CURSUL 4

EXPERIMENTUL
Sinteză după Metodologia ceretării ştiinţifice
Metoda experimentală odată impusă în ştiinţele particulare a determinat mutaţii metodologice însemnate în
chiar interiorul acestora care, adoptând-o ca pe ceva deosebit, şi-au constituit ramuri „experimentale" diferenţiate de
celelalte, „clasice". Apar astfel - pe măsura precizării instrumentelor de investigaţie şi a posibilităţilor de măsură -
ramuri experimentale ale ştiinţelor: fizica experimentală, psihologia experimentală, pedagogia experimentală etc.

„Singurul mijloc convingător de stabilire a adevărului este organizarea unui experiment ştiinţific, adică a
unui experiment întreprins de specialişti, cu rezultate reproductibile şi confirmat de alţi cercetători prin experienţe
independente".

Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin utilizarea
„raţionamentului experimental" care prelucrează atât faptele provenite din observaţii, cât şi din experiment.
Experimentul sau metoda experimentării constă în efectuarea de experimente pentru a controla sau a verifica
valoarea unei idei experimentale.

Experiment şi experienţă
Termenii sunt deseori alăturaţi.
Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurările şi trăirile nepremeditate, întâmplătoare,
neurmărind un scop precis. Subiectul este mai mult „post factum" asupra evenimentelor.
Prin experienţă se înţeleg împrejurările obiective prin care a trecut subiectul, trăirile lui legate de aceste
împrejurări.
Bogăţia experienţei depinde de discernământul şi perspicacitatea subiectului.
Experimentul presupune o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică, orientată spre scopul
precis de verificare a unei ipoteze care afirmă o legătură cauzală de tipul „dacă A, atunci B".

Experiment şi observaţie
Cunoaşterea experimentală păstrează observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor, predicţiilor şi
ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.
Se disting două clase de observaţii:
a) pasive sau spontane, în care cercetătorul nu urmăreşte descoperirea de fapte ştiinţifice anticipate şi
b) active sau reflexive, în care acesta caută să descopere fapte în lumina unor ipoteze şi teorii.
Experimentul mental
„Experimentul mental este o condiţie ideativă şi o schemă imaginativă a experimentului obişnuit"
El prelucrează reprezentări şi date empirice, utilizând reflexia imaginativă, investigând urme ale realităţii ce
depăşesc posibilităţile de aplicare ale observaţiei şi experimentului obişnuit. Experimentul mental este un procedeu de
cunoaştere predictivă şi prin aceasta un instrument în studiul fenomenelor lumii materiale. Acest tip de metodă a
cunoaşterii teoretice poate fi numit „experiment ideal".
Ce este experimentul?
„o producere sau modificare intenţionată a fenomenului, cu scopul de a-l studia în condiţii mai favorabile"
Vom reţine, aşadar, că experimentul verifică o relaţie presupusă (dată în ipoteză) dintre două fenomene prin
provocarea şi controlul acestora de către experimentator.

VARIABILELE EXPERIMENTALE Şl CONTROLUL LOR

Aşa cum am mai spus, variablila independentă se numeşte acea variabilă ale cărei efecte cercetătorul dorește să
le cunoască, modificându-le, în anumite limite.
Variabila dependentă este aceea care exprimă influenţa variabilei independente. Cum în realitate există o
mulţime mare de posibilităţi de a alege şi a pune în relaţie variabile independente şi dependente, pro blema
cercetătorului constă tocmai din a stabili variabilele cele mai potrivite pentru verificarea ipotezei şi rezolvarea
problemelor specifice.
Cercetările din domeniul activităţilor corporale vizează în mod deosebit studiul particularităţilor manifestărilor
de ordin motric, psihologic, sociologic şi somatic-funcţional pe care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un
anumit fel.
Experimentarea va urmări să stabilească cu precizie tipurile de relaţii dintre enorm de numeroasele forme şi
sisteme de organizare a exerciţiilor fizice şi diferitele funcţii fiziologice, psihice etc.
Răspunsul, conduita este funcţie de relaţia de interacţiune dintre situaţie şi personalitate, afirmaţie deplin
valabilă în studiul şi înţelegerea comportamentului omului indiferent de activităţile sale.
Tipuri de relaţii între variabilele
1) Relaţia funcţională: S, S', S" sunt variaţii sistematice (calitative şi cantitative) ale variabilei stimuli/situaţie,
care conduc la răspunsuri diferite (R, R', R").
 2) Relaţia factorială: SI, S2, S3 sunt stimuli/situaţii variabile diferite, care conduc la unul şi acelaşi subiect, la
răspunsuri deosebite, Rl, R2 , R3.
3) Relaţia diferenţială: Diferiţi subiecţi (PI, P2, P3) vor reacţiona (Rl, R2, R3) deosebit la aceeaşi situaţie sau
stimul, după caracteristicile lor individuale (personale) de vârstă, sex, pregătire etc.

