul după cât
se pare n’a fost încă distrus. Berthelot spune
că putem şi că trebue să ne ţinem dârji.
POVESTEA VIEŢII MELE 95

Buftea. 12/25 Octombrie 1916.


Zi de luptă şi de chin; de trei ori aproape
mi-a lunecat Mircea din viaţa asta. Spre seară,
o rază de nădejde, dar noaptea a fost îngro­
zitoare.
Am văzut pe generalul Berthelot, am avut
cu el o lungă şi serioasă convorbire, căci soco­
tesc că el e omul care trebue să ne ajute şi să
mântuie ţara noastră. El are mai m ultă expe­
rienţă decât noi; trebue s’ascultăm de el.
I-am spus că e pe moarte copilul meu, şi că
poate va cere Dumnezeu dela mine această
cumplită jertfă. Totuşi în pofida acestui lucru
îngrozitor, care îmi încordează toată fiinţa,
vream să vorbesc cu el de soarta ţării mele;
astfel încât să nu-mi pierd deodată şi copilul
şi ţara!
N’am curajul să scriu toată convorbirea noa­
stră, dar mi se părea că-mi fac testamentul.
Berthelot începe să înţeleagă că deşi sunt fe­
meie, ştiu despre ce vorbesc şi că ţin şi eu un
loc însemnat în ţara asta. Toţi cei ce-şi fac în
adevăr datoria au încredere în mine.
Buftea. Vineri lb/27 Octombrie 1916.
Am trecut prin ceasuri ca ale unui vis de
groază. Am trăit oare o noapte, o lună, un an?
nu mai ştiu.
La 12Y2 a venit Ballif să mă cheme. Ca o
săgeată m ă reped în odaie la Mircea. Nu în­
treb nimic. Ballif îmi spune: „Son Altesse Ro-
yale va m al” *), scurt — însă plin de un înle-

*) Alteţei Sale Regale îi e rău.


96 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Ies cumplit; vestirea unei grozăvii ce avea să


vie. Şi grozăvie a fost.
II găsii pe jum ătate dus, nu fusese în stare
să îndure nici baia, nici învclirea în cearşafuri
ude; pulsul i se sfârşea treptat, deşi se între­
buinţau toate mijloacele ca să-l reînvie: respi­
raţie artificială şi stimulente. Din când în
când se ivea o foarte slabă schimbare în bine,
şi apoi iarăşi se pierdea copilul până când la
urm a urm ei li se păru doctorilor că totul se
sfârşise şi că nu m ai era nimic de făcuţ­
ii culcară în pătuţ; era alb ca varul. Zăcea
cu ochii pe jum ătate daţi peste cap în orbite
şi cu albul injectat de sânge.
Mâinele şi picioarele îi erau ca ghiaţa.
Mă simţeam ca de piatră, fără lacrimi, fără
cuvinte. Eram toată num ai o rugă ncrostită.
îm i şopteşte cineva că ar fi bine să vie un
preot; cu un semn m ut din cap consimt. Se
aduce un preot, un biet preot dp sat; îi dă co­
pilaşului Sfânta Cuminecătură, iar eu şed şi
aştept. Din când în când îmi ridic privirea spre
feţele îngrijorate din jurul meu, cerşind o rază
de nădejde, d ar nu c nădejde în ochii nimănui.
Am trimes după Nando şi Carol. Chemai în­
tâi pe Miss-Milne ş’apoi pe Lisabetha şi Mi­
gnon. încetul cu încetul se adună umbre în ju ­
rul patului lui; nu mă întorc să văd cine sunt,
dar ştiu că toţi cei ce intră sunt plini de dra­
goste şi de o m ilă îngrijorată. Intr’un rând se
apleacă asupra mea bunul Denize şi zice
„Doarme” . Denize e miop şi lum ina era slabă,
crezuse în adevăr că dormea copilul. Lângă
Denize stă drept ca de strajă căp. Gcorgescu.
ofiţer din regimentul meu, detaşat în servi­
ciul meu.
Toţi vor să m ai privească odată pe bietul ne­
POVESTEA VIEŢII MELE 97

vinovat care se stinge încet. Aud plânset de fe­


meie în hohot, însă eu n’am lacrim i şi astfel
se târăsc ceasurile... Aprindem o lum ânare
sfinţită; arde liniştită lângă doi trandafiri rozi,
pe care Nicolae îi trimisese de dimineaţă fra­
telui său.
Se iveşte printre lum ea adunată o turbu-
rare: au sosit Nando şi Carol dela Scrovişte.
Ei intră în odaie; amândoi sunt uzi de tot, din
pricina ceţei groase prin care îşi croiseră ca­
lea cu o încetineală chinuitoare. Trebue să fi
fost un drum groaznic prin negură şi întune­
ric, în toiul nopţii şi cu frica în inimă.
Şi ceasurile se scurg încet...
O voce blândă îmi şopteşte că s’ar putea să
mai ţie multe ceasuri... multe ceasuri... N’ar
fi mai bine să mă duc să mă odihnesc? N’am
destulă voinţă ca să m ă ridic de pe scaun.
Simt că trebue să răm ân acolo, mereu, mereu
cât timp va avea el suflare...
Doctorii se apleacă asupra lui, îi caută pul­
sul, spun că nu mai e aşiuslab, şi că ne putem
aştepta să m ai ţină... starea asta.... şi iarăşi se
ridică glasuri ce stăruiesc să mă duc să mă
culc...
Mă ridic ţeapănă ca să mă duc; poate dacă
mă odihnesc eu, se vor odihni şi alţii. Dar
poate fi voi’ba de odihnă când ţi-e sufletul atât
de plin de suferinţă? Şi totuşi am adormit, iar
la 7 dim ineaţa mi se spune că e m ai bine şi că
a scăzut deodată tem peratura. Prea pe neaştep­
tate, ori poate înseamnă că aseară a fost criza?
Dar s’ar putea să însemne începutul sfârşitu­
lui... Binele însă se m enţinu; totuşi capul lui
nu e limpede, ochii lui nu recunosc pe nim eni;
o m are toropeală, o deplină nepăsare; asta mă
îngrijorează. Mi se pare că sunt o stafie ce
7
93 MAMA, REGINA ROMÂNIEI

umblă de colo colo, totul în mine e înţepenit,


creerul, inima, m ădularele, până şi limba parcă'
nu vrea să vorbească fiindcă cele ce avea de
spus m’ar îndurera prea tare.
Insă sunt foarte liniştită, nu ştiu de ce sunt
atât de liniştită. Câteşi patru doamnele mele
au venit la dejun. Mi s’ar fi părut o lipsă de
bunătate să nu le văd, dar când sufăr îmi place
să fiu singură. N’am poftă de vorbă, n ’am ni­
mic de spus, toată puterea mi-e întrebuinţată
ca să sufăr cu demnitate, fără a turbura pe
alţii.
Ziua îşi ţâra clipele fără ca m ititelul să se
facă mai bine sau mai rău. N’am făcut nimic
toată ziua decât s’aştcpt, să nădăjduiesc şi să
m ă tem.
Intre 28—29 se ivi o îm bunătăţire în starea
lui Mircea, ba chiar avui odată curajul să mă
reped, până la un sat de lângă Dunăre, să-mi
văd regimentul. Mă vestiseră că aveau să intre
în foc pentru prim a oară şi că doreau să mă
vadă înainte dacă se putea, ca să le dau bine­
cuvântarea. A fost un drum lung pe şosele
grele, eram sfâşiată de teama de a lăsa pe
Mircea atâtea ceasuri, dar totdeodată cum pu­
team să nu răspund chem ării regimentului
meu?
Era între noi o legătură aşa de puternică şi
ei doreau să mă vadă. Aşa dar mă dusei...
A fost un drum îngrozitor şi apoi, o zgudui­
toare întrevedere în tr’un sătuleţ. Soldaţii erau
adăpostiţi în casele ţăranilor, însă vestea sosi­
rii mele se răspândi ca fulgerul; se adună tot
regimentul şi trecui dealungul frontului urân-
du-le tuturor noroc...
Apoi mă repezii îndărăt pe drum ul nesfâr­
şit de lung şi ajunsei acasă în amurg. Cerul
POVESTEA VIEŢII MELE 99

era un incendiu de culori, o privelişte uimi­


toare; un cer mânios, însă nemaipomenit de
frumos, roşu şi portocaliu aprins, învârstat cu
nori ce păreau înrăiţi; un cer ce se potrivea cu
durerea din sufletul meu. Apoi întoarcerea
acasă: Mircea era galben ca m oartea; inim a în­
cetă de-a-mi bate, însă el deschise ochii şi se
uită la mine.
Mircea trăia încă...
Buftea. Duminecă 16/20 Octombrie 1016.
A 41-a aniversare a mea! Şi ce început de
an! După o noapte grozavă petrecută între tea­
mă şi nădejde, la ora 7 (sau poate că era 6, nu
mai ştiu nici cu) intru în cam era lui Mircea
şi-l găsesc aproape pierit. Ca de obiceiu doc­
torii îl readuc la viaţă şi cu mă simt în stare
să mă cobor la dejun şi s’ascult vorbele pline
de bunătate ce mi se adresau. Insă, mulţumesc
lui Dumnezeu, nici o felicitare; toată lumea
îşi dădea seama că nu era cu putinţă să mă
felicite.
îndată ce pot scăpa, mă reped sus să văd ce
face Mircea; îl găsesc parcă m ai bine dar me­
reu scoate acelaşi ţipăt îngrozitor şi are aceiaşi
ochi daţi peste cap, injectaţi şi fără vedere.
Toţi mă asigură că pot să mă reped în oraş
până la spitalul meu şi în adevăr am nemai­
pomenitul curaj de a pleca; în aceste zile mă
simt de piatră, ca şi când îngrozitoarea mea
durere ar fi secat o parte din fiinţa mea. La
spital mă întâm pină flori, flori şi priviri îngri­
jorate. Răspund p rin tr’un zâmbet însă nu pot
vorbi, şi rog pe toţi să nu-mi vorbească; le spun
că nu pot îndura s’aud cuvinte. Cu braţele
pline de flori îmi văd pe rând toţi răniţii, sunt
100 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

florile zilei mele de naştere; pe fiecare pat las


câteva m ănunchiuri. Peste tot, ochi plini de
duioşie şi fiecare soldat şopteşte îm preună cu
m ulţum irile sale o rugă pentru sănătatea prin­
ţului Mircea.
Trupul nu mi-1 mai simt, ştiu num ai că zâm­
besc, că nu încetez de a zâmbi, dar buzele îmi
sunt prea ţapene ca să pot vorbi... şi astfel trec
pe lângă toate paturile, cari mi se par atât de
numeroase încât nu se m ai sfârşesc...
Bietul general Dragalina, care a fost adus la
spitalul meu, suferă chinuri grozave; braţul i
s’a infectat şi e vorba să-l opereze azi dimi­
neaţă; sunt temeri că va trebui să-şi piarză
braţul.
După ce mi-am vizitat răniţii, care azi mi-au
dat tot atâta compătimire câtă le-am dat şi eu,
a trebuit să m ă duc sus, nu ştiu unde, ca să
primesc felicitările miniştrilor.
Şi ei se feresc de vorbe multe, camera c
plină de flori, flori minunate, dar singurul meu
gând e că poate aveau să fie aşezate pe un
mormânt. Timp de un ceas şi jum ătate făcui
nespuse sforţări, apoi sburai până la maşină
şi gonii spre casă... Cu ce iuţeală mergeam ! în ­
chideam ochii, vântul mă izbea în faţă şi-mi
smulgea hainele: — eram vie sau moartă, eram
o nălucă sau poate visam?
Când ajunsei la Buftea, sburai sus pe scări
şi-mi găsii copilul aproape pierit, pulsul i se
încetinise, mă găseam iarăşi faţă în faţă cu
moartea, dar doctorii îndepărtară încă odată,
cu multe osteneli, umbra m ânei ei întinse, şi-l
siliră pe bietul copil chinuit să se reîntoarcă
la viaţă!
Le strigai să-l lase să m oară, căci era un chin
m ai presus de puterile mele! E atât de uşor să
POVESTEA VIEŢII MELE 101

pleci şi e atât de greu să răm âi; şi de fiecare


dată inima mea se sfârşeşte îm preună cu a lui
şi de fiecare dată, când se iveşte o picătură de
nădejde, e iarăşi biruită de o criză nouă care
ameninţă să ni-1 ia.
Nu m ai pot, nu m ai pot să rabd! ah! bieţii
lui ochi, şi acel strigăt îngrozitor! Nu poate
nici trăi, nici muri, e o luptă înspăimântătoare.
Mă părăsesc şi pe mine puterile, simt că nu
mai pot îndura nici o clipă o grozăvie ca aceas­
ta; nu m ai pot îndura să pândesc feţişoara lui
schimbată şi s’aud că totul s’a sfârşit, că nu
mai e nădejde, că piere încetinel, că-i aproape
pierit şi apoi iarăşi o rază de nădejde...
Azi nu ştiu de ce am m ult m ai puţin curaj,
nu pot să stau în odaia lui şi să-l aud ţipând...
Şase zile de un asemenea chin ucigător
aproape mi-au nimicit puterea de rezistentă.
După amiază am zăcut în pat timp de două
orc ca un trup mort, fără puterea de a mai
intra în acea cameră a durerii. Mi se spune
totuşi că el nu suferă... dar eu, eu sufăr în­
grozitor.
A venit Maruka să mă vadă. Mi-a făcut
bine; Maruka e una din puţinele fiinţe pe care
Ie pot suporta lângă mine, în astfel de clipe.
N’am putut să mă cobor la m asă; nu mai
puteam răbda să văd ochi întrebători şi to­
tuşi, pentrucă era ziua mea, vroiam să fac plă­
cere la d&t m ai m ulţi în pofida durerii mele.
Fiecare om trebue să-şi poarte singur du­
rerea şi pe cât se poate să nu împovăreze pe
alţii, aşa dar poruncii să se îm partă regimen­
tului meu de pe front vin şi alte bunătăţi şi să
se dea p răjituri copiilor din satul Buftea, iar
răniţilor mei din spital să li se dea la masă
ceva mai deosebit. Trimesei bani şi flori doam­
102 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nelor ce serveau în spitale m ai sărace, ca să


se facă o mică bucurie celor ce n ’au avut noro­
cul să fie într’un spital m ai avut. Nu trebuia
să uit că sunt Mama-Regină şi nu numai mama
lui Mircea.
Grozava luptă m ai dăinui câteva zile şi iată
ce scrisei în ziua de 2 Noembrie:
Buftea, Joi 20 Oct./2 Noembrie 1916.
In mine trăiesc acum două fiinţe, una care
priveşte şi vede, şi alta care suferă. Din pri­
cină că sunt în mine aceste două fiinţe, pot
să scriu tot ce urmează.
Noaptea din urm ă n’a fost atât de grea cât
ne aşteptam. Azi dim ineaţă starea lui nu s’a
îm bunătăţit, dar nu e nici m ai rea decât era
cri. Mititelul continuă să lupte eroic împotriva
morţii. Nu dă nici un semn de cunoştinţă, ochii
lui sunt tot ca de mort. Nu m ai ţipă, dar de
două zile face cu fălcile o mişcare neîncetată,
clânţănă şi scrâşneşte din dinţi...
Amiază.
Mi se parc că se prăpădeşte. Doctorii nu mai
spun nimic, dar mic îmi pare că se prăpădeşte.
După-amiază.
Se prăpădeşte... acuma sunt sigură că se
duce... se duce curând.
Seara.
Mircea a m urit la ora nouă cu m âna lui în-
tr’a mea.
E „Ziua Morţilor”...
...Ziua tuturor Morţilor.
Am îngropat pe Mircea în vechea biserică
POVESTEA VIfEŢII MELE 103

delà Cotroceni. Pomii din curte îşi scuturaseră


toată frunza. L-am adus delà Buftea; Stirbeyi
au fost pentru mine îngeri de bunătate. Prin­
ţul are un fel al lui liniştit de a face lucrurile
fără multă vorbă, dându-ţi un ajutor temeinic;
simţi însă că suferă alături de tine. Numai
tăcerea îmi putea da puterea să îndur neno­
rocirea.
Biserica era plină de crisanteme albe şi de
lum ânări aprinse. Se adunase multă lume în
ju ru l meu; biserica era ticsită, dar n’am recu­
noscut pe nimeni.
Sicriul mic pe care îl învelisem cu o bu­
cală de brocat vechi roşu cu aur, a fost coborît
sub lespezile bisericii. Ingenuncliiai alături de
deschizătura căscată. In mine parcă murise
tot, şi când păşii iarăşi la lumina zilei, mă sim­
ţeam ca o stafie şi toate chipurile ce mă pri­
veau îmi păreau că sunt ale unor stafii. Lu­
mea întreagă era moartă.
Ncsimţindu-mă în stare pentru câtva timp să
rămân în locurile obişnuite, mă hotărîi să fac
o călătorie în Moldova pentru a vizita răniţii.
Luai cu mine pe Nini, îngrijitoarea lui Mircea,
pe D-na Mavrodi şi pe Ballif... începuse frigul
cel m are şi pe vremea aceea n’aveam decât o
maşină deschisă, un Mercedes greoi care nu era
fără cusururi, aşa încât lungile mele drum uri
de inspecţii erau foarte obositoare. îm i începui
ocolul prin vizitarea oraşului Iaşi, unde fui pri­
mită cu deosebită mulţumire, dar mă simţeam
ca un suflet fără trup.

Joi 27 Octombrie/9 Noembrie 1916.

Trei zile în Moldova !


Am plecat la 8 să văd spitalele din Roman.
104 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Le-am vizitat şi am găsit acolo câteva doamne


cunoscute, care toate îşi făceau vitejeşte da­
toria.
De acolo plecai la Bacău, pe un drum foarte
drept, trecând prin multe sate. Mulţime de
trupe ruseşti; am întâlnit aproape num ai trupe
ruseşti, cât se poate de pitoreşti. Uniforma lor
e de culoarea prafului şi se face una cu nuanţa
drumului, cu dealurile pleşuve şi cu colibele
ţăranilor. In drum , ei cântă ciudate cântece de
jale. Başii, baritonii şi tenorii intonează pe
rând acelaş refren; e ceva care te mişcă, însă
cam lugubru.
Am ajuns Ia Bacău, unde iarăşi vizitai trei
spitale, şi găsii m ulţi soldaţi răniţi grav. Dela
Bacău tot înainte spre Teţcani. D rum frumos
care se ridică în cotituri tot m ai sus. Peisagiu
sălbatec şi pitoresc, foarte potrivit cu trupele
ruseşti stabilite în toate satele. Ei p ar a se simţi
la ei acasă; îşi fac de mâncare, îşi ţesală caii
şi îşi curăţă puştile cântând. Au căciuli m ari
de astrahan cenuşiu şi bluze foarte scurte cu
cingătoarea de piele. Mantaua lor groasă are
culoarea păm ântului uscat. M ajoritatea osta­
şilor ruşi sunt foarte bine îm brăcaţi şi se vede
că au mulţi cai, cari deasemenea sunt foarte
bine îngrijiţi. Am întâlnit şi cete de Ruşi pe
jos, care m ânau m ari turm e de vite.
Am dejunat la Teţcani, din m erindele aduse
cu noi. Le-am îm părţit cu generalul rus, care
îşi are locuinţa în casa atât de scumpă Maru-
căi, casa despre care îmi vorbise ea aşa de
des, dar unde nu fusesem nici odată. Apoi
mi-am urm at drum ul spre Comăneşti unde e
stabilit generalul Prezan cu Statul-Major. Am
avut cu el o lungă convorbire m ilitară. Părea
m ulţum it şi optimist.
POVESTEA VIfiŢII MELE 105

Din Comăneşti am trecut prin Tg. Ocna,


orăşel foarte frumos aşezat sus, deasupra apei
Trotuşului. O parte din drum era îngrozitor
de stricat. In acest oraş se află o veche şi fru ­
moasă biserică înconjurată de ziduri groase
ca o cetăţuie şi aşezată sus, chiar în marginea
râului. Totul e într’o stare cam dărăpănată,
insă cât se poate de pitorească. Aici vizitai şi
un spital care fusese aşezat în P rim ăria ora­
şului. Printre alţii am văzut un om, o femeie
şi un copil răniţi de un aeroplan, care trecuse
tocmai atunci. întrebai pe mam a care zăcea
ghemuită cu faţa ’n jos, ce se întâm plase copi­
lului şi ea îmi răspunse: „I-a răm as piciorul
acasă”.
Mă plecai asupra copilului; era o drăgălaşă
făptură de vreo 5 ani cu un stuf de păr ne­
gru cârlionţat; zăcea cu faţa ’n jos. Ii dădui
ciocolată, şi el găsi putere să se întoarcă şi
să-mi sărute mâna. II m ângâiai pe cap; era
un copilaş atât de drăguţ şi atunci băgai de
seamă că se scutura de friguri şi că-i clănţă­
neau dinţii.
Priveliştea unui copil care suferă e ceva ce
nu pot îndura. E un lucru peste puterile mele
şi am fugit ca o nemernică...
...Pe drum, între Tg. Ocna şi Adj ud, am avut
un accident de automobil. Mergeam cu oare
care repeziciune când un car cu boi, ce-şi urm a
calea înaintea noastră, vru să taie drum ul în
curmeziş, tocmai în clipa când soseam noi.
Ciocnire îngrozitoare. Căruţa se făcu într’o
sută de bucăţi, maşina noastră sări în şanţ,
unde din fericire şoferul putu s’o oprească îna­
inte să se dea peste cap.
Doamna Mavrodi care era cu mine fu az­
vârlită dela locul ei şi rănită la un picior, ţă­
106 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ranul şi băiatul din căruţă fură aruncaţi în


aer; de fapt toate cele sburară, dar din fericire
nu fusese serios lovit de cât carul. Boii înce­
pură chiar foarte liniştiţi să mănânce din fâ­
nul răsturnat, pe când uluit băiatul care pă­
rea foarte prost, nu înceta de a-şi freca ceafa.
Ceva parale şi multe vorbe bune le împăcară
pe toate. încredinţarăm pe bietul om zdrunci­
nat unor soldaţi ce treceau pe acolo, iar noi
pornirăm înainte.
Automobilul nostru nu păţise aproape ni­
mic, dar biata mea d-nă Mavrodi avea dureri
m ari în genunchi şi în gleznă. Eram în maşină
deschisă şi era un frig zdravăn. Răsărise o lună
plină, luminoasă şi imensă. Se lăsă repede
noaptea şi lum ina lunci pe râu era ceva fer­
mecător; valea c largă, în depărtare sunt dea­
luri, deasupra cărora pluteau nori. Lumea pă­
rea nem ărginită, fără sfârşit, pustie; îmi pă­
rea că înaintez în goană m are în tr’un vis.
In sfârşit ajunserăm în plin întuneric la
Adj ud, unde Crucea Roşie organizase un spi­
tal, provizor aşezat în case particulare. Deşi
sosii cu totul pe neaşteptate, mă bucurai vă­
zând şi pe doamne şi pe doctori credincioşi la
posturile lor. Totul îmi păru foarte mulţumi­
tor. T ânărul chirurg Leontc e medicul şef al
spitalului şi pare a fi un conducător de is­
pravă. Toţi soldaţii erau grav răniţi.
Umblai printre numeroasele paturi, într’o
ciudată lumină palidă. Inii părea şi aceasta
tot un vis. Realitate desăvârşită era doar su­
ferinţa dim prejurul meu, precum şi bucuria ce
o simţeau toţi când mă vedeau. Peste tot îm­
părţeam mici daruri.
Aici simţii ce e în adevăr un spital de răz-
boiu. Toate erau orânduite în grabă. Lumina
POVESTEA VIEŢII MELE 107

slabă şi camerele joase şi văruite făceau să


pară toate ciudat de misterioase; parcă nu
erau aevea. Văzui atâta suferinţă, suferinţă
pretutindeni, ceea ce nu-mi uşură inima apă­
sată.
De la Adj ud m ’am urcat în tren şi toată
noaptea am călătorit până la Buftea.
Buftea, Vineri 28 Oct./lO N-brie 1916.
Nu mi-a venit uşor să mă întorc acasă, dar
trebuia să-mi reîncep viaţa ca înainte, cu toate
că orice lucru mă îndurera. Mă dusei la spi­
talul meu. Umblai printre răniţi. Nu trebue
să mă închid cu egoism în propria mea du­
rere. îm i făcui inspecţia obişnuită, dar în mine
s’a schimbat ceva, ceva care niciodată, nici­
odată nu va mai putea fi ca m ai înainte. îm ­
part tuturor vorbe bune şi sfaturi, le zâmbesc,
le ascult plângerile, dar propria-m i durere mă
cuprinde şi mă închide într’însa, ca în tr’un
înveliş ce mă desparte de toţi ceilalţi.
Sunt eu oare aceea care m ă mişc, care îmi
văd de treabă, mă gândesc şi vorbesc, sau e o
fiinţă nouă cu care nu sunt încă obişnuită să
trăiesc? O fiinţă de un avânt înaripat ieri, care
acum are într’însa ceva frânt; o fiinţă care
credea în bucuria vieţii, în pofida tuturor ne­
cazurilor, şi care acuma se simte o stafie prin­
tre oameni, despărţită de ei p rin tr’o atmosferă
de durere, pe care nimic nu o poate străbate.
Mircea al meu a m urit. S’ar putea ca de aci
înainte să mai fie vreun lucru aşa cum a fost?
Oh, datoria am să mi-o fac, am să aju t pe alţii,
am să-i mângâi, am să-i hrănesc, am să-i îm­
brac, şi-am să le şterg lacrimile. Ba chiar am
să-i călăuzesc de va fi nevoie. Am să păşesc
108 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

înaintea lor şi am să le arăt calea, dar nu mă


vor urm a pe mine cea de eri, vor urm a pe o
străină, care nu se m ai cunoaşte pe ea însăşi.
Buftea, Sâmbătă 30 O ct./12 N-brie 1916.
Da, trebue să învăţ iarăşi a trăi, dar mi se
pare m ereu că aştept ceva, ceva ce nu mai
poate veni... ce n’are să mai vie niciodată...
niciodată, niciodată...
D ar cel puţin îmi pot îndeplini datoria; sunt
atâtea de făcut! Voi face vitejeşte tot ce voi
putea. Insă acuma parcă toate le fac altfel, ca
una ce e despărţită de viaţă, ca una ce nu mai
ia parte la ceea ce face. Mă simt de două ori
m ai duioasă faţă de cei ce suferă dar mi se
pare că mă ating de ei cu sufletul ia r nu cu
inima.
S’a făcut o slujbă bisericească în spitalul
meu pentru soldaţi. Am stat în mijlocul lor.
Pentru întâia oară când s’a pomenit familia
regală, numele lui nu era într’al celorlaţi: Ca-
rol, Lisabetha, Mignon, Nicolae, Ileana... Nu­
mele cel scump n’a m ai fost rostit. Pentru el
nu mai e nevoie să ne rugăm. Mircea, copi­
laşul meu, puişorul meu...
Am văzut pe Lady Barclay soţia m inistrului
Angliei. Se instalează un m are spital englez şi
Regina a fost rugată să-i dea un nume; aşa
dar i-am dat numele care nu m ai e rostit când
se fac rugi pentru ceilalţi cinci... numele care
mi-era aşa drag... Mircea!
Şi astfel învăţam încetul cu încetul să trăiesc
fără de Mircea şi să îndur ceea ce credeam de
neîndurat. Mângâierea mea era m unca; m un­
ceam, munceam fără răgaz şi încercam din
POVESTEA VIEŢII MELE 109

toate puterile, în pofida disperării, să lin vie


nădejdea în inimile tuturor.
Lucrurile însă mergeau din ce în ce mai
greu. Intr’o zi la Buftea a fost un groaznic atac
aerian. Germanii descoperind unde locuiam
(căci eu eram socotită ca cea m ai m are duş­
mană a lor) începură să arunce bombe asupra
casei mele. Din întâm plare tocmai plecasem
la Bucureşti şi când ajunsei la spital, prim ii
vestea neliniştitoare că Buftea fusese bom­
bardată.
In acea zi tocmai se întâm plase să plec sin­
gură cu Ballif, şi-mi lăsasem toţi copiii acasă.
Din fericire Prinţul Ştirbey, care totdeauna se
gândea la toate, pusese să se facă un adăpost
în pivniţă, ceea ce ne fu de m are folos şi în
această îm prejurare şi în câteva altele mai
târziu. Se aruncară atunci vreo 100 de bombe
şi multe din geamurile casei au fost sparte. O
bombă străpunse acoperişul uneia din depen­
dinţe, şi în multe locuri au fost sfâşiaţi în bu­
căţi pomii din parc. Un ajutor de grădinar a
fost omorât în faţa casei. Prinţesa Ştirbey şi cu
două fiice ale ei, care dirijau o cantină la gară
pentru trupele ce treceau cu trenul, au trebuit
să fugă ca să-şi scape viaţa şi s’au ascuns în-
tr’un lan de grâu.
Nicky, totdeauna hazliu, îmi descrise mai
târziu cum se aşezase pe treapta de sus a scării
de stejar lunecos, şi-şi dăduse drum ul în m ij­
locul linei cascade de geam uri sparte, ca să
ajungă cât se putea de repede la deschizătura
pivniţei, în timp ce în urm a lui o avalanşă dc
fiinţe grăbite se zorea şi se îmbulzea căutând
scăpare în adăpostul cimentat. Din fericire
auzii despre acest atac num ai după ce se is­
prăvise.
110 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Era greu să m ă întorc la Buftea deoarece


aeroplanele se învârteau deasupra drumului
pe care trebuia să trec. Copiii erau mai mult
înfriguraţi decât înspăim ântaţi, dar totuşi a
fost o grozavă experienţă. Cu acest prilej Papa
îmi telegrafie cum urmează :
„Nous félicitons votre Majesté d ’avoir éch ap p er au
grave danger q u ’Elle o c o u rra, et form ons des voeux
po u r son b o n h e u r el le bon h eu r de la fam ille royale”.
R e n e d ic tu s Papa XV

Din toate părţile ne soseau veşti cumplite,


din zi în zi toate mergeau m ai rău şi m ereu se
iscau zvonuri de evacuare. Munceam fără ră ­
gaz; aproape nu mai cunoşteam un ceas de
odihnă. In fiece zi vizitam alt spital.
Toate acestea le-am scris zi cu zi, ca şi
îngrijorarea noastră tot m ai m are şi străda­
nia mea de a împiedeca pe cât se putea răs­
pândirea panicei.
Buftea, Mărfi 8/21 Noembric 1916.
Din nenorocire situaţia noastră m ilitară e
cât se poate de îngrijorătoare şi de nesigură.
Scumpa noastră Oltenie nu m ai poate fi apă­
rată. E un gând ce nu se poate îndura, totuşi
se parc că ne e scris ca partea cea mai bogată,
cea m ai frumoasă, cea m ai românească din
ţara noastră să fie năpădită de duşmani. Mă
gândesc la frumosul meu Horez, m inunata m ă­
năstire albă. Mi se spune acum că tocmai*)

*) Felicităm pe Majcstatea V oastră că a scăpai de


m area p rim ejd ie p rin care a trecu t şi îi urăm feri­
cire ei şi în treg ii fam ilii regale.
POVESTEA VIEŢII MELE 111

acolo sc dau luptele, aşa dar nici o picătură


de am ărăciune nu trebue să răm âie negustată.
Vor distruge acel colţişor de pace, ales al
inimii mele şi care mi-e atât de drag, încât am
cerut să fiu înm orm ântată acolo când îmi va
veni ceasul!
M’am dus de vreme în oraş cu Ballif şi Nicky
şi m ’am oprit să văd pe generalul Petala care
se afla în sanatoriul Sf. Elisabeta. Ii sunt
nervii zdruncinaţi, după ce două luni şi jum ă­
tate şi-a făcut vitejeşte datoria în mijlocul
unor greutăţi aproape de neînvins. I se ceruse
prea fără răgaz o încordare neîncetată. întâi
fusese în Dobrogea apoi pe Olt. Se purtase în-
tr’un chip m inunat şi menţinuse în ordine
trupe în num ăr prea mic şi sleite de curaj.
II găsii m ai bine decât mă aşteptam. Avea
poftă de vorbă şi era foarte limpede în tot ce
povestea. Din nenorocire erau multe lucruri
nesatisfăcătoarc, ba chiar triste. Bietul om a
văzut vrem uri grele şi încetul cu încetul, a
renunţat la multe nădejdi şi la multe iluzii,
chiar şi la aceea că era în stare să îndure sfor­
ţări supra omeneşti. Trebue să fi fost o clipă
îngrozitoai'c când şi-a dat seama că-i slăbeşte
memoria; mi-a spus că a fost un moment în
care nu-şi putea am inti unde îi era oastea.
Atunci îşi dădu seama că-1 părăseau puterile.
Cele ce spunea erau aşa dc interesante încât
aş fi vrut să stau cu cl dc vorbă cât de mult,
însă mi-era teamă că-1 neliniştesc şi că-i os­
tenesc mintea şi aşa prea obosită. Multe din
lucrurile povestite de el erau aidoma celor
ce-mi spusese Ballif cu câtăva vreme înainte.
112 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Buftea, Miercuri 9/22 Noembrie 1916.


M’am hotărît să merg la Câmpulung, în au­
tomobil, însoţită de D-na Mavrodi ca să văd
cât de departe se poate ajunge şi în ce stare
voi găsi spitalele, răniţii, trupele şi locuitorii.
Era o zi blajină, dar noroiul de pe drum era
aşa de îngrozitor încât ne împiedeca mersul
şi ne împotmolea maşina, de a trebuit în mai
multe rânduri să ne oprim. Totuşi am ajuns
la Câmpulung pe la ora unu, deşi plecasem la
ora 9 fix.
Găsii acolo un spital pentru primele a ju ­
toare. Acestea sunt spitalele cele m ai penibil
de dureroase. Răniţii se aduceau direct din
tranşee: nenorociţi, stâlciţi, bucăţi de oameni
sfârtecaţi, plini de sânge, în uniforme rupte
şi m urdare, în tr’un cuvânt m ai de plâns decât
cei aflaţi pe paturile de suferinţă din spitalele
organizate, căci aici îi vedeam în toată
istovirea şi nenorocirea lor. Unii erau răniţi
uşor, alţii m ai greu, alţii aveau picioarele de­
gerate, ia r doi erau pe moarte din pricina unei
fracturi a craniului. Zăceau pe brancarde aşa
cum fuseseră ridicaţi de pe câmpul de luptă;
faţa le era lividă şi sunetul sinistru al hârăi-
tului de moarte, din gâtlejul lor, umplea în­
căperea. Trecui printre rândurile lor vorbind
cu ei şi îm părţindu-le mici daruri. Soldaţii îşi
dădeau bine seama cine sunt şi vedeam cât le
pare de bine că venisem dc atât de departe
până la ei, în acest colţişor pierdut şi totuşi
aşa aproape de front.
Căutai pe generalul Costescu care avea co­
m anda îm preună cu alt general, al cărui nume
nu mi-1 reamintesc. Au fost încântaţi şi m iraţi
să m ă vadă atât de neaşteptat. Pe când stăm
POVESTEA VIETH MELE 113

de vorbă cu ei, începură să se rotească dea­


supra capetelor noastre aeroplanele duşmane.
Generalii mă poftiră să intru în casă. Folo-
sindu-mă de cele câteva minute petrecute la
adăpost, încercai să-mi şterg de pe obraz no­
roiul drumului.
Aici lucrurile mergeau destul de m ulţum i­
tor, năvala duşmanului fusese stăvilită, însă
strădaniile şi sforţările sunt îngrozitoare ia r
trupele au mult de suferit.
La întoarcere, bubuitul tunurilor ne urm ări
o bună bucată de drum ; se pare că inamicul
năvălea şi’n cealaltă vale, cea care se află din­
colo de Curtea de Argeş.
Luarăm dejunul nu ştiu unde în drum, tur­
buraţi de aeroplane, astfel că într’un rând a
trebuit să ne adăpostim sub un pod. Am avut
şi m ai m ulte pane în drum , din pricină că ne
intra noroiul în motor. A junserăm la Piteşti
pe la 4 şi jum ătate; acolo vizitai şi alte spitale
trecând dela pat Ia pat printre sute de răniţi.
Bieţii oameni ! Am văzut atâta suferinţă şi
aţâţi ochi răbdători plini de durere! Toată lu­
mea se bucură când m ă vede: doctorii, suro­
rile, răniţii. Toţi se simt m ai puţin părăsiţi,
mai puţin în prim ejdie, m ai puţin nenorociţi
când mă ivesc deodată printre ei.
După două ceasuri petrecute în mijlocul
acelor biete fiinţe, am pornit spre casă. Era o
frumoasă noapte blajină; stelele deasupra mea
alcătuiau, peste tot cerul, nenum ărate izvoade
încâlcite. Era o noapte liniştită, fără vânt.
Plim barea noastră ar fi fost plăcută dacă no­
roiul nu ne-ar fi pricinuit mai multe pane, în­
cât ajunserăm la Buftea tocmai la 3. Aici avu­
seseră o zi plictisitoare; aeroplane duşmane
8
in MARIA, REGINA ROMÂNIEI

sburaseră deasupra capetelor lor, aşa încât


cea m ai m are parte din timp şi-o petrecuseră
în pivniţă.

Buftea, Joi 10/23 Noembrie 1916.

Am izbutit să mă duc de vreme în oraş, fără


a fi turburată de aeroplane. Vremea e blajină,
cerul înourat. Păsările morţii preferă cerul al­
bastru, strălucitor. Veştile m ilitare sunt cât se
poate de rele, atât de rele încât nici nu vor­
besc de ele şi cuvintele m ă dor. Toate merg
rău, suntem bătuţi, Germanii sunt la Craiova;
toată frum oasa noastră Oltenie e pierdută,
Ruşii nu-şi încep ofensiva. Nu ştiu ce are să
se întâmple. Nici n’am încercat să văd pe
Nando: „Un grand m alheur s’apprend tou-
jours assez tot”.
M’am întors acasă să dejunez cu Brătianu şi
Prinţul Ştirbey. Biata micuţă Ileana nu se sim­
ţea tocmai bine, dar era foarte drăgălaşă; e
întotdeauna drăgălaşă.
Am avut curajul să fac o plim bare călare.
Dela m oartea lui Mircca avusesem o groază,
aproape bolnăvicioasă, dc a încăleca. Mă ho-
lărîi totuşi să-mi înving această aversiune.
Pornii în galop pe favoritul meu Grui-Sânger,
însă îmi era durerea atât de apăsătoare încât
abea puteam răbda.
Spre seară plecai singură la Mogoşoaia să
văd pe Marthe Bibescu, care era bolnavă în
pat. Avurăm o convorbire dureroasă. Amân­
două eram foarte m âhnite dar dintre noi două
tot eu m ai aveam puţină nădejde. Marthe era
foarte frumoasă în patul ei acoperit cu un
vechi brocat roşu. Era înconjurată de icoane
vechi şi de lucruri de proţ, aşezate cu mult
POVESTEA VIEŢII MELE 115

r»ust; părul ei bogat era despletit şi avea ochi


mari rugători şi îndureraţi. Da, azi Marthe era
pe de-a’ntregul frumoasă şi încântătoare.
Mă întorsei tristă acasă, prin întuneric şi
furtună. Marthe avea să răm ână aici, chiar
dacă va fi nevoie să evacuăm Bucureştii. O
Regină însă nu poate fi luată prizonieră.
Marthe vrea să se folosească de ori ce de dra­
gul literaturii, chiar şi de aceea a unei ocu­
paţii germane. Aşa e firea Marthei; ea poate
face orice „â froid”.
Buftea, Vineri 11fHk Noembrie Î916.
0 zi de îngrijorare din ce în ce mai m are ;
veşti rele din toate părţile. Bulgarii sunt la
Zimnicea, înaintează spre Bucureşti; în m ai
puţin de două zile pot fi aici, ceea ce ar în ­
semna neapărat fuga şi toată disperarea ce
o însoţeşte. Nu ştiu de ce primesc cu linişte
toate astea, aşa grozave cum sunt. Ce poate
face omul în faţa unui dezastru de neinlă-
lurat? Am sperat, am sperat în pofida tutu­
ror întâm plărilor şi nu credeam că vom a-
junge aici, dar iată că am ajuns şi trebue
să privim lucrurile în faţă, cum le-am pri­
vit pe toate celelalte, suportând cu răbdare
toate încercările.
Am prim it azi la spitalul meu m ai multe
persoane: câţiva ofiţeri belgieni, bătrânul a-
m iral Fournier, o duzină de surori de cari­
tate aduse de el şi la urm ă un general rus.
Mi-a plăcut am iralul Fournier şi ne-am
înţeles foarte bine împreună- E un bătrân
de 75 de ani, deştept, om de ispravă, plin de
viaţă, de pricepere şi de un interes viu
pentru orice lucru. Ne-am îm prietenit repe­
116 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

de şi am avut îm preună câteva convorbiri


interesante, dar sunt prea obosită ca să Ie
povestesc.
Ciudată situaţie şi cu totul desnădăjduită.
S’a r putea ca în scurt timp să nu m ai avem
de loc ţară şi totuşi parcă nu cred că ar fi
totul pierdut. S’ar putea ca m âine să ni se
hotărască soarta şi ca fuga să fie de neînlă­
turat. îm i pare ceva de necrezut să fi ajuns
aici, dar aşa e.
Mai târziu.
Ştiu multe lucruri despre care nu pot
vorbi. Uneori a fi femeie e ceva ce te um­
ple de disperare. Despre o femeie se crede
că nu e în stare să ajute la nimic şi totuşi
uneori ea poate vedea o stare de lucruri cu
o limpezime dureroasă. Acuma ştiu că vom
fi nevoiţi să fugim. Da, aici am ajuns!
Ballif şi Ştirbey s’au întors dela Cartierul
General ca să-mi spună aceasta. Astă seară
nu trebue să pomenesc nimic despre aceasta,
mâine însă trebue să mă duc de dimineaţă
la Bucureşti ia r Ballif, în lipsa mea, va
strânge în lăzi toate lucrurile ca să fim gata
de plecare seara. Da, iată unde am ajuns,
trebue să fugim!
Sâmbătă 12/ 25 Noembrie 1916.
Scris în tren.
Aşa dar aici am ajuns... Suntem siliţi să
fugim!
D ar să spun lucrurile pe rând. Sunt de o
simplitate atât de tragică încât sunt vred­
nice de a fi povestite aşa cum s’au desfă­
şurat.
Planul hotărît eri a fost îndeplinit fără
POVESTEA VIEŢII MELE 117

greş; dacă a fost vreodată în lume o zi dure­


roasă, a fost ziua dc azi!
La orele 9 m ’am dus la Cartierul General
să-mi iau răm as bun dela Rege căci el nu
avusese vreme să vie la mine. Apoi vroiam
să iau m ăsuri ca să m eargă Carol pe front.
Avurăm câteva convorbiri în care spusei tot
ce aveam de spus; erau lucruri grozave însă
ne-am despărţit liniştiţi, parcă n’am fi fost în
pragul unor întâm plări atât dc îngrozitoare.
Ne-am despărţit; când, unde şi în ce chip ne
vom m ai întâlni, asta e în mâinile Domnu­
lui. Apoi pornii în spre oraş.
Aici la spitalul meu m’aşteptau scene în­
grozitoare. Vestea rea se răspândise peste
tot; răniţii mei trebuiau şi ei evacuaţi, mulţi
plecaseră dinainte.
Se lăţise peste tot o atmosferă de panică:
pretutindeni chipuri îngrijorate, ochi roşi şi
zâmbete întrebătoare şi dureroase. Eu în­
sămi eram grozav de turburată. Până acum
nu ştia nimeni că plecăm, d ar fiindcă mi se
luau răniţii din spital, avui un pretext ca
să-mi iau rămas bun dela ei. In cam era ofi­
ţerilor se desfăşurară scene de adevărată
disperare. Mă aşezasem pe un scăunaş între
paturile celor doi m ai grav răniţi, amândoi
ţinându-mă de câte o mână, şi câte şi trei
plângeam parcă am fi fost cci mai vechi
prieteni. Micul Bulgăraş, prietenul Ileanei, era
disperat că plecăm; C ârjă era galben ca
moartea. Intre groaza de chinurile trans­
portării şi teama de a fi luaţi prizonieri, da­
că răm âneau, cu toţii îşi pierduseră cum pă­
tul. Orice stavilă se fărâmase, fiecare dădea
drumul sim ţirilor sale lăuntrice şi fiecare se
jelea de cele întâmplate, după cum îi era
118 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

firea, educaţia şi starea nervilor. Ia r eu stăm


printre ei fără a găsi cuvinte de adevărată
mângâiere, căci eram poate cea m ai greu
lovită dintre toţi. La urm a urm ei îmi ascun­
sei faţa în m âini şi isbucnii în plâns. Când
m ă văzură aşa, toţi îşi veniră în fire, parcă
simţeau că trebue să mângâie pe această fe­
meie disperată, care era Regina lor.
La urm a urm ei a trebuit să m ă smulg de
lângă ei ştiind că-mi iau răm as bun pentru
totdeauna. Se agăţau de m âinile mele mul-
ţumindu-mi şi spunându-mi că nu vor uita
ce am făcut pentru ei, ia r înainte de a pleca
luai în braţe pe micul Bulgăraş, copilul spi­
talului care suferise cumplite chinuri, îl să­
rutai şi apoi mă repezii afară din odaie.
La fiece pas mă întâm pina o nespusă du­
rere sufletească.
Chinul ce mă aştepta apoi a fost despăr­
ţirea de Cotroceni. Casa care fusese a mea
23 de ani, casa pe care o înfrumuseţasem şi
o împodobisem, casa de care mă mândrisem
şi pe care o iubeam. Şi toate trebuia să le
fac cu linişte, căci era vorba să nu spunem
nim ănui că suntem acolo pentru ultima
oară.
D ar cea mai dureroasă sfâşiere încă nu ve­
nise: smulgerea de lângă bietul mic mormânt.
Da, Mircea al meu te-am părăsit, te-am lăsat
singur sub lespezile reci ale vechei biserici!
Mircea, te-am părăsit num ai pe tine, dintre
toţi copiii, pe tine cel m ai mic, te-am lăsat
singur! Şi totuşi, Mircea, băeţelule, poate că
de sus, de cine ştie unde, zâm beai deasupra
mea, pricepând aşa cum nu poate pricepe
nici unul dintre noi de aici, înţelesul durerii
mele. Mititelule Mircea, poate că eşti mult
POVESTEA VIEŢII MELE 11 9

mai puţin stingher decât biata ta m am ă pri­


beagă, care nu îndrăzneşte să răm ână de pa­
ză lângă m orm ântul tău.
Şi aşa l-am părăsit şkm i-am lăsat şi casa,
aproape în tăcere, aproape fără lacrimi. Pu­
sei doar în m âna lui Steinbach, intendentul
nostru, o scrisorică scrisă în nemţeşte: „Dă-o
oricui va veni aici în locul nostru”. Atâta îi
spusei şi el se uită la mine cu ochi îngroziţi:
— „W erden Majestät nicht wieder kom­
men?”, * mă întrebă.
Răspunsei:
— „Es kann sein das ich nicht wieder
komme”, ** apoi sării în automobil şi porni.
Iată traducerea scrisorii scrisă în nemţeşte
pe care i-o dădusem:
„Nu ştiu cine va locui această casă, casa pe care
am iubit-o! Singura mea rugă e sa nu se ia florile de
pe noul m ic m orm ânt din b iserică”.

Tragică a fost şi întoarcerea la Buftea.


Se făcuseră m inuni în lipsa noastră. Totul
fusese strâns în lăzi. Trecui prin camerele
pustiite, care cu câteva ore înainte fuseseră
aşa de prieteneşti şi de prim itoare şi care
păreau acuma bieţi cerşetori despuiaţi de
haine. Ultimul drum ce făcui a fost în came­
ra unde murise Mircea; aprinsei o lum ânare
şi răm ăsei pe locul unde îi fusese patul; aco­
lo, cu ochii uscaţi, îmi am intii de zilele de
chin când şi în ju ru l lui se dăduse o bătălie
care fusese pierdută.
Trimisei pe toţi la gară înaintea m ea; a-
" Nu se m ai întoarce M aiestatea V oastră (nem (eşle
în text).
' ' S’a r putea să nu mă mai întorc.
120 MARIA, REGINA ROMÁNIpI

colo se pregătise masa pentru cei ce aveau


să plece cu trenul meu. Eu am vrut să mă
duc la casa mică locuită de fam ilia Ştirbey
şi să îm part cu ei ultima cină.
Bieţii mei prieteni! Ii compătimeam din
tot sufletul. D urerea mea nu m ă făcea câtuşi
de puţin nepăsătoare faţă de a lor. Simţeam
alături de ei, sufeream îm preună cu ei, dar
niciunul din noi nu încerca să se tângue.
Poate că unii dintre noi vor fi socotit că se
făcuseră greşeli şi că nu fuseseră destoinici
conducătorii noştri, dar cine poate şti? La ce
bun acum să căutăm vina cuiva? Poate că
era nevoie ca ţara noastră să fie greu lovită,
poate că trebuia să trecem prin nenorocire şi
suferinţă, pentru a învăţa acele lecţii pe care
nu le învaţă nimeni de bună voie!
Când ajunsei însă la tren, simţii timp de o
clipă că parcă mi se despica inim a în două.
Lacrimile mele cele m ai am are erau pentru
Mircea, pentru Mircea copilaşul meu mort.
Ultima fiinţă dela care îmi luai răm as
bun a fost Prinţul Ştirbey; el se întorcea la
Cartierul General ca să fie alături de Rege.
Ne strânserăm m âna, fără să ne întrebăm
unde şi când ne vom m ai întâlni. Nu existau
cuvinte ca să ne rostim desnădejdea.

Duminică 13/26 Noembrie 1916.


In tren.

Am intrat în necunoscut; unde mă duc?


pentru câtă vreme? şi de ce?
Am luat în trenul meu, cât se poate de tic­
sit, pe Nadeje Ştirbey cu fiicele ei, doam­
nele mele de onoare cu diferite persoane din
POVESTEA VIEŢII MELE 121

familia lor, Denize cu fam ilia lui, Păun şi


mulţi alţii, precum şi numeroşi servitori şi un
nesfârşit bagaj. Ballif făcuse minuni şi căpi­
tanul Georgescu îl ajutase.
Toată lumea e îngrozitor de tristă. Nu ştim
unde ne vom opri. Nimic nu e hotărît. Nici
odată în viaţa mea n’am plecat aşa, în necu­
noscut. Tristă aşteptare, cu multe lacrimi.
Trec din vagon în vagon încercând să învio­
rez pe cei mai disperaţi. Cumplite zile în a-
devăr!
Pe la vremea prânzului am ajuns la G raj­
duri unde am răm as un răstimp, pe când
Ballif pleca la Iaşi cu o locomotivă ca să cer­
ceteze oraşul şi să vadă unde am putea găsi
o locuinţă. Stranie situaţie în care nu mă aş­
teptam să ajung vreodată!
Eu nu mai fac caz de nimic; după toată
durerea prin care am trecut, grija de locul
unde ne vom adăposti îmi pare mică şi ne­
însemnată. Mă las cu totul în mâinile lui
Ballif; el va face cum e m ai bine. E neîndu­
plecat şi uneori chiar cam aspru faţă de alţii,
dar pentru mine e de un nepreţuit ajutor; un
devotat în înţelesul cel m aî înalt al cuvântu­
lui.
Suntem cu totul fără veşti. Vremea e rece;
în ju ru l trenului nostru urlă un vânt vije­
lios.

Am petrecut aproape două săptăm âni în


tren. Ballif mergea m ereu la Iaşi căutând o
locuinţă pentru mine şi copiii mei; însfârşit
după m ultă alergătură o găsi în casa coman­
damentului m ilitar. Mi-a fost pusă la dispo-
ţie, dar nu era destul de încăpătoare ca să
aibe loc şi Regele.
122 MARIA, REGINA ROMÂNIŞI

A trecut totuşi un răstim p până să se orân-


duiască toate, aşa încât râm aserăm câtă-va
vreme tot în tren, la oare care depărtare de
Iaşi. Uneori mergeam în oraş cu Ballif, înso­
ţită de câte unul din copii. Nicky mi-a fost o
m are m ângâiere în tot timpul de restrişte.
Avea totdeauna un haz atât de înviorător şi
era atât de plin de viaţă! Orice lucru îi făcea
plăcere şi ne m enţinea curajul cu nostima­
dele lui. După el se ţinea veşnic un coker
negru, un anim al blând şi răbdător, pe care
isteţul copil îl învăţa tot felul de năzdrăvănii.
De câte-ori mă duceam la Iaşi, eram năpădită
de o mulţime de lume care îmi cerea ajutor.
Unităţile Crucii Roşii străine nu mai ştiau
ce să se facă. Iaşii, oraş somnoros, era acuma
năpădit de un puhoi de Ruşi care puseseră
stăpânire pe toate casele cele m ari pentru
a-şi instala spitalele, depozitele, cartierele mi­
litare, etc...
Acuma peste năvălirea Ruşilor venea şi un
puhoi de refugiaţi din diferitele oraşe ale ţă­
rii, cotropite de duşmani. Toată lumea se re­
vărsa peste Iaşi. Bieţii, tihniţii lui locuitori
erau îngroziţi.
Şi toată lum ea alerga la mine, atât Ieşenii
cât şi străinii; fiecare avea să se plângă de
câte ceva, să se împotrivească la câte ceva,
ia r eu mă sileam să nu mă zăpăcesc într’un
asemenea haos. Eram eu însăm i în bejanie,
fără cămin. Afară de aceasta, toată lumea era
cuprinsă de panică; autorităţile nu m ai ştiau
de unde s’o apuce, mulţi îşi pierduseră cum­
pătul, chiar eu Regina, nu aveam la cine să
alerg. Cum puteam deci să le vin în ajutor,
eu care m ă luptam cu propria mea durere
covârşitoare ?
POVESTEA VIEŢII MELE 123

Orice legătură cu Regele era întreruptă


deşi Prinţul Ştirbey, care era alături de el, îmi
strecura din când în când câte o veste.
Ştiinţa mea despre cele ce se petreceau era
foarte nedesluşită. Deasemenea nu prea mă
dumiream unde se aflau membrii guvernu­
lui precum şi diferitele autorităţi. Era o stare
de lucruri nemaipomenită, pe care n’o pu­
team înfrunta decât răm ânând cât se poate
de stăpână pe mine şi împiedicând din toate
puterile să se lăţească tânguirile şi zăpăceala.
Durerea şi desnădejdea în care ne aflam e-
rau aşa de m ari încât ne păreau aproape ne­
reale; poate că tocmai din pricina aceasta
le-am putut îndura.
Seara venea Nadeje Ştirbey la mine în
compartiment şi ne citea tare. In fiecare zi
când era vreme bună, dacă nu mă duceam
să colind prin Iaşi, făceam lungi plim bări pe
jos, pe dealurile unduioase din dosul gării.
A fost timp de două săptăm âni un trai ciu­
dat; eram despărţiţi de ori ce alte întâm plări
ale vieţii, era ceva de sine stătător care nu se
putea asemui cu nimic din câte cunoscusem
până atunci.
Prim irăm vestea căderii Bucureştilor. Afla-
răm totodată că Nando, Carol şi Cartierul
General se m utau încet, din loc în loc, îm­
preună cu arm ata ce se retrăgea în Moldova
părăsind oraşele rând pe rând, în faţa duş­
m anului ce înainta mereu. Se dăduse foc la pu­
ţurile de păcură şi la depozitele de grâne.
Multe trenuri treceau prin gara noastră
sau se opreau acolo. Intr’o zi avurăm dure­
roasa plăcere de a da peste nişte ofiţeri eva­
cuaţi din spitalul meu. întâlnirea fu mişcă­
toare şi prietenii noştri plânseră de bucurie
124 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

când ne văzură. Copiii mei şi cu mine le du­


serăm tot felul de merinde. Trenul lor era
lipsit aproape de toate, dar Ii se dădea cea
mai bună îngrijire ce se putea în asemenea
îm prejurări.
Niclcy era nelipsit de lângă mine, lua p ar­
te din toată inim a la tot ce făceam şi era gata
pentru ori ce întâm plare. Sufletul lui era prea
tân ăr ca să fie covârşit de durere.
In tr’o zi se opri în gara noastră un tren
spital rusesc, organizat şi înzestrat de mătuşa
mea, Im părăteasa-m am ă Maria. Invitaţi să-l
vizităm, am fost prim iţi de un ofiţer cazac,
care avea un aer de cuceritor în pitoreasca
lui uniformă. Avea un „bashlik” roşu care îi
flutura pe um eri ca o pereche de aripi, iar în
cingătoare erau înfipte o m ulţim e de pum na­
le. Se mişca cu o uşurinţă săltătoare; era ceva
aproape arogant în felul cum se desfăşura lar­
ga lui bună prim ire. Bogăţia uim itoare a tre­
nului im perial ne făcea să ne simţim sme­
riţi, ponosiţi, săraci. Aicea toate se aflau în-
tr’o îmbelşugare de necrezut şi m ăreţul ca­
zac trecea prin vagoane ca un rege prin do­
meniile sale. A fost cât se poate de curtenitor
şi-mi arătă cea m ai m are cinstire, dar când
mă întorsei la sărăcăcioasele vagoane în care
erau transportaţi ofiţerii mei, mă simţii cu­
prinsă de un sentiment ce sem ăna a umilire.
Peste m ai multe luni mi-a fost dat să mă în­
tâlnesc ia r cu acest ofiţer în îm prejurări cu
totul schimbate, dar aceasta o voi spune la
timpul său.
In tr’o zi făcui cunoştinţă la Iaşi, cu un me­
dic francez care, din pricina neînfrântei lui
energii, făcu asupra mea o m are impresie. II
adusese la mine scumpa m ea bătrână Sora
POVESTEA VIEŢII MELE 125

Pucci, aceeaşi soră Pucci case lucrase alături


de m ine în lagărul de holerici. Specialitatea
doctorului Cluny erau boalele infecţioase, şi
trebuia să-l a ju t să găsească un spital afară
din oraş. Am avut prilejul să întâlnesc pe a-
tunci tot felul de oameni, dar acesta s’a înti­
părit în mintea mea într’un mod cu totul de­
osebit. Neînvinsul lui optimism, în mijlocul
haosului în care trăiam, dădea avânt şi ener­
giei mele. E ra aşa de m inunată uitarea de
sine cu care se arunca în muncă şi în ajuto­
rare, încât îmi era ruşine de lipsa mea de cu­
raj şi de faptul că mă lăsam copleşită de
propria mea durere.
Pe când locuiam în tren, Ballif şi cu ajuto­
rul lui căpitanul Georgescu, căniia îi ziceam
„micul Georgie”, precum şi nepreţuita mea
Frâu Kopkow, pregăteau pentru noi casa co­
m andam entului m ilitar din Iaşi, aşa încât in­
trarăm în sfârşit în stăpânirea nouei noastre
locuinţe. Era o casă m are, încăpătoare, nu
prea ademenitoare, nici frumoasă dar era un
acoperiş deasupra capetelor noastre şi mă
pusei pe lucru ca s’o fac cât se putea de plă­
cută. Camera Ileanei dădea într’a mea şi a-
ceasta era pentru mine o mângâiere.
Acum mă întorc ia r la ju rn alu l m eu; ar fi
prea multe de povestit dar aleg ce e esenţial,
ceea ce arată cât se poate de bine grozăvia
vrem urilor pe care le trăiam.
Iaşi. Sâmbătă 26 Naembriel9 Decembrie 1916
Zi rece. Nesfârşit şir de oameni pe care a
trebuit să-i primesc. Atâta am avut de făcut
încât n’am găsit vreme să răsuflu. De peste
tot vin veşti rele şi când sunt rele veştile, cei
126 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

fricoşi încep să facă gălăgie. Fiindcă sunt


plină de curaj, fiecare crede că poate să-mi
spună ce mă doare m ai tare, sub cuvânt că
Reginei i se poate spune adevărul.
Ah! da, mie m i se poate spune adevărul,
dar faptul că-1 pot asculta nu înseamnă că
nu sufăr. Pe m ăsură ce trecea ziua, îmi cre­
ştea m ai grozav suferinţa; orice auzeam îmi
părea peste puterile mele şi orice gândeam
era de neîndurat; nu m ai aveam nimic de
care să mă agăţ, nicio nădejde, nicio scă­
pare. Orice om care mă întâlnea îmi aducea
o durere nouă, aşa că, până în timpul prân ­
zului, ajunsei să fiu doborâtă de o furtună de
disperare ce se putea asemui num ai cu o du­
rere fizică.
Iaşi, D um inecă27 Noembrie/10 Decembrie 1916
Z ăpadă! Păm ântul e alb dar gândurile
mele sunt negre şi chinuite. M’am hotărât să
mă duc mâine la Cartierul General să văd pe
Rege. Am prim it pe Poklewski (ministrul
Rusiei) care pleacă şi va fi înlocuit cu un
general.
Multe de hotărît, de chibzuit, de regulat;
lucruri dureroase ce pot să fie din zi în zi şi
mai rele. Astăzi, totuşi, sunt liniştită. Cred că
ar fi o m are uşurare dacă inim a omului ar
putea amorţi. Cum poate omul să renunţe,
una după alta, la toate nădejdile lui şi totuşi
să i se ceară să producă noi nădejdi pe care
să le îm p ă rţi cu ceilalţi şi să-i ferească de
disperare?
Veştile continuă să fie m ereu îngrozitoare;
nu ştiu cum se va sfârşi totul.
După prânz, m are comitet pentru ajutora-
POVESTEA VIEŢII MELE 127

rea refugiaţilor. Olga Sturdza şi Mitropolitul


Pimen sunt plini de idei practice şi ne aduc
mare ajutor. Toată vremea însă trăim în chi­
nurile nesiguranţei asupra celor ce se pot ivi
a doua zi. Totul e durere: ziua de azi, viitorul,
trecutul, din care n’a m ai rămas nimic!
Şi m orm ântul lui Mircea e în mâinile duş­
manilor... Cine vâ fi locuind în casa noastră?
cine stă în camera mea?
Mă voi întoarce vreodată acasă? va fi în
stare o biată inimă omenească să înceapă ia­
răşi toate delà început?
Trăesc oare o viaţă aevea ori num ai un „
vis nefiresc? Să nu ştii nici odată ce se în­
tâmplă acolo, în cealaltă parte a ţării care,
cu atât de puţin timp înainte, era a noastră?
A trecut deabia.o lună decând mergeam la
Sinaia, la Câmpina, la Câmpu-Lung, la Pi­
teşti pentru a vizita spitalele! Pe atunci ţara
era încă a noastră, ia r acum...? Ah! chinul
acestui gând! şi când te gândeşti că ar trebui
să ne socotim fericiţi dacă am fi siguri că pă­
străm Moldova şi că nu vom fi siliţi să ple­
căm şi din Iaşi!
înainte de masă am văzut pe Brătianu; în­
trevedere anevoioasă în care cercai să-l con­
ving că lucrurile ar trebui să fie conduse cu
o m ână m ai hotărîtă şi să nu fie lăsate să
meargă „à la dérive”. In tim puri de o gro­
zăvie anormală, cum sunt ale războiului, e
îngăduită şi o purtare anorm ală, num ai să
fie hotărîtă şi să aducă foloase. E momentul
să-şi arate cineva autoritatea, chiar o autori­
tate autocratică dacă trebue. Avem nevoie de
o mână de conducător, deopotrivă de puter­
nică atât pentru a pedepsi cât şi pentru a
mântui. Voi încerca să conving pe Rege că
128 MARIA, REGINA ROMÄNIßl

afacerile civile trebuesc şi ele m ânate cu o


rânduire m ilitărească. Acum e momentul
când se poate face aşa ceva!
După prânz prim ii pe noul m inistru rus,
generalul Massaloff. E un curtean deştept,
pare cam şiret, a făcut parte m ulţi ani din
casa Ţ arului; ştie multe şi a văzut multe.
Cred că vom avea neplăceri din partea Ru­
şilor. Sunt sigură că aşa va fi, acum când
suntem atât de slabi, cu arm ata noastră pe ju ­
m ătate nimicită, cu trei sferturi din ţară co­
tropite şi cu toate bogăţiile pierdute. Triste
gânduri, triste adevăruri, triste judecăţi, toa­
te sunt triste, triste, triste...
Massaloff mi-a adus scrisori delà Alix,
Ducky şi delà Tante Miechen. (îm părăteasa
Alexandra, Marea Ducesă Cyril, Marea Du­
cesă Vladim ir).

Zorleni, 28 Noembrie/11 Decembrie Î9Î6.


Am venit la Cartierul General. Casă urâtă
ca exterior dar înăuntru e foarte primitoare,
căci s’a adus aici câte ceva din frumosul mo­
bilier din Sinaia. Simţii cbiar o m are emoţie
văzând mobila din camera mea de aur, până
şi pernele mele preferate aşezate ici şi colo la
întâm plare. Nu mi-ar plăcea să locuesc aici;
casa nu e bine situată şi îm prejurim ile sunt
pustii şi neîngrijite.
Şi în tren, în drum ul până la Zorleni, a tre­
buit să primesc diferite persoane anume:
Brătianu, Massaloff şi am iralul Fournier.
Am sosit chiar în clipa dejunului. Nando
în pofida dezastrului nostru nu şi-a pierdut
cumpătul. E prim a noastră întâlnire după
POVESTEA VIEŢII MELE 129

grozavele întâm plări. Carol e trist, însă tine­


reţea e totdeauna plină de nădejde.
Mare dejun cu toţi aghiotanţii şi cu Brătia-
nu, Massaloff şi Fournier. După dejun avui
cu Nando o lungă convorbire, în care încercai
să-l conving că trebue să ia în seamă cele ce
aveam de spus şi să afle lucrurile ce vin din
afară. Vorbii cu toată energia desnădejdii.
Mă Strădui să-l conving că trebuia să i se dea
generalului Prezan o situaţie în care să poa­
tă lucra cu temei, căci e omul în care se în­
crede şi arm ata şi poporul. Ii spusei totdeo­
dată că trebuesc luate m ăsuri severe în pri­
vinţa populaţiei civile, căci „la débandade”,
dacă nu i sc pune stavilă, poate ajunge foarte
prim ejdioasă.
înainte de cină mai avui şi o lungă şi se­
rioasă convorbire cu generalul Berthelot. Fui
turburată când văzui că pierduse ceva din
frumoasa lui încredere, d ar m ă bucurai când
înţelesei că şi el gândea că Prezan era omul
ce trebuia pus în fruntea tuturor.
Ghidigeni, Marţi 29 Noembrie/12 Decembrie
1916.
Sunt în casa scumpei mele Sybil Chrisso-
veloni. Am venit în treacăt cam pe la vremea
ceaiului, îm preună cu Nando, Simky şi Ştir-
bey. Am m ers încet din pricina unei ceţe ne-
mai pomenite.
Ziua petrecută la Cartierul General fusese
netăgăduit copleşitoare pentru mine. Veşti
rele din toate părţile şi nimeni nu-mi dă vreo
nădejde. Mărturisesc că m ’a năpădit o neţăr­
m urită disperare. Mă lupt împotriva navalei
unui puhoi de dezastre. Nu sunt scutită de
îi
130 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nicio durere, nici m ăcar de sim ţirea că mulţi,


în ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să
arunce cu pietre în mine. Totuşi cei ce sunt
vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a
striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti aceea care
trebue să ne ajuţiI".
Şi pentru că m ă cred toţi plină de stoicism,
mă doboară cu desvăluirea celor mai groza­
ve adevăruri, cu înspăim ântătoarea privelişte
a prim ejdiei apropiate, a uneltirilor ascunse,
e egoismului, a trădării; şi cu toate acestea,
trebue să găsesc puterea de a Ie răbda cu
inima mea de femeie, căreia i s’au smuls prea
multe. A m uri a r fi m ai uşor decât a răbda
toate astea. Şi mereu, m ereu acelaş strigăt:
„Ajută-ne, ajută-ne” !
Doamne, dacă vreodată o femeie a avut ne­
voie de ajutorul Tău, sunt eu aceea ! Dar Tu
eşti aşa de sus, deasupra noastră în cer, aşa
de îngrozitor de departe!... Insă voi încerca,
voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu
e; voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe
nimeni care să mă poată sprijini până la a-
m arul sfârşit. Ia r dacă îmi va fi scris să fiu
învinsă, la urm a urmei, vreau să cad cu faţa
spre duşman.
Nici nu îndrăsncsc să spun tot ce am auzit.
Mai târziu când totul va fi pierdut sau când
va fi ceva câştigat, am să scriu tot, acum în­
să aş avea nevoie de cuvinte prea cumplite.
Mi-am pierdut dim ineaţa în spitalele dela
Bârlad. A trece printre rândurile de răniţi a
ajuns ceva din ce în ce m ai dureros; cum să
le insuflu nădejde când eu însăm i am aşa de
puţină?
Am fost iarăşi cuprinsă de ciudata sensaţie
a poverii atâtor ochi îndreptaţi asupra mea.
POVESTEA VIEŢII MELE 131

La început mulţimea ochilor, cu toate că-mi


părea o grea povară, mă făcea să mă simt
oare cum înălţată, iar nu trasă în jos; acum
îmi p ar nişte lanţuri ce atârnă de picioarele
mele, care sunt şi aşa destul de încătuşate. U-
neori îmi vine să dau glas veşnicului strigăt:
destul, destul! nu mai pot! Fiece inimă poate
îndura num ai partea ei de durere iar nu du­
rerea şi disperarea unui popor întreg; e prea
mult.... e prea greu pentru umerii mei...
Am luat dejunul la Cartierul General, a-
vând ca m usafiri pe Brătianu şi pe Ferigo, a-
taşatul m ilitar italian. Atmosfera era încărca­
tă de prevederea dezastrului foarte apropiat
şi cu neputinţă de înlăturat. După dejun ia­
răşi convorbiri cu Nando, Prinţul Şlirbey, Bal-
lif; nicăeri nu pot vedea limpede ce-am avea
de făcut, nimeni nu c în stare să dea sfaturi
temeinice.
îmi pare ceva odihnitor să găsesc pe Sybil
în spitalul ei m inunat orânduit, cu neşovăel-
nica ei încredere că vom izbândi la sfârşit, cu
vitejia ei, cu optimismul ei, cu firea ei dulce
şi curată, cu neclintita ei lealitate englezeas­
că, cu prietenia ei aşa de duios devotată. Toate
astea sunt înviorătoare, ca şi cum ai privi o
floare crescută într’o mlaştină. Spitalul ei e o
m inune şi e întreţinut pe de-a întregul pe
cheltuiala ei. Are în ju ru l ei un roi de tinere
şi destoinice infirmiere. Găsesc aici o mică
insulă de dulce odihnă. D ar nu pot să mă o-
presc mult, trebue să m erg înainte, datoria
mă cheamă în mijlocul vălmăşagului şi al
nefericirii, în haosul desordinii şi a desorga-
nizării. Acesta e terenul pe care trebue să
încerc să lucrez; aceasta e calea pe care tre­
bue să învăţ a înainta fără să cad, dar ah,
132 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Doamne! m ereu îm i vin pe buze aceleaşi cu­


vinte şi strig către Tine: destul! destul! Nu
cere dela mine m ai m ult decât pot răbdat
Ghidigeni-Zorleni, Miercuri 30 Noembrie/13
Decembrie 1916.
M’am deşteptat în odaia Sybilei, în marele
pat trandafiriu şi alb, după o noapte de somn
tihnit; m ’am bucurat de desfătarea unei băi
încântătoare, cu toate curate în ju ru l meu.
toate frumoase şi odihnitoare. Un „break-
fast” cât se poate de îngrijit, bine servit, cu
bunătăţi ispititoare în porţelanuri de preţ.
Timp de o clipă m ’am simţit departe de răz-
boiu şi de bejenie. Atmosfera în ju ru l Sybilei
e cât se poate de prietenească şi de binefăcă­
toare, din pricina liniştitei şi armonioasei ei
uitări de sine, şi a m arei ei credinţe în tot
ce e bun, în puterea de a reîncepe şi în iz­
bânda finală...; toate acestea erau un balsam
pentru sufletul meu sfâşiat, însă îmi um­
pleau m ereu ochii de lacrimi.
Băeţelul ei Nicky e încântător, bine crescut,
plin de atenţie, leal şi iubitor ca mama sa.
Priveliştea copiilor, când se joacă îm preu­
nă, mă înduioşează atât încât îmi vine să
plâng. Am ajuns o fiinţă aşa de slabă, totul
în mine e atât de rănit încât bunătatea mă
sdruncină m ai m ult decât orice. Mi-e drag
micul Nicky al Sybilei, căci pare a fi o parte
din fiinţa ei curată.
La zece au plecat Nando şi Prinţul Ştirbev
la Cartierul General, ia r eu m’am dus cu Sy-
bil şi Simky la parcul de automobile „Regina
M ana” unde iau lecţii şoferii pregătiţi pen­
tru ambulanţele noastre automobile. Găsii şi
POVESTEA VIEŢII MELE 133

nici atmosfera ce se cuvenea; Jean şi Sybil


fac toate cu atâta devotament I
Am fost mişcată de felul cum făcuseră pe
toţi oamenii să înţeleagă că lucrau pentru
mine, Regina lor, şi că aceasta era întreprin­
derea mea. Mulţumită devotam entului acestor
doi prieteni se părea că binecuvântarea mea
plutea deasupra întregii orândueli. Da, îmi
făcea bine să m ă aflu în tr’un loc unde toate
izvorăsc din atâta dragoste. Jean şi Sybil lu­
crează amândoi pentru un ideal; fie binecu­
vântarea Domnului asupra m uncii lor ca să
poată propăşi aşa cum a r trebuii La întoar­
cerea din Zorleni, ne-am oprit la o gară un­
de şi-a aşezat Constance Cantacuzino spita­
lul, clădit din lemn, pentru răniţi. Ii făcurăm
o vizită pe neaşteptate. Pe ziua de azi toate
întâlnirile sunt sguduitoare ;e prea m ultă du­
rere în inimile noastre, ale tuturor. Bag tot­
odată de seamă că cei care nu m ’au văzut
dela m oartea lui Mircea se gândesc la sufe­
rinţa mea şi nu îndrăsnesc să se apropie de
ea, cu toate că a r dori să-mi arate compăti­
mirea lor. Trecem astfel prin toate gamele
unui sbucium dureros şi ochii nu ni se m ai
usucă de lacrimi.
M’am întors pentru dejun la Cartierul Ge­
neral. După dejun, desbateri lungi şi foarte
im portante cu Ştirbey, Ballif şi Carol. Lua-
răm în cercetare întreaga stare de lucruri şi
poziţia noastră faţă de duşmanii şi de aliaţii
noştri cam îngrijorători, Ruşii. Toate erau
cât se poate de anevoioase, în orice parte
priveam şi drept culmea tuturor relelor se
pare că Germanii, după biruinţa lor asupra
bietei noastre ţărişoare, lăţesc în lume svo-
nuri de pace. E prim a propunere de pace
134 MARIA, REGINA ROMÂNIMI

adevărată şi oficială. S’a şoptit cjhiar că a r a-


vea o înţelegere secretă cu Ruşii. Atunci ce
ne facem? Care ar mai fi rostul nostru? Care
ne-ar fi soarta?
Toate p a r pline de am eninţări de nimicire.
Ori unde mă întorc, nimic decât groază, pri­
m ejdie şi durere. Şi pe când stăm la sfat aici,
duşmanul respinge trupele noastre şi nu ştim
dacă Ruşii au de gând, cu adevărat, cu totdi-
nadinsul, să apere păm ântul nostru. Cred că
nu poate să existe nicăeri o stare de lucruri
mai tragică.
Zorleni—Iaşi Joi 1/Î4 Decembrie 1916.
Am dormit bine astă noapte. E o binecu­
vântare fără seam ăn să poţi dorm i; somnul
meu sănătos nu m’a părăsit încă — în pofida
tuturor necazurilor. M’am deşteptat într’un
soare minunat. Când luceşte soarele atât de
frumos, nu te poţi opri să nu speri că tot a r
m ai putea fi puţină fericire în biata, vechea
noastră lume.
Colonelul Thompson, ataşatul m ilitar en­
glez şi un ofiţer japonez, despre care se spu­
ne că e foarte deştept dar a cărui conversaţie
— dacă nu-i în lim ba rusă — e cât se poate de
limitată, au dejunat la noi. Thompson e cu
adevărat sdrobit de durere din pricina celor în­
tâmplate- Iubeşte m ult ţara noastră şi nu prea
e încredinţat că m arii noştri aliaţi au lucrat
leal pentru noi.
La 3 şi jum ătate plecai dela Cartierul Ge­
neral cu asigurarea că toate lucrurile vor fi
de acum înainte conduse de o m ână m ai ener­
gică. Situaţia e aproape disperată, dar tot ar
putea fi salvată dacă am fi siguri că Ruşii se
POVESTEA VIEŢII MELE 135

vor bate; dar au s’o facă oare? Asta e întreba­


rea arzătoare. Sau vor să ne trădeze acum,
când suntem încolţiţi. Un lucru e hotărât: Pre-
zan trebue să aibă un loc mai de frunte. In
ceea ce priveşte însă starea de lucruri actuală,
suntem în clipa de faţă cu totul în mâinile
Ruşilor.
Toată lumea împărtăşeşte părerea că pute­
rea cea m ai m are o are Ţ arul Nicolae. Din
toate părţile sunt rugată cu stăruinţă să pă­
strez legături apropiate şi prietenoase cu el.
Aşa voi face, dacă voi putea, dar nimeni nu
pare a-şi da seama de oboseala care-mi covâr­
şeşte mintea. Uneori mi se pare că nu m ai pot
răbda; prea multe lucruri îmi sdrobesc ini­
m a; din nenorocire îmi dau seama prea a-
dânc de fiece lucru, îl simt cu prea m ultă
ascuţime; nu cunosc ce e nepăsarea. Mai pre­
sus de orice, nu trebue să-mi pierd credinţa
în omenire; cea mai m are putere mi-a venit
din încrederea mea în alţii, în pofida orică­
rei desamăgiri. Acum încrederea mi-e pusă
din nou la grea încercare.
In tren, pe când mă întoarceam Ia Iaşi,
am avut cu Ballif şi Simky o convorbire ex­
trem de dureroasă, în care luai hotărîrea să
renunţ la ideia de a avea un spital al meu,
ca să mă pot ocupa de toate. Nu mi-a fost u-
şor să renunţ şi m ărturisesc că am petrecut
clipe de grozavă răsvrătire. Ballif aşteptă cu
răbdare până îmi trecu accesul de indignare
şi apoi cu nemilosul şi neînduplecatul lui bun
simţ, începu să alcătuiască pentru mine un
plan, în care mi-arăta cum aş putea fi de fo­
los într*un chip mai smerit, fără a trezi vre-o
invidie. Se vede că trebue să învăţ încetul cu
încetul să renunţ la toate, la tot ce ar putea fi
136 MARÍA, REGINA ROMÂNIEI

o mângâiere pentru mine- In aceste vrem uri


nenorocite, fără să aştept aju to r de nicăeri, eu
trebue să nu încetez, totuşi, de a ajuta, chiar
când sunt întâm pinată cu rea voinţă. E o lec­
ţie greu de învăţat însă, desigur, sănătoasă;
voi avea oare destulă putere s’o îndur fără sa
mi se rupă inim a? Totdeauna mi-am închiput
că sunt o fire puternică: acum a venit ceasul
să-mi dovedesc mie însămi dacă sunt sau nu.
Poate că ultim a şi cea m ai grea desamăgire
va fi să-mi pierd iluziile despre m ine însămi.
Nietzsche spune: „Tu dois construire plus
haut que toi-même, mais il fa u t d'abord que
tu sois construit toi-même carré de la tête à
la base”.
Rămâne de văzut dacă eu sunt zidită „carré
de la tête à la base”.
Copiii mei se bucură că mă au iarăşi lângă
ei şi mie îmi face bine să fiu cu ei. Au înce­
put să se obişnuiască cu noile îm prejurim i.
Cam pe vremea aceasta mi-am uşurat inima
scriind urm ătoarea rugăciune:
RUGĂCIUNEA UNEI REGINE.
îm i în alt inim a sp re T ine, Oh! D o a m n e !. Ascultă
te rog sm erita m ea rugă. M’ai in ălţat, m 'ai aşezat
în locul de slavă şi ai pus în m âinile mele o p utere
cc nu e h ărăzită m ultora. Mi-ai in sem n at un drum
care trebue să fie al m eu şi pe care treb u e să păşesc
fără a şovăi. D in p ric in ă că su n t nevoiţi să-şi înalţe
fru n tea ca să m ă vadă, m ulţi c re d că nu calc decât
p rin locuri pline de soare; d a r Tu, oh D oam ne! cu­
noşti pietrele ce-m i răn esc picio arele şi m ulţim ea
sp in ilo r ascunşi sub tra n d a firii ce m i-au fost d ă­
ruiţi.
Ai făcut să strălu cească ch ip u l m eu în faţa sm eri­
ţilor acestei lum i. Ai aşezat p u rp u ra pe u m erii m ei şi
coroana pe capul m eu şi m i-ai p o ru n c it să le p o rt
ca şi cân d n’a r fi o povară. Şi ai g răit:
POVESTEA VIAŢII MELE 137

Ai fost aleasă la tr e m ulţi; fii v red n ică de c in ­


stea ce ţi s’a făcut, fie m ân a ta b lândă, cuvintele
taie pline de m ângâiere şi fă din inim a ta un loc de
odihnă p e n tru cei obosiţi şi fără tih n ă. Scoală-te in
zori de zi, ia r noaptea nu d o rm i p rea greu ca nu
cumva să răm ân ă neauzit vreun strig ăt În ălţat că­
tre tine.
Căci eşti m am a u n u i p o p o r şi ai fost aleasă să-l
călăuzeşti în v iaţă şi să p o rţi povara d u re rilo r şi
b u curiilo r Iul.
Deaceea strig către T ine, oh D um nezeul meu! Dă-mi
putere să în fru n t orice soartă, să în v in g orice te­
mere, să stră b a t p rin orice furtună.
Dă-mi o nesfârşită răb d are, o D oam ne, şi voinţa
de a b iru i o rice isp ită n ev red n ică; fă-mă fără
teamă, b u n ă şl d reap tă, o D oam ne, aşa în c â t să ră ­
mân n eclin tită în m ijlocul o ricărei nenorociri.
Dă-mi o in im ă vitează ca să su p o rt toate d u rerile
pe care le v ăd şi le aud; o in im ă vitează ca să nu
p ierd cu raju l la sfârşitu l unei zile de sbucium ; o
inim ă destul de m are ca să poată iubi şi pe cei pe
care nim eni nu-i iubeşte, destul de d reap tă ca nici
odată să nu osândească in g rab ă şi destul de m i­
lostivă ca să poată ierta „de 70 de o ri 7” .
Dă-mi darul cuvintelor care m ângâie, o Doamne,
şi darul co m p ătim irii şl a înţelegerii, ca de câte o ri
în tin d m âna să nu fie în zadar.
Ingăduie-m i, o Doam ne, să ţin capul sus, nu din
trufie ci p en tru că mi-e cugetul cu rat ca cristalul in
care străluceşte soarele, sco ţân d la iveală o m ie de
lum ini, şi p e n tru c ă m ă pot u ita fără team ă în ochii
oricui. Ia r când va veni ceasul m eu din urm ă, o
Doamne, fă să m ă găsească fără am ărăciu n e în su­
flet îm p o triv a nim ănui şi fă ca nim eni să nu se
cread ă duşm anul meu, aşa în c â t în ain te de a veni în
faţa Ta, m âinile ce rid ic în b in ecu v ân tare să fie
uşoare ca n işte a rip i p lu tin d sp re cer. Şi de îşi va
am inti cineva de m ine pe păm ânt, o Doam ne, să mă
vadă cu un zâm bet pe buze, cu u n d a r în m ână şi
cu lum ină c re d in ţe i în ochi, acea cred in ţă care
m ută m unţii d in loc.

AMIN.
138 MARIA, REGINA ROMANlßl

laşi, b/17 Decembrie 1916.


Zi m inunat însorită, aproape ca o zi de pri­
m ăvară, dar n’am găsit timp să ies de dimi­
neaţă, căci delà 9 jum ătate n’am mai avut
vreme nici o clipă, nici să răsuflu.
Se simte în atmosferă o turburare clocoti­
toare, care urm ează întotdeauna după groză­
viile unei retrageri. O crâncenă luptă între bine
şi rău, o dorinţă de reînoire, d ar totdeodată un
sentiment de neputinţă care stăvileşte orice
energie. îm i dau seama de toate acestea şi am
im presia'că toate curentele parcă se îndreaptă
către mine ca şi când eu a r trebui şi aş putea
să le îndrumez. După zile de desnădejdc
aproape strivitoare, se deşteaptă iarăşi în
mine dorinţa de luptă. Vreau să ajut, şi să sal­
vez cât voi putea. Ştiu că e o încercare aproa­
pe fără sorţi de izbândă, d ar credinţa mută-
m unţii din loc şi voi face tot ce-mi va fi posi­
bil înainte de a m ărturisi că am fost învinsă.
Am trimes după iprofesorul Iorga şi i-am
spus că trebuesc făcute toate sforţările pen­
tru a ridica m oralul arm atei şi al publicului,
şi că el e om ul cel m ai nimerit ca să-mi ajute.
S’a învoit cu propunerea mea şi are să încea- '
pă să alcătuiască un plan de muncă.
Am prim it şi alte multe persoane printre
care pe unul din uriaşii doctori englezi delà
Roman. E încântat de m enirea lui şi nu înce­
tează de a lăuda pe doctorul Mârzescu, şeful
lor.
A fost o dimineaţă istovitoare, plină de
muncă cerebrală şi de durere sufletească.
Sunt aşa de adânc cufundată în vâltoarea di­
feritelor curente, a nădejdilor şi a tem erilor
încât e greu să nu-mi pierd capul.
POVESTEA VIEŢII MELE 139

Scurtă plimbare după dejun, şi la cinci în­


cepură iarăşi audienţele. Am primit mai întâi
pe m archizul de Beaumont, — sosit cu auto­
mobilele mele „Regina M aria”, — pe domnul
Psychas, m inistrul Greciei, cu soţia lui, pe
noul ministru al Elveţiei, un om foarte plă­
cut, şi la urm ă pe m inistrul Italiei, Fasciotti,
cu care am avut o convorbire însem nată. E
un om cât se poate de deştept şi are, ca orice
italian, iscusinţa şurubăriilor politice care lip­
seşte atât de m ult firei mele anglo-saxone.
Am stăruit m ult să vină Regele la Iaşi şi să
deschidă Parlamentul, ca să se arate stăpân
pe situaţie în faţa întregului său popor. Aşa
d a r voi pleca mâine la Bârlad, ca să ne sfă­
tuim îm preună, căci nu e vreme de pierdut.
După masă am văzut pe am iralul Fournier
care pleacă în Rusia, şi am scris Ţ arului o
scrisoare pe care i-o va duce bătrânul genti­
lom.
Francezii au avut o m are izbândă lângă
Voevre; de pe frontul nostru n’am veşti m ai
recente, dar tot ce aud nu sună îmbucurător.
laşi-Zorleni 5jî8 Decembrie 1916.
Am plecat devreme cu Mignon şi Ballif la
Zorleni. Un drum de trei ceasuri şi un sfert.
Noroc că nu prea era frig căci automobilul
jneu e deschis. Prim a parte a drum ului e cât
se poate de rea şi năclăită de noroi. Sosi chiar
în clipa dejunului. Fusese invitat şi Prezan.
Mi-a făcut plăcere să-l văd şi să-i vorbesc,
căci aveam de m ult o m are dorinţă să i se dea
locul pe care îl are acum : şef al Marelui Stat
Major.
L-am găsit liniştit, energic, nici decum des­
140 MARIA. REGINA ROMÂNIEI

c u ra ja t deşi situaţia e ingrozitor.de grea. E


plin de pricepere, îm păciuitor şi împărtăşeşte
părerea mea că trebue făcut totul pentru a se
m enţine bună înţelegere între arm ata noas­
tră şi cea rusească. De fapt ne învoiam asupra
tuturor punctelor.
Găsii pe Rege în tr’o bună stare sufletească;
avusese lungi consfătuiri cu prinţul Ştirbey
şi era deci întrucâtva pregătit asupra chesti­
unilor pe care veneam să le desbat cu el. îmi
citi o scrisoare m inunat de bine ticluită adre­
sată lui Brătianu în care îşi arăta intenţia de
a deschide el însuşi Parlam entul. Brătianu
stătuse la îndoială asupra acestui punct; Re­
gele are de gând să pomenească şi de chestiu­
nea agrară.
La trei şi jum ătate prim irăm pe generalul
Zaharoff, un omuleţ destul de ponosit în a-
parenţă, care vorbeşte foarte rău franţuzeşte.
Nu e ademenitor cum sunt de obicei Ruşii, ni-
piic în el din aşa zisul „charrne slave”. D ar se
zice că e foarte destoinic în ale milităriei,
ceea ce la urm a urmei e punctul cel mai însem­
nat. Nu pot spune că s’a arătat prea încura­
jato r; a m ărturisit că situaţia noastră e cât se
poate de îngrijorătoare şi că sunt ne m ai po­
menite greutăţi în apărarea graniţelor noas­
tre dar e de presupus că se va strădui din răs­
puteri să le apere; e în joc cinstea lui şi m ân­
tuirea noastră. Trebue să mă atârn de orice
fir de nădejde; atât mi-a m ai rămas.
Discuţii aprinse la d ejun; Carol e foarte
.sigur de părerile sale. Vintilă Brătianu, m inis­
trul nostru de războiu era şi el de faţă. Sea-’
m ănă m ult cu fratele sau, însă e m ai mic şi
m ai puţin sclipitor la vorbă.
Drum de trei ore până acasă; am ajuns la
POVESTEA VIEŢII MELE 141

Iaşi pe la 7, ceea ce face m ai bine de 6 ore dus


şi întors, într’un aer foarte tăios ca să nu zic
rece.
Mignon era cu totul istovită, d ar eu pot în­
dura asemenea drum uri lungi fără a fi obosi­
tă, câtă vreme nu simt frigul. După m asă am
avut încă multe de făcut. M’am culcat pe la
11.
laţi, Marţi 6119 Decembrie 1916.
Sf. Nicolae.
E ziua Ţarului şi a lui Nicky al nostru. M’am
dus la Mitropolie la un Te-deum, care a ţinut
două ceasuri şi jum ătate.
Am stat toată vremea în picioare şi simţeam
cum îmi îngheţau treptat, dar slujba era bine
orânduită, liniştită şi demnă, ia r cântările
erau foarte frumoase. O parte din rugăciuni
,au fost rostite în ruseşte şi era un dascăl rus
care avea o voce m inunată. Avea un fel al lui
de a-i m ări mereu volumul şi ram âneai încre­
menit de am ploarea la care ajungea. Un glas
ca acesta are ceva care te um ple de evlavie; e
una din minunile omeneşti; face să ţi se bată
inima.
N’aim avut vreme să acord audienţe azi di­
mineaţă din pricina slujbei prea lungi. După
dejun, fiindcă era ziua lui Nicky, i-am făcut
plăcerea să m ă plimb cu el în automobilul lui
de Bebe-Peugeot, pe care l-am poreclit Bam-
bino. Nimic nu-i place m ai m ult decât să mă
ia cu dânsul, şi trebue să m ărturisesc că acest
nevinovat fel de a petrece m ă încântă. In fun­
dul inimii mele a răm as încă ceva din copilul
,de altă dată; îmi place să plec aşa la întâm ­
plare, e o destindere după o doză de m uncă
142 MARIA, REGIS A ROMASIEI

prea încordată. Pornirăm , cu Ileana pe genun­


chii mei, să vizităm pe ofiţerii noştri răniţi,
care acum sunt îngrijiţi în spitalul Crucii
Roşii. Nicky le adusese p ră jitu ra lui de ziua
onomastică. Am intrat în celelalte odăi şi am
vorbit cu aproape toţi răniţii. Aici văzurăm
şi pe tânăra eroină: Ecaterina Teodoroiu.
Apoi lăsai pe Ileana în grija lui Nini, iar
Nicky şi cu mine ne urm arăm colindul prin
oraş în „Bambino”, care nu se purta tot­
deauna aşa cum s’a r fi cuvenit. Furăm ne­
voiţi să ne oprim de câteva ori în mijlocul
unor străduţe necunoscute, ceea ce făcea să se
adune în ju ru l nostru o mulţime de copilaşi
evrei, care răm âneau cu ochii căscaţi la noi
până puteam iarăşi pom i.
Iaşi, Miercuri 7/20 Decembrie 1916.

