Într-una din zilele lui noiembrie 1949, în celula 17, secţia a II-a secret, a vestitei închisori

Jilava, unde mă aflam de 7 luni, a fost introdus un bărbat trecut de 50 de ani, de statură mijlocie,
îmbrăcat în haine murdare şi foarte boţite. S-a prezentat: Elie Bufnea, jurist, originar din părţile
Dejului, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, arestat de câteva luni. Venea de la ministerul de Interne,
de la anchetă.
Un nou coleg de celulă era un lucru dorit de toată lumea, cu toate că, de multe ori, din
cauza aglomerării, unii dintre noi erau obligaţi să doarmă direct pe beton, în intervalul dintre
priciuri sau sub ele.
Un nou coleg de celulă însemna noi veşti, dătătoare de speranţe, în special cele de
politică externă.
Un nou coleg de celulă însemna îmbogăţirea programului zilnic, făcut pentru a ne umple
timpul. La el contribuiau toţi colegii, indiferent de vârstă sau de gradul de cultură. La Jilava, ca de
altfel în toate închisorile comuniste, se discuta politică, se învăţa istorie, se învăţau şi limbi
străine, se povestea, se depănau tot felul de amintiri; se "mergea pe front" cu ofiţerii de toate
gradele şi cu soldaţii aflaţi în celulă etc. În procesul "didactic", memoria avea cel mai important
rol. Când era nevoie, scrijeleam tavanul boltit cu un vârf de sârmă, obiect de mare valoare,
păstrat cu grijă şi bine ascuns pentru a nu fi găsit la percheziţii. Descoperirea de către gardieni (în
marea lor majoritate ţigani din comuna Jilava) a unui astfel de "instrument", a unui petec de hârtie
sau a unui vârf de creion constituia un delict grav, pedepsit cu "neagra", o celulă fără pic de
lumină, extrem de rece, cu apă pe jos. Oropsitul era băgat înăuntru în pielea goală, după o bătaie
cruntă, şi ţinut nemâncat cel puţin 12 ore.
De la început, noul nostru coleg ne-a spus că fusese arestat pentru cărţile sale publicate,
al căror conţinut se referea la activitatea voluntarilor români în Siberia, imediat după revoluţia
bolşevică. Succesul scrierilor sale era deci asigurat prin ineditul lor.
Izbucnirea primului război mondial l-a găsit pe tânărul Elie Bufnea înrolat, ca toţi românii
ardeleni şi bucovineni, în armata austro-ungară, şi trimis pe frontul de est să lupte împotriva
ruşilor. Nu după mult timp cade prizonier şi ajunge într-un lagăr împreună cu câţiva colegi de
studenţie: Ion Centea, Cornel Cosmuţa, Ilie Iana, Laurenţiu Teglaru, Augustin Seleş.
După întrarea României în război (1916), prizonierii români ardeleni şi bucovineni cer
ruşilor să se organizeze în unităţi naţionale de voluntari pentru a lupta, ca ostaşi români,
împotriva Austro-Ungariei. În vederea acestei acţiuni, voluntarii români ardeleni şi bucovineni,
peste 10.000 la număr, s-au organizat în unităţi distincte. "Cu toţii" spune Elie Bufnea într-una din
cărţile sale, "erau preocupaţi numai de marea problemă a Unităţii Naţionale, ideea călăuzitoare
ce le-a încălzit sufletul..." O bună parte dintre voluntari au izbutit să se repatrieze. Cei rămaşi în
Rusia, printre care locotenentul Elie Bufnea şi prietenii săi, au lansat, la 16 aprilie 1917, când
trupele germane cotropiseră România, următorul manifest: "Astăzi, când noi Românii, ca şi
celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv că nouă, ca Români, nu ne mai este posibilă
existenţa în cadrele Statului austro-ungar, noi, cari în limbă, în cultură, în structura socială şi în
întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi
constitutive ale Naţiunii Române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România
liberă, pentru a forma, împreună cu Ea, un singur Stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe
bazele celei mai înaintate democraţii. Pentru această idee ne punem în cumpănă tot ce avem,
viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom
opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.
Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că, între viitoarele State fericite,
naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor!"
Voluntarii români, rămaşi fără voia lor în Rusia, s-au organizat în continuare, dar destul
de greu din cauza izbucnirii revoluţiei, încăpută pe mâinile bolşevicilor, care aveau să pună
stăpânire, pe parcurs, pe întreaga Rusie.