Din punctul nostru de vedere, conduita (R) poate să fie considerată sub diferite forme: manifestări psihice
diferite în situaţii de învăţare sau examen, manifestări psiho-sociale în grup, nivel de dezvoltare fizică, nivel de
dezvoltare motrică, reactivitate la efort, conduită tactică, performanţă în competiţii sau diferite probe şi teste ş.a.m.d.
Situaţiile (S) constau din stimulările ambianţei (iarnă, vară, temperatură, spaţii închise, deschise, altitudine
etc), din stimulările specifice (genul de activităţi, efort, durată, exerciţii, structură şi alte caracteristici ale lor),
variaţiile ambianţei naturale şi sociale, precum şi tipurile de activităţi (instruire şi antrenament, concurs, refacere etc).
în experimentele de laborator sau în cele cu caracter psihologic şi pedagogic vom vorbi despre stimuli, unii sub formă
de teste, „reactivi psihici" sau probe fizice.
Personalitatea (P) prezintă diferite niveluri de integrare şi particularităţi de ordin somatic, motric, psihic,
fiziologic - la vârste şi sexe deosebite. Caracteristicile personalităţii sunt considerate variabile invocate.

Variabilele experimentale
Experimentul verifică deci o anumită relaţie între două fenomene pe care experimentatorul le produce şi le
controlează. Principiul general de acţiune este astfel formulat: provocarea modificării unei situaţii (stimul) şi urmărirea
efectelor acesteia (răspuns) asupra comportamentului subiectului (personalitatea). Factorul manipulat de către
experimentator se numeşte variabilă independentă, iar factorul modificat de acesta se numeşte variabilă dependentă.

Controlul variabilelor
Am arătat mai sus că una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului constă din modificarea uneia (sau
mai multor) variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante. în experimentele de tip psihologic, pedagogic,
sociologic sau biologic pe care le întreprindem, acest principiu este greu de realizat, dar este deosebit de necesar ca
experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca modificările variabilei dependente să fie produse numai prin acţiunea
variabilei independente. Deşi situaţiile pot fi standardizate în mare măsură, subiecţii angajaţi în experiment vor
prezenta atitudini, motivaţii şi disponibilităţi diferite şi schimbătoare, ceea ce va impune măsuri speciale de „control".
Într-o exprimare riguroasă, controlul înseamnă asigurarea condiţiilor de repetabilitate a condiţiilor şi
metodologiei ori de câte ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:

1) neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante şi
2) alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile, pentru a desprinde, prin analiză, ponderea lor
relativă asupra rezultatelor.

Variabila situaţie/stimul (S), prezintă trei aspecte:

a) ambianţa fizică şi socială,
b) condiţia experimentală şi
c) consemnul (sarcina sau instrucţiunea dată subiectului).

Ambianţa fizică va trebui menţinută constantă în toate şedinţele experimentale (orele activităţii, sala sau
terenul, utilajele, echipamentul, accesoriile). Nu ne referim aici la măsurile de izolare fonică, seismică, barică care se
respectă în cazul unor experimentări psihologice sau fiziologice pretenţioase, ci luăm cazul experimentului pedagogic
de teren.

Ambianţa socială are mare influenţă asupra disponibilităţilor subiectului. Prezenţa unor spectatori sau vizita
unor persoane în timpul activităţii subiecţilor care execută anumite sarcini pot influenţa într-un sens sau altul modul de
lucru şi deci şi rezultatele (fenomenul de facilitare socială).

Consemnul sau sarcina care se adresează subiecţilor trebuie să fie formulat cu acurateţe. Subiectului i se spune
foarte precis şi clar ce are de făcut, ce se cere de la el, în ce condiţii va lucra, ce se aşteaptă de la el. în cazul lucrului pe
grupuri experimentale paralele, consemnul şi atitudinea experimentatorului nu vor trebui să difere de la o grupă la alta.
Experimentatorul va învăţa consemnul foarte exact, pentru a nu omite nimic şi să fie nevoit să revină cu corectări.
Pentru început este bine ca instrucţiunile să fie verificate într-un pre-experiment (experiment-pilot), cu care ocazie se
controlează şi pregătirea materială a experimentului propus.
 Variabila subiect poate prezenta două ipostaze:
a) invocată, non experimentală, când acţiunea variabilei independente induce modificări în variabila dependentă
în funcţie de particularităţile persoanei subiectului (vârstă, sex, pregătire etc). Explicaţiile cauzale prin variabile
invocate caracterizează aşa-numitele pseudo-experimente;

b) provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului, de exemplu administrarea unor substanţe
farmaceutice (gen susţinătoare de efort) sau punerea în condiţii diferite de odihnă sau motivaţie provocată de consemn.