Zi plină de gânduri, de îndoeli şi de sbu-


cium. Toţi aleargă la mine, fiecare cu credin­
ţele lui deosebite, cu nădejdiile, cu părtinirile
şi cu duşmăniile lui, şi eu trebue să ascult, să
încerc să judec, să fiu nepărtinitoare şi să
nu-mi pierd capul.
întâi a venit bătrânul Ferikidy, apoi Dimi-
trie Greceanu şi la urm ă Brătianu, care a
ghicit că m ă străduesc să aduc o schimbare
în starea de azi a lucrurilor. Avurăm o con­
vorbire lungă şi nu prea plăcută; a fost de
fapt ciocnirea a două voinţe puternice carie ar
trebui să lucreze m ână în m ână ia r nu să
se înfrunte. Simţii puterea dintr’însul şi voin­
ţa lui de a nu j uca un rol secundar dar eu mă
ridicai vitejeşte, luptând pentru părerea pe
care ştiam că trebue s’o apăr. Am fost nevoită
să-m i m ărturisesc mie însăm i că el era mult
POVESTEA VIEŢII MELE 143

m ai deştept decât mine, dar va trebui şi el să


admită că am dreptate în unele lucruri.
La asta însă .va aj unge cu greu. El e obişnuit
să domine şi ştie că nici un .partid nu e mai
puternic decât al lui. Fiind eu însămi, din fire,
o luptătoare, preţuiam dibăcia fiecărei miş­
cări a lui; totuşi nu pot spune că a fost o în­
trevedere satisfăcătoare.
Am prim it în sfârşit o scrisoare dela mama,
o scrisoare grozavă, plină de o durere covâr­
şitoare pentru moartea lui Mircea precum şi
de-o neînduplecată şi neîm păcată am ărăciune
pentru că am intrat în războiu. Se pare că mi
şe aduce învinuirea de a-1 fi vroit eu; în Gerr
m ania sunt socotită răspunzătoare de partici­
parea noastră; toată ura şi toată răzbunarea
se întorc împotriva mea. Mama se hotărîse
chiar să nu-mi m ai scrie şi nici să nu m ai fie
in legătură cu mine, atât timp cât va ţine răz­
boiul; numai moartea lui Mircea o făcuse să-şi
.calce hotărârea şi să-mi trim eată câteva cu­
vinte de compătimire, după care avea de gând
să reintre iarăşi în tăcere.
îşi poate ea oare închipui că eu sunt răs­
punzătoare de izbucnirea acestui războiu? Şi
ei, Rusoaică, poate oare să-i pară atât de rău
că ne-am dat de partea ţării ei natale? Ciu­
dată stare de lucruri; au ieşit la iveală în­
vrăjbiri disperate din pricina acestei îngrozi­
toare zdruncinări. Vorbele aspre ale Mamei
adaogă o nouă greutate poverii care mă cople­
şeşte, dar m ai presus de toate m ă gândesc la
am ărăciunea care îi umple sufletul; trcbue să
fie o suferinţă şi mai grea decât cea pe care o
îndur eu, căci eu nu simt am ărăciune împo­
triva nimănui. Mai târziu însă, la sfârşitul
zilei, ca o mângâere, prim ii o veste m inunat
144 MARIA, REGINA ROMÂNIEI
i

de bună: Vine Ducky să m ă vadă! Scumpa


mea soră Ducky poate sosi în orice zi.
Vine şi Marele Duce George Mihailovici şi
el e un vechi prieten al m eu; dar nu cred că
,vin îm preună. Aşa d a r dn m ijlocul durerii şi
,al necazurilor îmi va fi dată bucuria de a ve-
,dea pe Ducky. Aceasta e în adevăr o binecu­
vântare.
Şi iată că a sosit Ducky. Bucuria a fost chiar
prea covârşitoare şi toate ceasurile petrecute
îm preună au fost nepreţuite dar m ult prea
scurte. A venit în ceasul disperării, când din
toate părţile năvălea asupra noastră nenoro­
cirea.
Mă luptam împotriva prea m ultor greutăţi
şi găseam, în clipa de faţă, prea puţin ajuto r
în ceilalţi. D ar cu toate că eram adesea ţinută
de rău şi nedrept judecată, totuşi ajunsesem
treptat centrul în ju ru l căruia se învârteau
toate energiile.
Firea surorii mele, liniştită, neşovăitoare, a-
proape bărbătească, era tocmai ce trebuia să
am alături de mine. Cu ea puteam vorbi des­
chis, puteam să m ă sfătuesc asupra situaţiei
şi asupra chipului de a stăvili dezastrul. D ra­
gostea şi înţelegerea dintre noi erau atât de
m ari, încât singur faptul de a fi îm preună era
în el însuşi o neasem ănată şi tihnită mân-
,gâerc.
Ducky sosise în dimineaţa când veni Regele
să deschidă Parlam entul. Nando ţinu o fru­
moasă cuvântare care fu m ult aplaudată. Avu­
sese dreptate să deschidă el însuşi sesiunea
parlam entară şi i se făcuse o prim ire căldu­
roasă, în pofida stării de lucruri desnădăj-
duite. Veştile de pe front erau foarte rele.
G ('lier ui u l B e r t h- lu i
POVESTEA VIEŢII MELE 14 5

Ruşii nu păstrau nici o poziţie, mereu se re­


trăgeau; Brăila şi Galaţii erau ameninţate.
In timpul din urm ă m’am străduit m ult ca
să se alcătuiască un guvern de concentrare,
îmi dădeam seama că e m are nevoie ca Bră-
tianu să îm partă răspunderea cu Conserva­
torii. Ar fi m ai bine pentru Rege şi chiar pen­
tru Brătianu.
Jurnalul meu e plin de însem nări asupra
luptei ce am dus şi asupra felului cum am
fost ajutată de Prinţul Ştirbey care m ergea
mereu dela unul la altul, încercând să împace
firi greu de înduplecat. D ar lui Brătianu a-
ceasta nu-i prea venea la socoteală. Ştia că e
cel m ai tare şi nu-i plăcea să îm partă cu alţii
puterea. Am în jurnalul meu lungi descrieri
ale întrevederilor noastre şi a felului cum pri­
m eam rând pe rând oamenii politici, făcând
tot ce-mi sta în putinţă ca să-i aduc la o bună
înţelegere şi încercând să conving pe fiecare
că trebue sa calce peste sentimentul de partid
şi să alcătuiască un front unic, legaţi toti lao­
laltă în străduinţa obştească de a înfrunta
grozava stare de lucruri.
Uneori însă eram am arnic desamăgiţi şi mi
se părea că soţul meu şi cu m ine eram singu­
rii patrioţi desinteresaţi. Sentimentul de par­
tid poate că este un stimulent, d ar fără îndo­
ială nu e totdeauna un lucru plăcut de văzut.
La urm a urm ei se ajunse la o înţelegere şi in­
tră în guvern un oarecare num ăr de conser­
vatori: Take ionescu, MLşu Cantacuzino (băr­
batul M arucăi), doctorul Istrati şi Dimitrie
Greceanu. Trăsesem nădejde să ajung la re­
zultate m ai mulţumitoare, d ar totuşi noua al­
cătuire era destul de bună, întrucât potolea
opinia publică.
io
146 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Faptul că m ă aflam la Iaşi pe când soţul


meu era la Bârlad, mă făcea centrul tuturor
curentelor; mă sileam din răsputeri să păstrez
o judecată nepărtinitoare, să nu m ă las târîtă
prea m ult în tr’o parte sau într’alta, dar nici să
nu dau naştere la turburări stăruind pentru
vreo schim bare fundam entală, în vrem urile
acestea pline de prim ejdii.
înainte de toate era nevoie de o continuitate
în conducerea treburilor. Simţeam că învăţ
m ult dar trebuia să muncesc din greu de di­
m ineaţă până seara. Nu-mi încuviinţam nici
o oră de răgaz. Mintea trebuia să-mi fie lim­
pede pentru cercetarea oricărei chestiuni, o-
chiul trebuia să-mi fie mereu la pândă şi ini­
m a gata să asculte orice strigăt de desnădejde.
Când citesc povestea acelor zile trudnice, mă
m ir cum n’am fost doborîtă.
Peste toate acestea m ai erau şi neîncetate
încurcături pricinuite de Ruşi.. Obişnuiţi cu
ţara lor nemărginită, nu puteau înţelege im­
portanţa fără seamăn a păstrării ultimei noa­
stre poziţii. Am desbătut aceasta şi cu sora
m ea şi am înduplecat-o să vie cu mine la Car­
tierul General ca să aibe o convorbire cu Za-
haroff în calitatea ei de Mare Ducesă Rusă.
Vărul mamei, Marele Duce George Mihai-
lovici venise şi el în România şi ne-a părut
foarte bine să ne revedem.
Ducky era tot atât de neobosită ca şi mine
b a chiar mă întrecea, deoarece are o fire de
adevărată spartană. Am în jurnalul meu des­
crierea am ănunţită a vizitei noastre la Cartie­
ru l General, a convorbirii cu Zaharoff dar
m i-ar trebui prea m ultă vreme ca s’o transcriu
întreagă.
încercarăm să ajungem până la Tutova ca
POVESTEA VIEŢII MELE 147

să vedem pe Constanţa Cantacuzino în spi­


talul ei, dar drum urile erau prea îngrozitor
de rele şi n’am putut răzbi până acolo; ne-ar
fi trebuit ceasuri şi timpul ne era m ăsurat.
Nando găsi şi el o adevărată plăcere în con­
vorbirea cu Ducky şi hotărî să vină la Iaşi să
ne vadă.
laşi, 16129 Decembrie 1916.
Nando sosi dela Zorleni pentru dejun cu
George Mihailovici. A fost o bucurie pentru
mine să-l revăd pe George; era o întâlnire
jrietenească în îm prejurări grele. Avurăm o
fungă consfătuire; el şi Ducky sunt foarte
nostimi pentru că deşi sunt buni prieteni, nu
încetează de a se sfădi. E rau de cercetat multe
chestiuni; în special aceea a transportului
de trupe, care e destul de grea deoarece nu e
decât o singură linie ferată între Iaşi şi'Rusia.
Ruşii ar vrea să ia pe seama lor căile noastre
ferate; fără îndoială trenurile noastre merg
rău şi cu destulă neorânduială, dar e firesc că
nouă Românilor să nu ne placă să renunţăm la
nimic din ce-i al nostru, m ai ales în vrem uri
când ne-a răm as atât de puţin. Sunt chestiuni
arzătoare, cu grele urm ări, fie că hotărîm în-
tr’un fel sau într’altul.
Am făcut tot ce am putut ca să netezesc te­
renul între amândouă părţile, mai ales că toate
laturile chestiunii îmi fuseseră destăinuite.
Din nenorocire, judecând după informaţiile ce
mi-au fost cerute, după propunerile ce mi s’au
făcut şi în urm a tuturor convorbirilor ce am
avut, n’am căpătat convingerea că Ruşii ar fi
dispuşi să ne apere ţara. Aceasta ar însemna
pentru noi exilul, durerosul exill Gândul'acesta
148 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

e aşa de groaznic încât îl prim eşti în tăcere,


fără cuvinte de protest şi fără lacrim i, aşa cum
prim eşte omul gândul morţii!
A fost vorba chiar de oraşe din Rusia în care
am putea să ne aşezăm şi să alcătuim o co­
lonie rom ânească: Charkov, Ekaterinoslav,
Poltava. Cu toate că privesc în faţă acest gând,
mintea şi inima mea nu-1 pot prim i. Să fim iz­
goniţi, să fim pribegi, nimic să nu m ai fie al
nostru, cum a r putea cineva să îndure un ase­
menea gând?... Cum am m ai trăi? Pentru ce
am m ai munci? Oh, nu! Doamne nu trebue să
ajungem aici! Oh, Doamne! Nu e oare paharul
destul de plin?
Iaşi, Sâmbătă 17j30 Decembrie 1916.
Mai m ult de lucru de cât ori cân d : tot ce am
de făcut parcă se adună şi creşte fără încetare.
Dimineaţa a trebuit să primesc o mulţime de
lume şi am avut nenum ărate chestii de des-
bătut cu Ducky. Ne-am sfătuit îm preună asu­
p ra diferitelor puncte despre care trebue să
vorbească Ducky cu îm păratul Nicolae, căci
mi-a făgăduit să se oprească la Cartierul Ge­
neral rusesc, în drum spre casă. Va încerca să
lăm urească lui Nicky toate greutăţile noastre
şi prim ejdia în care se află ţara. înainte de
dejun, ea cu m ine şi cu Ballif, am fost la gară
şi cum ploua cu găleata, am înotat într’un no-
i’oiu nemaipomenit căutând câteva vagoane
care să poată fi prefăcute în tr’un tren sani­
ta r rusesc, pe care voia Ducky să-l organizeze.
La fiece pas însă dăm peste greutăţi. Cercăm
totuşi să trecem peste ele punându-ne laolaltă
energiile. Lucrând îm preună ne ajutăm una
pe alta şi puterea noastră de a îndura se oţe-
POVESTEA VIEŢII MELE 149

leşte; aceasta însă nu înseamnă că nu-i o


muncă istovitoare.
George Mihailovici care pare totdeauna
flăm ând şi soseşte prea de vreme la masă, a
venit la dejun, la noi, după ce am fost îm ­
preună cu el la spitalul rusesc unde i-am a ju ­
tat să îm partă răniţilor şi m uribunzilor „Cru­
cea Sf. Gheorghe” şi alte medalii.
Am văzut cu ochii mei scene sfâşietoare şi
oam eni răniţi îngrozitor. Am făcut şi eu ce
mi-a stat în putinţă ca să înlesnesc Ruşilor m ă­
rirea spitalului lor. Sunt găzduiţi într’o aripă
a m ânăstirei Notre-Dame de Sion, dar nu au
loc destul. Ducky şi cu mine am făcut o vizită
bătrânei Mère Supérieure (stariţă). Am gă­
sit-o într’o m are surescitare pentrucă toată lu­
mea încerca să pună stăpânire pe casa ei.
Vorbi despre Ruşi cu o netăgăduită lipsă de
bunăvoinţă ceea ce m ă stânjeni mult, ia r pe
Ducky o mânie foarte rău. După aceasta m ai
rătăcirăm m ultă vreme în um brele am urgu­
lui printre răniţii ruşi, în imensul lor spital de
evacuare de lângă gară. Am totdeauna cu mine
multe ţigări pe care le îm part cu dărnicie pe
unde trec. Le dădeam fiecărui soldat întâlnit,
cât şi celor ce hoinăreau pe afară; deşi cam
sfioşi, se vedea că erau foarte mulţumiţi.
Am ajuns acasă la vrem ea ceaiului, cu oare
care întârziere şi apoi am avut câteva însem­
nate consfătuiri cu Brătianu, care se înţelege
foarte bine cu Ducky şi caută să-i întipărească
bine în minte cele ce trebuia să spună ea Ţ a­
rului.
Alături de noi, în odaia cea mare, numeroase
doamne lucrau la pachetele ce aveam să tri-
m etem soldaţilor de Crăciun.
Toată lum ea vine la mine să-mi propună
150 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ajutorul său. Fiecare e gata să prim ească ori


ce fel de muncă. Abea am avut vreme să m ă
îm brac pentru cină şi a trebuit să m ai scriu şi
o scrisoare de m are însem nătate Ţarului, lucru
pentru care îmi istovii mintea, pe când cercam
tot deodată să-mi stăpânesc în inimă durerea
de a mă despărţi de Ducky. Fusese pentru
mine de m are aju to r şi mi-adusese înviorare
şi îm bărbătare. Mi-era foarte greu s’o las să
plece... La 11 şi jum ătate o dusei la gară. Tre­
nul avea întârziere. Ne despărţirăm cu ne­
spusă părere de rău dar mi-a făgăduit să vină
iar, dacă va vrea Dumnezeu, îndată după
sfârşitul sărbătorilor de Crăciun.

Puţin după plecarea lui Ducky, câteva din


prietenele mele avură ideia că a r trebui să mă
duc eu în Rusia să pledez cauza noastră pc
lângă Ţar, şi că num ai aceasta a r putea sili
trupele ruseşti să nu dea înapoi. îm p reju rarea
care le însuflase această ideie a fost vestea că
în mijlocul unui atac bine orânduit, plănuit cu
grije şi de cea m ai m are im portanţă pentru
noi, Ruşii se retrăseseră în clipa de cea mai
grea cumpănă, fap t care avu urm ări deza­
struoase pentru noi.
Lala de Belloy a fost cea dintâi care deschise
atacul- Vorbi şi vorbi până îmi smulse aproape
sufletul din trup cu pledoaria ei, d ar mai stă­
ruitoare ca toate a fost Maruka- M’a chinuit
cum n’aş putea spune, ba chiar m ’a învinuit
de lipsă de patriotism pentru că nu vroiam,
chiar în acea clipă, să părăsesc totul şi să plec
după îndem nul lor. Zadarnic încercai să le lă­
muresc că nu era chip să plec în taină, că era
ceva cu neputinţă de oarece nu dispuneam de
nici un tren fă ră învoirea autorităţilor mili­
POVESTEA VIEŢII MELE 151

tare, toate fiind atunci sub legi militare. Ş’a-


poi cum îşi putea M aruka închipui că puteam
deodată să dispar? In ce chip aş fi făcut-o? Oh!
dar ei nu-i păsa, asta era treaba mea. Când
un om vrea să facă un lucru găseşte şi m ij­
locul de a-l:face, şi faptul că eu nu găseam
mijlocul, era semn că eram prea m ândră şi
că mi-era frică să fiu umilită de Ţar, etc...
Maruka de fapt era cuprinsă de o închipuire
romantică şi mă vedea ca pe o a doua Regină
Louisa în genunchi în faţa îm păratului tuturor
Ruşilor, ca pe o eroină care-şi mântuieşte ţara.
Iar îm potrivirea mea de a înfăptui fără întâr­
ziere planul lor, era o dovadă că nu eram Re­
gina vitează ce-şi închipuiau toţi că eram. Din
pricina stării de tensiune a nervilor mei, în
urm a greutăţilor ce se înteţeau şi mă covâr­
şeau, această scenă cu Maruka mă doboră de-a
binelea; a fost un chin de nedescris. La urm ă
plecă supărată, zicând că o desamăgisem a-
dânc deşi îi spusesem că tot voi pleca dacă voi
căpăta învoirea Regelui. Mai erau şi neîncetate
desbateri asupra chestiei evacuării, care erau
şi ele un chin. Regele nefiind aici, toată lum ea
venea la mine. Era mai uşor şi m ai aproape.
Gândul de evacuare mă îndurera mai m ult de­
cât orice. Din toate tragicele probleme ce m ă
copleşeau, aceasta era cea m ai cumplită. Ruşii
m ai ales stăruiau din ce în ce m ai m ult; Mas-
saloff venea m ereu la m ine şi aducea cu el
alţi Ruşi ca să-mi expună diferite propuneri,
care toate mă îngrozeau când le cântăream .
Mai trebuia să vizitez toate spitalele, să aju t
şi să îm bărbătez; le cercetam pe toate de a
rândul fără răgaz; peste tot părea că e nevoie
de prezenţa mea. Obişnuisem şi pe cele două
fiice m ai m ari ale mele precum şi pe Nicky
1 52 MARIA. REGINA ROMÂNIEI

să-mi ajute pe cât puteau. Deasemeni doam­


nele de onoare Simky şi Irène, m unceau neîn­
cetat; Simky m ai ales era cât se poate de de­
stoinică şi de energică. Trebuia să fiu gata la
orice chemare, în orice ceas al zilei. N’avea
nim eni vreme să se întrebe dacă era sau nu
vorba de atribuţiile mele, orice aju to r trebuia
dat în clipa când era cerut. P rim ejdia ne în-
cercuia din toate părţile, trebuia s’o înfrun­
tăm cu energie şi fără şovăire.
In tr’o zi avui de făcut un drum tragic: mă
dusei să-mi văd regimentul sau m ai bine zis
răm ăşiţele sdrenţuite ale regim entului m eu; ne
întâlnirăm într’un loc num it Rivali, în îm pre­
jurim ile laşului; acolo trecui în revistă rându­
rile rărite ale soldaţilor mei şi le îm părţii da­
ru ri de Crăciun. Ei îmi dădură un m ănunchi
de vâsc, ba izbutiseră chiar să găsească, nu ştiu
de unde, o panglică albastră în culoarea regi­
m entului, cu care legaseră m ănunchiul. In
frunte cu colonelul Prodan, com andantul lor,
erau în drum spre un sat moldovenesc unde
aveau să-şi ia garnizoana de iarnă. Nu-i vă­
zusem de când erau lângă Dunăre, din acea
zi când era Mircea pe moarte...
Cam pe această vreme am fost poftite, fiicele
mele şi cu mine, să vizităm un m inunat tren
rusesc, organizat şi adm inistrat de Pureskie-
vici (care a ajuns m ai târziu vestit cu pri­
lejul uciderii lui R asputin). E ra un tren fără
seam ăn de îmbelşugat, plin până în vârf cu
toate lucrurile de care ar putea avea nevoie
un soldat pe front, delà încălţăm inte de po­
stav şi eşarpe de lână, până la hârtie de scris
şi medicamente. E rau şi instrum ente de m u­
zică şi jocuri, cu care să-şi treacă tim pul con­
valescenţii. Mi s’a oferit (şi prim ii cu recuno­
POVESTEA VIEŢII MELE 153

ştinţă) o m are provizie de chinină, aspirină


precum şi alte doctorii trebuincioase şi folosi­
toare, care la noi ajunseseră din ce în ce mai
rare. îm i um plură sticle m ari cu aceste me­
dicamente, aşa încât m ă întorsei acasă bogată
şi recunoscătoare.
Se apropia Crăciunul şi vremea nu era fri­
guroasă, ceea ce era o m are binecuvântare; ba
uneori aveam chiar zile de prim ăvară.
Iaşi, 25 Decembrie/7 Ianuarie 1917.
Ziua de Crăciun! Deobiceiu era o zi plină
de flori; toţi prietenii şi toate cunoştinţele mele
îmi trimeteau flori. Casa mea parcă era o gră­
dină. Aici nu se poate găsi cu niciun preţ o
floare, nici m ăcar cel m ai mic m ănunchi de
toporaşi. Lipsa de flori e o adevărată suferinţă
pentru mine; e întâia oară în viaţa mea când
trebue să duc dorul lor. Singurul lucru ce
se găseşte e vâscul, şi din fericire se poate cu­
lege în m ari cantităţi; pomii sunt chiar năpă­
diţi de vâsc.
La 11 a avut loc o slujbă oficială la Mitro­
polie; înainte şi după aceasta, muncă şi iar
muncă, căci trebue să sfârşim pregătirea pa­
chetelor de Crăciun. In astă seară am trimes
pe front 3000 de pachete; 400 au fost trimese
m ai înainte regimentului meu şi mai sunt o
mie gata pregătite pentru spitale iar noi lu­
crăm într’una, fără o clipă de răgaz.
Pe la 4 şi jum ătate a venit Prinţul Ştirhey
să ne spună, lui Nando şi mie, c’au sosit veşti
foarte rele şi că toată nădejdea pusă de noi,
în tr’o oarecare combinaţie m ilitară, se spulbe­
rase, căci Ruşii în m ijlocul unei ofensive în­
cepute cu succes, dăduseră ordin de retragere.
154 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

D isperarea noastră a fost tragică! Timp de o-


clipă am răm as amândoi copleşiţi la gândul
că toate erau zadarnice, că orice sforţare era
fără nădejde, că nu mai era nimic de făcut
decât să stai neclintit şi să renunţi la toate..-
la toate... Totuşi după o disperare de aproape
o oră, hotărîrăm că era o laşitate să te laşi stri­
vit şi că atâta timp cât ne răm ânea o fărâm ă
de păm ânt românesc, trebuia s’o m ântuim sau
cel puţin să încercăm s’o m ântuim cu orice
preţ. Şi deodată ne aduserăm aminte de un lu­
cru pe care atâţia încercaseră să mă convingă
să-l fac: să m ă duc eu singură la îm părat şi
să-l rog să ne salveze ţara. In acest ceas de
cum plită uluială, hotărîrăm însfârşit că e u n
pas care ar trebui făcut, pe care trebuia poate
neapărat să-l facem. Fără îndoială a r fi fost
m ai bine să mergem amândoi, d ar era cu ne­
putinţă să plece Regele; el nu poate lipsi acumr
d ar eu pot, dacă e nevoie.
Aşa dar trim iserăm după B rătianu şi T ake
Ionescu ca să ne sfătuim cu ei. A fost o între­
vedere de neuitat. B rătianu se împotrivea, ia r
Take Ionescu adm itea propunerea noastră- Re­
gele şi cu mine furăm sinceri şi vorbirăm des­
chis. Nando se întoarse spre m ine în tr’un chip-
ce mă mişcă adânc şi mă rugă să încerc a în­
dupleca pe m iniştri să-mi dea învoiala să fac
acest demers atât de dureros pentru noi doi-
Ce putea face m ai m ult pentru ţara lui decât
a propune să-şi trim eată Regina să se roage
pentru poporul său, deoarece el însuşi nu se
putea duce. Brătianu nu se învoia, pe motivul
că acest pas n’a r fi potrivit cu dem nitatea Co­
roanei. Eu declarai că o Regină nu-i niciodată
um ilită dacă nu se simte ea însăşi um ilită, şi
că de nu mă hotărâm la acest pas, a r răm âne
POVESTEA VIEŢII MELE 15»

vecinie în mine părerea de rău că n’am făcui


şi ultima sforţare pentru a-mi m ântui ţara,
deşi plecarea în aceste clipe îmi părea o maro,
greutate deoarece aveam atâtea de făcut şi
ştiam că atâtea lucruri se întemeiau pe pre­
zenţa mea. De bună seamă s’ar putea ca m i­
siunea mea să fie fără ecou şi fără folos, totuşi
eram gata să plec. Ce puteam face m ai m ult?
Take Ionescu se învoia cu propunerea mea,
Brătianu însă stăruia în îm potrivirea sa. La
urm a urm ei spuse că deoarece atâţia doresc
s’o fac, va trebui totuşi să primesc această m i­
siune.
A fost o întrevedere sguduitoare; după ce se
sfârşi, Nando şi cu mine ne simţirăm cu totul
istoviţi, totuşi ştiam că făcuserăm ceea ce tre­
buia să facem. Ştirbey ne luă partea vitejeşte
şi a fost în tot timpul o m are mângâiere pen­
tru noi. Făcurăm prim ul pas trim iţând Du-
cky-ei o telegramă în care o întrebam dacă o
vizită la Petrograd a r fi fost nim erită în acele
clipe.
Regele plecă iar la Cartierul General la 10 şi
jum ătate.
laşi, 26 Decembrie/8 Ianuarie 1917.
Zăpadă şi ger! Foarte multe de făcut, m ultă
lume de primit, chestii încâlcite de orânduit,
bună oară vizita mea în Rusia, călătoria mea,
etc... Totul trebue chibzuit cu grije, ticluit şi
privit din toate punctele de vedere. Din feri­
cire a răm as aici Prinţul Ştirbey ca să mă
ajute, deoarece nepreţuitul meu Ballif nu se
simte tocmai bine; munceşte prea m ult şi
duce prea multe griji.
Toate sunt astăzi învăluite în atâtea greu-
156 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

taţi, încât fac să trem ure inim a cea m ai vi­


tează; dar eu n’am să mă las doborâtă până la
sfârşitul sfârşitului, până când eu sau ţara ne
vom prăpădi. Uneori îmi trece prin gând că
m oartea ar fi o nem ărginită odihnă, dar e o
laşitate a gândi aşa ceva. Trebue să nu pierd
din ochi cuvintele lui W ashburn: „In ţara asta
e aur, dar aurul trebue să se cristalizeze în
ju ru l unui punct central, ia r Regele şi Măria
T a trebue să fiţi acel punct în ju ru l căruia se
poate cristaliza aurul!” Aşa să fie!
Am telegrafiat lui Ducky în privinţa plecării
inele în Rusia dar nu sunt sigură că ideia mea
va fi prim ită acolo cu plăcere, căci s’a svonit
că sunt grave turburări la curtea rusească. Se
spune că a fost ucis m ult detestatul Rasputin :
ucis de Dimitri Pavlovici şi de tânărul You-
supoff. Merge vorba că fam ilia im perială e
răzvrătită îm potriva îm părătesei şi că toţi cer
cu aprindere să fie surghiunită într’o m ănă­
stire. E înconjurată de o ură nemaipomenită
şi cred că vreo întâm plare necunoscută de
mine a împins această ură până la gradul cel
m ai înalt. Ori cum ar fi, acolo se desfăşoară
ceva straniu şi îngrozitor, aşa încât nu-mi vine
să cred că ar fi potrivită sosirea mea. Cercetai
părerile lui Massaloff şi îi vorbii despre planul
meu de a merge la Ţar. Văzui că se cam în­
spăim ântă, d ar se arătă binevoitor şi înţele­
gător şi m ărturisi că singurul mod de a mişca
pe Ţ ar era: „de l’ébranler sentimentalement” .
Trebue să ne am intim că tot el ne pomenise
de felul dezastruos în care îm părăteasa turna
apă rece peste entuziasmul îm păratului. Ce
trist e când o femeie are o influenţă rea asu­
pra unui bărbat! Desbătui totdeodată cu Mas­
saloff toată chestia evacuării, care e nemaipo­
POVESTEA VIEŢII MELE 157

m enit de anevoioasă. Ceea ce face situaţia atât


de îngrijorătoare e greutatea transportului pe
calea ferată. Ah, Doamne! cât de trudnice sunt
toate!
Iaşi, 28 Decembrie/10 Ianuarie 1917.
Toată dimineaţa am colindat prin diferite
spitale ruseşti, româneşti şi franceze. Peste tot
lipsuri îngrozitoare. Din pricina greutăţilor de
transport a început să nu mai fie lemne de
foc; pretutindeni mi se cere ajutorul şi să fac
să fie cu putinţă ceea ce nu se poate înfăptui,
îm i încordez nervii, îmi chinuiesc mintea, pun
în joc toată înrâurirea ce am, dar totuşi ceea
ce pot face e aşa puţin lu c ru !
Povara atâtor griji mă apasă; veşti bune nu
primesc de nicăieri, nădejdea se face din ce
în ce m ai mică; e o complectă dezordine, des­
organizare, şi descurajare. Pricina acestei stări
de lucruri cred că stă în faptul că ţara noastră
e cotropită de duşmani. Trăim vrem uri în care
e greu s’o- scoţi la capăt; până şi m inistrul
Alecu Constantinescu, deobiceiu atât de plin
de optimism, mi-a spus lucruri care m’au de­
scurajat-
La ora 7 a venit iarăşi Massalof. E în tr’o
stare de disperare pricinuită de veştile sosite
din Petersburg. Se adevereşte acum svonul că
a fost ucis Rasputin şi că Dimitri care e am e­
stecat în acest omor, a fost surghiunit. Trepoff
a fost nevoit să-şi dea demisia şi un oare care,
necunoscut, e acum prim ministru. Se pare că
îm părăteasa a câştigat partida pe deplin, ceea
ce stârneşte în toată lum ea disperare, căci în­
râurirea ei asupra soţului se socoteşte fatală şi
nenorocoasă. Bietul bătrân Massaloff avea
158 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

veşti rele şi despre fiul său, ceea ce îi m ărea


încă întristarea.
Locul despre care se vorbeşte pentru even­
tuala noastră pribegire, în Rusia, e Cherson, un
orăşel nu departe de Marea Neagră, dincolo de
Odessa. Dacă e vorba de exil, nu sunt împo­
triva acestei alegeri; n’ar fi chiar aşa grozav
de departe şi apoi orice ar fi m ai bine decât
să plecăm spre Nord.
Iaşi, 30 Decembrie/12 Ianuarie 1917.
Nando şi Carol au sosit din Zorleni la de­
ju n . Multe desbateri care m ’au obosit căci nu
m ă simt tocmai bine. A venit răspunsul Du-
cky-ei- Ea socoteşte că n’ar fi înţelept să mă
duc acum în Rusia. Situaţia familiei imperiale
c prea încordată după grozavele furtuni stâr­
nite de m oartea lui Rasputin. La drept vorbind,
m ă simt uşurată, deşi m i-ar fi plăcut să fac
acest demers pentru ţara mea, m ai ales că se
aştepta dela mine aşa ceva.
Acum se duc în locul meu Carol şi B rătianu;
aceasta va supăra mult pe unele persoane dar
nu pot pune stavilă valului. Am făcut cum am
putut mai bine. Şi dacă uneori îţi scapă vre-o
chestiune din mână, nu-ţi răm âne atunci nimic
de făcut decât să stai liniştit ca un simplu
spectator, fără a-ţi risipi energia sbuciumân-
du-te pentru lucruri pe care, ori ce ar fi, nu
le poţi schimba.
M’am dus cu Lisabetha la spitalul lui Mig­
non (de câteva săptăm âni Mignon lucrează în-
tr’un m are spital d irijat de medici francezi)
ca să-mi îm part darurile de Crăciun-
Acesta e prim ul spital care va fi evacuat în
Rusia.
POVESTEA VIEŢII MELE 15 9

Va fi începutul unei aventuri, al cărei sfârşit


n u se poate prevedea.
Tim puri ciudat de grele, când orice mişcare
c plină de stranii temeri, de nebănuite dureri
şi suferinţe.
Am încercat să mă odihnesc puţin, dar nică­
ieri nu-ţi găseşti refugiul, când vine câte cineva
şi se aşează lângă tine vorbindu-ţi de chestiuni
m ilitare cu un glas tare, ce îţi răneşte nervii.
Iaşi, 31 Decembrie 1916113 Ianuarie 1917.
Ultima zi din an; zi săpată pe vecie pe răbo­
ju l acestor vrem uri de dezastru, zi care va ră­
m ânea totdeauna în am intirea noastră din pri­
cina unui groaznic accident de tren pe linia
Bârnova-Iaşi. Frânele s’au rupt în plină noapte
pe când trenul, ca de obiceiu, plin peste m ă­
sură, cobora un povârniş; vagoanele au ieşit
de pe şine, s’au răsturnat şi sute de călători au
fost omorî ţi şi răniţi. Afară de aceasta a m ai
fost şi o explozie groaznică, şi m ultă lume a
m urit în flăcări.
Mi-am petrecut ziua alergând cu fiicele mele
şi cu Nicky, din spital în spital- Am văzut gro­
zăvii de neuitat. întotdeauna mă m iră că Nicky
cere să mă însoţească; el nu se îngrozeşte de
spitale şi vrea să vie mereu cu mine şi să-mi
fie de folos. Aceasta e o latură ciudată a firii
lu i peste m ăsură de isteaţă, înflăcărată, neas­
tâm părată şi prea simţitoare.
Ziua de azi a fost m arcată şi de diverse in­
trigi politice; m are agitaţie printre m em brii
guvernului. Trimişi din amândouă taberile vin
la mine. Unii trag nădejde că voi fi şi eu păr­
tinitoare cum sunt ei. Toată această fierbere e
pricinuită de faptul că pleacă în locul meu Ca-
160 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

rol şi Brătianu. Lumea se înşeală însă când îşi


închipuie că eu fac din toate o chestie perso­
nală; pentru mine lucrul cel m ai de seamă e
ţara mea, ia r propriile mele năzuinţe n’au nici
un rost aici. N ădăjduiesc din adâncul sufletu­
lui că B rătianu şi Carol vor lucra cu temei.
N’am nici decum dorinţa să m ă amestec în po­
litică; am destul de lucru cu spitalele mele şi
cu toţi nenorociţii şi îndureraţii ce caută a ju ­
torare dela mine.
După masă a venit Iorga, însoţit de un cor
şi de câţiva actori şi actriţe de la Teatrul Na­
ţional, care să ne cânte „Vicleimul”.
Iorga compusese un poem în term eni popu­
lari pe care îl recită Nottara, cel m ai de seamă
dintre actorii noştri.
La 11 s’a înapoiat Regele la Cartierul Ge­
neral; nu poale suferi să stea aici în mijlocul
m iilor de intrigi, care mi-au am ărît viaţa timp
de două luni.

Iaşi. Marţi 3/16 Ianuarie 1917.


E ra vorba să m erg pe la diferite spitale, d ar
s’a iscat nu ştiu ce încurcătură şi n ’am putut
s’o fac. Atmosfera în casa mea e oarecum
greoaie în clipele de faţă. S’au ivit între mem­
brii casei mele intrigi, cărora va trebui să le
pun capăt.
Ca să m ă răcoresc am făcut o plim bare pe
jos cu Lisabetha. Vremea era m inunată, un
soare orbitor se revărsa asupra noastră, însă
drum urile sunt nem aipom enit de noroioase.
Pentru acelaş motiv am făcut cu Nicky, în
„Bambino”, o lungă colindare prin locuri ne­
cunoscute. Ne botărîsem să găsim sfârşitul Ia­
şilor şi descoperirăm că se sfârşeşte în noroaie
POVESTEA VIEŢII MELE 161

nemaipomenite şi cu un porc gras, ce aţinea


calea, întins în mocirla aşa zisei şosele.
Ne pornirăm pe râs! Uneori trebue neapă­
ra t să râd niţel, ca să nu mi se rupă inim a şi
( a să nu-mi fie mintea copleşită de durere. A-
ceste mici plim bări caraghioase în „Bambino”
v -nă liniştesc şi-mi fac bine fiziceşte. Devin iar
copil, ca să zic aşa, şi găsesc o bucurie în ne­
preţuita mică maşină, m ânată de un copil. Nu
pot nici eu să-mi desluşesc prea bine această la­
tură a firii mele. Poate doar prin faptul că, la
drept vorbind, m enirea m ea era să trăesc o
viaţă simplă şi fericită şi iată că, deşi sunt din
fire iubitoare de libertate şi de avântare în
necunoscut, m ’am pomenit vârîtă cu sila într’o
situaţie plină de intrigi m ărunte.
In timp de războiu să ne răm âie m ăcar ade­
vărul, dacă altceva nu m ai putem p ă stra ! Simt
aceasta cu toată intensitatea. Dacă oamenii ar
vrea cel puţin să înceteze cu uneltirile, să nu
se distrugă unii pe alţii din invidie şi să nu se
simtă m ereu jigniţi...! Tot ce spun aici pare
foarte nelăm urit. D ar las doar gândurile să mi
se reverse, pentru că îmi sunt prea pline inima,
sufletul şi capul. Trebue să răsuflu!
Pe seară m’a cuprins ia r m âhnirea, şi cum
stăm cam de o parte în salonul cel m are, lu­
crând îm preună cu celelalte doamne, m ă po­
menii deodată că-mi pică din ochi lacrim i
mari. Uneori m ă cuprinde dorul de Mircea, ca‘
un imens val de durere; toate celelalte sufe­
rinţe se adună în ju ru l acestui centru de m âh­
nire, până îmi vine să cad jos şi să mor.
îm i dădui seama că trebue să mă odihnesc;
altfel voi fi doborîtă. Am avut totdeauna in­
stinctul conservării, darul de a simţi în subcon­
11
162 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ştient când m i se istoveau puterile. Ultimele


două luni fuseseră prea împovărate. Aveam
nevoie de o schimbare, fie chiar num ai pentru
câteva zile. D ar unde să găsesc odihnă? Unde
mă pot duce?
Mă gândii la liniştitul Zorleni unde sta Nan-
do, lângă Cartierul General care se află la
Bârlad.
Pare ciudat poate că pacea şi liniştea să se
afle tocmai la Cartierul General, d ar aşa era.
Aveau fără îndoială multe afaceri militare
însă num ai la ore hotărîte, nu ca mine, aici la
Iaşi, unde cam era mea ajunsese centrul tutu­
ror energiilor, a tuturor disperărilor şi unde
delà 9 dim ineaţa până la 11 seara nu puteam
zice că un singur ceas era al meu. In afară de
agitaţiile politice şi de strivitoarea chestiune
a evacuării, mai aveam şi grija tuturor spita­
lelor şi neîncetata durere de a vedea că ne lip­
sesc cele m ai trebuincioase lucruri, care nu se
puteau găsi nicăeri. Toate nevoile se adunau
la mine, şi nu le puteam rezolva decât ducân-
du-mă eu însămi, mereu, în toate părţile şi su-
pravegliiend toate în persoană. Mai veneau la
mine şi străini, care aşteptau să găsesc, fără
întârziere, deslegarea celor mai încâlcite pro­
bleme. Nu puteam birui atâtea treburi decât
apucându-mă de lucru din prim a clipă, fără să
am ăn nimic, nici m ăcar pentru o jum ătate
de oră.
Toate acestea însă mă istoveau. Plecai aşa
d ar la Zorleni luând cu mine num ai pe Ballif
care putea, în tim pul şederii mele acolo, să-mi
adune inform aţiuni despre situaţia m ilitară,
îm i luai şi calul favorit Grui-Sânger, în n ăd ej­
dea că voi putea să încalec, căci deşi frigul se
muiase deabinelea, n’avusesem niciodată vre­
POVESTEA VIEŢII MELE 163

me la Iaşi să fac vreo plimbare. Din nenoro­


cire a doua zi după sosirea mea, iarna se răz­
bună cu un ger cumplit şi n’am putut m ăcar o
singură dată să ies cu Grui-Sânger al meu.
Săptăm âna mea la Zorleni a fost însă o ade­
vărată odihnă. Nando avea din când în când
lume la dejun; altfel viaţa era cât se poate de
paşnică, de monotonă şi de singuratecă, lucru
aproape de necrezut. Veştile de pe front erau
rele, d ar slavă Domnului, n’aştepta nimeni de
la mine să fac planuri m ilitare! Afară de vi­
zitarea spitalelor din Bârlad, n’aveam m ai ni­
mic de făcut şi îmi răm ânea m ultă vreme să
citesc, să scriu şi să gândesc. Uneori mă plim ­
bam prin satul sărăcăcios şi într’o zi dădui
peste o turm ă de oi aproape îngheţate. îm i luai
sarcina să mă duc din colibă în colibă, rugând
pe ţărani să adăpostească câte o oiţă sau două
ca să le scape de o moarte sigură şi făgăduii
ciobanului că-1 voi despăgubi de orice pier­
dere. Nu mă răbda inim a să văd bietele ani­
m ale îngheţând fără adăpost.
In tr’alt rând mă dusei să văd un tren în care
era un depozit m ilitar şi prim ii în dar o sută
de halate călduroase pentru nefericitele mele
spitale. D ar cea m ai plăcută am intire a şederii
mele la Zorleni a fost clipa când colonelul Mo-
ruzzi, din regimentul meu, a venit la mine şi
m ’a rugat să primesc în dar un m inunat pur
sânge al lui, num it Ardeal (era un cal pe care
totdeauna dorisem să-l a m ). Moruzzi îmi spuse
că era de prea m are preţ ca să fie expus frigu­
lui nemilos al unei cam panii de iarnă. F ui în­
cântată să mă văd stăpâna acestui anim al şi
mă bucurai din toată inima.
Pe seară venea să-mi citească, în timp ce eu
164 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lucram, Prinţul Ştirbey care locuia pe acelaş


domeniu, la un loc cu aghiotanţii.
Carol şi B rătianu erau la Petersburg iar eu
cu Prinţul Ştirbey ajutam lui Nando să desci­
freze nesfârşitele telegrame politice şi confi­
denţiale ce soseau de acolo. Reînviase deodată
vechiul proect de căsătorie între Carol şi cea
m ai m are fiică a Ţarului, proect care părea
să aducă întrucâtva o asigurare preţioasă, în
asemenea vrem uri disperate şi nenorocite.
Săptăm âna petrecută în liniştitul şi sărăcă­
ciosul Zorleni m ’a odihnit m ai m ult decât cre­
deam, însă Iaşii şi toată munca mea de acolo
m ă chemau cu glas tare, aşa că nu îndrăsnii
să prelungesc acest interludiu alinător şi mă
întorsei iarăşi la obligaţiile mele.
Se lăsase un ger cumplit şi îmi dădeam bine
seama că această asprime a tem peraturii va
aduce noi şi grozave necazuri pe lângă multele
de până acum. D ar mă aştepta şi o m are bucu­
rie: prim ii vestea că Ducky avea să vie încă
odată să mă vadă la Iaşi.
laşi, 14/27 Ianuarie 1917.
Sosii la 8 şi jum ătate, după ce făcusem noap­
tea drum ul de la Zorleni la Iaşi. După cum
m’aşteptam, îndată ce călcâi pragul casei, mă
năpădiră iar toate necazurile: nu erau lemne
în spitale, nu era hrană îndeajuns ; doctorii
şi doamnele începuseră chiar să se certe.
Pluteau temeri de boli molipsitoare, pentrucă
era prea puţină rânduială în izolarea bolnavi­
lor. Cei bolnavi de boale infecţioase sunt în­
ghesuiţi la un loc cu răniţii. Din pricina lipsei
de lemne pentru încălzit camerele, răniţii se
îmbolnăvesc şi m or de pneumonie. Din acelaşi
POVESTEA VIEŢII MELE 165

motiv nu li se poate nici spăla rufele, nici găti


mâncarea.
D esnădejdea e fără margini. Se simte lipsa
unui cap în stare să poarte răspunderea ches­
tiunilor sanitare. Din pricina grelei noastre si-
tuaţiuni, cu anevoie se găseşte un om, îndea­
juns de destoinic, pentru astfel de îm preju­
rări. Ştiu că a r fi ceva de făcut, că a r putea şi
a r trebui să se facă ceva, dar m ărturisesc, cu
toată smerenia, că în clipa de faţă nu văd nici
cu cum am putea ieşi din încurcătură.
Trenurile sanitare sunt deasemenea nem ul­
ţum itoare; se simte peste tot lipsa unei minţi
conducătoare. Poporul nostru are o fire care
trebue necontenit supraveghiată şi cu stăru­
inţă m enţinut la îndatoririle sale. Ştiu că nă-
praznica noastră retragere, urm ărită de un
duşm an biruitor care ne-a smuls trei părţi din
cele m ai bogate ale ţării, a adus în toate lucru­
rile m ultă încurcătură şi m ultă încâlcire. Ştiu
că ne luptăm în contra unor îm prejurări de
nebiruit; toate acestea le ştiu. Totuşi simt
foarte limpede că dacă fiecare s’a r pune vite­
jeşte să tragă la ham, laolaltă cu ceilalţi şi să
privească în faţă fără şovăire dezastrul nostru,
s’a r putea limpezi ceva din groaznicul haos în
care trăim.
Toată dim ineaţa mi-am petrecut-o în nesfâr­
şite şi obositoare desbateri asupra chestiuni­
lor de tot felul.
Am găsit pe Ileana în pat, din pricină că fu­
sese inoculată în contra tifosului care ne ame­
ninţă şi desigur se va lăţi în curând. Se simţea
foarte rău şi avea tem peratura foarte ridicată.
Am stat lângă ea cât de m ult am putut.
A venit la dejun bătrânul Prinţ Oldenburg,
inspector şef al Crucii Roşii ruseşti. E foarte
1 66 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

bătrân dar mi se pare că bagă spaim a în toţi


cei ce lucrează sub ordinile lui; îi m ână cu o
vergea de fier. E foarte energic şi grozav de
urît-
După dejun vizitarăm trenul sanitar al îm ­
părătesei A lexandra; un tren m inunat, nem ai­
pomenit de bine înzestrat şi de bine condus.
Căpetenia acestui tren, un general slab, cu faţa
de acvilă, cât se poate de prim itor ca şi soţia
lui, mică şi grasă, ne întâm pinară cu m are
bucurie şi îmi dăruiră o splendidă provizie de
rufărie pentru 200 de răniţi. Ruşii vor fi având
m ulte cusururi, dar netăgăduit sunt foarte
darnici.
Toată seara s’au perindat la m ine un şir ne­
sfârşit de persoane cu veşnicele şi nenum ăra­
tele lor plângeri, până ce nu m ai putui să rabd
şi mă hotărîi de odată să adun la mine câţiva
m iniştri precum şi pe generalul Prezan, ca să
facem un plan de cooperare temeinică. Veniră
Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Dimitrie Gre-
cianu şi Alecu Constantinescu.
Nu mă pot lăuda cu cine ştie ce rezultate
m ulţum itoare, cu toate că încercasem să fiu
cât se poate de limpede şi de convingătoare. Le
spusei că după ce petrecusem opt zile la Car­
tierul General, unde găsisem o deplină bună­
voinţă, izbutisem să capăt făgăduiala că se vor
da ordine pentru transportul lemnelor de foc
necesare spitalelor. Mi se spusese că ordinele
au fost chiar executate, însă când ajunsei la
Iaşi, descoperii că nu se luase nici o m ăsură
şi că nenorociţii noştri răniţi m ureau ca m uş­
tele, nu din pricina rănilor ci a pneumoniei că­
pătate de pe urm a frigului din spitale. Deoa­
rece nu erau lem ne pentru încălzitul cazane-
lor, nu li se puteau spăla nici rufele, astfel că
POVESTEA VIEŢII MELE 167

zăceau în pat jum ătate goi, sau în cămăşi aşa


de m urdare încât nu era cu putinţă să scape
de infecţie.
Pe când vorbeam mi se înfăţişa în faţa ochi­
lor viziunea monstruoasă a nenorocitei noastre
situaţii- Sunt zile în care nu se găseşte nici m ă­
car pâine, căci morile nu pot măcina din pri­
cina lipsei de combustibil. Şi totuşi, în ju ru l
laşului s’au tăiat enorme cantităţi de lemne şi
numai datorită greutăţii transportului, suntem
într’o situaţie atât de disperată. Miniştrii mă
asigură că atâta timp cât Cartierul General va
fi la Bârlad şi comunicarea dintre el şi noi atât
de anevoioasă, toate vor merge anapoda, căci
nu se poate ajunge la o unitate de acţiune. Ii
ascultai cu răbdare, însă stăruii în părerea mea
că ar fi să adăogam o greutate, peste cele­
lalte, dacă am căuta în oraşul nostru şi aşa
destul de ticsit, un loc şi pentru Cartierul Ge­
neral românesc, peste cel rusesc. Eu îmi dădu­
sem seama de dificultatea de a găsi locuinţe,
cu prilejul instalării spitalelor noastre, care
sunt atât de înghesuite încât, uneori, e nevoie
să se vâre câte trei oameni într’un pat. Bineîn­
ţeles aceşti domni, de înaltă însemnătate, ha­
bar n’aveau de asemenea lucruri; dar cum ele
făceau parte din atribuţiunile mele, eu cunoş­
team bine situaţia şi nu-mi făceam iluzii.
Ceea ce îmi îngreuna m unca şi uneori mă co­
pleşea, era faptul că n’aveam depline puteri;
dreptul meu era să încerc să vin în ajutor, să
propun, să dau idei, să conving, să împing spre
o unitate de acţiune, însă adevăratul drept de
a porunci, nu era al meu. Pentru a lucra cu
real folos ar trebui să am pe lângă mine câţiva
bărbaţi energici, şi m âna liberă să iac ceea ce
trebuia, precum şi îngăduiala de a-mi lua răs­
168 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

punderea faptelor mele. Mă tem că alţii nu


văd acestea atât de limpede cum le văd eu;
însă împinşi de nevoi vor trebui s’o ia pe altă
cale şi să se găsească undeva un cap care să
conducă, un organizator energic care să fie în
stare să ridice ţara din haosul în care se află
azi. Tot ce am putut obţine a fost ca arm ata şi
guvernul să lucreze m ână în m ână. Aflai totuşi
că în aceiaşi zi chiar, m iniştrii avură o consfă­
tuire de câteva ore cu privire la chestiunile
despre care pomenisem. Nando intră pe când
vorbeam cu oamenii puterii şi-mi susţinu în
mod leal părerile. La zece jum ătate seara a
trebuit să mergem la gară şi să plecăm pe
front.
Pe front. 16/29 Ianuarie 1917.
Eri a fost o zi de nesfârşite vizite prin spi­
tale. Ziua de azi, în schimb, am petrecut-o în
m ijlocul soldaţilor.
Dimineaţa Nando a decorat, la Oneşti, trei
steaguri precum şi câţiva ofiţeri şi foarte mulţi
soldaţi. A fost o ceremonie profund mişcă­
toare, într’un decor de zăpadă. Zăpadă peste
tot, toate erau albe ca moartea, cerul ca şi pă­
m ântul; ochii deabea puteau să îndure strălu­
cirea lor amorţită.
După prânz pornirăm iar în altă direcţie,
înaintând greoi prin năm eţi; câteva opriri si­
lite şi ajunserăm însfârşit în tr’un sat, lângă
care se orânduiau câteva regimente cu soldaţi
sosiţi din tranşee.
Trecură prin faţa noastră în tr’un soi de defi­
lare, cu multe urale şi cu m ulte chipuri învio­
rate de bucuria de a ne vedea. Ah! dar cât
erau de sdrenţuiţi, de slabi, cu feţe oacheşe,
POVESTEA VIEŢII MELE 169

uneori aproape negre, cu ochi ageri şi departe


văzători, ochi care văzuseră toate grozăviile şi
moartea nepraznică. A fară de aceasta păreau
degeraţi de frig; îmbrăcăm intea lor e cu totul
neîndestulătoare pentru frigul cumplit dela
noi. Şi aici Nando a îm părţit multe decoraţii;
ceremonia ţinu m ult m ai m ult decât cea de di­
mineaţă, căci trupele erau în num ăr mare.
Stăm în picioare în m ijlocul câmpiei, în bă­
taia unui vânt tăios de la miază-noapte şi sim­
ţeam cum mă cuprinde din ce în ce frigul. In
toate părţile zăpadă şi ia r zăpadă, nimic decât
zăpadă: cerul alb, păm ântul alb, fără început
şi fără de sfârşit. O albă desnădejde. Mă sim­
ţeam pătrunsă de o nespusă duioşie când mă
uitam la toţi acei viteji, care faţă în faţă cu
greutăţi strivitoare, rău hrăniţi şi lipsiţi de toa­
te cele trebuincioase, au fost în stare să ţină
piept unui duşman covârşitor. Ştiu că acum
toate lucrurile sunt pline de greutăţi şî că sunt
împotriva noastră îm p reju rări îngrozitoare,
totuşi simţii o sguduire în piept şi mi se frânse
inim a când îi văzui aşa de zdrenţuiţi. Cât des­
pre cai, nici nu încerc să descriu halul în care
erau-
Pe când stăm în picioare, în zăpadă, printre
paiele de grâu degerate se ivi o mică şi ciu­
dată întâm plare: îm i sări pe braţ un şoricel
micuţ, iar eu îl băgai în manşon şi-l ţinui toată
ziua la mine ca să-l încălzesc. Ne întoarserăm
la gară pe un viscol straşnic, prin care toate
păreau nedesluşite, ca în vis. Când mi-e foarte
frig, parcă simt că mă fac mai mică, parcă aş
pierde o parte din fiinţa mea!
La Bacău a venit să mă vadă d-na Averescu,
în timp ce Nando, deşi se lăsase noaptea, vi­
zita cu generalul şcolile m ilitare. Averescu are
170 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

o înfăţişare netăgăduit stăpânitoare; se vede


că ştie ce vrea şi că oamenii îl urm ează de
bună voie; are o adevărată fire de conducător.
Toate m ăsurile luate de el sunt pline de price­
pere şi fără greş.
A junserăm la Roman la vremea mesei şi ci­
narăm în tren cu un general rus, ajutorul ge­
neralului Lecinsky, care era bolnav în pat de
bronşită. Acest general, al cărui nume îmi sca­
pă, era înalt şi slab şi vorbea foarte bine fran­
ţuzeşte.
Iaşi, Marţi 17/30 Ianuarie.
Am călătorit toată noaptea şi am ajuns aici
dimineaţa. Am dormit m inunat de bine. îmi
place să dorm în tren; m ai ales, după aerul
tare şi rece de ieri, aveam o deosebită poftă de
somn. Acasă am găsit pe toată lum ea bine.
Se pregăteşte o casă pentru Nando, căci Car­
tierul General se va m uta la Iaşi, iar locuinţa
mea nu-i destul de m are pentru toţi ai noştri.
Afară de aceasta Regele trebue să aibă loc
destul pentru toţi cei din ju ru l lui. M’am dus
să văd cum i se orânduieşte casa; e destul de
frumoasă, m are şi luminoasă, e palatul în care
a locuit pe vrem uri Cuza. Mobila e o adună­
tură de tot soiul; câteva dulapuri şi scaune fru­
moase delà Sinaia, înghesuite liTün loc; fere­
stre fără perdele, nici un covojv în adevăr un
ciudat amestec. Lui Nando puţin îi pasă de
felul cum trăieşte; e cât se poate de sobru în
toate privinţele.
Am inspectat un depozit de medicamente ce
mi-a fost dăruit din generozitatea ruşilor. Apoi
m’am dus să văd pe un doctor francez care tă­
măduieşte arsurile în chip miraculos, cu un
POVESTEA VIEŢII MELE 171

fel de ceară care se numeşte „Ambrine”. Un


om, a cărui faţă fusese arsă pe deantregul, era
complect vindecat; culoarea feţei lui ajunsese
cu totul normală, nici o urm ă de arsură şi nici
o cicatrice nu-i m ai răm ăseseră pe piele şi nici
nu simţea vreo durere ; e în adevăr o vinde­
care miraculoasă. Acelaşi medicament se poa­
te întrebuinţa şi pentru degerături. Doctorul
mi-a spus că se poate împiedeca degerarea pi­
cioarelor, băgându-le în parafină, dar din ne­
norocire nu e cu putinţă ca cei de pe front să
aibe parafină în cantităţi suficiente.
După prânz m ’am plim bat în sanie, cu
Nicky. Vreme frumoasă, enorm de m ultă ză­
padă; sunt ani de când n’a m ai fost atâta ză­
padă. Pe seară a trebuit să primesc pe un Rus
dela Petrograd, care ne-ar fi de ajutor pentru
evacuarea la Cherson. Nu-mi pot închipui că
vom ajunge la aşa ceva; totuşi e bine să se
rânduiască toate din vreme, pentrucă — dacă
ne va fi scris să suportăm şi această nenoro­
cire — cel puţin să evităm uluiala şi zăpă­
ceala ultim ului moment. Rusul e un tânăr
foarte înalt, plăcut şi limbut, care vorbeşte
prea pe şleau despre întâm plările din Rusia.
Am răm as îngrozită, deabinelea, auzind toate
câte mi le-a spus. Ura îm potriva îm părătesei a
ajuns nespus de m are; Alix e privită ca o ne­
norocire pentru ţară; azi nu mai e nimeni care
să nu dorească să scape de ea prin orice m ij­
loc ar fi. Ce lucru îngrozitor! Nu pot să-mi în­
chipui ceva mai înspăim ântător decât de a
avea împotriva ta ura propriului tău popor; şi
apoi nu-i aşa de greu să te faci iubită când eşti
Regină, mai ales în Rusia, unde Ţ arul şi Ţarina
erau priviţi aproape ca nişte sfinţi.
A m ai trebuit să văd în urm ă şi pe Massa-
172 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

loff, care îmi vorbi despre tot felul de lucruri-


îm i place acest bătrân, pentrucă şi el vorbeşte
foarte deschis. După aceea prim ii pe micul
doctor dela trenul sanitar al lui Purislde-
wici, ca să-i mulţumesc pentru toate lucru­
rile ce-mi dăruise. Strălucea de bucurie şi era
•atât de parfum at, încât umplu de miros toată
cam era m ea; noroc că parfum ul era bun. I-am
d a t fotografia mea, ia r el mi-a oferit o cutie
cu m inunate bomboane de ciocolată aduse de
la Odessa; o desfătare rară în ziua de azi! De­
altfel părea încântat de toate: de el însuşi, de
parfum ul lui şi mi se pare că şi de mine!
Iaşi, Miercuri 18/31 Ianuarie 1917.
A sosit Ducky! Ce fericire! Toată lumea se
bucură c’a venit iarăşi; e foarte iubită aici,
pentrucă toţi şi-au dat seama de puternica ei
personalitate, de tăria caracterului ei şi de ne­
obişnuita ei înţelepciune. A fară de aceasta e
plăcută şi plină de haz şi are un fel m inunat
de a povesti orice în puţine cuvinte. Pentru
mine, a o avea alături, e o bucurie m ai mare
decât pot spune; toate mi se p a r m ai uşoare.
Aici se potriveşte zicătoarea: „geteiltes Leid,
halbes Leid” *), căci în clipele de faţă de: „ge-
teilte Freude” **) din nenorocire nu poate fi
vorba. D ar chiar şi aşa, lucrurile cele m şi mici
devin plăcute când ai lângă tine pe cineva din
sângele tău, cu care să le îm părţi, pe cineva
care simte la fel cu tine, gândeşte la fel şi a
fost crescut la fel.

*) (nemţeşte în text) „durerea îm părţită e durere


Înjumătăţită.
**) Bucurie îm p ă rţită .
POVESTEA VIEŢII MELE 173

Am desfăcut cu o plăcută înfrigurare pa­


chetele ce ne-a adus, pline cu lucruri bune şi
folositoare: bomboane, ceai, vişinată, peşte
afumat, etc.; cizme m ari ruseşti impermeabile,
scurteici de piele, şaluri de Orenburg, o cutie
cu vopsele pentru Ileana, o pereche de cau­
ciucuri pentru nepreţuitul Bambino a lui
Nicky, care şi-a făcut rost şi de o scurtă îm ­
blănită. Parcă ar fi fost încă odată Crăciun. Şi
apoi încă altă bucurie! M inunate provizii pen­
tru soldaţii mei şi spitalele mele: cămăşi şi
pantaloni, cearceafuri, halate şi bandaje, m ă­
nuşi, medicamente, ace şi aţă, o donaţie gene­
roasă care pentru noi preţuieşte m ai m ult de­
cât aurul. Simt o m are mângâiere, căci situa­
ţia noastră e din zi în zi m ai grea şi m ai plină
de prim ejdii, ia r lucrurile plăcute ne vin acum
atât de rar! Fie de o mie de ori binecuvântată
m ult iubita mea Ducky!
Nesfârşite şi interesante convorbiri despre
întâm plările din Rusia, care sunt foarte îngri­
jorătoare. Ura împotriva îm părătesei este aşa
de mare, încât lumea se uită cu ochi răi şi la
îm părat. S’a vorbit chiar de suprim area lor,
într’un chip sau în tr’altul. Perechea im perială
nu încetează de a trimete populaţia în sur­
ghiun, nimeni nu mai e sigur de viaţa lui; apoi
se mai fac şi num iri necugetate şi fără noimă,
aşa încât guvernul e alcătuit din oameni cu
totul necunoscuţi şi nevrednici.
Pe de altă parte, la noi, orice lucru întâm pină
greutăţi din ce în ce m ai m ari. Marele ger care
bântuie de câtăva vreme face din lipsa de
combustibil un adevărat dezastru; nici de-ale
m âncării nu se m ai găsesc îndeajuns, ia r tre­
nurile — atât cele româneşti cât şi cele ruseşti
— merg din ce în ce m ai rău. Starea de lucruri
174 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

e, în tr’adevăr, cât se poate de îngrijorătoare,


m ai ales din pricină că suntem am eninţaţi de
o molimă grozavă, tifosul exantematic, dacă nu
se iau m ăsuri la timp. E cu neputinţă insă să
se ia aceste m ăsuri, câtă vreme nu avem un şef
al organizării noastre sanitare. Mă străduiesc
mereu să obţin num irea lui Jean Cantacuzino
şi a lui Slătineanu; aproape izbutisem dar s’a
ivit nu ştiu ce îm potrivire şi num irea nu s’a
făcut. Faptul m ’a disperat cumplit, pentrucă e
absolut necesar să izbutesc. Am să fiu nevoită
să mişc m unţii din loc, num ai să ies la capăt.
Ah! cât sunt de grele toate şi cât urâsc politica!
După dejun Ducky şi cu mine, însoţite de
Ballif, am pornit în tr’un automobil deschis ca
să vedem cum se tăiau lemnele, în îm prejuri­
m ile oraşului. Era o după amiază prea frum oa­
să, însă un frig cumplit. V ăzurăm locul unde se
tăiau lemnele şi chipul cum erau duse la oraş;
văzurăm deasemeni cum prizonierii austriaci
le cărau în spate până la căruţele şi camioa­
nele care trebuiau să le transporte în oraş, dar
m ă întreb unde nimeresc aceste lemne? înghe­
ţasem de frig; Ducky m ai ales — deşi era
foarte călduros îm brăcată — se sgribulise de
tot. N’a putut suporta gerul niciodată.
Iaşi, 22 Ianuarie/4 Februarie 1917.
A venit Nando la dejun. Am petrecut o jli-
m ineaţă neliniştită, căci am prim it nenum ă­
rate persoane şi am tot ascultat lucruri ca­
re-mi îndurerau inima şi sufletul. De câtăva
vreme nu m ă simt tocmai bine, ceea ce mă face
să privesc lucrurile mai tragic. V aluri de du­
rere m ă învăluesc din când în când, şi sunt
m ereu gata să izbucnesc în lacrimi.
POVESTEA VIEŢII MELE 175

Iată că apare lady Barclay foarte înviorată


şi m ulţum ită de munca rodnică pe care o face.
E o femeie destoinică, însă fără astâmpăr.
A venit iarăşi pe la noi bunul Georgie; bine
înţeles l’am reţinut la dejun. E ra plin de snoa­
ve, şi el îm preună cu Ducky avură ca deobi-
ceiu, m ult haz, cu toate că cele ce-mi spuneau
nu erau prea vesele.
După dejun plecarăm, Ducky şi cu mine, să
vizităm spitalul din fosta m ănăstire „Frum oa­
sa ”, în îm prejurim ile oraşului. Acolo au fost
internaţi toţi soldaţii bolnavi de ochi. Docto­
rul Cantacuzino mă rugase cu tot dinadinsul
să mă duc să inspectez acest spital, pentrucă e
în tr’o stare îngrozitoare. Ei trag totdeauna nă­
dejdea că, dacă mă duc în tr’un loc, voi putea
stăru i să se aducă îm bunătăţiri şi voi ajuta —
cât îmi va fi posibil — cu propriile mele m ij­
loace. De când merg din spital în spital şi văd
atâtea privelişti grozave, mi s’a întărit inima,
d a r m ărturisesc că acest spital a fost unul din
cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată, cu
toate că medicul şef este excelentul doctor
Staicovici a ju ta t de-un foarte plăcut doctor
tânăr* pe care-1 nu-1 cunosc dar care vorbeşte
cu uşurinţă mai multe limbi, chiar şi engle­
zeşte. Ceea ce am văzut a fost înspăim ântător;
doctorii amândoi erau plini de indignare în-
potriva stării de lucruri, deşi nimeni nu putea
spune a cui e răspunderea. In tr’un spaţiu pen­
tru cel m ult 300 de bolnavi, erau înghesuiţi
700 într’un soi de ham bare fără lumină, fără
aer, nici podele ci păm ânt bătătorit şi plin de
noroi, iar paturile aşezate unul deasupra celui­
lalt. O gloată de 700 de nenorociţi, suferind de
toate boalele de ochi ce-şi poate cineva închi­
pui, fără să mai vorbim de diferitele feluri de
176 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tifos, e înghesuită aci. Nu e loc pentru izolarea


suferinzilor de boale infecţioase şi nu e nicio
organizare sanitară de niciun fel. E o situaţie
înfiorătoare care va trebui îm bunătăţită, dar
aceasta din nenorocire nu se poate face într’o
zi. Ducky şi cu m ine păşiam dealungul acestor
săli îngrozitoare simţind că ne înfundăm parcă
pas cu pas în .ia d şi mirându-ne câtă mizerie
poate îndura o fiinţă omenească fără a pieri.
Paturile sunt lipite unul de altul, fără loc de
trecere între ele, ceea ce face munca doctori­
lor aproape cu neputinţă.
Prim ul demers ce trebue să-l fac, e să stărui
pentru num irea lui Jean Cantacuzino, în po­
fida oricărei îm potriviri. Trebue să avem un
şef care să-şi ia răspunderea. îm i pusei în gând
ca, înainte de a se lăsa noaptea, această che­
stie să fie hotărîtă.
După ce sfârşirăm această inspecţie, cu toate
că nici una din noi nu se simţea bine, ne tâ-
rîrăm cu greutate pe jos, drum de mai mulţi
kilometri, prin troenele de zăpadă până la o
gară depărtată, ca să căutăm nişte vagoane, pe
care Ducky vroia să le prefacă în tr’un tren sa­
nitar. Ce găsirăm nu prea era m ulţum itor şi
colindând de colo colo prin nămeţi, cu grelele
noastre cizme ruseşti, ne sim ţirăm cuprinse de
o oboseală care era un adevărat chin.
Acasă găsirăm pe Georgie care ne aştepta şi
cerea sgomotos ceaiul. A stat cu noi până pe la ,
ora mesei; după aceea ne părăsi pentru a se;
întoarce puţin înainte de a se servi supa, căci
scumpul nostru Georgie are o poftă de m ân­
care sănătoasă şi rusească. Având în ti’enul
lui sanitar un bucătar excelent şi nenum ărate
provizii, bunul Georgie ne aduce în fiecare zi
¿w

1 rW ;

Generalul Berthelot şi Generalul Avereseu


POVESTEA VIEŢII MELE 177

o „zakuska” nespus de bună, care face bucu­


ria copiilor.
Toate acestea însă nu mă îm piedecară de a
prim i pe prinţesa Maria Moruzzi care venea
să-mi povestească aceleaşi grozăvii pe care le
văzuserăm cu puţin înainte.

Ducky stătu la noi 11 zile. Mi-a fost de m are


aju to r în toate chipurile. Lucrurile păreau a
se apropia de un ceas de grea cumpănă. Nu
mă simţeam de loc bine în acele zile; eram is­
tovită de muncă şi copleşită de griji, însă fă­
ceam sforţări eroice ca să nu m ă las doborîtă.
Jurnalul meu din acea vreme cuprinde lupta
ce a trebuit să dau ca să obţin num irea lui
Jean Cantacuzino ca şef suprem al organizării
noastre sanitare; organizare care se afla în tr’o
stare haotică, în timp ce tifosul exantematic
se lăţea în mod îngrozitor. Intrigile politice se
înteţeau m ereu şi cu toate că, la un moment
dat, socotisem num irea lui ca un lucru câşti­
gat, văzui deodată că m ă înşelasem şi că tre­
buia să încep iarăşi lupta dela început. Acea­
sta mă duse aproape Ia m arginea desnădejdei.
De ce să se amestece în toate politica şi duş­
măniile personale?
Totuşi, eu trebuia să mă m enţin deasupra
patim ilor de partid şi să sprijin ceea ce cre­
deam că e drept, fie chiar cu preţul de a mă
face neplăcută câtorva persoane, — m ăcar că
un^te din ele erau prieteni de-ai mei. Trebuia
să mâi ap ăr „cu unghiile şi cu dinţii” ca să-mi
păstrez neatârnarea şi să nu mă las înrâurită
de o parte sau de alta. Mai duceam şi o luptă
crâncenă în privinţa am bulanţelor „Regina
Maria” ; era o organizaţie bine condusă, sub
178 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

deosebita mea îndrum are şi a lui Jean Chris-


soveloni. Amândoi lucram cu destoinicie şi tot­
deauna ne aflam acolo unde era nevoia mai
mare.
Numele meu era un fel de lozincă pentru
toţi cei ce făceau parte din înjghebarea noa­
stră. Ii ţinea pe toţi uniţi, laolaltă, şi era un
imbold pentru cel m ai neînsem nat dintre şo­
feri şi mecanici; pentru ei precum şi pentru
cei ce ocupau un post m ai înalt în comandă,
„Regina M aria” era m ândria şi puterea lor.
Acum iată că arm ata vroia să-mi ia automo­
bilele, să le amestece cu ale unităţilor militare.
Ştiam că aceasta ar fi o nenorocire; în scurt
timp n ’ar m ai fi răm as nimic din munca noa­
stră şi tot avântul ar fi'p ierit, a r fi avut un
sfârşit năpraznic. Aşa dar în pofida unei îm­
potriviri istovitoare, în pofida nervilor mei
sdruncinaţi până la chinuire, îmi încordai ul­
tima putere ca să nu m ă las învinsă. La urm a
urmei câştigai partida dar aproape mă p ră­
pădii de atâta stăruinţă. Ducky m ă sprijini cu
m ult curaj. Cuvântul ei fu limpede şi liotărît;
îşi apără sora, greu încercată, cu o splendidă
energie-
Aveam totdeauna m usafiri la prânz şi prin­
tre ei prim irăm doi vestiţi generali ruşi: Rel­
ier şi W rangel.
Relier, un strălucit ofiţer de cavalerie „de
grande allure” ; W rangel, înalt şi nemaipome­
nit de svelt; după cum se ştie, acesta din urm ă
a ju cat m ai târziu un rol im portant în luptele
„arm atei albe”. Redau din jurn alu l meu câteva
pasagii privind acele zile de straşnică încor­
dare:
POVESTEA VIEŢII MELE 179

Iaşi, Luni 23 lanuarie/5 Februarie 1917.


Mă deşteptai cu frisoane; nu mă simţeam
tocmai bine şi îmi venea să plâng.
Toate mi se p ar prea anevoioase, prea as­
pre, prea grele, prea îngrozitoare; nici o pu­
tere omenească nu e în stare să suporte o atât
de strivitoare disperare fără a fi doborîtă. D ar
voi îndura toate, am ju ra t să le îndur am a­
rul până Ia sfârşit. S’a r putea totuşi ca sfâr­
şitul să fie un sfârşit strălucit...
In adâncul sufletului meu, tot cred că sfâr­
şitul acesta va fi strălucit, cu toate că trebue
să recunosc că în timpul de faţă nimic nu în­
dreptăţeşte acest optimism.
Germanii au declarat războiu „a outrance”
cu submarinele lor, ceea ce înseamnă că vor
torpila fără veste orice vas care trece m area
în anumite zone; orice vas — până şi ale ţărilor
neutre. Nu se va vesti atacul şi nu se va ţine
socoteală de fiinţele omeneşti. E o am eninţare
monstruoasă, pe care după cât se pare, sunt în
stare s’o aducă la îndeplinire. Din această pri­
cină, America şi Spania şi-au rechem at am ba­
sadorii şi stau în pragul războiului. Iată la ce
a ajuns biata, vechea noastră lume!
Am hotărât să stau azi liniştită, să nu mă
apuc de nimic, ca să dau bietului meu trup
obosit puţină odihnă. Totuşi am avut la dejun
pe Norton Griffith; am prins cu toţii dragoste
de el. Are în apucăturile lui ceva liniştit, însă
hotărît, pare îţi insuflă încredere; Regele de-
asemeni; are cea mai bună părere despre el.
Vreau sâ-1 fac să-mi ajute la deblocarea unor
vagoane încărcate cu barăci demontabile de
care are nevoie Jean Cantacuzino, ca să în­
ceapă deparazitarea. Aceste vagoane sunt blo­
180 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cate într’o mică staţie num ită Rafaila şi în faţa


lor sunt 22 de trenuri I
Iaşi, 26 Ianuarie/8 Februarie 1917.
Zi melancolică; nervii tuturor sunt cam în­
cordaţi, nimeni nu se simte bine. La dejun se
stăm i o neplăcută discuţie privitoare la auto­
mobilele mele „Regina M aria”, cu care se aduc
răniţii de pe front. Deoarece în timpul retra­
gerii s’au pierdut multe automobile de ambu­
lanţă, arm ata încearcă să pună m âna pe m ij­
loacele de transport organizate de mine, cari
sunt încă în bună stare. Când am povestit
aceasta lui Ballif, cuprins de indignare s’a ro­
stit în tr’un chip lipsit de moderaţie. Sunt con­
vinsă că intenţia lui nu era de a m ă jigni, dar
fiind foarte turburat izbuti să mă rănească în
plin. La început încercai să-mi păstrez liniş­
tea dar discuţia încingându-se din ce în ce, mă
lăsai prinsă de mânie. Avusesem în timpul din
urm ă prea m ulte desamăgiri şi necazuri, aşa
încât pe când vorbeam, simţeam că mă îneca
un val de durere. Trebue să mărturisesc cu
părere de rău că la început m’am iritat gro­
zav şi am spus multe lucruri neîndreptăţite
care scapă omului în clipele de m are am ără­
ciune. Toate acestea se adunaseră în mine cu
încetul, sdruncinându-m i sănătatea şi micşo-
rându-m i puterea de stăpânire pe care o pă­
strasem intactă până atunci. Mi se părea acum
un soi de desfătare să transform în cuvinte
disperarea ce închideam în mine. Spusei tu­
turor că bunăvoinţa mea era rău înţeleasă, că
intenţiile mele erau bănuite, că toată lumea
venea la mine să-mi ceară ajutor dar că, îndată
ce vroiam să fiu de folos sau încercam să fiu
POVESTEA VIEŢII MELE 181

de folos, intrigi nesfârşite îmi zădărniceau


toate străduinţele. N’aveam nici mândrie, nici
ambiţie personală, n’aveam decât o inim ă care
în pofida durerilor mele, ardea de dragoste
pentru ţară; o inim ă care nu făcea alt decât
să ceară cu smerenie să i se îngăduie să m un­
cească şi să ajute, dar nici m ăcar acest drept
nu-mi era hărăzit. Mă hotărîsem să renunţ la
înjghebarea unui spital al meu ca să pot ajuta
toate celelalte spitale, care sufereau de atâtea
lipsuri, şi să îm part între ele nenum ăratele lu­
cruri ce cu atâta grije le adunasem. Şi acum
vroiau să-mi ia şi ambulanţele, care sunt bine
organizate şi conduse cu un avânt ce se va
stinge, dacă ele vor ajunge să fie ceva anonim.
Dacă stăruiau să-mi facă mie aşa ceva, a-
tunci m ai bine să mă îngroape odată pentru
totdeauna într’o fântână adâncă şi să pună o
piatră m are peste ea. Singurul lucru ce mă
rugam era ca piatra să fie destul de grea, ca
să mă împiedice să mai aud cele ce se făceau
deasupra capului meu, căci mă săturasem de
atâtea intrigi meschine. Nu mi-am închipuit
că voi putea aduna în mine atâta amărăciune.
P artea umilitoare a fost că ’n cele din urm ă
a trebuit să mă scol dela m asă înecată de la­
crimi. Alergai în odaia mea şi mă aruncai pe
patul meu. Ileana veni să se culce lângă mine
şi să încerce să mă mângâie. E un copil dră­
gălaş, încântător, cu o inim ă uimitor de iubi­
toare pentru vârsta ei. Vorbirăm de Mircea şi
ne amestecarăm lacrimile, plângeam m ereu
cuprinsă de o desnădejde ce mă copleşea.
Nu trecu m ult şi credinciosul meu Ballif,
plin de remuşcare, veni să-mi spuie că fusese
la generalul Prezan ca să vorbească cu el în
chestia am bulanţelor şi că pentru câtva timp
182 MARI£, REGINA ROMÂNIEI

vor răm ânea neatinse. Eu eram tot culcată pe


pat şi nu m ai aveam nimic de spus. Mi se pă­
rea că se istovise în mine orice putere de a
mai vorbi, însă Ducky îi spuse lui Ballif pă­
rerea ei, şi anum e că lum ea se purta nedrept
cu mine. Povara tuturor lucrurilor apăsa pe
umerii mei; toată lum ea aştepta totul de la
Regină şi în acelaş timp îmi punea tot soiul de
piedici; Ducky socotea aceasta ca o lipsă to­
tală de logică şi ca ceva foarte nedrept. Eu îmi
ascundeam în perne faţa înlăcrim ată şi nu
luam parte la discuţie. Vorbeau pe deasupra
capului meu parcă aş fi fost un copil bolnav şi
desigur în acea clipă păream că sunt. Numai
rămăsese în mine nimic din Regina energică
şi obişnuită să învingă.
Toţi copiii mei au fost inoculaţi azi, şi se
simţeau toţi foarte rău având friguri violente.
După masă n ean a fu apucată de m ari dureri
la stomac, ceea ce ne sperie mult. Trim iserăm
după dr. Romalo dar el ne spuse să n’avem
nici o grije, căci aceste injecţii au adesea ur­
m ări ciudate şi dureroase. Ducky şi cu m ine
nesimţindu-ne nici noi bine, ne duserăm de­
vreme la culcare.
Iaşi, Vineri 27 Ianuarie/9 Februarie 1917.
Noaptea a fost rea; răceala m i s’a coborît pe
bronchii şi răsuflu cu un şuerat foarte supă­
rător când sunt culcată în pat, căci mă face să
tuşesc. Şi sufletul şi trupul îmi sunt abătute
d ar nu trebue să mă las doborîtă; sunt prea
multe de făcut, trebue să muncesc m ai de­
parte, în pofida mâniei ce mi-o stârnesc cei
care îngreuează atâta lucrurile.
Se vorbeşte din nou c’ar trebui să mă duc
POVESTEA VIEŢII MELE 183

eu în Rusia. La început plănuisem să plec îm7


preună cu Ducky, dar aceasta era cam greu
de aranjat, întrucât fiind Regină trebuia să
fiu prim ită cu onoruri regale, etc. etc-..
Deasemenea se vorbeşte iarăşi despre căsă­
toria lui Carol cu Olga, fiica cea m ai m are a
Ţarului; dela Petersburg ni se fac propuneri,
şi lumea doritoare să aibe în sfârşit şi un eve­
niment plăcut, e plină de bucurie la acest
gând. Trebue să m ărturisesc că n’aş fi crezut
să le treacă aşa ceva piin gând acum, când ţă­
rişoara noastră abea m ai există. Din pricina
situaţiei umilitoare în care suntem, evenimen­
tul a r fi socotit ca o fericire. Rămâne de vă­
zut dacă s’ar putea naşte vreo simpatie între
cei doi tineri.
Ori cum ar fi, s’a adus iar pe tapet ideia
plecării mele în Rusia.
Bunul Georgie s’a înfiinţat la prânz, la ceai
şi la cină, dar Ducky şi cu mine nesimţindu-ne
bine nu i-am putut fi tovarăşe plăcute, ca
deobiceiu.
Vremea e cumplit de rece, drum urile de fier
circulă din ce în ce m ai rău, teama de foa­
mete a ajuns treptat o realitate; şi totuşi tre­
bue să fim viteji şi să nu ne lăsăm doborîţi.
laşi, 30 Ianuarie/12 Februarie 1917.
Am petrecut o noapte chinuitoare; m’am
simţit îngrozitor de bolnavă. Pe la 3 dim ineaţa
am năduşit m ult şi tem peratura mea, care fu­
sese foarte ridicaţă scăzu în sfârşit. Azi dimi­
neaţă deşi sunt slâbă, ca un prunc nou născut,
îmi simt capul In ai limpede. Mă doare gâtul
tot atât de tare însă răsuflu m ai uşor. Ducky
care era să plece, a m ai răm as până voiu fi
184 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

complect sănătoasă. E nespus de bună şi mă


îngrijeşte ca o m am ă.
Azi dim ineaţă a venit la mine Nando; era
galben la faţă şi mi-a adus o veste grozavă :
Colonelul A lexandru Sturdza (fiul bătrânului
Dimîtrie Sturdza, şeful partidului liberal în
timpul domniei Unchiului) care de câteva zile
dispăruse în chip misterios, ar fi fost un tră­
dător de cea m ai m izerabilă speţă. Crăini-
ceanu, fiul generalului, a fost prins cu buzuna­
rele pline de manifeste iscălite de Sturdza,
prin care îndem na arm ata să se predea ina­
micului şi să se unească cu prizonierii români
de partea cealaltă, pentru a goni pe Ruşi din
ţară. Nando a fost aproape doborît de această
veste şi nici nu e de m irare. Totuşi, nu ştiu de
ce, nu-mi pot închipui că Sturdza a putut păta
astfel numele tatălui său.
Iaşi, 8j2î Februarie 1917.
Tot nu mă simt bine. Am prim it azi o groza­
vă lovitură: după cât se pare bietul general S. a
fost degradat în public. S. norocosul, zâmbito­
rul, grăsunul, prietenosul S. a trebuit să îndure
degradarea publică, pe când tot laşul sta şi pri­
vea cum i se smulgeau galoanele şi cum îl îm-
brăcau în haine de ocnaş. A fost osândit la 5
ani muncă silnică. Aflasem că se va întâm pla
aceasta, dar nu ştiam că are să fie azi. Eram
în pat şi vorbeam cu Simky, când auzii trecând
sub ferestrele mele un tropot de soldaţi. în ­
trebai pe Simky, de ce trec aţâţi soldaţi şi ea
îmi răspunse că din pricina lui S.
„Cum din pricina lui S?” întrebai.
Atunci ea îmi spuse tot.
Mi se păru că ziua se prefăcea în noapte, că
POVESTEA VIEŢII MELE 185

viaţa era ceva 'de neîndurat şi că lumea era un


loc prea îngrozitor ca să mai putem vieţui în
ea. Cum putea un om supravieţui unui ceas de
asemenea umilire?
Simţeam că nu pot suferi aşa ceva şi că tre­
ime să strig de durere în gura mare. Mi se pă­
rea că m ă înăbuş; un astfel de gând nu se pu­
tea îndura, nu se putea!
Lumea spunea că fusese laş, că întorsese
spatele şi fugise, trăgând după el brigada lui.
Da, e drept că aşa ceva nu se poate ierta, e o
crimă, d ar pedeapsa e şi m ai monstruoasă de­
cât crima. Mult m ai bine a r fi să-l împuşte; de
o mie de ori m ai bine să-l împuşte decât o ase­
menea degradare.?.
II cunoşteam pe S. decând venisem în ţară;
totdeauna zâmbea, elegant şi spilcuit, bogat şi
norocos, m ulţum it de sine, de viaţă, de soartă
şi de omenire. Avea cei m ai buni cai, cea mai
bogată soţie, cea m ai plăcută casă, cel m ai larg
zâmbet, cel m ai lăudăros grai şi fiind un om
vesel era foarte prieten cu copiii mei. Mare
mâncător, m are băutor, m are fumător, foarte
vorbăreţ, era întotdeauna ales să m eargă în
străinătate, îil tot felul de misiuni... Un om pe
care niciodată nu-1 preţuisem în mod deose­
bit, dar care fusese tovarăşul tuturor zilelor
noastre m ai bune şi m ai fericite... Un fost ofi­
ţer din regimentul meu, să sfârşească astfel...
să sfârşească astfel.
Toată ziua nu m’am gândit la nimic altceva;
îmi imaginam în tr’o sută de feluri grozava
scenă: publicul lacom, cinic, arzând de curio­
zitate; întreg laşul poftit să-i vadă prăbuşirea..
Să fii scos din temniţă ca să stai neputincios
sub cerul lui Dumnezeu, să-ţi vezi smulse ga­
loanele, şi să răm âi în picioare, să nu mori...!
186 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Nu pot îndura... Nu pot... Parcă inebunesc când


mă gândesc ce trebue să fie asta pentru el, mai
ales că, am un soi de presim ţire că trebue să
fie la mijloc vreo greşală, că poate a fost ju ­
decat prea în pripă. îm i închipui, totuşi, că în
timp de războiu e nevoie să se dea astfel de
pilde. Pot fi oare îndreptăţite?

laşi, 9)22 Februarie 1917.