După defecţiunea rusească, generalul francez Berthelot, în trecere prin Rusia, spre
Franţa, a sugerat formarea unui front rusesc împotriva Puterilor Centrale. Ideea a căzut, în primul
rând pentru că cele două divizii cehe şi corpurile voluntarilor români, sârbi şi polonezi erau
insuficiente, iar trupele ţariste se aflau într-o mare debandadă. De fapt, nici nu mai existau, cu
excepţia unor detaşamente rămase fidele ţarului. Din nenorocire, la conducerea lor se ţeseau tot
felul de intrigi, ceea ce a contribuit la decăderea lor completă în drumul de retragere spre
Vladivostok.
 În tabăra Aliaţilor se credea că frontul de vest (din Europa) putea fi întărit prin aducerea
voluntarilor cehi, sârbi, români şi polonezi din Rusia, voluntari care luptau pentru o cauză
naţională. Încurajaţi de această perspectivă, voluntarii au pornit spre frontul de vest, via
Vladivostok. Aşa a început şi epopeea miilor de voluntari români, cehi, sârbi şi polonezi, alături de
câteva detaşamente ţariste şi aliate, pe întinsul Siberiei. Era luna aprilie 1918.
Numărul voluntarilor români din Siberia era în continuă creştere, fapt ce-a necesitat
înfiinţarea unor centre: la Samara, pe Volga, la Celiabinsk, în mijlocul Siberiei de vest, şi la
Vladivostok. După puţin timp, fâşia ce cuprindea calea ferată transsiberiană avea să intre sub
stăpânirea voluntarilor cehi, români, sârbi şi polonezi şi a resturilor detaşamentelor ruseşti
contrarevoluţionare.
După pacea de la Brest-Litowsk (1918), austro-germanii au cerut guvernului bolşevic să
dezarmeze trupele voluntarilor formate din foşti soldaţi austro-ungari. Pentru discutarea
dezarmării, comandanţii tuturor voluntarilor s-au întrunit la Celiabinsk. O parte dintre ei au fost
nevoiţi să predea ceva arme. Alţii, cu toate ameninţările bolşevicilor că vor fi împuşcaţi, nu s-au
supus ordinului. În timpul întrunirii, prizonierii unguri eliberaţi de bolşevici şi trecuţi de partea lor
atacau prin gări trupele voluntarilor. Ei au fost imediat anihilaţi de voluntarii cehi, ajutaţi de cei
români. Acesta a fost momentul începerii acţiunilor armate împotriva bolşevicilor, acţiuni care
aveau să continue pe tot drumul de retragere spre Vladivostok, lung de 8.000 km. În mai puţin de
trei luni, o fâşie bună de pământ, pe care se găsea calea ferată transsiberiana, a ajuns sub
stăpânirea trupelor de voluntari.
La 3 august 1918 a fost ales Comitetul Naţional Român, organ de conducere al
voluntarilor români, având ca preşedinte pe dr. Voicu Niţescu. Acest Comitet a încheiat un tratat
cu Consiliul Naţional al Trupelor Cehoslovace, în care, printre altele, se asigura Corpului Naţional
Român "deplină suveranitate naţională".
La 29 octombrie 1918 a avut loc, la Celiabinsk, unde era reşedinţa Corpului Voluntarilor
Români, o mare adunare la care au participat câteva mii de voluntari. Cu acea ocazie, s-a dat
citire răspunsului voluntarilor români la manifestul împăratului Carol, adresat popoarelor
monarhiei habsburgice, aflată în pragul prăbuşirii. "Această adunare, spune Elie Bufnea, a
premers cu o lună Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când s-au declarat pământuri
româneşti Transilvania, Bucovina, Banatul, Maramurăşul, Crişana, Sătmarul şi Bihorul, deslipite
de Austro-Ungaria şi alipite pe veci României, iar M.S. Regele Ferdinand a fost proclamat Rege
al tuturor Românilor."
Tot la 29 octombrie 1918, Comitetul Naţional Român a trimis Regelui Ferdinand două
telegrame:
I. "Miile de Români din Rusia, originari din Austro-Ungaria, organizaţi într-un puternic
Corp de Voluntari, au aclamat pe Majestatea Voastră de Rege al tuturor Românilor. Ei sunt gata
şi aşteaptă ordinele Majestăţii Voastre. La 29 octombrie, ei au proclamat desfacerea pământurilor
româneşti de Austro-Ungaria şi alipirea lor la România şi acum aşteaptă ca împreună cu vitejii lor
fraţi din Regat, să încoroneze pe Majestatea Voastră, cât mai curând la Alba Iulia."