Variabila răspuns prezintă caracteristici specifice, fiind vorba de răspunsul unor persoane, şi nu de simple
reacţii de ordin material, ca în fizică. Un simplu experiment, în care se măsoară timpul de coincidenţă a unei reacţii la
un stimul (ca reacţie anticipativă) va oferi valori foarte diferite la fiecare prezentare a stimulului. Va trebui însă să
măsurăm mai mulţi subiecţi, pentru a fi siguri că valoarea reacţiei nu depinde de particularităţile subiectului. Pentru a
cunoaşte şi mai bine subiectul, vom studia separat performanţele sportivilor care practică, de exemplu, jocuri de cele
ale gimnaştilor sau atleţilor. Comparările vor conduce la concluzii concrete, dacă vor fi efectuate pe baza regulilor de
interpretare statistică. în cazul unor experimente complexe, în care se utilizează două sau mai multe variabile,
înregistrarea fidelă a răspunsurilor (de ordin psihologic, fiziologic, motric) cu aparatura adecvată, este absolut
necesară.

TIPURI DE EXPERIMENTE
Experiment de laborator şi natural. Experimentul se poate face în laborator, unde cercetătorul are, ce este
drept, condiţiile cele mai bune de manevrare a „variabilelor" şi de control al acestora. Experimentul se poate desfăşura
şi în condiţii naturale, cum este de exemplu experimentul pedagogic, sau în condiţiile unei observaţii dirijate-
provocate, ca în studiul unor fenomene sociale determinate de cauze tot sociale.

Experimentul de explorare. Fiind metodă de cunoaştere, metoda experimentală utilizează cu bune rezultate
„experimentul de explorare" (investigare, cunoaştere), „pentru a vedea" (Fraisse, 1968, p. 343). Scopul său este
descoperirea relaţiei care poate exista între două variabile, pentru a putea formula apoi o ipoteză.

Experimentul de verificare sau confirmare este tipul fundamental, având drept scop verificarea unei ipoteze
formulate în prealabil. „Ipoteza este fie fructul unei experienţe de explorare, fie, în stadiul mai dezvoltat al cercetării,
dedusă dintr-o teorie" (Fraisse).

Experimenlul-pilot este un experiment preliminar („o repetiţie generală"), prin care cercetătorul îşi verifică
tehnicile de lucru (valoarea variabilei manevrate, condiţiile optime de aplicare a ei, tehnicile de administrare a
stimulilor şi de recoltare a răspunsurilor etc). Acest tip de experiment este înrudit cu cel explorator. De altfel, el emană
din necesitatea confirmării exactităţii raţionamentului experimental în verificarea unei ipoteze.

Experimentul funcţional - ca experiment de verificare - urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o

variabilă independentă şi alta dependentă. De exemplu, se cercetează modul cum timpul de reacţie (perioada latentă)
este influenţată de durata momentului de pregătire dinaintea apariţiei stimulului sau a comenzii „start".
În experimentul factorial se utilizează mai multe variabile şi se înregistrează modificările produse de aceasta.
De exemplu, exerciţiile izometrice utilizate pentru investigarea posibilităţilor de creştere a forţei.

Experiment provocat şi invocat. Distincţia a fost făcută de Claude Bernard şi poate fi utilă şi ştiinţelor
comportamentale. Experienţa provocată este tipul clasic, cel mai frecvent întâlnit şi constă din producerea variabilei
independente şi observarea efectelor ei.
În experienţele invocate (ex post facto) variabila independentă este activă fără intervenţia experimentatorului,
ea poate fi produsă de natură sau de condiţiile particulare ale unei anumite activităţi. De exemplu, s-a observat
instalarea unor modificări fiziologice importante la altitudine, de unde şi ideea de a utiliza altitudinea ca situaţie
favorizantă pentru dezvoltarea capacităţii de performanţă. De la cunoaşterea fenomenului s-a trecut apoi la crearea
artificială a modificărilor fiziologice - experiment provocat - prin transfuzie cu propriul sânge (o cantitate mai mare de
sânge conţine mai mult oxigen, de unde performanţă mai bună - procedeul este trecut pe lista „doping"). Tot invocate
sunt şi trăsăturile caracteristice unei anumite vârste, sex, profesiuni şi care determină răspunsuri diferite în condiţii
situaţionale egale.