Sunt foarte plictisită; nu-mi pot recăpăta


puterile, şi apoi toate discuţiile astea nesfârşi­
te cu tot felul de lume, sunt peste puterile răb­
dării mele- Ce pot face însă decât să merg
înainte, m ereu înainte şi fără răgaz pe calea
datoriei ce mi-am impus şi să îndemn şi pe
alţii la trudă, ca să nu ne lăsăm învinşi şi s’a-
jungem la soluţia de care e nevoie. Trebue să
fac sforţări supra-omeneşti şi să mă apuc de
lucruri neînchipuite, în aceste grele îm preju­
rări. Dacă şi-ar face fiecare om datoria, greu­
tatea fără seam ăn a situaţiei noastre ar putea
fi înfruntată câtuşi de puţin! Nu cer minuni,
cer num ai strădanie şi voinţă de a fi de folos.
Cer doar să muncească toţi, m ână în mână, cin­
stit, fără certuri şi ură. E oare aceasta cu ne­
putinţă? Mi-ar trebui o fărâm ă din credinţa
care mişcă din loc munţii. D ar nu o găsesc ni-
căeri, ba chiar mă văd învinuită că m ă ame­
stec în lucruri care nu intră în atribuţia mea.
Nu-mi închipuiesc ca slaba mea strădanie
poate îm bunătăţi cu m ult starea de lucruri în­
grozitoare; nu-mi fac iluzia că pot, cu slabele
mele mijloace, să uşurez situaţia, dar câtă
POVESTEA VIEŢII MELE 187

vreme va fi suflare în trupul meu, gândire în


creerul meu şi un ban în buzunarul meu, voi
pune orice în joc ca să alin toate durerile şi
să deştept atâtea energii câte voi putea. A-
cesta e dreptul meu şi am să mă războiesc cu
toţi cei ce nu-şi fac datoria şi nu vor să lucreze.
Poate că mi-e scris să mi se frângă inima din
pricina atâtor lupte, fără să ajung la vreo iz­
bândă, dar şi atunci tot m i-ar răm ânea vreme
să mor în ham, ca un cal care cade când i s’au
sleit puterile.
De m uncit voi munci mereu, tot mereu, fără
răgaz, fără odihnă, ori cât m i-ar veni de greu,
chiar dacă strădania ar fi de o mie de ori m ai
mare decât izbânda!
Tot ce aud e înspăim ântător! Sunt nevoită
să-mi închid inim a ca să nu sufăr atât; trebue
să-mi pun un zăbranic negru peste ochi ca să
nu zăresc vedenii care m ’ar înebuni.
Şi ce-i m ai rău, e că nu vrea nimeni să mă
lase în pace; iarăşi şi iarăşi încep discuţii obo­
sitoare, fără folos, care niciodată nu se sfâr­
şesc şi niciodată n’aduc la vreo hotărîre.
Către sfârşitul zilei, o zi în care am simţit
că nu mai puteam răbda, strigai: „doctorii îm r
spun să stau liniştită căci altfel nu mă m ai
fac bine; dacă e vorba să nu m ă supun ordine­
lor lor şi să-mi fac mie însămi atâta rău, să fie
cel puţin pentru un bine, d a r nu pentru dis­
cuţii fără noimă, care nu duc la nimic şi îmi
ucid doar inima, credinţa, curajul şi nădejdea..
Iaşi, Sâmbătă ll/2 b Februarie 1911.
i
Astăzi mi s’a adus vestea ca micul Mare Duce
Alexis, moştenitorul tronului mi-a trimes 5 va­
goane pline cu daruri pentru soldaţii noştri.
'188 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Chiar acuma au sosit şi eu sunt aceea care le


voi îm părţi. Iau aceasta drept un semn că
Dumnezeu nu mă părăseşte cu totul, în clipa
când încerc să fiu de folos din toate puterile
mele.
M’am rugat de Nando să-l lase pe Carol să
răm ână aici, în loc de a se înapoia la Cartie­
rul General. Acolo viaţa e prea uniformă, el
are prea puţine de făcut şi doreşte aprig să
aibe de lucru. Trebue să chibzuim astfel în­
cât Carol să fie m ereu întf’alt loc pentru ca,
inspectând, cercetând, etc., să poată vedea to­
tul de aproape. Deasemeni să-i dau să ducă
rufărie şi provizii pe la diferitele regimente ;
e m are şi e bine să vadă cu ochii lui cum stau
lucrurile.
In pofida greutăţilor, a îm potrivirilor şi a
nesfârşitelor stavile, tot sunt unele lucruri pe
care le pot face şi care trebuesc făcute acum,
în tim pul acestei epoce de îngrozitoare mi­
zerie.
Se pare că tifosul exantem atic e din ce în
ce m ai ucigător; până şi bietul Costescu, in­
spectorul de Siguranţă, care m ă urmează în­
totdeauna şi pretutindeni a fost lovit de a-
ceastă boală. Mă tem că ne aşteaptă m ari ca­
lam ităţi, dacă molima se lăţeşte.
Iaşi, Luni Î3j26 Februarie 1917.
Nimic deosebit de spus. Mă silesc să stau în
pat, lucru ce m ă scoate din fire. Costescu e cu
adevărat rău bolnav. Boala lui pricinuieşte
m ultă îngrijorare căci, după cum spun toţi, ar
fi trebuit să fie im unizat deoarece fusese ino­
culat cu serul anti-tific. Am cerut să fie îngri­
jit în casa mea, nu la spital.
POVESTEA VIEŢII MELE 189

Vremea s’a făcut deodată m ai caldă şi e


peste tot un m are desgheţ. Carol s’a dus cu
multă greutate la Bârnova, cu maşina, ca să
ducă provizii din partea m ea regimentelor în-
cuartiruite acolo. A găsit sărăcie mare, însă
situaţia pare pornită spre îm bunătăţire.
Lungi convorbiri cu Nando şi Barbu Ştirbey
despre situaţia generală şi despre măsurile
ce-ar trebui luate în diferite privinţi.
Ileana iese în fiece zi cu pâine, pesmeţi şi
un termos cu ceai pentru nenorociţii ce-i în­
tâlneşte pe stradă. Are o m inte ciudat de se­
rioasă; văzând cum încerc să a ju t lum ea în
toate părţile, vrea şi ea să fie de folos. După
prânz se duce adesea şi Mignon cu ea, pentrucă
dimineaţa Mignon lucrează într’un spital. Nici­
odată nu-mi m ănânc pâinea acum, ci o pun
deoparte pentru bieţii înfometaţi.
Pe Carol îl doare rău gâtul, sper că n’are
să se îmbolnăvească şi el. Lucrează cu destoi­
nicie acum şi aduce m ari foloase. Ii place să
fie sub îndrum area mea, iar mie îmi place
să-mi fie el m âna dreaptă.
Iaşi, Marţi 14/27 Februarie 1917.
Vremea e m inunată; vine prim ăvara, dar
v a i! cu ea nu vin şi veştile bune. N’aud decât de
mizerie, foamete şi boală şi din nenorocire,
se m ai comit şi greşeli.
M’am sculat pentru întâia oară după m ai
bine de 2 săptăm âni de şedere în pat. Mă sim­
ţeam ca o stafie, cu capul atârnând prea greu,
parcă mi-aş fi pierdut din greutateNşnaş >fi plu­
tit în nesiguranţă, pe deasupra apelor^
Căţeluşa mea cocker, Dana, s’a bucurat m ult
când m ’a văzut din nou în picioare iar toţi ax
U 90 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

casei, când m ’am aflat iarăşi în mijlocul lor,


m ’au întâm pinat cu o bucurie ce-mi merse
drept la inim ă. Totuşi îmi pare greu de îndu­
ra t sgomotul din timpul meselor; m ă ameţeşte,
m ’am stăpânit însă vitejeşte, şi apoi m’am cul­
cat iară, istovită de puteri.
La 11 prim ii pe prim arul oraşului, Racovitză
Însurat cu Netty Negrutzi, o fată frumoasă pe
care o adm irase la Bucureşti, cu câtva timp în
urmă, tânărul prinţ moştenitor al ilermaniei.
Prim arul e tân ăr şi plin de râvnă deşi îm pre­
ju ră rile în care trebue să lucreze sunt neîn­
chipuit de anevoioase. Oraşul e ticsit de o
populaţie de 10 ori m ai m are decât cea obiş­
nuită. Peste tot bântuie epidemiile, hrana e din
ce în ce mai neîndestulătoare, orice transport
e aproape imposibil, cai nu sunt m ai deloc şi
puţinii care m ai sunt, m or din lipsă de furaj.
Bietele anim ale scheletice trimise s’aducă fân,
sau m or pe drum sau m ănâncă jum ătate din
povara ce o cară la oraş.
Faptul că am stat în pat câtăva vreme mi-a
dat prilejul să cercetez în linişte întreaga si­
tuaţie, şi astfel am început să înţeleg încetul cu
încetul care-i pricina de-am ajuns în haosul
în care ne sbatem. Nenorocirea şi dezastrul au
venit atât de fără veste, încât toţi şi-au pier­
dut capul şi le-a trebuit câtăva vreme ca să-şi
dea seama de situaţie; dar era prea târziu. Sta­
rea de uluială şi lipsa de conducere aj unseseră
în aşa hal, încât nicio putere omenească nu
le m ai putea îndrepta. A rm ata noastră a fost
bătută şi a trebuit să se retragă în desordine,
părăsind oraşele unul după altul şi îm preună
cu oraşele au trebuit să fie părăsite spitalele,
depozitele şi proviziile. Răniţii au fost eva­
cuaţi pe cât s’a putut, iar obiectele cele mai
POVESTEA VIEŢII MELE 191

«de preţ şi mai trebuincioase au fost scăpate,


tot cât s’a putut. Dar de câte ori s’a întâm plat
să nu se poată!
La acestea trebuesc adăugate: panica, des-
ordinea, uluiala, cât şi faptul că mulţi căutau
să tragă foloase din haosul obştesc; neputinţa
de a avea o vedere generală a situaţiei, veşnica
temere că şi ultima poziţie va trebui părăsită,
precum şi faptul că ţara era din ce în ce mai
mică, din ce în ce m ai săracă, şi din ce în ce
m ai uluită de groază. Nu era de cât o singură
linie de cale ferată pe care se făcea transpor­
turile de evacuaţi, de m uniţii şi refugiaţi.
Ruşii fiind chemaţi în aju to r veneau şi ei,
puhoi, din partea cealaltă; iar toate astea tre­
buiau înfruntate de oameni care, m ai m ult sau
m ai puţin, îşi pierduseră capul. A fost cu ade­
vărat o încercare aproape supra-omenească.
Ruşii care veniseră ca' m ântuitori, nu ne-au
fost decât o greutate mai mult. Soseau în va­
luri nesfârşite. Ne părea bine să-i vedem, căci
înfăţişau pentru noi o putere care ar fi putut
să stăvilească înaintarea duşm anului; însem­
nau în ochii noştri nădejdea de a păstra ul­
tima fărâm ă din păm ântul nostru- La început
nu se gândea nimeni la noua prim ejdie: Foa­
metea.
Aceste nenum ărate gloate de Ruşi trebuiau
hrănite. Transporturile erau încete şi neînde­
stulătoare, aşa că ei puseră m âna pe tot ce se
putea cum păra. Bani aveau totdeauna la înde­
mână, ia r pofta lor de m âncare era nem ărgi­
nită. Ţ ăranii nu-şi dădeau seama că, peste pu ­
ţin, banii nu vor mai fi de nici un folos, că
nu va m ai fi nimic de cum părat, dădeau tot
ce aveau, fără chibzuială. Adesea am stat la
fereastră şi priveam la soldaţii ruşi cum tre­
1 92 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ceau în m arş pe străzi ; veneau în rânduri


dese, întotdeauna cântând ciudate şi solemne
cântece în care tenorul şi basul intonau pe
rând acelaş refren, extrem de im presionant şi
uneori chiar sguduitor. In cântecele ruseşti e
totdeauna o notă de jale.
Ca ploaia de lăcuste de pe vremuri, aceşti
Ruşi năpădeau Moldova. Bine hrăniţi, îm bră­
caţi în haine păm ântii, înaintau încet, cu pas
potolit, pustiind totul în calea lor! Aveau în
urm a lor doi ani de războiu, erau obişnuiţi să
se îngrijească bine, să-şi adune provizii şi să
fie prevăzători. Şi încetul cu încetul aceşti
m ântuitori, se prefăcură în tr’o grozavă pri­
m ejdie, la care nimeni nu se aşteptase.
In timpul din urm ă am încercat să-mi con­
centrez mintea, să privesc înapoi şi înainte, la
dreapta şi la stânga, şi m’am străduit să-mi
dau seama de tot dezastrul situaţiei noastre*
Uneori parcă jnă părăseşte curajul în faţa lu­
crurilor ce văd.
Peste toate celelalte, am m ai avut şi două
luni de ger cumplit, aşa cum nu se pomeneşte
în ţară, decât din bătrâni. Regimentele care
trebuiau refăcute erau încuartiruite, în tr’un
chip jalnic, în nişte cătune sărăcăcioase şi de­
părtate, pierdute între dealuri. Din pricina
zăpezii, transporturile ajunseseră imposibile;
foamea, frigul, mizeria, boala, năvăliră peste
bieţii soldaţi.
Aproape că nu mai erau drum uri între un
loc şi altul, iar Românii neobişnuiţi, din anii
de linişte şi belşug să facă sforţări temeinice
nu ştiau cum să lupte cu astfel de greutăţi.
Drept urm are s’au ivit desordinea, unele in­
corectitudini şi lipsa unei conduceri destoinice
şi unei îndrum ări sistematice.
POVESTEA VIEŢII MELE 193

Ştiam dinainte ce ne aştepta însă fără ca


să-mi pot da seama de amănunte. Acum le văd
toate, îmi stau în faţa ochilor ca un tablou
cu vedenii îngrozitoare. Am încercat să con­
ving pe cei ce au răspunderea să facă toate
sforţările necesare; am pus în cumpănă toată
puterea mea — atâta cât am — ca să-i conving
să nu stea amorţiţi, să nu jelească şi să nu se
dea bătuţi ci din contră, să-şi încordeze toată
energia, luptând cu nădejde până la capăt.
Românii însă sunt mai mult sau m ai puţin fa-
talişti; ci îşi închipuiesc întotdeauna că Dum­
nezeu, ori Soarta, ori Norocul, are să se i-
vească în ceasul din urm ă şi are să-i m ântuic!
D ar eu, cu obârşia mea englezească, am drept
deviză: „Ajută-tc singur şi Dumnezeu îţi va
ajuta”. Am încercat să predic acest crez, însă
cu prea puţine rezultate.
Acuma pare că au început să se desmeti-
cească; dar pentru a înfrunta ce? O situaţie
atât de înspăim ântătoare, a tâ t de disperată şi
de încurcată, încât a r putea să înfioare inima
cea mai vitează.
Iată că vine acum şi prim arul să-mi ceară
concursul. In alte vrem uri, faptul că un p ri­
m ar vine să ceară ajutor Reginei, m’ar fi fă­
cut să zâmbesc, dar azi am învăţat să iau li­
niştită asupră-mi partea mea de povară şi
să pornesc înainte, făcând ce-mi stă în putere.
I-am spus să-i vorbească şi lui Carol, carp'il^
va putea aju ta în chestia transportului, etc...
Bietul om nu mai ştie cum s’o scoată la capăt,
căci sunt luni de când n ’a fost cu putinţă să
se cureţe oraşul de zăpadă; nu s’au găsit
oameni, nici cai, nici maşini, nici trăsuri de­
oarece ar,mata a rechiziţionat tot, iar puţinii

13
194 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cai ce mai răm ăseseră au m urit de foame şi


de frig.
A venit Prezan la dejun. S’a bucurat îm­
preună cu noi de îmbelşugatele provizii, ce
mi-a trimes micul Alexis, pentru soldaţi. Mă
simt foarte bogată. Am lucruri de tot soiul :
rufărie, tutun, săpun, pesmeţi, ceai presat, m ă­
nuşi, ciorapi, creioane, bricege, zahăr, sare,
făină, peşte afum at, cizme de păslă, căciuli,
mantale, cămăşi, nuci şi săm ânţă de floarea,
soarelui, hârtie de scris, cărţi poştale, cruci,
icoane şi câte altele. Toţi cei ce vin să mă
vadă îşi iau câte ceva pentru săracii lor; e o
binecuvântare să poţi da fără socoteală.
După ceai avui o lungă convorbire cu Prin­
ţul Ştirbey şi Ballif. E vorba ca Ballif să fie
num it într’o înaltă situaţie m ilitară, plină de
răspundere; el însă nu vrea să m ă părăsească
şi apoi spune că prea a fost m ultă vreme de­
parte de arm ată ca să poată prim i o asemenea
însărcinare. Carol nu încetează de a fi de fo­
los şi de a-şi vedea de treabă cu destoinicie.
Bietul Costcscu e foarte greu bolnav şi sta­
rea lui mă îngrijorează. »
Micei mele Ileana i s’a întâm plat şi ei o
m are supărare; a trebuit să se taie coada lui
Tango, scumpul ei căluţ, lunga şi frumoasa lui
coadă, albă ca laptele, cum îi este şi coama.
Această am putare a fost făcută în urm a in­
fectării unei mici răni, la rădăcină. Bineînţe­
les biata Ileana a plâns.
Iaşi Joi 16 Februarie,/IMartie 1917.
încerc pe cât se poate să-mi reîncep viaţa
obişnuită, d ar mă simt încă slabă. Azi dimi­
neaţă a venit să mă vadă o doamnă care mi-e
Ion I. C. Brătianu
POVESTEA VIEŢII MELE 195

foarte dragă. Mă cam temeam de această în­


trevedere căci ştiam dinainte despre ce avea
să-mi vorbească, dar a fost bună, înpăciui-
toare şi plină de duioşie.
M’a rugat să văd m ai des pe soţul ei, căci
aceasta îi făcea bine; i-am răspuns cu toată
sinceritatea că nu-mi făcea bine mie şi că
după vizitele lui mă simţeam descurajată.
După o convorbire cu el, aveam întotdeauna
impresia că mi se muiau toate oasele, şi că
nu-mi răm ânea un pic de vlagă, cu care să
lupt şi să muncesc, abătută, fără nici o nă­
dejde.
Au venit să mă vadă Lala de Belloy cu
scumpa mea bătrână Sora Pucci; o Lala m ult
mai tristă, care munceşte într’un spital cu
toată inima, fără răgaz, ajutată de fiica ei
Colette Brâncovanu.
Din zi în zi situaţia e m ai grea. In clipa de
faţă sunt mai mulţi bolnavi decât răniţi. Mor­
talitatea e tot mai m are; spitalele sunt atât de
ticsite încât se evacuează bolnavii înainte de
a fi cu totul vindecaţi şi n’avem case de odih­
nă pentru convalescenţi. Bietele fiinţe socotite
destul de întrem ate ca să se întoarcă la regi­
ment, nu sunt în stare s’o facă. Pe de altă parte
n’au unde să se ducă. Ce e de făcut?
Sora Pucci lucrează la vila Greer afară din
oraş, alături de m inunatul medic francez,
doctorul Clunet, de care am vorbit când am
ajuns la Iaşi. E un spital izolat, pentru boli
infecţioase. Am avut plăcerea să dau Sorei
Pucci m ari cantităţi de provizii, aşa încât
plecă încântată. Făgăduii să le fac în curând
o vizită.
Mi-a sosit alt dar frumos dela îm părăteasa
196 MARJA, REGINA ROMÂNIEI

Alexandra: o mulţime de albituri, medica­


mente şi provizii.
După m asă mă dusei de vreme la culcare,
dar avui totuşi o lungă convorbire cu Carol,
care cu adevărat îmi dă un foarte m are
ajutor.
laşi, Vineri 2k Februar ie/9M art ie 1917.

Nando a sosit delà Zorleni la dejun. Nelini­


şte în cercurile politice; unii sunt furioşi că
Brătianu deţine puterea.
Prezan şi Zaharoff au fost invitaţi la dejun,
îm i place bătrânelul Zaharoff; mi se parc un
om de ispravă, deşi faptul că nu prea ştie
franţuzeşte ne stânjeneşte conversaţia. Totuşi
m’am obişnuit să-l a ju t sâ-mi spună tot ce are
de spus.
Ne aşteaptă încurcături delà Stafka: c vor­
ba să retragă trupe din România, ceea ce ar fi
foarte rău pentru noi. După ce Ruşii au ve­
nit aici cu aşa m ari greutăţi de transport, şi
după ce au istovit toate proviziile ţării, ar fi
prea nedrept să se retragă trupele, înainte
de-a ne fi aju tat cu ceva. Zaharoff e indignat
şi spune în franţuzeasca Iui stâlcită: „Ça bonte
pour Russie” .
La dejun mi-a spus ceva foarte nostim. Dis-
cutându-se dacă ar fi folositor să se ducă Re­
gele în Rusia ca să vorbească cu Ţarul, îmi
spuse :
„Roi doit aller, mais vous allez avec Roi,
faut aller avec Roi... Roi parle Tzar, Tzar
parle Roi, m ilitaires parlent, vous souriez.
T zar dit Oouai (oui) Russie aime beaucoup
vous”.
Timpul fiind prea frumos, am ieşit cu
POVESTEA VIEŢII MELE ' 197

amândouă fiicele mele. Automobilul nostru


era plin de provizii, pe care le îm părţirăm
nenorociţilor soldaţi flămânzi, întâlniţi în
drum, vai! prea numeroşilor soldaţi, ce hoină­
resc şchiopătând de colo-colo. Trebue neapă­
rat să născocesc un chip de a le veni în a ju ­
tor. Greutatea cea m are e să le găsesc un adă­
post. Oraşul e atât de ticsit de lume!... Aş pu­
tea oare să clădesc o baracă pentru convales­
cenţi? îm i muncesc creerul ca să găsesc o so­
luţie.
Iaşi, Sâmbătă 25 Februarie/10 Martie 1917.
Zi frumoasă, însă m are desgheţ şi nem aipo­
menit noroi!
Am prim it o bogată donaţie din partea Cru­
cii Roşii engleze. După dejun pornii cu Carol
şi cu Mignon să vizităm un regiment încuarti-
ruit într’un biet sătuleţ nenorocit.
Până acum n’a fost cu putinţă să circulăm
din pricina zăpezii; acum se poate, căci s’a
topit zăpada, dar noroiul e ceva de neînchi­
puit.
Drumul l-am făcut prin frig şi p rin tr’un
peisagiu melancolic. Zăpadă topită şi m arc
m urdărie; şoseaua era presărată cu leşuri de
cai morţi de foame şi de frig. Satul însuşi era
sărăcăcios, nenorocit, m urdar, părăsit şi în­
gropat în noroi. Am hoinărit printre colibe
dărăpănate şi printre stafii palide şi sdren-
ţuite, umbre de soldaţi cu faţa ca ceara, cu
ochi înfundaţi şi cu haine peticite; răm ăşiţe
din ce fusese altă dată un regiment. Au sufe­
rit de frig, de foame, de boală. Am întrebat
unde sunt doctorii? Unii muriseră, alţii zăceau
de tifos exantematic. Unde sunt ofiţerii? Şi
198 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

din ei m uriseră jum ătate, ia r jum ătate erau


în spital. O privelişte m ai tristă n’am văzut
de când sunt.
Din fericire venisem cu m âinile pline; a-
veam în urm a mea o m aşină plină cu: ceai,
pesmeţi, zahăr, săpun, tutun, etc. Pentru ofi­
ţeri adusesem o calitate specială de ceai, cio­
colată, ţigări şi ciorapi. Pentru cei mai greu
bolnavi aveam rom, coniac şi medicamente.
Mignon a fost adânc îndurerată de tot ce ve­
dea, însă copiii mei m ă însoţesc fără a se
tângui. Au început să se obişnuiască cu acea­
stă grozavă stare de lucruri şi învaţă să-şi stă­
pânească firea, să nu se înfioare în faţa acestor
privelişti care îţi sfâşie inima. D ar văd une­
ori cum un val de spaimă trece prin ochii al­
baştri, blajini, ai Mignonei. Ea are însă o ini­
m ă vitează şi bună şi e gata să facă pentru
nenorociţi tot ce-i stă în putinţă.
Iaşi, Marţi 28 Februarie/13 Martie 1917.
Azi dim ineaţă pe la 7 a sosit Ştirbey cu ve­
stea neliniştitoare că la Petersburg a izbucnit
revoluţia. Nu ştia însă destul de bine cum s’au
desfăşurat evenimentele, dar m ai târziu — în
cursul zilei — au sosit veşti mai precise: regi­
mentele scoase să tragă în popor, n’au vrut
să asculte de ordine şi şi-au îm părţit cartu­
şele cu răsvrătiţii după ce şi-au ucis ofiţerii.
Nădăjduiesc că Ducky nu-i în prim ejdie şi
sper că focul nu se va întinde; a r fi îngrozitor
pentru cauza noastră şi un dezastru din toate
punctele de vedere!
După dejun am ieşit cu Lisabetha într’o
m aşină încărcată cu provizii. Dibuirăm m a­
halalele cele m ai sărăcăcioase ale oraşului şi
POVESTEA VIEŢII MELE 199

îm părţirăm o mulţime de lucruri de ale m ân­


cării şi îm brăcăm inte: cămăşi, mănuşi, cio­
rapi, fularuri de lână... A junserăm în nişte
locuri de o sărăcie ne m ai auzită, unde se
părea că lumea se sfârşeşte în noroi.
Vizitai şi un spital pe care l-a rânduit cât
se poate de bine un m inunat doctor francez;
acest spital fusese înainte desgustător; acum
e tot sărăcăcios însă bine ţinut, bine îngri­
jit şi curat. M’am întors acasă în grabă pen­
tru a prim i pe Brătianu. întrevederea fu plă­
cută, însă nu ne potrivirăm în păreri asupra
tuturor punctelor. Bineînţeles eram amândoi
foarte îngrijoraţi de întâm plările din Rusia.
Iaşi, Miercuri 1 /lk Martie 1917.
Din Rusia veşti foarte rele. Trupele din Pe-
trograd sunt în plină răsvrătire, ba chiar se
svoneşte că ar fi pornit spre Tzarskoe şi că
s’au trimes divizii de pe front ca să înăbuşe
revoluţia. Rămâne de văzut dacă aceste trupe
se vor arăta credincioase, sau dacă ideile re­
voluţionare s’au răspândit în arm ata întreagă;
atunci de bună seamă a r fi ceva nespus de
primejdios. Ce s’ar întâm pla cu noi dacă s’ar
nărui toate în Rusia, nici nu poate fi gândit!
Ar însemna un dezastru deplin şi fără sea­
măn, a r fi sfârşitul tuturor lucrurilor!
In cursul zilei a fost un moment în care ve­
ştile au p ăru t m ai puţin spăim ântătoare, însă
spre seară s’au înrăutăţit iarăşi.
Iaşi, Vineri 3/16 Martie 1917.
Veşti uimitoare din Rusia. Se svoneşte că
Ţarul a r fi semnat abdicarea atât pentru el cât
200 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

şi pentru fiul său, că a r fi desemnat pe fratele


său Mihail să-i urmeze la tron şi că — Marele
Duce Nicolae Nicolaevici va fi generalisim,
îm i vine greu să cred astfel de lucruri! Toate
p ar aşa de îngrozitoare! N’avem decât prea
puţine am ănunte dar câte avem sunt destul
de îngrijorătoare.
Când Ţ arul a aflat vestea că la Petrograd e
revoluţie, a plecat delà Stafka spre Tzarskoe,
dar n’a putut ajunge până acolo. Trenul lui a
fost blocat şi tot ce a putut să facă a fost să
meargă spre Nord unde se găsea generalul
Russki cu arm ata lui şi unde, după cât am pu­
tut afla, a prim it doi deputaţi din Dumă că­
rora le-a predat actul de abdicare.
Abea dacă îndrăsneşte cineva să-şi imagi­
neze clipele trăite atunci de Ţar, în imposibi­
litate de-a răzbi până la Tzai-skoe, unde Alix
şi copiii lui erau — fără îndoială — în pri­
mejdie. Cine ştie dacă avea veşti delà ei, căci
se pare că întreaga revoluţie e îndreptată îm­
potriva lor, a guvernului şi m ai ales împo­
triva îm părătesei şi a m inistrului Protopo-
poff, favoritul lui Alix, care stăruise pe lângă
Nicky să-l m enţină la putere, în pofida ne­
m ulţum irii obşteşti. Ce clipă pentru nefericita
femeie care, prin fanatism ul ei, a pricinuit a-
ceastă criză, care n ’a voit s’asculte de nimeni
decât de Rasputin. Se îndepărtase încetul cu
încetul de toţi mem brii familiei sale şi se izo­
lase de întreaga societate; nu se m ai arăta ni-
căeri ci trăia retrasă la Tzarskoe sau în Cri-
meea, înconjurată de fiinţe cu totul necunos­
cute, care aveau asupra ei o înrâurire dezas­
truoasă, fiinţe pe care — totuşi — le impunea
îm păratului. Afară de aceasta avea o fire pă­
timaş de ambiţioasă şi era adânc convinsă că
POVESTEA VIEŢII MELE 201

judecata ei nu putea da greş, că ea singură


înţelegea Rusia, nevoile ţării şi ale poporului.
Lăsase treptat treptat să-i pătrundă în su­
flet ura. Se purta cu lum ea ca tiranii din vre­
mea veche şi vroia ca toate să se împlinească
după dorinţa ei. Din nenorocire era stăpână
pe voinţa îm păratului, căruia îi da sfaturi
rele, iar el —: un mistic, un adept al prezică­
torilor şi falşilor profeţi — credea că trebue
să le urmeze întocmai.
Făceau greşeli după greşeli. Fajnilia im pe­
rială încercă zadarnic să atragă luarea aminte
a lui Alix. Până şi Ducky, care se afla în tr’o
situaţie grea (ca fostă cum nată a ci), avu cu­
ra ju l să se ducă la ea şi să-i arate prim ejdia
nem ulţum irii ce clocotea în popor. Ii spuse că
apucase pe o cale greşită şi că pierdea din cc
în ce dragostea celor m ari ca şi a celor mici.
Orbită de prea marea încredere în ea şi sfă­
tuită de Rasputin, lui Alix îi se părea că nu­
m ai ea ştie adevărul şi înţelege situaţia. Era
mai mult decât oarbă, era fanatică, iar soţul
un lut moale în mâinile ei. Şi iată acum ce
nenorocire adusese asupra lui, a copiilor şi a
ţării lor!
Oare ce va fi simţind ea acum? Cum poale
îndura dezastrul, despărţită cum este de soţul
ei, şi înconjurată de toţi copiii bolnavi de po­
ja r! îngrozitoare situaţie!
Stau şi cuget la toate astea şi mi se p ar atât
de tragice şi de înspăim ântătoare încât nu Ie
pot exprim a hi cuvinte. Cum se vor sfârşi
toate, e o întrebare învăluită încă în întune­
ric. Ce înrâurire vor avea aceste întâm plări
asupra războiului şi asupra soartei noastre?
Alte întrebări tragice la care nu găsesc răs­
puns.
202 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

A venit să m ă Vadă Massaloff; e foarte.în­


grijorat, căci aflase delà generalul Alexief că
abdicarea lui Nicky şi urcarea pe tron a lui
Misjia nu p a r a m ulţum i poporul. S’ar părea
că dorinţa Rusiei merge spre republică. Totul
e înspăim ântător de misterios şi sunt grozav
de neliniştită în privinţa lui Ducky. Doresc
din suflet să nu se răzvrătească şi trupele de
pe front.
îm i făcui după prânz plim barea obişnuită
cu automobilul, plin de provizii şi de îmbrăcă­
minte. Era soare, însă un ger cumplit. In drum
spre casă, întâlnirăm un lung puhoi de prizo­
nieri, care cărau în spinare lemne; ne oprirăm
şi începurăm să le îm părţim ce aveajn. Inebu-
niseră de bucurie. Ne înconjurau ca nişte
lupi flăm ânzi; aproape ne smulgeau lucrurile
din mână. Lisabetha era cu mine. Le-am dat
tot ce luasem cu noi, erau nebuni după zahăr
şi ţigări. Bieţii oameni! îm i pare aşa de bine
că m’am oprit; la început m ’am temut că
sunt prea m ulţi şi că n’au să-mi ajungă pro­
viziile. Erau atât de înfriguraţi încât a fost o
clipă în care grelele buturugi din spinările lor
se ciocneau deasupra capetelor noastre în-
tr’un chip foarte neplăcut. E rau germani, un­
guri şi austriaci. D intre toate lucrurile triste,
priveliştea prizonierilor e cea m ai tristă. Aş
face orice ocol, în drum ul meu, ca să aju t un
prizonier, fără să-mi pese din ce naţie face
parte.

Când am prim it vestea abdicării îm păratu­


lui, Regele şi cu mine i-am trimes urm ătoarea
telegramă, care oricât s’ar părea de ciudat, a
răzbit până la el:
POVESTEA VIEŢII MELE 203

A . S . M . l ’E m p e r e u r N i c o l a s .

En ces circonstances douloureusem ent solennelles,


où T u as p r is u n e décision si grave, notre pensée
se dirig e avec une affection ém ue vers Toi et Alix.
Nous tenons à Te d ire en ces m om ents d ’épreuve
notre reconaissance et cellle de notre peuple p o u r
l’am itié constante que Tu n ’as cessé de nous té­
m oigner.
F e r d in a n d , M issy.

Şi nu num ai că Nicky a prim it telegrama


noastră, dar ne-a trimes un răspuns scris de
m âna lui, pe care l-am prim it şi al cărui fac­
simil îl dau aici:
Veuillez tran sm ettre à Sa Majesté le Roi de R ou­
m anie le télégram m e su iv an t:
Je vous rem ercie de tôt coeur tous les deux, p o u r
votre to u ch an t message. Suis encore séparé de ma
fam ille. Que le bon D ieu vous bénisse ainsi que le
peuple R oum ain et que la Seigneur vous accorde la
victoire finale et la réalisation de toutes vos espé­
rances.
N ic o la s

Nu pot citi aceste ultime rânduri prim ite


delà blajinul meu văr, pentru care simţisem
totdeauna atâta simpatie, fără o adâncă sgu-
duire. Ultima frază, „Să vă hărăzească Dum ­
nezeu izbânda finală şi îndeplinirea tuturor
nădejdiilor”, are în tr’însa o liniştită măreţie.
El pierdea totul, nădejdiile i se spulberaseră,
însă, într’un ultim strigăt de prietenie, el 'ne
ura nouă o soartă mai bună... Odihnească
Domnul în pace sufletul lui...
U rm ară zile de m are îngrijorare, în care
prim eam num ai veşti fărâm iţate, veşti care
uneori se contraziceau una pe alta.
In afară de neţărm urita mea îngrijorare
£■ /fa i*

<f

0 ^ 4 r ffa r ? U tn U K * ' <&«*■

/A&hj b f t¿t*Ju ^>*wi 'VxrtÎZ'


h „ ckrrt ¿?>¿*l<.

á¿c ¿/>~*_ .

^ /h < A A rh §h ¿*? 7*9t t f

£/> *4+ *. A *m c A J o fin ^ A

A c frw x* * ? } ¿ A ÿ S t< A A ^^ cSL

y t *ÿ ¿rc<-0uA A yA A i^ u ^ .
f iv y e v A . c f~ A ( /¿ ^

A oisU í' i*r? yC ^ ^ y^ i ¿ cj ,*


POVESTEA VIEŢII MELE 205

pentru ţara mea, eram şi sfâşiată de spaimă


la gândul celor ce se puteau întâm pla surorii
mele. A trecut multă vreme până să pot intra
în legătură directă cu ea, şi tot timpul eram
chinuită de închipuirea suferinţelor la care
era poate expusă şi a prim ejdiilor pe care le
întâmpina.
Pentru a putea îndrum a m ai uşor neliniştea
mea, care creştea mereu, m unceam îndoit
pentru bolnavii şi răniţii de prin toate spita­
lele, şi mă duceam din ce în ce mai mult
printre sărm anii nenorociţi din mahalalele
oraşului. Cred că sunt puţine Regine care au
văzut asemenea privelişti şi care au călcat în
locuri pline de atâta înfiorătoare şi neînchi­
puită mizerie. Nu m ă las uşor înspăim ântată
de nimic dar a fost un răstimp de fantastică
nenorocire, când toţi vedeau în mine ultima
lor nădejde şi când încrederea lor îmi întărea
puterile.
In ţările primitive e totdeauna o fiinţă către
care toţi se întorc instinctiv, în clipe de dispe­
rare. Toţi fiii, în acele vrem uri, fiind smulşi de
lângă mamele lor, întrucâtva ajunsesem eu
Mama tuturor, simbolul suprem ului ajutor,
căutat de orice om, în ceasuri de durere. Am
văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau :
„Mamă!”
Toţi mă chemau în toate părţile; de câte
ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâm ­
plare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălţa
spre mine, regina lor, şi din pricina credin­
ţei ce aveau în mine, găseam mii şi mii de
feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din
punct de vedere m aterial nu puteam face
mare lucru, prezenţa mea printre cei m ai dis-
206 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

peraţi şi m ai nevoiaşi aducea o rază de n ă­


dejde.
Din zori până în amurg um blam printre
ei, pretutindeni, ori unde ar fi fost, prin ori
ce m urdărie sau prim ejdie de infecţie. Nici
odată nu mi-am astupat urechile în faţa unui
strigăt de ajutor. Nu ştiu cum se făcea că nu
mă prindea oboseala; nu mai ţineam socotea­
lă de persoana mea şi cum pe atunci nu a-
veam un automobil închis, eram în stare să
îndur şi cel mai aprig ger; nu dădeam înapoi
decât în îm prejurări rare.
Una din priveliştile cele m ai îngrozitoare ce
am văzut vreodată a fost ceea ce se numea
„triajul” din gări. E rau un fel de barăci de a-
dăpost unde se aduceau răniţii până li se fă­
cea loc în câte un spital. Dante n’a născocit
niciodată un iad m ai înfiorător! Ca pretutin­
deni eram chem ată să ajut şi aici, deoarece
epidemiile ce se iveau constituiau o prim ej­
die pentru întreg oraşul. Treceam printr’un
şir de barăci întunecoase, în care zăceau pe
jos, înghesuiţi unul lângă altul, bolnavii şi mu­
ribunzii; uneori eram nevoită să trec peste
câte un cadavru ca să ajung la cei care în­
tindeau mâinile spre mine. Nu exagerez când
spun că erau de sus până jos plini de pă­
duchi. La început nu înţelegeam ce era acel
nisip sau p ra f alb ce se găsea în toate cutele
hainelor lor şi aproape nu-mi venea să cred
când mi s’a spus că nu era nici nisip, nici praf
ci păduchi. Şi aceşti păduchi, după cât se spu­
nea, duceau pretutindeni molima tifosului.
Pentru prim a oară am înţeles pe deplin cât
erau de periculoşi I In ce chip m ă puteam oare
apăra de o insectă care nu era mai m are ca
un bob de nisip?
POVESTEA VIEŢII MELE 207

îm i adunai toată puterea să obţin ca toţi să


contribuie cu întreaga lor energie pentru cu­
răţirea acelui loc îngrozitor; cu ajutorul doc­
torului Cantacuzino şi a câtorva alţii, izbuti­
răm însfârşit să-l desinfectăm. Găsii multe a-
jutoare curajoase şi destoinice, dar dintre
toate, cea mai de ispravă a fost d-na Popp,
franceză din naştere, soţia unui doctor dintre
cei tineri. Purtarea ei era m inunată în toate
privinţele, căci era nu num ai devotată şi p ri­
cepută dar şi nespus de miloasă. Obţinui chiar
dela Rege să mă pot folosi de colonelul Ţe-
nescu unul din aghiotanţii lui, ca inspector sa­
nitar al muncei ce luasem asupra noastră. E ra
un om cu destulă autoritate pentru a se face
ascultat.
D-na Popp scăpă de boală, dar multe din
eroicele noastre ajutoare şi-au pierdut viaţa
în această crâncenă luptă. Jurnalul meu po­
vesteşte zi de zi toate vizitele mele în aceste
locuri de neînchipuit.
Pentru a îm bărbăta pe cei de pe front şi
pentru ca gândul meu să pătrundă până la
ei, începui să scriu prin ziare articole care e-
rau citite mai ales de soldaţi. Era o încurajare
ce le trimeteam, şi prim ii drept răspuns multe
scrisori ce mă mişcară adânc.
Ballif mi-era un nepreţuit colaborator dar
îmi dădea uneori poveţe greu de urm at, în
care nu încăpea nici un pic de milă. Uneori
mă făcea chiar să plâng; dar aveam puterea
să-mi dau seama când trebuia să ascult de
el şi îi sunt recunoscătoare că niciodată nu a
căutat să-mi ascundă adevărul. Mai ales el ve­
dea că nu trebue să m ă las pradă slăbiciunii.
Alcătuirăm îm preună un plan am ănunţit du­
208 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

pă care aveam să trim it pe Carol, dintr’un


loc în tr’altul, încărcat cu daruri; doream ca
fiul meu să fie tot m ai cunoscut şi m ai iubit.
încetul cu încetul adunasem m ari depozite
de : alimente, îmbrăcăm inte, medicamente, şi
tot ce era m ai trebuincios pentru spital; mi-a-
duc aminte, cu recunoştinţă, cu câtă dărnicie
am fost aj utată pentru aceasta de Crucea Ro­
şie a aliaţilor m ai ales de a Ruşilor, care în­
totdeauna au fost darnici până la risipă.
Având nevoie de un om de ispravă şi de în­
credere, care să-mi conducă depozitele, alesei
pe doctorul Mamulea ca şef al acestei organi­
zări. Mi-a fost de un nepreţuit folos şi până în
ziua de azi (16 ani de atunci) c şeful organi­
zaţiei mele de caritate.
Puseserăm la cale transporturi regulate cu
provizii din Rusia, care dintr’o pricină ce nu
mi-o pot lăm uri, n’au încetat să-mi sosească
m ult timp după izbucnirea revoluţiei.
Da, a fost o perioadă de străduinţe aproape
supraomeneşti, în care înfrigurarea jertfei îmi
însutea puterile, astfel că niciodată, în nici
o clipă n’am fost doborîtă de oboseală.
Iaşi, Vineri 17/30 Martie 1917.
Am început iar să călăresc ; călăria îmi face
un bine nespus, e singurul lucru care îmi redă
în bună parte vioiciunea de altă dată. Adesea
vine şi Ileana cu mine pe Tango al ei fără
coadă; se ţine foarte dreaptă în costumaşul ei
de Cazac şi poartă o căciulă înaltă de astra­
han gris; e un copil viteaz şi drăgălaş. Am
încălecat pe preţiosul pur sânge alb Ardeal.
E un animal m inunat plin de avânt şi cam
greu de mânuit.
O m are uşurare am simţit prim ind o seri-
Calul m eu favorit Grui-Sânger
POVESTEA VIEŢII MELE 209

soare dela Ducky; e o bucurie fără seamăn să


am însfârşit veşti dela ea. îm i scrie că a trăit
zile istorice, zile de teamă şi de prim ejdie, zile
în care poporul se agita şi sbiera sub feres­
trele lor, trăgeau focuri de puşcă în stradă şi
de nicăeri nici o siguranţă. Ea şi Kyrill erau de
partea acelora ce încercau să obţină o guver­
nare m ai democratică; ideile lor erau foarte
liberale. Noii membri ai guvernului erau prie­
tenii lor, dar mişcările de stradă fiind acum
prea îndârjite, stăpânii cei noi sunt nevoiţi să
facă mulţim ii concesiuni şi după cât se pare
vor fi ei cei sacrificaţi ca să se poată menţine
oarecare linişte în interiorul ţării. Scrisoare
plină de curaj şi de nobleţă, tocmai aşa cum
şi-ar închipui cineva că poate să scrie Ducky.
îm i comunica că m inistrul nostru Diamandi
s’a purtat m inunat în cele m ai grele îm pre­
ju rări. Nesocotind nici o prim ejdie, venea me­
reu să-i vadă, pe când alţi prieteni mai de a-
proape îi părăsiseră în ceasul de cumpănă.
La zece plec să vizitez regimentul de cava­
lerie din nordul Moldovei.
In tren. Sâmbătă 18/31 Martie 1917.
Mi-am petrecut întreaga zi inspectând divi­
zia de cavalerie; mi-a făcut bine să mă aflu
in m ijlocul trupelor. Această vizită mi-a dat
o părere mai puţin jalnică despre arm ata noa­
stră. In Iaşi şi în îm prejurim i, mizeria e atât
de bătătoare la ochi! Am vizitat 14 regimente
în 8 sate deosebite. Totul era minunat de bine
orânduit, cum se întâm pla întotdeauna când
cuvântul hotărîtor venea dela Ballif. Am ple­
cat la 8 şi jum ătate din staţia Vereşti şi am

14
210 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

făcut tot circuitul desemnat pentru mine de


Ballif.
In fiecare sat am găsit regimentul înşirat în
câmp deschis şi trecui dealungul frontului în
mijlocul uralelor. Trebue să adaug că toţi p ă ­
reau sănătoşi şi că aveau hainele în stare bu­
nă ; cei mai mulţi dintre soldaţi erau foarte ti­
neri. E rau pe jos, deoarece caii nu se întrem a­
seră atât de repede ca oamenii. In fiece sat
şcoala şi prim ăria fuseseră prefăcute în spital.
Pe ori unde am m ers am găsit spitalele în sta­
re m ulţum itoare şi foarte curate; înghesuiala
nu era prea mare, dar bineînţeles erau toate
foarte sărace. La Hânteşli, Dumbrăveni şi Sal-
cea am găsit o mulţime de cazuri de tifos
exantematic. Mai ales regimentul 10 roşiori
suferise mult, deasemeni şi regimentul meu.
Peste tot m’au întâm pinat florile nouei pri­
m ăveri; ghiocei şi crocuşi liliachii. Atâta du­
sesem dorul lor încât acest belşug a fost o a-
devărată desfătare.
La Zimnicea se presărase crocuşi liliachii
sub paşii mei ; în altă localitate totul era îm­
podobit cu ghiocei, ia r în altă parte cu ghiocei
şi brebenei. întreg norodul se îngrăm ădea în
ju ru l meu şi îmi umplea braţele cu flori, aşa
încât am putut da fiecărui bolnav câte un mă-
nunchiu de flori proaspete care îm preună cu
bomboanele şi cu ţigările ce le adusesem, le
făcea m are plăcere.
Ziua era frumoasă şi aveam pe lângă mine
pe C.arol, care venise de dim ineaţă dela Bo­
toşani. îmi făcea bine să mai aud odată ura-
lele însufleţite ale trupelor noastre. Când am
ajuns în sfârşit la Dumbrăveni, pe la amiază,
am fost mişcată mult de felul în care am fost
prim ită. La auzul imnului nostru naţional, o­
POVESTEA VIETH MELE " 211

chii mi se um plură de lacrimi. Aici era un


spital mare, bine ţinut şi încăpător dar cu
mulţi bolnavi grav. Adusesem o mulţim e de
lucruri pentru ei şi fiindcă cu însumi, nu le
puteam îm părţi toate, dădui diferiţilor gene­
rali şi colonei provizii pentru fiecare divizie
sau brigadă, ca să le îm partă ei. Adusesem
multe lucruri şi pentru spitale.
Prânzii cu toţi ofiţerii m ei în casa lui Lcon
Gliyca. Mi-a făcut plăcere să-i mai văd odată
pe toţi; unele chipuri de bună scamă lipseau
ia r altele erau noi. Leon Ghyca şi fratele lui
erau şi ei acolo dar eu fusesem poftită la masa
Roşiorilor mei.
A fost foarte plăcut dar, fiind un prânz m i­
litar, a ţinut peste fire de mult. Carol refu­
zând să primească un loc de onoare, se aşe­
zase printre ofiţerii cei mai tineri, la capătul
mesei, unde glumele nu încetau. După dejun
plecarăm să vizităm divizia lui Petre Grc-
ccanu.
Acesta fusese altă dată aghiotantul nostru;
ne întâm pină la Salcea, cât se poate de spil­
cuit cum era el de obicei.
La Salcea era alt m are spital. Din nenoro­
cire pierduserăm mulţi doctori din pricina a-
cestui tifos înverşunat. Toţi sfârşesc prin a se
molipsi, deoarece boala se capătă prin insecte
de care e foarte greu să te păzeşti în vrem uri
de m urdărie şi neorânduială.
Ultimul drum l’am făcut la Burdujeni, gra­
niţa dintre România şi Bucovina. Acolo găsii
pe Elise Greceanu care mă pofti în căsuţa ci
unde gustai puţină odihnă, bine venită. îmi
refăcui dcasemeni şi toaleta, căci obrazul mi
se m urdărise de praf şi de noroi.
212 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Iaşi, Luni 20 Martie/2 Aprilie 1917.


Vreme frum oasă îusă foarte uscată şi mult
praf. îndată după dejun plecai la vila Gree-
rul ca să întreb de doctorul Clunet şi de cei­
lalţi bolnavi despre care aflasem că zac de ti­
fos. Sunt foarte îngrijorată în privinţa docto­
rului Clunet. Ar fi tragic să cadă je rtfă boalci
cu care s’a luptat atât de vitejeşte. L-am găsit
foarte greu bolnav, fără cunoştinţă, dar docto­
rul le L aurier care i-a luat locul n’a pierdut
orice speranţă.
Câţiva dintre ceilalţi bolnavi erau mai bi­
ne. Vizitai fiecare sală şi vorbii cu fiecare bol­
nav, care fu în stare să mă priceapă. Casa era
scăldată de soare, însă camerele erau pline
de suferinţă. Patru dintre surori sunt şi ele
bolnave; una bătrână e în stare foarte gravă.
Sora Pucci,"ca dcobicei, era în picioare în pli­
nă activitate, făcând tot ce se putea pentru fie­
care, totdeauna veselă ba chiar uneori hazlie.
Am cercetat pretutindeni până şi spălatul
rufelor, muncă la care pusese pe doi miliţieni
bătrâni, la fântâna din fundul grădinii. Sdren-
ţăroşii moşnegi duceau dorul ţigărilor şi le pri­
miră îndată dela mine. D rumul până la vila
Greerul e din nenorocire atât de rău încât e
aproape peste puterile omeneşti să-l faci. Iţi
sdruncină fiece m ădular din trup, e un ade­
vărat chin.
A venit la dejun generalul Berthclot şi ad ju ­
tantul lui Marsbal, erau amândoi veseli. Ber-
thelot nu prea e pesimist nici m ăcar în pri­
vinţa arm atei noastre, însă e m âhnit din pri­
cina revoluţiei din Rusia şi îi înţelege pri­
m ejdia; se întreabă ca şi noi care îi va fi u r­
mările. Nu pot să-mi iau gândul dela Ducky
POVESTEA VIEŢII MELE 213

şi increu m ă întreb ce va fi păţind şi în ce chip


se vor sfârşi toate acestea pentru ea. Nu-mi
pot închipui ceva mai dureros decât să te po­
meneşti deodată că nu m ai eşti nimic în pro­
pria ta ţară, decât un spectator abea îngăduit.
Făcui după prânz încă o plim bare frumoasă
călare şi găsii câteva locuri noui, unde puteam
să călăresc în galop. Incălecasem pe favori­
tul meu Grui-Sânger şi luasem cu m ine pe
Barbu Ştirbey, călare pe Coconaş, un m inunat
pur sânge negru, splendid la vedere, dar prea
potolit, pentru gustul meu.
Lucrez acum la al doilea volum din: „Ţara
mea”. Am citit lui Nicky un capitol abea ter­
minat, în care descriu grădina noastră delà Co-
troceni şi vechea biserică. Pe când vorbeam de
Mircea, Nicky deodată îşi aruncă braţele în
jurul gâtului meu şi izbucni în plâns. Nu-mi
închipuiam că această am intire îl va mişca
atât.
Am stat m ultă vreme m ână’n mână, vorbind
despre Mircea şi despre tot ce pierdusem.
Iaşi, Marţi 21 Martie/3 Aprilie 1917.
Vremea s’a făcut nemaipomenit de caldă iar
aerul e plin de un p raf înăbuşitor, ceea ce
c cât se poate de neplăcut. îndată după dejun
am plecat cu Simky să vizitez barăcile ce
le clădesc pentru soldaţii convalescenţi. Lu­
crul înaintează, totul va fi gata Sâmbătă şi va
fi ceva foarte reuşit. In drum m’am oprit la
fiecare colţ ca să dau de m âncare sărm anelor
fiinţe hămesite ce întâlneam, deasemeni am
încercat să dau zahăr bieţilor cai, d ar adesea
n’au vrut să-l mănânce. Am vizitat un mic
spital, mai părăsit decât toate celelalte, în-
214 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tr’un sat din apropiere, îm părţind şi aici obiş­


nuitele daruri. Doctorii în m ajoritate căzuse­
ră victima groaznicului tifos aşa încât bolna­
vii erau foarte rău îngrijiţi . Făgăduii să mă
întorc cât de curând şi să aduc o supă bună
pentru bolnavi. In viaţa mea n’am văzut ceva
mai jalnic şi mai grozav decât acel spital. In-
nainte de dejun am văzut pe Prinţul Ştirbey
care venise să-mi aducă veşti din Rusia; sunt
cu totul nemulţumitoare, contrazicându-sc în-
tr’un chip uluitor.
A venit la dejun ministrul Elveţiei şi Mr.
Andrews, consulul Americei, un om foarte
plăcut. După dejun am plecat cu Mignon la
vila Grecrul ca să duc ceva de m âncare colo­
nelului Holbau care merge spre vindecare :
pâine albă proaspătă, unt şi un m inunat borş
românesc de pui. In drum mă oprii la nenoro­
citul meu spital mititel, unde din când în
când mă duc să văd pe bietele fiinţe bolnave,
fără nădejde de vindecare. Bolnavii primesc
foarte puţină îngrijire, căci sunt sub suprave­
gherea unui sanitar care vede de ei foarte ru ­
dimentar, aşa cum îl taie capul. Când păşesc
prin aceste săli pline de molimă, îmi las copiii
afară. La ieşirea din barăci, întâlnii un preot
catolic care tocmai venea delà vila Greerul
şi-mi dădu trista veste că murise Clnnet. A-
ceasta e o crâncenă lovitură ; doream atât de
m ult ca să se vindece, el care condusese întreg
spitalul orânduind totul cu o destoinicie fără
seamăn, cu o m inunată vitejie, învingând
greutăţi supraomeneşti. Şi acum, victima
uitării de sine şi abnegaţiei a m urit. Oh da,
a fost cu adevărat o veste dureroasă ! Când
am sosit, găsii, la spital, pe toţi de acolo, cu o-
chii înlăcrim aţi. Sărmana-i soţie stătea pe pa­
POVESTEA VIEŢII MELE 215

tul unde zăcea el atât de liniştit dar atât de


palid şi de neclintit, el care fusese adevărata
întruchipare a vieţii şi energiei. El şi soţia lui
alcătuiau o căsnicie plină de cea m ai desăvâr­
şită dragoste, iar ea tocmai aştepta un copil.
Pierduse prim ul ei copil chiar înainte de veni­
rea lor aici şi bărbatul ci o luase cu dânsul
ca să-i mai treacă durerea de mamă ; şi a-
cuma îşi pierde şi soţul şi răm âne singură în
ţară străină. încercai să-găsesc cuvinte de sim­
patie şi de m ângâiere dar nici unele nu sunt
poti’ivite pentru asemenea nenorociri. Pe un
pat, lângă Clunet, zăcea o biată călugăriţă ca­
re şi ea tocmai murise. Boneta albă scrobită
îi încadra chipul trist şi bătrân, ca nişte aripi
de pescăruşi. O nespusă atmosferă de pace în­
văluia aceste două fiinţe, care m uriseră fă-
cându-şi datoria faţă de ojnenire.
laşi, Joi 23 Martie/5 Aprilie 1917.
M ajestatea Sa a plecat pe front unde e vor­
ba să facă o declaraţie trupelor, declaraţie
pe care am desbătut-o încă de ieri în mod se­
rios El, Eu şi Prinţul Ştirbey. In ea va promite
soldaţilor săi că vor prim i ca răsplată o
parte din păm ânturi, când se vor întoarce din
războiu. In acea zi am fost foarte ocupată. De
dimineaţă am scris, pentru ajutorarea ţării
mele un apel menit să fie trimes în America.
Am petrecut apoi două ceasuri în spitalul mi­
litar care e în stare bună. Bătrânul doctor
Bogdan era ca deobicei strălucitor de m ulţu­
mire, cu obrajii albi şi trandafirii, proaspăt
la înfăţişare. E foarte prieten cu bolnavii lui;
era încântat de toate ce-i aduceam, încântat de
personalul lui, încântat de el însuşi. Mi-a făcut
bine să-l văd. Am acordat vreo două audienţe
21C MARIA, REGINA ROMANIEI\

şi apoi îndată după dejun am plecat cu Ballif


şi doamna Mavrodi spre un sat îndepărtai
unde sunt încuartiruite două regimente de arti­
lerie. A junserăm acolo fără accidente, după un
drum frumos şi destul de bun. Am fost prim ită
cu m ultă bucurie; venirea mea era neaşteptată
şi am stat multă vreme vizitând spitalul, care
fusese organizat cu multă energie sub direcţia
pricepută a unui doctor francez. Făcuseră din-
tr’un m are ham bar un soi de spital. Erau
foarte m ulţi bolnavi de tifos. Mai erau şi câ­
teva spitale mici. Le-am vizitat pe toate şi
peste tot eram prim ită cu m ultă recunoştinţă;
micile mele daruri aduc totdeauna m ultă bucu­
rie. Am băgat de seamă un lucru ciudat: chiar
şi cei m ai bolnavi, chiar şi cei ce sunt în plin
delir, se pare că mă recunosc, şi când mă
aplec asupra lor îmi şoptesc numele. Când
eram gata să plec, un ofiţer îmi spuse că în-
tr’un sat m ult m ai depărtat zăcea bolnav de
tifos, abea de puţină vreme, colonelul Rosetti,
prietenul nostru. M’am hotărît îndată să în­
cerc să răsbesc până acolo în ciuda şoselelor
nemaipomenit de rele. A junserăm în curând
la un loc unde nu m ai putea m aşina să treacă.
Stăturăm o clipă în încurcătură dar eu eram
neclintit hotărîtă să merg până acolo, orice ar
fi. Din fericire întâlnii pe un doctor francez
în tr’o trăsurică dărăpănată care tocmai se în­
torcea din satul până Ia care încercam să răs­
besc. F ără vorbă m ultă mă urcai în acea trăsu­
rică cu Ballif şi doctorul francez, lăsând-o pe
doamna Mavrodi în maşină. A fost un drum
ucigător, pe o şosea desfundată şi prin tr’un no­
roi grozav; trăsura noastră mergea m ai m ult
pe două roate dealungul unui şanţ foarte po-
vârnit. Caii, biete animale nenorocite, trăgeau
POVESTEA VIEŢII MELE 217

din răsputeri. Drumul se făcea din ce în ce mai


rău, şi în sfârşit nici căruţa nu m ai putu să în-
nainteze, aşa încât ultima parte a drum ului o
făcurăm pe jos.
Din fericire aveam cizme înalte sub haina
mea albă de infirm ieră. Când ajunsei în sfâr­
şit la locul hotărît fui întâm pinată cu puternice
urale însă îmi fu greu să trec dealungul fron­
tului cu demnitatea cuvenită, din pricina no­
ianelor de noroi uscat şi gropilor, care la fiece
pas mă puneau în prim ejdie să-mi sucească
glezna.
Găsirăm, în sfârşit, pe Rosetti culcat pe un
pat de campanie într’o căsuţă destul de cum­
secade, fostă şcoală, după cât îmi pare. Timp
de o clipă a fost destul de vesel, cu chef de
vorbă, aprins de friguri şi dornic să-mi poves­
tească tot ce încercase să facă pentru regimen­
tul lui în acest colţ părăsit. Eram sigură că s’a
purtat m inunat şi mă rugam din suflet să nu
fi căpătat molima ; a r fi fost ceva prea du­
reros. Vorbim totdeauna englezeşte îm preu­
nă. Mi s’a oferit chiar şi o ceaşcă cu ceai pe
care am primit-o cu bucurie căci fiind cam
răcită, mi-era tare sete şi m i se uscase
gâtlejul de tot. N’avui vreme să vizitez şi cele­
lalte spitale, pentrucă era foarte târziu şi bol­
navii erau răspândiţi prin diferite case, dar
făgăduii să m ai viu odată, ceea ce voi face fără
îndoială cu toate greutăţile drumului. Nu-ţi
pare rău.de osteneala de a veni până aici, când
ştii că aduci atâta bucurie şi faci atâta bine
bolnavilor. Ne întoarserăm Ia m aşină şi la
doamna Mavrodi în acelaş chip şi cu aceleaşi
greutăţi. Se făcuse noapte acum, dar din fe­
ricire, răsărise o lună m inunată. Potrivisem
astfel încât în drum spre casă să întâlnesc în
218 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

satul Galata altă maşină, în care era un cazan


plin cu o supă bună şi hrănitoare pe care a-
veam de gând s’o îm part unor nenorociţi flă­
mânzi şi sdrenţăroşi ce descoperisem într’un
biet adăpost dărăpănat, pe jum ătate azil de
noapte, pe jum ătate spital ; un loc plin de
cea mai neauzită grozăvie şi mizerie. Când a-
j unsei acolo se făcuse complet întuneric şi în
casă nu era nici pic de lum ină; totuşi in­
trai îm preună cu cei ce mă urm au în acest
loc de groază şi am început să hrănesc cu supă
fierbinte nenorocitele arătări omeneşti.
Neînchipuita mizerie şi m urdărie a acestui
loc întrecea orice descriere. Epavele pe care
le-am găsit înghesuite acolo aproape nu mai
puteau fi numite fiinţe omeneşti. Unii dor­
m eau pe nişte mese, alţii dedesupt, morţii în­
ghesuiţi la un loc cu muribunzii, toţi victime
ale îngrozitorului tifos- Dădui supă, ceai şi
pâine celor care erau destul de bine ca să poată
mânca, le lăsai şi ceva rufărie şi îm brăcă­
minte. Ceea ce am văzut reprezenta cea mai
grozavă mizerie, ultimele răm ăşiţe ale unei
omeniri decăzute şi chinuite. Deoarece era
complet întuneric, am întors farurile maşinei
ca să lumineze interiorul barăcii. Lum ina or­
bitoare ne desvălui o privelişte dureroasă. A-
junserăm acasă tocmai la 8 şi jum ătate. Toată
lumea îşi închipuia că mi s’a întâm plat cine
ştie ce. Răceala mea nu se vindecă cu prilejul
acestor lungi colindări, dar nu i-am dat im ­
portanţă. JVI’am retras îndată după cină să co­
piez câteva versete din Biblie pentru ziarul
lui Iorga. Unele versete sunt cu adevărat mi­
nunate; se potrivesc nespus de bine cu vrem u­
rile de azi. Voi cita unul din Ezechiel care mi
se pare nim erit în îm prejurările de faţă:
POVESTEA VIEŢII MELE 219

„Voi căuta pe cei pierduţi, voi aduce înapoi


pe cei goniţi, voi însdrăveni pe cei sdrobiţi şi
voi întrem a pe cei bolnavi dar voi nimici pe
cei graşi şi puternici şi îi voi hrăni cu osânda
mea”. Ezechiel XXXIV-vers 16.
E de prisos să spun că n’am trimes acest ver­
set ziarului lui Iorga.
Iaşi, Vineri 24 Martie/6 Aprilie 1917.
Regele s’a întors de pe front foarte m ulţu­
mit. A petrecut două zile pline şi îm bucură­
toare. Vorbise soldaţilor despre răsplata ce
aveau s’o primească după războiu şi despre pă­
m ânturile ce aveau să li se îm partă în tr’o m ă­
sură mai largă, pentrucă-şi apăraseră ţara cu
atâta eroism. A găsit şi spitalele în stare foarte
satisfăcătoare. La 10 şi jum ătate a venit prin­
ţul Kropotkin să mă ducă la trenul pe care îl
organizează, pus la cale de el şi de Ducky. A-
m intirea aceasta m ’a întristat, lucrurile s’au
schimbat atât! Ducky era pentru mine un a ju ­
tor atât de preţios, iar acum parcă pentru
câtăva vreme ea nu m ai e în fiinţă. Drept
culme a tuturor celorlalte necazuri ale mele,
mă frăm ântă şi această teamă şi această du­
rere. A simţi că mi-e vecină apropiată era pen­
tru mine o întărire m orală şi m aterială, căci
ştiam că în orice moment puteam face apel
la bunătatea, la simpatia şi la deşteptăciunea
ei. Acum nu mai am pe nimeni în apropiere-
Ruşii, părtaşi ai vechiului regim, par a se
strânge în ju ru l meu şi sunt bucuroşi să aibe
în mijlocul lor o regină, fie şi străină. Trebuc
să fie ceva îngrozitor să te trezeşti odată că
nu m ai ai îm părat, nu m ai ai familie regală,
după ce o viaţă întreagă ai fost obişnuit să-i
socoteşti ca centrul tuturor lucrurilor.
220 MARIA, REGINA ROMÂNIEI ■-

Trenul Prinţului Kropotkin, bine orânduit,


era condus de nişte surori foarte drăguţe.
Pentru a sărbători îm prejurarea vizitei mele
întinseră o masă m are lângă tren şi pregăti­
seră pentru nişte soldaţi rom âni flămânzi, o
masă îndestulătoare, alcătuită dintr’o supă
bună şi din pilaf cu slănină. Toate erau ser­
vite în chip ademenitor, în nişte farfurii de
alum inium curate şi strălucitoare.
Azi praful a fost de nesuferit căci sufla un
vânt puternic. A venit să mă vadă biata m a­
dame Clunet dar n ’a prim it propunerea mea
de a răm âne să locuiască în casă la noi. Soţul
ei are să fie înm orm ântat tocmai luni aşa în­
cât n ’are curajul să părăsească cadavrul lui şi
după înm orm ântare nădăjduieşte să se în­
toarcă în Franţa. Clunet exprimase dorinţa să
fie înm orm ântat în grădina vilei Greerul prin­
tre bolnavii lui care-i m uriseră înainte. E atât
de dureros să te gândeşti că nu i-a fost dat să
trăiască şi să-şi vadă munca îndeplinită! îmi
amintesc atât de bine ziua când l’am văzut în­
tâia oară, în Noembrie, plin de energie şi de
viaţă şi când m’a ridicat pe mine din starea
de sdrobire şi de m âhnire în care mă aflam.
Mai pe seară a venit Prinţul Ştirbey la o
ceaşcă de ceai. Nu-1 văzusem de câteva zile
căci fusese cu Regele pe front; şi el s’a în­
tors m ulţum it de ce văzuse. El a fost cel ce a
îndem nat m ai m ult pe Rege să vorbească tru ­
pelor şi s’o facă până să nu-i ia alţii înainte.
Răceala mea s’a înteţit.
Iaşi, L uni 27 Martie/9 Aprilie 1917.
Maiorul Georgescu (micul Georgie) s’a în­
tors în sfârşit din Rusia foarte slab, cu înfăţi­
şare de om flămând.
POVESTEA VIEŢII MELE 221

Din fericire a putut să-mi aducă toate provi­


ziile cerute de mine. A trecut prin stranii îm ­
p reju rări şi a văzut multe. In clipa de faţă
biata Ducky nu m ai poate face nimic pentru
noi, cu toate că ea şi doamna ei de onoare i-au
aju tat lui Georgie din toate puterile, ba chiar
au pus la cale plecarea trenului în care mi-a
adus el atâtea lucruri. Regele a plecat la Bo­
toşani să inspecteze m ai multe şcoli.
A venit lady Barclay să-mi aducă vestea că
a sosit un om num it Baker, care după spusele
ei are să ne fie foarte folositor; ea are de gând
să-l numească şef al depozitelor Crucii Roşii
engleze şi speră cu ajutorul lui să capete mai
multe provizii. Nu-mi plac cele ce se petrec
în Rusia; lucrurile merg prea departe; se
întinde o propagandă prim ejdioasă prin m ij­
locirea armatei, aşa încât nu te poţi opri de a
te întreba cum se vor sfârşi toate.
America a declarat, în sfârşit, războiu Germa­
niei. După prânz am scris puţin. Scriu acum
o legendă despre muntele Athos. Muntele Athos
totdeauna m’a fermecat. M’am dus să văd pe
generalul şi pe doamna Prezan; vroiam să
vorbesc cu el să nu se m ai trim eată ofiţerii cei
tineri de tot, abea ieşiţi din şcoală, prin satele
infectate unde se puteau îmbolnăvi de tifos.
Ar fi o prea m are cruzime şi o jertfă prea ne­
folositoare. Doamna Prezan vorbea cu m ultă
înfrigurare despTe politică şi era înverşunată
îm potriva regimului actual. Ca orice femeie îşi
exprim a părerea în cuvinte numeroase, dând
pe faţă şi duşmănii personale. Unele, din spu­
sele ei erau întemeiate pe adevăr, eu însă sunt
într’o situaţie în care pot judeca o chestie din
toate laturile, astfel încât cunosc prim ejdia u-
nei schimbări radicale în tim puri atât de grele.
222 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

După ce m ’am întors a venit Jean Cantacuzino


să-mi ceară două din am bulantele mele auto­
mobile pentru triaju l delà gară şi îndată după
el a venit doamna Lucia Greceanu să-i dau di­
ferite lucruri pentru micul ei spital de lângă
conacul ei de la Stânca. Sunt atâtea nevoi şi
toată lum ea vine la mine. Din nenorocire
proviziile mele pentru spitale se apropie de
sfârşit; n’am făcut altceva decât să dau, să dau
mereu şi acum n’a m ai răm as aproape nimic.
După cină, am continuat să scriu legenda.
Iaşi, Dumineca Paştelui 2/Î5 Aprilie 1917.
E Dumineca Paştelui, o m inunată zi de pri­
m ăvară. Am petrecut dimineaţa ducând de
m âncare pe la diferite regimente, începând cu
recruţii din taberele delà Copou. N’am fost
m ulţum ită de starea în care i-am găsit. Erau
aşa de slabi şi de şubrezi ! Au nevoie să fie
hrăniţi ; a trebuit să fac aspre m ustrări ce­
lor în drept. Trebue să încerc să le dau vin,
se zice că face minuni. Pe urm ă am fost
cu copiii mei în tr’o parte foarte populată a
oraşului, unde am cum părat lucruri pentru
protejaţii mei, bătrânii jerpeliţi delà comi­
sariat, pe care i-am poreclit „meine Hun-
gcrgesellen” (flămânzii mei). Şi ei şi norodul
de prin m ahalale au fost încântaţi să mă vadă
în m ijlocul lor şi am schimbat cu ei multe
ui’ări bune de Paşti.
Pomii roditori au început să înflorească aşa
că şi cele mai sărăcăcioase m ahalale ale ora­
şului au luat o înfăţişare de sărbătoare.
In drum spre casă mi-am um plut automo­
bilul cu primele ram uri de porumbe care în­
floriseră.
După dejun am plecat cu Ballif şi cu D-na
POVESTEA VIEŢII MELE 223

Mavrodi să vizitez Voincştii şi Horneştii, sa­


tul depărtat în care găsisem pe colonelul Ro-
setti.
M’am oprit în drum şi în tr’alt sat aU cărui
nume nu mi-1 reamintesc; acolo sunt îricuar-
tiruite mai multe regimente, în condiţiuni cât
se poate de rele: mizerie, boală şi lipsă. Totul
era în cea mai desăvârşită orânduială; Ballif
trimisese dinainte toate darurile mele. Găsii
toate regimentele înşirate într’un m are pătrat
iar în m ijloc o masă cu tot ce adusesem. întâi
am trecut dealungul frontului, în mijlocul ura-
lelor, apoi am dat fiecărui ofiţer o mică am in­
tire şi le-am spus în ce chip vroiam să fie îm­
părţite restul darurilor. Ia r cea m ai m ultă
vreme am petrecut-o printre bolnavi, care din
nenorocire erau m ult prea numeroşi. In pri­
mul sat starea de lucruri nu era aşa de rea,
însă la Horneşti, era ceva ce-ţi rupea inima.
Un biet doctor se lupta singur cu 100 de bol­
navi răspândiţi în nişte colibe nenorocite, iar
ofiţerii regimentului aproape toţi zăceau de ti­
fos. Umblam de colo colo prin cocioabele dă­
răpănate în care erau înghesuiţi bolnavii, unii
peste alţii; le îm părţii bomboane, ţigări ia r ce­
lor mai bolnavi coniac şi ceai. Mergeam încet
fără să arăt vreo grabă, ca să li se pară că sunt
în m ijlocul lor pentru un răstim p m ai lung;
Halul de mizerie a acestor spitale improvizate
întrece ori ce descriere.
încercai să le aduc pe cât puteam îm bărbă­
tare şi m ângâiere şi dădui fiecăruia câte o cru­
ciuliţă s’o pună la gât.
Mulţi ochi se ridicau spre mine plini de m ul­
ţum ire şi mă simţeam deplin răsplătită. D ar
câtă suferinţă era ascunsă în acele colibe!
In tr’un sat găsii un mic dâmb, pe vârful că-
224 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

vuia se înălţa o bisericuţă. Clopotul suna cu


glas răguşit. Pe tăpşanul din ju ru l bisericii fu­
seseră aduşi şi culcaţi la soare toţi cei ce nu
erau m uribunzi; şiruri adevărate de schelete.
Trecui încoace şi încolo printre ei, îm părţind
daruri „din plin”. Era foarte cald; erau câteva
sute şi soarele m ă orbea. Toţi vroiau să mă aibe
îndată lângă ei şi nu încetau să mă strige din
toate colţurile deodată, întinzându-şi mâinile
osoase parcă ar fi vrut să m’apuce şi să mă
ţină pe loc. Tocmai când era să plec, una din
aceste stafii străvezii se ridică şovăind în pi­
cioare şi îmi m ulţum i pentrucă mă coborâsem
spre mizeria lor în această Duminecă a Paşti­
lor, apoi căzu iarăşi înapoi printre tovarăşii lui
culcaţi la păm ânt. Soarele începuse să apună
d ar ei tot stăteau întinşi ca nişte umbre, iar ul­
timele raze de lum ină păreau că se adunaseră
toate pe rochia mea albă aşa încât o lum inau
şi-o făceau să strălucească asemenea unei
flăcări.
îm i părea rău să-i las; ochii mi se umpleau
de lacrim i şi simţii atunci, cum am simţit ade­
sea, că trecea dela inim a m ea la a lor şi de la
a lor la a mea, ceva temeinic şi aproape sfânt,
ceva puternic ca soarta. Când părăsii satul,
alergară după mine copiii şi’mi um plură m âi­
nile cu m ari m ănunchiuri de ciuboţica cucului.
Mărturisesc că la sfârşit eram cu adevărat
sleită de puteri şi grozav de însetată.
Mi se spune că nu mă păzesc destul şi că mă
ating prea m ult de bolnavi.
îm i dau seama că nu sunt destul de precaută,
d ar cum să arăt cea m ai mică şovăire sau fe­
reală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot
decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu ca
să-mi ajute să trec prin toate prim ejdiile fără
Generalul Auerescu şi colonelul Ballif
POVESTEA VIEŢII MELE 225

să prind molima. Dacă am început şă cred că


acum pot în adevăr să fiu de folos ţării mele,
apoi e de cea mai m are însemnătate să-mi
răm ână neştirbită orice fărâm ă de curaj. Dar
de bună seamă nu e plăcut să te gândeşti că
m uşcătura unui simplu păduche ajunge ca să
doboare pe omul cel mai voinic; e aproape cu
neputinţă să te fereşti de păduchi, când tre-
bue să intri m ereu prin acele nenorocite
bordee^
Drumul până în sat e îngrozitor, astfel încât
dusul şi întorsul n’a fost un lucru tocmai
uşor. Când trecui prin Voineşti, m’au oprit din
drum doctorul francez Humber şi ofiţerii re­
gimentului de artilerie pe care îl vizitasem de
curând. îm i ieşiseră înainte pe şosea şi stătui
puţin de vorbă cu ei. Humber îmi spusese că
hotărît m ortalitatea începuse să scadă. Se cu
noştea că era încântat să mă vadă iar şi îmi
anunţă că botezase m arele spital organizat de
dânsul „Spitalul Regina M aria”. Se vede că şi
el face parte din acei republicani care au înţe­
les că o Regină e ceva m ai m ult decât un rău
necesar. Aceasta mă face să zâmbesc.
Iaşi, Sâmbătă 9/22 Aprilie 1917.
Petrecui o după amiază încărcată de treburi
la şcoala mea prefăcută în tr’un azil de orfane.
După ora 10 veni Prinţul Ştirbey să ne mai
chibzuim în privinţa chestiei agrare, care um ­
pluse pe toţi de înfrigurare. El pregăteşte toate
documentele de care va avea nevoie, Regele
când se va întâlni cu m iniştrii lui, aşa încât să
poată întâm pina ori ce îm potrivire a lor. Avea
foarte puţin răgaz, astfel încât n’avui vreme să
duc până la capăt convorbirea care mă inte­
15
2 26 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

resa mult, căci era vorba de o prefacere din


temelie.
La masă l-am prim it pe noul m inistru de
războiu rus, Gutchkoff, om cam în vârstă, cu
ochelari şi cu înfăţişare simplă. A fost pentru
mine o clipă apăsătoare. Mă cuprindea o sim­
ţire ciudată lângă acest om priceput, care în­
făţişa noua orânduială a lucrurilor şi care aju ­
tase la răsturnarea celor din fam ilia mea. Tre-
bue să recunosc că eram prada unor senti­
mente ce se ciocneau între ele: o adâncă în­
vrăjbire amestecată cu o oarecare curiozitate,
un soi de adm iraţie latentă îm binată cu o
repulsie firească la o fiinţă din clasa mea
faţă de cei ce caută să o răstoarne.
A fost un prânz ciudat şi cu eram plina de
o aşteptare înfrigurată. Brătianu cu soţia sa,
Vintilă Brătianu, Barbu Ştirbey şi Henri Ca-
targi erau şi ei printre oaspeţi. Trebue să m ăr­
turisesc că Gutchkoff era foarte plăcut la vor­
bă. Cred că dacă întâlnirea ar fi fost mai pu­
ţin publică m i-ar fi spus m ult m ai multe. Lu­
crurile însă fiind aşa cum erau, trebuia să pă­
şesc cu chibzuială, căci situaţia era foarte ne­
obişnuită, ca să nu zic m ai mult. îm i spuse
vorbe plăcute şi printre altele că, ştia cum lu­
crez din răsputeri pentru poporul meu şi că
ţara mea mă iubeşte!
Ii răspunsei că ’n adevăr poporul meu mă iu­
beşte şi că îl iubesc şi eu; cât despre munca
mea, era num ai o părticică din ceea ce aş fi
dorit sau ce-ar fi trebuit să îndeplinesc, dar
îm prejurările erau anevoioase în biata noastră
ţară, greu încercată. Pe când vorbeam îmi tre­
ceau prin faţa ochilor multe şi nenum ărate
privelişti de suferinţă, grozave vedenii de
durere.
POVESTEA VIEŢI! MELE 227

După masă tl întrebai dacă sora mea era


în afară de prim ejdie. îmi răspunse că acum
aşa era, dar că la început soarta ei fusese în
grea cumpănă. Arăta un neţărm urit respect
pentru sora mea.
Regele primise în audienţă pe Gutchkoff
înainte de cină. Vorbise şi faţă de Rege foarte
deschis şi spusese că cele ce se întâm plase nu
au putut fi împiedicate. îm prejurările au fă­
cut ca lucrurile să iasă altfel de cum le plă­
nuise el şi colegii lui; ei au hotărît şi dorit nu­
mai abdicarea Ţarului în favoarea fiului său,
dar faptele i-au depăşit. In clipa de faţă situa­
ţia înfăţişa tot ce putuseră ei salva în aceste
timpuri haotice iar nu ceea ce doriseră. Aşa se
întâm plă cu revoluţiile! In ciuda unui senti­
ment firesc de repulsie, m i-ar fi plăcut să vor­
besc m ai m ult cu Gutchkoff dar am avut prea
puţină vreme, căci el pleca m ai de dimineaţă
decât mine. La 10 şi jum ătate am plecat ia
Roman. La gară am fost întâm pinată cu puter­
nice urale de cete de soldaţi ruşi şi români.
Roman, Luni 10/23 Aprilie 1917.
O zi fără răgaz la Roman; spitale de di­
mineaţă şi până seara; o adevărată zi de Re­
gină. Âm început de pe la 9, şi prim a mea vi­
zită a fost la spitalul cel mare, condus în parte
de Crucea Roşie engleză sub îngrijirea a doi
doctori uriaşi, prieteni ai mei, fraţii Fitz-Wil-
liam, ajutaţi de o întreagă organizaţie engleză
şi de câteva infirm iere rusoaice. Au pe seama
lor catul de jos, iar catul de sus e condus de
bunul nostru doctor Mârzescu. E un spital
foarte m are şi-am petrecut vreo două ceasuri
umblând numai printre bolnavi. Se răspândise
228 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

o atmosfera de bucurie sărbătorească; vedeam


că prezenţa mea le făcea m are plăcere. In de-
obşte simt acum că se ridică spre mine, din
inim a poporului meu, un val de caldă iubire,
ceva plin de o nespusă şi temeinică înfiorare
care devine din ce în ce m ai trainic, cu cât trece
vremea. Trag nădejde că nu e num ai o părere
înşelătoare şi ţinând în seamă darul adânc cel
am de a simţi atmosfera, nu cred că mă înşel.
Bine înţeles, îm părţii tot soiul de lucruri prin­
tre bolnavi şi răniţi şi dădui câte o fotografie
cu iscălitura m ea tuturor infirm ierelor şi doc­
torilor precum şi ordonanţelor lor. Toţi englezii
străluceau de bucurie; vizita mea a fost pen­
tru ei o însufleţită înviorare şi am fost prim ită
cum s’ar zice, cu braţele deschise. De acolo
m ’am dus la spitalul înjghebat de doamna A-
verescu, în nişte căsuţe bătrâneşti foarte fru­
moase, curat văruite şi având ziduri nemaipo­
m enit de groase. Aici toţi erau atât de m ândri
de hrana lor bună, încât mi s’a dat şi mie să
gust o m inunată iahnie, făcută din carne şi orz.
Vremea era înspăim ântătoare, era frig şi
ploaia nu s’a oprit o clipă. M’am repezit îna­
poi la tren ca să m ă mai odihnesc puţin şi apoi
să dejunez cu doamna Nevruze Khan, o doam­
nă arm eană plină de bunăvoinţă.
Se oferise să găzduiască pe cei doi uriaşi,
fraţii Fitz-William, ceea ce era cu atât mai în­
duioşător cu cât d-na Nevruze, de când pier­
duse, pe rând, pe toţi membrii familiei, pe
care îi iubise la nebunie, închisese una câte
una camerele din casa ei, închinate fiecare
am intirii câte unei fiinţe dispărute. Această
hotărîre era plină de duioşie, deşi, de bună sea­
mă, lăsa puţine camere deschise pentru folosul
zilnic. Numai iubirea ei pentru Regină a putut
POVESTEA VIEŢII MELE 229

s’o facă să treacă peste aceste hotărîri şi să des­


chidă uşile casei unor străini, folositori ţării
şi care aveau nevoie de găzduire. In urm a
acestora, binevoitoarea pustnică, sem ănând în­
trucâtva ca statură cu Regina Victoria, aju n ­
sese un soi de mamă pentru cei doi englezi al
căror chip şi înfăţişare părea a unor şcolari
crescuţi prea înalţi. Mergea cu ei peste tot, în­
cât părea o cloşcă ocrotitoare şi grijulie.
Doamna Nevruze, văduva unui diplomat, o-
cu^ase în tinereţe un loc înalt în societatea
din Constantinopol.
Când apărui în casa ei, prim irea ce mi se
făcu îmi aduse lacrim i în ochi. Mi-a dat să în­
ţeleg că era deaj uns să fiu de faţă ca să se în­
tâmple minuni, şi că toate lucrurile doamnei
Nevruze îmi erau la dispoziţie: casa ei, inima
ei şi până şi viaţa ei. întinsese pe scaunul pe
care şedeam, ultim a rochie de bal ce o p u r­
tase, răm ăşiţa strălucirii trecute; era de atlas
cenuşiu presărată cu flori de argint. Servitorii
ei se apropiau de mine ca de o zeitate; nu
mi-era uşor să mă servesc din farfuriile ce mi
se ofereau, căci li se băgase bine în cap ca nu
cumva să se apropie prea m ult de mine pen­
tru a nu cădea în prim ejdia de a se atinge de
persoana mea regală. Rezultatul a fost că ei
stăteau la o distanţă atât de cuvioasă încât a-
bea puteam să ajung până la bucalele ce mi se
aduceau. Când era vorba să-mi fie prezentat
cineva, doamna Nevruze se apropia de scau­
nul meu făcând o serie de reverenţe; aceasta
încurca întrucâtva pe cei prezintaţi căci le era
greu să se ţină în pas cu ea, ia r mie însăm i
nu-mi părea uşor să-mi potrivesc faţa după îm ­
p rejurări. Doamna Nevruze Khan e fără în­
230 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

doială o persoană cum nu întâlneşti în fiecare


zi şi trebue am intită ca ceva fără seamăn.
îndată după dejun, am plecat să vizitez şi
alte spitale. P rintre ele vizitai şi unul condus
de propria mea organizare „Regina Maria” şi
sfârşii prin vizitarea spitalelor de tifici,care se
aflau în m arginea oraşului. Aici erau toţi sol­
daţii foarte greu bolnavi şi starea de lucruri
foarte nemulţumitoare. In fiece pat zăceau cel
puţin doi, dar era vădit că se făceau cele mai
m ari strădanii ca să fie îngrij iţi cumsecade.
Se vedea că sunt bine căutaţi în ciuda mizeriei
ce nu se putea înlătura. Aici, poate m ai mult
decât ori unde, a fost bine venită vizita mea,
iar acadelele mele au fost prim ite cu atâta
plăcere încât a trebuit să fac a doua oară o-
colul paturilor, ceea ce nu era puţin lucru, de­
oarece erau m ai m ulte sute.
Ploua îngrozitor şi trebuia să înot prin curţi
noroioase astfel încât mă întorsei la Doamna
Nevruze într’o stare de plâns. In m ai multe
spitale am dat peste prizonieri germ ani; mă
prim eau cu un „să trăiţi” învăţat pentru a-
ceastă îm prejurare. Le dădeam aceleaşi lu­
cruri ca şi propriilor mei soldaţi şi stăteam de
vorbă cu fiecare întrebându-i de locul lor de
baştină, de fam ilia şi de căminul lor, etc... A-
rătau tot atâta nerăbdare să mă vadă ca şi
proprii mei supuşi.
Am încercat să-mi mai potrivesc puţin toa­
leta, căci gazda mea plină de însufleţire adu­
nase un oare care num ăr de persoane ca să-mi
fie prezintate la ora ceaiului, mai ales doctori,
precum şi câţiva m embri ai familiei ei rămaşi
în viaţă.
Mi-a servit o prăjitu ră cât se poate de bună,
făcută din foiţe de pastă subţire, puse unele
POVESTEA VIEŢII MELE 231

peste altele şi presărate cu migdale şi m iere;


era ceva cât se poate de lipicios şi de gustos şi
mi-a plăcut foarte mult. îm i dădui osteneala
să fiu zâmbitoare faţă de toţi cei din ju ru l meu
în timp ce înghiţeam cu poftă această cleioasă
p răjitu ră; apoi a trebuit iarăşi să plec, de data
asta la spitalul m ilitar şi astfel term inai colin­
dul acestei zile pe la ora 7.30 când mă întorsei
la vagonul meu. Pe când îmi luam cina, băgai
de seamă că o imensă ceată de soldaţi ruşi se
adunaseră pe peronul gării în faţa vagonului
meu. Trebue să amintesc aici că la Roman
soldaţii ruşi ajunseseră foarte râsvrătiţi, ba mi
se dăduse chiar sfatul să nu viu aici din pri­
cina unor manifestări duşmănoase ce făcuseră
cu câteva zile în urmă, când întoarseră pe dos
portretele noastre din unele clădiri publice, de­
clarând că nu m ai sunt regi nici regine. Dar
cu le-am răspuns că atâta vreme cât sunt Re­
gina României, voi merge pretutindeni prin
ţara mea cât voi pofti şi nu voi sta închisă în
casă din pricina unei cete de ruşi gălăgioşi.
După cină m’apropiai de fereastră şi văzui
în faţa mea o mulţime de chipuri, unele în ­
cruntate, altele îndobitocite, altele blajine şi
lipsite de ori ce expresie. Fum am o ţigară şi
privind adunarea de revoluţionari, îmi veni
deodată pofta să îmblânzesc pe aceşti bolşe­
vici. întrebai pe Ballif câte pachete de ţigări
mai aveam şi Ballif îmi răspunse că mai avea
în rezervă câteva sute, dacă va fi nevoie. Aple-
cându-mă peste fereastră, oferii un pachet de
ţigări omului care sta m ai aproape; el se în­
toarse posac cu spatele; atunci întinsei pachej
tul de ţigări dispreţuite altui om, care le prim i
cam cu sfială. Intr’o clipă se ridicaseră spre
mine m ai mijite mâini ia r cu, peste capul unora
232 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

aruncam micele pachete celor care mi le ce­


reau. Urmă o adevărată îmbulzeală spre fe­
reastra mea, fiecare fiind deodată aprins de
dorinţa de a-mi prim i darurile. Stătui timp de
vreun sfert de ceas la fereastră şi până la
sfârşit aruncasem ţigări aproape tuturor celor
adunaţi acolo. A runcarea şi prinderea ajun ­
sese un adevărat joc; eu una petreceam de m i­
nune ia r ei înţelegeau că din partea mea nu
era condescendenţă ci o sinceră dorinţă de a
le face plăcere, dorinţă de care se molipseau
şi ei. Acum nu m ai rămăsese nici o faţă în­
cruntată în aceea grăm adă omenească. La u r­
m ă ridicai mâinile arătându-le că sunt goale
şi că nu m ai aveam nimic de dat, şi atunci se
înălţară mii de urale puternice, din mii de gât­
lejuri, pentru Regina României.
Tocmai mă pregăteam să mă duc la cul­
care, când fui rugată să mă m ai arăt odată, şi
văzui sub fereastra m ea un ofiţer care fusese
ales de soldaţii lui să-mi aducă m ulţum irile
tuturor. Astfel se sfârşi o zi lungă şi obositoare
după care patul mi se păru moale şi odihnitor.
Bacău, Marţi 11/24 Aprilie 1917.
încă o zi mai m ult decât obositoare. Am ple­
cat de vreme ca să văd defilând câteva com­
panii cu tunuri de munte, care au trecut prin
faţa mea împroşcând noroi din toate bălţile de
pe străzile Bacăului. Prin acelaş soi de bălţi a
trebuit să înot şi eu toată ziua, colindând pe la
nenum ărate spitale. Ploaia n’a încetat o clipă.
Din fericire purtam cizme înalte.
Generalul Averescu are aici comanda, iar
soţia lui, neîntrecută organizatoare, a făcut
m inuni în ciuda îm prejurărilor cât se poate de

V
POVESTEA VIEŢII MELE 233

grele. N’aş putea pomeni de toate spitalele pe


care le-am inspectat, pot să spun numai c’am
străbătut kilometri şi pe unde mă duceam, îm ­
părţeam bomboane, ţigări, cruciuliţe şi iconiţe,
ba uneori şi cărţi de ale mele pe care soldaţii
le cer cu m ultă căldură. M’am dus să vizitez
şi un atelier înfiinţat de doamna Averescu
pentru femeile care-şi au soţii pe front.
Am dej unat cu Averescu, în căsuţa frumoasă
şi curată în care nc-a găzduit. Mărturisesc că
a fost o m are uşurare să m ă pot odihni după
atâta alergătură. A m ă pleca asupra fiecărui
pat, devine în cele din urm ă foarte obositor
pentru spatele meu. Mi s’a servit un dejun cât
se poate de bun, la care s’a vorbit m ult şi ’n
deosebi despre chestii militare. înainte de a
pleca, am avut — lucru neobişnuit — o odihnă
de jum ătate ceas în timpul căreia am stat în­
tinsă drept, pe spate, pe patul din odaia ce mi
se pregătise. Vinele îmi svâcneau şi mă durea
capul, dar când veni ceasul plecării mă simţii
iarăşi bine de tot. întreaga după amiază a fost
întrebuinţată, deasemeni, în vizitarea spitale­
lor rând pe rând. La ora 6 m ’am întors acasă
să-mi iau ceaiul, la care doamna Averescu in ­
vitase multe doamne, câţiva doctori şi ofiţeri,
îm i adunai toate minţile, ca să zic aşa, în lău­
dabila sforţare de a fi zâmbitoare şi plăcută.
Generalul Averescu şi cu soţia lui muncesc
minunat, m ână ’n m ână; ea e pentru dânsul de
un neasem ănat ajutor. Totuşi răm âne modestă,
nu se arată nici odată în locul întâi şi trăieşte
numai pentru a face bine. Casa lor e cât se
poate de îngrijită. In seara aceasta am poftit
pe Averescu la cină, în trenul meu. Am discu­
tat despre războiu, politică şi situaţia Rusiei.
Ne-am m ărturisit fiecare nădejdiile şi teme­
234 MARIA, REGINA ROMÂNIEI )

rile. E totdeauna o plăcere să stai de vorbă cu


Averescu şi simt oarecum că şi el are încredere
în mine.
Patul mi-a părut şi în astă seară un liman
binecuvântat.
Oneşti, Miercuri 12/25 Aprilie 1917.
A fost o zi de bună voie şi de înflăcărare; o
zi care mi-a încălzit inima şi mi-a dat curajul
să muncesc m ai departe şi să-mi îndeplinesc
nenum ărate îndatoriri. Plouase toată noaptea;
dimineaţa, deşi fără soare, era luminoasă şi
făgăduia, mai târziu, să se facă şi mai fru­
moasă. Ca deobiceiu, plecai de dimineaţă şi
mă dusei până în tr’un loc din Oneşti unde se
clădise prim ul spital Regina Maria- Nu mă aş­
teptam la o asemenea prim ire; îmi închipui­
sem că aveam num ai să-mi vizitez spitalul dar
n’a fost de loc aşa, ci am fost prim ită de tru­
pele române şi ruseşti şi de nenum ăraţi ofiţeri
francezi, cu toate onorurile ce-şi poate cineva
închipui. M’a întâm pinat generalul Grigo-
rescu. Averescu venise cu mine dela Bacău. La
gară era o gardă de onoare, iar la Oneşti găsii
trupele înşirate într’un imens pătrat. Toate lu­
crurile fuseseră împodobite de către ţăranii din
sat într’un chip ce-ţi mergea la inimă. Aceştia
îmi aruncau flori în cale, pe ori unde tre­
ceam. începurăm printr’o slujbă religioasă ur­
m ată de o cuvântare foarte înduioşătoare ţi­
nută de generalul Grigorescu, care vorbeşte
foarte bine şi ştie să-şi aleagă cuvintele. După
aceia mi-au fost prezentaţi nenum ăraţi doctori
şi ofiţeri francezi precum şi o mulţime de ofi­
ţeri ruşi. Urmată de toţi aceşti domni, vizitai
spitalul, care e condus în totul de organizaţia
POVESTEA VIEŢII MELE 235

mea Regina Maria, al cărei şef e Jean Chrisso-


veloni. Era şi el acolo dar răm ânea sfios, în
um bră şi lăsa celorlalţi toată cinstea. Mi-a fă­
cut m are plăcere să găsesc toate într’o aşa de­
săvârşită orânduială. Trimisesem o cantitate
atât de m are de provizii încât nu duceau lipsă
de nimic. Doctorii francezi par a fi oameni
foarte practici; vorbă jmţină şi muncă multă.
Am dat câte ceva fiecărui bolnav, fiecărui a-
gent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor
de altă naţionalitate, câte un mic portret de al
meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era
plină de înflăcărare; se părea că un soi de
bucurie neînfrânată umplea toate inimile. La
amiază fui dusă cu tot alaiul la un um brar de
lemn, unde se întinsese o masă înjbelşugată.
Trecui în pas de m arş printre două rânduri de
soldaţi şi de ţărance. S’a ales pentru dejun un
loc încântător pe malul Trotuşului. Pe vremuri,
trebue să fi fost acolo o pădurice, acum însă
rămăseseră numai câţiva pomi. Ruşii tăiaseră
destul de mulţi, totuşi a m ai răm as un colţişor
foarte frumos. D ejunul a fost lung însă cât se
poate de vesel şi de însufleţit, ba pe la sfârşit,
j unsese chiar cam sgomotos căci fiecare dădea
drum ul veseliei şi entuziasmului său fără a-i
mai pune frâu. Bineînţeles s’au rostit o m ul­
ţime de cuvântări; în mijlocul mesei s’a sculat
de odată un bătrân colonel francez şi a recitat
nişte versuri ce compusese în cinstea mea.
Ne-a cântat neîncetat muzici de lot felul: mu­
zică m ilitară, lăutari soldaţi (ţigani) apoi un
cor de soldaţi ruşi şi altul de femei. Veselia
părea că n’are sfârşit. Era întâia oară de la
m oartea lui Mircea când luam şi eu parte la
ceva înveselitor şi descoperii că între lacrimi şi
zâmbete, nu e m are depărtare; dar nu mă pu­
236 MARIA. REGINA ROMÂNIEI

team opri de a m ă simţi mişcată când vedeam


că prezenţa m ea era num ai izvor de m ulţu­
mire. Un ofiţer polonez, un conte, care chiar
înainte de dejun pusese cu greu stavilă entu-
ziasmului său, şi care mă urm ase prin toate
spitalele ca un câine plin de adorare, după de­
ju n nu se m ai putu stăpâni şi o năpădi pe
Simky cu m ărturisirea a tot ce simţea pentru
mine. 0 asigură că nu va părăsi România până
nu va fi recucerit Bucureştiul pentru Regină,
că m ăcar de ar fi el atunci în m orm ânt, tot va
şti ceasul când m ă voi reîntoarce în capitala
mea şi chiar de sub păm ânt se va bucura îm­
preună cu noi. Fusese cuprins de lirism şi de
extaz şi în cele din urmă, la plecare, pe când
îmi luam răm as bun de la ofiţeri, entuziastul
gentilom puse un genunchi în păm ânt ca să-mi
sărute m âna fără să m ai ţină seamă de pu­
blicul ce ne înconjura, nici de noroiul de pe
jos, şi m ă asigură că aceasta fusese ziua cea
m ai sfântă din viaţa lui.
Dela Oneşti mă dusei la capătul satului unde
se află frum oasa şi vechea m ănăstire a Caşi-
nului, la poalele unui deal. E înconjurată de
ziduri ca o cetate şi e foarte aproape de front.
Aici mi s’a făcut o prim ire tot atât de însufle­
ţită de către o m ulţim e de soldaţi de sub ordi­
nele colonelului Rujinski, vechiul meu prie­
ten din zilele holerei. De câte ori văd un re­
giment cu flori sau cu ram uri verzi la chipiu,
ştiu că e regimentul lui Rujinski, căci el în­
deamnă pe soldaţi să se împodobească astfel
în am intirea tim pului ce l-am petrecut îm­
preună în lagărul de holerici, când aveam obi­
ceiul să îm part flori oştenilor lui. Toţi erau
aşezaţi într’un şir lung până la pridvorul ve-
chei m ănăstiri; de partea cealaltă au fost înşi­
POVESTEA VIEŢII MELE 237

rate toate femeile din sat adunate acolo, şi pe


când păşeam spre vechea clădire, peste nişte
scoarţe viu colorate ce fuseseră întinse în faţa
mea, femeile îmi apucau m âinile să mi le să­
rute, ia r de partea cealaltă soldaţii izbucneau
în urale. Astfel înaintai într’un alai triumfal
până ajunsei la vechiul portal. A fost una din
prim irile cele m ai frumoase şi însufleţite. Peste
tot frageda verdeaţă a prim ăverii şi pomi ro­
ditori în floare; ca decor, dealuri păduroase
învăluite în ceaţă şi m ai departe linia albastră
a m unţilor înalţi.
înăuntrul vechei îm prejm uiri, fui întâm pi­
nată de preoţi în veşminte strălucitoare; mă
duseră în biserică să ascult un scurt Te-Deum.
Strana mea în chip de tron era împodobită cu
flori albe de cireş şi podelele erau acoperite pe
deantregul, cu petalele lor; peste tot vedeam
înduioşătoarea strădanie de a mă prim i cum
se cuvenea şi nu scăpăm din vedere nici cel
m ai mic amănunt.
Ieşind din biserică, băgai de seamă un m or­
m ânt proaspăt în um bra unui zid vechi şi când
întrebai cine era îngropat acolo, mi se spuse
că era un locotenent foarte tânăr căzut în una
din ultimele bătălii. Făgăduii că voi pune să
se aşeze o cruce în am intirea lui şi răspândii
pe m orm ânt toaţe florile, câte le aveam în
braţe. ' ' '
Când m ă întorsei, după Cele trei zile petre­
cute printre soldaţi şi spitalele de pe front,
aflai că Regele izbutise întrucâtva să aducă o
împăcare între liberalii şi conservatorii din
guvernul său. Aceştia nu se înţelegeau în ceea
ce priveşte problema agrară ridicată de Rege
prin proclam aţia sa către soldaţi, cărora la în­
238 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

toarcerea lor acasă li se vor îm părţi păm ânturi


luate din m arile proprietăţi. Aceasta era o ne­
maipomenită transform are, ia r conservatorii
fiind în bună parte m ari proprietari, jertfele
ce li se cereau erau însemnate.
Starea de lucruri din Rusia se înrăutăţea
mereu, ceea ce îngreuia în mod tragic situaţia
noastră. Team a noastră cea m are era că Ger­
manii, într’un chip sau altul, se vor folosi de
aceste îm prejurări de a căror agravare ci erau
fără îndoială vinovaţi.
Activitatea-mi devenea din ce în ce mai
marc. îm i plăcea să-mi închipui că nimic
nu-mi putea istovi puterile, ia r dacă trupul
meu dădea vreodată semne de oboseală, mă
simţeam cuprinsă de necaz căci nu vroiam sa
mă dau învinsă nici m ăcar o zi. Uneori sim­
ţeam, ici şi colo, câte o durere, câte un junghi
pe care însă hotărîsem să le nesocotesc fără
milă. Pe lângă îndeletnicirile mele din a-
fară şi audienţele ce le dădeam necontenit,
mai scriam şi articole pentru ziarul soldaţilor,
precum şi o carte m inunată: „Ţara mea”.
Deosebit de toate acestea îmi ţineam la zi ju r­
nalul, cu multă sârguinţă şi în tr’un cuvânt îmi
puneam la încercare forţa de rezistenţă până
la ultim a sforţare.
Se ivise în viaţa noastră încă o altă grea în^
curcătură; soldaţii ruşi începuseră să se arate
nesupuşi şi m ereu se svonea că aveau de gând
să pună la cale ceva împotriva Regelui. Deşi
unele regimente puteau încă fi stăpânite, cele
mai multe îşi înlăturaseră ofiţerii şi luaseră în
m âna lor comanda. Până acum se arătau încă
potoliţi dar num ărul lor imens era o amenin­
ţare, deoarece disciplina se destrăm a din ce în
ce. Situaţia devenea tot m ai încordată. Trebuia
POVESTEA VIEŢII MELE 23 9

să procedăm cu m ultă chibzuială, ca să nu le


aprindem înverşunarea prin măsuri de repre­
siune; pe de altă parte nu se putea cere de la
noi să stăm liniştiţi şi să ne lăsăm am eninţaţi
de cei ce ne fuseseră până atunci aliaţi. A-
cestea se întâm plau în timpul guvernului lui
Kerensky, când nimeni nu ştia în am ănunt ceea
ce se petrecea în Rusia şi nici ce întorsătură
vor lua lucrurile. Veniseră veşti despre unele
izbânzi ale aliaţilor dar aceştia erau departe,
în celălalt capăt al Europei, pe când Rusia era
o apropiată şi înspăim ântătoare realitate. In
acea imensă ţară, plină de întuneric şi de m i­
ster, ori şi ce se putea întâmpla.

Inşi, Vineri 14/27 Aprilie 1917.


Zi de audienţe; una din acele zile în care
nu pot nici o clipă să stau jos şi să gândesc.
Pe lângă asta s’au ivit în casa mea şi nişte ne­
înţelegeri, care trebuesc cercetate m ai de a-
proape, pricinuite de oameni cari nu sunt în
stare să trăiască laolaltă în pace.
Am prim it o delegaţie m ilitară din partea
unui regiment pe care îl vizitasem în ziua de
Paşte şi nu fusesem m ulţum ită de felul cum
erau îngrijiţi soldaţii; delegaţia venise să facă
„amende honorable”.
După dejun făcui o plim bare călare cu Alice
Cantacuzino. Eu călăream pe Ardeal care era
cam prea odihnit şi trăgea de hăţuri cât pu­
tea. In drum spre casă mă apucă de odată un
lumbago cât se poate de dureros, aşa încât a
trebuit să mă opresc din galop. Toată seara
avui dureri mari, de câte ori încercam să mă
mişc. S’a nim erit cât se poate de rău căci am
foarte m ult de lucru şi nu pot merge şchiopă­
240 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tând; am nevoie de întreaga-mi forţă fizică şi


de toată energia morală. Eram adânc turbu­
rată, dar Prinţul Ştirbey care venise la ceai,
mă m ustră pentrucă priveam drept ceva tra­
gic un lucru atât de neînsemnat. Orice ne­
ajuns fizic îmi pare „o scădere”. După ce
sfârşi un capitol din cartea mea cea nouă, ca
să-l dau lui Iorga, mă dusei la culcare sufe­
rind grozav.
Iaşi, Sâmbătă 15/28 Aprilie 1917.
Mă deşteptai cu dureri; mi-e cât se poate de
greu să mă mişc; toată partea stângă dela m ij­
loc în jos e înţepenită din pricina unei du­
reri sfâşietoare; a mă scula de pe scaun sau
a sta jos e un chin. Când umblu nu sufăr dar
pot m ărturisi că de m i-ar cădea azi din cap
chiar coroana, n ’aş putea să mă aplec s’o ridic.
Trebue să fie o sciatică. Totuşi m’am sculat
pe la 10 şi m’am dus să văd pe Rosetti şi să-i
duc un m ănunchi de m ărgăritare m inunat de
frumoase. Am luat cu mine pe Ballif, pentrucă
e foarte bun prieten cu Rosetti. Bietul Rosetti
se întoarce de departe, dar se însănătoşeşte vă­
zând cu ochii. S’a schimbat m ult bietul om, to­
tuşi e foarte m ulţum it când m ă vede.. Am
stat câtva timp de vorbă cu el, dar am avut
grije să nu-1 obosesc.
Fam ilia lui m ă asigură că mie îmi datoreştc
întrucâtva vindecarea, căci de nu l-aş fi găsit
atunci în acel sat părăsit, ar fi fost prea târziu
ca să fie adus la vreun spital şi să-i putem
scăpa viaţa.
Urcarea şi scoborîrea din automobil îmi
pricinuieşte dureri sfâşietoare. La 11 şi jum ă­
tate am prim it pe Vintilă Brătianu, care ve-
Cu generalul Grigorescu pe frontul de la
Mărăşeşti
POVESTEA VIEŢII MELE 241

nise să stea de vorbă cu mine despre nişte so­


cietăţi şi instituţiuni. E un om încăpăţînat în
descuţii. Părăsi gândul de a mai merge după
prânz la vila Greerul căci sufeream prea mult;
aşa dar răm ăsei acasă şi mă apucai de scris.
Mai târziu a venit Ionel B rătianu să-şi ia răm as
bun, doarece pleca în Rusia, de data asta cu
totul fără voie. Se arătă pesimist şi abătut.
Am prim it veşti dela Loie Fuller care pleacă
în America, de unde nădăjduieşte să-mi tri-
meată m ulte provizii pentru spitalele mele.
Sper că nu va pieri în urm a exploziei vreunei
mine! E o prietenă plină de entuziasm.
N’am putut găsi niciun fel de a şedea în care
să mă simt bine. Aceasta mă îndârjeşte căci
am nevoie de toată puterea m e a ! De ce să m ă
trădeze trupul tocmai în asemenea clipe?
Iaşi, Marţi 25 Aprilie/8 Mai 1917.
Astăzi, pentrucă veştile din Rusia n’au fost
atât de îngrijorătoare, m’am hotărît să plec cu
Ballif şi doamna Antonescu spre un sat de­
părtat care are nevoie să fie ajutat, deşi s’a tri­
mes acolo, de vreo 10 zile, un doctor priceput
care încearcă din toată inim a să aducă lucruri­
le pe calea cea bună. Cu ajutorul, totdeauna
bine chibzuit al lui Ballif, trimisesem dinainte,
multe provizii, ca să nu ajung cu mâinile
goale. O parte din drum a fost m inunat căci
trecea p rintr’o pădure frumoasă, proaspăt în­
verzită, dar erau m ai m ulte hârtoape decât
îşi poate cineva închipui. Vremea totuşi era
m inunată, nici caldă, nici rece, cu cer alba­
stru şi soare mult. Am prânzit pe drum, în pă­
dure, nu ştiu unde, apoi tot înainte până la
satul pe care vroiam să-l inspectez. Găsii a-
242 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

colo, în adevăr, cea m ai desvârşită mizerie;


nu aveau nici de unele; se înjghebase un spi­
tal într’o şcoală care era şi teatru- Şi drept
culme a grozăviei, m uribunzii fuseseră culcaţi
pe scenă. Nu era nici un petec de rufărie, aşa
încât soldaţii zăceau în uniform e; era o pri­
velişte îngrozitoare.
Umblai de colo colo printre ei spunându-lc
pe cât puteam vorbe de mângâiere, dar din
nenorocire mulţi din ei nu mai avea nevoie de
nicio m ângâiere. Mă oprii şi lângă convalescen­
ţii ce stăteau afară la soare şi se bucurau mult
de ţigările şi bomboanele mele. Din fericire
adusesem o mulţim e de lucruri, începând cu
rufărie şi term inând cu de ale m âncării, dela
un t şi brânză până la zahăr, ceai şi rom, tot
soiul de legume uscate, bune de făcut borş,
precum şi peşte sărat, slănină etc... Toate a-
cestea veniseră din Rusia căci înjghebasem cu
m are greutate un transport regulat de provi­
zii. încredinţai doctorului această comoară şi
îl rugai s’o îm partă după nevoie şi bolnavilor
din sat, care prinseseră groaznica molimă.
Mă dusei să văd o familie unde şi bărbatul
şi nevasta zăceau de tifos într’un pat, la un loc
cu copiii, căci toată casa era de m ărim ea u-
nui dulap. încercai să vorbesc cu ei şi să le
spun că vor fi aju taţi dar erau prea ameţiţi de
boală ca să m ă poată înţelege. Cei doi copii,
cu toate că stau înghesuiţi lângă ei, nu prin­
seseră boala. Lucru ciudat, se pare că arare
ori se molipsesc copiii de tifos. Din acest sat,
mersei înainte până la Ţibăneşti, moşia lui
Petre Carp unde, altă dată, Nando avea obi-
ceiu să m eargă la vânătoare. Am vizitat şi
aici bolnavii ; zăceau în nişte corturi foarte
joase, ceea ce îmi îngreuna m ult trece­
POVESTEA VIEŢII MELE 24 3

rea dela unii la alţii, căci trebuia să mă plec


şi totodată să îm part lucrurile ce adusesem.
Drăguţa şi mica d-na Antonescu se vâra fără
frică pretutindeni, după mine şi mi-era de m a­
re ajutor. E o femeiuşcă blândă şi bună şi o to­
varăşă fără seamăn deşi e foarte sfioasă şi
modestă. Am pentru ea o adâncă afecţiune. Am
intrat şi în casa lui Carp; acolo locuiau nişte
Ruşi. Ce ironie! Carp totdeauna a urît pe Ruşi.
M’am dus la m orm ântul fiului său Petre; fă­
cea parte din regimentul meu şi a fost ucis
înainte chiar de căderea Bucureştiilor. Mi se
pare că era preferatul mamei sale, care acum
e despărţită de mormântul lui cum sunt şi cu
de al lui Mircea. In numele ei pusei pe mor­
mânt un mănunchi de flori.
Ballif propuse să ne ducă acasă pe alt drum,
zicând că e tot atât de bun şi poate chiar ce­
va mai scurt. D ar se vede că drum ul se schim­
base de cum a fost în vrem urile bune, căci era
nemaipomenit de greu. Ne-a trebuit trei cea­
suri ca să ajungem acasă şi am fost sdruncinaţi
fără milă dela început până la sfârşit. Intr’un
rând, am răm as înţepeniţi într’o parte mlă­
ştinoasă a satului, unde cu toată vremea usca­
tă, noroiul îţi venea până la genunchi; au tre­
buit zece boi ca să ne scoată din mocirlă. In
timpul acestei opriri, băurăm o ceaşcă de ceai
şi eu îm părţii ţăranilor cozonac, zahăr şi ţi­
gări; dădui şi nişte cruciuliţe copiilor, ceea ce
păru că-i încântă. Am totdeauna mâinile pline
în zilele de azi: singura mea plăcere fiind
să dau, să dau, să dau.
Un căruţaş bătrân, cât se poate de nostim şi
pitoresc, cu părul cărunt şi vâlvoi care privea
la această scenă, îmi spuse că mă mai întâl­
nise altă dată şi că văzuse din depărtare cum
244 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

îm părţeam zahăr la soldaţi. P ărea încântat


că mă vedea m ai de-aproape; era zâmbitor,
voinic şi prietenos şi prim i cu bucurie ţigările,
zahărul şi o cruciuliţă de purtat la gât. A-
j unserăm acasă la ora 7 m ulţum ite de ziua
noastră, dar frânte de multele sdruncinături.
Se vorbeşte la Iaşi că Ruşii răspândesc foar­
te m ult ideile lor de comunizarc.
Iaşi 26 Aprilie / 0 Mai 1917
La orele 11 dimineaţa intra în Iaşi regi­
mentul 9 vânători în frunte cu colonelul Raso-
viceanu. Am vizitat după masă la 4 acest re­
giment la Copou; eram cu Nicolae.
M’a prim it bravul ostaş Rasoviceanu, adrc-
sându-mi câteva cuvinte mişcătoare. Uitându-
m ă în ochii soldaţilor, am plecat cu convin­
gerea că acest regiment ajunge pentru a ţine
în frâu şi la locul lor mii de bolşevici.
Iaşi Vineri 28 Aprilie j 11 Mai 1917
Nando a prim it azi o delegaţie a evreilor
şi le-a făgăduit că după războiu li se va da şi
lor drepturi. Le-a spus că oricine şi-a dat
sângele pentru ţară, fie el creştin sau evreu,
va fi tratat deopotrivă cu toţi ceilalţi.
A venit să mă vadă o bătrână doamnă fran­
ceză cât se poate de nostimă; o oarecare
doamnă Bonne, infirm ieră m ilitară care m un­
cise credincios la baraca de „triaj” unde se
molipsise de tifos, dar acum se vindecase şi
pleca îndărăt în Franţa. Am decorat-o cu Cru­
cea Regina Maria, în timp ce ea, foarte vorbă­
reaţă, îmi povestea numeroasele-i întâm plări.
POVESTEA VIEŢII MELE 245

E cu adevărat un „tip” şi îţi aminteşte de vi-


vandiercle din vremurile de demult.
Salută milităreşte şi nu se teme de nimic.
Are în urm a ei vreo trei ani de campanie, a
fost luată prizonieră de Germani la Villeroi
în primele zile ale războiului, dar a izbutit
să scape. A fost apoi în Serbia, a luat parte
la retragerea Sârbilor peste munţi în Albania,
pe timp de iarnă şi călare, după ce pierduse
tot ce fusese al ei. A avut 11 copii; în prim ul
an trei gemeni, în al doilea an doi şi n’a izbu­
tit să vadă m ari decât pe trei dintre ei şi a-
cum c divorţată. E mobilizată pe cât timp va
ţine războiul şi pe încă şase luni după sfâr­
şitul lui. Are o energie pe care nimic n’o poa­
te strivi; până şi moartea s’a ferit s’o atingă,
căci s’a vindecat de molima îngrozitoare care
a secerat atâţia oameni.
La ora 11 a venit să mă vadă Ilobcrt de
Flcrs şi mi-a descris „turneul” lui pe front
îm preună cu Carol. Se înapoiase încântat şi
mi-a adus multe răspunsuri însufleţite dela
colonelul francez care scrie versuri în cinstea
mea. Flers mă asigură că acel om entuziast
n’ar socoti că sunt prea lungi 10 ani de războiu,
dacă ar putea fi mereu în slujba mea. Flers
bineînţeles povestea acestea în chipul cel mai
hazliu.
Mi s’ adus azi vestea că mi se trimete din
Anglia 5000 lire sterline pentru operele mele
de binefacere. Asta e în adevăr o veste m inu­
nată.
Iaşi, Sâmbătă 30 Aprilie/13 Mai 1917.

Insfârşit mi s’a adus o lungă scrisoare de­


la Duclcy; o scrisoare tragică, o scrisoare care
246 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

îţi sfâşie inima, o scrisoare chinuitoare şi pli­


nă de cea mai neagră disperare şi de cea mai
adâncă .şi desnădăjduită durere. Totdeauna
m ă temusem că aşa se va întâmpla, cu ea şi
totuşi speram, în ciuda desnădejdii, că n’avea
să ajungă aici. O scrisoare îngrozitoare, plină
de o nem ângâiată suferinţă, crâncenă şi în­
fiorătoare în am ărăciunea-i nem ărginită. Du-
cky nu putea decât să sufere astfel, căci cc-i
m ai rămăsese? cum zicea şi ea: nici m ândrie,
nici speranţă, nici hani, nici viitor ia r scum­
pul trecut fusese nimicit de către cumplitele
vrem uri de azi. Nimic n’a m ai rămas, nimic!
Şi cu nu mă pot duce la ea! Nu-i pot fi de
niciun folos, de niciun ajutor, de nicio m ân­
gâiere. Cum aş putea eu, Regină, să plec azi
în Rusia sau să trim et acolo pe cineva de ai
mei.
Biata, m ândra şi m ăreaţa Ducky! de ce a
trebuit ca viaţa ei să f!e cum îi e şi faţa, tra­
gică? Dar poate că nu acesta e sfârşitul !
Ştie oare cineva ce se mai poate întâm pla?
Şi drept culme a tuturor necazurilor, aşteap­
tă acum un copil şi n’are pregătită nici rufă-
ria pentru el. P rin tr’un noroc neaşteptat, s’a
întâm plat să am la mine rufăria lui Mircea.
Trebue să găsesc un m ijloc să i-o trimet.
Scrisoarea lui Ducky mi-o adusese Marshal;
îl rugai să încerce s’o m ai vadă, dacă se pu­
tea. Fusese adânc mişcat şi turburat când gă­
sise pe această femeie m ândră şi vitează în-
tr’o situaţie atât de cumplită. Vorbea cu in­
dignare înverşunată despre întâm plările din
Rusia. E foarte greu pentru oricine să se
ducă să vadă pe Ducky sau pe vreun alt
membru al familiei imperiale, dar Ducky
POVESTEA VIETH MELE 247

mi-a scris că şi Brătianu şi Diamandi s’au


purtat foarte frumos faţă de ei.
Orice oră de răgaz care îmi răm âne, o între­
buinţez scriindu-mi cartea: „Ţara mea”.
Iaşi, Marţi 9/22 Mai 1917.
Am petrecut o dimineaţă liniştită şi am avut,
în sfârşit, vreme să scriu neturburată. Scriu
pentru ziarul lui Iorga o serie de articole, în
care descriu o parte din ţara noastră, acum
sub stăpânirea duşmanilor; m ai târziu le voi
aduna în volum. Nu-mi trecea prin gând că
poporul meu va fi atât de înduioşat pentrucă
descriu cu aşa dragoste ţara lui. Se pare
că aceasta îi mişcă pe toţi până în suflet. In
timpul de faţă articolele mele sunt foarte
preţuite şi de ce n’aş face o plăcere atâta timp
cât pot? D ar nu mi-aş fi închipuit odată cu
capul, că voi putea eu în timp de războiu
să scriu pentru ziarul lui Iorga articole, pe
care lum ea toată le va socoti cât se poate de
bune. Eu, care nici odată nil scrisesem şi care
la drept vorbind aveam o ideie prea puţin bună
despre darurile melc intelectuale. Ei bine, se
vede că în ziua de azi se întâm plă multe lu­
cruri neaşteptate. Tot atât de neaşteptat e
faptul că trim et în fiece zi pâine albă d-lui
Profesor Iorga a cărui sănătate nu se prea
învoieşte cu pâinea neagră. De câtva timp
sunt privită cu îngăduinţă de acest m are om.
Să vedem cât va ţine şi asta!
îndată după dejun Carol şi cu mine, înso­
ţiţi de tovarăşii noştri militarii am plecat spre
depărtatul sat Voineşti, unde micul doctor
Humber îşi vede cu atâta hărnicie de treabă.
E un om plin de însufleţire, şi ultima mea
248 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

vizită acolo îi aprinsese în inimă dorinţa de


a face tot ce putea pentru soldaţii mei. Spita­
lul lui e instalat în tr’un soi de ham bar m are
şi totul se face cu m ultă grije şi chibzuială.
E un spital num ai pentru tifici şi ceea ce m’a
mişcat m ai m ult a fost faptul că cel m ai greu
bolnav dintre toţi a întors capul ca să-mi
spună cât de bine îi îngrijeşte doctorul. Bu­
curia ce o simţeau de a mă avea printre ei
era vădită. S’a dat acestui spital numele meu,
şi au atârnat la locul de cinste portretu-mi
împodobit cu flori ca o icoană; numele Re­
gina Maria era tipărit până şi pe foile sani­
tare de la capul bolnavilor. Pretutindeni îmi
găseam numele. Am luat obiceiul de a păşi
foarte încet prin sălile bolnavilor, aşa încât
să nu li se pară că-mi fac vizita în grabă.
Lucru ciudat, până şi cei ce sunt în delir mă
chinină, parcă m ’ar recunoaşte instinctiv; a-
cesl fapt mă umple totdeauna de o m irare
înduioşată. Doctorii au încercat adesea să
mă convingă să port mănuşi de cauciuc când
umblu printre bolnavii de tifos dar eu mă
împotrivesc,. pentrucă toţi soldaţii îmi sărută
m âna şi nu pot să le dau să sărute o mână
de cauciuc. M’am întors acasă târziu, după
ce îmi făcusem datoria din plin, ceea ce azi
n ’a fost tocmai uşor, fiindcă mă durea gro­
zav capul, iar sdruncinăturilc drum ului m’au
obosit mult. Lăsai provizii pentru spital şi
pentru doctori şi ofiţeri, mici daruri ca amin­
tire. încercai să-mi odihnesc bietul cap dar
nu mă pot odihni; sunt prea multe lucruri la
care mă gândesc şi care mă îngrijorează. După
prânz găsii chiar puterea să joc cărţi cu co­
piii.
POVESTEA VIEŢII MELE 24 9

Iaşi, Miercuri 10/23 Mai 1917.


10 Mai! Ziua noastră naţională! Câte a-
m intiri îmi revin în minte ! Mulţi ani din
tinereţea mea, ani în care rând pe rând îmi
pregăteam cele m ai alese podoabe, pentru a-
ceastă zi; ca să mă înfăţişez poporului
nostru cum îmi şedea mai bine. îm i amintii
de bătrânul Unchiu şi Aunty, de copiii mei
la diferite vârste, în haine de sărbătoare şi
plini de însufleţire. Aveam obiceiul să-i iau
cu mine să vadă parada chiar când erau mici
de tot; era o zi de strălucire pentru în griji­
toarele lor, bătrânele Green şi Woodfield. Nu­
mai mititelul Mircea n’a fost nici odată cu noi
deoarece, trebue să mărturisesc, avea o fire
schimbătoare şi nu mă puteam bizui ca se va
purta bine; Mircea era un băeţaş neastâm părat.
Nu mai e neastâm părat, acum băeţaşul zace li­
niştit şi tăcut în morm ântul lui, dincolo de li­
nia de foc şi nu ştie că azi e 10 Mai. Ce-o fi
făcând bietul nostru Bucureşti în această zi?
Care vor fi gândurile, speranţele şi desnă-
dejdiile lui? Care dintre noi se va m ai în­
toarce acolo? şi dacă ne vom m ai întoarce,
ce vom găsi? Aici ziua de 10 Mai a fost o zi
înduioşătoare, plină de adâncă sguduire sufle­
tească. La ora 10 am plecat pe câmpul de a-
viaţie unde s’a oficiat întâi o slujbă religioa­
să. Noi stăm în mijlocul câmpului înconjuraţi
de toate trupele; Nando decoră m ai m ulţi o-
fiţeri şi câte-va steaguri. După aceasta veni
defilarea şi apoi începură soldaţii să joace
dansuri naţionale. Toată ceremonia era cu a-
tât m ai înduioşătoare cu cât ne gândeam toţi
că cea m ai m are parte din aceşti soldaţi în­
fruntaseră focul, şi că erau rămăşiţele unei
250 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

arm ate, care la început fusese îndoit de nu­


meroasă. Aceştia erau cei ce răzbiseră prin
nemaipomenitele greutăţi, lipsuri şi mizerii
ale acestei ierni. Mai erau şi recruţii foarte
tineri din acest an. Ceea ce aveam sub ochii
noştri, înfăţişa strădania fără seamăn cu care
încercam să reclădim o arm ată nouă în îm­
p reju rări nem aiauzit de grele. Te simţeai în­
duioşat m ai ales când te gândeai la miile şi
miile de tineri cari zăceau sub păm ânt, sece­
raţi de foc, de boală şi de foame. Iarna din
anul trecut mi se redeştepta în minte, ca un
vis rău care aproape întrecea închipuirea o-
menească.
Să ne ferească Dumnezeu să mai avem de
trăit o iarnă ca aceia!
înainte să părăsim câmpul, nc-au făcut
trupele o nespus de însufleţită ovaţie. Regele
şi cu mine stăm în picioare, în automobil, ca
să fim văzuţi de toţi; se repezeau spre noi cu
miile, îşi aruncau în sus chipiurile sau le în­
figeau în vârful baionetei şi le fluturau deasu­
pra capetelor; năvălise asupra lor un val pu­
ternic de entuziasm. Scena întreagă a ţinut
m ai bine de trei ore; vremea era Dumneze­
iască, cerul albastru, plin de soare şi totdeo­
dată răcoros. Când ajunsei acasă, descoperii
că mi se pârlise gâtul atât de tare, încât era
acoperit cu m ari băşici albe. Acelaş lucru
se întâm plase şi lui Mignon; nu ne dădusem
seama că era soarele atât de tare.
După dejun a fost o reprezentaţie la Teatru
cu nemaipomenit entuziasm şi m anifestări de
dragoste pentru noi. Sala era plină de sol­
daţi şi de ofiţeri; la sfârşit au cântat toţi în
cor Imnul naţional. Suntem fericiţi şi îndu­
ioşaţi când vedem cât e de m are popularita­
POVESTEA VIEŢII MELE 251

tea dobândită de Nando. In ciuda neizbânzii


războiului, el e acum iubit şi preţuit de po­
porul său. Au înţeles în sfârşit cât e Regele
lor de cinstit şi de leal.
Chipul în care a îm părtăşit cu ei toate neno­
rocirile, fără tânguire, i-a câştigat dragostea
inimii lor. Eu eram iubită de popor şi înain­
te aşa încât deosebirea nu era prea vădită,
dar în ceea ce priveşte pe Nando, simţimintele
poporului faţă de el s’au schimbat cu desă­
vârşire.
Bietul meu Ballif era încă prea bolnav ca
să poată fi cu noi în această dimineaţă. M’am
dus să-l văd pe neaşteptate. Are încă m ari
dureri dar nu mai stă culcat. Ballif c un om
ciudat; niciodată nu m’a lăsat să viu să-l
văd pe când zăcea bolnav, sub cuvânt că o
Regină nu poate să viziteze pe unul dintre
servitorii săi şi dacă vroiam eu să-l văd, va
porunci să fie adus în faţa mea şi pus în pi­
cioare rezimat de perete, căci nu mă putea
prim i decât stând în picioare. Puţini oameni
din ziua de azi au astfel de principii.

Odată cu prim ăvara, s’a născut în noi un


sentiment de reînoire. Iarna adăugase groză­
via ei pe lângă celelalte necazuri ale noastre.
Soarele cald era ca o m inune şi făcea m ult
bine tuturor. Nu încetam de a vizita lagărele
noastre de convalescenţi şi-mi puteam da sea­
ma cum treptat treptat se târau spre viaţă
acele fiinţe scheletice cu pielea ca de ceară.
Uneori m ’aşezam cu dânşii pe treapta barăci­
lor de lemn, lăsam soarele să se reverse peste
noi şi vorbeam cu ei despre nădejdiile noa­
stre...
Peste tot eram prim ită cu drag şi ivirea
252 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mea ici şi colo printre bolnavi, ajunsese ce­


va cu totul firesc. Niciodată nu-i întrebam
dacă sunt civili sau militari. E rau poporul
meu şi priviseră m oartea în faţă, ia r cu eram
„m am a” ; nume nedesluşit însă atotcuprinză­
tor, care nu mai avea nevoie de lăm uriri.
A venit colonelul Thompson să-şi ia răm as
bun delà noi. Fusese înaintat general şi re­
chemat în Anglia. Pierdeam prin plecarea lui
un bun prieten.
El înţelesese suferinţele noastre şi găsea că
nu am fost trataţi după cum se cuvenea.
Thompson are un fel al lui foarte ciudat de a
privi lucrurile şi deasemeni un chip curios
de a le exprim a în cuvinte. Simţeam că Ro­
m ânia va avea totdeauna în Thompson un
apărător. Ii părea rău că era nevoit să ne pă­
răsească, tocmai în clipa când aveam de în­
fruntat m area prim ejdie a Rusiei. Veştile de
la Salonic nu erau nici ele m ai îm bucură­
toare. In orice parte ne întoarcem, tot pri­
me j die.
Iaşi, Luni 15/28 Mai 1917.
Nicky şi cu mine am petrecut după amiaza
învăţând pe convalescenţii din căsuţa de o-
dihnă, înfiinţată de mine, să joace „halm a”,
table şi alte jocuri ce mi s’au trimes din An­
glia pentru soldaţi. Nicky învaţă un grup, iar
eu pe celălalt.
Seara a fost un prânz în casa Regelui, în
cinstea lui Albert Thomas. Un prânz dintre
cele m ari cu toţi m iniştrii Antantei şi câţiva
dintre ai noştri.
Românii iubesc F ranţa; îndată ce se iveşte
un francez, toată lum ea se însufleţeşte şi sim­
POVESTEA VIEŢII MELE 253

patia adânc simţită doboară orice îngrădire,


îndeobşte prim irile făcute străinilor sunt în­
trucâtva ticluite dinainte, însufleţirea e mai
mult sau mai puţin spontană şi în bună
parte izvorâtă din curiozitate. Sosirea unui
francez însă scoate la iveală o izbucnire de
bucurie şi de înfrigurare, care vine în chip
năvalnic drept din inimă.
Albert Thomas a avut un deosebit succes.
E un omuleţ rotunjor şi nostim, cu păr ciu­
fulit şi ochelari şi e împodobit cu o barbă a-
rămie care se sfârşeşte în nişte zulufi nespus
de ciudaţi. Nu ştiu ce s’au făcut dinţii lui dar
se pare că nu mai are decât unul în fală, şi
când vorbeşte scoate înainte buza de jos ca
un copil când e îmbufnat. Şi slavă Domnului
de vorbit ştie să vorbească! Toată lumea bi­
neînţeles era în toaletă de gală dar el răm ă­
sese într’un sacou jerpelit şi era un oaspete
cât se poate de nepotrivit cu masa unui Rege.
Era aşezat lângă mine şi trebue să m ărtu­
risesc că am petrecut m inunat de bine. Nu era
numai interesant ci totodată şi hazliu ia r vor­
bele lui curgeau ca năvala unui râu. Ştie să
discute orice subiect şi poate îmbrăca po­
vestirea cea m ai neînsemnată în cuvintele cele
mai potrivite, de un haz căruia nu-i puteai re­
zista. Toată lumea în jurul mesei se distra ne­
spus; fiecare se simţea cuprins de interes, ba
chiar cam aţâţat. Această fiinţă scundă, cu faţa
roşie şi părul ciufulit, înfăţişează pe omul de
azi, poate pe cel de m âine; c tipul omului din
popor care numai prin deşteptăciune a
ajuns unde se află. In criza prin care trec
acum vieţile tuturor, ar putea fi de m are a ju ­
tor ţării noastre. Pare cât se poate de binevoi­
tor şi se poartă cu noi parcă l-am fi cunoscut
254 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

de când lumea. S’a îm prietenit mai ales cu Ca-


rol, şi ne asigură că vrea să-l ia cu el în Franţa,
să-i arate tot ce trebue văzut şi apoi să-l tri-
m eată îndărăt cu baterii de artilerie grea şi o
escadră de aeroplane de modelul cel m ai nou.
Carol, de când era mic a arătat m ultă dra­
goste pentru tot ce era francez, aşa dar dorea
neapărat să primească această propunere. A
fost o seară interesantă şi plină de haz; eu gă­
seam o plăcere deosebită studiind toate feţele
din ju ru l mesei. Era netăgăduit o m are însu­
fleţire în atmosferă şi-o nelăm urită fâlfâire do
nădejde.
Albert Thomas e găzduit la Mitropolit şi ne
povesti cu m ult haz prim irea ce i-o făcuse Pă­
rintele bisericii, prim ire ce se sfârşise p rintr’o
sărutare pe gură.
Thomas are un râs al lui care izbucneşte
fără cea m ai mică stăpânire, devenind molip­
sitor; pare a se bucura de propria lui elocinţă
cum se bucură o femeie de frum useţea ei.
Când m’am dus la culcare nu mă simţeam
tocmai bine; am o nevralgic în braţul stâng;
e foarte supărătoare şi nu poate fi trecută cu
vederea.
Iaşi, 17/30 Mai 1917.
Azi dimineaţă am prim it pe Claude Anei
care însoţeşte peste tot pe Thomas. Cu mulţi
ani în urm ă făcuse o călătorie cu automobilul
în Persia, cu Marthe şi Simky şi au străbătut
ţări aproape fără drum uri. Convorbirea cu el
e foarte plăcută şi tot ce ne-a povestit despre
Rusia era cât se poate de interesant, deoarece
a stat acolo m ai mulţi ani; şi apoi vorbeşte
bine şi curgător ca m ai toţi francezii.
POVESTEA VIEŢII MELE 255

Pe înserate luai cu mine pe Irene Procopiu ca


să vizităm două sate, unde au fost încuartiruite
în timpul iernii, două regimente. Bieţii oameni
erau lipsiţi de orice mijloc de comunicaţie şi în
timpul când bântuia m ai tare tifosul, m orta­
litatea între ei a fost grozavă. Am fost rugată
să vin să văd cimitirul în care erau îngropaţi
soldaţii, căci mi se spusese că era un loc foarte
frumos, şi’n adevăr aşa era. Cimitirul se afla
pe deal în dosul unei vechi m ănăstiri, um brit
de nişte aluni bătrâni. Toţi erau înfloriţi; în­
treg văzduhul era plin de m ireasm a salcâmilor
care acum sunt în floare. Bătrânul preot îmi
arătă îm prejurim ile, îi părea bine să mă vadă
şi era plin de dorinţa de a-mi povesti toată du­
rerea la care fusese m artor.
îşi cerea mereu iertare pentru crucile de pe
morminte care nu erau aşezate în şiruri regu­
late, dar ne spuse că iarna fusese aşa de aspră
si păm ântul atât de îngheţat încât gropile erau
greu de săpat. „Vedeţi, zicea el, au m urit
atâţia, iar cei care s’au vindecat erau atât de
slabi încât foarte adesea morţii zăceau în şi­
ruri lungi până să-i putem îngropa. Din feri­
cire era foarte frig, ia r eu eram m ereu pe
lângă ei, citindu-le rugăciuni. M’a m âhnit m ult
să văd m urind atâţia băeţi tineri. Erau şi doc­
torii bolnavi, adăugă el, aşa încât nu rămăsese
nimeni care să vadă de cei molipsiţi, şi apoi
erau aşa de mulţi, înghesuiţi în colibele ţăra­
nilor, iar aceştia trebuiau şi ei să trăiască
undeva”... Bătrânul vorbea foarte simplu fără
a apăsa pe vreun cuvânt, era şi el ţăran şi avea
ceva din stoicismul plugarului, iar ochii lui
păreau că nu văd lucrurile la care se uită.
Chiar lângă biserică era un tei uriaş aproape
înflorit; în jurul lui bâzâiau mii de albine;
256 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

căldura era apăsătoare însă în biserică era


foarte răcoare; acolo se găsea o piatră prea
frumos dăltuită, pe m orm ântul voevoduIuiBar-
noski. M’a uim it mai ales deosebita frumuseţe
a izvodului care am intea un desen persan, cu
flori ce se înălţau ca o ţâşnire de apă dintr’un
vas cu gâtul lung. La urm ă mi-am luat rămas
bun dela bătrânul preot şi plecarăm să vizi­
tăm alt sat depărtat, unde erau încuartiruiţi
cu regimentele lor, câţiva ofiţeri prieteni de ai
Irenci.
Ne duseră în tr’un loc frumos, sub un nuc
imens, de unde se deschidea o privelişte largă
şi întinsă. Acolo îşi săpaseră ei o masă ca’n
tranşee. Printre ofiţeri era şi tânărul Ferikidy
şi el cu simţul lui estetic împodobise masa cu
oale ţărăneşti, pline de stânjenei galbeni de
baltă şi de trandafiri sălbateci. Mi s’a oferit
chiar o ceaşcă de ceai foarte bună şi — lucru
şi mai neaşteptat — pesmeţi cu gust de ienu­
păr, o bunătate din care nu m ai gustasem de
veacuri. Au fost clipe odihnitoare cele petre­
cute sub nucul bătrân, dar a trebuit să plec
în grabă căci m’aşteptau la masă cei de acasă.
Im presia plăcută ce mi-a lăsat ceaiul luat sub
bătrânul nuc n’o voi uita niciodată; mă de­
părta parcă de vâltoarea oraşului. De altfel,
azi din fiecare lucru se desprinde o mireazmă
de nădejde proaspătă. D rumul până la Iaşi a
fost şi el foarte frumos; soarele la asfinţit pă­
rea o minge roşie care se cufunda ca într’o
m laştină imensă, iar în depărtare abea se ză­
reau dealurile întunecoase.
Zorii s’ajung cât puteam de repede, ceea ce
nu prea era uşor pe drum urile pline de gropi,
d ar trebuia să fiu acasă la ora hotărâtă, fiindcă
poftisem la masă pe Alhert Thomas.
Eu şi Regele in m ijlocul trupelor la Oitu
POVESTEA VIETH MELE 25 7

Nando se întorsese foarte vesel de pe front


şi era mulţumit de tot ce văzuse. Intr’adevăr,
deprim area care ne strivea aproape dispăruse.
Masa noastră a fost cât se poate de veselă,
aveam iar pe Thomas lângă mine, iar de p a r­
tea cealaltă un ofiţer din suita lui. Albert Tho-
mas ne-a desfătat cu povestirile lui şi după cină
ne aşezarăm toţi în ju ru l unei mese, având
în mijlocul nostru pe acest omuleţ rotunjor şi
plin de duh, care se purta parcă ar fi făcut
parte din familia noastră, aşa încât copiilor le
venea să-i zică unchiul Thomas.
Cine şi-ar fi închipuit acum câtăva vreme
că aveam să stăm astfel în ju ru l mesei cu m i­
nistrul socialist al Franţei la departam entul
A părării Naţionale. Mi se pare că i-am câştigat
prietenia şi că a înţeles şi el, sforţările făcute
de biata noastră ţară cotropită, care se afla în
grea cumpănă.
Albert Thomas se simţea atât de fericit în
cercul familiei noastre, încât cu m are greu­
tate îl puturăm îmbia să nu-şi piardă trenul
care trebuia să plece la ora hotărîtă.
Iaşi, Vineri Î9 Mai/1 Iunie 1917.
Azi am prim it pe un omuleţ de toată nosti­
m ada care nu vrea să fie socotit drept evreu
şi care mi-a adus 5000 fr. şi mi-a promis pe
ziua de Duminecă 1000 de ouă pentru spitalele
mele. După dejun am plecat cu Mignon, P rin ­
ţul Ştirbey şi Maiorul Georgescu la Dobrovătz,
unul din Domeniile Coroanei. Drumul trece
prin păduri de toată frumuseţea, dar e lung şi
neînchipuit de rău. Ştirbey, care e adm inistra­
torul Domeniilor Coroanei, trebuia sa facă a-
colo o inspecţie, iar eu mă duceam să văd spi­
17
258 MARIA, REGINA ROMANIES

talele şi soldaţii. Când ajunserăm , soldaţii pe


care venisem să-i inspectez făceau exerciţii mi­
litare în pădure. Fură chemaţi prin sunet de
goarnă şi alergară toţi către noi. A fost o pri­
velişte frumoasă. Odată toţi adunaţi şi înşiraţi
în tr’un imens pătrat, Mignon şi cu mine nc-am
îndreptat spre careu, din direcţia opusă şi am
fost prim ite cu imnul naţional cântat în cor do
întregul regiment; a fost ceva atât de sguduitor
încât inimile începură să ne bată m ai tare dc
emoţie. Colonelul care comanda regimentul,
renum it pentru faptele sale, a fost decorat cu
medalia Mihai Viteazul (cea m ai înaltă dis­
tincţie de războiu).
II rugai să spună oamenilor lui că ştiam prin
ce suferinţe au trecut (regimentul suferise în­
grozitor în timpul iernii şi m ulţi muriseră) şi
că venisem să văd cu ochii mei dacă erau să­
nătoşi şi că întotdeauna le purtasem grija, dar
nu puteam să ajung până la ei din pricina ză­
pezii. Doream să ştie cât le eram de recunos­
cătoare pentru vitejia şi abnegaţia lor. Colo­
nelul repetă cu glas tare fiecare cuvânt al meu
după care se înălţară urale puternice. Soldaţii
îşi aruncau în sus capela şi o prindeau în vâr­
ful baionetei, acesta fiind felul în care-şi ară­
tau însufleţirea.
Când plecai, tot regimentul^ se ţinu după
m ine um plând văzduhul cu urale puternice,
pe când muzicile cântau- Toate astea se desfă­
şurau într’un cadru foarte frumos, cu dealuri
şi păduri înverzite; a fost una din prim irile
m ilitare cele m ai frumoase şi spontane ce mi
s’au făcut vreodată. Bineînţeles vizitai şi spi­
talul; e bine orânduit, curat şi din fericire pe
jum ătate gol. Când am ieşit din spital începuse
să plouă; ploaia ţinu vreo zece m inute aşa în­
POVESTEA VIEŢII MELE 25 9

cât praful fu spălat de pe şosea. A fost o m arc


uşurare fiindcă tot timpul drum ului praful ne
înăbuşea. Am avut şi noi odată o şosea încân­
tător de netedă, făcută de Domeniul Coroanei,
dar din nefericire acest drum era prea scurt.
După ploaie vremea devenise nespus de plă­
cută iar pomii spălaţi de praf, înfrum useţau
priveliştea. Aveam de gând să ne întoarcem
acasă pe alt drum, dar greşirăm şi ne-am po­
menit tot pe şoseaua care ne sdruncinasc, ceea
ce a fost foarte neplăcut. Totuşi ne-am oprit
să cinăm în tr’un colţ frumos al pădurii.
Din când în când iar ploua, aşa încât aerul
se răcise deabinelea. A junserăm acasă pe la
10 seara. Netăgăduit, acest colţ de ţară e cât
se poate de frumos, cu codrii aproape neum­
blaţi, dar drum urile sunt îngrozitoare!
Treceam acum printr’o perioadă mai linişti­
tă şi cu toate că veştile din Rusia erau tot gro­
zave, nu m ai eram atât de îngrijoraţi. Anotim­
pul cald ne micşora necazurile şi ni se părea
că suntem m ai puţin asupriţi. Diferitele mele
organizări, pentru combaterea bolilor şi a lip­
surilor. au început să dea roade cât se poate
de bune. Alegerea lui Mamulea fusese foarte
nimerită ia r el, pe tăcute, se dovedise cât se
poate de destoinic. E un om stăpân pe sine, nu
se lasă nici odată târît de vreo emoţie, şi fiind
foarte chibzuit, mă socotea pe mine prea dar­
nică. începui să îm part ajutoare şi evreilor să­
raci, căci Iaşii mişună de evrei nevoiaşi. îm i
făcusem rost de m ari depozite de provizii şi
Mamulea le îm părţea foarte sistematic, împo-
trivindu-se adesea altruism ului meu nem ărgi­
nit. Jurnalul meu c plin de toate aceste împăr-
260 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ţiri dc daruri, cu care îmi petreceam zilele. Gă­


sesc de prisos să le înşir pe toate şi deaceia
transcriu num ai unele pagini. In fiecare zi mă
duceam la câte un spital dar m ă interesa în
mod deosebit spitalul de tuberculoşi; c mai
trist şi mai dureros decât toate celelalte. Vizi­
tele mele erau foarte dese şi de câte ori căpă­
tăm provizii m ai îmbelşugate, mă duceam în
acel locaş al durerii şi le îm părţeam cu mâna
mea. Era o sală pentru cazurile disperate.
Acolo eram aşteptată cu o aprinsă nerăbdare
care îţi frângea inima. Nu puteam face nimic
pentru ei, decât să le dau, prin prezenţa mea,
impresia că nu sunt cu totul părăsiţi. Mă obiş­
nuisem cu aceste privelişti de o nespusă tris­
teţe, dar inima mea nu se atrofiase şi toată
energia şi osteneala mi se îndreptau spre un
singur ţel: ajutorul lor.
Veni vestea că Ruşii de pe front au început
ia r să lupte, ba chiar ni s’a spus că au avut, nu
ştiu unde, o biruinţă. Toate astea însă erau
foarte nesigure.
Vremea se făcea tot mai caldă. Iaşii erau
plini de praf, aşa dar hotărîi să trim et pe
Ileana la ţară pentru câtva timp şi prim ii pen­
tru ea invitaţia bătrânului Prinţ Ghyca De-
leni. Pe Mignon o trimesei la spitalul Sybilei
la Ghidigeni, unde se simţea foarte fericită şi
muncea cât se poate de bine. Regele trecea
prin tot felul de necazuri, cu încercarea de a
alcătui un guvern de coaliţie; în această stră­
danie era aju tat cu credinţă de Prinţul Ştirbey.
Multe discuţii şi desbateri se desfăşurau în ca­
m era mea şi oftam cu toţii văzând cât de cer­
tăreţi sunt politicianii. Pentru regi ei sunt cea
mai dureroasă încercare.
POVESTEA VIEŢII MELE 261

Iaşi 8/21 Iunie 1917.


Dimineaţă agitată. Defilarea şi depunerea
jurăm ântului de către soldaţii transilvăneni
(luaţi de la austriaci) care fuseseră prizonieri
în Rusia. Acum au fost liberaţi şi li s’a îngăduit
să vină să lupte pentru noi. A fost o ceremonie
frumoasă şi impresionantă care ne mişcă
până în suflet şi ne aduse lacrim i în ochi.
Erau o ceată de oameni voinici, bine îm bră­
caţi şi plini de entuziasm. Ca deobiceiu, mai
întâi trecurăm dealungul frontului lor, după
aceia urm ă o slujbă religioasă în timpul că­
reia se depuse jurăm ântul şi apoi cântară toţi
îm preună imnul naţional şi alte cântece pa­
triotice. La urm ă defilară în faţa Regelui, în
mijlocul uralelor mulţimii.
Vremea era strălucită însă grozav de căldu­
roasă, Regele rămase să ia masa îm preună cu
regimentul, sub soarele arzător. Când se în­
toarse ne povesti cât îl supărase căldura. La
6 şi un sfert trecură în pas de marş, prin faţa
casei mele, toate trupele transilvănene, făcân-
du-mi ovaţii puternice. Alergai la marginea
grădinii şi stătui în picioare în automobil ca
să le primesc uralele şi dovezile de devota­
ment; se răspândise peste tot o atmosferă de
nemaipomenită însufleţire şi de entuziasm.
Vederea acestor ardeleni, care vor lupta în
rând cu noi, pentru acelaş ideal, ne umple ini­
mile de nădejde! Ei sunt o parte din marele
vis pentru care luptăm. Mulţi dintre ai noştri
păşeau alături de ei; am recunoscut printre
ei câţiva prieteni care izbucniră în urale din
toate puterile. îmi aruncau flori în trecere iar
eu le aruncam la rându-m i soldaţilor. Apoi
dispărură în zare.
2ö 2 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Mă îm brăcai în grabă să fac o plim bare că­


lare şi luai cu mine pe Mignon. Incălecasem
pe Ardeal; drum ul era cât se poate de bun,
cerul foarte întunecat prevestea însă furtună,
încât plim barea noastră era socotită o nebu­
nie; dar nu ne apucă ploaia şi ne bucurarăm
de o răcoreală binefăcătoare. Uneori treceam
prin pajişti cu iarbă înaltă până la genunchi
plină de flori de câmp de toate culorile. Totul
era proaspăt, înviorat şi verde după ploaia că­
zută de curând. Plim barea noastră a fost o ade­
vărată fericire.
Iaşi, 14/27 Iunie 1917.
Ca deobiceiu mi-am întrebuinţat dimineaţa
vizitând spitalele. Numărul tuberculoşilor c
foarte mare. Fac tot ce pot pentru ci şi încerc
să-i supra-alimentez, mai ales pe cei ce pot fi
salvaţi; petrec însă m ultă vreme printre ca­
zurile desnădăjduite, căci starea lor este atât
de îngrozitoare! Spitalul de ofticoşi e cel mai
impresionant din toate spitalele mele.
Eri am prim it veşti despre doctorul Camp­
bell care lucra alături de doctorul Armstrong
în spitalul Marucăi. Se pare că i s’a infectat
un deget şi toţi sunt foarte îngrijaţi din această
pricină. Miss Milne guvernanta fiicelor mele
care lucrează alături de el, e cât se poate de
tulburată. In drum spre casă m’am oprit la
spital ca să întreb cum îi mai este, tocmai
când prim eam trista veste că murise. Era tâ­
năr, abea de 30 de ani; trecuse prin toată
cam pania de tifos din Serbia, luptase îm preu­
nă cu noi contra tifosului, aici şi în Rusia, şi
acum m urea din pricina unui deget infectat !
Aşa e soarta!
POVESTEA VIEŢII MELE 2G3

Iaşi, Joi 15/28 Iunie 1917.


M’am dus azi de dimineaţă cu Mignon să
duc decoraţia pe care mi-o dăduse Regele
pentru bietul Campbell; i-am prins-o chiar eu
pe piept. Era acoperit de flori iar chipu-i fru­
mos era învelit cu o pânză. Trebuia să se facă
astfel, căci după cum îmi spusese prietenul lui
Armstrong, chipul lui era grozav de desfigu­
rat. Bineînţeles nu cerui să-l descopere; în
spital toţi erau aşa de m ândri de faţa lui fru­
moasă, încât era mai bine să-şi amintească de
el aşa cum fusese în viaţă. Toţi cei ce au lu­
crat alături de el, îl iubeau din toată inima.
La dejun n’am avut pe nimeni şi îndată
ce-am mâncat, am plecat la Ruginoasa şi la
Paşcani. Era cald, însă căldura era suporta­
bilă. Drumul se făcuse, prin nu ştiu ce mi­
nune, m ult m ai bun, şi peste tot erau flori de
câmp; pe alocuri creşteau atât de multe încât
câmpul şi drum urile păreau nişte covoare
colorate, nişte întinderi m ari de albastru, de
liliachiu şi de galben.
Am ajuns la Ruginoasa după vreo oră şi ju ­
mătate şi ne-am plimbat prin spitalul şi nenu­
m ăratele corturi răspândite peste tot în fru­
mosul parc. Castelul, fosta reşedinţă de vară
al lui Cuza, era zidit într’un stil fals gotic, cât
se poate de urît şi vopsit în culoare cenuşie
deschisă. Camerele însă sunt de proporţii fru ­
moase şi foarte răcoroase. Mi-era foarte cald
şi m’am obosit mult aplecându-mă să intru în
toate corturile.
Tânărul Dr. Leonte e şeful spitalului care
aparţine Crucii Roşii; se parc că lucrează cu
multă destoinicie. înainte dc a pleca vizitai
biserica în care e îngropat Cuza. Erau cu mine
204 MAMA, REGINA ROMÂNIEI

Lisabetha şi Mignon precum şi colonelul Ba-


llif întrem at acum deabinelea şi foarte bine
dispus. Când Ballif e plin de voie bună, e în
stare să facă orice, e foarte spiritual şi gata să
se lase târît de cele mai neaşteptate imbol­
duri ale melc. Plecarăm în pripă de la
Ruginoasa şi zorirăm pe drum ul către Paşcani
unde vroiam să dau ocjiii cu doctorul francez
Ferreyrolles, care se luptase vitejeşte în acest
coif uitat de lume, cu tifosul, cu nenum ărate
greutăţi şi fără ajutorul nim ănui. Oraşul
Paşcani e m inunat aşezat. In tr’un punct de
unde se vede tot oraşul, prinţesa Mărie Mo-
ruzzi are un foarte frumos conac bătrânesc cu
un ceardac cu stâlpii de piatră sculptată, la
fel eu cel de la Mogoşoaia. Ferreyrolles lip­
sea dela spital dar ni se spuse că era la
Brăteşti, o mică m ănăstire încântătoare din
apropiere, pe care el o transform ă în casă de
odihnă pentru convalescenţi. II găsirăm foar­
te m irat şi bucuros de venirea noastră şi încă
şi mai bucuros când îi spuserăm c’am venit
atâta drum anume să-l vedem.
Fusese aşa de puţin aju tat şi încurajat încât
aceasta i se păru o veste bună, aproape de ne­
crezut, mai ales când îi spusei că eram gata
să-i trim et provizii şi orice i-ar m ai trebui.
Brăteştii sunt în adevăr un locşor minunat, a-
şezat printre crânguri şi livezi; e tocmai ca­
drul în care m i-ar fi drag să trăiesc. Acolo
găsirăm câteva doamne refugiate. Pline de
bucuria de a ne vedea, ne duseră într’un colţ
încântător, între brazi, lângă un izvor de
apă limpede, iar bolnavii se îm prăştiară prin
pădure să ne culeagă m ari m ănunchiuri de
clopoţei albaştri Trebue să mărturisesc că a-
cest loc m’a ispitit m ai m ult ca reşedinţă de
POVESTEA VIEŢII MELE 2G3

vară, decât toate casele frumoase ce mi-au fost


propuse. E plin de un farm ec câmpejiesc care
te covârşeşte. îmi plac m ult livezile. 0 lună de
odihnă petrecută aici a r fi ceva ideal, dar bine
înţeles aceasta nu va fi cu putinţă. N’am în-
drăsnit să întârziam prea mult, căci m ai aveam
de vizitat şi alte spitale. Bunul Ferreyrolles ne
rugă să ne oprim în drum la un spital mai
mic, dirijat de nişte rusoaice care i-au fost de
m are ajutor în timpul grozavei ierni. Aici gă­
sirăm vreo cinci, şase doamne foarte prim i­
toare şi bune, care au fost încântate să ne vadă
şi cu care ne-am putut înţelege jum ătate în
franţuzeşte, jum ătate în nemţeşte.
Le-am îm părţit câteva daruri atât lor, cât şi
bolnavilor. însoţite de binecuvântări şi de toate
florile ce-au putut smulge din grădina lor să­
răcăcioasă, plecarăm pe la celelalte spitale ale
lui Ferreyrolles, aşezate în îm prejurim ile
gării.
Se făcuse târziu şi cerul, până atunci foarte
limpede, începu să se acopere cu o ciudată
culoare plumburie care prevestea neapărat o
furtună. F ără a ne speria, continuarăm să in­
spectăm restul spitalelor care dădeau dovadă
de muncă multă şi grea din partea bunului
nostru doctor. Cerul se întuneca în tr’un chip de
necrezut şi se făcea din ce în ce mai negru,
întreaga zare era brăzdată de nenum ărate
fulgere. Totodată se întindea şi-o lumină nefi­
rească, atât de puternică încât preschimba în
au r înflăcărat orice lucru pe care se revărsa;
era cel mai straniu şi neobişnuit efect de lu­
mină ce-am văzut vreodată. Pe când treceam
prin sălile aproape întunecate, această ciuda­
tă strălucire acoperea toate lucrurile însă nu­
mai de o parte, căci cealaltă ajunsese neagră
20G MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ca cerneala. Ridicând capul pentru a privi a-


fară, am văzut peretele casei din faţă luminat
de flăcări aurii. Niciodată n’arn mai văzut aşa
ceva. F ără a lua în seamă furtuna apropiată,
ce ne ameninţa din toate părţile ca năvălirea
unei oştiri barbare, am vizitat liniştită spital
după spital urm ată de fiicele mele. Izbutirăm
să ajungem până la cel din urmă pavilion în
care se făcuse însă atât de întuneric, încât tre­
ceam de la un pat la altul, urm ată de cineva
care ducea o lampa. întâm plarea era stranie
şi te înfiora.
In sfârşit veni ploaia în puhoaie, în râuri şi
totdeodată se făcu întuneric desăvârşit. Până
să ajungem la maşină, furăm udate până la
piele; atunci hotărîrăm să luăm m asa la pri­
m a r unde locuia doctorul, în loc de a mânca
undeva prin îm prejurim i, cum fusese vorba
Spre m irarea noastră, găsirăm o căsuţă cu­
rată şi îngriijtă, cu o scară frum oasă ce ducea
la catul de sus şi, lucru şi m ai neaşteptat, am
fost întâm pinate aici de o englezoaică! Prim a­
rul găzduia la el pe soţia refugiată a unui doc­
tor militar, care avea şi o fetiţă cu o nursă
engleză. Ele ne-au condus într’o odaie frum u­
şică şi prim itoare, unde ni se dădu apă de
spălat şi tot ce trebuia ca să ne aranjăm îm­
brăcăm intea. La capătul celălalt al camerei,
era culcată într’un pătuţ alb o fetiţă foarte
drăgălaşă, de vreo trei sau patru ani. Fetiţa
se ridică şi căscă ochii la noi şi când i se spuse
că eu eram Regina, i se făcură ochii rotunzi
de tot de uim ire; trebue să i se fi părut că e
în mijlocul vreunui vis. Ca să-şi dea seama
m ai târziu că într’adevăr nu visase, îi dădui o
bombonieră cu pietre scumpe pe care o pur­
tam de obiceiu în poşeta mea.
POVESTEA VIEŢII MELE 267

Odihnite şi împrospătate, ne scoborîrăm la


masă cu doctorul şi doamna refugiată. Prim a­
rul lipsind de acasă, ei ne îm prum utară masa
lor, iar noi ne-am adus mei-îndele. Colonelul
meu era câte se poate de vesel, încât a fost un
prânz foarte prietenesc. Rugarăm pe credin­
ciosul Ferreyrolles să ne spună cu deamănun-
tul tot ce-i trebuia, iar Ballif însemnă toate
pe o foaie de hârtie şi făgădui că toate vor fi
trimese în timpul cel m ai scurt.
Chiar în clipa când plecam, veni şi prim a­
rul; după cum se pare, el este singurul filan­
trop din tot ţinutul; e om chiabur şi în tot tim­
pul a a ju tat pe doctor cât a putut.
Plecarăm spre casă destul de târziu; ploaia
nu încetase, şoselele erau foarte alunecoase;
într’un rând ne pom enirăm cu două roţi în-
tr’un şanţ şi abia am reuşit să ieşim de acolo.
A junserăm în cele din urm ă la Iaşi după mie­
zul nopţii.
Acum începu, în sfârşit, o epocă destul de li­
niştită, când spitalele erau mai m ult goale. Di­
feritele mele organizaţii fiind bine întocmite,
îşi îndeplineau fără greutate munca lor folosi­
toare, aşa încât putui şi eu să mă odihnesc pu­
ţin. Deşi nu ne puteam duce nicăeri la ţară să
ne odihnim, fiindcă n’aveam unde, ieşiam
mult cu automobilul, colindând în toate p ăr­
ţile şi din când în când vizitam regimentele
încuartiruite în sate depărtate. Peste tot se
simţea parcă o renaştere. Soldaţii scheletici
începeau să semene a oameni în toată firea şi
fiecare regiment cultiva m ari întinderi de le­
gume ca să aibe provizii pentru iarna viitoare.
Peste tot muncă înfrigurată; cu toate că aveam
într’o parte grija Rusiei şi în cealaltă a Ger­
268 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

maniei, se răspândise în atmosferă, un netă­


găduit sentiment de nădejde.
Cum sunt optimistă din fire, fui îndată pă­
trunsă până ’n inim ă de acest sentiment, cu
toate că era întem eiat num ai pe aşteptări şu­
brede. Inima omului însă e nespus de elastică
şi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a fost hără­
zit acest răstimp m ai fericit în care am putut
aduna noi puteri.
începusem să îndrăgesc îm prejurim ile Iaşi­
lor. Au un farm ec specific. Descopeream mici
sate încântătoare şi m ă înveseleam când ve­
deam nalbele sădite de ţărani în grădiniţele
lor. Uneori aceste plante splendide erau mai
înalte decât colibele scunde acoperite cu stuf.
Mai erau şi lanuri m ari de floarea soarelui, a
cărei săm ânţă răspândea spre scară un plăcut
miros aromatic; erau privelişti m inunat de
frumoase.
Carol avea un Rolls-Royce cu mers repede
şi lin în care mă plimba uneori în amurg şi
mi-a răm as amintirea, ştearsă ca în vis, a unor
drum uri fără sfârşit, care ne duceau spre ni­
şte sate părăsite unde ne opream să dau za­
h ăr şi alte provizii femeilor şi copiilor ce a-
lergau în întâm pinarea noastră. Valea Jijiei şi
a Prutului; dincolo de ele începea Basarabia,
şi dincolo de Basarabia Rusia, cu am eninţă­
rile ci îngrozitoare şi tainele ei de nepătrus...;
te cuprindea un simţimânt ciudat s’o ştii atât
de aproape...
Făceam şi lungi ¡plimbări călare şi mă bu­
curam de lanurile de grâu şi de belşugul lor
când dădeau în copt. Era un loc depărtat unde
mă duceam mai des: un dâmb de pe care pu­
teai privi la m ari depărtări. De acolo, de sus,
mă uitam departe în zare cu impresia ciudată
POVESTEA VIEŢII MELE 200

că priveam întreaga lume. Insă sub liniştea ce


arătam , fierbea în mine o îngrijorare ascunsă
în privinţa a tot ce avea să mai vină.
Aveam un cal favorit num it Grui-Sânger;
era un m urg pur sânge dăruit pe vrem uri de
Marghiloman. Această m inunată fiinţă era
mai m ult de cât un cal, era un prieten, şi’n a-
ceste plim bări pe înserate se părea că înfrigu­
rarea din mine trecea şi’n vinele lui. Un splen­
did animal pe care l-am încălecat timp de 12
ani şi care a fost calul pe care l-am iubit mai
m ult în toată viaţa mea. Aceste câteva săptă­
m âni de pace deşi mi le reamintesc cu m ulţu­
mire, nu erau menite să dăinuiască mult. A-
m eninţarea Rusiei se apropia de noi din ce în
ce şi devenea tot m ai m are; pe de altă parte
ne pregăteam să prim im un nou asalt din par-
tea Germaniei. De această nouă sforţare a târ­
na ultima noastră nădejde, aşa încât se pre­
gătea cu înfrigurare rezistenţa noastră mili­
tară.
In acest timp începu bătălia de la Mărăşeşti.
Cum eram îndărătul frontului, cu spitalele,
nu-mi dădeam seama atunci de însem nătatea
acestei bătălii, care a răm as vestită în analele
războiului nostru. Aceasta se va vedea după
notiţele din jurnalul meu.
laşi î i m Iulie 1917.
De câteva zile ne-am tot aşteptat la eveni­
mente m ilitare de m are im portanţă şi aici şi în
Rusia. In tot timpul am fost cuprinsă de o ne­
linişte, dar vai! simt m ai m ultă teamă decât
nădejde; nu mai sunt răsfăţată de noroc!
Azi a fost o zi sbucium ată în care neîncetat
am aşteptat veşti. Cele sosite de pe frontul ru ­
270 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

sesc, numai bune nu sunt. Acum a început o-


fensiva noastră, dar din nenorocire nu suntem
de loc siguri de concursul Ruşilor. Unii soco­
tesc ofensiva României ca o nebunie prim ej­
dioasă şi trebue să m ărturisesc că sunt şi eu
printre aceştia. Nu încetez totuşi să sper că
s’ar putea ivi vreo strategie m ilitară norocoa­
să, neînţeleasă de mine, iar rezultatul acestei
ofensive să se schimbe în folosul nostru. To­
tuşi simt o nelinişte de m oarte; toată ziua mi
s’au adus veşti contradictorii, ceea ce mă tur­
bură cât se poate de mult. Lucru ciudat,
Nando nu e aşa de îngrijorat ca mine. Carol a
plecat aseară pe front şi Nando pleacă diseară
N’a prânzit cu noi, căci îl durea capul; aceasta
m ’a speriat foarte tare căci îmi închipuiam că
e poate o durere pricinuită de nişte veşti rele.
D ar mă înşelam, a fost o durere de cap firea­
scă, şi când dădui fuga acasă la el să-l văd, îmi
dădui seama că nu era nici pe jum ătate îngri­
jo ra t cum eram eu. Ballif e şi el pesimist; el
deobiceiu are totdeauna dreptate aşa dar pă­
rerea lui nu-mi poate înlătura temerile. Ca
să-mi potolesc nervii, Nicky şi cu mine am ple­
cat în „Bambino” să facem una din nesocoti­
tele noastre plim bări. Mă stăpânea un duh de
neastâm păr şi ispitii pe tânărul meu şofer să-şi
încerce norocul pe nişte drum uri neînchipuit
de rele pe unde n’ar fi putut trece altă maşină.
D urerea de cap îl mai lăsase pe Nando aşa
încât veni şi el la masă. El nu vroia să îm păr­
tăşească îngrijorarea mea.
Iaşi Miercuri 12/25 Iulie 1917.
Petrecui o lungă dimineaţă la Frumoasa, lo­
caş care fusese la începutul iernii atât de în­
POVESTEA VIEŢII MELE 271

grozitor când mă dusei cu Ducky să inspec­


tăm spitalul! Acum nu m ai seamănă cu ce a
fost; Dr. Staicovici mă plimbă peste tot cu
mare mândrie, încântat de îm bunătăţirile la
care contribuisem şi eu întrucâtva. Au sădit le­
gume prin toate locurile unde s’a putut sădi,
în destulă cantitate ca să aibă provizii şi pen­
tru iarnă, lucru de care întreb întotdeauna, cu
m are grije, căci Românii mei nu prea au obi­
ceiul să fie prevăzători. Micuţa Catherine Ştir-
bey care mă întovărăşea, e foarte doritoare să
ne fie de folos, deaceea o iau adesea cu mine
când nu pot lua nici un copil de al meu.
Veştile m ilitare erau în deobşte bune, afară
de cele din Rusia unde într’un anum it punct
Germanii nu încetează de a merge înainte, iar
Ruşii de a se retrage. Se pare că ofensiva noa­
stră înaintează cu izbândă, s’au luat tunuri şi
prizonieri, dar nu ştiu din ce pricină mi-e
inima grea ca de plumb. După dejun am ple­
cat cu Lisabetha şi Nicky să vizitez divizia ge­
neralului Anghelescu la G rajduri. A desfăşu­
ra t aici o muncă destoinică şi a rânduit bine
toate lucrurile. Trecurăm din regiment în re­
giment şi ne-am bucurat văzând că pretutin­
deni se străduiesc cu toţii să întocmească or­
dine, bună rânduială şi tot ce e de folos- Se
înjghebaseră aici grădini de zarzavat, băi sis­
tematice şi chiar brutării. Generalul reparase
şi drum urile în coltul lui de lume, însă înainte
ca să ajungem în aceste meleaguri binecuvân­
tate, şoselele fuseseră cum nu-şi poate cineva
închipui m ai desfundate. Ne-am întors acasă
pe la 10 seara, foarte sdruncinate, însă m ul­
ţumite de ce văzusem.
272 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

laşi, Joi 13/26 Iulie 1917.

Zi de îngrijorare din ce în ce mai mare.


Nando a venit pe neaşteptate la dejun, reche­
m at de pe front de Cartierul General care a pus
capăt ofensivei noastre, căci se pare că în Ru­
sia se întâm plă lucruri grozave. Am aflat că
frontul lor dă înapoi peste tot în faţa unei ar­
mate duşmane de patru ori mai puţin nume­
roasă ca a lor, se retrag în masă fără a mai
lupta. Vestea aceasta e pentru noi îngrozitoare,
dezastruoasă; şi am aflat-o pe neaşteptate în­
cât am rămas cu totul uluită; mă agăţ totuşi de
orice nădejde, căci aşa e felul meu, dar mă
tem că de data asta va fi sfârşitul tuturor nă-
dejdiilor. De fapt dezastrul e pentru noi atât
de m are încât nu sunt cuvinte în care să poată
fi descris. îm i văzui totuşi de treburi ca deobi-
ceiu, parcă nu s’ar fi întâm plat nimic, cu „o
strângere de inim ă” care creştea din ceas în
ceas. Era o zi frumoasă, răcoroasă şi plină de
soare. Ori unde mă întorceam, găseam semne
de belşug; o mică răsplată pentru atâta muncă
grea şi anevoioasă. Peste tot zarzavat sădit,
peste tot rodnicie, holdele aproape în copt, fâ­
nul de toată frumuseţea. Privind la toate as­
tea, inima mă durea, mă durea neîncetat. Au
prânzit la noi fam ilia Coandă şi generalul
Barter. Trebue să m ărturisesc că-mi place ge­
neralul B arter; e un om plin de haz şi de ve­
selie şi îţi dă c u raj; când e el de faţă te simţi
cuprinsă de nădejde, deşi ştiu că prăbuşirea
ne pândeşte de aproape. Germanii au ajuns
lângă Cernăuţi, care se află la mică depărtare
de noi şi dacă Ruşii nu ţin piept, ce se va în­
tâm pla cu trupele noastre care sunt dincolo de
graniţe, potrivit planului întocmit dinainte cu
POVESTEA VIEŢII MELE 273

buclucaşii noştri aliaţi? Ne urm ăreşte neno­


rocul! Dacă nu vor Ruşii să se lupte, putem fi
cotropiţi de duşmani în câteva zile. Şi Mignon
şi Ileana sunt încă la Ghidigeni!
încetul cu încetul mă cuprinde teama, dar
simt că întâm plările sunt atât de tragice încât
nu ne mai sunt de nici un folos curajul şi ener­
gia noastră. Ruşii ne strâng de gât. Carol s’a
întors pe neaşteptate. Cu toate că fusese la
Ghidigeni nu spusese nimic copiilor şi nici nu
luase vreo m ăsură să-i aducă înapoi- Le tri-
mesei deci în grabă un vagon să-i aducă fără
a avea m ăcar vreme să le scriu un rând. După
masă, singură în cam era mea, am fost p ra ­
dă unui acces de disperare. întrebai dacă
era aici Ballif, d ar lipsea. Erau atâtea lucruri
Ia care mă gândeam şi pe care trebuia să le
aranjez încât îmi simţeam mintea uluită. Ne
mai putând răbda starea mea sufletească, tri­
misei după Prinţul Ştirbey cu toate că era 11
seara, şi încercarăm îm preună să privim si­
tuaţia în faţă. L’am găsit în cele din urm ă şi
pe Ballif şi câteşi trei laolaltă începurăm să
plănuim ce-ar mai fi de făcut. Era aceiaşi în­
fiorătoare repetare a îm prejurărilor din toam­
na trecută, însă m ult mai tragice, deoarece
acum ne aduceau m ai m ultă disperare aliaţii
noştri, Ruşii, decât duşmanii noştri. Pe vremea
aceia priveam pe Ruşi ca pe unii ce ne-ar pu­
tea mântui, pe când acum sunt mai răi pentru
noi decât vrăjmaşii. Dacă toate n’ar fi atât de
tragice, a r putea m ai curând stârni râsul. Pen­
tru a nu răspândi în ju ru l meu panica, mă ho-
tărâi să-mi urmez planul de a merge a doua
zi Ia Botoşani. Mă dusei la culcare după ceasul
unu, cu inima sdrobită.
27 4 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Iaşi, Vineri UI27 Iulie 1917.


O plimbare cât ziua de lungă; am luat cu
mine pe Lisabetha. Am plecat la nouă dimi­
neaţa şi am mers la Botoşani trecând prin Şte-
făneşti. Pe unde treceam mă opream, ca deobi-
ceiu, să vizitez spitalele şi să le duc provizii.
Am ajuns la Botoşani la 12 şi jum ătate şi mi se
oferi un prânz cât se poate de bun la şcoala
de cavalerie, care se află acum sub comanda
generalului Portocală, pe vrem uri colonelul
regimentului meu. Totul era cât se poate de
frumos rânduit şi împodobit cu flori minunate,
mai ales trandafiri, pentru cultura cărora e
vestit oraşul Botoşani. Am mai văzut şi pe alt
vechi prieten al meu generalul Bassarabescu
căruia în prim a bătălie, îi retezase un glonte
două degete de la m âna dreaptă. A fost o în­
trevedere impresionantă căci nu ne mai vă­
zusem de la căderea Bucureştilor. Mâna lui
ciopărţită îi pricinuise m ari dureri. Ballif aler­
ga mereu la telefon să afle veşti de la Prinţul
Ştirbey din Iaşi. Până acum nu se întâmplase
nimic mai rău, ceea ce ne făcu să fim mai li­
niştiţi. De ar fi fost alt fel n’am m ai fi putut
îndura nimic, mai ales gândul că atâtea sfor­
ţări fuseseră zadarnice. Ne duserăm apoi să
vedem şi nişte cai şi mi se spuse că pot să-mi
aleg unul, dacă îmi place. Doi mi-au plăcut
foarte mult, dar nu poate nimeni să judece un
«al până nu l’a călărit.
Am plecat pe la 6 şi jum ătate. In drum am
avut câteva pane şi n’am ajuns la Iaşi decât
după ora 11. Carol ne întâm pină cu veşti care
erau m ai puţin desnădăjduite; dar nu mă pot
bucura căci suntem prea aproape de marginea
prăpastiei.
POVESTEA VIEŢII MELE 275

Iaşi, Sâmbătă 15/28 Iulie 1917.


Au sosit copiii de la Ghidigeni. Mignon e
foarte necăjită că a trebuit să plece, tocmai
acum când era mai m are nevoie de munca tu­
turor şi când se aduceau de pe front răniţi în
num ăr mare.
Era cât se poate de fericită acolo, ba chiar
începuse să slăbească. Dacă se liniştesc puţin
lucrurile, o voi trimete neapărat înapoi, căci e
pentru binele ei.
Mignon avea nevoie de o oarecare libertate
şi de a fi câtva timp depărtată de casă pentru
a-şi putea desvolta personalitatea. Are o fire
prea blajină şi ajunge de la sine roaba tuturor.
Ileana a adus cu ea un pui de găină crescut
în casă; caraghioasa vietate o urmează peste
tot ca un căţel.
Azi n’am prim it veşti rele dar se dau lupte
crâncene pe toate fronturile. Se pare că de
data asta Ruşii opun rezistenţă în tr’un punct,
nu ştiu unde pe lângă Cernăuţi. Totdeodată
se dau lupte m ari şi decisive în Flandra şi în
Champagne. Cum poate omenirea să îndure
atâta vărsare de sânge! Trecem prin vrem uri
înspăimântătoare, cu adevărat înspăim ântă­
toare, totuşi trebue să le trăim!
Pe lângă grozăvia lor au avut însă darul să
scoată la iveală multe virtuţi minunate.
Iaşi, Joi 20 lulie/2 August 1917.
O zi călduroasă şi apăsătoare; n’am ieşit di­
m ineaţa; dealtfel nu prea mă simt bine. Sunt
strivită atât din punct de vedere moral cât şi
fizic; nu pot să scap nici de grije, nici de ră ­
ceala de care sufăr.
?7G MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Lucru neobişnuit gentru mine, sunt în stare


să stau pe gânduri fără a face nimic, doar lă­
sând prevestirile negre să-mi năvălească în
inimă. Până acum credeam în norocul meu,
acum se pare că îm preună cu tinereţea, mă pă­
răseşte şi el! Oare îmi pierd darul reînoirii, şi
trupul meu are de gând să m ă trădeze odată
cu toate celelalte trădări? îm i închipuiesc că în
vremuri m ai fericite s’ar fi spus despre mine:
„are nevoie să schimbe aerul, să fie trimeasă
pe marginea m ării”. D ar nu pot fi trimeasă la
m are căci m are nu mai avem, poate că în cu­
rând nu vom m ai avea nici ţară. Se vede că aşa
ni-e soarta. D ar cel puţin trupul meu ar tre­
bui să fie sănătos; nu trebue să fiu bolnavă
acum.
Am acordat azi multe audienţe; printre alţii
am prim it şi pe prinţul Kropotkin, foarte m ân­
dru de isprăvile echipelor sale din spitale în
timpul ultimei bătălii. E ra plin de entuziasm
de felul cum s’au luptat soldaţii noştri. Am vă­
zut şi pe D-na şi D-l Titulescu, noul nostru mi­
nistru de finanţe; el e foarte deştept şi ea e o
femeie frumoasă. Apoi a venit Brătianu cu ge­
neralul Iancovescu, noul m instru de războiu.
S’au ivit tot felul de svonuri contradictorii în
privinţa Rusiei. Se şopteşte că s’a iscat o reac­
ţie, dar cine poate şti dacă-i adevărat. Se şop­
teşte deasemenea că ar fi vorba de o reîntoar­
cere la „Monarhie”. D ar e atât de m are azi tra­
gedia Rusiei încât abea îndrăsneşte omul să
cugete asupra ei, chiar atunci când încearcă
s’o facă.
E o pagină grozavă din istoria Rusiei şi
soarta a vrut să luăm şi noi parte la această
tragedie. Nando şi cu mine, ca să ne m ai în­
viorăm gândurile, facem lungi plim bări pe în­
POVESTEA VIEŢII MELE 277

serate şi ne bucurăm de locurile frumoase ce


descoperim în drum ul nostru. Şi lui Nando îi
e dragă simpla şi paşnica plăcere de a umbla
după flori de câmp. El e un botanist minunat.
Din nenorocire eu nu prea mă simt bine.
Iaşi, Vineri 21 Iulie/3 August 1917.
Vremea e îngrozitor de călduroasă, teama
de ce se va întâm pla m ă chinuie neîncetat;
mă doare trupul atât de rău încât am stat în
pat. Sunt clipe în care m i se pare că mă stri­
veşte oboseala şi atunci sunt nevoită să mă
opresc, să răsuflu puţin. Mă silesc să-mi adun
puterile, căci num ai Dumnezeu ştie ce încer­
cări dureroase ne mai aşteaptă. Veştile au fost
azi m ai rele decât ori când; Ruşii se retrag pre­
tutindeni şi ceasul prăbuşirii noastre se apro­
pie din ce în ce mai mult. Simt în jurul meu
valuri de îngrijorare, care se transform ă în pa­
nică, dar sunt cu totul neputincioasă; ce pot
face decât să mă supun soartei, fără a lăsa să
se observe disperarea care mă covârşeşte.
Toate sunt prea mari, prea tragice, prea mi­
sterioase, prea nimicitoare. Ce poate o singură
voinţă, un singur curaj, o singură durere îm ­
potriva nem ăsuratei tragedii ce se desfăşoară
acum? Nu pot decât să mă pregătesc în tăcere
pentru cele ce vor veni; nu le pot opri, dar pot
nădăjdui până la sfârşit.
M’am sculat aproape de ora mesei; în ju ru l
meu num ai feţe îngrijorate. Trebue să îngri­
jesc facerea bagajelor, şi să plănuim apropiata
plecare în necunoscut; şi toate trebue să le
fac în tăcere, fără a arăta vreun sbucium ca şi
când ar fi vorba de o întâm plare fără însem­
278 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nătate; ori ce semn de frăm ântare mi-ar ni­


mici puterea.
La ora şapte sosirea altor regimente de sol­
daţi transilvăneni făcu din această zi una din
cele mai tragice! Până acum ei erau nădejdea
noastră! Mă scoborîi cum făcusem şi data tre­
cută şi stătui în picioare în automobil să-i văd
trecând, să-i salut, să le aud uralele şi să le
ascult cântecele şi entuziasmul, dar azi ne
erau inimile neînchipuit de grele. A fost ziua
cea m ai călduroasă ce-am avut până acum.
Ileana era aproape bolnavă de căldură şi to­
tuşi, în asemenea clipe, nu îndrăsnesc s’o tri­
met nicăeri la ţară. Toate trebuesc îndurate
căci nu se poate altfel; nu e nimic de făcut-
„Aushalten” asta-i totul!
laşi, Sâmbătă 22 Iulie/A August 19Î7.
E ziua numelui meu! Toate „sărbătorile”
sunt tragice acum. D ar nici o zi de a mea nu
va fi m ai tristă cum a fost ultim a mea zi
onomastică, când era Mircea pe moarte...
A venit să mă felicite m ultă lume, toţi prie­
tenii şi tot guvernul. Fiecare se arăta cât mai
vesel, dar erau clipe în care îmi venea să-mi
strig tare durerea.
După masă am avut o întrevedere foarte
tristă cu ofiţerul poreclit de noi „Cazacul cel
frumos”, pe care-1 întâlnisem în drum ul pri­
begiei noastre, după căderea Bucureştilor, când
era şeful unui splendid tren sanitar trimes de
îm părăteasa Mamă. Se prezenta atunci ca un
învingător, puternic, hotărît, poruncitor, plin
de m ândrie şi de curaj. Acum era cu totul dis­
perat. Puterea, nădejdea şi m ândria, toate pie­
riseră! A trecut prin clipe grozave din pricina
POVESTEA VIEŢII MELE 279

soldaţilor lui, care l’au părăsit unul câte unul


iar la sfârşit au prădat trenul. Rănile primite
la începutul războiului i s’au deschis iar; su­
feră dureri îngrozitoare, pare cu totul nimicit
şi e de nerecunoscut.
Aproape nu îndrăsnea să mă privească în
faţă. Veniseră să ne ajute ca prieteni şi acuma
nu ne fac duşmanii câte ne fac aliaţii noştri de
odinioară. A fost o întâlnire tragică, dureroasă,
aproape insuportabilă; în cele din urm ă am
luat loc lângă el şi i-am ţinut m âna în tr’a mea
ca şi când ar fi fost un prieten vechi.
Ziua e înăbuşitoare, atmosfera e încărcată
parcă ar vrea să izbucnească o furtună. Carol
ne trimete telegrame din satele recucerite de la
duşmani în urm a câtorva atacuri ale noastre,
încununate de izbândă; atacuri însă, care au
trebuit să fie întrerupte din pricina Ruşilor
cari s’au retras. îmi cere să mă duc şi eu acolo
şi voi porni neapărat dacă îmi va fi câtuşi de
puţin cu putinţă. In clipa de faţă sunt aşa de
copleşită de durere încât deabea îndrăsnesc să
gândesc sau să fac vreun plan.
Soldaţii noştri sunt adm irabili; se pare că
nu pot fi influenţaţi sub nici o formă de pro­
paganda bolşevică!
Iaşi, Duminecă 23 Iulie/5 August 1917.
D urerea mea, din pricina situaţiei noastre,
e atât de m are încât sufăr îngrozitor; aproape
nu îndur să mă atingă cineva cu vreun cuvânt
sau vreo privire- Sunt unele lucruri de care
nici nu pot vorbi; lucruri despre care nu se
poate vorbi până nu s’au sfârşit în tr’un fel sau
într’altul. Acum nu ne răm âne decât să ne stă­
pânim; nu trebue nici să plângem nici să ne
280 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

temem, ci num ai să fim gata să prim im soarta


ce ne aşteaptă. Judecând după cele ce se în­
tâmplă, presupun că ne aşteaptă soarta cea
m ai rea din lume. Ne va răm ânea destulă vre­
me să ne jeluim când vom pierde şi cea din
urm ă făi'âmă de nădejde.
La dejun am avut pe d-1 şi d-na Blondei (mi­
nistrul Franţei cu soţia sa) şi pe d-1 Marinco-
vici (ministrul Serbiei). Regele a dat soţilor
Blondei „Steaua României” pentru fiica lor
d-na Cămărăşescu, o decoraţie pe care până
acum n ’o avusese nici o femeie, pentru că a
fost, în tr’adevăr, cât se poate de vitează tot
timpul războiului aflându-se totdeauna acolo
unde era prim ejdia mai grea.
N’am ieşit de trei zile; trupul meu are ne­
voie de odihnă. Totuşi m’apucă uneori un soi
de disperare morbidă, — pe mine, m area ne­
astâm părată — la gândul că vom pleca. E un
soi de teamă de a vedea locuri pe care vom fi
în curând siliţi să le părăsim.
Veştile urm ează a fi tot rele; Ruşii nu înce­
tează de-a se retrage fără împotrivire, duşma­
nii au ajuns la graniţă, nu găsim cuvinte ca să
ne exprim ăm indignarea. De altfel nu e chiar
un sentiment de indignare, c ceva m ai puter­
nic şi m ai covârşitor. Mintea, inim a şi gândul
nu sunt destul de încăpătoare pentru a cu­
prinde tot ce simţim.
Au venit să mă vadă doamna Mavrodi cu
fiica ei, precum şi M aruka şi Lala de Belloy.
Toată lumea simte nevoia de a se strânge în
juru-m i, căci nu ştiu nici eu cât timp vom mai
putea fi îm preună. Ziua întreagă mi s’a părut
o lungă şi chinuitoare perindare de dureroase
îngrijorări; abea îndrăsneam să ne oprim min­
tea asupra vreunui gând oarecare şi totdeodată
POVESTEA VIEŢII MELE 281

trebuia să rânduim în linişte pregătirea ba­


gajelor, parcă am pleca în tr’o călătorie de plă­
cere.
Ce vor fi făcând soldaţii noştri, nu ştiu nici
eu. Atâta ştiu că n’avem de gând să m urim
fără să ne apărăm cu toate puterile. Mă gân­
desc mereu la Ducky şi mă tot întreb ce va fi
zicând ea de toate acestea, dacă ştie ce se în­
tâm plă? Trebue să fie cuprinsă de o dispe­
rare cumplită. N’am stat la masă cu ceilalţi,
dar pe urm ă au venit toţi în camera mea să
ne sfătuim.
Iaşi, Luni 24 Iulie/6 August Î9 Î7.
Mi-am adunat azi puterile şi am colindat
câteva spitale. Am luat cu mine pe micuţa Ca-
therine Ştirbey şi-am fost cu ea la Galata, unde
micele mele barăci de convalescenţi mi-au pă­
rut atât de însorite şi de prim itoare. Zarzavatul
ce-am sădit a crescut din belşug; enorme tufe
de floarea soarelui înviorau fiecare colţişor,
pretutindeni era num ai pace şi mulţumire, era
o străduinţă binecuvântată, îndeplinită cu
multe greutăţi şi după grea muncă. Toate aces­
tea mă um plură de o nespusă m âhnire. Pe
drum mulţimea de copii, pe care totdeauna îi
hrănesc cu câte ceva, îmi pândeau venirea cu
feţele pline de nerăbdare şi de m ulţum ire căci
ştiau că nici odată nu aşteaptă în zadar. Le-am
îm părţit daruri cu mâinile pline dar cu inima
covârşită de durere, căci mă întrebam câtă
vreme voi m ai fi în stare să le aduc puţină
bucurie.
La dejun am avut pe Poklewski şi pe gene­
ralul Candole. Poklewski abea îndrăsneşte să
mă privească în faţă, atât îi e de ruşine de ce
282 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

se petrece în ţara lui. Am avut cu el o lungă


convorbire; am stăruit îm preună asupra câ­
torva puncte care ar fi putut schimba această
situaţie imposibilă în alta mai uşor de îndurat.
Ii cerusem să mergem la Rostow, pe Don,
dacă vom fi siliţi să emigrăm în Rusia, şi a-
colo să se afle vapoarele noastre româneşti,
pentru a putea locui pe bord dacă vom vrea,
fără să mai fim nevoiţi să ne căutăm casă.
A venit să-şi ia rămas bun. de la mine Sora
Pucci şi D-na Vaudescale, o româncă m ăritată
cu un tânăr doctor francez. Ele pleacă am ân­
două la Odessa să aştepte acolo desfăşurarea
evenimentelor. Cred că e m ai cuminte ca
populaţia să înceapă să evacueze treptat Mol­
dova, ca să nu trebuiască să se îmbulzească
toţi în clipa prim ejdiei. Eu tot păstrez nădej­
dea că Sora Pucci se va putea întoarce în cu­
rând; grozăvia e atât de m are încât eu nu mă
împac cu gândul că aşa ceva se poate întâm ­
pla adevărat.
A venit la mine Jean Chrissovcloni. Era li­
niştit, p lin'încă de nădejde, deşi face şi el
planuri de evacuare dacă va fi nevoie, planuri
care amintesc de pribegiile nomazilor din Bi­
blie. Scara a venit Prinţul Ştirbey cu veşti
rele.
Nu c de m irare că desnădejdea obştească c
atât de mare. Nu se poate închipui o stare de
lucruri mai rea; dacă va sosi clipa temută,
n’avem unde să ne refugiem decât în Rusia
răsvrătită. Mulţi pleacă de pe acum ca să se
ferească de înghesuiala clipei din urmă, în ca­
zul când va începe adevărată bejanie. In fie­
ce zi facem alte planuri şi nici unul nu pare
nimerit. Regele mi-a ju ra t că orice s’ar întâm ­
pla, îmi va fi îngăduit să răm ân cu el şi cu
POVESTEA VIEŢII MELE 283

arm ata pc pământul românesc, până la ultima


sforţare. Nimic nu mă va hotărî să plec aşa
cum mă îndeam nă mulţi s’o fac.
laşi Marţi 25 lulie/7 August 1917.
Zi de aşteptare; prim im veşti tot mai rele
deşi nu aflăm nimic hotărît, afară doar că în
unele puncte trupele noastre au fost nevoite să
se retragă din pricina gazelor otrăvitoare, una
din nemernicile născociri ale războiului mo­
dern !
Ne pregătim neîncetat pentru tot ce poate fi
mai rău, plănuim cu linişte toate fazele; cu toa­
te că nu plecam înlr’o călătorie de plăcere, to­
tuşi nu ştim încă unde ne vom duce, nici în ce
condiţii, şi nici cum vom fi prim iţi de răsvră-
tiţii noştri vecini. Toate astea alcătuiesc un vii­
tor care nu ne dă curaj, totuşi păstrăm nă­
dejdea că acest pahar, — cel mai am ar din
toate, — nu-1 vom bea.
Timpul s’a mai răcorit şi e chiar foarte plă­
cut! Am fost cu Catherine Ştirbey să duc m ân­
care celor mai nenorociţi dintre tuberculoşii
mei. Abea mă întorsesem acasă când veni la
mine bătrânul Baker care îmi vorbi şi el des­
pre trista problemă a evacuării. Toate acestea
în cele din urm ă sunt foarte turburătoare, aşa
încât porţi peste tot cu tine un sentiment de
apăsare, parcă n’ai putea respira în linişte.
Am prim it din San-Francisco o telegramă
care ne aduce vestea că porneşte spre noi, pen­
tru a ne veni în ajutor, un num ăr de doctori şi
de infirm iere ale Crucii Roşii. Vestea aceasta
mă întristează; eri m i-ar fi părut o veste plă­
cută dar acum mă tot întreb dacă m ai e ceva
în lume care să ne poată ajuta. Se pare că toc­
284 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

m ai acum vrea toată lumea să ne ajute. Visa­


sem să fac m ult bine nefericitului meu popor
şi iată, voi fi poate nevoită să-l părăsesc cu to­
tul.
A venit la ceai Prinţul Ştirbey.
Am dibuit amândoi pe harta Rusiei locurile
ce ne păreau m ai nimerite. Nu pot îndura gân­
dul de a merge spre Nord; îmi place să răm ân
la miază-zi, şi apoi ar fi m ai aproape de ţară.
S’a întors Carol de pe front; are m ulte de po­
vestit. Ne-a spus că trupele noastre s’au purtat
admirabil, că starea lor sufletească e cât se
poate de bună; atacul nostru a pornit prin sur­
prindere, şi uim irea duşmanilor a fost atât de
m are încât au fugit în frunte cu ofiţerii lor.
Dacă am fi putut da urm are izbândei noas­
tre, ar fi ieşit de acolo lucruri mari, în timp ce
se întindea tot mai m ult zăpăceala în rândurile
vrăjm aşilor. Din nefericire însă înaintarea
noastră ajunsese o prim ejdie deoarece la
Nord Ruşii se retrăgeau pretutindeni. Cumpli­
te îm prejurări, am are şi grele pentru ostaşii
noştri, care luptă să-şi redobândească vetrele.
Românii noştri în loc să urmeze pilda Ruşilor,
au devenit din ce în ce mai înflăcăraţi, cu toa­
te că sunt istoviţi şi nehrăniji. Nu pot fi des­
tul de lăudaţi.
laşi, Miercuri 26 Iulie/8 August 1917.