Experimentul natural, amintit mai sus, se efectuează ca experimentul propriu-zis de verificare, numai că nu se
intervine în condiţiile fireşti ale activităţii. De exemplu, verificarea eficienţei unei anumite metode de instruire, cu
tehnologie nouă, se face în condiţiile activităţii normale ale clasei de elevi. „Artificializarea" se poate face constituind
grupuri ad-hoc şi lucrând în condiţii organizatorice speciale. Acest experiment se va apropia mai mult de experimentul
de laborator, laboratorul fiind şi altceva decât o cameră destinată în acest scop şi înzestrată cu aparate sofisticate. în
activităţile şcolare clasa, terenul, sala de sport, curtea şcolii devin „laboratoare" atunci când se organizează explorări în
genul specific.

Experiment longitudinal şi transversal. Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor
temporală, diacronic, longitudinal sau sincronic, transversal, concomitent. Experimentul longitudinal poate fi de tip
invocat, urmărind modificările corelate ale diferitelor variabile în raport cu caracteristicile individuale sau diferite
momente ale evoluţiei subiecţilor. De exemplu, dinamica dezvoltării capacităţii atenţiei sau memoriei poate fi urmărită
de la vârsta preşcolară până la şcolaritatea mare. Cercetătorul va aplica periodic testele adecvate pentru aprecierea
obiectivă a nivelului acestor capacităţi. Abordarea transversală a unei astfel de teme va consta din investigarea la un
anumit moment (într-o perioadă scurtă) a unor eşantioane (grupuri) de diferite vârste, cu teste adecvate. Fiecare din
aceste tipuri de investigaţii prezintă dificultăţi şi avantaje particulare. Cercetarea longitudinală oferă date
semnificative, după încheierea ciclului (se păstrează aceiaşi subiecţi), iar cercetarea transversală, mai puţin exactă (se
face pe subiecţi de diferite vârste), oferind informaţii imediate, utile pentru decidenţi.

Experimentul crucial este o formă aparte a experimentului, utilizat în decizia de alegere a uneia dintre două
ipoteze sau teorii opuse/rivale, infirmând-o pe una sau alta şi confirmând-o pe cealaltă. De regulă, verificarea unei
ipoteze sau teorii nu se poate reduce la efectuarea unui singur experiment decisiv. Sunt numeroase situaţiile în care se
formulează mai multe ipoteze alternative, care se verifică şi se elimină pe rând.

ETAPELE UNEI CERCETĂRI EXPERIMENTALE

• Stabilirea temei, a problemei, în raport cu cerinţe, posibilităţi şi capacitatea cercetătorului
• Alegerea variabilelor, în funcţie de ipotezele avansate (modelul ipotetic)
• Stabilirea situaţiei experimentale (modelul empiric)
• Stabilirea subiecţilor în grupurile experimentale şi de control
• Manipularea şi măsurarea (controlul) variabilelor
• Prelucrarea datelor experimentale
• Redactarea raportului de cercetare.
În manualele de statistică aplicată este explicat amănunţit acest raţionament şi semnificaţia pe care o pot avea
rezultatele obţinute pe eşantioane. Se poate însă înţelege de pe acum că cu cât eşantionul va fi mai mare, cu atât vom
putea avea încredere că rezultatele obţinute de acesta vor caracteriza şi populaţia din care l-am selectat. Se dau drept
cifre pentru eşantioane: până la 11 subiecţi grup foarte mic, între 11-30 grup mijlociu şi peste 30 subiecţi grup mare. în
funcţie de mărimea grupului se vor folosi criterii de calcul al semnificaţiei statistice diferite ca exigenţă, generalizarea
concluziilor trebuind să fie mai prudentă în cazul grupurilor mici.

Tehnici de selecţie a subiecţilor

Pentru alcătuirea grupurilor se folosesc mai multe tehnici de selecţie a subiecţilor, pentru grupurile
experimentale şi de control:

a) selecţia întâmplătoare. Fiecare membru al populaţiei trebuie să aibă şanse egale de a fi ales. Se face lista
tuturor subiecţilor, se fac bilete cu numele sau numărul de ordine de pe listă şi apoi se trage la sorţi eşantionul de
mărimea dorită (grupul experimental şi grupul de control). În cercetările cu caracter pedagogic/metodic unde nu se pot
selecta subiecţii fără riscul de a descompleta efectivele claselor sau echipelor se iau drept grupuri de experiment şi
control clase paralele, considerând că factorul „întâmplare" a acţionat la constituirea iniţială a claselor sau echipelor.
(Evident că acestea trebuie să fie de aceeaşi categorie sau să aibă aceeaşi caracteristică.)
Aceste grupuri care se alcătuiesc prin selecţie întâmplătoare se numesc grupuri independente sau randomizate
(randomized groups); datele obţinute asupra lor se tratează statistic într-un mod diferit de ale grupurilor corelate.
Atunci când cercetătorul cunoaşte care anume variabile trebuie controlate riguros - de exemplu, nivelul unei anumite
aptitudini sau atitudini - el poate verifica echivalenţa grupurilor, măsurându-le această calitate (variabilă) prin testare
iniţială (pre-test), care va fi de referinţă pentru compararea rezultatelor aplicării variabilei independente. Echivalenţa
va trebuie să se manifeste în privinţa mediilor celor două grupuri sau, şi mai mult, atât în privinţa mediilor, cât şi a
indicilor variabilităţii.