Am fost cu Catherine Ştirbey la vecjiea for­


tăreaţă Cetăţuia, să fac o vizită convalescenţi­
lor de care îngrijeşte Maruka. E un loc într’a-
devăr foarte frumos, dar drum ul până acolo c
descurajator. Aici domneşte nestingherită d-ra
Pruncu, prietena Marucăi, tovarăşa ei credin­
cioasă, ca o roabă. Am găsit toate în bună re­
POVESTEA VIETH MELE 285

gulă; deşi vizita-mi nu era aşteptată, n’am


avut să mă plâng de nimic de felul în care
erau toate rânduite.
Azi nici o veste mai deosebită. S’a ivit o pau­
ză în înaintarea Germanilor. Lupta continuă
lângă Focşani pe linia Mărăşeşti—Galaţi. In
clipa de faţă Ruşii încadraţi de trupele noas­
tre, se poartă bine şi-şi menţin poziţiile. Ini­
ma ne e îm părţită între nădejde şi team ă; to­
tuşi continuăm cu facerea bagajelor şi nc pre­
gătim pentru o plecare subită dacă va fi ne­
voie.
Nando a avut azi un m are consiliu de răz-
boiu; nu prea ştiu care a fost rezultatul, ştiu
numai că a venit la dejun cu o întârziere de
o oră. St. Aulaire şi Ducele de Luynes erau
amândoi poftiţi la dejun; se arătară foarte în­
duioşaţi buni şi sincer îndureraţi de situaţia
noastră şi-a bietei noastre ţări. S’au îm priete­
nit temeinic cu noi căci au trăit alături de noi
ceasuri de grea cumpănă.
După dejun am prim it mai mulţi doctori
precum şi pe d. Goodsell de la Y.M.C.A. (aso­
ciaţia creştină a tinerilor). Toţi au venit să
desbată cu mine chestia evacuării. La urm ă
a venit şi Lise Soutzo care sosea dela Piatra-
Neamţ. E foarte slabă, căci a muncit fără ră ­
gaz în lagărele ei de convalescenţi. Şi ea e
grozav de neliniştită de cele ce se întâmplă.
Toate merg de minune în secţia ei. E foarte
aproape de noul front al luptefor; i se rupe
inima la gândul că va trebui să renunţe la
toată munca începută, dar ca şi mine păstrea­
ză nădejdea că n’au s’ajungă lucrurile până
acolo.
286 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Iaşi, Vineri 28 lulie/10 August 1917.


Veşti nu tocmai rele. D ar toată ziua sunt în­
soţită de un sentiment de nelinişte. Se dau
grozave bătălii pe linia dela Focşani, unde
nemţii au adunat un m are num ăr de forţe. Cu
toate că m ai peste tot arm ata rusească s’a de­
strămat, aici Ruşii, înflăcăraţi de soldaţii no­
ştri, se pare că-şi fac datoria, dar niciodată nu
poţi fi sigur de ei că-şi vor menţine poziţia, ceea
ce face situaţia noastră grozav de nesigură căci
Germanii sunt meşteri neîntrecuţi când e vorba
să tragă foloase din cea mai mică slăbiciune a
adversarului. Bieţii noştri soldaţi luptă ca nişte
eroi; mă tem că m ulţi cad răniţi; sunt într’o
stare de înfrigurare, care mă sileşte să plec cât
mai curând la spitalele mele de pe front, la ră ­
niţii mei. îm i pare că a nu fi printre ei e un
fel de laşitate.
Am prim it o mulţime de persoane printre
care pe generalul Ballard şi pe Constanţa Can-
tacuzino, căreia i-am dat Crucea Ordinului Re­
gina Maria.
Am prim it — lucru neaşteptat — de la Zü­
rich, o scrisoare de la mama, şi alta de la cre­
dincioasa mea prietenă Gretchen von Raben,
d ar dela Ducky n’am prim it nimic de mult, de
m ult de tot, ceea ce-mi umple sufletul de o ne­
linişte stăruitoare.
La mine în casă se continuă facerea bagaje­
lor; s’au strâns de pe acuma atâtea lucruri în­
cât casa a ajuns cu adevărat neprimitoare, şi
totuşi inima îmi şopteşte că nu vom pleca. Gân­
dul unui asemenea lucru e prea îngrozitor. Să
plecăm... dar unde?
POVESTEA VIEŢII MELE 287

Iaşi, Sâmbătă 29 lulie/11 August 1917.


O zi bogată în veşti îngrijorătoare. Spre sea­
ră au fost m ai rele mai ales dela Oituz. Nando
la masă era foarte îngrijorat şi nem ulţum it de
felul cum merg lucrurile. Mi se pare că are de
gând să facă o schimbare printre generalii,
care au comanda. Armata lui Averescu a fost
şi ea silită să se retragă spre Târgul Ocna, loc
de m are însem nătate pentru noi căci de acolo
prim im ultimele provizii de petrol. Mă tem că
sorţii noştri de izbândă scad din ce în ce; Ger­
manii adună împotriva noastră o arm ată nu­
meroasă.
Iaşi, Duminecă 30 Iulie/12 August 1917.
Am fost cu Lisabetha la spitalul rusesc unde
s’a prim it un transport de vreo patru sute de
grav răniţi. I-am vizitat pe toţi şi le-am dat ţi­
gări şi bomboane, ceea ce părea că le face plă­
cere. Infirm ierele şi doctorii s’au bucurat să
mă vadă iar; au suferit m ult din pricina
schim bărilor din ţara lor; sunt foarte trişti şi
umiliţi şi se simt bucuroşi să se adune în j urul
unei Regine, fie Ea chiar străină.
Câţiva dintre soldaţi s’arătară posomoriţi,
căci nu ştiau dacă e de demnitatea lor să fie a-
mabili faţă de o Regină, fără să-şi dea seama
că dacă nu voiau să se arăte binevoitori faţă
de o Regină, puteau s’o facă faţă de femeea
care venise să-i vadă pentru a le alina sufe­
rinţa. Câţiva lăsară să li se vadă bucuria şi
îmi zâmbiră spunându-mi lucruri pe care eu
nu le înţelegem ; alţii nu mai puteau înţelege
bucuria sau necazul. E rau mai aproape de ce­
lălalt tărâm. Soldaţii ruşi îşi întorseseră m eda­
288 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

liile Sf. Gheorghe cu faţa în jos. Trecând de


la pat la pat eu întorceam ia r la loc chipul Ţa­
rului pe când zâmbeam foarte blând privind
în ochii lor, ia r ei se uitau la mine .miraţi, fără
a sc împotrivi.
M’am înapoiat acasă unde am prim it pe
Mrs. Rattingham care e foarte necăjită: e so­
ţia însărcinatului de afaceri al Angliei la noi,
care zace în pat din pricina unei boale a ge­
nunchiului şi nu se poate mişca, ceea ce e pen­
tru ei o tragedie căci dacă situaţia militară,
s’ar înrăutăţii sunt în prim ejdie de a fi luaţi
prizonieri de germani; gând care-i îngrozeşte!
Veştile din toată părţile sunt mai m ult rele
decât bune, totuşi nu mă pot opri de a simţi
în mine o oarecare nădejde. Se dau lupte uci­
gătoare pe lângă Oituz, Focşani şi Mărăşeşti.
Carol pleacă pe front şi am de gând să mă
folosesc de plecarea lui ca să merg şi eu,
luând cu mine num ai pe Mignon şi Ballif, căci
nu vreau ca din cauza mea să fie vreo turbu-
rare. Am să mă duc întâi la Ghidigeni, să vi­
zitez spitalele Regina Mariă şi de acolo voi
înainta spre front, atât cât voi putea.
Ghidigeni, 31 Iulie/13 August 1917.
Noapte sgomotoasă în tren, m ultă învălmă-
şală în toate staţiile. După dejun am părăsit
trenul ca să merg la conacul din Ghidigeni.
Mignon plină de înfrigurată nerăbdare de a se
întoarce la munca şi la tovarăşele ei, se scu­
lase de dimineaţă ca să se prezinte la spital la
ora obişnuită, parcă n’a r fi lipsit de acolo nici
o zi. Niciodată nu văzusem pe blânda mea
Mignon atât de nerăbdătoare. Şi-a pus cu ade­
vărat toată râvna în această menire. Când a-
Vizitând spitalele de pe front eu
colonelul Anderson
POVESTEA VIEŢII MELE 28 9

j unsei la spital, dădui peste Mignon în m ijlo­


cul infirmierelor. Mignon e una din fiinţele
cărora le place munca smerită. E gata să facă
orice şi nu doreşte să fie rem arcată. E în stare
tot atât de bine să spele ferestrele, să m ăture
pe jos, să servească m âncarea, sau să ţie pi­
ciorul unui om când e amputat. Mignon nu
face mofturi. Am petrecut un timp îndelungat
în spitalul care e plin până la ultimul loc.
Răni grozave ! Tocmai li se puneau bandajele.
Trebue să m ărturisesc că a fost o clipă grea;
toate încăperile răsunau de ţipete şi de ge­
mete. Machedon, servitorul care totdeauna mă
însoţeşte, era bolnav, aşa că azi altul mă u r­
ma peste tot purtând lucrurile pe care le dă­
ruiesc. Acesta însă, n’a putut îndura priveliştea
atâtor răni; s’a făcut verde la faţă şi a trebuit
să iasă din sală. Văzând atâta suferinţă mă
cuprinse gândul imensei nebunii a acestui răz-
boiu: de ce, de ce, de ce? Fiinţe atât de tinere
şi atât de ciopârţite, fără braţe şi fără pi­
cioare, cu plăm âni şi m ăruntaie străpunse, cu
şira spinării paralizată, cu ţeasta capului tre-
panată... etc... Ah! ce cruntă nebunie!
Am petrecut printre ci multă vreme îm păr­
ţind micele mele daruri pe care le prim eau cu
lăcomie şi Ruşii şi Românii.
Credincioasa mea Sybil mă urm a peste tot ;
era atât de veselă că mă revede, îricât mă
mişcă până în suflet. De dimineaţa până seară
are grije de toate fără răgaz; e adorabilă şi
conduce singură tot. Afară de aceasta casa ei
e deschisă pentru oricine vine până aici, de
ori ce neam sau treaptă socială ar fi m usafi­
rul; e adevărata ospitalitate în sensul cel mai
larg al cuvântului.
Pe soţul ei nici nu l-am zărit căci aleargă de
19
200 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

colo, colo, în ambulanţele noastre Regina Ma-


ria, nu ştiu pe unde, dealungul frontului.
O scurtă odihnă după dejun şi apoi iar am
petrecut toată după amiaza vizitând alte spi­
tale înjghebate în nişte barăci de lemn. Mi-am
făcut datoria vitejeşte, apropiându-m ă de fie­
care rănit şi dându-i câte ceva. Se făcuse opt
seara când am ajuns acasă şi mărturisesc că la
sfârşit eram istovită. Mai ales tălpile picioare­
lor nu le mai simţeam. Azi nu s’au auzit tu­
nurile; la ţară e pace şi linişte desăvârşită în
contrast cu sgomotul de la Iaşi.
A fost o m arc plăcere să-mi scot încălţă
mintea şi să-mi spăl faţa şi m âinile eăc: eram
m oartă de oboseală. Jean Chrissoveloni şi Ca-
rol, au apărut în acelaş timp din părţi dife­
rite, şi fiecare cu alte veşti. Din nenorocire
prietenii noştri ruşi, nu încetează de-aşi pă­
răsi poziţiile după obiceiul lor, pe când vite­
zele noastre regimente sunt m ai presus de ori
ce laudă. După cât se pare au fost minunaţi,
dar pierderile sunt grozave. S’a făcut o schim­
bare în comandamentul n o s tru : generalul
Grigorescu va lua sub comanda lui câteva re­
gimente ruseşti; să sperăm că va fi în stare să
le silească să asculte de porunca lui.
Mignon a m uncit toată ziua; se simte atât
de bine acolo, ca un peşte în apă. Până şi după
masă tot nu-şi sfârşise treburile aşa încât m’am
întors la tren înaintea ei. M inunata linişte de
la ţară îmi face bine, însă m ’a durut capul
aproape toată ziua. Carol locueşte în conacul de
la Ghidigeni. Eu stau tot în tren dar m’am
hotărît să m ai răm ân două zile aici ca să in­
spectez şi alte spitale.
POVESTEA VIEŢII MELE 291

Ghidigeni, Marţi 1 /lk August 1917.


Noaptea asta a fost una din cele mai paş­
nice şi liniştite, cum n’am avut de m ult; o ade­
vărată deşteptare ca la ţa ră în mijlocul pă­
durii unde se oprise trenul meu. Cât de dra­
gă îmi este viaţa la ţară! Şi de câţiva ani nu
m’am bucurat de ca. Dimineaţa era o răcoare
minunată şi peste tot căzuse o rouă grea, dar
mai pe urm ă se făcu îngrozitor de cald. Masa
de dimineaţă am luat-o îm preună cu tot per­
sonalul spitalelor şi apoi până la 9 şi ju m ă ­
tate am colindat din spital în spital, vorbind
româneşte cu toţi răniţii şi zâmbind fără grai
Ruşilor. Unii m i-arată o faţă prietenească şi
se bucură să vadă una la fel, alţii sunt poso­
moriţi. Unul dintre ei are un chip atât de ase­
m ănător cu al lui Nicolae, fostul îm părat, în­
cât mă duc în fiece zi şi mă aşed lângă patul
lui. Sunt printre ei unii cu răni îngrozitoare;
doi au m urit azi. Mai e şi un prizonier ger­
man, un pictor dela München, a cărei mână
dreaptă e greu rănită. E un om prietenos şi
stau m ult de vorbă cu el despre tot felul de
lucruri, despre München, despre pictorii de a-
colo, despre nebunia războiului, despre fru­
museţea ţării româneşti şi despre însuşirile
Românilor. El simte un m are interes pentru ei
din punct de vedere artistic. Fapt e că petre­
ceam cu adevărat în convorbirile noastre cu
el şi uitam cu totul că a r fi trebuit să fim
duşmănoşi.
Am tot trecut de la pat la pat şi unii dintre
răniţi s’au îm prietenit deabinelea cu mine.
Mignon munceşte „ori unde găseşte ceva de fă­
cut’’. îşi iubeşte din suflet munca şi m’am ho-
2 92 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lărît să o las aici; Carol răspunde de ea „cu


capul lui” deoarece răm âne şi el aici.
La 9 şi jum ătate am plecat cu Sybil, Carol
şi Ballif la Tecuci ca să vizitez nişte spitale-
M’am dus mai întâi la spitalul num it Cincu,
pentrucă e improvizat în casa familiei Cincu,
unde se trim et cei cu răni mai grave şi unde
sunt doi doctori francezi foarte buni. Spitalul
nu e bine întreţinut; mirosea grozav de rău
şi bolnavii nu păreau prea îngrijiţi; femeile
care ne conduceau din sală în sală, nu dădeau
destulă atenţie celor greu răniţi. Am văzut
lucruri înfiorătoare care îmi frângeau inima,
privelişti de neîndurat care îţi cutrem urau su­
fletul. Am adus puţină mângâiere pretutindeni
unde am putut, dar îmi dau seama, cu toată
durerea că puteam prea puţin. Nu pot decât
să-i fac să simtă c’am venit spre ei în ceasul
de durere.
Am găsit aici pe V ârtejeanu, fratele ofiţeru­
lui de ordonanţă al lui Carol, cu piciorul în­
grozitor de ciopârţit; toată lumea se teme că
va trebui să fie am putat şi vor să-l trim eată Ia
Iaşi la doctorul Bonachi, unchiul lui. După a-
ceia am fost la spitalul de triaj, care e ceva mai
departe de gară. Aici sosesc răniţii de pe câm­
pul de luptă. Am trecut printre rândurile lor
vorbind cu ei şi dându-Ie ţigări. Apoi m’am că­
ţărat prin vagoane, lucru destul de greu, căci
nu sunt trepte şi nu m ă pot urca decât p.-nând
un genunchi pe podelele vagonului, şi târân-
du-mă apoi înăuntru. Această opintire repe­
tată de mai multe ori este foarte obositoare.
Pe când eram acolo, au început nemţii să bom­
bardeze gara, şi când plecarăm văzurăm cum
explodau şrapnelele în apropierea noastră az­
vârlind nori groşi de fum şi de ţărână. M’am
POVESTEA VIETH MELE 293

dus să fac o vizită generalului Grigorescu căci


e foarte ceremonios şi-i place să fie tratat cu
atenţie. L-am găsit în m ijlocul unui consiliu
de războiu. Fui poftită cu toată curtenia proto­
colară să iau şi eu parte la consiliu, şi am as­
cultat foarte atentă ce se vorbea, cercetând
hărţile şi punând tot felul de întrebări, care
Sper că n’au fost prea sarbăde. A fost o expe
rienţă nouă pentru mine, mai ales că ne aflam
în faţa unei prim ejdii atât de apropiate. Lăsai
pe Carol la general şi mă întorsei cu Sybil să
dejunez la Ghidigeni, după ce mă înţelesesem
cu Grigorescu să mă întorc să vizitez câmpul
de luptă.
M’am înapoiat deci la ora patru; drum ul în­
tre Ghidigeni şi Tecuci c un adevărat chin şi
l-am făcut azi de patru ori pe o căldură zăpu-
şitoare. Am luat cu mine pe Carol care ne-a
condus în automobil, pe Mignon şi pe mine,
până în tr’un punct foarte înaintat pe o înăl­
ţime deasupra Şiretului, de unde puteam ve­
dea totul, adică prea puţin lucru afară de obu­
zele ce explodau înaintea noastră sau chiar de­
asupra capetelor noastre. Pe când străbăteam
şoseaua, obuzele explodau la stânga noastră,
încercam o sensaţic curioasă dar totul era atât
de firesc încât deabea îţi dai seama de gro­
zăvia realităţii care e m ult m ai înfiorătoare în
spitale. Bineînţeles am simţit oarecare emoţie
iar mai târziu generalul Grigorescu a fost do­
jenit că ne-a îngăduit mie şi fiicei mele să ne
apropiăm de câmpul de luptă. Aici trebue să
fac o paranteză înainte de a urm a cu povesti­
rea faptelor zilnice. Uimitoarea şi poate neaş­
teptata rezistenţă opusă de mica noastră ar­
m ată unor forţe germane cotropitoare, e o
faptă care va răm âne întotdeauna glorioasă
291 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

în analele istoriei noastre. In ciuda pildei rele


date de Ruşi, care în m are parte deveniseră
bolşevici, părăsindu-şi cu miile poziţiile de
luptă, soldaţii noştri rău hrăniţi, neînarm aţi şi
aproape neodihniţi, răm aseră neclintiţi şi hor
tărîţi în m ijlocul prăbuşirii foştilor aliaţi.
Am fost cu ei peste tot în spitale, pe front,
până în m ijlocul tranşeelor; i-am văzut schim-
bându-se încet din schelete în fiinţe omeneşti,
tinere şi sănătoase. Contribuisem cu toată pu­
terea şi cu toate mijloacele mele la minunea
reînvierii lor, ajutându-i, îmbărbătându-i, în-
curajându-i peste tot şi de câte ori mi-a fost
cu putinţă, aşa încât se născuse între noi relaţii
de înţelegere şi dragoste desăvârşită, care
erau şi pentru ei şi pentru mine o binefacere.
Privind în ochii Reginei lor, ei j uraseră să stea
d ârji ca un zid, să apere ultim ul petec de pă­
m ânt românesc care mai era al nostru. Mulţi
soldaţi în clipa morţii, mi-au şoptit cu ultima
suflare că luptaseră pentru mine. Nu eram cu
pentru ei căminul lor, mama lor, credinţa şi
nădejdea lor? Rămăsesem sm erită în faţa ace­
stei m inunate şi simple credinţe; ia r în ziua
când îm preună cu generalii care întocmeau re­
zistenţa noastră, stătusem să cercetez am ănun­
ţit hărţile, revedeam în minte acea mulţime de
chipuri anonime, acea mulţime de ochi care
priviseră într’ai mei căutând o ultim ă îm băr­
bătare. Simţeam ia r acele sute de m âini tremu-
rânde ce se agăţau de mine înainte de a alu­
neca în întunericul de veci şi în fundul inimii
mele ştiam că mă pot bizui pe soldaţii noştri
şi că deşi aveam o arm ată atât de mică, în cele
din urm ă tot a noastră va fi izbânda!
Pentru mine „Mama poporului meu” aceasta
a însemnat bătălia de la Mărăşeşti.
POVESTEA VIEŢII MELE 295

Ghidigeni, Miercuri 2/15 August 1917.


M’am deşteptat în tren după o noapte de
somn liniştit şi am găsit toate acoperite cu
rouă; până şi păsările ciripiau în pomi, în ju ­
rul meu, parcă a r fi fost prim ăvară. Dimi­
neaţa era răcoroasă şi de o frumuseţe dumne-'
zeiască, dar se prefăcu m ai pe urm ă într’una
din zilele cele m ai călduroase ce-am îndurat
vreodată. M’am dus la ora opt la conac să iau
dejunul cu toţi ceilalţi; am colindat apoi un
ceas printre răniţi vorbind cu ei, ascultând po­
vestirea durerilor lor, mângâindu-i şi aprin-
zând ici şi colo câte o ţigară.
Acest spital e cât se poate de bine condus
şi cei ce sunt îngrijiţi în el au un m are noroc
căci există spitale şi spitale. Când mă gândesc
la acel groaznic spital Cincu, atât de rău m iro­
sitor, mă bucur că acesta poartă numele lui
Mircea.
La 9 şi jum ătate am plecat cu Sybil, soţul ei
şi Ballif ia spitalul din Coţofăneşti. Ziua deve­
nea din ce în ce mai călduroasă drum ul mai
peste tot era îngrozitor de rău, iar în ceea ce
priveşte praful nimic nu l-ar putea descrie.
Sta depus pe păm ânt în straturi groase iar la
cea m ai mică adiere se ridica de pretutindeni
în ju ru l nostru ca un nor de nepătruns. Era
un p raf cafeniu şi culmea nenorocirii, întâl­
neam mereu convoiuri de Ruşi, lungi de câte
un kilometru care stârneau praful înăbuşin-
du-ne. D ejunul l-am luat pe un dâmb de pe
care se vedea Şiretul şi o privelişte m inunată
peste întreaga vale, totul însă învăluit de p ra­
ful care plutea ca o ceaţă şi ascundea zarea,
l ocul în care ne oprisem era puternic îngră­
dit cu sârme ghimpate şi tranşee. După de­
296 MARIA, REGINA ROMANIEI[

ju n am coborît drumul întortochiat spre va­


lea Şiretului şi trecurăm râul la Adj ud spre
Căiuţi. A fost o plim bare obositoare din pri­
cina căldurii, a prafului şi a obuzelor. In ceea
ce priveşte suferinţele noastre de acest fel, ziua
aceasta nu poate fi uitată uşor, totuşi a fost
interesantă prin bubuitul tunurilor care ajun­
geau până la noi din amândouă părţile, de la
Nord şi de la Sud. Carol avusese de gând să
vie cu noi dar tocmai acum începuse o luptă
m are în locul unde am fost eri, deaceea pe ziua
de azi s’a dus la generalul Grigorescu. întâi
ne-am oprit la Căiuţi unde ne-am dus să vi­
zităm spitalul Regina Maria. S’a lucrat aici în-
tr’un chip m inunat; doctorii au muncit patru
zile în şir, zi şi noapte, fără răgaz, căci c unul
din m arile centre unde se aduc răniţii. Sunt
doi doctori francezi foarte buni, care îşi înde­
plinesc îndatoririle într’un chip m inunat şi
niciodată nu-şi pierd buna dispoziţie şi încre­
derea. Petrecui m ultă vreme mergând de la un
rănit Ia altul cu ţigări şi alte lucruri, vorbind
cu ci şi îm bărbătându-i cât m ai mult. Căldura
era ceva de nedescris; îmi trebuia tot curajul
ca să nu m ă las învinsă. Am îndurat m ultă
căldură în România, dar ziua de azi le-a între­
cut pe toate. După ce am vizitat pe fiecare
rănit, am plecat la Coţofăneşti. Iar praf, iar
obuze, dar s’a ivit şi-o întâm plare înduioşă­
toare când m’au recunoscut nişte trupe în
m arş şi-au izbucnit neaşteptat în urale scoţân-
du-şi căştile ca să le fluture deasupra capului.
Am oprit maşina şi le-am lăsat un m aldăr de
ţigări- Cam pe la trei şi jum ătate ajunserăm
în sfârşit la Coţofăneşti, unul din cele mai m ari
centre dintre spitalele Regina Maria, întocmit
în nişte barăci frumoase de lemn, clădite de ge­
POVESTEA VIEŢII MELE 207

neralul Văitoianu. Soţia lui şi două fiice ale


lor lucrează acolo ca infirm iere îm preună cu
alte doamne, dar din nenorocire num ărul lor
e prea mic fiindcă spitalul are 1000 de paturi.
In clipa de faţă sunt cinci sute de răniţi; aici
e un centru pentru cei cu răni grave, căci e
foarte aproape de front. Vechiul meu prieten
doctorul Le L aurier e medicul-şef al acestui
spital, care e aşezat în tr’un loc pitoresc prin­
tre plopi bătrâni, deasupra râului Trotuş, iar
în fundul zării se văd dealuri păduroase. Aici
mi-au clădit generalul Văitoianu şi Jean Chris-
soveloni o căsuţă frumuşică de lemn, pe un
deal mic deasupra spitalului, de unde am o jn -
doită vedere spre Trotuş şi spre munţi. Toc­
mai când ajunsesem, era să ne răstoarne auto­
mobilul, căci întâlnind altul am vrut să-i fa­
cem loc dar o parte din şosea fiind nouă s’a
prăbuşit sub noi. Sybil ţipa speriată, dar m a­
şina după ce se aplecase formând un unghiu
foarte primejdios, se înţepeni şi izbutirăm să
ne căţărăm afară din ea, ia r după aceea ne u r­
m arăm drum ul pe jos. Ne odihnirăm câtăva
vreme în camerele infirm ierelor şi încercarăm
să ne curăţim niţel de praf. Suferisem mult
din pricina căldurii, care nu înceta să ne co­
pleşească dar aici, în sfârşit, găsirăm um bră şi
apă. îndată ce căpătarăm o înfăţişare mai cu­
viincioasă, începurăm vizitarea întregului lo­
cal. In ciuda oboselei şi-a nemaipomenitei căl­
duri, făcui tot ce se aştepta de la mine cu o
statornicie eroică, cercetând fiecare colţ, ui-
tându-mă la fiece lucru, vorbind cu fiecare
şi dând mici daruri tuturor răniţilor; ia r în tot
timpul simţeam că m ă topesc încet ca o fa r­
furie cu aspic. In sfârşit pe la cinci şi jum ă­
tate, am putut să mă duc să-mi inspectez că­
298 MARIA, REGINA ROMANIEI\

suţa, clădirea cea m ai frumoasă, m ai bine po­


trivită şi mai practică ce-am văzut vreodată.
Are două m ari ceardacuri descoperite, în­
dreptate spre am ândouă laturile văii, aşa în­
cât unul din ele e totdeauna um brit; de pe fie­
care ceardac ai o privelişte m inunată. Casa c
construită cu un gust deosebit ; fiece am ănunt
c încântător. Deoarece e zidită chiar pe culmea
dealului, au construit deasupra scării o gale­
rie de lemn care se urcă spre casă ca un mic
pridvor de m ănăstire cu stâlpi de lemn sculp­
taţi cu izvoade româneşti. Această locuinţă e o
adevărată comoară. Acolo sus am găsit pe Sy-
bil care m’aştepta cu o bine venită ceaşcă de
ceai; masa era servită pe ceardacul descoperit
pe care soarele îşi revărsa razele. Căldura era
încă de nesuferit dar căsuţa c răcoroasă căci
are ziduri duble. Mi-e drag acest locaş. A fost
clădit cu gândul să mă pot stabili acolo, dacă
aşi vrea să răm ân printre răniţii spitalului Re­
gina Maria, care e centrul acestor spitale. Ideia
a fost a lui Jean Chrissoveloni care ştia cât de
greu mi-a fost să renunţ la dorinţa mea de a
avea un spital propriu. Toţi doctorii francezi
şi rom âni precum şi toate infirm ierele au ve­
nit să se bucure îm preună cu mine de căsuţa
mea, şi la urm ă am plecat însoţită de urarea
tuturor că mă voi înapoia cât m ai curând,
să-mi iau în stăpânire mica mea locuinţă prin­
tre răniţi. Răspunsul fu bubuitul tunului din­
spre miază zi şi dinspre miază noapte, care în
zilele acestea ne hotărăsc soarta. La jum ătatea
drum ului care ne-a chinuit cu praful şi cu
sdruncinăturilc lui, Chrissoveloni ne-a părăsit
ca să se repeadă să vadă de ambulanţele noa­
stre de la Mărăşcşti. E neobosit, vede de toate
el însuşi, ţine organizaţia noastră în desăvâr­
POVESTEA VIETH MELE 209

şită ordine, se duce chiar pe linia de foc, prin


sate şi poziţii în bătaia tunului. Ambulanţele
Regina Maria sunt de un ajutor nepreţuit. Mi
s’a spus din toate părţile că mii de vieţi au fost
salvate prin felul cum lucrează organizaţia
noastră. Sunt cu adevărat m ândră de ea. A
fost ideia lui Jean Chrissoveloni să întocmesc
această organizaţie a ambulanţelor, pentrucă
vroia ca numele meu să pătrundă până pe li­
nia de foc.
E în adevăr un prieten credincios. După
cină, am rămas pe terasă şi m’am bucurat do
răcoarea serii, stând de vorbă despre chestiuni
m ilitare cu Carol şi Grigorescu. Generalul
Grigorescu bineînţeles e foarte îngrijorat căci
înţelege greutatea fără seamăn a situaţiei, dar
totdeodată are încredere în m inunatul avânt
al trupelor noastre. Ruşii alcătuiesc partea
tristă a tabloului, mi se pare că trebue să pri­
vim ca o m arc minune că tot se mai luptă
uneori. Mă întorsei la trenul meu la miezul
nopţii. Las aici pe Mignon în grija lui Carol.
Iaşi, Joi 3/16 August 1917.
In sfârşit am prim it o scrisoare de la Ducky
care se află în Finlanda într’un loc num it Bor-
go. Are de gând să nască acolo copilul şi până
acum s’a simţit bine, dar a început să sufere
de câtva timp dureri grozave de la genunchi
în jos şi nu poate nici m ăcar să stea în picioa­
re. Disperarea ci faţă de ultimele întâm plări
din Rusia, nu cunoaşte margini.
Irène Procopiu are curajul să ne părăsească
căci vrea să-şi ducă fetele în Danemarca şi va
încerca în drum să vadă pe Ducky.
Ileana e plină de veselie şi de nerăbdare
300 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

din pricina unui nou căluţ ce i-a fost dăruit.


I-am promis să ies călare cu ea m âine de di­
mineaţă.
Azi nici o veste de pe front. Nando a trimes
pe Ballif la arm ata lui Avercscu, să vadă cum
stau acolo lucrurile.
Iaşi, Sâmbătă 5/18 August 1917.
A fost o dim ineaţă agitată aşa că deabea am
putut răsufla. Se pare că toată lumea vrea să
mă vadă în acelaş timp. Mai m ulţi Ruşi ale
căror organizări s’au destrămat, vor să lucre­
ze acum sub ordinele mele. Intre două audien­
ţe m’am repezit să văd pe fratele lui Vârte-
jan u care e acuma fri spitalul Brâncovenesc,
unde lucrează Nadeje Ştirbey. L-am găsit în
dureri groaznice pe masa de operaţie, dar to­
tuşi sunt speranţe să-şi păstreze piciorul.
Ne-a venit vestea că Ţarul şi fam ilia lui au fost
m utaţi la Tobolsk; nimeni nu cunoaşte moti­
vul. Ce-au de gând să facă cu bietul Nicky?
Sunt atât de îngrijată şi mi-e cu neputinţă
să intru în legătură cu vreunul dintre ei.
Am petrecut după amiaza scriind şi pic­
tând cu Ileana, care a fost mai dulce şi mai
drăgălaşe ca ori când. Farm ecul ei e atât de
mare, încât ţi se pare când e ea de fală, că
odaia e împodobită cu flori. E foarte preocu­
pată din pricina a două scrisori pe care vrea
să le trim eată verişoarelor ei din Rusia care
i-au scris (fetele lui Ducky).
laşi-Roman, 8/21 August 1917.
Am plecat dis de dim ineaţă la Roman cu
Nicky, Miss Milne, m aiorul Georgescu şi bă-
POVESTEA VIEŢII MELE 001

Iranul Baker. Drum bun, aer curat fiindcă


a plouat; maşina mergea bine aşa încât am a-
juns la ceasul hotărît la casa d-nei Nevruze-
Ne-am m ai scuturat puţin, după aceea am
fost prim ite de această bună doamnă cu o bu­
curie extatică, şi apoi am făcut o lungă vizită
de două ceasuri la spitalul Mircea, unde u ria­
şii fraţi englezi au făcut minuni. Acum spita­
lele sunt iarăşi pline de răniţi în locul bolna­
vilor de tifos exantematic. Sunt nenum ărate
cazuri de fracturi ale gambei, pricinuite mai
ales de granulele de m ână. Din nenorocire se
fac multe amputaţii, dar peste tot starea su­
fletească a oamenilor era destul de bună,
plini de vitejie şi de interes pentru m area par­
tidă nesigură a războiului. Eu însă văzând
atât prăpăd, nu încetam de a-mi spune în
gând: Ce nebunie! Ce nebunie! După prânzul
de la d-na Nevruze, unde ne-a servit m âncări
îmbelşugate şi cât se poate de bune, plecarăm
să vizităm alte spitale începând cu al Crucii
Roşii acum sub direcţia doctorului Mârzescu
care mai înainte lucra cu englezii. După a-
ceea am fost la alt spital tot al Crucii Roşii
însă ceva m ai mic, şi apoi lângă gară la nişte
m ari barăci de lemn, unde sunt vreo mie de
paturi.
De acolo am vizitat alt spital, instalat chiar
în clădirea gării, apoi şi la triaj. Nu se m ai
sfârşea! Şi peste tot îm part daruri, vorbesc
cu soldaţii, doctorii, infirmierele, ofiţerii şi
îmi fac datoria cât pot mai bine. E obositor,
dar cum s’ar putea cineva gândi la puţină o-
boseală când vede atâta suferinţă! Aşa dar
strivesc în mine orice simţire a trupului şi
merg înainte, tot înainte, fără a refuza vreo­
dată să vizitez vreun loc, ce mi se cere să-l
302 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

inspectez. Aceasta ridică m oralul răniţilor mei


precum şi al doctorilor şi al infirmierelor. Vi­
zitele mele nu sunt făcute în zadar, şi apoi as­
cult toate plângerile şi vin în aj utor acolo unde
se simte nevoia. De pildă, la triaj mi-a spus
doctorul francez că soldaţii sunt nehrăniţi,
aşa dar am de gând să Ie trim et câte provizii
voi putea. După ce-am inspectat principalele
spitale, am plecat spre un sat apropiat unde s’a
întocmit un mic cămin pentru orfani şi acest
locaş mi-a răm as întipărit în minte ca un lo­
caş plin de lumină. Era o casă mare, ţărăneas­
că, în care erau găzduiţi numai 18 copii ; toţi
păreau fei'iciţi, bine îngrijiţi, curat îmbrăcaţi
însă modest ca nişte copii de ţărani cum şi
sunt; acest cămin mi s’a părut că este condus
în chip practic şi cu m ultă chibzuinţă.
Câţiva dintre copii aveau un farm ec căruia
nu te puteai împotrivi, m ai ales doi dintre
băieţei. De câte ori văd câte un băieţaş între
patru şi cinci ani, simt o dorinţă nestăpânită
de a-1 strânge la pieptul meu. Le-am dat bom­
boane şi câte o cruciuliţă de purtat la gât, apoi
mi-au sărutat m âinile o mulţime de femei din
sat, pe când splendidul soare românesc se re­
varsă peste m ari şi mici, im punători şi smeriţi.
După aceea m ’am întors la d-na Nevruze, care
poftise la ceai în grădina ei o mulţim e de lu­
me; a trebuit să zâmbesc tuturor ; erau Fran­
cezi, Englezi, Ruşi, Români. încercai să mă
arăt plăcută şi însfârşit la şapte şi jum ătate
am plecat la Iaşi unde am ajuns la nouă şi
jum ătate. Acolo prim ii de pe front vestea că
la Mărăşeşti duşmanii au încetat atacul con-
centrându-se m ai ales la Oituz, unde trupele
noastre din nefericire sunt greu încercate. Se
pare că acolo am pierdut câteva poziţii.
POVESTEA VIEŢII MELE 303

Iaşi, Miercuri 9/22 August 1917.


Regele s’a întors de pe front. După dejun
am avut o lungă convorbire, despre situaţia
m ilitară, cu el şi cu Ballif care deasemenea se
întorsese de pe celălalt front unde fusese ală­
turi de Avcrescu. Dealtfel veştile aduse de el
erau destul de bune. Regele crede că în ciuda
puternicei înaintări duşmane şi a pierderilor
noastre îngrozitoare (se pare că luptele sunt
cât se poate de sângeroase), trupele noastre
tot le vor ţine piept. S’a întors plin de laude
pentru purtarea ofiţerilor şi a soldaţilor, dar
e rău că transportul trupelor se face cu m are
greutate; avem prea puţine camioane, ia r bie­
ţii cai sunt într’o stare de plâns. Dealtfel e o
m are deosebire între arm ata de eri şi cea de
azi; e o arm ată mică, în tr’adevăr, dar e plină
de viaţă, de încredere, de curaj. O m inunată
înviere! Ballif aducea deasemeni m ari laude
lui Averescu, care îngrijeşte singur de toate,
e liniştit, e viteaz şi nu se dă înapoi de la nici
o prim ejdie. E foarte iubit de oamenii lui. In
spitalul francez unde am fost azi dimineaţă
cu Nicky, am găsit pe vechiul meu prieten
Radu Rosetti greu rănit la picior; are o frac­
tură a şoldului. Cu durere mă gândesc că ro­
lul lui activ în acest războiu de-acum s’a sfârşit.
El însă era vesel ca întotdeauna şi înflăcărat
la gândul bătăliilor; avea poftă de vorbă şi
era plin de entuziasm. Şi nu mai isprăvea lău-
dându-şi trupele.
După amiază am plecat în maşină cu Elisa-
betha într’un sat să duc lui Petrache, unul din
ţigănuşii prieten cu mine, nişte cămăşi ce pu­
sesem să-i facă. Eram aşteptaţi şi tot satul se
adunase să-l vadă gătit. II desbrăcară de hai-
304 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nelc cele vechi — sau m ai bine zis de vechi­


le-! sdrcnţe — şi Petrache, tuciuriu ca ceau­
nul, fu băgat în tr’o cămaşe foarte albă, încins
cu brâu roşu, legat cu o fundă în faţă; trebue
să m ărturisesc că Petrache semăna cu un
arap; îi şedea m ai bine cu sdrenţele lui. Apoi
Lisabetha şi cu mine ne-am dus într’un lan,
ceva mai departe şi-am cules o mulţime de
floarea soarelui. Ne sunt foarte dragi florile
de câmp din jurul Iaşilor, nu sunt la fel cu
cele pe care le găseam în ju ru l Bucureştilor.
Veştile m ilitare sunt azi m ai liniştitoare:
Italienii au avut o izbândă însemnată, dease-
meni şi Francezii lângă Verdun. Ai noştri o-
pun o rezistenţă îndârjită. Mignon lucrează
tot la Ghidigeni. Carol se află tot pe front.
laşi, Vineri 11/24 August 1917.
A 52-a zi de naştere a lui Nando! I-am dat
un vas plin cu săpun englezesc, un dar ca în
vreme de războiu! Şi totuşi azi suntem mai
fericiţi, în ciuda dezastrelor îndurate, şi faţă
de-acum un an când am fost nevoiţi să facem
marele pas şi când hotărîrea luată frânsese
inima lui Nando.
După ce zarul a fost aruncat, după ce nu
mai puteam da înapoi, situaţia devenise mai
uşor de suportat, deşi am îndurat numai boală,
desamăgiri şi nenorociri. Şi acum după aproa­
pe un an de lupte, ţara noastră în loc să fie
mai mare, c m ai mică ! Insă legătura dintre
noi şi poporul nostru s’a făcut m ai trainică şi
m ai temeinică; e o legătură pornită din încre­
dere şi din suferinţe răbdate îm preună fără să
ne tânguim. In clipa asta suntem atât de m ân­
dri de trupele noastre şi de neîntrecutul lor a-
POVESTEA VIEŢII MELE 305

vânt încât ni se înveselesc inimile şi dobân­


dim încredere în viitor, cu toate încercările
grele prin care trecem. Am petrecut dimi­
neaţa vizitând bolnavii acasă la ei. Pe urmă
s’a dat în casa Regelui un dejun la care pofti­
sem pe generalii Prezan, Berthelot şi Tcherba-
chief. La 11 am plecat cu trenul la Bacău şi
Piatra.
Piatra-Bacău, 12/25 August 1917.
Am petrecut în tren o noapte destul de lini­
ştită, apoi o dimineaţă obositoare la Piatra
printre bolnavi şi răniţi. Piatra e un orăşel
foarte frumos la gura văii Bistriţei. Ne-au în­
tâm pinat Averescu şi prefectul, un vechi prie­
ten al lui Aunty de la Curtea de Argeş; e un
domn bătrân cu purtări prea fam ilare, cam
supărătoare, însă binevoitor şi după câte se
spune este un foarte bun prefect, ceea ce la u r­
m a urmei e singurul lucru important. întâi am
fost la spitalul Crucii Roşii şi apoi la un sa­
natoriu pentru ofiţerii şi doctorii francezi; c
o căsuţă plăcută care le e foarte dragă şi în
care vin să se odihnească cu m are plăcere. Ei
doriseră totdeauna să le fac o vizită şi m ’au
întâm pinat cu o bucurie măgulitoare pentru
mine. De acolo m’am dus la d-na Albu, care
odinioară, în tinereţea mea, mă găzduise pe
când făceam cu soţul meu o excursie pe Valea
Bistriţei. Acum e văduvă şi e foarte bolnavă,
pare îngrozitor de schimbată. Am vorbit îm ­
preună de vremea de demult, ceea ce ne-a în­
tristat pe amândouă, dar i-a părut bine că
m ’am dus s’o văd; vizita mea a mişcat-o mult
căci duce o viaţă foarte singuratecă şi e cu de­
săvârşire infirmă.
vo
306 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Plecând de la ea am trecut râul, şi ne-am


dus la m arele spital de convalescenţi, pe care
îl conduce prietena mea Lise Soutzo şi care e
m ândria lui Averescu. E o organizaţie m inu­
nată şi are până acuma loc pentru o mie de
bolnavi, dar Averescu ar vrea s’o mai m ăreas­
că şi să poată găzdui patru mii. Lise împreună
cu un neobosit doctor român, conduc acest
spital cum nu se poate m ai bine; Lise este
foarte pricepută şi cu toate că e singura fe­
meie acolo, izbuteşte să nu stingherească pe
nimeni. E silită să lucreze foarte m ult şi a tre­
buit să locuiască până acum într’o baracă mică
de scânduri necioplite, la capătul unuia din
pavilioanele de lemn. Acum două săptăm âni
s’a clădit pentru ea, chiar deasupra spitalului,
o căsuţă destul de frumoasă de unde se vede
întreg ţinutul; de acolo are o privelişte m inu­
nată şi am avut plăcerea să m ă joc cu băeţelul
Lisei care locueşte cu ea. Singura critică ce-i
pot aduce e că spitalul, aşa cum se vede acum,
n’are în ju ru l lui nici un copac. Poziţia spi­
talului meu de la Coţofăneşti e m ult mai fru­
moasă, cu crângurile de plopi ce-1 înconjoară ;
aici însă dealurile sunt mai înalte. Mi-am fă­
cut obişnuitul colind printre bolnavi, împăr-
ţindu-le daruri. Azi, chiar de dimineaţă, a în­
ceput căldura istovitoare, care creştea mereu
din ceas în ceas. Lise e o tovarăşă cât se poate
de bună şi m ’a îngrijit m inunat. N’aveam cu
mine decât pe Lisabetha. D ejunul ne-a fost
servit pe coasta dealului, de unde se vede tot
spitalul şi l-am luat îm preună cu ofiţerii con­
valescenţi. După aceia am vizitat partea cea­
laltă unde vor fi clădite noile barăci. Ne-am
întors apoi la P iatra să vizităm m arele spital
rusesc; doctorul ştia franţuzeşte şi toată lumea
POVESTEA VIETH MELE 307

(până şi soldaţii) se arătau m ulţum iţi şi veseli


de a mă vedea. Averescu ştie perfect ruseşte şi
trebue să recunosc că-şi face datoria cu neîn­
trecută demnitate şi ordine. După aceea am
plecat pe o căldură copleşitoare spre Bacău şi
tot drum ul m’am oprit să vizitez spitalele de
triaj precum şi o imensă colonie de barăci, pe
care o străbăturăm toată, în timp ce peste ca­
petele noastre se revărsa căldura nemiloasă a
soarelui.
Averescu a mers pretutindeni cu noi şi ne
dăm uşor seama ce m ult îl iubesc soldaţii. La
Bacău am fost prim ite de d-na Averescu, în
casa ei frumoasă, curată şi încăpătoare în care
vom sta două zile. Mi-a părut binevenită o
ceaşcă bună de ceai şi după aceia baia m inu­
nată înainte de cină. E rau poftiţi la m asă îm­
preună cu noi, Lise Soutzo şi generalul rus
Ragosa. Masa foarte bună ne-a fost servită de
două fele germane, foarte frumuşele. înainte
să mă duc la culcare, a venit Averescu în ca­
mera mea, şi am avut o convorbire sinceră. El
socoteşte că are a se plânge de multe lucruri;
cu l-am ascultat cu toată bunăvoinţa şi i-am
făgăduit să-l înştiinţez dacă se pregăteşte
vreo uneltire contra lui. Mi-a părut rău când
mi-am dat seama cât se simţea de nedreptăţit;
el, care a muncit din greu şi şi-a păstrat a r­
mata în cele m ai bune condiţii ; s’a arătat neo­
bosit în toate privinţile, merite pentru care
este sincer iubit de oamenii şi soldaţii _lui şi
totuşi Cartierul General n’are încredere în el.
Aceasta bine înţeles jigneşte adânc pe un om
care ştie că şi-a făcut datoria şi m ai presus de
toate m ai este şi viteaz. Am stat de vorbă
amândoi multă vreme şi cred că de data asta,
acest om m ândru şi scump la vorbă a spus cel
3 08 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

puţin deschis aproape lot ce-i apăsa inima şi


gândul. Am fost cât se poate de binevoitoare şi
nădăjduiesc că plecând de la mine, s’a simţit
ceva mai fericit, fiindcă putuse să vorbească
atât de deschis cu Regina lui.
Bacău, Sâmbătă 13/26 August 1917.
Zi de muncă încordată şi grea; spitale, spi­
tale, spitale, unul după altul ziua întreagă, în­
cepând cu un imens spital m ilitar întocmit în
nişte m ari barăci, care fuseseră înainte bară­
cile artileriei. Se aflau acolo peste o mie de
răniţi; am intrat în toate sălile şi ne-am făcut
toată datoria fără şovăire, cu toată marea_noa­
stră oboseală; noroc că ziua nu era chiar aşa
de călduroasă. Am vizitat şi bucătăriile şi că­
m ările precum şi olăria unde se făceau toate
străchinile pentru spital. Toate erau foarte
bine conduse şi întreţinute. De acolo am fost
la alt spital mare, înjghebat în nişte ham bare
de grâu. Am văzut nespus dc multă suferinţă,
dar peste tot răniţii păreau mişcaţi de venirea
noastră ; simt că vizitele noastre lc fac bine.
sunt o m ângâiere pentru ei şi o îm bărbătare
pentru cei ce-i îngrijesc. In Bacău se află câţi­
va doctori cât se poate de buni. Am luat parte
la un dejun plăcut şi n’am ieşit din casă decât
la patru şi jum ătate, dar dc atunci am vizitat
spital după spital până la ora opt şi jum ătate.
Mi se încurcă în minte num ărul spitalelor vi­
zitate! Atâta ştiu că, ne apăsa din ce în ce mai
m ult osteneala, pierdeam aproape noţiunea
suferinţei, picioarele ne dureau îngrozitor, iar
pe Lisabetha o durea rău genunchiul. Rotula i
se mişcă uşor din loc, ceea ce bineînţeles ii
sapă puterile. Ne-am întors acasă cu desăvâr­
POVESTEA VIETU MELE 309

şire istovite, aproape nemaiputându-ne ţine în


picioare. Din fericire cam pe la ora şapte iz­
bucni o m are furtună, ceea ce aduse o destin­
dere generală, fiindcă ziua fusese cât se poate
de înăbuşitoare.
Bacău-Oneşti, 1U/27 August 1917.
Mă deşteptai odihnită cu toate că întâia oară
de când ţin minte, am fost prea ostenită ca să
pot dormi. M’am svârcolit în pat ceasuri în­
tregi fără să pot închide ochii, cu trupul ni­
micit de oboseală.
Nu-mi dădusem seamă că eram până în-
tr’atât de istovită.
Mi se părea că sângele meu se sbuciuma ne­
încetat, cu toate că trupul mi-era nemişcat-
Dar a doua zi de dim ineaţă începui iar să-mi
fac datoria. Nici m ăcar nu m’am dus să deju­
nez, căci trebuia să iscălesc vreo câteva sute
de cărţi poştale. Mă simţeam îmbulzită şi apă­
sată de atâtea treburi. Deşi plouase tare în
timpul nopţii, aerul era totuşi foarte încărcat
şi înăbuşitor.
La nouă şi jum ătate mi-am început ia r co­
lindul prin spital şi-am m uncit fără răgaz
până la 12 şi jum ătate, când am m âncat ceva
la repezeală şi apoi m’am îm brăcat în grabă
cu un costum de călărie improvizat, căci mă
invitase generalul Averescu să vizitez frontul.
însoţită de Lise Soutzo şi de Ballif plecai cu
maşina la Oneşti, pe un drum frumos însă
plin de gropi, peste dealuri şi văi, pe alocuri
îm pădurite şi uneori cu privelişti de toată fru ­
museţea. Am ajuns la Oneşti la ora patru fix
aşa cum ne aşteptam. De pe dealuri bubuiau
tunurile; aici ne întâm pina Averescu şi ne
3 10 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

duse înspre munţi, pe când toate femeile din


sat ieşeau afară din colibele lor să ne vadă
trecând.
Averescu ne duse pe o înălţim e în faţa po­
ziţiei pe care o ocupau Românii şi Germanii.
Dincolo se vedea Târgul Ocna, oraş pe care în­
cearcă duşmanul să-l ia şi-l bombardează ne­
încetat. Ne apropiarăm cu m aşina de poziţie
cât m ai m ult şi apoi încălecarăm şi ne urcarăm
până în vârful dealului. De sus se zărea o mi­
nunată privelişte ia r câmpul de bătălie se în­
tindea sub ochii noştri, foarte aproape. Bom­
bardarea nu era aprigă în acea clipă; numai
din când în când câte o lovitură de tun din
amândouă părţile. Generalul Văitoianu se ală­
tură de noi şi amândoi generalii ne dădură lă­
m uriri asupra desfăşurării luptei precum şi
asupra speranţelor ce puneau în rezistenţa
atacurilor noastre. Ne chinuie căldura, dar
priveliştea era cu adevărat m ăreaţă. E ra o
adâncă sguduire sufletească pentru mine să mă
aflu atât de aproape de locurile unde vitejii
noştri soldaţi îşi aduceau prinos viaţa, ca să
alcătuiască o stavilă vie între aceste meleaguri
încă ale noastre, şi năvala duşmanilor. Simţii
atunci m ai adânc de cât ori când ce aprigă e
iubirea mea pentru ţara aceasta. D upă ce în­
ţelesei deplin tot ce-mi lăm uriseră generalii,
mă coborîi de pe înălţim i în valea unde era
adunată o companie de vânători de munte
care aştepta să li se îm partă decoraţii pentru
purtarea lor vitejească. Averescu mă rugă să
dau eu în locul lui decoraţiile soldaţilor, bine­
înţeles o făcui cu nespusă plăcere. Ştiam că
aceasta îi va bucura m ai m ult decât orice-
Dragii şi vitejii mei soldaţi! cu căştile lor, cu
feţele lor pârlite de soare, sunt o privelişte ce
POVESTEA VIETH MELE 311

desfată ochii. Toţi îmi zâmbeau, pe rând, fe­


riciţi de a mă avea în m ijlocul lor şi-mi spu­
neau numele satului din care erau; s’a rostit
astfel numele m ultor locuri scumpe, ia r ochii
noştri se înţelegeau, în dorul nostru deopotrivă
de adânc după meleaguri care nu m ai erau
ale noastre. S’a născut între noi o încredere
nouă din pricina vitejiei cu care s’au luptat, a
eroismului cu care au apărat păm ântul ce ne-a
mai rămas. A fost o clipă plină de însufleţire,
când sim ţirăm cu toţii, laolaltă, acea iubire
aprigă, aproape evlavioasă care ne leagă
acum pe veci.
Priveliştea era m inunată, cerul albastru,
nenum ărate flori smălţuiau pajiştea, ia r din­
colo de m unţi bubuiau tunurile. După ce se
sfârşi ceremonia, ne repezirăm cu automobilul
înapoi la trenul nostru, oprit dincolo de
Oneşti, unde rămăsese Lisabetha care nu pu­
tuse să ia parte la excursia noastră. Când o
găsirăm nu prea se simţea bine, aşa dar lăsai
pe Lise cu ea şi scoţând de pe mine costumul
de călărie, nu prea elegant, plecai cu Averescu
şi Ballif la un sat îndepărtat unde mă poftise
la masă divizia întâia. A junserăm acolo pe în­
serate şi fusei dusă cu tot alaiul, printre, ropote
de urale, până la o m are pajişte unde fuseseră
aşezate nişte mese mari, una pentru mine cu
ofiţerii, şi ceva mai încolo altele pentru trupe.
In această seară, de pomină între seri, vroiam
să fim cu toţii laolaltă. întâi şi întâi am ocolit
câmpia ca să salut pe toţi ostaşii, care îşi
fluturau în aer căştile, izbucnind în urale.
Era întuneric peste tot, nu lum inau decât două
reflectoare care-mi aruncau în ochi raze orbi­
toare de lumină. Cred că soldaţii m ă puteau
vedea desluşit, pe când eu le vedeam num ai
312 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

conturul şi sclipirea de lum ină pe metalul


căştilor ce fluturau deasupra capetelor lor.
E ra o privelişte care-ţi dădea un fior şi-ţi ră ­
m ânea întipărită în minte. Mă simţeam adânc
sguduită; era ceva înălţător şi totdeodată trist.
Lipseau atâţia care nu m ă m ai puteau întâm ­
pina cu urale! Tocmai această divizie avusese
pierderi grozave, deaceia dorisem cu tot dina­
dinsul să viu printre ostaşii ei, înainte să intre
ia r în foc. Am fost prim ită de gen. Stratilescu,
comandantul diviziei. D ar n’am putut să stau
mult, căci eram aşteptată la trenul meu, la o
oră hotărîtă. Averescu rosti o cuvântare care
ne merse la inimă. Se nimerise că tocmai în
acest ceas, cu un an înainte, se declarase răz­
boiul şi trupele noastre trecuseră Carpaţii! S’a
şi împlinit un an! Şi câte am învăţat, câte am
îndurat cu toţii în acest singur an! Azi e pen­
tru mine un fel de m ândrie aproape cucernică,
faptul că toate trupele vor să m ă aibe în m ij­
locul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu
le a ju t să ţină aprins în inima lor avântul en­
tuziasmului. Haina mea de infirm ieră a ajuns
pentru ei un simbol. Pe când treceam, albă de
tot, dela unul la altul, reflectoarele m ă lumi­
nau în noapte şi ştiam că în ochii ostaşilor, eu
înfăţişez steaua nădejdii. Eram raza care le
lum ina calea, ceva viu, ceva aevea pentru care
ei erau gata să trăiască, să lupte şi să moară.
Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva
ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice.
Ia r izbucniră nesfârşite urale şi apoi cu durere
a trebuit să mă duc înapoi la gară, sub lumina
stelelor, dealungul drum ului plin de gropi, înJ
tovărăşită de bubuitul tunurilor... Sburând
peste dealuri, vedeam m ari rotogoale de flă­
cări; Germanii trăgeau cu tunul în aer; nici­

/
POVESTEA VIEŢII MELE 313

odată nu mi-am dat seama ce înţeles aveau


acele mingi de foc!
Iaşi, Marţi 15/28 August 1917.
Sfânta Maria mare! Un an decând s’a înce­
put războiul! Am ajuns la Iaşi la opt şi jum ă­
tate; Carol tocmai atunci sosea şi el de pe ce­
lălalt front şi aveam amândoi m ulte de po­
vestit; ne mergea gura fără să ne m ai oprim.
Primii nenum ărate telegrame ce-mi răsco­
liră sufletul. Lisabetha nu e tocmai bine, nu
poate îndura oboseala. Ileana şi Nicky ne-au
ieşit înainte cu iepuraşi albi în braţe.
După dejun avui o lungă convorbire despre
chestiuni m ilitare cu Nando şi Carol. Povestii
Regelui cele spuse mie de Averescu. Ave-
rescu îmi dăduse în alb demisia lui, ca dovadă
că nu lucra pentru propria lui ambiţie, cum îşi
închipuiesc unii. Mă rugase s’o înmânez Rege­
lui, dacă mi se va părea că Regele socoteşte că
e mai bine ca el să se retragă. E un lucru cam
neobişnuit, însă în semn de prietenie, prim i­
sem acea hârtie, dar nu o dădui niciodată Re­
gelui. Insă luai cu îndrăsneală apărarea lui
Averescu, arătând lui Nando însuşirile lui şi
dovedind cât era de nedrept bănuindu-1 pe el,
sau lăsându-1 înadins în umbră. Ofiţerii lui
aveau m are încredere în el; oa şef insufla
trupelor entuziasm, se cuvenea aşa dar să fie
cinstit iar nu jignit. Cred că prin pledoaria
mea am arătat adevărul soţului şi fiului meu.
La dejun am avut ca oaspe pe simpaticul
Comandor Locker Lampson, care m ai venise
odată iarna trecută şi cu care răm ăsesem de
atunci în legătură- In m ai m ulte rânduri îmi
fusese de ajutor. După masă am avut o lungă
3U MARIA, REGINA ROMÂNIEI

convorbire cu el şi mi-a plăcut m ai m ult de­


cât oricând ; mi-a promis să ne m ai ajute şi,
fiind deputat, e sprijinul moral al cauzei noa­
stre în Anglia.
Mă întrebă totdodată dacă aş prim i o sabie
de onoare pe care vor să mi-o ofere ofiţerii şi
soldaţii dela automobilele blindate, ca unei
prinţese engleze ce şi-a făcut vitejeşte datoria
pentru ţara ei greu încercată. Aceasta m ’a
mişcat până în adâncul inimii.
Regele a trimes arm atei un prea frumos m a­
nifest cu prilejul începutului anului al doilea
de războiu. Spre m area noastră părere de rău,
Ducele de Luynes şi Robert de Flers ne-au
părăsit, pentru a se întoarce în Franţa. Ne-am
luat răm as bun unii dela alţii cu m ultă în­
tristare.
Deşi trebuia totdeauna să duc o adevărată
luptă pentru a putea pleca din Iaşi, avui în
sfârşit bucuria să mă pot duce pentru un timp
scurt la încântătoarea căsuţă de lemn zidită
pentru mine, deasupra spitalului dela Coţofă-
neşti, centrul cel m ai însemnat al organizări­
lor noastre Regina Mariaj din dosul frontu­
lui. Eram încântată de micuţa mea locuinţă,
zidită pe înălţim ea ei singuratecă, cu vederea
pe valea Trotuşului. Eram încântată să mă
aflu la ţară, după înăbuşitoarea viaţă din oraş
şi apoi aici eram aproape de tot de front şi
în legătură zilnică cu trupele; nu mai pome­
nesc de bucuria răniţilor când mă văd în m ij­
locul lor. Se dădeau lupte grele pe amândouă
fronturile- Coţofăneştii se află situat într’un
punct im portant şi spitalul prim eşte sute de
răniţi pe zi. îm i petreceam ziua printre ei; al-
cătuiam cu toţii un mic regiment de munci­
tori entuziaşti; bineînţeles prezenţa mea prin­
POVESTEA VIEŢII MELE 315

tre doctori şi infirm iere era un îndemn şi o


îm bărbătare. De aici puteam deasemeni să
'aju n g uşor până Ia celelalte spitale dealungul
întregei văi, precum şi pe la diferite regi­
mente. Lisabetha oare trebuia să vină cu mine,
se îmbolnăvise după munca noastră prea în­
cordată delà ultima vizită; aşa dar singurii
mei tovarăşi erau Nicky şi Ballif. Lui Nicky
îi plăcea căsuţa mea tot aşa de m ult ca şi mie;
cu m are înfrigurare îmi ajută să-i dau o înfă­
ţişare plăcută, împodobind-o pe cât ne-a fost
cu putinţă cu scoarţe ţărăneşti şi olărie în cu­
lori vii. Nicky era un tovarăş nepreţuit şi pe­
treceam îm preună de minune. Se împrietenise
cu toţi, cunoştea pe toată lumea din preajm a
noastră şi se arăta folositor în felurite chipuri.
Ne îm bătăm de bucuria neştirbitei noastre li­
bertăţi, atât de deosebită de viaţa delà Iaşi. Ba­
llif ne purta de grije la amândoi şi păstra, în
toate, o ordine desăvârşită. Era un „dascăl ne­
înduplecat” şi nu-mi îngăduia niciodată să mă
dau înapoi delà vreo îndatorire fie ea cât de
grea sau istovitoare; era totdeauna sever şi
gata să descopere greşeli, dar eu îi prim eam
sfaturile cu răbdare, căci îmi dădusem de
m ult seama că erau bune, deşi uneori erau
greu de urm at. Mulţi au venit să m ă vadă pe
când locuiam în căsuţa m ea; m asa mea era
totdeauna pusă pentru oricine sosea şi ori
cât de târziu. Generalii veneau pe rând să mă
vadă şi printre ei era şi un general rus Eltcher-
ninoff, comandantul unor trupe care nu se răs-
vrătiseră încă. Se purta cu mine cât se poate
de curtenitor şi mă lăuda peste m ăsură într’o
franţuzească îngrozitoare, dar era un bătrân
foarte plăcut şi eram foarte bună cu el, căci
mi-era milă de toţi Ruşii ce mai păstraseră
316 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

principiile monarhice. Şederea mea se scurlă


fără veste din pricina unor ştiri rele din Rusia.
Korniloff căzuse dela putere; Kerenski se de-*
clarasc generalisim al arm atei şi iar ne fură
inimile apăsate de teamă. Iată câteva descrieri
al vieţii mele la Coţofăneşti:
Coţofăneşti, Joi 24 August/6 Sept. 1917.
Aceasta e a treia zi de când sunt la Coţofă-
neşti. In fiece dimineaţă, pe la ora şapte, sboa-
ră deasupra casei noastre un avion duşman, iar
de nu ştiu unde se trag focuri asupra lui;
acesta e prim ul sunet ce-1 aud când mă deş­
tept, afară de vântul care uneori vâjâie nestă­
vilit în ju ru l căsuţei mele- Am poreclit-o „Că­
suţa unde se întâlnesc cele patru vânturi”. O
zi de toată frumuseţea, mai puţin răcoroasă
decât eri şi totodată m inunat de înviorătoare;
trebue să m ărturisesc că aerul aici e cum nu
se poate m ai bun. îm i petrecui dim ineaţa ca
de obiceiu în spital printre răniţi. Pe mulţi îi
evacuau şi eu mergeam neîncetat printre ei,
dându-le ţigări şi câte ceva bun de mâncare.
Soldaţii noştri găsesc de spus lucruri atât de
duioase! Ţăranul rom ân are un fel de a vorbi
deosebit de fermecător. Oamenii îmi dau să
înţeleg că sunt nădejdea şi m ângâierea lor.
M’am aşezat la vorbă şi cu ofiţerii culcaţi pe
brancarde la soare şi am dat dulceaţă şi com­
pot celor ce n ’au voie să m ănânce altceva.
Umblu fără odihnă, peste tot; încerc să aduc
pretutindeni puţină alinare, câte o vorbă bună,
câte un surâs blând. Aş putea descrie multe
scene înduioşătoare şi unele chiar dureroase.
Toţi primesc cu drag vizita mea şi dacă din
întâm plare aş uita una din cele 10 barăci, ar
POVESTEA VIEŢII MELE 317

fi pentru ei o mare desamăgire. „Unde-i Mama


Regina?”.
Printre ofiţeri, erau doi pe care-i cunoşteam
în deosebi: căpitanul Radu, grav rănit la cap
şi care cu greu îşi redobândea graiul — şi că­
pitanul Pălăngeanu, rănit serios şi el dar pă­
strând o rază de voioşie pe obrazul lui leal şi
bronzat.
Rusul cel frumuşel de care mă îngrijeam cu
deosebire, a murit. Biată fiinţă fără nume,
atât de tânăr şi atât de departe de ţara lui! Am
pândit moartea cum se furişa încet în acel
trup voinic. Simţeam cum se făcea din ce în
cc mai rece, vedeam cum i se înfundau mai
tare ochii în cap şi cum se săpau în ju ru l lor
cearcăne negre. Am văzut privelişti de o tris­
teţe înfiorătoare!
Unele lucruri sunt prea sfinte ca să poată
fi cuprinse în cuvinte. In zilele de faţă mi-e
hărăzită o m are putere; aceasta o simt şi-i
mulţumesc lui Dumnezeu.
Aici se află un biet colonel rănit în şira spi­
nării, pentru care din nefericire, nu m ai e nici
o nădejde. Zace acolo plin de o resem nare stoi­
că şi nu dă voie familiei lui să vină, căci nu
vrea să fie văzut în asemenea stare- D ar cu
mine stă de vorbă în timp ce-1 ţin de mână,
căci nu sunt eu „Mama tuturor” ? Altul care a
fost trepanat, a pierdut cu desăvârşire darul
de a vorbi; are o faţă frumoasă, plină de inte­
ligenţă şi ochi m ari negri; se uită la mine în-
tr’o chinuire fără grai. Ţine mereu în m ână un
vârf de creion, însă când încearcă să scrie
ce-ar fi vrut să spună, m âna nu se supune po­
runcii lui. Totuşi ochii lui mă im ploră şi cla­
tină mereu din cap cu un fel de disperare
mută. Altul a cărei faţă a fost cu desăvârşire
318 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

distrusă de o îm puşcătură, m ă rugă să-i spăl


ochii căci pleoapele îi erau lipite şi nu le pu­
tea deschide ; i le-am spălat. Privirea ce mi-a
aruncat-o, când în cele din urm ă a deschis
ochii, m ’a im presionat profund. Din toate
părţile mă cheamă toţi deodată şi numele ce
mi-1 dau e „Mama noastră”. Mereu, mereu, se
aude: „Mama noastră, îmi trebue cutare sau
cutare!”. Şi când nu mă arăt, întreabă neîn­
cetat unde sunt. Aşa dar, le dau fără preget
din timpul meu, atât cât mi-e cu putinţă.
Azi a venit la dejun generalul Averescu şi alte
persoane dela spital şi după dejun am avut o
lungă convorbire cu el despre chestiuni mili­
tare. Apoi m’am repezit la trenul Paulinei ,Otc-
teleşanu, care era oprit în cea m ai apropiată
gară. E o fiinţă veselă care râde neîncetat şi are
m ai multă inim ă decât chibzuială. Trebue to­
tuşi să m ărturisesc că i-am găsit trenul în cea
mai desăvârşită rânduială. O parte din tren
era alcătuită din vagoane de animale, care co­
municau unele cu altele. M’am căţărat în fie­
care vagon ca să dau răniţilor mici daruri; ca
urm are simţii la sfârşit că-mi trem urau ge­
nunchii, căci urcarea în acele vagoane foarte
înalte, cere m ultă risipă de energie. Buna
mea Pauline nu se teme câtuşi de puţin de ni­
mic, d ar e prea darnică, şi-ar vrea să hrănească
toată omenirea cu proviziile trenului ei. Sunt
nevoită să-i umplu mereu căm ara. Are o por­
nire deosebită pentru Ruşi şi pentru m âncarea
bună. De acolo m’am dus la Căiuţi, unde
mj-am vizitat spitalul Regina M aria; în clipa
de faţă era jum ătate gol, dar am găsit totuşi
destui răniţi. Aici şi-a făcut datoria de minune
Colette Plagino. Tocmai când să plec se ivi
Jean Chrissoveloni, care-şi făcea obişnuita co-
POVESTEA VIEŢII MELE 319

lindare. II invitai la o ceaşcă de ceai în căsuţa


mea. Pe Colette Plagino, pe care n’o găsisem
Ia Căiuţi, o descoperii urcând dealul, o poftii
înăuntru şi ne aşezarăm câteşi trei la vorbă
în jurul unei mese m ari, uim iţi de frumuseţea
priveliştii şi bucurându-ne de adânca pace a
acestor locuri. Jean mi-a adus veşti bune de­
spre Mignon care munceşte cum nu se poate
m ai bine. El e necontenit pe drufhuri, nu stă
niciodată o oră în acelaş loc; munceşte cu o
strădanie fără răgaz şi vede toate cu ochii lui;
cred că din pricina aceasta izbuteşte în toate
atât de bine.
La masă a venit generalul Văleanu (al că­
rui Cartier General se află în satul Coţofă-
neşti) precum şi Cella, care e foarte bucuroasă
să mă aibe aici. Văleanu e gras şi vesel şi-i
plac bunătăţile acestei lumi.
La nouă şi jum ătate m ă dusei iar la spital
şi făcui ocolul tuturor barăcilor. Plăcerea ce-o
arătară răniţii mei când mă văzură la o oră
atât de târzie, m’a mişcat adânc. Fiind noapte,
erau cuminţi ca nişte copii şi vroiau fiecare
câte o vorbă de îm bărbătare sau o m ângâiere
blândă. Bucuria înduioşătoare ce-o citii îri
ochii lor fu pentru mine nepreţuită. Cu adevă­
rat în asemenea clipe, parcă aş fi Mama unei
imense familii şi parcă fiecare ar cere ceva
dela inim a mea. Eu dau, dau necontenit şi pe
când dau se pare că mereu am mai m ult de
dat; e un izvor ale cărui ape nu seacă nici­
odată; cu cât revărs din belşugul acestui izvor,
cu atât se umple mai mult.
Coţofăneşti, Vineri 25/7 Septembrie 1917.
Disdedimineaţă vizita unor avioane ger-
320 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

m ane; sgomote grozave, bom bardare cu tot fe­


lul de tunuri şi la urm ă o detunătură îngrozi­
toare în depărtare, ca o neîncetată şi puternică
bubuitură de artilerie grea. Toată casa tre­
m ura îngrozitor. Mai târziu aflarăm că „pă­
sările de m oarte” împroşcaseră cu bombe un
tren cu m uniţii la Adj ud şi că avusese loc o
explozie înspăim ântătoare, care bineînţeles
răspândise teroare în oraş. Dacă aici a fost
atât de îngrozitor sgomotul, ce trebuc să fi fost
acolo !
Am petrecut toată dimineaţa printre răniţi,
împrictcnindu-m ă din ce în ce mai m ult cu ei;
cu unii am ajuns să ne cunoaştem bine de tot.
La 11 a venit generalul Avcrescu; însoţită de
el trecui prin toate barăcile, îm părţind solda­
ţilor decoraţii, ceea ce bineînţeles ne pricinui şi
lor şi mie o nem ărginită bucurie. A fost o di­
m ineaţă obositoare însă agitată, în oare de la
nouă şi jum ătate până la 12 şi jum ătate nu
m’am aşezat nici o clipă. Averescu a răm as la
dejun la mine, în căsuţa mea. Nicky se simte
aici acasă la el; se înebuneşte după odăiţa lui
şi bineînţeles e prieten cu toată lumea, cu
m ari şi mici. La patru şi jum ătate am plecat
amândoi la Adj ud, unde lucrează prinţul Kro-
potkin cu unitatea rusească. El locuieşte în
gara Adj ud şi era cât p’aci să fie ucis azi di­
m ineaţă de o explozie care de două ori l’a
svârlit jos. Am văzut şi pe căpitanul Paris,
prietenul sorei Pucci, care a suferit un atac
cu gaze şi ai cărui ochi sunt aproape distruşi.
Azi dimineaţă a venit delà Iaşi m aiorul Geor-
gcscu; se pare că biata Lisabetha s’a îmbolnă­
vit de gălbinare, boală care s’a răspândit la Iaşi
ca o molimă.
POVESTEA VIETH MELE 321

Coţofăneşti, Sâmbătă 26 August/8 Sept. 1611.


A sosit Regele tocmai la dejun şi pentrucă
aveam de liotărît îm preună chestiuni impor­
tante, m’am coborît la spital ceva m ai curând
ca deobiceiu. Avioanele au întârziat şi ele azi
dimineaţă şi au fost mai puţin active, aşa dar
n’a fost prea m ult sgomot. Lăsai pe Rege şi pe
generalul Averescu singuri în căsuţa mea,
cercetând am ănunţit hărţile şi eu m ă coborîi
să-mi iau răm as bun dela câţiva soldaţi cărora
li se dă drum ul acasă. Mai târziu a venit şi Re­
gele şi l-am condus prin diferite barăci, spre
m area bucurie a răniţilor, căci soldaţii îl iu­
besc din suflet.
D ejunul l-am luat în ju ru l mesei celei mari,
apoi Nando şi cu mine ne-am despărţit iar,
căci el se ducea să viziteze răniţii dela Sascut,
iar eu plecam la Moşinoaia pe un drum prea
frumos, croit de soldaţi peste dealuri, şi care
aproape în întregime trece prin pădure. In
timpul iernei Moşinoaia fusese una din cele
mai însemnate poziţii ale noastre. De atunci a
înaintat linia frontului nostru şi nu mai sunt
acolo m ulţi soldaţi, dar toţi pe care i-am în­
tâlnit se arătară nespus de bucuroşi să mă
vază pe neaşteptate în acest ţinut depărtat. In
mijlocul pădurii se află o mică m ănăstire de
lemn aşezată într’un loc de o frumuseţe
ideală; e păzită de un singur călugăr foarte bă­
trân, care începu să tragă clopotul lui dogit
cum mă zări de departe. Se bucură şi el să mă
vadă. Mănăstirea e um brită de fagi uriaşi. A
fost o seară de toată frum useţea şi drum ul
lung până acasă a fost m inunat, cu toate că
o parte din şosea e foarte rea, căci în unele
locuri păm ântul moale se surpă. Nando şi cu
21
322 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mine, ne întâlnirăm ia r la cină în căsuţa mea,


care mi-e din ce în ce mai dragă- Nu mă pot
hotărî s’o părăsesc, m ai ales pentrucă zilele
acestea vor avea loc noi operaţii m ilitare şi
trcbue să fiu aici când se aduc răniţii.
Coţofăneşti, Duminecă 27 August/9 Sept. 1917.
M’am deşteptat în bubuitul tunului. Ştiu că
se pregăteşte un atac din partea noastră lângă
Târgu-Ocna; bineînţeles sunt neliniştită. Azi
dim ineaţă nici un avion. Nando s’a dus în lo­
cul unde se dau luptele şi nu s’a întors toată
ziua; aşa dar mă coborîi la spital şi îmi pe-
trecui întreaga zi printre răniţi. Din toate păr­
ţile sunt chem ată neîncetat, şi cred că eu pot
găsi leac pentru orice suferinţă a lor. Ii răs­
făţ în toate felurile ce pot născoci, iar ei se
bucură ca nişte copii de cel m ai mic lucru. Tă­
ria cu care-şi rabdă durerile, are în ea ceva
sublim. In ciuda grozăviei chinurilor lor, stau
lângă ei ceasuri întregi şi niciodată nu-mi vine
să fug. D ar uneori când trec din aceste spe­
lunci ale durerii în splendida lum ină a soare­
lui, îmi vine să întind braţele spre cer între­
bând: de ce, de ce, de ce?
Altă privelişte im presionantă o formează ne­
vestele şi copiii care se adună cârduri pe drum
când trec eu şi vin să-mi spună nenorocirile
lor. Unele sunt femei din ţinuturile cotropite
pe care abea ni le luasem înapoi şi pe care a
trebuit să le părăsim iar, din pricina prăbu­
şirii ruşilor lângă Cernăuţi. Şi-au lăsat vetrele
şi fiindcă nu m ai au chiar nimic al lor pe
lume, sunt foarte greu de ajutat.
Carol a venit pe neaşteptate în automobil,
aducând cu el m ai multă lume şi toţi au deju­
POVESTEA VIETH MELE 323

nat la mine. Nu prea se simte bine. îndată


după dejun a sosit şi Jean Chrissoveloni ca
să-mi aducă vestea că şi Mignon s’a îmbolnă­
vit de gălbinare la Ghidigeni şi că se simte
foarte rău.
Lisabetha la Iaşi, Mignon la Ghidigeni şi se
pare că şi Carol are de gând să se îmbolnă­
vească I După ceaiul la care poftisem pe Cella
cu echipa ei, băgai de seamă deodată că Nicky
era galben ca un canar şi m ult mai astâm părat
de cât e el deobiceiu. Iată-1 şi pe el bolnav de
gălbinare; asta-i prea de tot! S’au îmbolnăvit
toţi copiii mei deodată şi în locuri diferite, deşi
merge vorba că gălbinarea nu-e molipsitoare.
Cella s’a bucurat grozav de ceaiul ei; e în­
cântător de mâncăcioasă şi totdeauna cât se
poate de nostimă; are un fel al ei de a face
nişte comparaţii nemaiauzite. Nu se poate ni­
meni plictisi când Cella este printre noi.
In tot timpul se auzea bubuitul tunurilor.
M’am întors la spital căci îşi dă sufletul un ofi­
ţer de-al nostru foarte tânăr. Am stat lângă el
un răstim p cu m âna pe fruntea lui. Mă recu­
noştea, dar din când în când i se rătăcea m in­
tea. Neştiutoare cum sunt, vedeam totuşi că
moare şi mi se rupea inima de durere. Când
îl părăsii, îl sărutai pe frunte şi el se strădui
să-şi scoată m âna de sub cearşaf să mi-o să­
rute pe a mea şi-mi spuse câteva vorbe pe
care nu le înţelesei, dar zâmbetul meu îl li­
nişti şi închise ochii ca uşurat. Când m ă în-
torsei după masă, tocmai îşi dăduse sufletul,
fără sbucium; aşa mi-au spus toţi, dar eu mă
simţeam atât de m âhnită! Zăcea acolo liniştit
şi împăcat, cu o singură lum ânare ce-i ardea
la căpătâi...
La masă sosiră Nando şi Carol. Operaţiile
324 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

noastre m ilitare înaintează treptat cu izbânzi


din partea noastră. După masă a mers şi
Nando cu mine la sp ital; pe când el vorbea cu
doctorii şi cu infirmierele, eu colindam sin­
gură prin toate sălile scăldate în amurg, îm­
părţind peste tot câtă m ângâiere puteam.
Multe gemete am auzit, dar am cules şi multe
duioase cuvinte de mulţumire. Ca într’un vis
ciudat treceam încet printre paturile de lemn,
ascultând acele oftări adânci şi acele bine­
cuvântări înduioşătoare. Unii îşi rczimau pe
um ărul meu capul chinuit de durere, alţii mă
apucau de m âini şi mi le acopereau de săru­
tări, alţii ca nişte copii izbucneau în lacrimi
şi ochii lor parcă îmi cerşeau toată dragostea
şi toată mila ce le puteam da. Era ceva grozav
şi totuşi de o duioşie înfiorătoare, căci sim­
ţeam ca niciodată până atunci cât de m ult sunt
a lor, a tuturor, şi că de acest lucru îşi dau şi
ei seama. Acele săli, pe înserat, p ar întrucâtva
năluciri. La m ijloc arde o singură lumină, iar
amândouă extremităţile sunt cufundate în în­
tuneric, aşa încât sala pare nesfârşită, ca o
lungă şi întunecoasă cale străbătută numai de
suferinţă, groază şi durere.
Coţofăneşti, Luni 28 August/10 Sept. 1917.
Am aici la mine pe pictorul Stoica şi pe
profesorul Emil Panaitescu. Stoica e aici pen­
tru a lua schiţe, ia r profesorul pentru a-mi tra­
duce lucrările în româneşte. Ne-am îm priete­
nit deabinelea cu acest p rile j; stăm uneori de
vorbă ceasuri întregi, şi el mă încurajează mult
în toate începuturile mele. De fapt el crede în
mine, dar e un critic cât se poate de sever. E
un om oacheş, tăcut, cu o ţinută cam solemnă-
POVESTEA VIEŢII MELE 325

îm i petrecui seara ca de obiceiu, prin dife­


rite săli pline de bolnavi.
Nicky, hotărît, are gălbinare şi stă culcat în
pat cu un pui de iepure de-o parte şi cu
cockcrul său de cealaltă parte, iar am ân­
două animalele se împacă foarte bine îm preu­
nă. Puiul de iepure e o adevărată minune.
Nimic însă nu-1 poate face pe Nicky să stea în
pat o zi întreagă. S’a îm prietenit deabinelea
cu un mecanic francez care poartă vestitul
nume Rigaud: cotrobăiesc îm preună peste tot
fără încetare şi se apucă de tot soiul de lucruri.
La dejun l’am avut pe generalul rus Eltcher-
ninoff, om plăcut şi curtenitor, cu care con­
vorbirea c şi plăcută şi interesantă. După
amiază am fost ca de obicei cu Ballif la Ad-
ju d ; Ballif era aşezat în automobil lângă mine,
însă la capătul cel mai depărtat. La Adj ud am
vizitat un m are spital de contagioşi, plin m ai
ales de bolnavi de tifos şi apoi m ai multe ba­
răci cu răniţi. De acest spital îmi vorbise cu o
grije deosebită doctorul Jean Cantacuzino,
pentru că lucrează acolo câţiva asistenţi din
laboratorul lui, elevii lui favoriţi. In tr’una din
cele m ai m ari barăci dădui peste un băieţaş
drăgălaş, rănit la cap; un copilaş de vreo pa­
tru ani al cărui tată e pe front, ia r mamă-sa,
după cât se pare, a fost omorîtă când a fost
rănit şi copilul; de fapt nu mai era nimeni,
care să întrebe de el. Capul lui era acoperit cu
bandaje, şi zăcea acolo, o biată mică fărâm ă
de omenire în patul acela mare, înconjurat
num ai de oameni în toată firea. E ra un copi­
laş nespus de drăgălaş şi-mi răspunse foarte
solemn la toate întrebările. Spusei doctorilor
că voi purta eu de grija lui îndată ce se va
face destul de bine ca să poată fi transportat
326 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

de acolo. Au venit la m asă Nando şi Prinţul


Ştirbey.

Coţofăneşti, 29 August/11 Septembrie Î9Î7.


Am prim it din Rusia veşti rele care ne um­
ple de nelinişte. Kerensky a cerut lui Korniloff
să-şi dea demisia şi Korniloff a refuzat spu­
nând că Rusia e în prim ejdie şi că va răm âne
cât îi va fi cu putinţă în fruntea arm atei pen­
tru a-şi m ântui tara. Cei m ai mulţi generali
s’au strâns în ju ru l lui Korniloff; Tschcrba-
chief e şi el de partea lui, şi-a trimes un m a­
nifest trupelor ruseşti de aici, dar generalul
Surikoff, care comandă arm ata din ju ru l ora­
şului Galaţi, a declarat că vrea să răm ână cre­
dincios lui Kerensky şi guvernului provizoriu.
Aceasta ar putea pricinui încurcături grave în
ţara noastră şi ne-am afla iar în faţa unei crize
din cele mai grave. Aici mă aflu atât de de­
parte de orice griji şi nem ulţum iri încât nu
pot fi neliniştită, însă Nando şi Prinţul Ştirbey
prevăd prim ejdia şi-au început să-mi atragă
atenţia că eu rătăcesc prea departe de centru;
nu vreau însă să mă las cuprinsă de teamă şi
voi răm âne aici cât voi putea m ai m ult sau
mă voi duce la Ghidigeni.
Carol iarăşi a venit la dejun însă nu se sim­
ţea deloc bine, deaceea l-am îndem nat să plece
la Iaşi şi să-şi facă acolo gălbinarea, căci n’arc
nici o noimă să te târăşti de colo colo când te
simţi moale ca o cârpă. Nicky e galben ca lă-
mâia dar nu vrea să stea în pat, ba chiar s’a
dus la pescuit cu Ballif şi toată dimineaţa s’a
învârtit pretutindeni cu prietenul său Rigaud.
Când sunt singură, poftesc pe doctorii şi pe
d-nele care lucrează în spital să vină pe rând,
POVESTEA VIEŢII MELE 327

când la dejun când la masă. Dr. Le Laurier,


şeful nostru, e adevărat un om de ispravă şi
munceşte în chip m inunat; toată lumea îl iu­
beşte.
Doamna Văitoianu şi fiicele ei sunt cât se
poate de devotate şi sora lui Jean Duca e şi
ca o infirm ieră cum nu se poate mai bună. Sol­
daţii o iubesc din toată inima. Azi a venit Cella
la dejun îm preună cu un tâjiăr francez foarte
plăcut, Pierre Raindre, care face parte din m i­
siunea Regina Maria şi a venit în România cu
Contele de Beaumont. Raindre e cu totul un
„homme du monde”, *) înalt, svelt, şi frumos;
cu el se poate vorbi tot felul de lucruri.
Seara am prim it ia r din Rusia veşti neplă­
cute, mi-ar fi foarte neplăcut să mă întorc la
Iaşi înainte de ziua pe care o hotărîsem. Simt
că prezenţa mea aici păstrează entuziasmul
viu şi insuflă avânt tuturor celor cu care mă
întâlnesc, fie ei doctori, infirmiere, ofiţeri sau
ostaşi.
E un entuziasm ce ţâşneşte din fiinţa u m a n ă !
Coţofâneşti, Miercuri 30 August/12 Sept. 1917.
Obişnuitul meu colind printre răniţi.
Azi dimineaţă i-am bucurat îm părţindu-le
porţii de brânză albă care place atât de mult
ţăranilor; a devenit trufanda, căci acum se gă­
seşte greu. Le place m ai m ult ca orice şi-mi
spun că-i face să se creadă acasă la ei.
După dejun avui o lungă convorbire cu Pa-
naitescu în privinţa cărţilor ce vrem să pu­
blicăm pentru soldaţi şi apoi o altă lungă con­
vorbire cu Prinţul Ştirbey, care venise cu di-

' ) Om de lume.
328 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ferite telegrame. La urm ă plecai cu Ballif în


căutarea regimentului 4 Roşiori, de care se
spunea că era pe undeva dincolo de Oneşti.
După un drum cam aventuros şi primejdios,
am ajuns cu oarecare întârziere şi am găsit pe
George Moruzzi cu câţiva ofiţeri, dar cea mai
m are parte a regim entului era în tranşee. La
întoarcere nim erirăm un drum mai bun căci
cel pe care venisem ne dăduse prea multe
emoţii. Totuşi ajunserăm acasă tocmai la 9
seara, ceea ce m ă cam necăji căci fusesem pof­
tită la masă de personalul spitalului. Din fe­
ricire întârzie şi Nando.
Supa era rece şi cleioasă însă toţi erau în­
cântaţi să aibă pe Rege şi pe mine la masa lor.
După cină îmi făcui ca deobiceiu colindul prin­
tre răniţi, până mă durură picioarele căci fu­
sese o zi obositoare.
Azi de dimineaţă avui o m are m âhnire, a-
j unsei o clipă prea târziu ca să dau o deco­
raţie unui rănit căruia i-o făgăduisem. Mulţi
alţii fuseseră decoraţi, dar el fusese trecut cu
vederea şi asta îi frânsesc inima. Mă rugasem
stăruitor de Averescu să-mi m ai trim eată încă
o decoraţie. îndată ce sosii, mă repezii cu ea la
spital, dar bietul om murise cu un sfert de oră
înainte. Aceasta e una din întâm plările ce nu
se pot îndura. Omul pierduse am ândouă pi­
cioarele şi-şi închipuia că dacă se întoarce în
satul lui cu o decoraţie, va fi considerat un
erou, în loc să se vadă în el un olog. D ar muri
înainte să-i pot aduce suprem a mângâiere.
Prinsei m ult dorita medalie deasupra inimii
lui care nu m ai bătea şi-i făcui semnul crucii
pe frunte cum i-ar fi făcut mamă-sa.
A fost o adevărată sfâşiere despărţirea de
POVESTEA VIETH MELE 32Ö

Cojofăneşti şi de libertatea de care m ă bucu­


ram în căsuţa mea de lemn printre dealuri.
Mi-a fost greu să-mi părăsesc colaboratorii,
greu să mă smulg de lângă răniţii care mă în­
drăgiseră, şi greu să m ă întorc în oraşul plin
de aer înăbuşitor şi de o mie de necazuri.
Lângă front toate erau altfel, aerul m ai curat
din toate punctele de vedere şi munca mai în­
cordată şi mai entuziastă, iar politica nu-mi
mai am ăra zilele.
Iaşii însă mă chemau din toate puterile şi
subt am eninţarea noilor dezastre din Rusia a
trebuit să mă întorc la ceea ce num eam cu
„munca silnică”.
Ne-au adus şi vestea că puternicul Kaiscr se
plimba trium fător prin părţile ţării noastre nă­
pădite de duşmani; fusese la Sinaia şi la Curtea
de Argeş unde depusese coroane pe m orm in­
tele Regelui Carol şi Reginei Elisabeta.
Această veste îl turbură adânc pe Nando.
Sufletul lui se umpluse de am ărăciune la gân­
dul că bătrânul Rege aşteptase în zadar vizita
tânărului îm părat care, cu toate că i se dăduse
porecla de „Reise-Kaiser” — nu făcuse nici
odată unchiului său, bucuria de a veni în Ro­
mânia.
Astăzi depusese o coroană pe m orm ântul bă­
trânului suveran — după ce-i cotropise ţara.
Nu astfel nădăjduise Unchiul să-şi primească
nepotul...
Coroana im perială trebuc să fi apăsat greu
peste lăcaşul de veci al Regelui Carol.
In flmpul acestei veri am cunoscut oameni
de diferite neam uri şi mulţi dintre ei au ajuns
să-mi fie adevăraţi prieteni.
Intre aceştia e m archizul de Nicolai din m a­
rina de războiu; era înalt şi blond, cu înfăţi­
330 MARIA,.REGINA ROMÂNIEI

şare aristocratică, un adevărat gentilom. Mai


era şi Contele de Rochefort, prietenul Lisabe-
thei şi m ai m ulţi doctori francezi, precum ;
Devaux, Championniere, Veuillet, Vaudescale
şi alţii. Mai era şi prietenul meu englez Locker
Lampson şi căpitanul Evans de la automobi­
lele blindate, care arătau m ult interes pentru
nenorocita noastră ţară şi-mi ajutau cât pu­
teau de mult, întărind strădaniile mele cu
vorba şi cu fapta. Sosirea Crucii Roşii ame­
ricane în m ijlocul nostru a fost deasemeni o
îm prejurare fericită. Am primit-o cu însufle­
ţire şi colonelul Anderson, şeful misiunii, se
puse cu totul în slujba mea pentru a munci în
apropiată legătură cu mine. Era un om cât se
poate de plăcut, din Statul Virginia, cam cere­
monios şi nespus de cavaler. Dela început
ne-am îm prietenit1şi-am lucrat într’o plăcută
şi desăvârşită înţelegere.
Venise cu m âinile pline de daruri şi cu un
nemaipomenit de bogat depozit cu provizii de
tot felul, care ne umplea de uim ire în aceste
tim puri de sărăcie. Luai cu mine pe colonelul
Anderson prin spitale şi-l dusei şi mai departe
în judeţ prin îm prejurim i aşa încât putu să
vadă cu ochii lui cât de m are era m izeria prin
sate. Mă urm a cu răbdare şi văzurăm îm­
preună multe privelişti care-ţi sfâşiau inima,
ceea ce aprindea în noi dorinţa de a veni în
aju to r tuturor pe cât ne era cu putinţă. Enor­
mele cantităţi de provizii, de care dispuneau
americanii, le dădeau putinţa să lucreze cum
nu se putea mai bine. Afară de aceasta erau
neînchipuit de harnici şi de pricepuţi, şi ştiau
să se apuce de orice treabă cum era m ai bine.
Niciodată nu voi putea să-mi arăt îndeajuns
recunoştinţa pentru tot ajutorul ce ni l-au dat
POVESTEA VIEŢII MELE 331

în clipa în care eram părăsiţi şi în cea mai


cumplită desnădejde.
Ileana era la Deleni cu bătrânul Prinţ Ghyca
şi soţia sa, care aveau un prea frumos conac
lângă Hârlău. M’am dus s’o văd acolo, şi-am
stat o noapte la plăcutele ei gazde. Am făcut
haz văzând cât de bine îşi găsise Ileana locul
în această gospodărie bătrânească, în care nu
pătrunsese niciodată lum ea din afară şi unde
se părea că vremea stă pe loc. Prinţul Ghyca
era un boier de modă veche, duşmanul orică­
rei inovări, şi trăia o viaţă singuratecă în do­
rinţa de a nu cunoaşte niciodată vreo schim­
bare. Fetiţa mea era tratată cu cea m ai desă­
vârşită ceremonie, şi la masă era aşezată după
cum cerea rangul ei în capul mesei; cinste pe
care ea o prim ea cu cea mai deplină bună­
voinţă.
Ileana avea din naştere, sentimentul de „no-
blesse oblige” şi era o adevărată plăcere să
vezi câtă graţie putea avea acest copil. Veselă
ca o păsărică şi plină de haz, niciodată nu uita
să se poarte aşa cum se cuvenea când erau de
faţă m ai m arii ei. Erau în casă şi două nepo­
ţele, două fetiţe cam sfioase pe care încerca
Ileana să le emancipeze, însă fără nici un re­
zultat. Mai era acolo şi Ioana Perticari cu un
an m ai m are decât ea, cea m ai intim ă prie­
tenă a ei. Casa bătrânească era înconjurată de
grădini îm prejm uite cu ziduri, care-ţi insuflau
pace şi singurătate, şi-mi părea bine că fetiţa
mea putea să stea acolo departe de praful şi
vălmăşagul oraşului.
Nicky petrecea la Macsut, un conac din apro­
piere, al d-nei şi d-lui Polizu care aveau doi
fii cam de vârsta lui. „Bambino” se afla îm ­
preună cu el. In spatele casei era o vie m are
332 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

plină de struguri copţi. Viaţa dusă aici de bă­


iatul meu era tot ce poftiţi num ai protocolară
nu era. Răsfăţat fără nici o socoteală de toţi
membrii familiei şi de numeroşii lor musafiri,
petrecea de m inune şi-şi dădea drum ul firei
lui neastâm părate. Toată lumea era la ordi­
nele lui, căci Nicky avea darul de a fi pretu­
tindeni în fruntea tuturor. Mâncatul struguri­
lor juca la ei un m are rol. Nicky deşi era sub­
ţirel ca un spiriduş, avea m are poftă de m ân­
care. La Macsut îi dădeau bunătăţi de tot felul.
Lisabetha luă şi ca o scurtă odihnă la Stânca
frumosul conac bătrânesc al d-nei Dimitrie
Greccanu, care de pe o înălţim e singuratecă
priveşte peste valea Jijici. Mă duceam să-i văd
pe fiecare pe rând, când puteam scăpa o clipă
de multele mele îndatoriri. Văzând cât de
m are era sărăcia în multe sate, începui cu a ju ­
torul lui Ballif să înfiinţez în diferite centre
cantine pentru copii flămânzi. Ii îm brăcam cu
haine lucrate în atelierele întocmite la mine.
acasă, pe care le prezida cu m ultă rânduială
energie şi pricepere, Miss Fifield, o englezoaică
de ispravă pe care o cunoşteam de m ulţi ani.
Au venit să-şi ia răm as bun de la noi d-na
şi d-1 Rattingham, prim ul secretar de la lega­
ţia britanică. De m ai m ulte luni suferea de o
boală gravă a genunchiului. D na Rattingham
era o femeie frumoasă, înaltă şi blondă. Mi-a
părut bine c’au putut pleca înainte să se în­
răutăţească starea de lucruri la noi. Ne pre­
găteam mereu pentru orice îm prejurări, deşi
aceste luni de vară ne dăduseră răgaz să răsu­
flăm, pe când viteaza împotrivire a arm atelor
noastre ne umpluse sufletul de nădejde. Renu­
mita vitejie a soldaţilor noştri era m ai presus
de orice laudă. Chipul în care răm âneau ne­
POVESTEA VIEŢII MELE 333

atinşi de orice influenţă comunistă era cu ade­


vărat de adm irat şi ne făcea să fim m ândri de
poporul nostru.
laşi, Marţi 12/25 Septembrie 1917.
Dimineaţă plină de treburi, dar n’am ieşit
din casă. La 11 am prim it o parte din membrii
misiunei americane precum şi delegaţii de la
toate societăţile mele, căci dorisem să-i adun
pe toţi la olalaltă ca să vedem în ce fel ar pu­
tea Americanii să le dea ajutorul cel m ai ni­
merit. Era între noi toţi o atmosferă de înţe­
legere desăvârşită şi cred că această m inunată
misiune ne va da un aju to r preţios.
S’a dat un dejun, în casa Regelui, pentru a-
m cricani; a domnit şi aici o atmosferă foarte
cordială şi cu nem ărginită bunăvoinţă din a-
mândouă părţile. Col. Anderson, şeful misiu­
nei, e un om plăcut, un adevărat gentilom a
cărui prezenţă e plăcută. La 6 ne-am întâlnit
iarăşi cu toţii la Mamita, unde Enescu ne-a
cântat dumnezeeşte şi aici iar ne înfrăţirăm şi
mai bine şi ne arătarăm dragostea unii către
alţii.
Iaşi, Joi 21 Septem brie/k Octombrie 1917.
Dimineaţă plină de treburi. N’am ieşit din
casă. Am scris, am prim it obişnuitul meu şir
de persoane în legătură cu diferitele mele
opere de binefacere, care nu încetează de a se
înmulţi după cum cer nevoile. Fiece lucru e
nespus de greu de realizat, prin faptul că ni-
căeri nu se găsesc m aterialele necesare. Nu se
pot cum păra alimente în cantităţi m ai m ari ;
de fapt nimic nu se mai poate găsi în ţară, iar
n.34 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

în Rusia toate s’au scumpit în tr’un mod nemai­


pomenit; lucrurile făgăduite din alte ţări, nici­
odată nu ajung la noi din pricina neorânduielii
căilor ferate ruseşti. Trebue să se înarmeze
omul cu o răbdare de înger, ca să poată lupta
împotriva atâtor desamăgiri ; ia r când în cele
din urm ă soseşte totuşi ceva, bucuria întrece
orice închipuire, se pare o fericire prea mare
ca să poţi crede în ea. Multe învaţă om ul!
La 12 m’am dus cu d-na Mavrodi la triajul
gării ca să văd o mulţim e de copii sosiţi din
diferitele părţi ale ţării, copii care trebuesc
trimeşi pe la diferite m ănăstiri. Am găsit mult
sgomot şi învălm ăşeală dar şi m ultă muncă
bine înjghebată. Olga Sturdza e în fruntea or­
ganizării orfelinatelor şi e ajutată de Helene
Perticari.
Helene întotdeauna simte orice lucru foarte
intens, pe când Olga e calmă ; deosebirea între
amândouă e foarte interesantă de urm ărit. Am
îm părţit bomboane tuturor copiilor care toc­
m ai veneau de la baie, îm brăcaţi în paltoanele
groase făcute de noi; alergau de colo colo ca o
turm ă de oiţe. Biata Olga părea uluită în m ij­
locul lor, pe când Helene poruncitoare din fire
se găsea cu totul în elementul ei. D-na Popp
de la triaj era liniştită şi pricepută, cu totul la
înălţimea îndatoririi ei. De pe faţa ei nu se
ştergea niciodată zâmbetul blând; e un ele­
ment preţios de muncă şi nici o situaţie cât ar
fi de încurcată şi încâlcită nu o înspăimântă.
D-na Popp a fost pentru mine o colaboratoare
nepreţuită. Când ne-am pus în gând să înfiin­
ţăm triajul de la gară, ea s’a oferit să ia asupra
ei întreaga muncă. E ra netăgăduit cel m ai pri­
mejdios din toate posturile. D ar ea nu s’a gân­
dit niciodată la prim ejdie şi îm preună cu so-
Pe balconul locuinţei melc din ¡Ucaz
POVESTEA VIEŢII MELE 335

ţul ei se apucă să pună ordine în toate lucru­


rile şi să întocmească un plan cu adevărat sis­
tematic, plan care avu urm ări cât se poate de
bune. D-na Popp c franceză din naştere, dar
s’a făcut o româncă cum nu se poate mai bună.
Niciodată nu voi putea rosti câtă recunoştinţă
simt pentru ea. D-rul Popp e un m are prieten
al lui Carol. Când ajunsei acasă prim ii pe Col.
Anderson care venise să-mi îm părtăşească ho­
tărârile ce luase după ultima noastră convor­
bire; se simţea şi el disperat fiindcă nu ne pu­
team procura lucrurile de care aveam nevoie,
deşi îsi dă seama că nu suntem pe un pat de
roze.
Din pricină că am găsit m are mizerie în mai
multe sate prin care am trecut, am înjghebat
pe seama mea o mică organizaţie care avea să
fie condusă pe deaîntregul de Ballif şi de cre­
dinciosul lui satelit Georgescu (micul Georgie)
pentru a da de m âncare celor mai nevoiaşi.
Azi m’am dus cu automobilul să văd prim a
cantină din cele ce fuseseră înjghebate temei­
nic în trei zile. Micul Georgie a muncit nebu­
neşte, şi când sosii, găsii pe toţi copiii curaţi şi
gata pentru prim ul lor ospăţ. Am găsit o că­
suţă drăguţă şi o bătrână vrednică de încre­
dere, care să gătească mâncarea. Aveam o că­
m ară mare, destul de plină şi avem de gând
să dăm copiilor m âncare de trei ori pe zi.
Mi-am pus în minte să întocmesc astfel de can­
tine în câte sate voi putea, până la venirea
iernii.
Nando e cam îngrijorat azi, căci situaţia
noastră în legătură cu Ruşii e din ce în ce mai
greu de îndurat, aşa încât ni se um ple inima
de desnădejde. Eu m ă străduiesc să îm bărbă­
tez pe toată lumea şi să aprind iarăşi entuzia­
3 36 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

smul fiecăruia; e o muncă grea. Aş vrea să mă


pot îm părţi în două.
laşi, Vineri 22 Septem brie/5 Octombrie 1917.
Am petrecut aproape toată dimineaţa cu co­
lonelul Anderson în spitalele cele mai sărace,
îm părţind bolnavilor ţigări americane. La 11
jum ătate prim ii pe Lady Decies, care a lucrat
pentru Sârbi alături de doamnele scoţiene şi
care se duce acuma în depărtatul nostru orăşel
. Dorohoi. E o femeie plăcută, bună, plină de
inimă şi de energie. După dejun a venit gen.
Steinbock de la Crucea Roşie rusească înto­
vărăşit de o sistriţă şi de un Cazac, ca să-mi
aducă un biet băieţel orfan, pe care îl găsiseră
nu ştiu unde, în tr’o pădure.
Până azi au văzut ei de el dar acuma îl iau
eu în seama mea. Cazacul ce ducea băieţelul
în braţe, un copilaş de vreo cinci ani, avea în­
făţişarea vechilor soldaţi ruşi, a celor ce nu
s’au rătăcit de la gândurile bune.
îşi arătase dorinţa să sărute m âna Reginei şi
să-i predea el însuşi copilul precum şi suma
de 1500 lei, pe care o adunase pentru micul or­
fan. A fost o adevărată mângâiere pentru mine
să m ai văd un soldat leal aşa cum erau în
vremea de demult. Copilul plângea cu suspine
că trebuia să se despartă de prietenul său. Tre-
bue să m ărturisesc că durerea lui m ’a mişcat
până în suflet.
La 12 jum ătate am prim it pe d-1 Mills din
Asociaţia Presei Americane şi avui cu el o
lungă convorbire în care am discutat despre
starea de faţă a României şi despre cea tre­
cută, arătându-i recunoştinţa mea faţă de A-
merica, pentrucă ne trimesese o misiune aşa
Una din cele mai tragice fotografii:
Ţarul păzit de bolşevici
POVESTEA VIEŢII MELE 337

de însem nată în care aveam m are încredere.


Mâine iau cu mine pe colonelul Anderson ca
să vizităm câteva din centrele noastre.
laşi-Piatra, Sâmbătă 23 Sept./6 Oct. 1917.
Am dormit destul de bine în tren. Am de­
ju n at cu d-na Mavrodi şi colonelul Anderson
care mi-a dăruit un prea frumos pum nal căză-
cesc, prim it de la nu ştiu cine în drum prin Si­
beria. La ora 9 ne-am coborît la Piatra unde am
fost întâm pinaţi de generalul Averescu. Am
trecut din spital în spital, vizitând cât am putut
de multe până la 10 jum ătate, ora când eram
aşteptată la sanatoriul organizat de generalul
Averescu. Aici am fost întâm pinaţi cu m ultă
cinste şi urale de către ofiţeri şi doctori de di­
ferite neamuri.
Generalul Averescu m ’a condus spi-c mijlocul
curţii, unde era întins un covor mic în culori
deschise. Acolo am ascultat o mică slujbă reli­
gioasă urm ată de o cuvântare a generalului,
foare bine rostită. Toate erau cât se poate de
frumos organizate şi cu aceea desăvârşită or­
dine, caracteristica firei lui Averescu. In una
din barăci ni se arătară diferite lucruri făcute
de convalescenţi şi aici mi s’a prezintat o m ul­
ţime de lume de diferite neamuri. M’am arătat
binevoitoare faţă de toţi, vorbind cu fiecare
limba lui în timp ce fiecare se îmbulzea în ju ­
rul meu. înainte de dejun Lise Soutzo ne duse
la căsuţa ei de pe culme, care e cât se poate de
drăguţă, în care totul e frumos şi pe de-asupra
are drept decor un crâng cu frunzişul îngălbe­
nit şi purpuriu. Am fost mai cu deosebire în­
cântată de o bucată de pânză-groasă rom â­
nească, vopsită portocaliu, cu care îşi leagă
uneori părul. E o culoare care mă desfată; fă-
22
338 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cea un contrast puternic cu pereţii albi, lip­


siţi de ornamente. Lise se fereşte dinadins
de orice fel de podoabe sau de răsfăţ în acest
locaş al simplicităţii, totuşi îşi îngăduise să
atârne pânza portocalie. Simt o ciudată por­
nire către această culoare atât de vie. Dejunul
a fost servit în tr’o grădină din dosul sanatoriu­
lui, la um bra unor nuci bătrâni. In ju ru l me­
sei noastre, mesele întinse pentru ofiţerii şi sol­
daţii convalescenţi alcătuiau un m are pătrat.
D ejunul nu ţinu aşa de m ult cât mă temeam
eu, şi la sfârşit soldaţii începură să joace jocuri
naţionale; apoi câţiva artişti care se aflau prin­
tre convalescenţi recitară pe lângă versuri pa­
triotice şi versuri pline de duh.
După aceea îm părţii ţigări celor 2000 de con­
valescenţi, care defilară în faţa mea unul câte
unul, încât la urm ă începuse să mă doară b ra­
ţul. Apoi plecarăm în sgomotul uralelor ca
să vizităm pe doctorii şi ofiţerii francezi în
casa lor de odihnă. Aici găsii pe prietenul meu
Ferreyrolles şi de acolo m erserăm la marele
spital de contagioşi, în care colindarea îmi păru
fără sfârşit: 1800 de paturi de contagioşi! Col.
Anderson mă urm ă credincios peste tot unde
mergeam, arătând o adevărată plăcere de a fi
cu mine, dar şi m irarea de a vedea cât de grea
e viaţa unei Regine şi munca unei singure zile,
pe care el o socoti obositoare până la istovire.
Această încordată colindare se sfârşi p rintr’o
vizită la bătrâna doamnă Bogdan, una din cele
mai de seamă personalităţi ale oraşului Pia­
tra, care totdeauna dorise să vin s’o văd în co­
nacul ei bătrânesc, aşezat afară din oraş. E fără
îndoială o locuinţă încântătoare şi am fost pri­
m ită cu vădită bucurie şi însufleţire; mi s’a
oferit un ceai cât se poate de bun şi aşa de
POVESTEA VIEŢII MELE 339

îmbelşugat încât părea m ai m ult un prânz.


Col. Anderson era aşezat lângă mine şi avea
m ult chef de vorbă, ba chiar se simţea îndem ­
nat spre izbucniri poetice inspirat de tranda­
firii de pe masă, etc... R ar am văzut un om
mai politicos. Rămânea însă m ut de uimire
când vedea ce poate face o singură fiinţă re­
gală în timp de o zi. Nu înceta de-a o spune
cu o adm iraţie cam înspăim ântată. După o
animată conversaţie, plină de bună voie şi un
schimb curtenitor de vorbe plăcute, părăsirăm
pe buna bătrână şi plecarăm, încărcaţi cu tot
ce se putuse aduna din grădinile, bucătăria şi
ferma ei. Apoi trecurăm peste mai multe dea­
luri şi prin păduri ruginite de toamnă până la
conacul Prinţului Caragea, unde nora lui se
grăbi să-mi arate un mic spital, înjghebat de
ea în satul lor. Cu toate că spitalul nu era
mare, strădania ci era vrednică de toată lauda
şi o felicitai foarte călduros. Apoi stăruii să ne
ducă la casa socrilor ei, unde iarăşi ne aştep­
tau tot felul de bunătăţi. însă ne era imposibil
să m ai gustăm ceva. Când plecarăm se făcuse
noapte; un drum lung, foarte lung în întuneric
sub stele; era o noapte dulce şi blajină, plină
de încântare. Maşina noastră mergea, mergea,
mergea... Ar fi trebuit să fiu ostenită dar nu
eram, deşi fusese o zi lungă şi obositoare, ca
să nu zic mai mult. A junserăm în sfârşit la
Iaşi la miezul nopţii. D-na Mavrodi dormise
aproape tot drumul, dar colonelul Anderson
recita versuri şi-mi vorbea de stele.
Iaşi, Duminecă 2b Septem brie/7 Oct. 1917.
M’am sculat devreme, ca deobicciu şi am
340 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

avut foarte m ult de lucru, deşi ziua de eri fu­


sese obositoare.
Nesfârşite audienţe şi la urm a tuturor St. Au-
laire *), care mi-adusese Medalia de aur a Epi­
demiilor, bătută anume pentru mine cu numele
meu săpat pe verso. Avurăm o lungă convor­
bire despre situaţia politică, despre Rusia şi
despre starea plină de greutăţi a României!
îm părtăşeam amândoi părerea că viitorul
era întunecos. St. Aulaire e un om cât se poate
de plăcut; vorba lui e cam usturătoare dar e
atât de curtenitor încât uneori mă umple de
sfiiciune şi nu pot să fiu cu el atât de severă
cum aş vrea, căci prea e politicos, ceea ce îmi
laie scurt avântul. Mi-am petrecut restul zilei
încercând să fac pace între oamenii ce se su­
pără prea uşor, ceea ce mi se parc m ai obo­
sitor decât să vizitez 1800 de răniţi. încordarea
de eri nu mi-a dat durerea de cap, pe care mi-a
dat-o netăgăduit m ulta vorbărie de azi. De. ce
trebue lumea să se certe chiar în vremuri de
restrişte şi dezastru?
In a doua săptăm ână a lunci Octombrie mi-
am întrerupt toate îndeletnicirile din pricina
unei crize uşoare de apendicită, care m’a apu­
cat de odată, în m ijlocul unei audienţe ce-o dă­
dusem Prof. Panaitescu. D urerea a fost sfâşie­
toare însă nu ţinu mult. Mă silii lotuşi să stau
câtăva vreme în pat, ceea ce mă umplea de în­
dârjire. Nu puteam îndura gândul să fiu oprită
de la muncă din px-icina sănătăţii. Să mă tră­
deze trupul tocmai în clipa când aveam ne­
voie de toate puterile mele, mi se păi’ea ceva
nedrept. Avusesem de gând să plec iar la Co-

*) Marchizul de St. Aulaire, m in istru l F ra n ţe i la


noi.
POVESTEA VIEŢII MELE 341

ţofăneşti însă a trebuit să-mi schimb planurile.


Deşi stăm în pat, prim eam mulţii lume şi nu
încetam de-a mă ocupa de diferitele mele or­
ganizaţii de binefacere. Eram în legătură
strânsă cu Crucea Roşie am ericană şi îm­
preună cu un foarte plăcut doctor, num it Per-
kins, înjghebai un m are plan de ajutor a popu­
laţiei civile. D ar mă simţeam slabă şi sufeream
de dureri de cap. Mi se părea m ai obositor să
lucrez stând în pat, căci neputând să m ă scol
şi să plec când vroiam, eram la discreţia al­
tora şi trebuia să mă supun cu răbdare vizi­
telor prea lungi.
Mignon a avut o a doua criză de gălbinare.
La 27 Octombrie prim irăm vestea unei m ari
înfrângeri a Italienilor; se svonea că Germanii
luaseră vreo 60.000 de prizonieri.
Ce ne mai aşteaptă!...
Iaşi, Luni 9/22 Octombrie 1917.
Aceasta e a opta zi petrecută în pat. Multă
muncă cerebrală şi m ari dureri de cap, însă
mi se dă voie să m ănânc ceva m ai mult. Mi
se pare că mi-au trecut durerile dar tot trebuc
să fiu chibzuită şi să m ai stau câteva zile li­
niştită. Dimineaţa, lungi convorbiri cu Prof.
Panaitcscu, cu pictorul Stoica, gen. Găvă-
nescu, cu K irilianu (bibliotecarul regelui) şi cu
Ballif, cei cu care mă sfătuiesc asupra calenda­
rului nostru, ce trebuia îm părţit printre soldaţi.
Cred că vom izbuti să facem ceva de seamă.
Toată ziua dureri de cap, din ce în ce m ai mari,
ceea ce e o adevărată încercare, căci n’am ră­
gaz să-mi odihnesc creerul. Mari desbateri şi
multe liste privitoare la decoraţiile ce trebuesc
îm părţite de ziua mea. Nu ţin în seamă dure­
342 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

rile de cap, dacă pot obţine m ai repede deco­


raţiile ce m i se p ar că trebuesc date. Uneori e
prea m ultă întârziere până să se acorde chiar
cele cuvenite şi obţinerea lor îm i cere sforţări
multe şi grele. In astă seară Nando a dat un
m are prânz unor persoane însemnate ca, să se
întâlnească cu prof. Masaryck, şeful mişcării
separatiste cehe. Venise să se sfătuiască cu gu­
vernul nostru şi cu partidul nostru naţional
din Austro-Ungaria, pentru organizarea unui
congres al tuturor naţionalităţilor din îm pă­
răţia dualistă, care azi luptă pentru indepen­
denţă.
Iaşi, Miercuri ll/2 k Octombrie 1917.
Stau tot în pat dar sunt m ult m ai bine şi
mâine va trebui să mi se dea voie să mă scol
puţin; acum când mi se îngăduie să mănânc
câte ceva, voi avea destulă putere. Doctorii
mei amândoi, au fost neînduplecaţi, ceea ce mă
dispera. Dealtfel cred că aveau dreptate, căci
numai astfel se înlătura orice posibilitate a
unei noui crize.
Am prim it pe V ârtejeanu, ofiţerul de ordo­
nanţă al lui Carol, frate cu cel ce fusese aşa
grav rănit la Mărăşeşti şi pe care îl văzusem la
Tecuci astă vară. Din nenorocire a m urit în
urm a rănilor prim ite; fratele său se întorcea
tocmai de la înm orm ântarea lui. E foarte
mâhnit.
I-am pus o mulţime de întrebări despre ceea
ce a simţit în timpul bătăliilor. înainte era un
tân ăr destul de uşuratec, însă faptul că a privit
m oartea în faţă, l-a făcut m ult m ai serios. Deşi
tovarăşii lui cădeau morţi, în m are num ăr, ală­
POVESTEA VIEŢII MELE 343

turi de el, el însuşi n’a primit, niciodată, nici


m ăcar o sgârietură. Ce stranie e soarta!
Prim ii apoi pe m inistrul nostru de războiu,
generalul Iancovescu care tocmai se întorsese
din Rusia şi avea m ulte lucruri interesante dc
povestit. Deşi acolo toate lucrurile sunt într’o
stare grozavă, el culesese impresia că Ruşii în
fundul inimii sunt oameni de ispravă. Părerea
lui despre Kerensky e că e un „farceur” care
se ţine ţeapăn de putere, num ai pentrucă în
clipa de faţă nu e nimeni m ai tare care să i-o
smulgă din mână.
Gen. Barter e ca şi înainte un prieten cât se
poate de bun şi face tot ce-i stă în putinţă ca
să susţină cauza României, pe când Sir George
Buchanan răm âne în chip neînţeles duşmănos
şi nedrept faţă de viteaza şi m ult încercata
noastră ţară. In inima lui n’a pătruns senti­
mentul dreptăţii faţă de noi. Deşi era un prie­
ten intim al lui Ducky, a fost cel dintâi care
a părăsit-o când sosi pentru ea ceasul de grea
cumpănă, pe când Ducky a răm as pe veci re­
cunoscătoare lui D iam andi care, în ciuda pri­
m ejdiei în care se găsea el însuşi, se purtă ca
un adevărat viteaz.
Barbu Ştirbey a sosit cu vestea unei izbânde
a Francezilor. Am avut şi plăcerea de a prim i
o donaţie generoasă din partea Misiunei ame­
ricane din Paris pentru săracii şi bolnavii mei;
mi-a sosit la tim pul cel m ai potrivit.
Iaşi, Luni 16/29 Octombrie 1917.
A 42 aniversare a mea. Serbez pentru a doua
oară ziua de naştere în timp de războiu. Sunt
astăzi o pribeagă, departe de căminul meu, dar
nu încă de ţara noastră, Slavă Domnului! Poa-
344 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

te că va veni şi aşa ceva, dar trebue să-mi ţin


fruntea sus oricare a r fi soarta. Soarta noastră
în clipa de faţă e aspră şi prim ejdioasă, totuşi
nimic nu se poate asemui ca grozăvie, cu acele
zile înfricoşate ale anului trecut, când era pe
moarte Mircea. In această zi tocmai era în ago­
nie şi mi-aduc aminte ca de-un vis de spaimă,
de acel drum până în oraş, unde mi s’au oferii
flori şi iar flori, un m inunat belşug de crizan­
teme, iar cu tot timpul mă temeam că Mircea se
va fi sfârşit până să mă pot întoarce... ahl cât
mă tem eam !
Acum sunt departe de Bucureşti, de Cotro-
ceni, de Sinaia, de tot ce era al nostru, dar mai
ales sunt departe de m orm ântul lui Mircea.
Azi m’am sculat pentru dejun, m ’am îm brăcat
în alb şi-am prim it felicitările tuturor, m ari şi
mici, şi nu vorbii nim ănui de ceea ce era în su­
fletul meu. Dacă aş fi plâns azi, ar fi fost un
dezastru căci ştiu că atunci toate m’ar fi făcut
să plâng; era m ai bine să mă prefac că nu-mi
aduc aminte. Nu mi-aduc aminte...
D arurile ce-am prim it erau cam ciudate.
Ileana mi-a adus patru boboci de raţă şi copiii
mei cei m ari mi-au dat un porc enorm! Toate
astea pentru cantinele mele de prin sate.
Nando mi-a dat bani să îm part la săraci; şi alţii
mi-au adus tot parale : colonelul Rosetti, Miss
Woodfield, Miss Milne, M arioara Ventura,
aceasta din urm ă mi-a dat 7000 de franci, pe
care îi câştigase la teatru. Şi toate bietele flori
ce se aflau în Iaşi, mi-au fost aduse, flori aşa
de anemice, aşa de triste, ultimele flori ale
anului.
La 12 am prim it pe m em brii guvernului. La
1 s’a dat un m are dejun în locuinţa Regelui
pentru casa noastră m ilitară şi civilă. Toată
POVESTEA VIEŢII MELE 345

lumea se gătise cu hainele cele m ai bune,


până şi eu mă împodobisem şi camerista mea
Elise îmi făcuse o rochie de catifea gris, tivită
cu cincila, din m aterial dinainte de războiu.
S’au servit m âncări foarte bune, din care
n’am gustat decât cu m are socoteală. Prinţul
Ştirbey ca şef al casei noastre, rosti o cuvântare
cât se poate de potrivită, în care pomeni de în­
tâm plările trecute, ceea ce făcu să-mi curgă la­
crimile, care toată vremea fuseseră atât de
aproape de ochii mei.
La 3 se desfăşură o m are ceremonie, în
care decorai cu Crucea Regina Maria pe toate
doamnele, doctorii, infirm ierele şi sanitarii
care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost
o adevărată plăcere atât pentru ei cât şi pentru
mine, şi mi se luă de pe suflet o greutate căci
putusem însfârşit căpăta răsplata cuvenită
muncii destoinice a colaboratorilor mei.
S’a servit ceai, vin şi pesmeţi, ia r noi tre­
curăm de colo colo printre oaspeţii noştri,
vorbind cu fiecare pe rând. Mi se pare că erau
vreo 150 de persoane.
La urm ă m ă simţii obosită, căci eram încă
slabă după două săptăm âni zăcute în pat.
laşi, 20 Octombrie/2 Noembrie 1917.

Ziua tuturor Sfinţilor.


Ziua morţii lui M ircea!
S’a îm plinit azi un an! un an! Chinul de
atunci îmi îneacă iarăşi sufletul. Toată sufe­
rinţa îndurată în tăcere, pe care o port cu mine
peste tot şi de care vorbesc atât de rar, pentrucă
nu pot şi nu trebue să vorbesc dacă vreau să
răm ân stăpână pe mine. Simt, în acelaş timp că
nu trebue să impun şi altora durerea mea.
34G MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Apoi c în m ine şi o teamă aproape morbidă de


a dat prilejul vreunui semn de compătimire su­
perficială. Şi el zace acolo departe, singur de
tot şi desigur nu va fi îngăduit nim ănui să de­
pună azi flori pe m orm ântul lui. Bietul m or­
m ânt mititel, nici m ăcar nu arc îiică săpat un
nume pe el. Ştiu că de aşa ceva nu-i pasă celui
ce zace întrânsul, dar pe mine mă doare amar...
amar...! Dragul meu mititel Mircea, scurtă a
fost trecerea lui pe păm ânt, nimeni nu ştia ce
avea să fie el, spre ce ţel l-ar fi dus iubirea
noastră; Mircea a m urit când era un bobocel
de floare. Binele şi răul dintrânsul au m urit
odată cu el, iar eu răm ân neputincioasă în faţa
tainei a ce-ar fi putut s’ajungă el. Pusesem
atâta nădejde în Mircea, băieţelul meu drag!
La ora 11 s’a slujit un parastas, s’au cântat
prolioadc de toată frumuseţea, ia r eu mă gân­
deam m ereu la micul m orm ânt părăsit în ve­
chiul cămin. A fost o zi plină de mâhnire, şi
toată vrem ea mă temeam că-mi va vorbi ci­
neva de el. Ştiu că toată lumea simţea durerea
mea, dar uneori e m ai bine să fii mut... fără
cuvinte...
La 3 am avut adunarea comitetului Regina
M aria; la 4 a sosit doctorulM assart şi la 4 jum ă­
tate prietenul meu colonelul Anderson îm preu­
nă cu doi ofiţeri ruşi care veneau să propuie a-
jutorul lor Crucii Roşii am ericane din Româ­
nia, cu toate automobilele lor sosite de curând
şi neîntrebuinţatc încă. Unul din Ruşi e ju m ă­
tate am erican şi vorbeşte perfect englezeşte. E
disperat de starea de lucruri din Rusia, însă
neputând răbda să stea degeaba, a r dori să-şi
continuie aici munca şi să întrebuinţeze la
noi câte ceva din m arile depozite ale Crucii
Roşii, care răm ân nefolosite în Rusia. Aceasta
POVESTEA VIETH MELE 347

pare o hotărîre nim erită care mul [urni foarte


m ult pe Anderson. La 7 jum ătate a venit dr.
Jean Cantacuzino să-mi ^vorbească despre di­
ferite chestii medicale, sanitare şi privitoare la
Crucea Roşie şi despre am bulanţele Regina
Maria pe care vrea să le concentreze în acelaş
Ioc. L-am dus să vadă pe Mignon, care nu se
întremează, deşi pare că boala ia o întorsătură
spre bine. Masa o luai în pat, căci simt încă o
oboseală fără noimă. Mâine seară Lisabetha
şi cu mine plecăm la Coţofăneşti. Iau cu mine
pe scumpa mea bătrână Soră Pucci ca să aibe
şi ea puţină odihnă, bine m eritată, precum şi
pe d-na Vaudescale, sora lui Vârtej eanu care
s’a m ăritat cu un doctor francez, cu chip de en­
glez.
Coţofăneşti, Luni 23 Oct./5 Noembrie 1917.
A treia zi petrecută aici. O zi cu totul mili­
tară. Am plecat la 10 dimineaţa cu Lisabetha
şi Ballif la Oneşti, unde am fost prim iţi de
generalul Văitoianu. Acolo într’o câmpie de­
corai soldaţii şi ofiţerii din regimentul 24, care
se odihneau aici de două săptăm âni şi acum
pornesc iarăşi în tranşee. Nemaipomenit entu­
ziasm şi iarăşi îmi dădui seama că aceste vi­
zite pe front sunt un lucru m inunat de bun.
Prezenţa m ea aprinde în oameni imboldul
unei noi strădanii şi-i umple de un entuziasm
reînoit.
D ejunul l-am luat într’o baracă de lemn şi
colonelul regimentului, Bădescu, ţinu o cu­
vântare cu o neobişnuită bogăţie de imagini
poetice; sentimentele lui de lealitate sunt
imense, şi abea îşi putea stăpâni bucuria pri­
cinuită de vizita noastră. După cât se pare a
34S MARIA, REGINA ROMÂNIEI

fost foarte viteaz în lupte. Mi-a spus că solda­


ţilor le place să mă vadă înainte de a se în­
toarce în tranşee. Mai vizitai şi spitalul meu
Regina Maria, precum şi m arele cim itir de care
îngrijeşte generalul Văitoianu din nenorocire.
Sunt sute şi sute de m orm inte! Insă sunt foarte
frumos aşezate sub nişte pomi roditori din m a­
rca livadă, din dosul bisericii. Mă întorsei re­
pede la Coţofăneşti unde lăsai pe Lisabetha,
mă îm brăcai cât putui de repede în haine de
călărie şi plecai iarăşi cu Ballif spre un deal
unde generalul Văitoianu hotărîse să vizitez
prim a linie a tranşeelor.
Generalul îm i dă voie să fac aceasta azi,
pentrucă e o zi ceţoasă în care prim ejdia e
m ai mică.
Trecurăm pe lângă Oneşti şi prin Târgu-
Ocna, aproape în întregime distrus, şi ajunse­
răm într’un loc unde erau pregătiţi cai pentru
noi, dar colonelul Rujinsky care ne aştepta
acolo, ne asigură că putem ajunge aproape
până în vârful dealului cu automobilul. Ii u r­
m arăm povaţa şi prim ul lucru ce făcurăm , a
fost să ne înnămolim; ne scoaseră din glod şi
apoi era cât p’aci să ne răsturnăm pe un po­
vârniş lunecos; după aceasta, cu oarecare tea­
mă la unele cotituri prea repezi de pe marginea
unor adâncimi de prăpastie, m aşina noastră
ne duse în sfârşit aproape de culmea dealului.
Aici ne găsirăm îndată învăluiţi în negură şi
m erserăm o bună bucată tot suind prin ceaţa
ploioasă de toam nă; era un drum părăsit, pe
alocurea sfâşiat de m ari obuze. După câtăva
vreme părăsirăm drum ul şi intrarăm în tran­
şee, un adevărat labirint ; păm ântul aluneca
sub picior şi m ereu urcam şi scoboram. Nesim-
ţindu-mă încă bine, după două săptăm âni de
POVESTEA VIETH MELE 349

boală, drum ul mi se păru un adevărat chin la


care se împotriveau şi genunchii şi plămânii
mei. A fost o plăcere să văd uimirea încântată
a soldaţilor când mă zăriră. Pătrunsei în fie­
care colţişor ca să le îm part ţigări şi vorbe
hune. Am fost prim ită cu aşa adâncă bucurie
încât mă simţii mişcată până în suflet. Orice
convorbire trebuia şoptită căci era foarte a-
proape de noi duşmanul. Ca să-mi dau seama
cât erau de aproape tranşeele duşmane, un ofi­
ţer de-al nostru a început o convorbire în nem­
ţeşte cu un ofiţer din tranşeea de peste drum
şi i se răspunse tot în nemţeşte. A fost o mică
convorbire cu totul prietenească. Germanul
cerca pâine, dar dacă unul din ei a r fi scos
capul afară, imediat s’ar fi tras focuri asupra
lui. Se apropia noaptea şi începurăm să ne di­
buim drumul, prin umbrele amurgului, spre
şosea. Peste tot soldaţii aprinseseră foc în chi­
liile lor săpate şi îşi găteau m âncarea. Intram
în vorbă cu ei, gustam ciorba lor mă aşezam
jos în găurile lor, ca să mă odihnesc şi să le dau
ţigări; fum arăm câteva clipe îm preună. Plă­
cerea ce-o simţeam era deopotrivă de am ân­
două părţile, însă era amestecată cu o înfri­
gurare tăinuită pentrucă pătrunsesem chiar
în inima metodelor moderne de războiu. Bine­
înţeles soldaţii nu se aşteptaseră să vadă pe
Regina lor în tranşee. Peste tot se vedeau aşe­
zate în mici firide, în pământ, granate de mână
şi cartuşe de toate felurile. Mă furişai chiar
până la postul cel mai înaintat unde stau de
strajă sentinelele cu puştile îndreptate spre
duşmani, şi nu întorc capul nici când le vor­
beşti.
îmi aşezai pachetul de ţigări jos lângă puşca
lor. Şi totul era astă seară atât de liniştit, încât
3 50 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

aproape nu-mi venea să cred că m ă aflam în


tranşeele unde au loc adevăratele bătălii. S’a
tras un foc de puşcă, de nu ştiu unde. Se înop-
tase de tot când am ieşit din tranşee şi ne di-
buirăm cărarea cu grije, pe calea brăzdată de
obuze până la m aşinile noastre, şi apoi înce­
purăm coborîşul destul de prim ejdios pe dru­
mul povârnit, încâlcit şi alunecos. Această vi­
zită făcută soldaţilor mei, a fost o m are învă­
ţătură pentru mine, ia r pentru ei o bucu­
rie aproape cucernică. Pe când stăm şi fumam
alături de ei, în chiliuţele lor de pământ, îmi
spuseră în cuvinte pline de poezie ce însem­
nătate avea pentru ei numele meu şi câtă pu­
tere le da vederea mea, care-i hotăra să se îm ­
potrivească duşm anului până la ultim a lor pi­
cătură de sânge. Simţeam cum mi se înnoadă
lacrimile în gât şi mulţumesc lui Dumnezeu că
ini-a fost dat să aud asemenea cuvinte. Ţă­
ranul român are un dar al vorbirii fermecător.
Am sosit la Coţofăneşti tocmai la 9 jum ătate
şi eram aşteptată la m asă de doctorii şi doam­
nele infirm iere, jos la spital. Totuşi s’au bucu­
ra t să mă aibe printre ei, mai bine târziu de­
cât de loc. Masa a fost foarte veselă şi Cella
ca totdeauna nemaipomenit de nostimă.
La urm ă s’a lăsat înduplecat bunul nostru
doctor Le Laurier, şi ne-a cântat câteva cu­
plete comice privitoare la Coţofăneşti, pe care
le compusese pe melodia Marseliezei, ia r re­
frenul îl cântam cu toţii laolaltă.
Eram foarte obosită, însă încercai pe cât pu­
tui să împărtăşesc veselia celorlalţi.
Coţofăneşti, Miercuri 25 Oct./7 N-brie 1917.
Azi dimineaţă mi-a făcut o vizită la spital,
POVESTEA VIEŢII MELE 331

ministrul Alecu Constantinescu; era atât de


gras şi de rotund în paltonul lui gros încât
stârni zâmbetul bolnavilor.
Dr. Ellis scriitorul şi criticul american s’a
arătat iarăşi pe la noi. L-am plim bat azi peste
lot. E un om cât se poate de plăcut, de vioiu
si dă un interes deosebit problemelor sociale
şi religioase; a călătorit prin părţile cele m ai
puţin civilizate ale Europei, m ai ales în Rusia
pentru a aduna cunoştinţe şi impresii. Păre­
rea lui despre Rusia e îngrozitoare. Era o zi
minunată, plină de un soare strălucitor. Lu­
mina era aurie ia r cerul de un albastru închis.
Oprii la dejun pe ministru, pe prietenul
nostru american, pe Sylvia Văitoianu şi pe un
ofiţer. Convorbire interesantă asupra m ai m ul­
tor subiecte. Veştile din Italia şi Rusia sunt cât
se poate de îngrijorătoare. Am avut desbateri
însufleţite cu Constantinescu, un liberal din­
tre cei m ai deştepţi şi totdeauna gata să dea
ajutor în orice îm prejurare. îndată după de­
ju n am plecat cu Dr. Ellis şi Ballif spre un sat
îndepărtat, Păuneşti, centrul diviziilor gene­
ralului Petala. Acolo îmi ajută el să înfiinţez
o cantină „Principele Mircea” pentru copii or­
fani şi săraci. Tot drum ul am fost urm ărită de
un aeroplan duşman; la urm ă se ridicară
câteva avioane româneşti care se învârtiră
deasupra noastră ca să ne apere. E de m irare
cum prind de veste Germanii când ies din casă.
Aceasta-i scoate lui Ballif peri albi, dar eu
m’am obişnuit cu astfel de născociri neplăcute
şi sgomotoase. Nu-mi vine a crede că scopul
lor e să mă ucidă, ci num ai să ştie unde mă
duc. La Păuneşti mi s’a făcut o prim ire m inu­
nată şi cu totul neaşteptată; erau înşirate toate
trupele ruseşti, româneşti şi transilvănene. Pot
352 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

spune că de fiecare dată primesc o strălucită


răsplată.pentru ostenelile mele. După obiceiul
păm ântului, stătui în picioare pe o scoarţă în
multe culori vii, în mijlocul pieţei cele mai im ­
punătoare a Păuneştilor şi toate trupele defi­
lară în faţa mea.
După aceasta urm ă vizitarea copiilor săraci
la cantina „Principele Mircea” unde li se servi
ceaiul, ia r eu le îm părţii bunătăţile pe care le
adusesem. De acolo trecui în cortegiu solemn
prin tot satul, urm ată de tot felul de lume, care
părea că răsare din păm ânt sub picioarele
' "mele, până ajunsei la spital unde îm părţii bol­
navilor tutun şi bomboane. Deşi aerul era ră ­
coros şi tăios, soarele strălucea m inunat aşa că
mă puteam lipsi de palton. Cu acelaş cortegiu
fui condusă solemn îndărăt prin tot satul, cu
toată suita după mine, până la o casă m are
unde luai o ceaşcă cu ceai, m ult aşteptată, în
tovărăşia unor ofiţeri Români, Ruşi şi Francezi,
care se întreceau până într’atât în curtenie şi
atenţie faţă de mine, încât la sfârşit târâtă de
entuziasmul lor, le dădui tuturor fotografia
mea iscălită. După aceasta fui rugată să stau
pe treptele scării ca să primesc nişte delegaţii
de soldaţi Ruşi şi Transilvăneni care mi-au ofe­
rit banii adunaţi de ei pentru orfani. S’au ţi­
nut cuvântări pline de sentimente leale ia r un
ofiţer tânăr şi însufleţit rosti nişte versuri com­
puse, în cinstea mea, de fiul generalului Pe­
tala. Au m ai fost puşi să-mi recite versuri şi
să-mi ofere flori, şi nişte bieţi copilaşi pe când
trupele înşirate de ju r îm prejur, izbucneau
mereu în urale înecând micele glasuri ascuţite,
întreaga atmosferă vibra de bună dispoziţie şi
de-o înfrigurare fericită; m ulţim ea adunată se
îmbulzea în ju ru l meu şi lua parte la toate
POVESTEA VIETH MELE .353

după bunul obiceiu românesc, aproape căl-


cându-mă pe picioare în lăcomia de a m ă ve­
dea m ai bine. Nu mi-a fost îngăduit să plec
fără a vizita încă un spital şi nişte băi mili­
tare de care toţi erau foarte mândri. In tot
lungul drum ului mă opreau ţăranii care vroiau
să vorbească cu mine, să dea glas tânguirilor
lor, să reverse binecuvântări asupra mea sau
să-mi sărute mâinile. Apoi încă o vizită la can­
tină unde trecui în revistă copiii; li se servi­
seră bucăţi m ari din brânza albă şi grasă după
care se înebunesc toţi ţăranii. Pusei câte o
cruciuliţă la gâtul fiecărui copil şi mi se în­
gădui însfârşit să mă urc în maşină şi să plec
în mijlocul uralelor frenetice ale trupelor
noastre şi a celor ruseşti, urale la care luau
parte din toate puterile şi ţăranii. Se făcuse
noapte. Drumul spre casă a fost foarte frigu­
ros d ar şi foarte însufleţit, căci Dr. Ellis nu
încetă de a vorbi; ne consfătuirăm în ce chip
a r putea el să ne vină în ajutor, în toate fe­
lurile. Arătă deasemeni m ult interes scrieri­
lor mele. A junserăm acasă pe la opt, îmi
schimbai hainele, m ă încălzii puţin şi apoi
poftii la masă pe toată lumea între care nuraă-
rai pe Dr. Ellis şi pe cei doi ofiţeri ataşaţi pe
lângă el; unul dintre ei Lascar, transilvănean,
vorbeşte perfect englezeşte. După masă ur­
m ară alte consfătuiri în care planurile noastre
luară o formă definitivă, apoi mă dusei la cul­
care, m oartă de oboseală şi cu dureri în tot
trupul.
Coţofăneşti, Joi 26 Octombriefi Noembrie 1917.
M’am deşteptat în tr’o dimineaţă cu soare
strălucitor. Pentru a nu mai sta în picioare şi
354 MARIA. REGINA ROMÂNIEI

pentru a da puţină odihnă trupului meu obo­


sit, am răm as în pat până la 11, şi-am luat de­
junul în odaia m ea ţinând însă uşa deschisă
spre sufrageria înecată într’un val de lum ină;
în chipul acesta puteam vorbi cu ceilalţi care
m âncau la m asa mea cea m are. Dr. EHis ve­
nise devreme să ia nişte hârtii, aşa încât şi el
fusese poftit la masă. Sora Pucci îşi lua pe
îndelete cafeaua care-i plăcea aşa de mult, iar
soarele se revărsa bogat asupra cometei ei îna­
ripată, albă ca zăpada, şi asupra panglicei
portocalii a Crucii Regina Maria pe care o
purta la gât; se revărsa deasemeni şi peste
vasul larg plin de crizanteme din mijlocul me­
sei şi peste pereţii de lemn, care păreau a fi de
aur. Toată odaia era înecată în lumina soare­
lui, un adevărat soare românesc. îmi pare atât
de bine că pot da scumpei şi bătrânei mele că­
lugăriţe aceste câteva zile de odihnă în îm pre­
jurim i aşa de plăcute; îşi ia foarte ra r puţin
răgaz şi viaţa ei întreagă e m uncă şi jertfire.
Din pat puteam vorbi cu m usafirii mei. Dr.
Ellis nu stătu decât puţin, atât cât trebuia ca
să ne sfârşim treburile şi apoi plecă de zor să
facă nişte inspecţii m ilitare, ia r eu răm ăsei cu
Sora Pucci şi avui cu ea o convorbire intimă,
în timpul căreia mă pomeni vorbind deodată
de Mircea. Aceasta e o m are uşurare pentru
mine căci deobiceiu îmi port durerea ascunsă
adânc şi m ută în inimă. 0 'scurtă vizită Ia
spital şi apoi veni la prânz generalul Ave-
rescu. Veştile din Rusia sunt foarte nelinişti­
toare. Prim ii de la Iaşi o telegram ă cifrată tri­
misă de Prinţul Ştirbcy, dar Ballif îşi uitase
dicţionarul şi-a trebuit să trim eată după el, aşa
încât tocmai la ora dejunului aflai o veste dis­
perată şi care mă umplu de desnădejde, căci
POVESTEA VIEŢII MELE 35 5

nu se ştia ce urm ări poate avea: Revoluţia în .


Rusia a luat acum o întorsătură în favoarea
maximaliştilor. Ministrul de războiu şi-a dat
demisia pe motivul că guvernatorul m arinei
vrea să înceapă tratativele de pace. Ministrul de
războiu s’a pus aşa dar în fruntea m axim alişti­
lor şi-a făcut prizonieri pe m embri guvernului.
Se svoneşte că Kerensky şi Terescenko a r fi
fugit. In clipa de faţă nu se poate m ăsura ce
urm ări vor avea acestea pentru România, dar
Tscherbachief e îngrijorat, şi-a cerut trupe ro­
mâneşti, ca să se asigure în contra oricăror în­
tâm plări. Alţi condamnaţi ruşi au rostit aceeaş
dorinţă. Nemaipomenită stare de lucruri! Şi
drept încheere mi se spune că trebue să mă
întorc la Iaşi. Această hotărâre a fost netăgă­
duit o lovitură pentru mine, căci e foarte ne­
plăcut să-ţi desfaci în tr’un moment toată gos­
podăria şi să pleci în grabă. Am putea face de
zor bagajul în astă seară şi să ne repezim la
Iaşi după cină, dar pe lângă că o asemenea
plecare ar fi fără nici un rost, promisesem să
m ă duc să vizitez m âine pe generalul Moşoiu
şi divizia lui de o ra ră vitejie. Se făcuseră
m ari pregătiri pentru prim irea mea. Deoarece
toate trupele ştiau că trebuia să vin, desamă-
girea a r fi cumplită dacă nu m ’aş arăta. După
un scurt timp de nesuferită îndoială, m ă lio-
tărîi să renunţ la planurile mele de a doua zi.
Avui o lungă convorbire cu generalul Averescu
şi apoi veni la mine doctorul Reverchon ca să
ne sfătuim în privinţa organizărilor Regina Ma-
ria. Doctorul e un omuleţ foarte deştept şi pri­
ceput, şi e medic şef în organizarea noastră.
Restul zilei a fost petrecut în spital printre ră ­
niţii şi colaboratorii mei. Fiece ceas îmi pare
nepreţuit; pentru mine e o durere să fiu smulsă
356 MARÍA, REGINA ROMÂNIEI

de lângă ei, căci e poate ultima oară anul acesta


când voi m ai putea veni pe aici. Cina am luat-o
la popota spitalului în mijlocul doctorilor şi in­
firm ierelor. Ballif a izbutit să comunice cu
Prinţul Ştirbey Ia Iaşi; veştile, netăgăduit, sunt
rele, aşa că m ’am hotărît să plec m âine după
inspecţia mea m ilitară şi să fiu Sâmbătă dimi­
neaţa la Iaşi. Deşi îmi va fi greu să părăsesc
căsuţa asta dragă, eu însămi simt că e mai bine
să mă întorc acolo unde e Regele. Dealtfel, am
întâm pinat acuma atâtea grozăvii şi am în­
cercat atâtea spaime încât am început să ne
învăţăm cu ştirile rele; deacum înainte nu ne
m ai aşteptăm la veşti bune şi dacă se întâmplă
să prim im vreuna e întotdeauna nimicită de
ivirea vreunui nou dezastru. Mi-e dragă această
căsuţă, la adăpostul oricărui sgomot şi atât de
simplă, în care duc o viaţă departe de încâl­
cirile Curţii şi ale politicii. Stau în pat şi mă
uit prin geam la priveliştea de afară. îm i amin­
tesc de toate zilele petrecute aici şi parcă as­
cult paşii tuturor celor cc-au urcat mica mea
scară, paşii m ultora care aveau nevoie de a ju ­
torul meu. Ce ne aşteaptă, de acum înainte ?
Care ne va fi soarta? Ce durere nouă, ce pri­
m ejdie nouă vom avea de înfruntat?
Coţofăneşti, Vineri 27 Octomb./9 Nocmb. 1917.
O zi pe de-a întregul m ilitară, petrecută
prin păduri şi dealuri, în m ijlocul trupelor. A
fost una din acele zile pe care eu le numesc iz-
bânde, o zi vrednică de a fi trăită.
Am plecat de dimineaţă num ai cu Ballif,
căci Lisabetha nu e încă în stare să suporte o-
boseala.
Insă înainte de a pleca definitiv, urcai până
POVESTEA VIEŢII MELE 357

la cimitirul Coţofăneşti, pe care pusesem să-l


orânduiască. Am aşezat o cruce m are în m ij­
locul căreia desenasem un izvod. Cimitirul e
aşezat în tr’o poziţie foarte frumoasă, sus dea­
supra Trotuşului, şi’n clipa de faţă coloritul e
minunat. Pomii sunt ca chihlimbarul, ca a-
ram a sau purpurii, desprinşi pe un fundal de
dealuri viorii, iar jos în vale curge râul. Aş
vrea să preschimb acest loc într’o grădină de
flori în am intirea celor morţi.
Plecarăm apoi, Ballif şi cu mine, la Pralea.
La jum ătatea drum ului ne întâm pină genera­
lul Moşoiu, rotund şi greoi; până acum nu-1
văzusem niciodată. Ne-am îm prietenit din pri­
ma clipă cu repeziciune, datorită nemaipome­
nitei sale „joie de vivre” *; e plin de o bună
dispoziţie, pe care o revarsă în ju ru l lui, de e-
nergie şi de credinţă în toate cele bune. A-
cest m ilitar roşcovan la faţă îţi insuflă încre­
derea că toate lucrurile de pe lume sunt nu
num ai uşoare, dar chiar plăcute. Trecurăm
sus pe deal prin păduri, pe un drum lung şi
frumos, făcut de soldaţii lui Moşoiu. Acest ge­
neral greoi la trup, însă inimos, luase loc lângă
mine în Rolls-Royce-ul meu care gemea sub
greutatea lui şi în m ai multe rânduri am fost
am eninţaţi să ne înnăm olim ; sărea generalul
atunci din maşină cu o uimitoare vioiciune, şi
cerându-şi scuze pentru noroiul ce se adunase
în timpul nopţii, din pricina ceţei ploioase, se
apuca el singur să împingă m aşina de la spate.
Grosimea lui şi num ărul kilogramelor nu-i stă­
vilesc câtuşi de puţin activitatea. Moşoiu are
un adevărat geniu dc organizare şi de preve­
dere. Priceput în ale m âncării, el însuşi, a în­

*) Bucurie de a trăi.
358 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

grijit într’un chip m inunat de hrana trupelor.


Nici o divizie n’a fost atât de bine îngrijită ca
a lui; are de toate din belşug şi şi-a făcut pro­
vizii pentru oameni şi animale pe încă şase
luni, deacum înainte. După ce cucerise câteva
tranşee germane, studiase chipul în care ştiau
duşmanii să-şi potrivească toate lucrurile şi-şi
pusese de gând să-i întreacă. A întocmit ade­
vărate sătuleţe din căsuţe curate, pe jum ătate
în păm ânt. Când ajunserăm la postul lui de
comandă, m’au dus la o căsuţă încântătoare,
unde mi se pregătise o odăiţă cu un pat mi­
nunat lucrat de soldaţi pentru mine, din coajă
de arbori în culori diferite şi cu o coroană dea­
supra. Aceasta m ă îndemnă să le făgăduiesc
că, dacă puteam scăpa de la alte treburi, voi
m ai veni odată să dorm în acel pat. Bineîn­
ţeles, a trebuit să inspectez lagărul întreg.
Mi-au fost prezentaţi ofiţerii apoi plecarăm să
vedem o baterie de tunuri, undeva mai de­
parte. Vremea care fusese ceţoasă se însenină
complect şi priveliştea era foarte frumoasă.
Aici mi s’a arătat dibăcia cu care erau ascunse
tunurile şi s’a tras câte un foc în cinstea m ea;
a fost un soi de mic salut adresat nemţilor
pentrucă eu Regina, mă aflam în mijlocul sol­
daţilor mei. N’a fost un salut inofensiv şi regal
ci un adevărat salut de războiu, o solie de
moarte care m ă făcu să mă înfior în pofida
însufleţirii arătată de trupe.
M’a luat apoi în prim ire un locotenent de
artilerie, energic, George Lupu, care m’a dus
în m arş peste tot şi mi-a arătat cum trăiau şi
cum fuseseră întocmite toate pentru ajutora­
rea şi buna lor stare. Ne urcam şi ne scobo­
ram mereu, cercetând locuinţele, băile, etc...
Mă rugară chiar să vorbesc la telefon cu pri­
POVESTEA VIEŢII MELE 359

m ul rând de tranşee şi prim i ca răspuns: „Să


trăiţi M ajestate” !
Toate erau întocmite în cea mai desăvârşită
rânduială după un meşteşug nou al războiu­
lui, insuflat de aceste îm prejurări nemaipo­
menite.
De acolo ne înapoiarăm la sătuleţul curăţel
al lui Moşoiu, unde luai parte la un prânz cât
se poate de bun, însă prea îmbelşugat. Ne cân­
tau soldaţii lăutari, ia r alţi artişti, dintre sol­
daţi şi ofiţeri, recitau, căci Moşoiu credq în
nevoia unei vieţi sătule şi vesele, pentru cei
de pe front. Generalul era aşezat în faţa mea
şi se înfrupta din bunătăţile servite ca un soi
de căpcăun binevoitor. Se bucura în acelaşi
timp de munca şi de nădejdile lui şi la gân­
dul tuturor lucrurilor pe care avea să le mai
facă, răspândind neîncetat în ju ru l lui o at­
mosferă de m ulţumire şi de încredere în viitor,
ceea ce producea o adevărat plăcere în aceste
tim puri de restrişte. Aici am găsit şi pe Ro-
setti-Bălănescu, care-mi trimesese astă prim ă­
vară o scrisoare atât de înduioşătoare, după ce
citise articolele pe care le scrisesem despre Bu­
cureşti. Mi-a spus câtă însem nătate avea nu­
mele meu pentru fiecare soldat din arm ată.
După masă plecarăm iarăşi pe un drum foarte
frumos, pe coasta dealului, pi’in valea Babei
până la valea Şuşiţei. E un drum de toată fru­
museţea dar coasta e foarte povârnită şi ane­
voioasă de coborît; pădurea însă era o minune
ce strălucea în colorile toamnei. Acest drum
a fost făcut tot de soldaţii lui Moşoiu, care e
grozav de m ândru de el. Dealtfel, el e nease­
m ănat de m ândru de toată munca lui. La drept
vorbind are şi de ce, căci toate au fost făcute,
cu o nem ărginită pricepere. Ajungând într’un
360 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Ioc oarecare, poruncii şoferului să dea drumul


cât putea de repede, căci eram în bătaia focu­
rilor germane. Ne-am oprit în satul Câmpuri,
şi acolo se desfăşură pentru mine o repetiţie
generală a unei bătălii, însă cu arme adevă­
rate, tunuri, puşti, m itraliere şi granate de
mână. Ba chiar se săpase peste noapte nişte
tranşee ca să-ini arate lucrul cât se poate de
real ; erau şi m itraliere ascunse prin pomi şi
pe acoperişurile caselor. Sgomotul era cu ade­
vărat infernal şi căţeluşa mea cocker, Dana,
aproape înnebuni de frică. D upă aceasta, în
uralele asurzitoare ale soldaţilor, plecai înain­
te spre alt sat, unde mi se servi un ceai cât se
poate de bun şi de bogat. Generalul, prezida
masa. Ar fi putut mistui nu num ai ori ce fel
de hrană, dar şi câţiva nemţi pe deasupra.
In sfârşit, smulgându-mă dintr’o societate a-
tât de plăcută, plecai, şi după câţiva kilometri,
fusei dată pe seama generalului Mărgincanu,
în tr’al cărui sector pătrunsesem acum. Avui şi
aici de vizitat băi, spitale, izvoare captate,
diferite depozite şi locuinţe, etc... şi mi s’a ofe­
rit o icoană de argint luată din biserica nă­
ruită de la Mărăşti. Locul în automobil lângă
mine îl ocupă acum generalul Mărgineanu.
Maşina gemea m ai puţin sub greutatea lui de­
cât sub a m usafirului meu de dimineaţă. Mă
duse la postul lui de comandă, dincolo de
Moşinoaia, luminişul din m ijlocul pădurii în
care vizitasem astă vară, mica şi fermecătoa­
rea m ănăstire de lemn, unde locuia singura­
tec un călugăr bătrân. Generalul Mărgineanu
se deosebeşte cu totul de Moşoiu; e unul din
ostaşii noştri cei m ai viteji dar e mai scump
la vorbă, m ai puţin vijelios şi-apoi e pe jum ă­
tate cât colegul său; arc o neţărm urită încre­
POVESTEA VIETH MELE 361

dere în Regina sa. Ajunşi la acest post de co­


m andă, ne oprirăm iar, şi vizitarăm tot ce era
de văzut. Se află şi aici un sat sub păm ânt, în­
tocmit cu m ultă pricepere, însă cu mai puţină
fantezie decât al lui Moşoiu. Fiecare general
rânduise toate după firea sa. Ca deobiceiu îm-
părţii tutun soldaţilor, totdeauna lacomi de ţi­
gări. La sfârşit mă despărţii şi de al doilea ge­
neral, iar Ballif luându-şi locul lângă mine, o
pornirăm pe nesfârşitul şi frumosul drum, care
străbate pădurea.
Coloritul frunzişului era o minune ; soarele
ajunsese la asfinţit, întreaga pădure era ca
un jăratec de lumină, orbitoare, purpurie şi
ruginie, ia r pomii şi păm ântul erau ca o ara­
mă întunecată şi lucitoare. Se făcuse noapte
şi noi mergeam tot înainte pe drum ul încâlcit
şi cotit ce nu se m ai sfârşea, pe când farurile
noastre aruncau lum ini ca de nălucă asupra
copacilor sub care treceau. Şoseaua era în sta­
re destul de bună, iar noaptea călduroasă.
Când şi când ploaia îşi picura stropii, dar nu
îndeajuns ca să m ă ude; dealtfel, când mergi
foarte repede, ploaia nu prea te poate udă în
automobil. Uneori eram cu totul învăluiţi în
nori de ceaţă. Am ajuns acasă la 7. îm i schim­
bai hainele cât putui de repede ca să-l pri­
mesc pe Pierre Raindre, care vroia să-mi vor­
bească despre propaganda ce are de gând s’o
facă în folosul am bulanţelor noastre Regina
Maria. când se va întoarce la Paris. La masă
invitasem pe generalul Văitoianu şi pe blajinul
căpcăun care mă urm ase până la Coţofăneşti.
După m asă cu toate că trebuia să plec cât pu­
team de repede, am fost nevoită să primesc
pe un Francez înfocat, care venise să-mi vor­
bească de organizarea am bulanţelor cu motor
362 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

in întreaga arm ată, şi voia să ştie în ce mod ar


fi putut să intre în legătură cu ambulanţele
mele. Arăta o dorinţă aprinsă de a lucra cu
mine şi avea de gând să pună întreaga orga­
nizare sub ocrotirea mea. Cu prilejul acesta
îmi spuse lucruri cât se poate de măgulitoare.
Eu dcasemeni mă arătai foarte curtenitoare,
însă răspunsurile mele fură cam nebotărîtc,
căci nu ştiam din partea cui vorbea şi nici ce
urm ări a r putea avea asupra treburilor mele
această nouă organizare, cu care în princi­
piu eram de acord. Ii spusei că aş fi încântată
să-i a ju t şi să fiu în fruntea întregei organi­
zaţii dacă mi s’ar cere aceasta în mod oficial
de cei ce deţineau autoritatea.
Ne repezirăm apoi la gară unde avu loc du­
ioasa despărţire de toţi cei ce lucraseră cu noi
şi unde ne luarăm adio în chip înduioşător de
la toţi prietenii noştri.
Ploua şi simţi o m are bucurie când izbutii
să m ă văd în sfârşit în pat ca să-mi destind tru­
pul obosit. Mă gândesc cu recunoştinţă la a-
ceste zile m ilitare. Ele îmi înviorează inima şi
sufletul.
Iaşi, Sâmbătă 28 OctombriejiO Noembrie 19Î7
M’am întors acasă; m ’am întors ca să aflu
tot soiul de veşti rele, m ’am întors în tr’o at­
mosferă de desnădejde şi de deprim are, însă
firea mea optimistă şi felul meu de a gândi
plin de o încredere poate fără noimă, e pen­
tru mine o pavăză îm potriva descurajării. Ori
cum ar fi, nu vreau să mă simt învinsă, nici
să mă dau învinsă până nu va fi smulsă din
mine cea din urm ă fărâm ă de nădejde. De
bună seamă ne aflăm într’o cum pănă cumpli­
POVESTEA VIEfll MELE 363

tă şi disperată, dar nu mă pot opri de a simţi


că tot a r fi un mijloc de scăpare. Trebue însă
curaj şi abnegaţie. Dealtfel, îmi dau atât de
bine seama de aceasta şi atât sunt de pregătită
pentru un astfel de lucru, încât simt că a r tre­
bui să învăţ şi pe alţii să-şi m ai domolească a-
morul propriu ca să poată înfrunta grozava si­
tuaţie, vitejeşte şi în chip cinstit, fără pavăza
vreunor pretexte scornite sau unor acuzări
aduse altora. Aş dori să am graiul îngerilor,
ca să-i fac pe toţi să înţeleagă ceea ce spun şi
să le arăt ce fel de curaj ar trebui să avem.
Deşi s’au întâm plat atâtea, politicienii noştri
tot nu sunt gata să se jertfească pentru binele
obştesc. Am petrecut o dim ineaţă fără răgaz în
convorbiri cu Nando, cu Carol, cu Irène Pro-
copiu care s’a întors din lunga ei călătorie şi
avea mii de lucruri de povestit. Apoi, veni
Prinţul Ştirbey şi ne sfătuirăm cu toţii; ne
spuserăm fiecare veştile şi ne îm părtăşirăm i-
deile, temerile şi nădejdiile. N’avusesem nici
m ăcar vreme să-mi scot pălăria. Mignon
s’a făcut aproape bine; Nicky nici el nu e în­
trem at de tot, sper că n’are de gând să cadă
la vreo boală nouă.
După o scurtă plim bare cu Lisabetha trime-
sei după colonelul Anderson şi avui o lungă şi
serioasă convorbire cu el în privinţa situaţiei
noastre, pe care el o socoteşte disperată dacă
nu se iau fără întârziere m ăsuri straşnice pen­
tru o reorganizare bine chibzuită. Chemai şi pe
Prinţul Ştirbey şi ne sfătuirăm îm preună asu­
pra modului cel mai bun de-a înfăptui cele ne­
cesare şi de a sili pe fiecare să-şi facă datoria,
ferindu-ne totdeodată pe cât se putea de a jigni
sentimentele naţionale ale acelora ce se su­
pără uşor şi m ai ales pe ale guvernului. După
364 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

aceea veni Ileana şi-mi citi tare ca să-mi arate


progresele făcute. Ileana e o şcolăriţă destoi­
nică şi niciodată nu fuge de greutăţi.
laşi, Vineri 3/16 Noembrie 1917.
M’am sculat pentru dejun deşi nu mă sim­
ţeam tocmai bine, dar aveam atâtea de făcut
încât nu mă m ai puteam odihni şi apoi sunt
grozav de neliniştită în privinţa lui Nicky.
Nando e abătut şi desnădăjduit. Mă tem că
se află în pragul unei adevărate năruiri. Ulti­
mele veşti din Rusia au fost atât de disperate
şi atât de îngrozitoare pentru noi, încât Nando
spune că vede apropiându-se sfârşitul cu paşi
uriaşi. Eu încerc să-l îmbărbătez, să-i dovedesc
că nădejdea nu e încă pierdută, dar nu pot
lupta îm potriva veştilor precise şi rele decât
cu instinctul şi încrederea din mine, astfel în­
cât argumentele mele nu prea au putere con­
vingătoare. Cred în adevăr că situaţia noastră
e complect înspăim ântătoare. Ruşii au luat ho-
tărîrea să ceară pace şi încearcă să ne silească
să facem şi noi la fel, ia r dacă nu vrem, de­
clară că vor lua fam ilia regală prizonieră, îm­
preună cu guvernul.
Recunosc şi eu că aceasta a r fi un viitor în­
fricoşător, dar la urm a urmei toate astea sunt
num ai am eninţări. Mă bizui pe încrederea
mea şi sper că nu se vor îndeplini. De bună
seam ă n’am motive ca să m ai păstrez nădej­
dea, dar tot o fac.
încordarea a fost atât de grozavă, veşti bune
n’am m ai avut de loc, orice speranţă a fost
m ereu strivită, starea de lucruri s’a înrăutăţit
din ce în ce m ai mult, şi n’avem pe nimeni la
care să cer ajutor.
POVESTEA VIEŢII MELE 365

Au venit să mă vadă Sora Pucci şi Anne-


Marie Vaudescale şi ne-am am intit îm preună
de fericitul şi însoritul Coţofăneşti, a cărui
viaţă tihnită ne pare acum atât de departe.
Prea multe lucruri apasă azi greu asupra m ea:
desnădejdea Regelui, sănătatea lui Nicky şi cu
însămi nu mă simt bine. In ciuda tuturor ace­
stora a trebuit să mă duc la teatru la o repre­
zentaţie dată în folosul prizonierilor. Juca
Ventura „La m arche nupţiale” şi între prim ele
două acte, recită o poemă în proză, scrisă de
mine pentru prizonierii noştri. N’are sfârşit
pomelnicul tuturor lucrurilor ce mi se cer :
chiar să ajung poetăl
M arioara Ventura a recitat poema în chip
m inunat; a stârnit emoţie în public şi îndată
după aceia a făcut o chetă la care a contribuit
toată asistenţa.
Intorcându-mă acasă cu oarecare încordare
în suflet, găsii pe D-rul Romalo cât se poate
de îngrijorat de starea lui Nicky, şi din ce în
ce m ai cu teamă că tot febră tifoidă trebue să
fie boala lui. Era o repetare a grozavelor, a
prea cumplitelor întâm plări din anul trecut,
încercai să-mi păstrez puterea căci cu adevă­
ra t „ajunge fiecărei zile durerea sa”. După ce
mai trecui odată pe la Nicky, mă dusei la cul­
care cu inim a apăsată de grijă.
Iaşi, Sâmbătă b/17 Noembrie 1917.

Mă sculai mai întrem ată. Insă tem peratura


ridicată a lui Nicky îmi dovedi îndată că nu
m ai era nădejde să fie uşoară boala lui. De
ce şi această durere şi această team ă? N’aveam
destule? Se vede că am intrat într’o zodie de
nenoroc, care trebue negreşit să se schimbe
366 MARIAr 'REGINA ROMÂNIEI

cândva în m ai bine. A venit Prinţul Ştirbev


să se sfătuiască serios cu mine în privinţa si­
tuaţiei noastre personale, în cazul când a r în­
cheia Rusia pace cu Germanii peste capul no­
stru, căci au de gând să ne ia prizonieri pe
noi şi guvernul nostru. Destul de urîtă sta­
re de lucruri! Prinţul Ştirbey vroia să hotărîm
dinainte ce aveam de gând să facem, dacă ar
ajunge lucrurile până acolo şi care erau inten­
ţiile Regelui, ale lui Carol şi ale mele în acea­
stă privinţă. I le spusei: orice, afară de în-
cheerea păcii cu Germanii; se poate cere de Ia
noi orice, afară de aceasta. O parte din arm a­
ta noastră va fi nevoită poate să se predea
pentrucă suntem prinşi ca într’o capcană, prin­
tre aşa zişii aliaţi, care peste capul nostru, au
dat m âna cu duşm anii; dar noi totuşi vom în­
cerca să ne deschidem drum prin Rusia cu o
parte din oştire până la un liman sigur.
Bineînţeles, toate astea p ar fantastice ca nişte
poveşti şi aventuri din tim purile vechi. Totuşi
aceasta e soluţia pentru care votez eu. Nu-i
vorbă, vom avea de străbătut o ţară în plină
revoluţie, o ţară învrăjbită îm potriva noastră,
vom avea de trecut prin toate prim ejdiile răz-
boiuluj şi asta cu cinci copii care trebuesc
salvaţi. Ruşii au arătat aşa puţină dorinţă de
a se lupta, încât nu prea e de crezut că ar pu­
ne împotriva noastră trupe care să ne taie
drumul, dacă vom arăta că avem liotărîrea ne­
străm utată de a răzbi prin ţara lor. Mai târziu
îm părtăşiră şi Regele şi Carol punctul meu de
vedere; toţi trei privind lucrurile în faţă vite­
jeşte şi fără înconjur, hotărîrăm că aşa vom
încerca să facem. D ar bine înţeles trebuia,
m ai întâi întărit un singur lucru fără şovăire:
asigurarea neclintită şi irevocabilă din partea
POVESTEA VIETH MELE .‘Ífi7

marilor noştri aliaţi, că ne vor susţine ca Su­


verani ai acestei ţări, ori unde ne-am afla, ori
cât de mic ar fi num ărul Românilor care ne-ar
fi putut întovărăşi. Rostite în chipul acesta
toate par o aventură aproape cu neputinţă;
însă lucrurile au ajuns la aşa cumpănă încât
trebuesc cântărite în am ănunt toate posibili­
tăţile. Nicky se simte cu m ult mai rău azi. E
într’o toropeală aproape necontenită, dar când
m’apropiu de el, tot găseşte câte un cuvânt de
haz şi m ai ales mă sărută din toate puterile.
Bietul Nicky, mititelul şi neastâm păratul
Nicky!
Fie mila Domnului asupra noastră!
Iaşi Duminică 5/18 Noembrie 1917.
Zilele mele sunt pline de îngrijorare. Situa­
ţia e din ce în ce m ai disperată din pricina
Rusiei, iar Nicky al meu e greu bolnav. Toate
analizele sângelui dau rezultate negative, aşa
încât înţelepţii ştiinţei încep să se îndoiască de
cele ce văd, căci după toate semnele boala lui
pare a fi tifos. D-rul Romalo îngrijorat a ve­
nit la mine şi se întreba cc-ar putea să fie dacă
nu e tifos căci zicea el: „Sunteţi o persoană
care poate suporta să i se spună orice”.
îm i lăm uri aşa dar că ar putea să fie ceva
m ult m ai grav, ceva atât de rău încât aproape
că leşinai la acel gând, ceva asem ănător cu
ftizia galopantă. Bineînţeles mintea mea nu
prim i nici o clipă o asemenea nenorocire. Nu
c cu putinţă, nu e cu putinţă! Insă tot ce sur­
vine azi este atât de grozav şi de fantastic, în­
cât totdeauna mă tem că mi s’a r putea întâm ­
pla mai rău. Aşa dar ziua întreagă purtai în
mine o teamă monstruoasă, care mă lovea ca
3 68 MARIA, REGINA ROMANIEI

o durere fizică de câteori m ă gândeam la ea.


Nu încetai de a prim i lume toată dimineaţa,
d ar păstrai pentru mine după am iaza în care
mă sbătui cu durerea mea fără a fi în stare să
întreprind ceva. Se vede că sunt clipe în care
biata fire omenească trebue să-şi ducă singură
luptele lăuntrice şi să-şi dea seama că îi e
sufletul prea încordat.
Astăzi m ’am aflat într’o stare sufletească
ciudată: îmi simţeam toată puterea şi toată
slăbiciunea, tot entuziasmul şi toată descura­
jarea, toate putinţele şi toate îngrădirile. Do­
ream singurătatea, deşi singurătatea mă înne­
bunea aproape. Numai un lucru m i-ar fi fă­
cut bine: să plec călare departe, în locuri ne­
umblate, să trec vijelios prin vânt, negură şi
ploaie de frunze căzute. Ciudată stare de
nervi, jum ătate exaltare, jum ătate disperare,
dar eu fiind cea cunoscută ca fără slăbiciune,
nimeni nu-mi poate veni în ajutor. Dealtfel
ziua de azi n’a fost chiar aşa rea pentru Nicky.
După amiază îmi spuse: „Mă simt aproape li­
niştit de tot” d ar după masa de seară când mă
dusei să-i spun noapte bună, se văită: „acum
mă dor toate oasele”. Din fericire am avut no­
rocul să găsesc o infirm ieră engleză foarte
bună, Miss Moore ; se înţeleg m inunat am ân­
doi. Ea are de povestit tot felul de amintiri
nemaipomenite din războiu şi aceasta-i place
lui Nicky. Mintea lui e atât de ageră, şi e un
copil atât de deştept, parcă ţâşneşte din el
viaţa şi interesul pentru orice lucru. I-am tuns
părul scurt de tot, obraziil i-a răm as slăbuţ, cu
cearcăne negre în ju ru l ochilor, dar are un
chip totuşi atât de drăgălaş, de frumos şi de
bine conturat! îşi poate uşor închipui cineva
POVESTEA VIEŢII MELE 36 9

în ce stare e bietul Denize, credinciosul lui


preceptor!
Iaşi, Marţi 9/22 Noembrie 1917.
O zi cu adevărat regală! Carol ne-a plimbat
cu automobilul lui pe m ine şi pe Ballif: am
plecat la 11 şi jum ătate de dimineaţă şi ne-am
întors la 12 şi jum ătate noaptea. Deoarece să
nătatea lui Nicky nu-mi m ai pricinuieşte grija
apăsătoare dinainte, m ’am hotărît să-mi in­
spectez cele mai depărtate cantine „Principele
Mircea”, înfiinţate de micul Georgie în satele
cele m ai sărace. In prim a parte a drum ului
şoseaua era foarte alunecoasă, căci plouase
toată noaptea şi se lăsase un frig cumplit; ne
sufla în faţă un vânt aprig din miază-noapte.
Primul popas a fost la Vânători, un sat mic şi
foarte sărac, între Ştefăneşti şi Botoşani. Până
să ajungem acolo ne-am oprit la coliba unui
cantonier, unde luarăm un prânz frugal, adus
de noi, bucuroşi de a fi o clipă la adăpost.
Ne înşelasem asupra tem peraturii şi desco-
perirăm fără întârziere că bătea un vânt hain,
care făcea tot ce putea ca să ni se strecoare
între piele şi oase. Căsuţa cantonierului era cu-
ră ţic ă ^ i bine încălzită, lucru pe care-1 pre-
luirăm foarte mult. Am fost găzduiţi cu multă
bunăvoinţă de ţăranca ce locuia în căsuţă, şi
care primise vizita noastră neaşteptată, cu o-
bişnuita linişte a ţăranului român, nearătând
nici plăcere, nici m irare, nici zăpăceală. Cu­
vintele i-au fost puţine, apoi îşi văzu neturbu­
rată de mămăligă pe când noi m âneam lu­
cruri ceva mai bune. Ii lăsarăm şi ei o parte
din bunătăţile noastre, şi pornirăm după o ju ­
mătate de ceas, după ce mai ’nainte ne înfofo­
24
3 70 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lirăm bine în mantale. D ar tot era frig, căci


vântul era duşmănos. A junserăm în sfârşit la
Vânători şi inspectarăm cantina mică, bine
orânduită şi proviziile ei. La sosire, găsirăm
câţiva soldaţi ruşi instalaţi în căsuţa mea, bân-
du-şi liniştiţi ceaiul pe care şi-l aduseseră în-
tr’un coş. E rau foarte paşnici; ofiţerul chiar ne
salută cam posac, însă nu arătară că au de
gând să plece de acolo. Aceşti ruşi pribegi sunt
o groază pentru cei ce îmi conduc cantina şi
pentru toţi ţăranii din sat. Bineînţeles sunt o
prim ejdie şi pentru proviziile mele, dar aici
ele n’au fost încă până acum nici descoperite,
nici prădate.
Din nenorocire nu era încă ora prânzului,
aşa încât copiii erau îm prăştiaţi în tot largul
satului şi n’am putut să-i văd mâncându-şi de­
junul. B ătrâna îmi spuse însă că vin regulat
şi că-i hrăneşte bine. Fiind nevoiţi să ne m ul­
ţumim cu această asigurare, plecarăm spre
cantina noastră cea m ai depărtată, Dumeni,
lângă Dorohoi. Simţeam dorinţa aprigă de
a-mi vizita cantinele căci în ziua de azi, ni­
meni nu ştie când va m ai avea norocul să mai
poată face câte ceva. De fapt Dumeni e des­
tul de departe, dincolo de Dorohoi. La pleca­
re nici nu-mi trecea prin gând că va fi aşa de
departe. In m ahalaua Botoşanilor ne oprirăm
la câmpul de aviaţie ca să luăm benzină. Câţi­
va soldaţi francezi, plini de haz, veniră să stea
de vorbă cu noi; la început nu ghiciseră de
loc cine eram, şi se arătau dispuşi să fie glu­
meţi şi fam iliari, privind cu adm iraţie maşina
noastră. Când în sfârşit după purtarea soldaţi­
lor noştri români, îşi dădură seama de identi­
tatea noastră, începură să roşească şi pierdură
din îndrăsneala lor. Apoi iară pornirăm şi
POVESTEA VIEŢII MELE 371

merserăm, înainte, înainte, tot înainte, fără


sfârşit, pe când vântul, din răstim p în răstimp,
se purta duşmăneşte cu noi. Din fericire dru­
murile pe alocurea erau bune, dar cu toată
graba tot n’ajunserăm la Dumeni înainte de
înoptat. Dumeni e un sat m are şi-am avut no­
rocul să găsim un notar, care arăta m ult inte­
res pentru cantina mea şi ne ajuta în înjghe­
barea noastră cu m ultă inimă, râvnă şi price­
pere. Casa e m are şi bine îngrijită şi deşi so­
siserăm cu totul pe neaşteptate, găsirăm curtea,
bucătăria şi mica sufragerie strălucitor de cu­
rate şi de bine orânduite. Toate farfuriile şi
ceştile înşirate pe m asă sclipeau de curăţenie,
deşi abea se sfârşise cina. Nici aici nu puturăm
vedea toţi copiii, căci era prea târziu, dar
aceste vizite neaşteptate ne dau prilejul să
vedem lucrurile aşa cum sunt, căci n ’are ni­
meni timpul să facă pregătiri neobişnuite.
Aici Ruşii în loc să fie o pricină de neplă­
ceri, au fost de tot ajutorul. Am vizitat fiece
colţişor şi-am găsit totul în tr’o rânduială fără
cusur. Cantina asta e fără doar şi poate cea
mai bine condusă din toate. 50 de copii pri­
mesc de două ori pe zi o hrană îmbelşugată şi
bine gătită, ia r dimineaţa un ceai cald.
înainte de a pleca înapoi, m âncarăm răm ă­
şiţele dejunului nostru în casa notarului; ne-a
oferit şi el cu m ultă bunăvoinţă ouă fierte şi
nişte pesmeţi foarte buni făcuţi de soţia lui.
Drumul până acasă ni s’a părut nesfârşit.
Ridicaserăm coşul, dar nu se cobora şi pe de-
lături, aşa încât nu ne apăra îm potriva vân­
tului vijelios. Din fei'icire aveam un adevărat
depozit de sumane ţărăneşti groase, pe care le
iau deobiceiu cu mine ca să le dau nenoroci­
ţilor pe care-i întâlnesc în cale. Ballif cu m ultă
3 72 POVESTEA VIEŢII MELE

pricepere izbuti să întindă unul din aceste su­


m ane în partea de unde bătea vântul, alcă­
tuind astfel un fel de pavăză, o binecuvântată
uşurare pentru noi. Carol conducea uimitor
de bine, neoprindu-ne din m ers aproape timp
de treisprezece ore, cu tot vântul furtunos ce
sufla cumplit împotriva noastră.
Mă întorsei nu prea obosită, însă cu gâtul
ţeapăn şi cu ochii umflaţi de atâta vânt.
Am fost prim iţi cu exclam ări de „A h!” şi „oh!”
de către servitori şi cameriste, care socoteau
că un drum afât de lung era prim ejdios pentru
mine din mai multe puncte de vedere.
Mărturisesc că aşteptam cu o m are nerăb­
dare să beau o ceaşcă de ceai fierbinte şi să
mă culc.
Englezii au avut o m are izbândă în Franţa
în urm a unui atac neaşteptat cu tancurile; au
înaintat o bună bucată, cucerind câteva sate şi
luând m ulţi prizonieri.
laşi, Sâmbătă 11/24 Noembrie 1917.
Munca alături de Dr. Mamulea sporeşte din
zi în zi. Avem mereu înjghebări noi şi trebu­
rile merg bine, cu toate că întâm pinăm şi
nesfârşite greutăţi. Am prim it azi pe un tânăr
englez sfios, Mr. Bird care venea din Teheran,
detaşat de acolo pentru a intra aici în serviciul
lui Sir George Barclay. Mi-a adus o scrisoare
de la vărul meu Dimitri Pavlovici, care a pu­
tut scăpa de revoluţie, pentrucă ţarul îl exilase
în Persia, după uciderea lui Rasputin.
După dejun avui o lungă convorbire cu gră­
sunul nostru ministru, Constantinescu; e deş­
tept, viclean, foarte priceput şi deobiceiu ne
înţelegem de m inune îm preună. D ar azi a tre­
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 37 3

buit să storc dc la bătrânul om, plin de şirete­


nie, unul câte unul răspunsurile asupra chipu­
lui în care avea de gând să ajute pe americani
în m unca lor la noi. Aveam la mine propune­
rea americanilor scrisă desluşit, şi-mi puse­
sem în minte să nu dau drum ul m inistrului
până nu căpătăm şi de la el o propunere. îmi
încercai deci toate puterile. Azi eram hotărîtă
să nu mă dau bătută şi mi se pare că-şi dă­
duse şi el seama de aceasta. Mă dusei apoi cu
d-na Cincu să vizitez sala de întruniri şi adă­
postul de noapte, pe care îl clădesc îm preună
cu Y.M.C.A. Cred că aceasta va fi o realizare
foarte folositoare. Vizitai totodată orfelinatul
israelit din apropiere şi găsii copiii în m ijlo­
cul unei lecţii de istorie sfântă. Tocmai pove­
steau istoria vieţii lui Iacob şi-a lui Esau în
limba românească. Am putut să le arăt că şi
eu sunt o cunoscătoare a Vechiului Testament,
punând întrebări nim erite; dar nu le spusei că
socotesc istoria patriarhilor, foarte puţin mo­
rală. Plecai în sfârşit, nu fără a făgădui cio­
rapi pentru băieţi şi — lucru m ai neaşteptat —
talpă pentru încălţăm intea lor.
Slavă Domnului, Nicky se întrem ează mi­
nunat. Nu mai are căldură şi putem nădăjdui
că s’a sfârşit acest vis rău.
Am prim it trei vagoane cu unt, zahăr şi orez,
pe care le comandasem la Odessa; e aproape
de necrezut că a putut răsbate ceva până la
noi în asemenea vremuri. Mă tem că în curând
ne va părăsi scumpa şi bătrâna noastră Miss
Milne. Va fi un moment trist pentru noi toţi
şi pentru ea, acest sfârşit al lungilor şi cinstiţi­
lor ei ani de muncă în casa noastră.
374 ■POVESTEA VIEŢII MELE

Iaşi, Marţi Pi/27 Noembrie 1917.


Zi de spitale şi de audienţe. Am petrecut o
parte din dim ineaţă printre tuberculoşi, îm-
părţindu-le brânză albă de la generalul Mo-
şoiu şi prune uscate, pe care mi le trimisese
tot el, ţinându-şi credincios făgăduiala. A fost
un adevărat praznic pentru nenorociţii mei
bolnavi, dar, Doamne, ce lucruri triste am
văzut!
Am prim it în audienţă pe un cleric englez
cât se poate de plăcut, care venea de la Petro-
grad. Mi-a fost drag să vorbesc cu el căci cu­
noştea toată fam ilia mea din Rusia, şi fusese
cu deosebire prieten cu Olga, sora m ai mică a
ţarului Nicolae. Făcea parte şi dintre intimii
vărului meu D im itri şi al tânărului Yusupoff,
şi ştia toate am ănuntele despre uciderea lui
Rasputin. Cunoştea foarte bine şi pe Ducky şi
lucrase alături de ea la începutul războiului.
E ra un om cât se poate de plăcut.
După alte câteva audienţe, sării în maşină şi
mă repezii să vizitez spitalul din Galata, care
era acum în grija lui Ferreyrolles. Aici dădui
bolnavilor ce-mi m ai rămăsese din brânza albă
şi din prune. Nicky e aproape complect resta­
bilit, dar e silit să stea tot în pat.
laşi, 16/29 Noembrie 1917.
Am plecat de dim ineaţă cu Lisabetha Ia
Roman. E o zi nespus de frumoasă, o zi ca de
prim ăvară cu un soare strălucitor. Ca să a-
j ungem şi noi odată m ai puţin bătute de vânt,
am plecat în tr’un automobil închis, eveniment
rar, dar secţia m ilitară, m ulţum ită Prinţului
Ştirbey îmi pusese la dispoziţie un Cadillac de
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 376

toată frumuseţea. Prinţul le arătase că eu a-


veam de um blat aproape tot atât cât şi un ge­
neral; de ce să n’am şi eu din când în când
câte o maşină închisă, m ai ales iarna? Şoseaua
între Iaşi şi Roman era cât se poate de bună
şi sburarăm dealungul drumului, pline de o
veselă însufleţire. Ballif sta lângă volan, ra-
diând de bucurie şi foarte m ândru de iuţeala
cu care luneca m aşina noastră.
Făcurăm o scurtă oprire, ca să ne m ai aran­
jăm hainele, la d-na Nevruze care fu pătrun­
să de o m ulţum ire extatică. Şi apoi plecarăm
spre spitalul Principele Mircea, luat de la En­
glezi de către Crucea Roşie americană. Priete­
nii mei uriaşi, Fitz W illiam s’au m utat mai
aproape de front.
Americanii au un personal numeros şi toate
lucrurile apăreau cât se poate de m ulţum itoare ^
şi de înfloritoare. Bineînţeles, a trebuit să vi­
zitez fiecare lucru în am ănunt, nu num ai pe
bolnavii care păreau veseli şi bine îngrijiţi,
dar şi bucătăria, dependinţele şi porcii şi vi­
ţeii, care fac parte din averea spitalului. Vizi­
tarăm până şi depozitul de lemne, un element
de m are însemnătate.
Când isprăvirăm toate, ni se făcuse poftă
de m âncare. A fost ceva cu totul american căci
era tocmai serbarea naţională a Americei, 25
Noembrie (Thanks giving Day) şi toţi erau
foarte mulţumiţi să ne aibe printre ei. Bineîn­
ţeles s’a servit la sfârşit un pateu de dovleac,
căci aşa se vede că cere datina.
Lângă mine sta în tr’o parte colonelul Ander-
son şi de cealaltă Mr. Baker, mem bru al Crucii
Roşii engleze, doi tovarăşi plăcuţi. In faţa mea
era aşezată Lisabetha cu care sta de vorbă dr.
Perkins vesel, deştept şi interesant. Fără în-
376 POVESTEA VIEŢII MELE

doială a fost un prânz foarte reuşit, în tot tim­


pul căruia a plutit o atmosferă de bună dispo­
ziţie pentru întreaga societate.
După dejun ne luă prefectul cu el ca să vi­
zităm diferite locuri, unde se îm părţea săraci­
lor mâncare. Ori unde mergeam, eram primite
cu inimoase urale şi cu toate că se svonise că
Romanul era un loc prim ejdios din pricina
Ruşilor, eu stăruii să merg pe jos din stradă
în stradă, străbătând mulţimea, care ne fă­
cea o prim ire călduroasă; temuţii „tovarăşi”
ne salutau ca şi poporul nostru. Mai aveam de
văzut alte câteva spitale, precum şi-o şcoală
israelită. In m ai multe din aceste spitale avui
plăcerea să găsesc câţiva dintre cei m ai buni
prieteni ai mei: erau răniţii evacuaţi din Co-
ţofăneşti. ,0 vizită la Roman n ’ar fi fost desă­
vârşită fără obişnuitul ceai oferit de d-na Ne-
vruze Khan, în casa devenită ospitalieră din
pricina neţărm uritei dragoste a stăpânei pen­
tru Regina ei. Se adunaseră în salon cele mai
de scamă persoane din oraş. Ni s’au servit tot
felul de bunătăţi. Ca deobiceiu totul se desfă­
şură cu obişnuita rânduială şi ceremonie ce­
rute de bătrâna şi inimoasa mea prietenă. Se
îmbrăcase în alb din cap până în picioare şi
părea o călugăriţă tibetană.