b) grupuri perechi (asociate, corelate)

În acest caz, echivalenţa grupurilor nu va fi numai în privinţa mediilor şi a variantei, ci, mai mult chiar, a
subiecţilor, adică fiecare subiect dintr-un grup va avea un echivalent în grupul celălalt. Pentru constituirea acestor
grupuri se supun toţi subiecţii unor probe preliminare (una sau mai multe), alese în legătură cu variabila (variabilele)
pe care dorim să o (le) controlăm. După rezultatele la acest pretest, orânduim subiecţii după „merit", doi, câte doi şi-i
repartizăm pe unul în grupul experimental, iar pe celălalt în grupul de control.
Dacă dintr-o clasă dorim să facem două grupuri pentru experimentarea efectelor unui complex de exerciţii
asupra dezvoltării îndemânării, vom efectua înainte examinarea îndemânării actuale a elevilor prin probe şi teste,
diferite de complexul pe care-1 vom utiliza în cercetare ca stimul psihopedagogie (variabila independentă). Alcătuim
clasamentul la aceste probe şi formăm grupurile, trecând pe fiecare membru al unei perechi în unul din grupuri. Vom
şti, deci, că am început experimentarea cu acelaşi nivel al variabilei şi că diferenţele dintre grupuri, la sfârşitul
cercetării, vor fi în cea mai mare măsură determinate de acţiunea variabilei manipulate, adică a variabilei
independente. Grupurile-perechi se mai numesc asociate sau corelate, datele obţinute fiind interpretate statistic
oarecum diferit faţă de grupurile independente.
În cazul în care se lucrează cu un singur grup, diferenţele dintre testările iniţiale şi finale se interpretează
considerând că avem tot două grupuri corelate.

Planurile experimentale
Am văzut că în experimente vom avea de-a face cu trei tipuri de variabile: situaţie (S), personalitatea (P) şi
răspunsul sau performanţa (R). Ceea ce este manipulat de experimentator sunt fie situaţiile, fie personalitatea
subiecţilor, la care se poate adăuga - cu pondere uneori însemnată - ordinea de prezentare a stimulilor variabilei
independente.
Schema clasică a experimentului este aceea în care se dau variabilei independente mai multe valori (cantitative
sau calitative), pentru a vedea eventualele efecte asupra variabilei dependente.
Se recomandă utilizarea mai multor grupuri echivalente, pentru a se neutraliza în cea mare măsură influenţele
nedorite şi necunoscute ale unor variabile neexperimentale provenite din diferenţele dintre subiecţi sau din ordinea
prezentării stimulilor sau fazelor experimentelor (Fraisse, 1968, p. 355).

1. Grupuri echivalente pentru fiecare valoare a variabilei independente

Cazul cel mai simplu: două grupuri echivalente. Grupului de experiment i se administrează variabila
independentă; grupul de control va avea valoarea variabilei independente „zero". Exemplu: influenţa unor metode
speciale de motivare asupra activismu-lui elevilor la lecţiile de educaţie fizică. Aşa cum arătam mai sus, diferenţa
dintre „performanţele" celor două grupuri în finalul experimentului poate fi influenţată şi de alte variabile
necontrolate.
Cazuri frecvente:
a) două calităţi ale variabilei independente, aplicate la două grupuri echivalente. De exemplu, compararea
timpului de reacţie la stimuli luminoşi şi sonori;
b) două cantităţi diferite ale aceleiaşi variabile. De exemplu, compararea efectelor măririi intervalului dintre
repetări în dezvoltarea vitezei sau rezistenţei sau în învăţare;
c) tratarea diferenţiată a subiecţilor celor două grupuri. De exemplu, administrarea de susţinătoare de efort în
cantităţi diferite la cele două grupuri şi măsurarea efectelor după un timp egal.
Organigrama unui experiment cu o singură variabilă independentă (x), având două valori - absenţă şi prezenţă,
cu două grupe (experimentală şi de control), cu măsurare „înainte şi după' introducerea variabilei independente. (Din
Chelcea, 1982, p. 76)