Iaşi, Duminecă 19 Noembrie/2 Decembrie 1917.

Veşti mai rele de cât oricând ; pluteşte în


aer un vânt de panică. încerc s’o stăvilesc ca
să nu mă târască şi pe mine, nici pe cei din ju ­
rul meu, dar simt adesea că mi se urcă în ochi
lacrim i arzătoare.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 377

Am prim it o telegramă foarte călduroasă de


la Regele George al Angliei, în care spune că
cu şi copiii mei vor fi bineveniţi în Anglia ori
şi când. La început telegrama mi-aduse o m are
bucurie, dar când mă gândi mai adânc price­
pui că era un semn rău. însem na că-şi dă­
deau seama că eram în prim ejdie şi că situa­
ţia noastră nu mai era suportabilă. La dejun
unde Nando sosi cu m are întârziere, avurăm
pe generalul Tcherbachief cu fiica sa şi gine­
rele lui, precum şi pe Ratchitcli secretar la le­
gaţia sârbă cu soţia lui şi pe Nindi Romalo,
pe care Americanii vor să-l aibe ca secretar
pentrucă vorbeşte perfect englezeşte. întreg
văzduhul e plin de îngrijorare. Se svoneşte că
azi sau mâine soldaţii Ruşi au de gând să are­
steze şi să ucidă pe ofiţerii lor. Tcherbachief
e cuprins de panică. Aş dori ca ofiţerii Ruşi să
aibe mai multă vlagă. Sunt sigură că prin tr’o
purtare mai hotărîtă s’ar putea înlătura multe
rele. P ar aş fi pierdut cu totul curajul. Vă­
zând că timpul am eninţă să se schimbe, ple­
cai repede cu Lisabetha la vila Greerul, câtă
vreme sunt încă uscate drum urile şi apoi
n’am văzut-o de m ult pe scumpa şi bătrâna
mea Soră Pucci. Mignon şi Miss Milne ne ur­
mau în altă maşină. Venirea noastră aduse
m are bucurie bolnavilor şi celor ce-i îngrijeau.
Luarăm o ceaşcă cu ceai, stăturăm de vorbă
şi apoi plecarăm îndărăt spre casă pe drum ul
îngrozitor de rău. întâm pin întotdeauna m ari
împotriviri când plec în direcţia aceea pen­
tru că trebue să trecem printr’un m are aşe­
zăm ânt m ilitar rusesc, şi toţi îl socotesc pri­
mejdios. In timpul lipsei mele venise minis
strul Constantinescu la Rege ca să-l convingă
că trebue să plecăm chiar in acea seară cu
378 POVESTEA VIEŢII MELE

toţi copiii la Ghidigeni sau la Coţofăneşti, căci


avea temeri că ziua urm ătoare va fi pericu­
loasă. Din fericire Nando veni drept la mine
şi ne dădurăm seama că eram amândoi de a-
ceiaşi părere: nimic în lume nu ne-ar putea
îndemna să ne clintim din loc, nici să arătăm
cel m ai mic semn de teamă. Barbu Ştirbey
care fusese chem at şi el, întări hotărîrea
noastră. Situaţia trebuia privită în faţă, orice
s’ar întâm pla şi mai ales trebuia să arătăm
acestor gogoriţe ruseşti că mica şi m ult dis­
preţuita Românie, nu se teme de am eninţările
lor. Câtă vreme stăm nemişcaţi şi păstrăm
disciplina, sunt sigură că putem să dobândim
izbânda chiar asupra unui duşm an m ai m are
la număr.
Simt totuşi cum de pretutindeni se ridică va­
luri m ari de îngrijorare. Mai presus de toate
trebue să ne păstrăm liniştea şi să trăim îna­
inte ca şi până acum, parcă nimic nu s’ar fi
întâm plat. S’a dat voie lui Nicky pentru în­
tâia oară să se dea jos din pat şi să stea pe
scaun; se simţea cu capul, greu, ameţit şi cu
picioarele slabe, dar încolo era bine.
M’am dus la culcare devreme, am citit pu­
ţin şi în pofida tuturor întâm plărilor, mă sim­
ţeam foarte liniştită. După cum se va vedea în
paginile urm ătoare, eram stăpânită de ideia
rezistenţei cu orice preţ, chiar în faţa ursitei
celei m ai covârşitoare. Lupta sufletească ce
duceam era sfâşietoare şi nu m ă puteam opri
de a băga de seamă că încetul cu încetul fie­
care pierdea nădejdea. Aceasta mă înnebunea
şi când îmi răsfoiesc jurnalul, e dureros să
constat cum speram în pofida desnădejdii şi
cum îmi încordam toată puterea şi energia ca
să lupt îm potriva grozavei noastre soarte. E­
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 379

ram neresem nată până în adânc şi nu puteam


crede că suntem meniţi să ne dăm învinşi.
Lozinca „nu te da bătut”, „never-say-die” a ca­
racterului meu englez şi a educaţiei mele, fă­
cea din această luptă o stare sufletească de ne­
îndurat. Cercul de fier care ne înconjura se
străm ta din ce în ce. Ruşii tratau acum cu Ger­
m anii şi se apropia ceasul lui Lenin.
A fost o clipă grozavă când mi-am dat sea­
ma că părerea mea nu m ai era îm părtăşită de
nimeni, că nimeni nu m ai lua loc în jurul
steagului meu. Ceilalţi se socoteau chibzuiţi
iar eu treceam drept o idealistă. Lumea se
cam ferea să vină la mine acum, dar eu în
focul rezistenţei mele nu-mi dădui seama de
la început. Deoarece aceasta este povestea
mea, povestea vieţii mele, voi lăsa jurnalu l
meu să vorbească pentru mine. După cum
sună vechea zicătoare: „nu e decât un pas în­
tre sublim şi absurd”, poate că eu eram ab­
surdă însă fiecare dintre noi nu poate lucra,
decât potrivit cu firea sa şi după îndem nu­
rile izvorîte dintr’însa.
După acele câteva zile grozave, nu se întâm ­
plase nimic, nimic deosebit şi hotărîtor, ia r
noi, cu elasticitatea caracteristică inim ii ome­
neşti, începurăm să sperăm din nou şi să ră­
suflăm mai uşuraţi. G rija înăbuşitoare însă n u
încetase, şi ajunsesem să ne temem şi de su­
netul unei uşi ce se deschidea, sau de un glas
ce se auzea de odată, ca nu cumva să însemne
apropierea unei nenorociri sau aducerea unei
veşti a cărei grozăvie nu s’ar putea suporta.
Ceea ce ne întărea, era puternicul sentiment de
iubire şi de încredere care se ridica din toate
părţile spre noi. Prim eam zilnic nemărginite
dovezi de simpatie. Nenorocirea ne lega lao­
3 80 POVESTEA VIEŢII MELE

laltă în chip cu totul deosebit. Regele ajunsese


foarte iubit de popor şi cu toate că Românii
nu prea au obiceiul să-şi arate pe faţă simţirea,
eram înconjuraţi de o atmosferă de lealitate
care ne susţinea puterile. Nenorocirea nu ne
depărtase de poporul nostru ci, dimpotrivă,
întărise legătura dintre noi.
■Iaşi, Luni 20 Noembrie/3 Decembrie 1917.
S’a schimbat vrem ea; plouă. Starea de lu­
cruri nu încetează de a se înrăutăţi. A trebuit
să spun doamnelor mele că s’ar putea să vină
vremea când voi fi silită să plec pe neaştep­
tate cu copiii mei, fără să pot lua cu mine pe
nici una dintre ele. Am crezut că e mai bine
să le pregătesc pentru o asemenea întâm plare
oricât de dureroasă avea să fie. D ar grozăvia
situaţiei sta în faptul că, dacă s’ar întoarce lu­
crurile cum e mai rău, nici m ăcar nu eram
siguri că vom fi în stare să plecăm. Ruşii s’ar
putea preface în duşmani şi nici m ăcar să nu
ne lase să trecem prin ţara lor. E o stare de
lucruri înfiorătoare şi tot ce ne mai răm âne
de făcut e s’o prim im cu atâta linişte, încât să
nu se răspândească panica. Am avut la dejun
pe Vopika, m inistrul Americei şi pe căp. W al-
ton, ataşatul m ilitar american. Bineînţeles s’a
vorbit am ănunţit de situaţie şi de şansele de
îm bunătăţire ce m ai răm âneau privitoare la
soarta noastră, la fuga şi la apărarea noastră;
o mie şi una de întrebări cu care ne chinuiam
creerul. Ce e m ai rău e că suntem în deplină
necunoştinţă a viitorului; nu putem face pla­
nuri, nici lua hotărîri, n’avem de înfruntat o
situaţie definită, nu putem decât să stăm li'
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 381

niştiţi şi să aşteptăm. Fiecare zi poate fi cea


din urmă. îngrozitor!
După dejun prim ii pe prietenul meu, prof.
Panaitescu şi îm preună cu el, cercetarăm sor­
ţii noştri de izbândă. Totuşi ne puserăm am ân­
doi în minte să mergem înainte cu lucrul şi
cu calendarul de Crăciun pentru soldaţi, p ar­
că ne-ar m ai fi aşteptat un viitor. Apoi sosi
Maruka şi convorbirea începu iarăşi pe aceeaşi
temă. La urm ă veni şi Prinţul Ştirbey; el are
totdeauna veştile cele m ai temeinice şi m ulţu­
mesc lui Dumnezeu, răm âne neclintit.
Miniştrii Antantei au avut lungi întrevederi
cu gen. Tcherbachief, şi-au stăruit pe lângă el
să ia o atitudine hotărîtă, făgăduindu-i că în
acest caz, îl vor susţine toţi. S’a prim it de la
Roman vestea că generalul Ragosa şi statul lui
major, au fost făcuţi prizonieri de soldaţii lor,
aşa cum se prevăzuse. Ceea ce e de necrezut e
că nici unul din aceşti generali n’a încercat să
se împotrivească. E un lucru pe care nimeni
nu-1 pricepe, m ai ales când ştim că cei ce de­
ţin azi puterea în Rusia, nu sunt întăriţi de
nici un fel de autoritate şi nici recunoscuţi de
nimeni, decât de Germani. întreaga întâm ­
plare e atât de fantastică încât nici nu pot s’o
povestesc lăm urit în scris.
Iaşi, Marţi 21 Noembrie/U Decembrie 1917.
Situaţia răm âne îngrozitoare. Am ajuns să
stăm şi că chibzuim în ce chip ne va fi scris
să pierim. In orice parte ne întoarcem, suntem
trădaţi, suntem vânduţi... Din toată am ărăciu­
nea ce ne-a fost dat să gustăm, gândul că în
tot timpul am fost m ereu trădaţi e cel m ai
greu de îndurat. Se pare că nu m ai e scăpare.
382 POVESTEA VIEŢII MELE

Rusia e în stare de putrezire, se destramă


treptat şi nimeni nu se ridică să ia frânele
conducerii ci. In fiece zi trece puterea în câte
o mână mai josnică. Oamenii lui Lenin sunt
acuma la putere şi sunt cu totul la cheremul
germ anilor; sunt cum păraţi cu bani germani,
îndeobşte bani falşi, aşa încât Germania, nu
sărăceşte câtuşi de puţin. întreaga arm ată e
acum în m âinile unui sub-locotenent Kry-
lenko, al cărui prim decret a fost desfiinţa­
rea rangurilor în arm ata rusească. Au ucis pe
generalul Duhonin sub cuvânt că a r fi lăsat pe
Korniloff să scape. L-au omorît în modul cel
m ai sălbatec la Cartierul General unde avu­
sese el comanda câtva timp. Se pare că l-au
linşat, l-au sfâşiat în bucăţi.
Ataşaţii m ilitari străini sunt la Kiew căci
Cartierul General e acuma în stăpânirea bol­
şevicilor, adică a gloatei celei m ai josnice.
Toate se năruesc în ju ru l nostru, trăim pe ju ­
m ătate în întuneric căci ne e cu neputinţă să
ne dăm seama temeinic de cele ce se întâm ­
plă sau să ştim ce întorsătură vor lua lu­
crurile.
In clipa de faţă Ruşii au declarat arm istiţiu
pe întreg frontul rusesc cuprinzând şi pe al
României, adică Rusia cea reprezentată prin
bolşevici. Alte părţi ale Rusiei se împotrivesc
la această hotărîre, ia r am basadorii Ruşi dip
ţările străine, nu recunosc pe cei ce deţin pu­
terea. N ăruirea e deplină şi biata mică Româ­
nie e prinsă în cea m ai grozavă capcană şi
nu-i răm âne decât să stea liniştită, gândindu-se
în ce fel va avea să moară.
Generalul Tcherbachief susţinut de generalii
noştri şi de m iniştrii Antantei care se află aici,
preferă să declare el însuşi armistiţiul, decât
MARIA, REGINA ROMÂNIEI 383

să primească ordin de la cei ce deţin puterea


şi pe care el nu-i recunoaşte. Suntem încă ne­
dum eriţi în privinţa felului în care au privit
acest fapt turbaţii de la Petersburg.
După dejun a venit un tânăr doctor fran ­
cez cu logodnica lui româncă să mă întrebe
dacă nu vreau să-i cunun la Piatra. Aceasta
sună ca o notă paşnică în mijlocul grozavului
vălmăşag; le-am făgăduit că voi veni dacă
îm i vor îngădui îm prejurările. A venit neîn­
cetat la miné tot felul de lume, să-mi vorbească
de cutare sau cutare lucru şi la sfârşit a apă­
ru t şi prietenul meu colonelul Anderson, care
îm părtăşeşte pe deplin părerea mea că trebue
să stăm d ârji până la capăt. Planul la care
ne-am oprit ar fi ca îm preună cu o parte din
arm ata noastră să ne deschidem drum prin
sudul Rusiei, spre ţara Cazacilor răm asă cre­
dincioasă. Numai astfel văd eu scăparea pen­
tru noi. Nu e decât o nădejde a disperării, dar
cel puţin nu e o hotărîre degradantă. A sta
liniştit şi a muri, înăbuşit între trădătorii Ruşi
şi vrăjm aşii Germani, ar fi în adevăr un sfâr­
şit nedemn. Decât aşa, m i-ar plăcea m ai bine
„La Grande Aventure”, care a r fi fantastică, o
ştiu bine, şi nici nu s’ar potrivi cu vrem urile
noastre, dar ar fi un sfârşit de cinste, viteaz şi
liber. — Ah! Doamne! de ce nu sunt eu b ăr­
bat! Aş aprinde în ei toţi, râvna disperată a
unei glorioase împotriviri, orice s’ar întâm pla.
Mai pe seară a venit Prinţul Ştirbey şi-am
cercetat îm preună toate ipotezele; uneori
eram înverşunată, alte ori convingătoare şi
plină de nădejde, ori eram disperată ; sim­
ţeam că zidurile în ju ru l meu se strâmtează,
din ce în ce, până mă vor înăbuşi.
Ştirbey are un dar al lui de a răm âne cu
384 POVESTEA VIEŢII MELE

totul liniştit, de a mă lăsa să spun tot ce am


pe suflet şi de a desbate apoi cu mine în cea
mai m are tihnă punct cu punct îm prejurările,
şi de a aduce treptat, treptat toate lucrurile la
adevărata lor dimensiune. Această procedare
e uneori dureroasă, însă deobiceiu folositoare.
A venit Cella la masă şi apoi am stat cu ea
şi cu Nando de vorbă în odaia mea. Aici le
expusei întreaga situaţie în cuvinte limpezi,
arătându-le toate soluţiile şi oprindu-mă asu­
pra singurei deslegări ce părea firii mele uşor
de îndurat: „La Grande Aventure”. Simţii că
semănasem în inimile lor săm ânţa aceleiaşi
dorinţi, dar poate că num ai înfocarea entu­
ziasmului meu i-a târît după mine o clipă...
Iaşi, 22 N oem brie/5 Decembrie 1917.
Mă întreb câte zile voi m ai putea scrie cu­
vântul Iaşi, la începutul acestor pagini. Nu în­
cetează visul de groază, nici întunericul, nici
neputinţa de a vedea limpede în vreo parte
oarecare.
Bineînţeles, lumea începe să-şi piardă ca­
pul; binele şi răul iese la iveală în asemenea
clipe. Iubitorii de panică, iubitorii de dezastru,
invidioşii, neiertătorii, fricoşii, laşii, toţi ridică
azi capul; fiecare după micimea inimii sale,
grăieşte, făptuieşte şi ne turbură. Am petre­
cut o zi foarte m âhnită. Nu ra’am resemnat
încă la această din urm ă stare de lucruri.
Vreau să mă lupt îm potriva ei şi se pare că nu
e chip de luptat. Nimeni nu pare a mai ve­
dea vreo posibilitate de m ântuire prin luptă,
toţi socotesc că a r fi un măcel sângeros şi za­
darnic, toţi se unesc pentru a-mi spune aceasta,
până şi Berthelot. Nimeni nu votează pentru
POVESTEA VIEŢII MELE 385

împotrivirea cu arm a în m ână; asta-i ceea ce


mă prăpădeşte. Ah! îngrozitoarea, ucigătoarea
umilire de a fi poate siliţi să punem jos armele,
pcntrucă s’a năruit enormul şi puternicul
nostru aliat! E ceva nemaipomenit de îngro­
zitor!
Un aliat care târăşte după el în prăpastie
ţara noastră, deşi ea s’a purtat cu o neasemă­
nată vitejie! In faţa înfiorătoarei nedreptăţi a
unei asemenea soarte, mă simt pentru întâia
oară învinsă, umilită, parcă mi-aş fi pierdut
locul de sub soare; simt însfârşit că e prea
mult... prea mult... Ca şi anul trecut când a
murit Mircca, stau şi mă întreb pentru ce tre­
ime să mai trăiesc. Pentru ce? ca să văd ase­
menea lucruri? pentru ce? pentru ce?.... îmi
urmez viaţa ca m ai înainte: spitale, audienţe
şi aşa mai departe. Printre lumea ce-am pri­
mit azi, era un oare care doctor Hansen, da­
nez, o fiinţă cât se poate de ademenitoare, des­
pre care unii cred că e spion; dacă o fi spion,
c un spion foarte plăcut, lucru ce nu se poate
spune despre mulţi care nu sunt spioni.
La dejun am avut pe generalii Averescu şi
Grigorescu, care veniseră pentru o convorbire
m ilitară şi pentru a lua parte la consiliul de
miniştri în care e vorba să se hotărască dacă
trebue şi noi să admitem un armistiţiu, ca să
mai câştigăm vreme şi să m ai răsuflăm. In po­
fida curajului şi a energiei mele, a venit cea­
sul în care nu pot să fac nimic decât să las
valurile să năvălească asupra capului meu, şi
ce întunecate valuri! Oare care va fi soarta
noastră personală? Nu ştiu, sunt atât de strâns
legată de ţara mea, încât nu-mi pot închipui
o soartă a mea, o soartă care să nu fie deopo­
trivă cu a ţării. Pentru întâia oară azi, n ’am
386 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

putut prim i lume, fără a avea lacrim i în ochi.


Inima mi-e sfâşiată de un chin grozav, mi se
pare că citesc osânda în fiece privire. Mă simt
parcă m urind treptat în pofida splendidei mele
sănătăţi şi puteri, şi a vitejiei mele încă neîn­
frântă; simt că sunt învinsă, învinsă şi nu ştiu
să primesc înfrângerea.
După dejun am fost cu Lisabetha şi cu Miss
Milne la Propricani ca să îm part haine copii­
lor, dela mica mea cantină, să inspectez şi să
văd dacă toate sunt în bună regulă, cum şi
erau.
D intr’o ironie a soartei, hotărîsem acum
câtăva vreme, ca în fiecare Miercuri să se facă
la mine puţină muzică, pentru doamnele care
veneau în fiece zi să lucreze în atelierul meu.
In obşteasca uluire uitasem cu totul de aşa
ceva până au sosit bieţii muzicanţi, nevino­
vaţi în clipa când cu instrum ente cu tot, şi din
curtenie îi lăsai să cânte. D ar cântul lor mi
se păru greu de suportat, parcă ar fi cântat pc
strunele chinuite ale nervilor mei. La urmă,
după masă, sosi Iorga disperat ca să mă în­
trebe ce era adevărat în svonul despre armisti­
ţiu. Era ca un copil înebunit şi orbit de o chi­
nuitoare îngrijorare. Carol şi cu mine încer­
carăm să-l potolim, dar inima mea era ea în­
săşi prea plină de răsvrătire, ca să pot găsi cu­
vinte convingătoare. Sunt învăluită în întune­
ric, în întuneric!
Iaşi, 23 Noem brie/6 Decembrie 1917.
Fără îndoială e foarte greu de îndurat acea­
stă situaţie. Ce mă mâhneşte m ai m ult e că
văd cum toţi străinii par a socoti că toate s’au
sfârşit. Unii chiar ar vrea să ne vadă plecând
POVESTEA VIEŢII MELE 387

dc pe acum; de fapt ar vrea să ne vadă fugind


şi pe de altă parte ne dau a înţelege că s’ar
putea să nu fim în stare să străbatem Rusia.
S’a hotărît ca unii ofiţeri români şi ruşi să
înceapă tratative cu duşmanul în privinţa ar­
mistiţiului. întâlnirea după cât se pare va
avea loc la Focşani.
Mi-am urm at viaţa obişnuită, deşi azi dimi­
neaţă îmi venea mereu să plâng, însă cu cât
trecea ziua îmi câştigam din nou stăpânirea.
Prim i pe Mamulea şi pe George Balş, ca să
vorbim despre treburile Crucii Roşii şi despre
decorarea celor ce-şi îndepliniseră greaua în­
datorire.
înainte să plece George Balş îi spusei că
dacă s’ar întoarce lucrurile cum e m ai rău, do­
ream să las în mâinile lui şi a soţiei sale, de­
pozitele mele nepreţuite şi păzite cu sfinţenie,
şi îl rugai ca amândoi să continue munca mea,
cu acelaş avânt cu care o începusem şi dacă
se va putea, să urmeze cu îm părţirea provi­
ziilor în numele meu, chiar dacă voi fi departe.
La sfârşit veni la mine un domn care scri­
sese o piesă de teatru despre m oartea lui
Mircea. Tragicul acestei întâm plări îl mişcase
atât, încât o povesti în versuri patriotice. Bine
înţeles a trebuit să-i lămuresc că nu era cu
putinţă să mă arate pe mine pe scenă, deşi fără
îndoială a r fi fost o piesă foarte dram atică
şi înduioşătoare. Ii păru foarte rău de asta şi
pentru a-1 mângâia, îl lăsai să-mi citească câ­
teva fragmente din piesă. Unele versuri erau
în adevăr duioase, dar bineînţeles nu-mi scu­
tiră năvala lacrim ilor cu care mă luptasem
ziua întreagă. A venit la dejun Lady Muriel
Paget, conducătoarea Crucii Roşii române din
Anglia. A lucrat un timp în Rusia şi a fost
3S3 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

foarte bolnavă. Veştile pe care le aducea de


acolo, n’au putut să ne aline cu nimic teme­
rile. Iorga a stat şi el la dejun la noi şi n’a în­
cetat de a fi foarte nostim şi satiric, în pofida
grozavei situaţii. Dealtfel e un om cam iute la
mânie.
După dejun prim i pe Căp. Laycock din
Serviciul Inform aţiunilor Secrete al Angliei.
Venise ca să-mi spuie că dacă vreau să pornesc
la drum pe cei m ai tineri membri ai familiei
mele, el era gata să-mi ajute; avea un ofiţer
englez cunoscător a mai m ultor limbi care ar
putea însoţi pe copiii mei. Era un omuleţ sim­
plu, cu sânge rece şi cu o fire neturburată, care
la sfârşitul convorbirii îmi spuse că eu, cu cele
două fiice m ai m ari ale mele, ar trebui să fu­
gim în aeroplan la Salonic. Aceasta călătorie
pe vreme rece de iarnă, nu mă ispiteşte câtuşi
de puţin, şi apoi drept culme a tuturor tre­
buia să nu luăm nici un fel de bagaj. Fără în­
doială, ar fi o ieşire din scenă dram atică şi
aventuroasă, dar nu e după gustul meu. Lay­
cock sfârşi convorbirea declarând că era rega­
list şi deaceia gata să se pună în slujba mea;
că se ridicase din rândurile de jos ale armatei
şi că se simţea foarte mişcat găsindu-se în faţa
unei Regine.
N’am nici un fel de veste de la Ducky sau
despre ea, totuşi mă întreb în fiecare zi, cu
groază, dacă nu i se va fi întâm plat vreun rău.
N’am nicio posibilitate ca să aflu adevărul.
Trebue să fie în neîncetată prim ejdie. Nicky
e acum convalescent.
Iaşi, 25 Noem brie/8 Decembrie 1917.
Azi a fost o dimineaţă neliniştită. Simţeam
neîncetat că se apropia o criză şi că avea să
POVESTEA VIEŢII MELE 38!)

sosească o clipă în care trebuia ori să izbuc­


nească ceva în mine, ori să se prăbuşească
ceva; fusesem prea cumplit chinuită. Prăbu­
şirea îmi veni în urm a unei convorbiri cu un
general englez, care fusese trimes ca să-mi vor­
bească. Aliaţii au ajuns la concluzia că e ne­
voie să mă convingă de neputinţa oricărei re­
zistenţe din partea României. Bietul omuleţ
era o fire cumsecade şi bună, dar nu tocmai
solul potrivit pentru a fi trimes unei femei.
Sângele rece cu care se învoia cu situaţia noa­
stră fără nădejde, amintindu-mi că de ia înce­
put spusese că aşa va fi, etc... a făcut să se re­
verse peste margini paharul prea plin al du­
rerii mele.
Deşi fusesem aliata cea mai leală, se adu­
nase încet în inima mea încrezătoare o indig­
nare din ce în ce m ai m are îm potriva celor
ce ne părăseau, încetul cu încetul. Pe când vor­
beam, simţeam cum se învolbură în mine o
straşnică vijelie care la urm ă trebui să se ro­
stească în cuvinte, în grozave cuvinte, spuse
deschis, pline de învinuiri, cuvinte care se
rostesc num ai odată în viaţă, când nu m ai e cu
putinţă nimic decât adevărul cel mai crud, cel
mai amar, cel mai tăios şi vestejitor adevăr. Iz­
bucnirea ţâşni când el încercă să m ă con­
vingă în numele aliaţilor, că România trebue
să se dea învinsă. Mă întorsei înverşunată că­
tre el şi-l întrebai cum îndrăsnea el englez, să
vie la o englezoaică, şi mai ales la o Regină
şi să-i spună că trebue să se dea învinsă. Toc­
mai pentrucă era englez, simţeam că lui pu­
team să-i spun lucruri, pe care nu le-aş fi
spus nim ănui dintr’alt neam. E ra dreptul meu
să dau pe faţă tot ce mă înăbuşise. Acum când
cu sânge rece îmi amintesc de toate cele ce-arn
3 90 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

spus, mă minunez că am putut să le rostesc;


d ar nu-mi pare rău de cuvintele mele, era ne­
voie să fie rostite. Dacă ne e scris să murim,
să ştie cel puţin aliaţii noştri că nu m urim ca
nişte neghiobi legaţi la ochi, ci ca eroi conşti­
enţi, care-şi dau seama c’au fost vânduţi şi tră ­
daţi. In clipa când frontul nostru a rămas
fără folos din pricina năruirii altora, marii
noştri protectori au început să se tocmească cu
noi ca la târg, ca să vadă dacă vor fi în stare
să ţină m ăcar una din făgăduinţele date în
timpul când eram încă în înflorire, până să
nu ne gătuie revoluţia rusească.
Nu cred că vreodată să fi ridicat glasul vreo
Regină ca să spună astfel de adevăruri gro­
zave, fără înconjur, care pot fi strigate numai
când cineva e faţă în faţă cu m oartea şi când
o înfruntă vitejeşte, fără a clipi din ochi, ori
cât de înceată e agonia. Micul general se uita
la mine încremenit, cu ochii lui albaştri spălă­
ciţi; nu e de m irare că nu găsea nici un cu­
vânt să-mi răspundă. Plecă cu capul lăsat pe
piept. După el intră bătrânul Mr. Baker de la
Crucea Roşie engleză, care venise să-mi pro­
pună să încarce pe toţi ai mei, ca să-i ducă nu
ştiu unde, şi aceasta iarăşi mă răsvrăti. Nici
eu, nici Nando, nu ne putem hotărî să ne des­
părţim de copiii noştri în clipa aceasta de cum­
pănă. Pe câtă vreme sunt încă sub aripa noa­
stră, ştim ce putem face pentru ei, dar dacă
ne-am despărţi în vrem uri aşa de cumplite,
cum am putea şti când, unde şi dacă vom pu­
tea să ne m ai întâlnim vreodată. Dacă e soarta
noastră să fim la urm ă înconjuraţi şi făcuţi
prizonieri, cel puţin să fim prizonieri cu toţii
laolaltă, sau dacă se vor întoarce lucrurile
cum e mai rău, pot să fugă bărbaţii singuri.
POVESTEA VIEŢII MELE 391

Dumnezeu ştie unde vom ajunge, dar ceea ce


simţim până în adâncul inimii, e că nu ne pu­
tem despărţi. — A treia persoană care a venit
la mine a fost Goe Odobescu, fost ofiţer în re­
gimentul meu, prieten credincios şi tovarăş al
zilelor tinereţii noastre. Nu-1 văzusem de multă
vreme. Se străduia să răm ână liniştit şi cu de-
asemeni, dar când ne uitarăm unul la altul,
faţă în faţă, se ridică înaintea noastră toată
durerea pentru ţara noastră şi ne dădurăm
seama de prim ejdia de moarte în care se afla.
Pe lângă aceasta se deşteptară în noi toate
am intirile fericite din trecut, aşa încât între­
vederea noastră luă o înfăţişare de tragedie,
cum ra r se întâm plă între o Regină şi un su­
pus al ei. Amândoi ne luptam cu lacrimile,
ne străduiam să ne păstrăm liniştea, să do­
bândim vitejia ce vroiam să ne-o arătăm unul
altuia, dar tot chinul ţării noastre părea că ni
se iveşte în faţă, în timp ce ne priveam ochi
în ochi.
înţelesei în acea clipă ca niciodată până
atunci, cât de temeinic eram eu legată de po­
porul meu şi cât de m ult m ă simţeam a lui. A
mă smulge de pe acest pământ, s’ar chema să
mă smulg din rădăcini. După plecarea lui avui
o adevărată clipă de slăbiciune: începui la
urm ă să plâng cu hohote mari, cu capul ple­
cat pe masă. Goe venise să-mi m ulţu­
mească pentru tot ce făcusem în folosul ţării
mele, ca mamă, ca Regină, ca soră de ca­
ritate. „Iţi mulţumesc pentru chipul cum ai iu­
bit ţara, cum ai ajutat-o şi cum ai suferit pen­
tru ea. Poate că ai ajuns la sfârşitul muncii
Măriei Tale, ia r noi cu toată iubirea şi jertfa
noastră, noi soldaţii Măriei Tale, nu putem să
Te m ântuim pentru binele ţării, nici să mân-
392 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tuim ţara pentru binele Măriei Tale. Toate


acestea le simt ca un om care bâjbâie prin în ­
tuneric, căci nimic nu ne-a fost lăm urit, dar
am vrut pentru ultima oară să mă uit în faţa
Reginei mele şi să-i spun: Şi Măria Ta ai fost
un ostaş, şi te cinstim ca pe unul dintre cei
mai viteji din rândurile noastre”. — Da, după
aceasta am plâns şi ia r am plâns, şi-am rostit
cuvinte aprinse de mânie, cuvinte cumplite,
cuvinte grozave. Eram o femeie, o Regină, o
mamă, un soldat învins, care-şi dădea drumul
chinului sufletesc înainte de a-şi lua iar, cu răb­
dare, povara în spinare. Asemenea ore sunt
grozave; crestează urme pe inim ă şi pe suflet,
dar trebue să vină când le e rândul. După ce
trec, te simţi toată numai o rană, pe urm ă intri
într’un soi de convalescenţă, care arată că te-ai
vindecat.
După amiază am stat liniştită citind în odaia
mea, pe când Ileana necunoscătoare a furtuni­
lor care ne bântuie, aşezată la picioarele mele,
lucra la nişte tablouri. Ziua însă nu se sfârşise.
Am avut în casa Regelui un prânz militar, la
care poftisem câţiva ofiţeri decoraţi tocmai
atunci pentru vitejie neobişnuită. Nu era ni­
meni la masă decât fam ilia şi ostaşii. Ni se
arătă mult devotament; a fost un prânz însu­
fleţit de lealitate dar mi se părea că văd toate
p rin tr’un văl de lacrimi.
Această zi cam dureroasă, se sfârşi în casa
Marucăi, unde înconjurată de câţiva aliaţi cre­
dincioşi din diferite neamuri, ascultarăm mi­
nunatul arcuş al lui Enescu. In astă seară cân­
tecul lui se ridică până la o culme de chinui­
toare frumuseţe, foarte potrivită cu frăm ânta­
rea încordată a acestor clipe. Ne mişcă m ai a-
les acea prodigioasă sonată a lui Lequeux, care
POVESTEA VIEŢII MELE 393

parcă te ridică în tr’o lume de neînchipuită


înălţare. Enescu o cântă ca nimeni altul în
lume. Lăsă apoi vioara, se aşeză la pian şi ne
cântă „Izbăvirea” din Parsifal; tot ce pot spune
c că am simţit prea m ulte pentru o singură zi.
Iaşi, 1/Vi Decembrie 1917.
Nando, Carol şi cu mine, am prim it trei ofi­
ţeri: căpitanul Gorski, căpitanul Deculescu şi
sublocotenentul Petre Lazăr, care, grav răniţi,
rămăseseră prizonieri în Bucureşti şi care au
izbutit să fugă din spital la 3 Noembrie 1917,
aju taţi fiind de un grup de doamne, în frunte
cu doamna Alexandrina Cantacuzino, dom­
nişoarele Dancof şi Caragea.
După ce au înfruntat troenelc de zăpadă de
pe creştetul munţilor, vijelii şi prim ejdii de tot
felul, cei trei viteji au ajuns în Moldova în ziua
de 23 Noembrie şi la Iaşi o săptăm ână mai
târziu.
Povestirea fugii şi rătăcirii lor, veştile ce ni
le-au dat despre cei răm aşi în Bucureşti, spu­
sele lor despre lealitatea şi dragostea ce ni le
păstrează cei mai mulţi, ne-au mişcat adânc.
Iată un manifest, care, sub formă de rugă­
ciune, a fost lipit noaptea pe străzile Bucureşti­
lor, ca protestare în contra campaniei nemţilor
împotriva lui Nando:
„Doamne, Dumnezeul nostru, îngenunchicm
înaintea Ta, strigând: ocroteşte-L şi păzeşte-L
pe Regele nostru Ferdinand!
Tu, Doamne, care I-ai dat şi iubire de neam
şi uitare de sine, întăreşte-I sufletul cu dra­
gostea noastră a tuturora!
Doamne, Tu care ai făcut ca m ai scumpă să
fie dreptatea şi legea noastră decât toate bu-
394 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ii urile de pe lume, dă-I Doamne înfăptuirea


unirii noastre a tuturora!
Tu, care ştii că nici unul din vitejii noştri n’a
m urit în zadar, Doamne, Dumnezeul m ântui­
rii noastre, care ai cunoscut jertfele la care a
fost părtaş, oţeleşte sufletul Regelui nostru în
restrişte şi dă-i Doamne stăpânire peste toată
Românimea unită în cuget şi în suflare, făurită
din jertfe sfinte şi drepte izbânzi.”
Mi-au spus cât le-au înălţat sufletele artico­
lul meu apărut în „Indépendance Roumaine” :
Scrisoarea către Bucureşti, pe care Germanii
au publicat-o în „Gazeta Bucureştilor”, cre­
zând că: „Strigătul Reginei în exil va deprima
populaţiunea din teritoriul ocupat”.
Insă cuvintele mele au produs un delir de
entusiasm, căci ele spuneau: „Eu cred în ziua
întoarcerei, în ziua izbânzii, cred că sângele vi­
tejilor noştri n ’a fost vărsat în zadar”.
Am stat m ult de vorbă cu ei. Ne priveau cu
bucuria lim anului regăsit.
Iaşi, Sâmbătă 2/15 Decembrie 1917.
îm i urmez viaţa în acelaş chip: muncă grea,
spitale, convorbiri cu diferite persoane; pri­
mesc pe toţi cei ce au nevoie fie de ajutor, fie
de sfaturi, sau care trebue îm bărbătaţi. Azi di­
mineaţă a venit la mine Panaitescu cu tradu­
cerea unui mic articol ce-am scris pentru zia­
rul România. L-am ticluit foarte bine şi cred că
e bun de publicat, dar trebue un oarecare cu­
raj ca să-şi dea cineva astfel gândul pe faţă.
Eu am învăţat să arăt acest c u ra j. In astfel dc
ceasuri cumplite, fiecare lucru are două laturi,
una m ăreaţă şi strălucită, cealaltă grozavă şi
înspăim ântătoare. Trebue să ne străduim sa
POVESTEA VIEŢII MELE 395

întărim una din laturi şi să ne împotrivim ce­


leilalte pe cât e cu putinţă. In răstim puri de
înfrigurare naţională, trebue să încercăm să
dcsvoltăm toate simţirile cele bune, ca să nu
dăm răgaz celor rele să înflorească. Aceasta
încerc eu să fac. D ar unei Regine îi trebue cu­
raj ca să-şi rostească gândul în faţa publicului
şi trebue să fie însufleţită de foarte puternice
sentimente, ca să fie în stare să calce peste
teama de a fi luată în râs, num ai pentru a în­
deplini ceea ce crede că e drept şi folositor.
Simt că acest armistiţiu e una din cele mai
m ari încercări ce-am avut de îndurat până
acum şi simt că a sosit ceasul în care a trebuit
să nu mă tem să vorbesc arm atei şi poporului
nostru. Ştiu că aceasta poate fi judecat rău;
nu-i obiceiul ca un cap încoronat să vorbească
poporului său prin m ijlocirea unui ziar, dar
cum ar putea în alt chip ajunge glasul meu
până la m ii de urechi? Aici te poate călăuzi
num ai simţirea, numai cântărirea argumente­
lor pentru şi contra. A trebuit să chibzuiesc, cu
mine însămi, şi-am judecat că se cuvenea să
vorbesc poporului, anume în această clipă, şi
aşa am şi făcut! îm i place să mă sfătuiesc cu
Panaitescu pentrucă are încredere în mine şi
socoteşte că c un noroc pentru ţară că mă are
pe mine ca Regină. Găseşte că m ultă lume îl
desamăgeşte şi mai cu deosebire politicianii,
dar, cu toate că e un democrat înfocat, ba chiar
a fost câtva timp şi socialist, găseşte că se înţe­
lege la vorbă cu mine, mai bine decât cu ori
cine altul.
După el a venit, întovărăşit de un belgian,
Evans Griffith, de la automobilele blindate. E
un fiu al ţării Galilor, şi cu el am vorbit foarte
deschis despre durerea pe care o simt din pri­
396 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cina felului cum se poartă cu noi aliaţii noştri.


A fost o convorbire oarecum neplăcută, cum
sunt toate convorbirile care ating adevăruri
adânci şi grozave, dar în ziua de azi nu mai
pot îndura decât deplinul adevăr. Când cineva
aproape a atins hotarul celuilalt tărâm, nu se
m ai teme de cuvinte, nu m ai prim eşte decât
pe cele puternice, spuse pe şleau şi fără în­
conjur.
Invitasem la dejun pe bietul bătrân general
rus Ragosa, care pleacă de la noi umilit şi
frânt. In vremea lui a fost un ostaş neobosit şi
viteaz. Acuma e strivit de năruirea Rusiei. Nu
m ai poate răbda şi deaceia pleacă. A fost o cli­
pă dureroasă şi impresionantă. Când Nando îi
dădu Marea Cruce a Ordinului Steaua Româ­
niei, se porni pe plâns şi l-a strâns la piept pe
Nando cu am ândouă braţele, în ju ru l gâtului.
A fost o scenă dintre cele m ai înduioşătoare ce
mi-a fost dat să văd; bietul bătrân îşi rostea
sentimentele într’o franţuzească nemaiauzită
si stâlcită, din care pricină erau şi mai vred­
nice de compătimire izbucnirile lui. Soţia lui
era şi ea de faţă. Ea vorbeşte m ai bine franţu­
zeşte; e drăguţă şi deşteaptă.
Printre ultimele decrete apărute în Rusia, e
unul care hotărăşte confiscarea averilor; în
ziua de azi orice lucru e proprietatea tuturor,
căci nimeni nu m ai are drept la casa lui şi la
nimic din averea sa. Aceşti doi bieţi bătrâni
nu ştiu ce vor m ai găsi când se vor întoarce în
ţara lor. E o stare de lucruri înfiorătoare!
După dejun biata mea inimă n’a încetat să
fie sfâşiată de emoţii. A trebuit să-mi iau ră ­
mas bun de la Dr. Armstrong, de la Miss Mac
Gregor şi dc la Dr. Fitz W illiam, unul din fra­
ţii uriaşi, care lucraseră atât de credincios câ-
POVESTEA VIETH MELE 307

Ieşi trei alături de noi şi pentru noi. Ca înclic-


ere veni şi cea mai dureroasă despărţire din
toate, despărţirea de bătrâna Leila Milne. Ple­
carea ei înseamnă pentru mine sfârşitul atâtor
lucruri! Insă o cheamă lângă dânsa o soră bă­
trână din Anglia. Azi m ai poate pieră sub ocro­
tirea engleză, mâine poate va fi prea târziu!
Aşa dar s’a smuls de lângă noi, fiindcă n’a pu­
tut face altfel.
A venit să ţie tovărăşie fiicelor mele, Pau-
nule, — D-ra Păun — profesoara de limba
franceză a lui Mignon, o bună prietenă a lor.
laşi, Joi 7/20 Decembrie 1917.
De câteori mă deştept din somn acum, mi se
pare că-mi cade pe inimă o greutate strivi­
toare, o greutate care cade năpraznic şi înă­
buşe scurta pace hărăzită de noapte şi de
somn, căci ori câte necazuri aş avea mi-e îngă­
duită binecuvântarea somnului. Zilele ce tră ­
iesc acum sunt m ai grele decât cele pe care le
poate îndura un om. Din pricina Rusiei, să vezi
cum se apropie prăpădul treptat, să-ţi încor­
dezi toţi nervii, fiece fărâm ă de nădejde, de în­
credere şi de vitejie şi să fii nevoit să vezi cum
toate sunt în zadar şi că cea m ai mică scânteie,
de lumină care străluceşte, o clipă, se stinge
fără înduplecare. Să fii gata la orice jertfă, să
te simţi sigur de poporul şi de arm ata ta, de
vitejia şi de curajul lor, şi să ştii că din pri­
cina unui aliat trădător care a înebunit între
zidurile sale, nu num ai că nu-ţi m ai e dat să
răm âi credincios cauzei pentru care lupţi, dar
trebue să vezi cum se prăpădeşte încetul cu
încetul tot ce-a mai rămas din ţara ta, sub nă­
vala unor gloate sălbatice, care după ce-au
398 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

m âncat tot ce sc afla în ţară, încep acuma să


distrugă şi casele pentrucă n ’a m ai rămas ni­
mic pe care să pună mâna. Cum ar putea ci­
neva îndura aceasta? cum ar m ai putea cineva
să-ţi ţină capul sus şi să-şi ridice ruga către un
Dumnezeu, care poate îngădui să se înfăptu­
iască o asemenea nelegiuire sub lumina soare­
lui? Simt o încordare în mine, parcă ar trebui
să ţin piept unui val negru şi cotropitor, care
năvăleşte asupra-m i din toate părţile, sau
parcă sleită de puteri aş fi nevoită să mă tărâsc
în noapte, căzând mereu şi ridicându-mă ca să
caut neîncetat o lumină care se micşorează, din
ce în ce, prăbuşindu-se în întuneric.
La 11 am prezidat o însem nată întrunire cu
toţi aliaţii şi câţiva români, în vederea întoc­
m irii unei m ari organizări de ajutoare pen­
tru populaţia din dosul frontului. Mă minu­
nam singură de liniştea mea şi de felul cum
vorbeam cu atâta stăpânire de mine. Am fost
în stare să îndrum ez desbaterile, să fac pe
toţi să înţeleagă care mi-era scopul şi ce rol aş­
teptam să-l joace fiecare. Se vede că încep să
îm bătrânesc căci am „tous Ies courages” şi-mi
îngădui să iau o înfăţişare poruncitoare, pe
care nu mi-ar fi trecut prin gând s’o arăt acum
pâtăva vreme.
Războiul m ă sileşte cu adevărat să dau tot
ce e în mine din toate punctele de vedere şi să
mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii
străini, pe toţi reprezentanţii străini ai Crucii
Roşii, pe delegaţii Crucii Roşii noastre, şi pe
miniştrii noştri, cei care îngrijesc de buna
stare obştească. Izbutii să pun temelia în­
tocmirii dorite de mine şi să văd primele
puncte statornicite, anume ca fiecare ţar»
să numească un reprezentant al ei şi că
POVESTEA VIEŢII MELE 399

aceştia laolaltă să-şi îm partă munca, după cum


li se va părea m ai bine. Eu răm âneam ca ocro­
titoare a întregei organizări şi aveam să fiu
gata în orice clipă să primesc pe aceşti repre­
zentanţi, când aveau nevoie de îndrum are sau
când aduceau vreun raport.
Chemasem la întrunire şi pe generalii Ave-
rescu, Grigorescu şi Văitoianu, pe care-i oprii
la dejun. După dejun veni generalul Averescu
în cam era mea unde avurăm o lungă convor­
bire. Ţine întotdeauna m ult să aflu cu deamă-
nuntul tot ce face şi care-i sunt părerile. Leali­
tatea lui faţă de mine a fost totdeauna temei­
nică. II dusei pe urm ă la sala de ceai pe care o
înfiinţasem la Y. M. C. A. şi-i arătai munca ce-o
desfăşuram acolo. Mi s’a părut că-mi preţuia
m ult strădaniile şi mai ales se bucură de ideia
mea de a înjgheba un adăpost de noapte, pen­
tru soldaţii care trec prin oraş şi n’au unde fi
găzduiţi. La ceai veni Prinţul Ştirbey şi ne sfă-
tuirăm îm preună cu privire la grozăvia situa­
ţiei noastre, şi-mi dădui bine seama că încerca
treptat, treptat, să mă îndrum eze spre gândul
că va trebui să primesc ceea ce poate se va mai
cere de la mine. Până acum însă, tot ce e în
mine strigă împotriva acestui gând, şi nu-1
poate privi în faţă cu linişte. Când mi se opre­
şte mintea asupra lui, mi se pare că mi se des­
pică creerul. Prinţul îmi lăsă totuşi o fărâm ă
de nădejde. Dar după masă sosi Nando,care-mi
răpi şi cea mai mică nădejde cu care trăisem
în timpul după amiezei. Venise să-mi spună că
Generalul Tcherbachief, căruia îi făgăduisem
să-l apărăm în'contra propriei lui arm ate, se
supusese în astă seară bolşevicilor, cu toate că
de dimineaţă se învoise cu planul nostru de a
răm ânea dârz. Se vede că-şi pierduse omul cu­
-400 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

rajul, în clipa hotărâtoare, deşi eram cu toţii


gata să-l susţinem. Mă tem că aceasta e cu ade­
vărat sfârşitul pentru noi, că ne-am jucat ul­
tima carte şi-am pierdut. încercă şi Nando să
mă îndrumeze încet spre gândul pe care nu-1
pot privi în faţă şi pe care în această clipă n’am
curajul nici să-l scriu. Pentru a treia oară azi,
vorbind întâi cu Avcrescu, apoi cu Ştirbey, şi
la urm ă cu Nando, in’am simţit ca târîtă spre o
masă de operaţie, unde aveam să fiu ciopăr-
ţită, fără cloroform.

Iaşi, Sâmbătă 9/22 Decembrie 1917.

Tocmai mă pregăteam să ies când sosi Prin­


ţul Ştirbey, aducând vestea că se iviseră tur-
burări în cursul nopţii. încercaseră câţiva bol­
şevici să aresteze pe Tcherbachief, ameninţân-
du-1 cu pistolul şi declarând că sunt în marş
spre Iaşi, trupe bolşevice. Regele fusese deştep­
tat în mijlocul nopţii, deaceea nu venise di­
mineaţa la dejun. Prinţul Ştirbey îmi spuse că
trupele noastre au fost scoase ca să întâm ­
pine pe ruşi şi să intre în luptă cu ei. Mi se păru
că sta la îndoială dacă acest ordin fusese bine
chibzuit ; era îngrijorat în privinţa urm ări­
lor, dar eu mă bucurai foarte tare şi-i spusei că
n’ar fi putut să-mi aducă o veste m ai plăcută
şi că eram sigură că nu va fi nici o luptă, căci
acei mişei fără cârmă, vor întoarce spatele la
prim a bubuitură de tun. Părerea mea fusese
totdeauna că ar trebui să le arătăm colţii în loc
de a sta liniştiţi şi de a-i lăsa să ne ameninţe,
întâm plările dovediră că aveam dreptate în
presupunerile mele; la prim ul semn de împo­
trivire din partea trupelor noastre, revoluţio­
narii fără a protesta, puseră jos armele îndată
POVESTEA VIEŢII MELE 40 L

ce li se porunci s’o facă. Tcherbachief după cât


se pare, susţinut de soldaţii mei Români, fu sal­
vat de un cazac credincios pe care-1 avea lângă
dânsul şi care-I apără cu pistolul; se vede că
acei viteji bolşevici fug în faţa unui pistol.
Despre partea mea, eu declarasem de Ia înce­
put că singurul lucrii de făcut cu ei era să le
arăţi colţii. Puţini erau de părerea mea, căci se
temeau că orice mişcare din partea noastră ar
putea fi semnalul unor vărsări de sânge şi-a
unui măcel obştesc.
Iaşi, Duminecă 10/23 Decembrie 1917.
Nu ştiu din ce pricină atmosfera de astăzi a
fost în deobşte mai puţin apăsătoare, în pofida
tuturor veştilor covârşitoare. In tim puri atât
de grozave şi cea m ai m ai mică alinare a nc-‘
norocirii preţueşte cât şi-o veste bună; am a-
juns foarte smeriţi în aşteptările noastre. La
dejun invitasem pe Sir George Barclay, pe ge­
neralul Ballard şi pe colonelul Anderson. Po­
runcisem să fie masa cât se poate de bună, căci
Sir George e un m are „gourmet”. D intr’o pri­
cină neînţeleasă a fost un prânz vesel şi Nando
avea m ai m ult chef ca deobiceiu. După masă se
luară în discuţie multe chestii arzătoare; m a­
rea înfrigurare din clipa de faţă era pricinuită
de desarm area bolşevicilor. Până în ziua de azi
toate merseseră destul de liniştit, dar trebue să
fim pregătiţi pentru orice fel de întorsături
prim ejdioase din partea lor. Hotărît, trăim
zile însemnate şi pline de îngrijorare. După
dejun am prim it pe un delegat rus de la Cru­
cea Roşie. In zilele d'c azi, a vorbi cu un Rus,
din cei ce-au păstrat vechea credinţă, e ceva
sfâşietor; sunt aşa îngrozitor de umiliţi! Nando
20
■iOí MARIA, REGINA ROMÂNIEI

a intrat în odaie, pe când vorbeam cu mosafi-


rul meu şi s’a arătat foarte bun şi binevoitor
cu el, căci îl m ai întâlnise odată la Ghidigeni.
Mi-am vizitat adăpostul de noapte, care m er­
ge foarte bine şi e totdeauna plin. Buna mea
doamnă Nicolescu (o doamnă engleză m ări­
tată cu un ofiţer român) pregăteşte nişte minu­
nate supe fierbinţi pentru cei ce sosesc târziu,
flămânzi şi degeraţi; îmi pare foarte bine că
am pus m âna pe d-na Nicolescu pentru condu­
cerea acestui adăpost, care e unul din organi­
zările mele cele m ai dragi şi e cât se poate de
folositoare. De acolo m’ara dus să fac o vizită
d-nei Vintilă Brătianu, care a sosit azi delà
Bucureşti. S’a făcut schimb între ea şi alţi pri­
zonieri. Delà începutul războiului fusese luată
prizonieră şi ţinută închisă ca ostatecă. întâl­
nirea între noi a fost foarte înduioşătoare pen­
tru am ândouă; eram una şi alta adânc mişcate.
Mi-a povestit multe, multe lucruri, prea lungi
ca să le spun aici, dar un lucru anume îmi făcu
m are plăcere: toate femeile din Bucureşti, îmi
trim et asigurarea neclintitei lor credinţe şi
spun că sunt gata să sufere şi de acum înainte
pentru cauza cea bună.
Din nenorocire tot ce ni se spusese despre
bătrânul Petre Carp, e adevărat. Ne-a trădat
pe noi şi lucrează cu Germanii ca să fie cu ne­
putinţă întoarcerea lui Nando şi a mea în Ca­
pitală. Vechiul nostru prieten Petre Carp! Pare
ceva cu neputinţă de crezut. Va trebui să în­
durăm şi această mâhnire, pe lângă atâtea al­
tele, cu tot stoicismul de care suntem în stare,
îm i povesti deasemeni că Turcii, Bulgarii, Ger­
m anii şi Austriacii, se urau din inimă şi că se
certau mereu cu orice prilej. In ziua aniversării
morţii lui Mircea s’au slujit parastase în toate
POVESTEA VIEŢII MELE •103

bisericile, în pofida lipsei de bunăvoinţă a duş­


manilor. Cu greu m’am putut smulge de lângă
Lia B rătianu; erau atâtea lucruri pe care vro­
iam să le aflu şi în acelaş timp parcă mi-era
frică să ştiu toate, frică de o suferinţă şi ma<
mare.
Iaşi, Marţi 12/25 Decembrie 1917.
E ziua Crăciunului în ţările apusene. Pen­
tru mine a fost o zi fără răgaz, fărăm iţală
prin tot soiul de îndeletniciri. După ce-am
vorbit cu un num ăr nesfârşit de persoane,
m’am repezit la o slujbă a bisericii anglicane,
la legaţia americană, luând cu mine pe Nicky
şi pe Ileana. Acolo Sir George m i-arată o tele­
gramă pentru mine, sau mai bine zis o tele­
gramă în care era cuprins ceva ce mi-era adre­
sat mie de guvernul englez. Cele cuprinse în
telegramă era formarea întrevederii cam furtu­
noase ce-o avusesem mai înainte cu generalul
englez. Mi se spunea că Anglia înţelege groză­
via situaţiei României, şi că orice s’ar întâm ­
pla, ea va apăra interesele şi revendicările ei,
fără a ţine în seamă că în clipa de faţă e silită
să cedeze.
Trimisei pe M-me Kopkow şi pe bătrâna
mea cameristă Elise, să aducă prăjitu ri şi alte
lucruri, ca să le dau prizonierilor germani şi
austriaci, pe care îi vizitasem în spitalul m ili­
tar acum câteva zile, ca să'aibe şi ei o mică plă­
cere de Crăciun. Trimisei un sac m ai plin de­
cât deobiceiu băiatului de la Sigmaringen, ba
chiar găsii o carte poştală din Sigmaringen ca
să i-o trim et îm preună cu sacul. Printre pri­
zonieri era un croitor de la Viena, care spuse
cameristei mele că cea m ai m are năzuinţă a
401 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lui ar fi fost să facă „ein Kostüm fur die schöne


Königin” *, ceea ce pare a dovedi că cine-i eroi­
lor, croitor răm âne chiar în faţa duşmanului.
Dar suntem oare cu adevărat duşmani?
Luarăm prânzul în casă la Nando împreună
cu câţiva ofiţeri decoraţi atunci, şi cu genera­
lul Grigorescu, cu care avui câteva convorbiri.
Am de gând să-l rog să vină să mă vadă ca să
putem avea îm preună o serioasă discuţie m i­
litară. \.
Fetele mele au înjghebat un mic pom de
Crăciun şi au dat un ceai pentru Francezii, care
au lucrat alături de ele în spital. Rugarăm pe
Encscu să ne cânte, ceea ce şi făcu, execu­
tând în chip dumnezeiesc bucăţile care ne plă­
ceau mai mult. După masă avurăm o mică pe­
trecere şi oferirăm englezilor lucruri bune
de m âncare şi un Plum-pudding, m ult preţuit
de toţi; Ileana servi cu solemnitate pe toţi dea-
rândul. De fapt „Ileana draga’1 are m ult suc­
ces; membrii misiunii engleze se înebunesc
după ca. In asemenea îm prejurări Nicky e
deosebit de vesel şi se înfruptă, fără jenă
din bunătăţile pe care Ie serveşte m usafiri­
lor noştri. Nini îl privea cu austeră desapro­
bare. Se pare că uneori când nu sunt eu de
faţă, felul cum vorbeşte Nicky nu e tocmai cu­
viincios, aşa încât Nini simte nevoia să se
roage lui Dumnezeu să ierte pe bietul copil.
A venit şi anul nou 1918. Nu e încă anul nou
în România, căci tot ţinem datele deosebite,
dar e anul nou peste tot aiurea şi l-am întâm ­
pinat la sosirea lui, îm preună cu membrii m i­
siunilor engleze, franceze şi americane. Am

' „Un costum p e n tru frum oasa R egină” .

I
POVESTEA VIEŢII MELE 405

adunat în ju ru l nostru câţi prieteni am putut,


căci nu ştim câtă vreme vom m ai putea fi îm ­
preună, şi ne întrebam ce va însemna pentru
noi anul 1918.
Văzând că Ileana nu m ai arc cărţi de citit,
am început să scriu pentru ea un basm cu zâne
şi aceasta a fost mângâierea mea în ceasurile
mele de răgaz, puţine la num ăr. Tocmai atunci
îmi venea uşor să scriu; oricât s’ar părea de
ciudat, toată veselia strivită în mine, ieşea la
iveală în această poveste spusă fetiţei melc.
La două, trei zile ii puteam citi câte un capitol
nou şi puneam atâta haz în povestea mea, în­
cât venea şi Regele în câte o seară, ca s’o as­
culte şi să râdă şi el cu poftă. Aceasta ne în­
viora sufletele obosite şi îngrijorate. Se pare
că se deşteptau în mine toate darurile minţii,
parcă ar fi fost în mine personalităţi deosebite,
care se întăresc una pe alta. S’ar părea că
uneori sunt în stare să-mi retez dintr’o mişcare
durerea şi să mă fac deodată copilă alături de
copila mea. Aceasta e tot instinctul de apărare
de sine, despre care am vorbit în mai multe
rânduri. Mi-a fost adesea de m are ajutor în
ceasurile de cruntă încordare. Era ca şi când
laşi slobod într’o pajişte, un cal de vânătoare
obosit.
Iaşi, Joi 21 Decembrie/3 Ianuarie 1918.
Ziua de naştere a micului meu Mircea. Pui­
şorul meu care zace în m orm ântul lui rece,
în m âna duşmanilor, şi nu ştie nimic de neno­
rocirile noastre şi nu va mai şti nici odată ni­
mic de vară, iarnă, toamnă sau prim ăvară,
de războiu sau de pace şi nu vede nimic din
toate nedreptăţile ce se făptuiesc sub soare.
406 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

La ce depărtare de m orm ântul lui Mircea voi


mai fi gonită pe viitor? Ar fi împlinit cinci
ani azi!
Cei doi mici orfani adoptaţi dc mine, Vasile
şi Nicolăiţă, vorbesc mereu de el. In fiece di­
mineaţă vin în cam era mea când mă îmbrac,
arată portretul lui şi zic: „Bietul mititel a
murit, biata Mama Regină”, şi în fiecare zi
repetă cu o statornicie copilărească aceste cu­
vinte care îmi străpung inima. Nu-şi dau sea­
ma câtă vitejie îmi trebue ca să-i am mereu
pe ei în ju ru l meu în loc să-l am pe el.
Ne-am dus de-am luat dejunul în casa lui
Nando îm preună cu generalii care veniseră
să se sfătuiască cu El. N’am avut vreme să
stau de vorbă cu ei, însă simt în ju ru l soţu­
lui meu, în clipele de faţă, o atmosferă care
mă umple de groază. Nu-mi dau seama de ce
influenţe e stăpânit.
Seara când ne întorceam de la o reprezen­
taţie teatrală, a cerut să mă vadă Laycock,
de la serviciul englez de Inform aţii Secrete.
Mi-aducea veşti rele, între altele aceea că sunt
nişte Ruşi care vor să vină la Iaşi ca să ucidă
pe Rege şi pe cei doi fii ai lui. Mi-a dat să ci­
tesc scrisorile prim ite de la agentul lui din
Rusia. Urîte veşti! In sudul Rusiei totuşi sta­
rea de lucruri nu e încă atât de disperată. An­
tanta tot ar putea face ceva, num ai dacă ar fi
conducătorii ei destul de deştepţi, dar sunt
prea nehotărîţi, prea stau la îndoială, pe când
Lenin ştie să vorbească masselor, care sunt în
căutarea unui şef.
Am trimes după Prinţul Ştirbey şi împreună
cu Laycock ne-am sfătuit asupra situaţiei :
Convorbiri serioase, îngrijorate, tragice. Acea­
sta a fost una din zilele în care simt că am
POVESTEA VIEŢII MELE 407

ajuns la capătul puterilor mele, însă scrâşnesc


din dinţi şi nu mă dau învinsă. Voi lupta până
la sfârşit, dar azi cu am intirea lui Mircea
care se strecoară sub liniştea mea, şi cu obo­
seala ce mă copleşeşte, a trebuit cu adevărat
să-mi încordez fiece nerv ca să-mi păstrez cu­
rajul. Ar fi fost o mare alinare să mă trântesc
în pat, dar a trebuit să mă m ai duc odată la
casa Regelui ca să decidem asupra unor deco­
raţii, ce trebuesc îm părţite de Crăciun docto­
rilor. Aşa dar Carol, Nando şi cu mine, ne în­
deletnicirăm cu aceasta până târziu, căci n’am
vrut să plec fără să văd decretele semnate; nu
puteam să plec până nu se sfârşise această
muncă de neînlăturat, căci chestiunea decora­
ţiilor c anevoioasă şi cu sunt aceea care ştiu
mai bine ce doctori trebuesc răsplătiţi căci
i-am văzut la muncă. Insă strădania de a con­
vinge pe alţii mă istoveşte până la disperare;
lucrul merge atât de încet şi e o muncă atât
de anevoioasă.
Când ajunsei să mă duc în sfârşit la culcare,
eram o biată Regină istovită. Mi-era dor de
braţe duioase de mamă, în care să mă pot
aciui.
Iaşi, Vineri 22 Decembrie/4 Ianuarie 1918.
M’am sculat de vreme în zori de zi şi-am ple­
cat cu Ballif, să inspectez îm părţirea pâinii
printre săracii din oraş. Mi se spusese că lu­
crurile nu prea mergeau bine, că femeile vin
disdedimineaţă, ba chiar dorm o parte, ¿in
noapte pe stradă, cu pruncii în braţe, ca să fie
printre cele dintâi şi că totuşi sunt nevoite
uneori să plece fără a-şi fi prim it pâinea. Am
vrut să văd cu ochii rnei cum erau orânduite
408 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lucrurile. Trebue să mărturisesc că am găsit


toate mai m ulţum itoare decât m’aşteptam.
Bineînţeles erau în unele părţi ale oraşului,
oarecare înghesuieli, dar lumea nu se îmbulzea
prea mult, şi nimeni nu părea că se plânge,
ia r pâinea le era înm ânată cu bunăvoinţă şi
fără piei’dere de vreme. In unele locuri mă
dădui jos din maşină şi m ’amestecai printre
oameni, vorbind cu unii, întrebându-i din ce
depărtări au venit, de când aşteptau acolo, şi
dacă prim eau destulă pâine, etc... şi nicăeri nu
găsi vreo pricină de nem ulţum ire mai deose­
bită, deşi colindai pe la toate brutăriile din
oraş. Poporul nostru e nespus de răbdător şi
are atât de puţine pretenţii de la viaţă!
Se lum ina de zi din ce în ce m ai tare, dar
mă abătui şi pe la m area brutărie militară,
cam afară din oraş. Acolo munceşte în chip
m inunat colonelul Barca. Am găsit toate într’o
rânduială uim itoare şi văzui că se lucra cu
spor şi sistematic. Când mă întorceam acasă,
tocmai răsărea soarele şi îneca întregul oraş
în tr’o lum ină de aur. Ziua fiind neguroasă,
toate casele şi bisericile păreau că răsar din
nori, din nişte nori moi şi trandafirii ca lin
oraş din basme; era într’adevăr o privelişte
m inunată şi o răsplată pentru sculatul meu dc
dimineaţă.
M’am întors acasă, am luat o ceaşcă cu ceai
şi m’am apucat de lucru în cam era mea, ne
m ai ieşind din casă până la 11 când mă dusei
să inaugurez o cantină la triaju l gării.
T riajul e una din m ândriile mele, căci aici
s’a inuiTfU cu adevărat şi bine şi mult, dato­
rită neîncetatei străduinţi depuse de mine.
La început era cel mai de seamă centru de
m olipsire; acum nu i sC m ai poate găsi vreun
POVESTEA VIEŢII MELE 409

cusur. Am găsit acolo pe doctorul Cantacu-


zino, şi pe generalii Berthelot, Anderson, Ba­
ker, care au contribuit şi ei, ca aliaţi, la întoc­
mirea acestei cantine, pe care am botezat-o
Santoni, după numele doctorului francez care
şi-a jertfit viaţa aici anul trecut, într’o muncă
eroică, luptând cu epidemia de tifos în îm pre­
jurările cele m ai jalnice.
Când m’am întors acasă a venit să mă vadă
Prinţul Kropotkin, disperat şi el cum sunt
toţi Ruşii cumsecade în ziua de azi. Apoi a so­
sit şi prof. Panaitescu, aducându-mi prim ul
exemplar al calendarului nostru, la care a
muncit ca un adevărat rob.
Pentru cei din ţările m ari, care au mijloace
nemărginite, această lucrare n’ar părea ceva
de seamă, dar la noi în vrem urile de azi, do­
vedeşte o m are strădanie.
Am luat dejunul în casa Regelui şi la 3 am
primit pe generalul Averescu. Am avut cu el o
lungă şi serioasă convorbire, care dintr’un oa­
recare punct de vedere a fost foarte puţin
mulţumitoare. El socoteşte că starea în care
ne aflăm e disperată, şi că s’au năruit toate
nădejdile de care mă m ai agăţam.
A fost o întrevedere copleşitoare, însă con­
vorbirea noastră a fost sinceră, ceea ce mi-e
totdeauna m ai pe plac, chiar dacă înţelegerea
nu-i deplină. După aceia a venit generalul Văi-
loianu şi am început cu el aceeaşi convorbire;
s’a arătat m ai puţin neclintit în părerile sale
decât Averescu şi deaceea mi-a fost m ai uşor
să-l ascult. E un om scump la cuvinte dar gata
să-şi facă datoria până la ultimul capăt, ori­
cât ar fi de greu şi de prim ejdios. Cu toate că
u fost o întrevedere tristă, mi-a făcut bine pen-
410 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

truca am înţeles că îm părtăşea nespusa mea


durere.
Iaşi, Sâmbătă 23 Decembrie/5 Ianuarie 1918.
E ziua de naştere a Ileanei, drăgălaşul copil
care e bucuria tuturor. Un copil mai încântă­
tor şi mai frumos nu-şi poate nimeni închipui;
e cu adevărat desăvârşită în toate privinţele.
E frumoasă, bună, deşteaptă şi are ‘un fa r­
mec cuceritor, căruia nu i se poate nimeni îm­
potrivi. Uneori trem ur de teamă, căci e cu a-
devărat prea de tot desăvârşită. Toată lumea
şi-a dat osteneala ca să adune mici daruri, lu­
cru foarte greu în ziua de azi, căci nu se gă­
sesc nici m ăcar flori.
A fost încântată de tot ce-a prim it. Ştie să-şi
rostească bucuria pentru cel mai mic lucru, în
mod fermecător. Nu-i deloc răsfăţată deşi e
atât de drăgălaşă şi atât de m ult iubită.
Iaşi, 2k Decembrie/6 Ianuarie 1918.
E ajunul Crăciunului românesc. A trebuit
să mă străduiesc să aranjez toate, să găsesc câte
ceva de dăruit fiecăruia, să supraveghez toată
rânduiala sărbătorii şi tot odată să primesc ne­
sfârşite audienţe.
Am văzut pe Mişu Cantacuzino, şi-am avut
cu el o lungă convorbire politică şi m ilitară;
are aceleaşi idei ca şi mine şi deaceea m’am
putut uşor înţelege cu el.
La 12 şi jum ătate a venit Mitropolitul cu
Sfintele icoane şi a oficiat o mică slujbă; apoi
bătrânul prelat a răm as la dejun. Am vorbit
m inunat de bine româneşte cu el, în timpul
mesei, şi mi-a spus cu un glas plin de grije
POVESTEA VIEŢII MELE 411

pentru mine, lucruri duioase în privinţa opere­


lor mele de binefacere şi a însuşirilor mele
de bună patriotă.
Mi-am făcut apoi obişnuita vizită la sala de
ceai de la Societatea Y.M.C.A. unde nu încetez
de a îm părţi mereu ţigări şi pesmeţi. Deobiceiu
mă aşez şi eu câtva timp în capul lungei mese
unde-şi beau ceaiul soldaţii. Vorbesc cu ei, îmi
îndeplinesc rolul de gazdă şi astfel mulţi au
frânt pâinea îm preună cu mine.
La ora 7 am aprins pomul de Crăciun şi am
primit întreg personalul casei noastre după
buna şi vechea datină. Toate doamnele şi toţi
domnii, toţi până la cel din urm ă ajutor de
bucătar, au prim it câte un dar. Orfanii mei,
Vasile şi Nicolăiţă au luat şi ei parte la ser­
bare. După ce s’au îm părţit darurile, am ofe­
rit tuturor o masă îmbelşugată, care a fost un
prilej de m ultă veselie. In această seară ne-am
dus la culcare ceva mai m ulţum iţi căci în po­
fida necazurilor noastre, fusese întrucâtva o
seară de bucurie. Suntem cel puţin cu toţii la­
olaltă şi pentru această milostivire, fie Dum­
nezeu binecuvântat.
Iaşi, Joi 27 Decembrie/9 Ianuarie 1918.
Se ţin şir zilele de sărbătoare: ieri a fost a
19-a aniversare a lui Mignon şi azi e ziua nun­
ţii noastre de argint. 0 căsătorie de 25 de a n i!
La drept vorbind mă simt încă tânără, m ult
mai tânără decât îmi închipuiam că poate fi
omul la nunta lui de argint. Nici Nando nici
eu, nu părem a fi în vârstă. Totuşi calea a fost
lungă şi am lăsat multe dureri şi bucurii în
urma noastră. Cei ce ţin minte sosirea mea în
România, îşi amintesc ce bucurie a fost pen-
412 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ti’u ţară. Ţ ara mică şi nouă era m ulţum ită să


aibe o prinţesă înrudită cu toate casele dom­
nitoare din Europa, nepoata bătrânei Regine
Victoria, nepoata Ţarului Rusiei, vară prim ară
cu îm păratul Germaniei şi aşa mai departe...
şi apoi eram tânără şi sănătoasă şi erau temei­
nice nădejdi de moştenitori pentru tron. In a-
ceastă privinţă nu mi-am desamăgit poporul,
căci în cel m ai scurt răstim p le-am dat pe mo­
ştenitorul m ult dorit.
Eram prea tânără pe atunci ca să-mi dau
seama cât de m are a fost bucuria ţării; învă­
ţam cu m are greutate rolul meu de femeie, iar
ideile politice sau naţionale erau toate pentru
mine neînţelese pe acea vreme, şi apoi nu fu­
sesem pregătită pentru jertfele ce s’au cerut
de la mine din prim a zi în care am sosit. Măr­
turisesc că la început am fost foarte nenoro­
cită, grozav de stingheră şi am arnic de desa-
măgită. Numai treptat, treptat am învăţat să
mă obişnuiesc cu atmosfera în care fusesem
răsădită, deşi dela început mi-a fost dragă
ţara, ea însăşi, şi ţăranii ei nemeşteşugiţi. Erau
însă m ulţi oameni care nu-mi plăceau şi pe
care nu-i înţelegeam.
Mi se pare că Românii m ’au prim it de la în­
ceput cu dragoste; pe semne le plăcea chipul
meu şi părul meu bălai. Era vădit că tinere­
ţea şi nevinovăţia mea îi uimea şi totodată îi
înduioşa.
Curtea cea bătrână ar fi vrut totuşi să-mi
câştig vitejeşte pintenii, ca un cavaler medie­
val, iar strunirea la care a trebuit să ne su­
punem, Principele moştenitor şi cu mine, a
fost o învăţătură grea, pe care el a plătit-o cu
multe oftări şi eu cu m ulte lacrim i. D ar toate
astea reprezintă acum trecutul.
POVESTEA VIEŢII MELE 41o

Astăzi Nando şi cu mine, m ână în mână, ne


mărturisim unul altuia că în ceasul de faţă în
contra nenorocirilor noastre, sau m ai bine zis,
mulţumită lor, am ajuns cei m ai temeinici
prieteni din lume şi că suntem legaţi de ţara
noastră aşa cum nu e dat m ultor Suverani să
fie. Suntem una cu poporul nostru şi cu toată
dcsbinarea trecătoare, poporul nostru e una
cu noi. De cei câţiva necredincioşi, care se gă­
sesc în partea cealaltă a ţării, nu trebue să
ţinem socoteală! Ei fac parte din dureroasele
adevăruri, numite deobiceiu desamăgiri, care
însoţesc pe om în tot lungul vieţii.
Bineînţeles aceasta a fost o zi de nesfârşite
felicitări care au început disdedimineaţă. O
delegaţie de doamne mi-a adus o coroană îm­
pletită din beteală şi-am purtat-o seara la
masă în loc de diademă, căci nu-mi adusesem
aici bijuteriile. Toată lumea era foarte înduio­
şată şi copiii au fost iubitori şi drăgăstoşi.
înainte de dejun am plecat cu toţi copiii la
casa Regelui unde am prim it diferite delega­
ţii, întâi pe cea franceză apoi pe cea a ofiţeri­
lor ruşi. Nu mă puteam opri de a simţi milă
pentru ofiţerii ruşi; situaţia lor e odioasă şi u-
militoare; la început erau cam înfum uraţi şi
plini de dispreţ pentru noi Românii, iar azi
cu toate nenorocirile noastre, am ajuns în
ochii lor centrul demn de râvnit al ordinei, al
lealităţii şi al credinţei.
După aceia prim irăm pe dem nitarii Curţii
cărora le oferirăm un m arc dejun. Prinţul
f^lirbey rosti o cuvântare foarte simplă, însă
înduioşătoare în care cită cuvintele rostite de
bătrânul Rege Carol la nunta noastră, când
spusese că tânăra soţie venise ca să fie ţării un
sprijin nou. Prinţul desvoltă această temă şi
41 i MARIA, REGINA ROMÂNIEI

arătă cum tânăra soţie împlinise aşteptările


ţării ei. A fost o recepţie înduioşătoare pen­
tru toată lumea şi toate simţirile noastre erau
m ai intense şi mai frăm ântate din pricina stă-
rei de lucruri din aceste vremuri. Fiece cu­
vânt de iubire, de încredere şi de înţelegere,
capătă un înţeles deosebit. Până şi desăvârşita
neputinţă de a mi se aduce vreun dar, cum se
oferă de obiceiu Suveranilor în asemenea îm­
p rejurări, făcea sărbătoarea m ai înduioşătoare
căci nimeni n’avea nimic de dăruit decât dra­
gostea, devotamentul şi fidelitatea sa.
Cea m ai m are parte a după amiezei, am pe-
trecut-o prim ind diferite delegaţii de doamne,
şi printre altele a fost o delegaţie a soţiilor ofi­
ţerilor; veniseră să-mi aducă 40.000 de lei a-
dunaţi pentru săracii mei, din îndemnul d-nei
general Coandă.
Ziua se sfârşi cu o masă m are oferită gu­
vernului şi m ilitarilor. înainte de a ne aşeza la
masă, Nando, decoră pe generalii Prezan, Văi-
toianu şi Grigorescu şi apoi Prezan în numele
arm atei îmi oferi, Virtutea Militară, clasa în­
tâi, pentru felul neînfricoşat cu care mă ames­
tecasem printre oşteni. Mă simţii foarte m ă­
gulită.
La masă a ţinut Brătianu o prea frumoasă
cuvântare, la care a răspuns Nando. Nando a
trebuit să răspundă azi la şapte cuvântări şi
a vorbit m inunat de bine de fiecare dată. Gu­
vernul ne-a oferit inele de argint, bătute în
oţel de război şi mie mi-a dat 500.000 lei pen­
tru operele mele de binefacere. Ce bucurie !
Acum pot să încep iar lucrul cu toţi banii a-
ceştia. A fost ceva deosebit în atmosfera ace­
stui prânz. Toţi cei adunaţi în ju ru l mesei noa­
stre se uitau la noi cu o dragoste înlăcrim ată
POVESTEA VIEŢII MELE -ii o

căci această sărbătoare în mijlocul încercări­


lor noastre, avea cu adevărat ceva înduioşă-
lor. Până şi Maruka, deşi nu iese niciodată,
si-a îngăduit să-şi ia locul la masă, ca soţie
de ministru. Bineînţeles am făcut-o să-şi dea
seama că preţuiam cum se cuvenea o astfel de
jertfă.
Eu purtam coroana de beteală argintie şi gă­
sisem în unul din cuierele mele o rochie albă
eu argint, pe care n’o pusesem niciodată şi
rare-mi fu astăzi foarte de folos. Coroniţa mea
<le argint îmi dădea o înfăţişare potrivită ani­
versării de astăzi.
¡aşi, Duminecă 31 Dec. 1917/13 Ianuarie 1918.
Eri mi-am luat o zi de răgaz, ceea ce înseam­
nă că azi s’au adunat îndoit de multe treburi.
Deaceea dimineaţa întreagă s’a perindat un
şir nesfârşit de oameni, care veneau să-mi
puie tot felul de întrebări, de mi se părea
că-mi plesneşte capul. La drept vorbind am
mai multe treburi decât poate birui un sin­
gur om; am să ajung la sfârşit cu totul sleită
(le puteri; viaţa mea e ocupată de prea multă
lume. Toţi îmi storc până la istovire inima,
mintea şi punga.
La 11 şi jum ătate am prim it pe gen. Ballard;
venise cu intenţiuni bune şi îmi pusesem în
gând să încerc să-i deştept simpatia, dar lio-
lărîrea lui, luată cu atâta sânge rece că tre-
bue să renunţe de-a ne salva, fiind pierdută
orice nădejde, mă îndârjeşte. Pentrucă e en­
glez nu găsesc la el înviorarea aşteptată.
După aceasta avui de prezidat un mic co­
mitet compus din: Baker, Anderson, Balş, Bel-
loy şi Mamulea pentru a discuta m area noa­
i IG MARIA, REGINA ROMANIEI

stră problemă privitoare la îmbrăcăm inte şi


hrană. Şedinţa n’a fost aşa de mulţumitoare
cum crezusem. Oamenii, în situaţii oficiale, nu
prea par să aibă multă inimă. Cei din jurul
meu au învăţat multe însă nu îndeajuns. Unii
sunt încă prea îm buibaţi şi nu vor să-şi des­
chidă sufletul şi mintea la grozava suferinţă
a poporului. Cei ce se află în frunte, n’au vă­
zut oameni m urind şi nici sfâşietoarea mize­
rie a femeilor şi-a copiilor de prin sate. Dacă
ar fi văzut-o, aşa cum am văzut-o eu, ar dori
mai aprig să le vină în ajutor şi cu fapte, nu
num ai pe hârtie.
Desigur, e ceva sucit în rânduiala lucrurilor,
în lume şi de aceia adm inistraţia nu e nici la
noi cum ar trebui să fie.
Aceasta e singura pricină care m ă face să
doresc să fiu foarte, foarte bogată; aş putea
atunci să fiu de sine stătătoare şi să-i întrec
pe politicianii noştri în toate privinţele. Banii
dau o putere atât de m are încât, când o Re­
gină c bogată, nimeni nu poate să-i stea împo­
trivă dacă vrea să facă un bine. Uneori trebue
un curaj nem ărginit ca să nu te simţi descu­
ra ja tă sau să n’aj ungi şi tu o răsvrătită. Idea­
lul ar fi regimul unei autocraţii democratice:
un m onarh absolut, care să fie destul de pu­
ternic, însă destul de bun ca să facă noile în­
tocmiri trebuincioase, fără ca nimeni să în-
drăsnească a-i pune stavilă. Ar fi singurul
chip în care vechile apucături, cu adevărat pu­
trede, ar putea fi înlocuite cu o atmosferă să­
nătoasă.
Peste zi a sosit de la Păuneşti generalul Pe­
tala cu 5 băeţi aduşi de la cantina mea „Prin­
cipele Mircea”. Veniseră să ne cânte colinde de
Crăciun. Adusese cu el şi doi ţărani bătrâni din
POVESTEA VIEŢII MELE 417

iicelaş sat. Le-am dat la toţi m âncare din bel­


şug, le-am dat şi vorbe bune şi i-am trimes
acasă încărcaţi cu daruri.
Fiindcă e ajunul Anului Nou vine tot felul
de lume să ne cânte colinde şi vicleimuri. în a ­
inte de amiază a venit,corul de la aviaţie şi
după masă Iorga cu corul teatrului. Iorga com­
pusese nişte urări de anul nou, în formă de
poezie populară, care au fost recitate de Not-
lara, ccl m ai m are actor al nostru. A venit şi un
nesfârşit şir de doamne din Iaşi, în numele di­
feritelor societăţi. Li s’a oferit după cum e o-
biceiul o mulţime de bunătăţi, pe când noi pri­
meam din belşug nenum ărate urări.
Anul Nou a fost întâm pinat de sunetele ce­
lei mai minunate muzici cântate de Enescu în
casa Marucăi; până şi Regele, contrar obiceiu­
lui, era printre noi.
Ne-am dus în sfârşit la culcare, la orele două.
laşi, Duminecă lb/27 Ianuarie 1918.
Timpul nu încetează de a fi cald şi frumos,
deşi am avut puţină ceaţă zilele din urmă. De
dimineaţă am scris puţin, apoi m ’am dus la
Societatea Y.M.C.A. unde sunt întotdeauna
călduros prim ită de către numeroşii mei sol­
daţi.
La dejun am avut pc m inistrul Belgiei cu
soţia sa; ei sunt din acei oameni ce se lasă co­
pleşiţi de nenorocire, deaceea clipele petrecute
cu ei sunt greoae.
Veştile din Basarabia sunt mulţumitoare.
Trupele noastre au intrat în Chişinău cu mu­
zica în frunte, fiind foarte bine prim ite de
popor. N ădăjduim că în curând va fi în m âi­
27
-418 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nile noastre calea ferată, aşa încât transportu­


rile nu vor m ai fi împiedicate de bolşevici.
Hertling şi K uhlmann au ţinut cuvântări
lungi în privinţa păcii şi a condiţiilor ei. Re­
gele George al Angliei a telegrafiat lui Nando
foarte călduros, iar Lloyd George a telegrafiat
Iui Brătianu. W ilson a ţinut altă cuvântare în
care apără cauza Italiei, a Serbiei şi a Româ­
niei. D ar dacă Germanii au de gând să facă
pace, care va fi soarta ţării noastre? Toate
aceste chestiuni sunt arzătoare, însă foarte
încurcate. Şi prea mă doare capul zilele aces­
tea ca să pot scrie m ai am ănunţit. Sufăr de
câtva vreme de dureri de cap, pricinuite fără
îndoială de prea m area oboseală, adunată în
timpul acestor luni de suferinţă morală.
Am să fiu nevoită s’o las m ai domol, câtva
timp, ca să nu fiu învinsă de oboseală. Nu
vreau să mă las doborîtă! D ar un mecanism
nu trebue m ânat fără m ăsură, nici măcar
când e vorba de o inimă vitează cum e a mea.
„Ich habe zu viei Menschen in meinem Le-
ben”, ei mă istovesc şi-mi sorb puterea dc
\ia ţă , picătură cu picătură.
îm i luai un scurt răgaz după dejun şi apoi
primi la un ceai pe toţi artiştii, scriitorii şi
pictorii, care-mi ajutaseră la întocmirea ca­
lendarului.
laşi, 18/31 Ianuarie 1918.
Azi am prim it vestea că bolşevicii ne-au de­
clarat războiu şi-au pus m âna pe tezaurul no:
stru şi pe toate bijuteriile mele, care sunt la
Moscova. Ministrul nostru Diamandi a fost go­
nit din Petrograd, nu ştim încă unde.
POVESTEA VIEŢII MELE 419

Am prim it întâi pe un tânăr sculptor fran­


cez Lavriller, care vrea să facă o medalie
cu efigia m ea; şi apoi a venit d-na Popp dela
spitalul gării, ca să-mi spună că a început sa
ridice un adăpost, în felul celor întocmite de
mine, şi că are de gând să pună mai bine de o
sută de paturi, unde să poate fi găzduiţi peste
noapte soldaţii în trecere. Sunt încântată de
vestea aceasta, căci totdeauna îmi dădusem
seama că era nevoie de aşa ceva la gară. Azi­
lul meu nu-i destul de m are pentru toate ne­
voile noastre.
La dejun am avut pe generalul Moşoiu care,
cu veselia lui molipsitoare, a izbutit să răspân­
dească printre noi buna dispoziţie. Neclintita
lui mulţumire, când totul e atât de nesigur, a
fost ceva înviorător. Am făcut apoi o lungă
plim bare cu Carol şi cu Miss Fifield pentru a
duce haine unui num ăr de copii săraci dintr’un
sat. Aveam destule haine pentru ei toţi, şi ni
s’a um plut inima de bucurie când am văzut
trupuşoarele lor, care trem urau de frig, băgate
în rufe noi şi în haine groase. După ceai a ve­
nit Prinţul Ştirbey să-mi citească o telegramă
cifrată, pe care Regele o trim etea Regelui An­
gliei. Când mi-a cetit-o tare, am izbucnit de­
odată în plâns. Cuprindea un rezum at prea
dureros a cruntei noastre situaţii şi a disperă­
rii noastre, precum şi cumplita părăsire în
care ne aflăm, despărţiţi de toţi, trădaţi, fără
ajutor jde nicăeri, fără putinţa de a fi ajutaţi.
Am fost în adevăr foarte m âhnită azi, şi ceea ce
a fost pentru mine mai grozav, e că am înţe­
les pentru prim a oară inutilitatea oricărei îm­
potriviri. Nu putem să ne luptăm din trei
părţi cu duşmanii. E ceva cu desăvârşire peste
putinţă. Se pare că duşmanii ne-au trimes ve­
m MARIA, REGINA ROMÂNIEI

stea că au de gând să calce armistiţiul. Se


vede că aşa ne-a fost scris, să fim cu totul ni­
miciţi, sau că aceasta va fi num ai un act al
tragediei ; ce trebue să mai vină, vom vedea
m ai târziu. Sunt cu totul liniştită. Simt dease-
menea şi liniştea cumplită a tuturor acelora ce
văd că nu mai e nicio scăpare şi care totuşi
nu pot decât să stea nemişcaţi, aşteptând sfâr­
şitul. Pot cel puţin să-l privesc în faţă fără a
mă tângui. Nu e vina mea dacă se prăbuşeşte
ceru l!
laşi, 25 Ianuarie/7 Februarie 1918.
M’am întors la Iaşi, după o colindare de trei
zile printre ţăranii săraci şi printre trupele de
pe front. Am sosit acasă la 9 şi jum ătate, şi-am
găsit o mie de necazuri.
Mă aşteptam la aşa ceva, dar a fost mai rău
decât tot ce-mi închipuisem. Cum trecui pra­
gul, fui covârşită de veşti grozave. Germanii
ne-au trimes un ultim atum ; vor să venim să
tratăm cu ei şi pentrucă e linişte pe celălalt
front, au înşirat trupe numeroase pe frontul
nostru, ştiind că Ruşii ne-au părăsit şi că tre­
bue să menţinem noi poziţiile părăsite de ei.
Ei ştiu deasemeni că ne încurcă destul trebu­
rile din Basarabia. Dealtfel stau şi Nemţii des­
tul de rău: poporul a început să se sature de
războiu, au trebuit să făgăduiască pacea celor
ce ridicau glasuri nemulţumite, dar fiindcă
n’au căpătat ceea ce vroiau în Rusia, au de
gând să se răzbune ameninţându-ne pe noi,
până când ne vom supune.
Ne-au dat patru zile în care să ne hotărîm.
Ceea ce de m ult era de aşteptat, s’a întâm plat
acum: liberalii şi-au înaintat demisia, căci nu
POVESTEA VIEŢI! MELE 421

pot hotărî ce răspuns trebue să dăm nemţilor.


Aşa dar a căzut Brătianu de la putere.
Azi se pot bucura toţi duşmanii lui, şi din
umbra în care au stat atât timp ascunse, se
ridică o mulţime de năzuinţe. Dacă ar fi cel
puţin năzuinţe şi idealuri curate. Insă, pe lân­
gă simţimintele înăbuşite ale binelui, mai sunt
şi buruienile pizmei, ale răzbunării precum şi
însetata dorinţă de putere. Privesc la toate şi
toate mă mâhnesc; sunt atât de puţini cei ce
iubesc în adevăr ţara! Mulţi au râvnă numai
pentru persoana lor, încât te cutrem uri şi te
întristezi de o asemenea privelişte. Conserva­
torii sunt de părere că trebue să răspundem
p rin tr’un refuz categoric de a trata, pe când
Brătianu, a r vrea să intre în tratative, ca să
câştige timp, cu gândul de a nu ceda la sfârşit.
Conservatorii n ’au destulă încredere în B ră­
tianu ca să meargă alături cu el în această
nouă întreprindere, aşa încât s’a ivit o deose­
bire de păreri urm ată de căderea guvernului.
A venit la mine azi dim ineaţă Mişu Canta-
cuzino. Am stat de vorbă pe îndelete şi ne-am
înţeles aproape în toate. Părerile noastre des­
pre cinstea ţării sunt aceleaşi, însă eu cunos­
când situaţia m ilitară mai bine decât el, sunt
şi eu de părere că a r trebui să câştigăm timp
înainte de a începe tratativele, oricât de odi­
oasă a r părea aliaţilor această atitudine.
Am jertfit destule pentru aliaţi, în timp ce
ei ne-au susţinut atât de puţin, dându-ne nu­
mai vorbe bune şi uneori chiar vorbe goale.
Suntem atât de departe de toată lumea, încât
aliaţii nu-şi pot da seama de suferinţele noas­
tre. Ceea ce ne dăruiesc ei şi purtarea cu care
încearcă să ţină trează iubirea noastră pentru
ei, înseamnă foarte puţin când te afli în pragul
A22 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nimicirii. Eu una socotesc că cinstea ţării stă


în păstrarea celei m ai desăvârşite credinţe,
până la cel din urm ă sfârşit. Din punct de ve­
dere moral ţara noastră s’a r ridica astfel la o
nemaipomenită înălţime. D ar din nenorocire
n’are astăzi toată lumea, o încredere atât de
neclintită, cum o am eu în izbânda finală a
Aliaţilor.
Ştiu încă prea bine că nu ne-au aju tat aşa
cum ar fi trebuit, nu doar că n’a r fi vrut — le
fac credit în această privinţă — dar fiindcă
nu puteau înţelege cum stau lucrurile. Ei sunt
prea m ari şi noi prea mici şi avem prea pu­
ţină însem nătate în ochii lor. Conservatorii nu
sunt destul de puternici ca să alcătuiască ei
singuri un m inister şi fiindcă generalul Ave-
rescu e singurul om destul de însem nat pentru
a înfrunta situaţia de faţă, a fost rugat de Rege
să formeze guvernul. Guvern cu totul nou şi cu
oameni cu totul noi. Ceea ce m ă îngrijorează
adânc e faptul că nu ştiu până în ce punct
vrea Averescu pace. Inim a mi-e sfâşiată de
team ă şi de grije. Orice m ai bine decât o pace
încheiată împotriva cinstei noastre; fiece pi­
cătură de sânge din mine se răsvrăteşte în con­
tra acestui lucru. Trăiesc ceasuri de grozavă
frăm ântare. M’am simţit toată ziua grozav de
sbuciumată; sunt unele gânduri cu care nu mă
pot învoi, dar nu cred că lucrurile se vor în­
toarce, cum e m ai rău. Nu e decât o clipă cum­
plită de trecut, aşa cum am m ai avut în atâ­
tea rânduri. Adevărul e că ne-a părăsit noro­
cul şi că toate sunt dela o vreme împotriva
noastră: fiece întâm plare, fiece întorsătură a
roţii, orice mişcare a prietenilor sau a duşma­
nilor.
In Rusia toate merg din ce în ce m ai rău, te-
POVESTEA VIETH MELE 423

marea domneşte peste tot. Acuma a început


uşa zisa: „gardă roşie” să prade bisericile; e
aceeaşi poveste ca pe vremea revoluţiei, fran ­
ceze, încă m ai rău. Toate acestea mă umplu
de groază.
In Finlanda se întâm plă lucruri îngrozitoare
şi Duclcy e acolo şi n’am veşti de la ea de trei
luni.
Toate telegramele şi scrisorile mele răm ân
Fără răspuns. Nu ştiu nici m ăcar dacă le pri­
meşte.
Iaşi, Vineri 26 Ianuarie/8 Februarie Î9Î8.
M’am deşteptat cu senzaţia grozavă a unei
greutăţi pe inimă şi cu un nod de lacrimi în
gât. De ce nu m ai prim im şi noi odată o veste
bună? Această neîncetată frăm ântare a deve­
nit insuportabilă. Merg totuşi înainte cu m un­
ca mea, căci e singurul chip în care pot să mai
rabd atâta sbucium.
Regele a prim it dimineaţa pe miniştrii
care-şi dăduseră demisia. Mare înfrigurare în
oraş şi toate desbinările pătimaşe s’au deslăn-
ţuit acum.
După amiază Regele a prim it pe generalul
Averescu şi l-a rugat să alcătuiască guvernul.
El a acceptat. A venit şi ceasul lui. Să-i insufle
Dumnezeu râvna de a face cum e mai bine!
Sper că hotărîrea luată va fi pentru binele ţă­
rii, totuşi nu sunt fără temeri, deşi ştiu că Bră-
tianu şi-a istovit norocul şi că Averescu e sin­
gurul om care ar putea acum să-l înlocuiască.
M’am dus cu amândouă fiicele mele să fac
o vizită bătrânei Sore Pucci; mă tem că nu
mai e îndoială că suferă de cancer. Era scu­
lată şi-şi vedea de treburi, dar faţa ei e trasă
din pricina suferinţelor trecute şi a celor vii­
424 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

toare; pe neştiute ochii ei au luat privirea în­


fricoşată a celor ce îşi dau seamă că în curând
vor avea de înfruntat moartea. De ce a trebuit
să fie şi asta?
Iaşi, Sâmbătă 27 lanuarie/9 Februarie Î9Î8.
A venit Averescu la Nando să se sfătuiască
îm preună asupra noului minister. De fapt A-
verescu a ştiut să-şi aleagă m iniştri cu toate
că sunt unii de care aş fi dorit să se lipsească.
Am avut de prim it m ultă lume, căci toţi se
adună la mine în îngrijorarea lor; printre al­
ţii a fost m inistrul Franţei, marchizul de St.
Aulaire şi-am avut curajul să-i vorbesc cu cea
mai desăvârşită sinceritate. Am încercat sâ-1
fac să înţeleagă că Antanta face mereu şi
m ereu aceleaşi greşeli. I-am lăm urit că nici­
odată n’au susţinut Aliaţii destul pe Rege, aşa
ca să ne insufle o deplină încredere în ajuto­
rarea lor. Am îndrăsnif să spun tot ce era de
spus în tr’o ultim ă şi disperată sforţare, ca să
dobândesc o colaborare rodnică din partea
lor, deşi se părea că totul e împotriva cauzei
noastre, împotriva nădejdii noastre şi îm potri­
va oricărui plan de scăpare pentru noi. St. Au­
laire m ’a ascultat în linişte; nu cred că l-am
jignit, îmi pare că am făcut m ai m ult bine
decât rău, şi apoi i-am arătat că totul nu-i încă
pierdut câtă vreme ei ne ajută cinstit să ne
facem jocul cât se poate de bine. Mai târziu,
seara, l-am văzut şi pe Vopika, m inistrul Ame-
ricei, şi i-am spus cam aceleaşi lucruri ca şi
lui St. Aulaire. A fost şi el cât se poate de bine­
voitor. Vorbeam cu atâta însufleţire, încât cred
că nici unul din ei n’a răm as nepăsător la ex­
punerea mea căci ştiu să vorbesc, când sunt
POVESTEA VIEŢII MELE 42 5

adânc sbuciumată, şi apoi ştiu că fiecare din


ei mi-e cu adevărat devotat. Ei îşi dau seama
că mi-am pus toate puterile în joc.
Duminecă, 28 Ianuarie/10 Februarie Î9Î8.
Am mers noaptea cu trenul până la Tecuci.
M’am dat jos din vagon ca să încep o zi din
cele poreclite de mine „zi de muncă regală”.
La 9 m’a întâm pinat generalul Grigorescu şi
apoi, m ’am dus într’un sat depărtat, ca să îm­
part haine unor refugiaţi nespus de săraci.
Aici m’am întâlnit cu cel mai desfătător a-
merican, Mister Tooes, care pe vremuri fusese
artist. E un om vesel, de origină engleză, lung
de-un kilometru, cu o faţă prietenoasă, zâm bi­
toare şi lungă cum nu mai e alta. In po­
fida binelui ce-1 face poporului sărac şi aproa­
pe desbrăcat, firea lui de artist oftează când
vede nimicită latura pitorească a priveliştei,
din pricina săpunului şi a hainelor fără petici.
A jutai la îm părţirea nesfârşitelor provizii; au
trecut ceasuri până să se sfârşească. Generalul
Grigorescu prezida această îm părţeală cu obiş­
nuita lui atitudine solemnă. Crucea Roşie a-
mericană lucrează în chip minunat. Generalul
mă rugă atunci să mai merg odată cu cl la
locul unde stătuserăm îm preună în timpul bă­
tăliei de la Mărăşeşti. Dorea m ult de a m ai
vedea odată acele locuri îm preună cu mine.
Aşa dar m erserăm cu maşina, până în punc­
tul unde de pe o muchie înaltă, se deschide p ri­
veliştea asupra Şiretului, şi ne am intirăm cum
stătuserăm acolo pe câmp, în timp ce obuzele
sburau deasupra capetelor noastre. Răsărise
soarele în toată splendoarea lui şi vederea era
426 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

m inunată; de partea cealaltă a râului, în pă­


durice stau încă nemţii în tranşeele lor.
După aceasta, iarăşi nesfârşite spitale de vi­
zitat cu tot felul de boli, printre altele şi văr­
satul, pe care-1 vedeam pentru prim a oară. A-
veam o groază fără seamăn de vărsat şi m ăr­
turisesc că era o privelişte urîtă.
Generalul Grigorescu m’a poftit la dejun la
Cartierul General. Hotărîsem cu Prinţul Ştir-
bey ca Regele să-mi trim eată o telegramă a-
nunţând înaintarea lui Grigorescu, pe care s’o
primesc la vrem ea dejunului. Telegrama a so­
sit, cum se cuvenea, tocmai în clipa potrivită
şi avui plăcerea să dau acestui viteaz oştean,
vestea pe care o aştepta de atâta timp. A fost
prim ită cu o bucurie solemnă, şi tot ofiţerii lui
s’au sculat dela locul lor ca să se ducă să-l să­
rute, lucru ce trebue să fi m irat m ult pe to­
varăşii mei americani.
La dejun bunul Anderson se arătă foarte în­
duioşat de muzica ţiganilor.
In faţa mea sta Grigorescu, sorbind bucuria
nouei lui demnităţi.
A trebuit totuşi să plec dela acest prânz prie­
tenesc, ca să m ă întorc ia r la refugiaţii mei.
Ne-am dus întâi în tr’un loc unde erau înghe­
suiţi sute de săraci în nişte bordee groazni­
ce ; era o adunătună sdrenţuită şi pitorească
care trăia, Dumnezeu ştie cum, îm preună cu o
gloată de copii. Atâta de frumos era soarele
azi, încât întreagă această lum e îţi deştepta
mai m ult plăcerea artistică decât m ila; dar
închipuirea acestor locuinţe pe vreme de ploaie
sau de zăpadă e ca un vis de groază. Cu aju ­
torul inimosului Tooes, prezidai o a doua m are
îm părţire de haine. După ce rătăcisem prin
diferite bordeie, m ă coborîsem în câteva şi in-
POVESTEA VIEŢII MELE 427

Irasem în vorbă cu nenorociţii locuitori. Nu


mai văzusem niciodată o aşa m are mulţime de
copii; unii din ei erau de o nespusă drăgălăşe­
nie.
Oricine şi-ar putea închipui că toate astea
au fost de ajuns pentru o singură zi. Pentru
mine n’a fost destul: a trebuit să mă mai
sdruncin pe nişte drum uri îngrozitoare ca să
mai vizitez cinci sau şase spitale cel puţin,
precum şi alte aşezăminte de binefacere, ast­
fel încât am fost, ca să zic aşa, trecută din
mână în m ână printre cei doritori să-mi arate
ce izbutiseră să facă. Intre aceştia era şi
Yvonne Cămărăşescu, fiica lui Blondei, fostul
ministru al Franţei la Bucureşti.
Când mă simţii aproape sleită de puteri, mă
rugă entuziasta doamnă Radu Mihai să vizitez
trenul ei sanitar, m inunat de bine organizat.
Pentru picioarele mele ostenite, trenul păru
lung de câţiva kilometri.
Ziua se sfârşi prin sosirea la m ult iubitul
Ghidigeni, care mi s’a părut ca o ancorare în
port, după sbuciumul unei călătorii pe o m are
furtunoasă.
Ghidigeni, 29 Ianuarie/llFebruarie 19Î8.
Mă deşteptai în patul lat şi încăpător al Sy-
bilei. Dormisem m inunat căci fusesem foarte
ostenită în ajun şi m ă culcasem de vreme. Gri-
gorescu prânzise şi el cu noi, răspândind în ju ­
rul lui lum ina noii lui demnităţi. Dimineaţa
următoare, neavând în program ale treburi,
îmi îngădui luxul unui răgaz, cu condeiul şi
cărţi în ju ru l meu, fără grabă, căci mă învoi-
sem cu Sybil să iau dejunul târziu, singură,
în odaia mea. Mă scoborîi tocmai la 10 să vi­
428 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

zitez spitalul. A fost o adevărată sărbătoare.


E ra o zi ca de prim ăvară. Ridicasem perdelele
până nu se luminase şi văzusem cum zorii zi­
lei ştergeau treptat întunericul nopţii. Mă înbă-
tam de bucuria de a fi la ţară. M’am gândit la
multe lucruri, am citit puţin şi m ai presus de
toate m’am odihnit. Desăvârşita tăcere de la
ţară este un adevărat balsam. Mă gândesc cu
groază că dacă s’ar da înapoi liniile de apă­
rare ale frontului nostru, Sybil a r pierde iu­
bitul ei Ghidigeni. Ea se pregăteşte să înfrunte
această cumplită nenorocire, dar să n ăd ăj­
duim că va fi ferită de aşa ceva.
La 10 am vizitat spitalul, dar nu m ai erau
mulţi răniţi. Am inspectat îm preună cantina,
înfinţată de Sybil, pentru copii săraci şi pen­
tru care voi dărui eu proviziile.
Cu Marieta Balş, care se ocupa de refugiaţi
cu o destoinicie şi o abnegaţie desăvârşită, şi
urm ată de toţi am ericanii mei, m ă dusei să
vizitez pe Constanţa Cantacuzino, care lucrea­
ză fără răgaz tot la Tutova, în spitalul ei de
câmp.
T ratai pe tovarăşii mei cu vine de Madeira,
care le m uiă într’atât inima, încât începură
toţi să fie sentimentali. Colonelul Anderson
mai ales fu cuprins de o adevărată exaltare.
După aceia urm ă un alt şir de spitale vizitate
şi apoi mă întorsei la dejun la Ghidigeni.
Pe la trei, după ce culesei în drum pe Ma­
rieta Balş care rămăsese la Tutova, am plecat
cu trenul la Bârlad, unde generalul Grigores-
cu îmi pregătise o prim ire strălucită, cu ono­
ruri m ilitare şi m ulte lucruri de acest fel. în ­
treg Bârladul ieşise în întâm pinarea m ea: şco­
lile, poporul, etc. Am fost rugată să fac pe jos
o parte din drum, dealungul străzilor, ca să mă
POVESTEA VIEŢII MELE «9

poată vedea lumea de aproape, şi peste tot mă


însoţeau cele mai inimoase urale.
M’am dus la orfelinatul m ilitar şi-l vizitai
în toate colţurile. La urm ă îm părţii copiilor
bomboane, după ce ascultasem cu interesul
cel m ai atent, versurile pline de devotament
către Coroană, de patriotism şi de sentimente
duioase, recitate de copii speriaţi sau îndrăs-
neţi, de toate vârstele; toate astea întovărăşite
de urale sgomotoase.
După aceasta mă dusei la m arele spital Bel-
diman încăpător şi bine îngrijit, însă obositor
pentru picioare ce simţeau încă osteneala co-
lindării din ajun. A fost o vizită ce nu se mai
isprăvea şi tocmai când m ă felicitai că mi
s’au sfârşit ostenelile, îmi şopti la ureche ne­
înduplecatul meu colonel Ballif că eram aştep­
tată peste drum în alt imens spital. Bineînţe­
les m ă învoi să-mi fac datoria până.la sfârşit, şi
trecui strada spre bucuria publicului care mă
aştepta. Peste drum fui prim ită de un doctor
bătrân, care sem ăna întocmai cu un persona­
giu comic de pe scenă: avea un pântec proe­
minent, mai jos de cingătoare, obrajii umflaţi,
favoriţi albi. începu să-mi vorbească într’o en­
glezească îngrozitoare, însă curgătoare.
Acest spital a fost tot atât de nesfârşit ca şi
celelalte. Se lăsa noaptea, picioarele mi-erau
din ce în ce m ai obosite, proviziile mi se ter­
minau, totuşi mergeam înainte, tot înainte ca
o somnambulă; ia r paturi, ia r săli, iar feţe în­
tinse lacom spre mine, sau chinuite, şi tot mai
multe sărutări, pe mâinile mele. Dana, mica
mea căţeluşă cocker, care se încăpăţînase să
vină cu mine, se încurca mereu în picioarele
celor care după obiceiul românesc, mă urm au
în nenum ărate cete. Acest obiceiu înduioşător,
430 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

însă nu întotdeauna potrivit, dă loc unei ne­


spuse înghesuieli la fiece uşă, m ai ales când
trebuia să mă întorc deodată şi să mă găsesc
faţă în faţă cu mulţim ea ce mă urm a, dar care
nu putea să dispară în tr’o clipă.
Spre m irarea mea, mi s’a îngăduit un ceas
de odihnă în tren, răgaz pe care l-am întrebu­
inţat corectând câteva din scrierile mele; după
aceasta mă îm brăcai şi mă întorsei la ceasul
mesei, la casa lui Grigorescu. Fusese poftiţi Sy-
bil cu soţul ei. Totul fusese pregătit cu o nea­
semănată rânduială şi ceremonie, ca să nu zic
în stil pompos, ceea ce e o trăsătură caracteris­
tică a generalului. E un m inunat regisor. în a ­
inte de masă, m’au dus în chip solemn în sa­
lon, unde generalul mi-a oferit o fotografic
încadrată a bietului Ţ ar Nicolae. Era un por­
tret al lui, pe care dorisem să-l am, un portret
în care stă prizonier în grădinile palatului său,
aşezat pe o buturugă de lemn cu trei soldaţi
bolşevici de strajă la spatele său; un tablou
cum nu se poate spune de dureros.
Darul fusese aşezat pe un şevalet şi mi-a
fost oferit cu o deosebită ceremonie şi cu o
cuvântare bine potrivită. Eu răspunsei cât se
poate de bine, m ulţum ită uşurinţei ce mi-a fost
hărăzită de a mă adapta îm prejurărilor. Nu­
mai după aceasta ni s’a dat voie să luăm masa,
care a fost cât se poate de bună, deşi n’a
lipsit nici cuvântările, unele simple, altele
pompoase, toate. însă insuflate de devotament,
pentru ţară şi tron. A fost şi muzică şi lăutarii
s’au întrecut în cântece. Colonelul Anderson
pe care-1 înduioşează întotdeauna muzica ţigă­
nească, a ţinut cea m ai frumoasă cuvântare
din toate şi eu a trebuit s’o traduc în franţu­
zeşte, cam slab m ă tem, însă spre m area m ul­
POVESTEA VIEŢII MELE 431

ţumire a bunului colonel. Ii plăcea să aibe


drept tălmaci pe Regina. După masă a fost o
audiţie muzicală, în care şi-au arătat talen­
tele câţiva ofiţeri, iar hazliul Constantin Pla-
gino, în uniforma lui spilcuită şi cu o înfăţi­
şare de circumstanţă, jucă rolul unui maestru
de ceremonie. Ochii lui încrucişaţi şi dintele
ce-i lipseşte îi dădeau un haz şi mai mare,
care uneori te făcea să nu-ţi m ai poţi stăpâni
râsul.
Plecarăm în sfârşit spre gară, însă priete­
nul meu, generalul, răm ase protocolar până la
urmă. Trenul nu putu porni îndată, căci tre­
buia urcat în vagon şi automobilul meu. D ar
nimic nu putu hotărî pe m arele om să se u r­
nească de pe peron înainte de plecarea trenu-
nului, aşa încât în loc de a putea să mă bucur
îndată de odihna binem eritată, a trebuit să
mă duc la fereastră şi să m ai stau încă o ju ­
m ătate de oră în picioare. Astfel se sfârşi vi­
zita mea la reşedinţa generalului Grigorescu.
laşi, Joi 30 lanuarie/12 Februarie 1918.
M’am întors la Iaşi ca să fiu covârşită dc
veşti rele. Ucraina a semnat pacea şi a făgă­
duit că-şi exportează tot grâul în Germania.
Trotzky fără a semna deadreptul pacea, a de­
clarat că starea de războiu în Rusia s’a sfâr­
şit, şi că arm ata e demobilizată.
Cercul de fier care trebue să ne sugrume, se
strâmtează din ce în ce. Toată lumea vorbeşte
cu noi şi de noi, parcă am fi pe moarte şi n ’am
m ai avea decât câteva ceasuri de trăit. Mă cu­
prinde o stare de înverşunată răsvrătire. Nu
mă pot resemna la o asemenea soartă, nu pot,
•i3'¿ MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mi se rupe inima, îmi ucide sufletul, e prea,


prea, prea de tot nedrept.
Am orânduit ca să vină în fiece dimineaţă
la dejun, la noi, doi copii de la orfelinatul no­
stru din Iaşi, în fiecare zi alţii. Ii hrănesc din
belşug cu toate bunătăţile, iar Vasile şi Nico-
lăiţă, orfanii mei, stau lângă mine să prindă
cele m ai bune firim ituri.
Azi, sunetul vocilor de copii atât de fericit şi
de vioi, era în tragic contrast cu disperarea pe
care o port în mine. O parte din veştile rele mi
le-a spus Regele, dar a venit şi Prinţul Ştirbey
să le pună vârf şi el. După aceia a trebuit să
plecăm în grabă la biserica Trei Ierarhi. In sta­
rea în care eram, era grozav de greu, dar li­
niştitor, să stai nemişcat ascultând cântările.
Corul intona rugile nespus de profund, în acea
biserică cu o acustică minunată.
D ejunul a fost azi pentru mine un chin, căci
abea m ai pot îndura să privesc lumea în faţă,
d ar după ce s’a sfârşit masa, m’aştepta o încer­
care şi mai m are; trebuia să primesc pe nouii
miniştri. N’aveam nimic îm potriva vreunuia
dintre ei, dar starea de lucruri pe care o înfă­
ţişează, e pentru mine o durere ucigătoare, căci
num irea lor înseam nă năruirea tuturor nădej-
diilor noastre; e pecetea pusă pe grozava po­
veste a durerii noastre, a jertfei şi a desamăgi-
rilor din ultimele 18 luni. Şi acum, suntem su­
grumaţi, înecaţi, vânduţi, trădaţi, prinşi într’o
capcană înăbuşitoare. Am căutat să mă arăt
stăpână pe mine faţă de nouii m iniştrii am vor­
bit cu nepăsare despre lucruri cu totul neîn­
semnate, dar îndată ce rosti un cuvânt despre
cele ce simţeam cu adevărat, izbucni năpraz-
nic toată durerea mea. Cred că nici unul dintre
ei nu s’a îndoit asupra felului meu de a gândi.
POVESTEA VIEŢII MELE 433

Averescu atât de puţin se aştepta să mă găsea­


scă atât de adânc m âhnită, încât ceru voie.să
vorbească cu mine singur, după ce îmi luasem
răm as bun de la ceilalţi. Generalul se arătă
tare înduioşat când mă văzu atât de lipsită de
nădejde. Desigur că el nu se aştepta să primesc
astfel lucrurile şi cu toată liniştita lui stăpâni­
re de sine, era turburat. El şi cu mine fusesem
totdeauna buni prieteni şi totdeauna îl apăra-
sem vitejeşte când îl ponegrea cineva. Cred că
din toată familia regală, eu sunt aceea pe care
o iubeşte mai mult. Şi acuma, deodată, ne gă­
seam faţă în faţă, ca doi potrivnici. încercă să
mă convingă că situaţia noastră nu fusese nici­
odată atât de tragică, atât de desnădăjduită şi
de umilitoare pe cât se părea că o socotesc eu;
era cu adevărat îndurerat văzându-mă atât de
neresemnată. Cu toată latura tragică a între­
vederii noastre, Averescu îmi lăsă o amintire
cu desăvârşire mulţumitoare, dar nu mă putui
opri de a-i spune ce dureros era pentru mine,
să-l văd pe el, cel mai bun general al nostru,
nevoit să trateze pacea.
După ce plecă Averescu, prim ii pe Sir
George B arclay; avui şi cu el o convorbire tra ­
gică şi plânsei cum numai o femeie şi-o Regină
poate plânge când vede toate speranţele stri­
vite, una câte una, de o soartă nemiloasă care
loveşte crunt până nu m ai răm âne nimic, nici
speranţă, nici viitor, nici putinţă de îm potri­
vire, nici de îndeplinire, şi nici m ăcar recu­
noaşterea stoicului nostru eroism. Nu ne-a ră­
mas decât să lunecăm afară din cercul celor
vii, ca o greutate neînsufleţită, pentrucă n’am
fost ajutaţi ci trădaţi şi am ajuns acum ca
un animal ce zace pe moarte, părăsit de toată
lumea. Bunul şi bătrânul gentilom nici nu
28
434 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

căută să găsească vorbe de m ângâiere; izbuc­


nea numai în nesfârşite exclamaţii de durere
şi era el însuşi gata să plângă.
Pentru a asigura transporturile noastre pe
calea ferată, ne hotărîsem să trimetem trupe
în Basarabia şi urm ărim din Iaşi cu îngrijorare
înaintarea lor. Rusia era un haos ce se destră­
m a bucată cu bucată, căci pe vremea aceia nu
era recunoscută nici o căpetenie, însă Lenin
era în plină ascensiune şi începuse domnia te-
roarei. Prim irăm veşti grozave despre felul
cum soldaţii, fără şefi, îşi m ăcelăreau şi îşi
schingiuiau ofiţerii.
Sosi la Iaşi o delegaţie de Ucrainieni, şi-am
primit-o. Erau „feu. et flam m e” pentru aşa zisa
noUa libertate a lor şi vorbeau de minunatele
lor nădejdi. Erau oameni convinşi, care-ţi deş­
teptau simpatia şi nu puteai asculta fără inte­
res povestirea iluziilor şi a nălucirilor lor. Se
pare că fiece parte a Rusiei îşi avea idealul ei
şi dorea să-şi aibe întocmirea neatârnată. Ţa­
rul fusese firul pe care erau înşirate toate re­
giunile Rusiei; acum firul fusese tăiat şi Rusia
unitară intrase în domeniul trecutului. Fiecare
om îşi închipuia că e pe pragul unei ere noi şi
glorioase, fără a-şi da seama că dărâm ă în loc
de a clădi. Bucuria lor, la gândul unei Rusii noi
şi libere, mă um plea de o neînţeleasă teamă;
aveam im presia ferm ă că mergem spre ceva
întunecos şi groaznic şi nu puteam pricepe de
ce se bucura Europa.
Franţa în dorinţa de a ne aduce cinstire în
clipele când eram atât de disperaţi, mă alesese
ca „Membră Corespondentă a Academiei F ran ­
ceze de „Beaux-Arts”. O m are cinste, care mă
mişcă mult şi pe mine şi pe toţi Românii. Acea­
POVESTEA VIEŢII MELE 135

stă veste măgulitoare mi-a fost adusă prin ur­


mătoarea telegramă trimisă de Victor Anto-
nescu, m inistrul nostru la Paris, şi suna astfel :
„Flameng, qui se fait l’honneur de prendre
l'initiative de la proposition, m ’a communiqué
que l’Institut de France, Académie des Beaux-
Arts, vient d’élire Votre Majesté Membre Cor­
respondant.
Depuis que Napoléon a fondé l’Institut, pour
la première fois une fem m e est appelée a une
pareille dignité.
En accueillant avec chaleur la proposition,
l’Institut a tenu rendre à Votre Majesté un
hommage digne dE lle et du noble pays qu’Ellc
représente avec tant d’éclat; il s'incline respec­
tueusement devant l’art et la souffrance per-
sonifiés aux yeux du monde par Votre Ma­
jesté.’’ *
Această cinste, ce mi s’a făcut în asemenea
clipe, a fost ca o rază de lum ină venită dintr’o
lume mai bună, aproape de necrezut şi cu care
în vremea de faţă nu m ai aveam nici o atin­
gere. .
Am fost adânc mişcată dar eram prea tristă
ca să mă pot bucura cu adevărat.

') Flam eng care a avut cin stea să ia in iţiativ a


acestei p ro p u n eri, m i-a adus Ia cunoştinţă că In sti­
tutul F ran jei A cadem ia de Belle Arte, a ales pe Ma­
iestatea Voastră, M embră corespondentă. De când N a­
poleon a infiin{at institutul p en tru în tâ ia o ară a fost
chem ată o fem eie la o asem enea dem nitate. In sti­
tutul p rim in d cu căld u ră această num ire, a ţin u t să
aducă M aiestăţii V oastre un om agiu dem n de Ea ş>
de nobila fără pe care o rep rezin tă cu atâta s tră ­
lucire.
In stitu tu l se în c h in ă cu respect în fata artei şi în
fa{a suferinţei în tru ch ip ate în ochii lum ei de Maie­
statea V oastră.
43fi MAMA, REGINA ROMÂNIEI

Paginile urm ătoare descriu pe deaîntregul


starea mea sufletească, când generalul Ave-
rescu înlocuind pe Brătianu, luă în m ână frâ­
nele guvernului cu gând să trateze pacea. Eu
socoteam ca ceva cu desăvârşire îngrozitor din
partea unui general să prim ească asemenea
însărcinare. Mi se pare că eram nedreaptă dar
nici un argum ent nu m’ar fi putut convinge;
demonul îm potrivirii până la sfârşit pusese
stăpânire asupra mea şi nu-mi putea deschide
ochii nici m ăcar cei pe care-i ascultam de obi-
ceiu. începeam să mă simt cumplit de singură,
aproape o surghiunită din pricina neputinţei
mele de a mă resemna în faţa soartei noastre.
Ideia că Aliaţii aveau să ne părăsească şi că
aveam să răm ânem singuri, sugrumaţi, nimi­
ciţi, înecaţi, mă împingea până în pragul ne­
buniei.
Ori unde mă întorceam, uşi închise, nicăeri
nici o ieşire şi, m ai grozav decât orice, citeam
în ochii tuturor: mila. Nu doream mila ni­
mănui, voiam să lupt... Insă îm prejurările îşi
urm au cursul în ciuda îm potrivirii mele. De­
legaţii trimeşi sosiră la Bucureşti ca să intre în
tratative cu partea ocupată a ţării. Veştile ce
ne aduseră n’au fost deloc plăcute.
Aşa zişii germanofili: Carp, Beldiman, Lupu
Costachi, Virgil Arion, Stere, Neniţescu, au ve­
nit la ei cu o hârtie iscălită, în care declarau
că nu mai recunoşteau pe Regele Ferdinand
drept suveranul lor şi că votează pentru o nouă
dinastie germană. Lucruri grozave de auzit,
căci toţi oamenii aceştia fuseseră prietenii
noştri personali, d ar eram acum atât de obiş­
nuiţi cu veştile cumplite, încât nu m’am m i­
ra t prea m ult când o primii şi pe aceasta. Mi-a
părut rău însă de bătrânul Petre Carp, care
POVESTEA VIEŢII MELE 437

iini fusese drag de la început. Eram făcuţi să


ne înţelegem. Dar războiul a nimicit lucruri
şi mai tari decât simpatia mea pentru Petre
Carp.
Primisem însă şi veşti bune de la Bucureşti,
multe salutări trimese de cei ce răm ăseră cre­
dincioşi. Intre aceştia era Didina Cantacuzino,
căpetenia celor care m unciseră vitejeşte la Bu­
cureşti. Mi se adusese de la soldaţii mei ră ­
niţi, mici daruri făcute de ei înşişi.
Intr’o zi a venit la mine Berthelot şi m’a în ­
trebat dacă putea în faţa mea să decoreze pe
Ballif cu „Legiunea de onoare”. Prim ii cu bu ­
curie, aşa că Berthelot veni în odaia mea şi de-
coră pe „Colonelul meu de fier”. Am fost toţi
trei adânc mişcaţi, mai ales fiindcă îmi dă­
deam seama că mi se făcea această cinste, pen-
trucă aveam să fim în curând părăsiţi, lăsaţi
în voia soartei şi un oştean viteaz ca Berthelot
nu putea decât să simtă simpatie pentru dâr-
zenia mea, chiar dacă partea mai chibzuită a
minţii lui privea această dârzenie ca ceva vred­
nic de un Don Quichotte.
Colonelul Anderson deasemeni găsi mijlocul
să-şi arate adânca simpatie, aş putea chiar spu­
ne adm iraţia pe care o simte pentru mine, fă-
găduindu-mi că dacă va fi nevoit să plece a-
vea să-mi lase mie toate proviziile Crucii Ro­
şii, ca să pot duce înainte strădaniile.
Toţi erau buni şi blânzi cu mine, aşa cum
sunt doctorii faţă de un bolnav osândit să
moară. încercau să-mi facă m oartea uşoară
dar eu din nenorocire nu fac parte dintr’acei
a căror agonie poate fi paşnică sau resem nată;
firea mea e prea voinică, prea sănătoasă, am
fost zidită pentru rezistenţă, nu pentru capitu­
lare. D ar voiu lăsa jurnalul meu să-mi urmeze
438 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

povestea deşi nu pot da decât fragmente, căci


în întregime ar fi prea lung.

Iaşi, Miercuri 31 lanuarie/13 Februarie 1918.

Am pi’imit pe Prof. Panaitescu, cu care am


stat de vorbă asupra unui articol ce scrisesem
pentru un ziar şi hotărârăm că nu era tocmai
nim erit cu situaţia de faţă. El m ă rugă să
scriu alt ceva, însă îl lăm uri că durerea mea
în clipele de faţă era atât de m are, încât mi-era
cu neputinţă să scriu, căci toate cuvintele mele
ar fi prea puternice şi ar cuprinde o prea marc
izbucnire de durere. Ar fi un puhoi a cărei re­
vărsare n’aş putea-o stăvili. Aşa încât e mai
bine să tac; pentru mine e cu neputinţă să fiu
ca apa încropită. Se vede că bietul om s’a
simţit foarte turburat găsindu-mă într’o aşa
stare şi, pe când dădea lecţia de istorie lui
Mignon, nu înceta de a se întreba ce-ar fi de
făcut ca să-mi vină în ajutor. A venit apoi De-
lavrancea, anume pentrucă simţea o m are do­
rinţă de a mă vedea în acest ceas de mâhnire,
după cum îmi spuse, fără nici un alt motiv ;
„nu pentru a protesta, sau a da sfaturi sau a se
tângui, sau pentru a se jelui, ci num ai ca să
simtă ceva căldură în apropierea mea”. Nu
ştiu dacă în zilele astea pot dărui m ultă căl­
dură dar mi-a fost drag Delavrancea, pentrucă
el credea că pot s’o fac.
La urm ă a venit Fasciotti, m inistrul Italiei,
şi el tot ca să se sfătuiască cu mine asupra si­
tuaţiei. E un om cât se poate de deştept şi ştiu
că adesea dă sfaturi bune. Deşi firea lui de la­
tin e foarte departe de a mea, totuşi am simţit
că ne este aliat.
POVESTEA VIEŢII MELE 43 9

Iaşi, Joi I/lh Februarie 1918.

Am stat în pat toată dimineaţa, căci simţeam


nevoie de odihnă şi aveam de gând să nu văd
pe nimeni, dar la 11 generalul Grigorescu ceru
foarte stăruitor să mă vadă. Bineînţeles l-am
primit. îm i m ărturisi ce-1 turbura, şi ne sfă-
tuirăm îm preună asupra situaţiei. II poftii să
răm ână la dejun, iar după dejun avurăm o
lungă convorbire. După aceia mă culcai şi iz­
buti să dorm puţin.
Pe la ora cinci ceru Averescu să mă vadă.
Venise cu speranţa să mă găsească mai îm pă­
cată cu ideea pe care o întrupa el, dar eram
tot atât de nenorocită şi de disperată ca ultima
oară când ne întâlnisem. Desbătu lucrul punct
cu punct cu mine. D reptatea scrisă cu „D” era
de partea lui, dealtfel toate erau de partea lui,
afară de ceea ce se numeşte „credinţa care
mută din loc m unţii”.
După ce încercase toate modurile de a mă
convinge, şi găsi durerea şi disperarea mea tot
atât de nepotolite, m ărturisi însfârşit că nu pu­
tea înţelege punctul meu de vedere.
„Nu face nimic generale, îi spusei eu, „nu-ţi
chinui creerul”. Am să-ţi dau lăm urirea găsită
de bătrâna noastră dădacă engleză. Intr’un
rând aflându-mă foarte îndurerată îmi spuse:
„Măria Voastră se mâhneşte atât, pentrucă
Măria Voastră e englezoaică şi englezul nu ştie
să se dea învins”. Ia asta drept lăm urire, ge­
nerale, dacă nu poţi afla o alia. Eu sunt en­
glezoaică, sunt dintr’un neam ce nu ştie să se
dea bătut” .
Generalul plecă întristat, dar nădăjduiesc că
fără duşmănie. Bărbaţii în deobşte nu-mi sunt
duşmani, dar în ziua de azi toate sunt atât de
440 MARIA, HËGINA ROMÂNIEI

stranii şi de întunecate încât orice parc a fi cu


putinţă. Poate că ar fi fost m ai înţelept să mă
li arătat mai potolită, mai nepăsătoare, mai
împăciuitoare, mai prim itoare faţă de planu­
rile lui, dar neînvinsa mea dragoste pentru
adevăr nu mă lasă să fiu o bună diplomată. Iz­
butesc totuşi să mişc inimile tocmai din pri­
cina puterii de convingere a neştirbitului ade-
A'ăr, ce se întâlneşte atât de ra r şi m ai ales se
rosteşte atât de rar. A fost o îatrevedere tristă,
care a lăsat sufletului meu o grea povară. El
vedea singura noastră nădejde, singura noa­
stră scăpare, în ceea ce eu socotesc că e o
am ară umilire şi o neagră nenorocire. Poate
că el are dreptate şi nu eu, dar după cum i-am
spus: prea de tot m’am făcut una cu idealul
cu care am pornit lupta, ca să pot acum vedea
fericirea ţării noastre în vreun alt chip.
Iaşi, 13/26 Februarie 1918.
Pe bietul Rege îl aşteaptă azi o cruntă în­
cercare. Czernin a cerut să fie prim it în nu­
mele îm păratului său. Guvernul socoteşte că
Regele ar fi bine să primească a vorbi cu
Czernin. E în joc viitorul ţării. Urăsc gândul
că Nando trebue să-l vadă pe Czernin. întâl­
nirea se va face în casa generalului Averescu
la Bacău.
Iaşi, Miercuri lk/21 Februarie 1918.
Am avut în sfârşit din Anglia veşti de la
Ducky. E în Finlanda şi până acuma n’a în­
tâm pinat m ari necazuri. Prinţul moştenitor al
Suediei, încearcă să-i ajute să poată pleca, însă
POVESTEA VIEŢII MELE 441

până acum n’a izbutit. Aşa încât au răm as în


necontenită prim ejdie.
laşi, Joi 15/28 Februarie 1918.
Nando s’a întors azi noapte la 1, dar nu l-am
văzut decât azi dimineaţă. Pândeam înfrigu­
rată cum se suia pe scară; după modul cum
păşea şi după înfăţişarea lui, pricepui îndată
că încercarea fusese grozavă. Insă tocmai după
dejun ani putut să răm ân singură cu el în ca­
meră ca să-mi spus ce s’a întâm plat. A fost ceva
groaznic din toate punctele de vedere. Czernin
deabea a fost politicos. El care ştie să fie de­
stul de plăcut când vrea, era chiar în zilele
bune îngâmfat, aşa încât îşi poate cineva în­
chipui cum s’a purtat în timpul acestei între­
vederi. Nu dădu lui Nando nici un fel de n ă ­
dejde. Condiţiile de pace sunt cu neputinţă de
primit, dar dacă nu ne învoim cu ele, trebue
după părerea lor, să fim şterşi de pe faţa pă­
mântului. Ţ ara noastră trebue să dispară, tre­
bue să fie îm părţită între Austria, Germania,
Bulgaria şi Turcia. Dacă nu vrea Nando să pri­
mească pacea acum şi în condiţiile dictate de
ei, atunci îi fac cunoscut amândoi îm păraţii
că-1 vor urm ări cu o duşmănie neînduplecată şi
că nici odată nu vor mai ridica m âna ca să-l
ocrotească pe el, sau pe un alt membru al fa­
miliei lui.
Eu una, niciodată nu mă împăcasem cu gân­
dul să se întâlnească Nando cu acel om. Tot­
deauna mi se păruse o faptă umilitoare, dar
Nando simte că trebue să facă orice pentru
ţara lui, chiar lucruri care-1 umilesc pe el
însuşi.
Poate că are dreptate. Nu pot să judec eu,
442 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

dar am simţit de câtăva vreme că cei din jurul


lui au sdruncinat întrânsul curajul, precum şi
încrederea ce avea în puterea şi în lealitatea
ţării lui.
Mie una, îmi place m ult mai bine un duş­
m an care e hain pe faţă, decât unul care e nu­
mai zâmbete, sub care se ascunde o m ână de
fier gata să te sugrume după ce te-a îndem nat
să tratezi pacea. Bineînţeles situaţia noastră
e atât de tragică, încât e aproape fantastică,
D ar eu prefer „la guerre â outrance” cu o în­
frângere la sfârşit, decât să tratez cu duşmani
al căror singur vis e să ne robească pentru cel
puţin 50 de ani. Poate că n’am dreptate, dar
ăsta e felul cum privesc eu lucrurile.
Acum, în sfârşit, după purtarea lui Czernin,
vedem mai desluşit; deaceia sunt m ai puţin
strivită decât eram acum câtăva vreme.
După masă am avut altă lungă convorbire
cu Regele. Averescu are de gând să ceară o în­
trevedere personală îm păratului, în Austria.
Iaşi, Vineri 16 Febm arie/1 Martie 1918.
Am făcut o lungă plim bare călare, însoţită
de Alice Cantacuzino. Incălecasem pe Ardeal,
splendidul meu pur sânge alb; era cam greu
de strunit şi mi-a pus în joc puterile, poate mai
m ult decât trebuia, dar l-am adus acasă în pas
cuminţit după câteva galopuri vijelioase cu
care i-am potolit înfocarea.
Am prim it pe generalul Prezan. Aş dori să
încerce el să învioreze pe Rege dar mi se pare
că situaţia noastră m ilitară e cu desăvârşire
desnădăjduită. Austriacii au intrat în Nordul
Basarabiei. Suntem cu totul încercuiţi. Prezan
se teme că nu m ai e nimic de făcut, oricâtă vi­
POVESTEA VIEŢII MELE 443

tejie disperată şi nebunească îndrăsneală am


arăta.
Atunci ce ne răm âne? Să sperăm cel puţin
că, dacă trebue să murim, vom m uri cu frun­
tea sus.
Iaşi, Sâmbătă 17 Februarie/2 Martie 1918.
A venit Regele devreme la mine, cu faţa sbu-
ciumată de îngrijorare şi mi-a spus că răs­
punsul de la Viena era că Austria refuză să
trateze cu noi pe vreun alt temei decât cel pro­
pus de ei, şi că cere să le dăm răspuns înainte
de ora 12.
Nando era într’o stare grozavă şi din neno­
rocire nu prea ne puturăm învoi în felul de a
privi lucrurile. Avea o m are dorinţă de a se
sfătui cu mine şi totuşi îmi dau seama că-1 în­
grozesc prin atitudinea mea pătimaşe. E vorba
să aibe azi de pe la ora 10 un Consiliu de Co­
roană, la care au fost chemate toate partidele
politice. îm i dădeam seama că Regele fusese
împins să ia această m ăsură pe nepregătite, şi
mă simţeam înspăimântată, căci nu puteam
chibzui cum să-l apăr într’o clipă ca aceasta,
încercai totuşi să-i insuflu atât curaj cât mi-a
fost cu putinţă; dar tare mă tem că şi-a pier­
dut încrederea.
Deşi eram frăm ântată de teamă, am petre­
cut o zi de muncă neîncetată şi am făcut cu­
noştinţa unui Canadian foarte interesant, co­
lonelul Boyle, care lucrează pentru noi în Ru­
sia şi încearcă să ne îm bunătăţească situaţia
şi mai ales să ne înlesnească transporturile. E
un om care te câştigă p rintr’un farm ec ciudat,
care nu se teme de nimic şi care prin nem ai­
pomenita lui putere de voinţă şi curaj, izbu-
444 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

teştc să răzbată peste tot ; un adevărat tip


din Jack London.
Regele a venit foarte târziu la dejun. Ve­
nise la mine Prinţul Ştirbey şi stăm amândoi,
în tr’o încordare ucigătoare, aşteptând să aflăm
ce se întâmplase la Consiliul de Coroană. Când
veni în sfârşit Regele, tot ce ne spuse a fost cu
desăvârşire neîmbucurător. Deşi consiliul ţi­
nuse atât de mult, nu se statornicise nimic ho­
tărât. Nando era foarte obosit, aşa încât nu
prea îndrăsneam să stărui să-mi povestească
desluşit cele ce se întâm plase şi apoi Nando
nu se exprimă niciodată prea lăm urit când re­
zumă o situaţie.
Simţeam cum îmi nă văleşte disperarea în
suflet, simţeam că mă lupt cu o soartă covâr­
şitoare şi că tot ce se făcea, se făcea greşit. E
ceva îngrozitor să te simţi încolţit şi să nu fii
în stare să ajuţi. Şi totuşi îmi dau seama că am
să fac ceva, dar ce? La cine să alerg să cer a ju ­
tor, ce trebue să fac?
S’a întors Carol de la regimentul său; îl pu­
sei în curent cu tot ce se întâmplase şi ne sfă-
tuirăm împreună. Generalii după cât se pare
împărtăşesc ideia că trebue să luptăm, şi s’au
dus fiecare la posturile lor pentru a organiza
rezistenţa. Ce-are să se întâm ple? Toate astea
sunt îndeajuns ca să mă înnebunească! Nu în-
drăsnesc m ăcar să exprim în cuvinte tot ce
simt. Trebue să băgăm de seamă în clipe de
prea cumplită suferinţă să nu judecăm prea
aspru pe ceilalţi; e m ai bine să aştepţi, să pân­
deşti, să fi întotdeauna gata să sari în ajutor
cu toată puterea ta de convingere şi de încre­
dere. Mă simt chinuită; tot ce-aş dori, e ca po-
liticianii să nu se gândească num ai la ei înşişi
în orice mişcare a lor; ar trebui să se poată
POVESTEA VIEŢII MELE

ridica deasupra neingăduinţei ce-o au unii faţă


de ceilalţi, să se gândească la cauza comună.
Eu din nenorocire nu sunt decât o femeie... Azi
mi-au adus copiii mei primele flori de prim ă­
vară...

Iaşi, Duminecă 18 Februarie/3 Martie 1918.


Am avut o scenă dureroasă cu Regele. A ve­
nit târziu la dejun, eu isprăvisem de mâncat
şi şedeam de vorbă cu Carol în camera mea;
îi lăm uream cum stau lucrurile deoarece avea
să ia şi el parte la Consiliul de Coroană din
dimineaţa asta. Nando ne întrebă despre ce
vorbeam, şi-i spusei că eram de părere că ar
trebui să ştie şi Carol cele ce se întâm plă şi
apoi potrivit firii mele de femeie, spusei toi
ce aveam pe inimă. Nu e cu putinţă să repet
toate cuvintele mele; erau puternice şi fără în­
conjur dar neplăcute de auzit. Regele se su­
pără cumplit de atitudinea mea. Discuţia fu
am ară şi lăsă urme adânci. Desigur că am fost
prea pătimaşe, căci din nenorocire aşa mi-e fi­
rea, dar erau unele lucruri pe care trebuia să
Ie ştie Nando, şi cine alta decât eu, ar fi putut
să-i spună ce i-am spus în dim ineaţa asta. Ca
să dau o pildă despre tonul vorbelor mele tre-
bue să citez câteva cuvinte ce-am strigat în
culmea disperării: „Dacă ne e scris să murim,
să m urim cu fruntea sus, fără să ne m ânjim su­
fletul, iscălind cu numele nostru osândirea la
moarte. Să m urim răm ânând dârji, strigând
lumii întregi indignarea noastră faţă de nem er­
nicia ce se aşteaptă de la noi”. Carol fără a îm ­
părtăşi aprinderea mea, mă susţinu în rostirea
acestor adevăruri, pe care trebuia să le audă
m MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tatăl său şi pe care nimeni n’avea îndrăsneală


să i le spună.
Era ceva sănătos în profeţii de demult, care
îndrăsneau să se ridice în m ijlocul străzii şi să
îndemne poporul să nu-şi vândă sufletul dia­
volului.
Ziua întreagă am petrecut-o în chinuitoare
alternative de nădejde şi disperare. A fost o
clipă în care am crezut că era a mea izbânda,
pentrucă tocmai pe când prezida Regele Con­
siliul de Coroană, sosi dela Germani o tele­
gram ă grozavă, care punea vârf mişeliei condi­
ţiilor impuse de dânşii, aşa încât la urm ă văzu
şi Regele că nu putea fi cu ei. Această întâm ­
plare, după izbucnirea ce-o avusem de dimi­
neaţă, îndemnă pe Rege să declare că nu pu­
tea lua nici o hotărîre imediată, şi că ruga pe
sfătuitorii săi să cântărească condiţiile pro­
puse de duşman şi să vină din nou a doua zi
ca să reînceapă desbaterea. Vestea aceasta mă
umplu de o speranţă nouă, căci priveam ca un
semn venit drept din cer faptul că telegrama
sosise tocmai în clipa potrivită şi m ărturisi
această nădejde tuturor acelora pe care îi în­
tâlni în cursul zilei. D ar la ora şase veni Ave-
rescu şi cu el nim icirea noilor mele nădejdi.
Socotesc că e m ai bine să arunc un văl de
tăcere asupra conversaţiei mele cu Averescu.
Tot ce pot spune e că întrevederea mea cu pri­
mul ministru, la capătul unei zile şi aşa prea
pline de sbucium, a fost unul din ceasurile
cele mai am are şi m ai tragice ale vieţii mele,
un ceas întunecat ca moartea.
Iaşi, Luni 19 Februarie/4 Martie 1918.
In timpul unei nopţi de chin mi-a venit în
POVESTEA VIEŢII MELE 447

minte un plan: trebue să fac pc Carol să ro­


stească îm potrivirea mea în Consiliul de Co­
roană ce se va ţine azi. De dim ineaţă reche­
mai pe Carol la mine, şi-l rugai să se scoale în
mijlocul şedinţei şi să se ridice în numele meu,
şi în numele tuturor femeilor din România,
împotriva grozăviei unei păci în asemenea
condiţii.
Desbátenle consiliului au fost mi se pare
foarte anevoioase. Regele declară că deoarece
nimeni nu-i sprijinea rezistenţa, era gata să
primească dureroasele condiţii, căci nu izbutea
să întrunească un guvern al apărării. Carol a-
rătă vitejeşte dorinţa mea şi când se întoarse
de acolo, se aruncă la gâtul meu mulţumin-
du-mi că-i îngăduisem să rostească prin cuvin­
tele mele propriul său gând.
D ar acum totul s’a sfârşit, nimeni nu se
adună în ju ru l ideii de împotrivire. E socotită
drept o nebunie (afară de generali a căror pă­
rere n’a fost cerută în chip hotărîtor). Toată
lumea a venit la m ine astăzi: Iorga, general
Ballif, Delavrancea, Elena Perticari, Anderson
şi mulţi alţii, de care abea îşi mai poate aminti
creerul meu obosit, am orţit de durere. Nando
şi cu mine cu greu ne putem privi faţă în faţă;
era un om cu desăvârşire sdrobit. Nu mai în­
cercam să stărui, ştiam că totul se sfârşise,
ştiam că eram învinsă...
Mă cuprindeau gânduri groaznice ! Eram
gata la orice jertfă, la orice faptă disperată.
E ceva în mine, poate sângele străbunilor ne­
cunoscuţi, care face să-mi pară cu neputinţă
să-mi plec grumazul sau să primesc unele lu­
cruri. E greu să trăieşti cu o asemenea fire...
Şi apoi mi-a venit şi gândul îngrozitor că
trebue să încerc să-l conving pe Nando să ab­
443 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

dice mai bine, decât să-şi scrie numele pe acel


document mişelesc.
Azi nu mă poate nimeni m ângâia; iubirea
şi bunătatea ce mi se arată sunt ca o muzică
blândă în ju ru l inimei prea dureros strivită.
Toţi aliaţii au prim it ordin să părăsească
ţara. Asta-i una din condiţiunile impuse de
Germani.
Iaşi, Miercuri 21 Februarie/6 Martie 1918.
încerc să răm ân liniştită, să primesc crunta
realitate; dar în mine se deslănţuie neîncetat
o furtună care am eninţă să izbucnească în.fie
ce clipă şi să-mi sdruncine mintea. Sunt ne­
împăcată, straşnic şi cu desăvârşire neîm pă­
cată. Şi nici o stăruinţă nu mă va îndemna să
cred că e bine ceea ce facem sau cel puţin
că s’a făcut aşa cum trebuia. întreaga dimi­
neaţă a fost un şir de dureroase întrevederi
până la ora 12 şi un sfert, când prim ii misiu­
nea m ilitară engleză, care venea să-şi ia ră ­
mas bun de la mine.
Generalul Ballard era unul din cei ce văzu­
seră de m ult apropiându-se sfâşitul nostru şi
care încercase să facă pe guvernul englez să-l
înţeleagă şi să-l primească. Bineînţeles întâl­
nirea cu toţi aceşti englezi, plăcuţi, liniştiţi,
spilcuiţi, voinici, a fost grozav de sguduitoare.
Ei îşi dau foarte bine seama în ce m âini ne
lasă. Izbutii totuşi să îndur această încercare
fără a-mi pierde vădit stăpânirea. Decorai pe
M. B raker de la Crucea Roşie în numele Re­
gelui. Generalul ţinu o scurtă cuvântare, şi a-
poi într’un cor sguduitor înălţară cu toţii urale
pentru Regina României: Hip, Hip, hurrah!
Ziua întreagă veni lumea să-şi ia rămas bun
POVESTEA VIEŢII MELE 449

de la mine şi de fiecare dată mi se p ărea că


mi se smulge inima din trup. Una din aceste
întrevederi sguduitoare a fost cea cu genera­
lul Berthelot. Vorbirăm îm preună ca doi buni
ostaşi, oare se înţeleg şi care deplâng aceleaşi
greşeli ce nu se m ai puteau îndrepta; care se
tânguie de soarta nemiloasă ce ne strivise şi ne
smulsese treptat fiece fărâm ă de nădejde.
laşi, Joi 22 Februarie/7 Martie 1918.
Bunul meu prieten Anderson a prim it şi el
ordinul de plecare; toţi aliaţii noştri trebue
să plece.
S’a dat un m are dejun m ilitar în casa Re­
gelui, la care au fost poftiţi toţi ofiţerii fran ­
cezi de seamă. Berthelot a ţinut o cuvântare
înduioşătoare şi plânserăm toţi cu hohote, pe
când el deabea putea vorbi din pricina la­
crimilor ce-i curgeau pe obraji. A fost ceva
grozav, dar simţeam o m are însufleţire, o
caldă prietenie faţă de toţi aceşti oameni şi
ştiam că pleacă cu inim a frântă, pentrucă nu
fuseseră în stare să m ântuie biata, viteaza noa­
stră Românie de soarta ei înfiorătoare.
A avut loc un ceai la Misiunea engleză,
care izbuti să fie aproape vesel, în ciuda ne­
norocirii noastre, din pricina bunei prim iri
englezeşti, care totdeauna deştepta în mine a-
mintirea vechiului cămin. In fiece englez a-
juns la vârsta m atură, trăieşte încă o fărâm ă
din băieţelul de şcoală. Bună oară, fuseserăm
conduşi să vedem vacile, caii, gâştele lor şi în­
treaga fermă. Ceaiul a fost cât se poate de bun
şi îmbelşugat, şi pe urm ă spre m area bucurie
a lui Nicky şi a Ileanei, s’a adus un foarte
29
450 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

bun scamator. Copiii n ’ar fi vrut să plece de


acolo, dar a trebuit să ne întoarcem acasă,
unde ne aştepta şi altă lume.
Azi după amiază Simky şi cu mine am citit
Îm preună condiţiunile păcii, ce ne fusese pro­
pusă, telegrafiate de la Agenţia Nauen, cen­
trul german de difuzare a veştilor. Tonul de
obrăsnicie cu care declarau că toate aceste
condiţiuni au fost de pe acum prim ite de Ro­
m ânia, ne um plu de o ruşine înverşunată; era
ceva ce nu se putea suporta.
In pofida sbuciumului meu, a trebuit să
dau după masă o m are recepţie, în care adu­
nai sub acoperişul nostru aproape pe toţi
Francezii, Englezii, şi Americanii gata de ple­
care. Treceam încoace şi încolo printre ei
parcă aş fi avut în acelaşi trup două fiinţe :
una zâmbitoare, oficială, resem nată şi vor­
bind de o revedere viitoare, iar cealaltă clo­
cotitoare, toată gata de orice faptă disperată,
dacă ar fi putut să stăvilească prăpădul ce se
apropie. Colonelul canadian Boyle era printre
invitaţi. Părea ca o stâncă în m ijlocul unei
m ări înfuriate, A fost puţină muzică, m ultă
vorbă şi M arioara Ventura recită versuri pa­
triotice. S’a servit o gustare bună dar pentru
mine totul a fost un chin, deşi înfăţişarea mea
rămăsese liniştită şi zâmbitoare.
Ne despărţirăm pe la 1 şi jum ătate. Carol
a venit Ia mine ş î a stat m ultă vreme de-am
m ai vorbit, jurându-ne unul altuia că tot vom
încerca să stăvilim răul cel mare, chiar dacă
a r trebui să ne prăpădim .
laşi, 23 Februarie/8 Martie 1918.
Cuvintele nu pot descrie tragedia pe care o
POVESTEA VIEŢII MELE 451

Irăim. Suntem ca un trup ale cărui haine au


fost prinse de o maşină, trup care c fără îndu­
rare tras către o moarte sigură.
Azi dim ineaţă Carol şi cu mine am m ai a-
vut o convorbire cu Regele. Am încercat încă
odată să-l hotărîm să facă ceea ce socoteam
noi îndreptăţit, dar n’am izbutit. Se vede că
el ştie lucruri pe care noi nu le cunoaştem,
aşa că tot ce putem face e să stăm, să privim
şi să încercăm să ne purtăm dureroasa po­
vară.
Am petrecut o dim ineaţă grozavă, luân-
du-mi rămas bun dela toţi străinii care tre-
bue să plece mâine seară, şi să ne părăsească
căci nu m ai ne e îngăduit să luptăm pentru
libertatea noastră.
Colonelul Anderson mi-a adus pe toţi mem­
brii unităţii lui şi i-am decorat cu Crucea Re­
gina Maria. Bunul meu prieten a ţinut o scurtă
şi duioasă cuvântare, la care răspunsei în cu-
vintre printre care durerea mea ţâşnea ca un
şipot revărsat. Toţi aveau lacrim i în ochi. Unii
chiar plângeau cu hohote; durerea părea că
ne îneacă asemenea unui puhoi întunecos.
Veni apoi generalul Prezan şi ne sfătuirăm
ca doi ostaşi. îm i făgădui să ducă Regelui un
răspuns de la mine. E faptul înspăim ântător că
nimic nu mă poate face să mă înduplec sau
să mă dau învinsă.
Mai pe înserate mă dusei la Casa Regelui
unde avea loc o masă pentru Englezi şi Italieni.
E în englez un soi de seninătate .care parcă
potoleşte lucrurile şi le opreşte de a fi dram a­
tice. Ei primesc grozava noastră situaţie ca pe
unul din cruntele episoade ale acestui nem ai­
pomenit războiu. Un epizod pe care au de gând
să-l şteargă prin izbânda de care sunt atât dc
452 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

siguri că au s’o dobândească. Mi-au ju ra t toţi


că în acea zi, biata, sfâşiata şi ciopârţită mea
ţară, nu va fi uitată. Fie ca Domnul să le în­
găduie îndeplinirea cuvântului dat! Ei sunt
puternici, credincioşi şi sinceri şi au de gând
să se ţină de vorbă. Niciodată nu m ’am simţit
atât de legată de aliaţi ca în acest ceas când
m i s’au smuls din m ână toate şi când simt că
lunecăm treptat afară din rândurile lor.
După ceai am chem at la mine pe Berthelot
şi i-am spus cum încercasem să schimb hotă-
rîrea Regelui; l-am rugat apoi să nu depărteze
încă de la noi m isiunea lui m ilitară, căci poate
şi acum, în ceasul cel din urm ă, tot s’a r putea
schimba situaţia. Am rostit toate cuvintele ce
le poate rosti o femeie când se află în pragul
unei prăbuşiri, pe care nădăjduieşte totuşi s’o
stăvilească.
Generalul a fost adânc mişcat. Nu ştiu dacă
m ai credea că e vreo speranţă, dar îmi strânse
m âna în tr’o puternică încleştare şi-mi făgădui
că se va duce să vorbească cu Regele.
Pe urm ă veni Prinţul Ştirbey. încercai s’a-
prind într’însul ultim a scânteie a nădejdii
mele ce sta să m oară. Se uita la mine cuprins
jum ătate de milă, jum ătate de adm iraţie, mi-
nunându-se de flacăra ce nu se stinge în mine
şi care mereu m ă îndeam nă spre noi sforţări.
„Vezi, îi spusei, ceea ce ne prăpădeşte ţara e
lipsa de credinţă, aceasta îi sapă curajul şi în­
deamnă pe atâţia să-şi plece capul în faţa
pieirii. Fiinţa mea refuză să prim easă piei-
rea. Dacă răm âne cea mai mică, cea mai
slabă fărâm ă de putinţă de a lupta — eu tot
am să lupt. 0 luptă de bună seamă fără sorţi
de izbândă, dar m’aş socoti nevrednică de pro­
POVESTEA VIEŢII MELE 45 3

priul meu ideal dacă m’aş da învinsă înainte


de a fi deplin sigură că totul e pierdut.
E în credinţa mea o nem ărginită putere pre­
cum şi o tărie în calea cea dreaptă pe care o
urmez, or ce-ar fi; num ai căile piezişe duc la
pierzanie”.
A venit la prânz colonelul Boyle; după masă
s’au adunat în ju ru l nostru prietenii cei m ai
scumpi pentru a asculta puţină muzică. Toc­
m ai pe când îi prim eam mi s’a adus o veste
grozavă; mi se pare că n’am să spun aici care
era, dar pentru mine a fost o lovitură de
moarte. D ar mă întării, după cum e obiceiul
meu, şi încercai să dreg răul ce credeam că se
făcuse. Carol şi Prinţul Ştirbey erau alături
de mine şi desbăturăm îm preună în ce chip
am putea face ceea ce trebuia. Această dram ă,
aproape tăcută, se desfăşura pe când în odaia
de alături, Enescu cânta, bucăţi de o m inunată
frumuseţe. Eu treceam din Ioc în loc ca în tr’un
vis îngrozitor, cu fiece nerv din mine încordat
şi pregătit pentru orice luptă avea să vie.
Stăm la pândă, ageră, gata la orice. Nu mi-e
dat mie să povestesc toată desfăşurarea lup­
tei ce am dus-o în acea noapte, cu Carol şi
Barbu Ştirbey alături Tie mine. Ne încordarăm
toţi nervii, toate puterile, în tr’o ultim ă şi dispe­
rată strădanie ca să convingem pe alţii să facă
ceea ce socoteam noi că e bine. D ar îmi jucai
ultima carte şi pierdui.
Atunci mă trânti pe un colţ al m arelui di­
van în cam era Lisabethei; rugai pe Enescu să
ne cânte simfonia lui „Le Queuex” şi acolo, în­
conjurată de prietenii care aveau să ne pără­
sească a doua zi, în um ilirea şi desnădejdea
noastră, ascultai cu tot sufletul acea muzică
de o frum useţe supra-omenească. In fiece
454 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

notă mi se părea că aud strigătul de agonie al


ţării noastre, iar în agonia ţării noastre se
amesteca dârzenia rănită, însă neînvinsă, a
unei Regine care încerca cu ultima putere să
ducă poporul pe singura cărare ce i se
părea vrednică de el. Tragic a fost şi acest
ceas. Stăm acolo înconjurată de toţi cei ce
înfăţişau speranţa şi m ândria noastră pre­
cum şi drepturile mele de Regină liberă, în
luptă pentru cauza în care credea, în pofida
repetatelor dezastre strivitoare. Enescu sta
drept, liniştit în mijlocul furtunei şi cânta ca
un zeu, una din cele m ai splendide bucăţi de
muzică ce s’a scris vreodată şi mi se părea că
în sunetul viorii lui, se tânguia în hohote de
jale, în noapte, toată durerea sufletului meu,
pe care n’o puteam rosti în cuvinte. Din toate
patru colţurile camerii, se îndreptau asupra
mea ochi credincioşi, ochi plini de dragoste,
ochii oamenilor de ispravă care nu puteau găsi
cuvinte, dar ştiau că ne părăseau într’o neno­
rocire covârşitoare din care nu putuse nici
unul să ne scape. Ştiam că în clipa aceea eu
eram simbolul viu al ţării, atât de nemilos lă­
sată în voia soartei.
Iaşi, Sâmbătă 2b Febraarie/9 Martie 1918.
Toată noaptea am avut pe buze rugăciunea:
„Bunule Dumnezeu nu lăsa să fie trimişi de­
parte prietenii noştri! Nu cere de la mine a-
ceastă jertfă m ai am ară decât toate, să nu
plece toţi deodată, aceşti oameni care erau
simbolul libertăţii şi a dreptului nostru de a
fi printre cei vii”.
Mereu şi mereu mă deşteptam cu această
rugăciune pe buze. Totuşi cu toată ruga mea
arzătoare, prim ul lucru pe care l-am aflat azi
POVESTEA VIEŢII MELE 45 5

dimineaţă a fost că plecau toţi, chiar astăzi


în cinci trenuri diferite, dintre care prim ul a-
vea să plece la ora 10 dimineaţa. Dar chiar şi
acum în ceasul cel din urmă, când totul era
pierdut, m ă străduiam totuşi să mă îm potri­
vesc îm prejurărilor. A fost însă în zadar! Deşi
îmi încordam fiece nerv, fiece fărâm ă de
creer şi de energie, mi-a fost scris să fiu în ­
vinsă şi aicea.
Unul după altul au plecat trenurile şi cu cât
treceau ceasurile nădejdea-m i scădea din ce
în ce, ia r durerea inim ii mele creştea până
ajunse un chin arzător, de neîndurat.
Toate gândurile mele sunt sbuciumate. Sunt
unele lucruri pe care mintea mea nu le p ri­
meşte, nu vrea şi nu poate să le primească.
Şi-au venit toţi, unul după altul, să-şi ia ră ­
mas bun „tous les petits soldats de France”,
au venit până şi cei pe care nu-i cunoşteam,
cerându-mi fotografia ca s’o ia cu ei. „Un sou­
venir de cette Reine qui est devenue un peu
notre Reine, à travers qui, nous verrons tou­
jours ce beau pays de Roumanie” *.
Mulţi mi-au spus acelaş lucru în cuvinte di­
ferite:
„Nous aimons votre pauvre, pauvre Rouma­
nie, et nous vous aimons, vous. Vous restez no­
tre drapeau planté sur le sol roumain, c’est
pour vous, à travers votre image que la bas
nous lutterons pour votre pays...” **

* O a m in tire de la această Regină care a ajuns


în tru câtv a şi Regina N oastră şi p rin im aginea căreia
vom p riv i totdeauna frum oasa [ară a R om âniei”.
“ Ne e dragă biata, biata R om ânie şi ne eşti dragă
şi D-ta. Vei răm ân e steagul nostru în fip t în păm ântul
rom ânesc. P en tru D-ta şi p e n tru im aginea D-tale vom
lupta acolo, p en tru {ara D-tale.
4 56 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Şi multe alte cuvinte ca acestea care erau


un balsam pentru durerea mea. Unul după al­
tul au venit toţi, m ari şi mici, ofiţeri, doctori,
soldaţi şi toţi aveau lacrim i în ochi şi toţi se
agăţau de mâinile mele şi îşi strigau durerea
de a fi siliţi să ne părăsească, să mă lase fără
sprijin în ceasul de grea cumpănă.
Ii întâlnisem ici şi colo, peste tot, în timpul
acestor din urm ă 18 luni, în diferite colţuri
ale ţării mele sfâşiate şi sângerate, pe soare şi
pe ploaie, vara şi iarna. Am fost alături de ei
în durere şi în boală, în timpul retragerii şi în
limpul refacerii noastre. Ne-am sprijinii unii
pe alţii cu nădejde şi încredere, şi străduin-
du-ne laolaltă ne-am încordat fiece nerv în­
cercând să biruim o soartă nemiloasă. Ne-a
covârşit însă nenorocirea şi toată vitejia noa­
stră a fost zadarnică.
Printre cei m ulţi care au venit să-şi ia ră ­
mas bun de la mine a fost şi prietenul meu
Anderson. Trebuia şi el să ne părăsească îm­
preună cu ceilalţi. Acest neclintit apărător al
idealurilor mele, acest om plin de bunătate
care din primul ceas al sosirii lui, ajunsese
cel m ai credincios dintre supuşii mei, lucrase
cu mine şi prin mine, avea şi el o fire de lup­
tător ca a mea şi înţelegea ce e cinstea în ace-
laş fel ca mine. Da, a venit şi el să-şi ia rămas
bun, ba chiar a venit de două ori, neputân-
du-se smulge de lângă Regina pe care jurase
c’o va ajuta. Avea ceva din curtenia vrem uri­
lor de de mult, care ra r se m ai găseşte în zilele
noastre.
Da, a venit şi el să-şi ia răm as bun, şi-am
văzut cât îi era de strivită inima, cum i se
răsvrătea sufletul împotriva plecării care i se
părea o părăsire.
POVESTEA VIEŢII MELE 457

După amiază veniră îm preună Pierre Rain-


dre şi Contele de Rochefort, amândoi cu inima
sfâşiată şi cu totul copleşiţi de durere.
Apoi am prim it pe Dr. De Vaux şi colonelul
Marslial şi în cele din urm ă pe nepreţuitul gene­
ral Berthelot. Ne înţelesesem de minune; latura
aproape bărbătească şi neînduplecată a firii
mele, se potrivea cu sufletul lui ostăşesc. Pen­
tru el, ca şi pentru mine, cuvântul „onoare”
avea un singur înţeles. întrevederea noastră a
fost scurtă, tot ce aveam să ne spunem unul
altuia fusese spus dinainte, aşa că n’a mai
fost decât o ultimă strângere de mână, cel
din urm ă răm as bun.
Ii spusei: „Mon général parceque je ne suis
pas un officier en uniforme, vous ne pouvez
me décorer avec La Légion d’Honneur, mais
comme moi aussi, à jna façon, j ’ai été un bon
soldat qui a fait son devoir; ne pourriez-vous
pas me donner l’accolade?” * şi mă pomenii
deodată strânsă la pieptul lui lat şi amândoi
obrajii mei prim iră câte o caldă sărutare.
Mi se pare că Berthelot a fost cel din urm ă
şi după ce plecă şi el, intrai în camera Elisa-
bethei şi începui să plâng, să plâng ca şi cum
toată viaţa mea n ’aveam să m ai fac altceva
decât să vărs lacrim i din pricina acestei fapte
pe care n ’o pot uita: izgonirea prietenilor care
veniseră să lupte pentru noi, despărţirea de
toţi cei care întruchipau cauza noastră, drep­
tul nostru de a păşi pe calea izbânzii, dreptul
nostru la libertate.
* D-le general, deoarece eu nu sunt un ofifer în
uniform ă, nu m ă poţi decora cu Legiunea de O noare,
dar fiindcă şi eu în felul meu, am fost un bun oştean
care şi-a făcut d atoria, n ’ai p u tea să-m i dai îm b ră ţi­
şarea cavalerilor m edievali?
458 MARJA, REGINA ROMÂNIEI

Şi tot chinul acesta şi toată această m oarte


înceată, nu era decât o repetare a bolii şi a
m orţii lui Mircea întâm plată cu 16 luni
în urmă.
Dobândii învoiala lui Nando (cu toate că
aceasta n’a fost bine văzut de guvern) să
meargă şi el cu mine şi cu copiii la gară, la
plecarea ultim ului tren şi să ne luăm răm as
bun de la Berthelot şi misiunea lui. Deoarece
plecarea avea să fie după miezul nopţii, colo­
nelul Boyle care mâncase la noi, veni să stea cu
m ine şi încercai să-mi recapăt liniştea alături
de neînvinsa energie a acestui om, să sorb ceva
din potolita putere ce izvorăşte din el. îm i spu­
sei tot focul, în tim pul ceasului petrecut îm­
preună. Nu ştiu toate câte îi m ai spusei; amin­
tirea acelor vorbe e ceva şters dar îi m ărturisii
întreaga mea durere şi când plecă şi-i adăogai
că toată lumea m ă părăsea, îmi răspunse
foarte liniştit: „Eu nu...” şi strângerea mâinii
lui era ca fierul de puternică.
Am deasemeni o am intire ameţită şi nedes­
luşită despre acel ultim răm as bun în gara de­
părtată, unde ajunserăm după un drum de
câţiva kilometri, în întunericul nopţii. Cei ce
plecau au fost adânc mişcaţi; nu se aşteptau
ca Regele şi fam ilia sa să vină să le spună u a
ultim adio şi cred că aceasta a îndulcit pentru
ei, întrucâtva, am ărăciunea acestei tragedii a
plecării.
întoarcerea acasă a fost întoarcerea unor
inimi înfrânte, care lăsaseră să le m oară nă-
dej d ea; şi parcă vedeam mereu în ochi cum se
micşorează acel tren... Fusesem părăsiţi...
POVESTEA VIEŢII MELE 459

laşi, Duminecă 25 Februarie HO Martie 1918.


O zi deşartă, o zi de lacrimi, o zi de pătim a­
şă răsvrătire. Toată ziua am stat culcată pe
pat cu faţa la perete şi nu vroiam să-mi pri­
mesc soarta, să mă supun ei. Dar, nu o pri­
mesc nu, nu, nu, n’o primesc.
Se perindau unul după altul chipurile lor,,
însă lacrimile şi durerea mea stau zid între ei
şi mine; aşa încât n’am decât nedesluşita amin­
tire a unei m ari suferinţi morale şi a unui trup,,
care deşi sleit de puteri, era tot atât de neîm­
păcat ca şi gândurile mele.
A venit şi Ballif, şi l-am decorat cu Crucea
Regina Maria şi i-am spus că e o decoraţie pe
care nu se va ruşina s’o poarte.
Ziua întreagă n’au încetat de a veni cei mai
credincioşi şi mi se părea că-mi fac vizite de
condoleanţă pentru moartea unei fiinţe atât de
scumpe; căci nu fusese eri ziua înm orm ântării
tuturor nădejdiilor noastre? A fost o zi lungă,,
întunecată de durere şi de răsvrătire.
Timpul ce urm ă a fost atât de întunecat în­
cât mi-aş obosi cititorii dacă le-aş cere să m ă
urmeze dealungul durerii mele. Eram plină de
o împotrivire înverşunată şi pătim aşă şi nu
prea făceam viaţa uşoară celor din ju ru l meu
în acest timp. îm i rămăsese destulă minte ca
să-mi dau seama de aceasta, şi de aceea mă
feream pe cât puteam să mă întâlnesc cu cei
ce întruchipau guvernul şi autoritatea. Nu-i
prim eam decât în îm prejurări de neînlăturat,
când mă silea datoria mea de Regină. Dealt­
fel, nu încetam de a prim i multă lume şi m un­
ceam m ai aprig decât ori când. De îm potrivire
mă simţeam în stare, dar resem narea era ceva.
460 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cu neputinţă pentru mine. E ram o luptătoare


vitează, nu prea disciplinată, d ar deloc diplo­
m ată. In clipa de faţă fusesem învinsă, aceasta
trebuia s’o recunosc. învinsă da, însă nu sdro-
bită! De fapt îmi aşteptam ceasul cu înverşu­
nare, agăţându-m ă de unul şi acelaş ideal, deşi
până acum mi-a fost cu neputinţă să zăresc
de unde ar putea să vină lumina.
Limanul meu era munca. Aveam destule de
îndeplinit. Colonelul Anderson îmi lăsase toate
proviziile Crucii Roşii; bogată moştenire, însă
grea răspundere, căci nu-mi rămăsese decât
un singur ajutor: un ciudat şi bătrân general
rus Verblumscki care făcuse parte din perso­
nalul lui Anderson şi în care el avea m are în­
credere. II dădui ca ajutor lui Mamulea, şi cu
toate că ne lipseau m ult colaboratorii plecaţi
<ie lângă noi, izbutirăm să ducem munca mai
departe. Azi îmi părea orice lucru o durere;
cei de la putere se uitau la mine chiorâş, iar
când îşi dădu demisia Averescu ca să fie în­
locuit de un cabinet Marghiloman, îmi veni
foarte greu să îndur prezenţa celor care ve­
neau de la Bucureşti cu simpatii germane.
A trebuit să mă duc într’un rând cu Regele
la depunerea jurăm ântului unor recruţi; abea
am putut să rabd această încercare; nu puteam
să mă îm pac cu faptul că trebuise să punem
jos armele. Invidiam aproape pe cei ce se pu­
teau resemna, însă în fundul inimii mele îi
dispreţuiam. Nu pretind că în acele tim puri
eram cu totul stăpână pe simţirile mele, dar
fiindcă aceste pagini sunt o poveste nemeşte­
şugită a vieţii m ele,.trebue Să redau lucrurile
nşa cum erau.
Fiindcă o nenorocire nu vine niciodată sin­
gură, avui tot atunci m area durere de a pierde
POVESTEA VIEŢII MELE 461

pe credincioasa Sora Pucci, care se prăpădea


încetul cu încetul de un cancer grozav.
Eram mereu pe lângă dânsa şi se agăţa de
mine în clipele de m ari dureri. Pentru ea cel
puţin am putut fi o mângâiere.
A sosit Ia Iaşi d. Mişu, m inistrul nostru în
Anglia, şi a fost o adevărată uşurare să-l avem
printre noi şi să aflăm veşti din ţara celor vii.
De atunci înainte Mişu a fost legat de vieţile
noastre şi nc-a fost de m are ajutor. Era un om
de o inteligenţă cum ra r se vede, însă de o mo­
destie de necrezut şi cu totul lipsit de îngâm­
fare. Viaţa îi lăsase puţine iluzii, aşa dar ju ­
decata lui despre alţii înclina adesea spre sar­
casm; aceasta nu izvora din vreo asprim e a
inimii sale ci m ai m ult din atitudinea filoso­
fică şi întrucâtva sceptică, ce-o păstra în faţa
vieţii. Nedorind nimic pentru el însuşi, dispre­
ţuia pe cei ce n ’aj unseseră încă la gradul lui
de desinteresare. Mişu părea că e deslegat de
toate lucrurile şi că le priveşte din depărtare
ca şi cum nu s’a r fi atins de firea lui lăuntrică
nici un om şi nici o îm prejurare.
Când au fost siliţi aliaţii să ne părăsească»
trimesei un m esaj Regelui George prin căpita­
nul Barret, unul din ofiţerii misiunii m ilitare
britanice şi prim ii un răspuns binevoitor-
Ştiind că aveam să pierdem putinţa de a tri-
mete scrisori prin poştă, vroiam să trim et un
ultim strigăt de disperare acelui prea scump
văr, dincolo de frontul duşman, unde se dă­
deau lupte grozave şi unde se concentrau
nemţii pentru cel din urm ă atac al lor.
Atunci ieşi la iveală pentru întâia oară enor­
mul lor tu n : „die dicke Bertha”. îşi poate uşor
'462 MA’RIA, REGINA ROMÂNIEI

închipui cineva cu câtă frăm ântare aşteptam


desfăşurarea evenimentelor.
Iată scrisoarea trimisă Regelui George.
Iubite George,
Ti-aş fi foarte recunoscătoare dacă ai vrea să
prim eşti pe căpitanul Barret, ca să-ţi spună tot
ce nu pot scrie eu. Chinul nostru a fost îngro­
zitor. Despărţiţi de toţi, trădaţi, încercuiţi de
duşmani, a trebuit să ne dăm învinşi, în pofida
avântului neabătut al trupelor noastre, în po­
fida neclintitei noastre credinţe faţă de cauza
noastră comună şi a dârzeniei noastre în faţa
unei soarte cumplite. Eu una am făcut tot ce
mi-a stat în putere. Englezii tăi îţi vor spune
cum am luptat până la sfârşit, chiar când se
dăduseră învinşi toţi ceilalţi, şi cum am încer­
cat să mântuiesc ce nu se putea m ântui şi cum
n ’am pierdut niciodată nădejdea, şi cum eram
gata să primesc orice jertfă şi să înfrunt orice
prim ejdie; dar totul a fost în zadar. Norocul
a fost împotriva noastră, nici o singură îm pre­
ju ra re nu ne-a venit în ajutor. Am văzut nă-
ruindu-se orice nădejde, n’aveam la cine, nici
încotro să ne întoarcem şi-am cunoscut tot ce
e durere, suferinţă şi desamăgire. Povestea e
prea lungă ca să ţi-o scriu, alţii ţi-o vor spune
şi tu acolo departe, în tabăra unde e izbânda,
vei putea lupta pentru noi care am încercat să
luptăm pentru voi. Vei lupta şi vei învinge, şi
în ziua biruinţei să nu ne uiţi. Până la acea
•clipă binecuvântată, răm âi cu bine, George.
Pornesc în întâm pinarea unei soarte care e
m ult prea neagră pentru a fi închipuită. Mai
i i n e aş fi m urit cu toţi soldaţii noştri până la
POVESTEA VIEŢII MELE 463

unul, decât să mărturisesc că am fost înfrântă;


căci nu degeaba am în vine sânge englez.
Verişoara ta care te iubeşte,
Missy

Mult m ai târziu prim ii ca răspuns la această


scrisoare — căci avusese drum lung de stră­
b ă t u t — urm ătoarea telegram ă:
18 Martie 1918
„Scrisoarea ta am primit-o cu sentimente de
adâncă simpatie pentru voi doi în ceasurile
voastre de nenorocire. Deascmenea am şi o ne­
mărginită admiraţie, îm părtăşită de întreg po­
porul meu, pentru sforţările eroice făcute de
viteaza arm ată rom ână împotriva covârşitoa­
relor forţe duşmane care o încercuiau. Poţi fi
sigură că nici noi, nici aliaţii noştri, nu vă vom
uita şi că vom face tot ce ne stă în putinţă ca să
răsplătim amarele nedreptăţi suferite de Ro­
mânia, în m area cauză pentru care am intrat
cu toţii în războiu.
George
laşi, Vineri 2/15 Martie 1918.
' M’am sculat cu mult curaj să privesc în faţă
lumea, lum ina soarelui şi durerea zilei de azi.
Aceasta din urm ă e covârşitoare, de neîndurat;
fiece zi e mai grea decât cealaltă.
Am avut o convorbire cu Ballif; a încercat
să mă facă să cred că se poate îndura ce e de
neîndurat, dar eu tot nu cred; afară de aceasta
niciunul din ei nu ştie cu adevărat cât sunt
de îngrozitoare condiţiunile păcii impuse. Fie­
care zi e m ai grozava, în fiece zi se mai strânge
laţul în ju ru l gâtului nostru. Se pare că vor
lua pe seama lor şi poşta şi telegraful, iar azi
46 4 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ne-au trimes listai persoanelor pe care cer sn


le exilăm din ţară. Am prim it pe cei doi sol­
daţi cai'e au fugit din tabăra duşmană ca să
ne aducă veşti; mie mi-au adus o bucată de
stofă pe care fuseseră scrise versuri pentru Re­
gina, de către cei din Bucureşti care-mi răm ă­
seseră credincioşi.
Azi dim ineaţă am expediat trei telegrame :v
una către Regele Angliei, una către Preşedin­
tele Crucii Roşii americane şi a treia către dr.
Ellis, am ericanul atât de plăcut care fusese
aicea toamna trecută. In fiecare telegramă îi
rugam să nu uite România, chiar dacă ar avea
să ne despartă de acum înainte de lumea celor
vii, grozava tăcere a ;morţii, căci una din as­
prele condiţii impuse de duşmani, e oprirea
oricărei comunicaţii între noi şi lumea de a-
fară. Aceasta nu e pace, e ocupaţie străină, e
m oarte în viaţă, e sugrumare. Nu pot să mai
rabd, mi se rupe inima. Simt că mă pierd, simt
că mă scufund în întuneric ca o fiinţă din care
s’a r fi scurs prea m ult sânge. Nimeni nu mă
ajută, nim eni nu mă poate ajuta. Mă scufund.
Toată puterea şi energia, m ândria şi vitejia,
sunt nefolositoare faţă de răul ce se face ţării
mele.
Multă lume vine să-mi vorbească şi să-mi
dea sfaturi fără temei, sau să-mi ceară un aju ­
tor pe care nu-1 m ai pot da. Mă simt azi atât
de deşartă. In curând vom ajunge la deplina
robie şi atunci nu’ va mai fi loc pentru mine
sub soare. N’am fost făcută ca să fiu roabă, ca
să-mi plec grumazul, să îngenunchez. Mă simt
pe pragul nebuniei; uneori îmi vine să cred că
a luneca pe deplin de partea nebuniei, ar fi o
nem ărginită şi m inunată uşurare.
Altfel după înfăţişare şi în ochii celorlalţi,
POVESTEA VIEŢII MELE 46 5

p ar a fi aceeaşi Regină de acum câteva săptă­


mâni. D ar ei nu ştiu cât am ajuns de străină;
nu mai sunt decât un pumn de răsvrătire gata
să explodeze; dar dacă aş exploda nu s’a r în­
tâmpla nimic decât propria mea nimicire. Ciiî
i-ar păsa? Mă scufund, mă scufund...

Iaşi, Duminecă MV7 Martie 1918.


Soarele străluceşte splendid, însă dispera­
rea se furişează tot m ai aproape de inima mea.
Lumea mea se năruie, nu m ai am de ce să mă
agăţ, toate lucrurile în câte am crezut se dă­
râmă, tot ce-am nădăjduit s’a măcinat. Pentru
mine se nimiceşte până şi viitorul căci simt că
ne vindem sufletul duşmanului.
A venit să mă vadă generalul Grigorescu.
Atât de m ult face parte din zilele cele bune,
încâf vederea lui aproape m’a doborît. N’a
putut să-mi aducă vreo m ângâiere; el m ai pă­
strează puţine iluzii, pentrucă nu ştie atâtea,
câte ştiu eu. A fost grozav de m irat văzând în
mine o asemenea schimbare de la ultima noa­
stră întâlnire, atât de fericită la Bârlad şi la
Tecuci. Acele două zile îmi par acum că fac
parte dintr’o vreme de neînchipuită fericire,
şi totuşi mi-era de pe atunci inima grea de în­
grijorare. Nu ajunsesem însă la disperarea de
azi. Mai târziu m’am dus cu Mignon să văd pe
Sora Pucci. Am stat m ultă vreme lângă ea,
mână în mână. Sora Pucci e pe moarte. Răul
merge din ce în ce mai repede acum; şi ea mă
părăseşte, în curând şi ea va fi departe. Nu
se mai poate scula din pat şi se stinge încet,
la fiece ceas, câte puţin. Nu se mai poate
hrăni, şi sufere chinuri grozave. Nu putem
face nimic pentru ea, decât să-i insuflăm iu­
30
•466 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

birea noastră. M’am întors acasă cu Mignon;


în automobil ne ţineam de mână, nu mai a-
veam cuvinte, lum ea noastră se năruie în ju ­
rul nostru. Undeva s’a făcut o imensă şi gro­
zavă greşală; d ar unde oare?
La ceai a venit Prinţul Ştirbey. Am stat pri­
vind înainte către un viitor pe care nu-1 pri­
cepem şi nici nu ştim câtă vreme vom m ai fi
cu toţii laolaltă. In fata noastră se aşterne ne­
cunoscutul, însă până să ajungem acolo, cine
ştie câte vom m ai avea de îndurat.
M’am dus la culcare devreme, ca o fiinţă al
cărui suflet se despărţise de trup. In afară de
aceasta mă doare gâtul şi tuşesc rău; nu mal
sunt Regina Maria, sunt o fiinţă cu totul alta,
o fiinţă care nu se mai recunoaşte, care nu mai
are loc sub soare.
laşi, Luni 5/18 Martie 1918.
Azi dimineaţă am avut o lungă convorbire
cu Ballif. El caută să mă împiedice de a-mi
făuri în m inte ideia unei plecări din ţară; cel
puţin nu acum şi nici cu înverşunare şi nici
ca o manifestaţie. Poate că are dreptate. Să
vedem!
Nu ştiu ce-am să fac. .0 parte din poporul
meu tot va avea nevoie de mine şi tot mă va
privi ca nădejdea lor, ca singura lor legătură
cu trecutul de care se agaţă încă atâţia. Să
vedem.
In clipa de faţă totul e întuneric. „Je subis
les événements”, nu m ai pot stăpâni îm preju­
rările, dar desigur în ceasurile când sunt m ai
liniştită îmi dau seama că, atâta vreme cât pot
încă întruchipa ceva pentru cauza cea bună,
trebue să-mi păstrez liniştea. Nu trebue să mă
POVESTEA VIEŢII MELE 467

las târîtă la vreo faptă disperată, care m ’ar


despărţi deabinelea de ţara şi poporul meu.
Insă în primele ceasuri de înverşunată desnă-
dcj de, mi-ar fi părut o alinare să sdrobesc to­
tul în fărâme. Din nenorocire aşa mi-e firea,
sunt „toute d’une pièce”. *
Azi dimineaţă a prim it Nando pe Marghi­
loman, care întocmeşte noul guvern. Pe mine
rda cerut încă să mă vadă. Mă tem mai m ult
de aceasta decât de orice; el e în legătură cu
duşmanul şi deaceea mi-este cu totul nesuferit.

Iaşi, Marţi 6/Î9 Martie 1918.


Azi a pi’imit Nando jurăm ântul depus de
noul guvern. Prin aceasta Regele deschide o
pagină nouă. Eu pândesc să văd ce-are să ur­
meze. Sunt plină de o frăm ântare ucigătoare,
sunt sfâşiată de nelinişte şi nu ştiu în ce chip
să mă port. Dcobiceiu ştiu atât de bine cum am
de gând să mă arăt şi acum păşesc în întuneric
pe un păm ânt plin de prăpăstii. Idealurile
mele, credinţa mea, ideia mea despre onoare,
nu se pot clinti şi sunt aceleaşi, însă nu ştiu
azi cum să mă pun în slujba lor, cum să mai
fiu de aici înainte „le drapeau des alliés planté
sur le sol roum ain” ** Cum? în ce chip? Tre-
hue să văd, trebue să aflu treptat.
Fără îndoială, se pare că n’am suferit încă
destul. Trebue să iau asupra mea şi această
durere, cea mâi grea de răbdat din toate. Acum
când sunt m ai liniştită, ştiu că voi fi gata să
îndur orice, atâta vreme cât mai pot păstra

* d in tr’o bucată.
** drap elu l a liaţilo r în fip t în p ăm ântul rom ânesc.
468 MARIA, REGINA ROMÂNIEI

aprinsă în inim a poporului meu flacăra cauzei


noastre.
Azi dimineaţă am prim it pe un evreu ciudat,
nemaipomenit de bogat, care vrea să-şi pună
averea la dispoziţia mea. Eri a fost şi la Nando
propunându-i ca poporul nostru să ofere Re­
gelui o m antie de aur cusută pe deantregul
cu nestimate şi o sabie bătută cu pietre scum­
pe, aşa cum se potriveşte unui suveran. Nando
îl convinse cu blândeţe că nu era tocmai tim­
pul potrivit pentru un asemenea dar, şi că ar fi
mai bine să clădească un sanatoriu pentru tu-
berculoşi, lucru pe care bogătaşul se învoi în­
dată să-l facă. îm i spuse şi mie acelaş lucru,
d ar merse şi m ai departe; mă rugă să numesc
şi alte opere de binefacere, de care m ă îngri­
jeam , pentrucă el avea să ia asupra lui partea
financiară, eu nem aitrebuind să duc nici o
grije.
Ce scop va fi urm ărind? întreaga convor­
bire era pătrunsă de ceva fantastic şi nereal.
Nu se întâm plă în toate zilele să vină un om
să implore de la tine, ca o m are favoare, să-ţi
vâri mâinele în sacii lui de bani. La urm ă ne
oprirăm la ideia unui sanatoriu de tuberculoşi,
la o organizaţie cu scopul de a aju ta familiile
sărace din Basarabia şi m ai târziu la un ajutor
pentru invalizi.
Mi-a adus Sir George Barclay o telegramă
plină de dragoste de la Regele George, în care
spune că înţelege situaţia noastră disperată şi
făgăduieşte să ne sprijine în pofida dezastruoa­
sei noastreă stări actuale. După dejun am pri­
mit o delegaţie a arsenalului care venise să-mi
dăruiască o m inunată casetă de bani, lucrată
anume pentru mine şi care se putea deschide
num ai printr’un anume secret. Lucrul m ’a în­
POVESTEA VIEŢII MELE 469

duioşat mult, însă m ’a făcut să şi zâmbesc,


căci e o cutie foarte m are şi trebue multă
vreme ca să se umple. Puseseră înăuntru 100
de lei, căci se pare că o casetă de bani sau o
pungă, nu trebue niciodată oferită goală. To­
tuşi nu prea mă văd um plând o cutie de bani,
ci mai m ult golind-o. Cum să ţiu o casetă de
bani plină, când nu încetează să bată la uşa
mea nevoile lumii.
După această delegaţie a fost rândul genera­
lului Văitoianu, a cărei vizită m’a înduioşat
mult. Mă sfătui să nu-mi pierd nădejdea şi îmi
spuse că venea din partea trupelor lui, cu
vestea că toţi soldaţii ştiau cu câtă vitejie în­
cercasem să apăr idealul naţional şi că nu tre­
bue să mă îmbolnăvesc de durere, căci toată
ţara avea nevoie de mine azi, cum avusese şi
eri şi cum