2. Un singur grup de subiecţi pentru toate valorile variabilei independente în cazul acestui tip de organizare,
fiecare subiect va trebui să dea un răspuns sau mai multe pentru fiecare valoare a variabilei.
De exemplu, pentru cercetarea sectoarelor preferenţiale ale vederii la jucătorii de baschet sau handbal, ordinea
prezentării stimulilor vizuali - de la periferie spre centru, de la dreapta spre stânga - şi invers, va trebui să fie făcută
diferit, pentru fiecare subiect.
Pot fi utilizate două tehnici:
a) ordinea la întâmplare. Presupunem că de la stânga spre dreapta stimulii sunt în număr de 7 (1, 2, 3, ...7).
Prezentarea va fi făcută la întâmplare {aleator), prin tragere la sorţi a numerelor, pentru fiecare subiect în parte;
b) prin permutări complete. În cazul celor 7 poziţii, prezentările ar fi prea numeroase; se iau 4 sau 5 variante
care se aplică pe rând subiecţilor, divizaţi în subgrupuri de 4 sau 5 inşi;
c) prin divizarea grupului în două (sau trei) şi administrarea variabilei A şi B (sau şi C), la fiecare grup, separat.
Planuri experimentale cu două sau mai multe variabile
Noţiuni de statistică matematică aplicate în educaţie fizică şi sport.
Statistica, privită ca ramură a matematicii, este folosită în cele mai variate ştiinţe pentru prelucrarea datelor
înregistrate. Noţiunile de bază ale statisticii sunt abstracţii foarte cuprinzătoare prin care reuşim să ne apropiem de
fenomenul studiat şi să-i înţelegem semnificaţia.
Valoarea indicelui statistic folosit depinde în mod direct de valoarea înregistrărilor obţinute prin diferitele
metode de cercetare (experiment, ancheta, observaţie etc.).
Deci aplicarea metodelor statistice presupune, aplicarea în prealabil a altor metode prin care se obţine şirul de
date ce urmează a fi prelucrate.
Statistica nu se reduce numai la prelucrare, ci prin intermediul ei avem posibilitatea de cunoaştere a
fenomenului se lărgeşte, judecata reuşind să desprindă din înregistrările brute şi izolate legile după care se desfăşoară
fenomenele, să sesizeze unitatea dintr-o largă diversitate.
 Legea statistică se deosebeşte de legea dinamică prin aceea că nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenelor
aleatorii, că nu poate fi confirmată sau infirmată de un caz individual şi nici nu poate să ne conducă la previziuni
pentru fiecare caz individual (luat ca atare).
Previziunea este valabila în medie pentru un anumit număr de cazuri din categoria fenomenelor studiate şi
probabilă fiecărui caz.
Probabilitatea este cu atât mai mare cu cât numărul fenomenelor studiate (eşantionul) este mai mare.
Frecvenţa empirică tinde către probabilitatea teoretică prin cazul eşantioanelor largi, dar diferenţa p-f nu se
micşorează neîncetat prin creşterea numărului cazurilor, ci oscilează aleatoriu în jurul lui 0 (zero).
Statistica îşi exprimă rezultatele în date cifrice şi foloseşte ca procedeu de bază numărătoarea şi gruparea.
V. Săhleanu distinge o serie de probleme a căror rezolvare este ajutată de statistică, între acestea sunt:
- Probleme de ordonare ~ urmăresc desprinderea a ceea ce este mai frecvent sau mai important;
- Probleme de structură ~ cunoaşterea structurii unei colectivităţi, acestea se realizează în special cu ajutorul
poligoanelor de frecvenţă;
- Probleme de caracterizare cantitativă a particularităţilor colectivităţii - prin medie, modul, mediana,
abatere medie, pătratică, etc.;
- Probleme de variabilitate - pentru caracterizarea variabilităţii este necesară stabilirea dispersiei;
- Probleme ale interpretării datelor numerice unde se apreciază exactitatea şi precizia rezultatelor;
- Probleme de variaţie legată. Se poate stabili şi măsura legătura între diverse fenomene cu ajutorul
coeficienţilor de corelaţie.
Aceste probleme ne ajută la realizarea unei evidenţe a materialului studiat (statistica descriptivă), la
desprinderea relaţiilor între diverse fenomene sau între diferitele laturi ale aceluiaşi fenomen (statistica analitică) şi în
inducţia ştiinţifică.
Cercetările ştiinţifice nu se fac de obicei epuizând cazurile, ci pe un anumit eşantion. Se pune problema în ce
măsură datele obţinute asupra eşantionului sunt valabile colectivităţii generale. Metoda statistică poate preciza
numeric, prin valoarea unei probabilităţi, limitele încrederii într-un rezultat numeric de observaţie sau experiment
(statistică inductivă).
Fenomenele studiate (izolat sau în raporturile dintre ele) de către diferite discipline ştiinţifice se împart, din
punct de vedere al metodei întrebuinţate în studierea lor, în două categorii:
- fenomene tipice;
- fenomene colective.
Fenomenele tipice sunt acele fenomene care, în condiţii identice sau asemănătoare, se prezintă sub aceeaşi
formă unică (aşa se prezintă majoritatea fenomenelor din lumea anorganică).
Fenomenele colective sunt acele fenomene care nu se pot reproduce aproape niciodată în mod identic. Dintre
acestea fac parte şi fenomenele biologice şi cele sociale, deci şi fenomenele care privesc activitatea de educaţie fizică
şi sport.
Aplicarea metodelor statisticii matematice In prelucrarea §i analizarea unor fenomene întâlnite în activitatea de
educaţie fizică şi sport este justificată prin caracterul probabilistic al acestor fenomene, care intră în grupa fenomenelor
colective. Studierea cu ajutorul statisticii matematice a caracteristicilor diferitelor fenomene de educaţie fizică şi sport
permite:
- descrierea mai exactă a acestor fenomene;
- delimitarea mai riguroasă a problemelor, prin introducerea unei ordini precise şi, deci, prin realizarea unui
tablou general unitar;
- prevederea unor fenomene care vor putea avea loc dacă acestea se repetă în condiţii asemănătoare sau identice
celor care au fost studiate mai înaintea
- analizarea unor factor! cauzali, in afara celor perturbatori. Studiul diferitelor fenomene colective nu se poate
face decât pe baza unui număr relativ mare de cazuri, pentru a se putea separa, ceea ce este tipic de ceea ce este
întâmplător şi a se distinge elementul trecător de cel permanent.
Cercetarea statistică a fenomenelor colective se desfăşoară în trei etape:
1. observarea statistica a caracteristicilor colectivităţii studiate (alegerea unităţilor care urmează a fi cercetare;
obţinerea materialului statistic prin înregistrarea într-o formă unitară a caracteristicilor care ne interesează);
2. centralizarea, ordonarea şi prelucrarea datelor culese în cursul observării, calculul indicatorilor sintetici,
care caracterizează colectivitatea cercetată, prezentarea graficelor care uşurează analiza datelor culese;
3. aprecierea şi analiza indicatorilor sintetici, care caracterizează colectivitatea fenomenelor studiate.
În cercetarea statistica a fenomenelor din domeniul educaţiei fizice, pentru a se trage concluzii care să poată fi
extinse asupra întregii colectivităţi de fenomene studiate, este necesara alegerea unui eşantion reprezentativ (numeric).
Eşantionul este un grup de subiecţi selectat pentru efectuarea unui experiment asupra lui.
Cum se efectuează eşantioanele?
1. Selecţia aleatoare se realizează astfel: identificare (există o tabelă Fischer de numere aleatorii, de asemenea
pot fi utilizate şi programele pe computer), după care, folosind diferite criterii, sunt selectaţi subiecţii. Aceştia
formează un eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care face parte, adică observaţiile relevate de acest
grup pot fi generalizate la întreaga populaţie.
 2. Eşantionarea aleatoare stratificată. În acest caz populaţia este împărţită după o anumită caracteristică
înainte de selecţia aleatoare.
3. Eşantionarea sistematică poate fi realizată prin telefon (fiecare al 50-lea abonat).
4. Desemnarea aleatoare se referă la posibilitatea desemnării de grupe în interiorul eşantionului.
Prezentarea datelor sub forma de tabele. Datele primare odată grupate sunt centralizate în tabele care uşurează
cuprinderea materialului şi desprinderea aspectelor esenţiale. Modul de întocmire a tabelelor depinde de obiectivele
cercetării, de aspectele care urmează a fi scoase în evidenţă.
Adeseori se întocmesc tabele comparative, iar grupele studiate pot să aibă efective inegale. În acest caz,
frecvenţele stabilite trebuie exprimate în procente (frecvente relative).
N = efectiv total se ia la 100% şi se aplică regula de trei simplă. De exemplu:
Dacă
24 ......................... 100%
atunci 6 .......................... x
Datorită accesibilităţii sale, exprimarea procentuală este preferată în multe cercetări.
Cele mai importante metode matematice de interpretare de interpretare a rezultatelor cercetării unt:
Media aritmetică. Conceptul de medie are semnificaţia de centralitate, de „mijlocitor” pentru un şir de date sau
rezultate reale. Sportul de performanţă, raportarea la medie trebuie făcută cu prudenţă; performanţa sportivă, prin
definiţie, este o excepţie de la medie, este o tendinţă la extrem. În nici un caz, media nu poate caracteriza potenţialul
performanţial. Prin intermediul ei se poate caracteriza numai inconstanţa rezultatelor, mai exact factorul (psihic) de
valorificare a performanţei.
Media aritmetică este valoarea care exprimă rezultatul raportului dintre totalul (suma) valorilor şi numărul
lor (N) şi este indicatorul statisticx cel mai des utilizat. Media aritmetică oferă cea mai precisă măsură a tendinţei
centrale, dar este supusă la trei genuri de influenţe exercitate de valorile extreme maxime, valorile extreme minime şi
de valorile cu frecvenţa cea mai mare. În cazul în care sunt valori ieşite din comun foarte mari sau foarte mici, ele se
vor elimina din şirul de date, înainte de calculul mediei
T
unde T
x x
N= =

În funcţie de felul în care se prezintă valoarea lui x, t va fi

T x - valorile nu au frecvenţă

T   xf - valorile au frecvenţă

Mediana. Mediana este valoarea care împarte şirul ordonat de date în două părţi egale; se calculează după
formula:
N 1
Med 
2
Dacă n (numărul subiecţilor) este impar, mediana concordă cu o valoare din şirul de date. Dacă n este par,
mediana se va situa între două valori din şirul de date.
Modulul. Se notează cu M0 reprezintă valoarea cu cea mai mare frecvenţă. Un colectiv este mai bine
caracterizat de o valoare înregistrată care apare de mai multe ori, decât de o alta care apare o singură dată.
De exemplu: la un grup de 15 subiecţi de 18 ani s-au înregistrat performanţele obţinute la alergarea de viteză pe
25 de m. Datele sunt exprimate în secunde şi zecimi de secundă. Valorile sunt cuprinse între 4,6 – 5,2 şi valoarea de
4,8 se repetă de cele mai multe ori, deci modulul M0 = 4,8 sec.
Calculul indicilor de abatere – Dispersia. Cunoaşterea gradului de împrăştiere – distribuţie sau dispersie – a
datelor, oferă posibilitatea efectuării unor observaţii în două direcţii:
è aprecierea obiectivă a măsurării sau a gradului de distribuţie a datelor;
è valorificarea mediei aritmetice.
Trebuie precizat că media aritmetică va fi luată în considerare în toate calculele ulterioare privind dispersia,
semnificaţia şi corelaţia.
De asemenea, ea reprezintă valoarea de referinţă în orice situaţie în care se analizează un grup de rezultate
(grupuri de subiecţi sau şiruri de date recoltate repetat de la un singur subiect).
Cei mai utilizaţi indicatori ai dispersiei sunt:
Ø amplitudinea (W)
Ø abaterea medie sau deviaţie (Dx)
Ø abaterea standard (S)
Ø coeficientul de variabilitate (CV)
Abaterea sau deviaţia (Dx)
Reprezintă raportul dintre suma abaterii de la medie şi N. Se calculează după formula:
 Dx 
 xx Dx 
 xx f
sau
N N
Datele se iau în valoare absolută (modul), nu se ţine cont de semnul algebric.
Ordinea operaţiilor:
1. Se face diferenţa dintre medie şi fiecare valoare individuală
 x1  x 
2. Se calculează suma diferenţelor (valori absolute) fără a se ţine seama de semn.
3. Se împarte suma la numărul de cazuri (N).

În cazul în care  0,15

Dxputem s
aprecia că, în medie, diferenţele valorilor individuale se abat de la valoarea medie
cu 0,15 s.
t   t 2 unde : t2 = S2 = xi  x 2  xi  x 2 * f
 sau
 
N N
Ordinea operaţiilor:
1. Se calculează diferenţele dintre fiecare valoare individuală xi şi medie
x  xi  x  xi  x

2. Se ridică la pătrat

3. Se calculează suma diferenţelor ridicate la pătrat

4. Se împarte suma pătratelor diferenţelor la numărul de cazuri
5. Se extrage rădăcina pătrată

Abaterea standard are întotdeauna înainte semnul. Ea reprezintă standardul cu care se poate abate de la media
aritmetică fiecare din valorile individuale.
Coeficientul de variabilitate (Cv)
Reprezintă exprimarea în procente a raportului dintre abaterea standard şi media aritmetică:

x 100

Acest indicator oferă o măsură a gradului de omogenitate şi anume valoarea acestuia este invers proporţională
cu omogenitatea.
Cv face posibilă compararea grupelor măsurate cu unităţi de măsură diferite (timp, spaţii, scoruri), prin
exprimarea valorilor în procente.
Statistica recomandată pentru interpretarea următoarelor trepte de apreciere:
0 – 10% omogenitate mare;
10 – 20% omogenitate medie;
peste 20% omogenitate mică.
Alţi autori, de exemplu Epuran, recomandă următoarea scală de apreciere:
peste 35% lipsă de omogenitate;
între 35% şi 20% omogenitate mică;
între 20% şi 10% omogenitate medie;
între 10% şi 0 omogenitate mare.