II. Corpul Voluntarilor Români şi Comitetul Naţional Român din Rusia depun omagiile lor
în faţa Majestăţii Voastre cu prilejul continuării războiului din partea României. Românii subjugaţi
din Transilvania, Banat, Crişana, Maramurăş, Sătmar, Bihor şi Bucovina sunt mândri de-a fi de
aci înainte supuşii credincioşi ai Majestăţii Voastre, iar Voluntarii Români din Rusia, urmărind cu
încredere şi entuziasm înaintarea fraţilor noştri de sânge şi de arme în adâncul moşiei
strămoşeşti aşteaptă nerăbdători ordinele Majestăţii Voastre."
În acelaşi timp, după aflarea mesajului trimis de către Preşedintele american, Thomas
Woodrow Wilson, Guvernului Român, Comitetul Naţional Român menţionează, într-o telegramă
adresată aceluiaşi preşedinte, proclamarea desfacerii pământurilor româneşti de la Austro-
Ungaria şi alipirea lor la România, pentru alcătuirea unui Stat Naţional Român Unitar. Tot atunci a
avut loc un schimb călduros de telegrame între Comitetul Naţional Român din Rusia şi diplomaţii
reprezentanţi ai Ţărilor aliate, cu sediul la Omsk. În conţinutul lor, printre altele, se preamărea
victoria aliaţilor de arme între România şi Statele aliate.
În toamna anului 1918, bolşevicii atacau intens pe frontul de pe Volga unde se aflau
cehoslovacii şi câteva detaşamente de ruşi contrarevoluţionari.
 În iarna anului 1918-1919, Corpul Voluntarilor Români s-a reorganizat la Irkutsk, pe
batalioane independente, formând Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni. În
acel centru a luat fiinţă o Şcoală Militară Română, instructori fiind ofiţerii români.
În primăvara anului 1919, Legiunea Română a intrat în acţiune pe frontul intern bolşevic,
cu misiunea de a păzi un sector de cale ferată din Siberia, lung de aproape 1.000 km. În luptele
purtate cu bolşevicii, voluntarii români au avut 60 de morţi şi mulţi răniţi.
Legiunea Română din Siberia era formată din aproximativ 5.000 de voluntari, dintre care
1.735 erau din Transilvania, 597 din Banat, 160 din Bucovina, 24 din Regat, 7 din Basarabia.
Raportaţi la suprafaţa regiunilor respective, Banatul a dat cel mai mare număr de voluntari.
După împărţirea provinciei Banatului, a avut loc o adunare spontană împotriva acestui
act, în care voluntarii, în frunte cu bănăţenii, au cerut alipirea întregului Banat la România, lucru
neîmplinit în viitorul care a urmat.
În vara anului 1919, guvernul provizoriu al ruşilor contrarevoluţionari a dispărut, el fiind
înlocuit cu un directorat în fruntea căruia a fost pus Kolceak, devenit în scurt timp un dictator.
După nu mult timp, Kolceak, care strânsese în jurul său pleava de la curtea ţarului, avea să fie
arestat şi executat.
În timpul retragerii spre Vladivostock, voluntarii erau hărţuiţi continuu de bandele
bolşevice, ascunse în taigă. Foarte mulţi dintre voluntarii polonezi au fost măcelăriţi în luptele
duse corp la corp. Cehii îngroziţi intraseră în panică. După acele ciocniri sângeroase şi extrem de
violente, greul retragerii a căzut pe umerii voluntarilor români, care capturaseră între timp şi un
tren blindat. Cu acesta, ei au format ariergarda coloanei, asigurând retragerea până la
Vladivostok. Voluntarii români au băgat spaima în bolşevici, care denumiseră Legiunea
Românilor "Dikaia Divizia" (Divizia sălbatică). Bufnea ne spune că bolşevicii n-au îndrăznit să
aducă nici cea mai mică stricăciune căii ferate din sectorul lor. Despre acele grele momente el
scrie: "Nicicând disciplina voluntarilor români nu a fost admirabilă, decât în cele câteva săptămâni
de ariergardă".
Secretul vitejiei voluntarilor români a fost moralul lor ridicat şi destoinicia conducătorilor
lor.
În 4 februarie 1920, bolşevicii au cerut Legiunii Voluntarilor Români încheierea unui
armistiţiu. Aceştia i-au refuzat, dând în acelaşi timp următorul comunicat: "Legiunea Română de
Voluntari Transilvăneni-Bucovineni este parte integrantă a Armatei Regale Române, cu care,
după cum ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu vrem să
jignim trupele româneşti, cari luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!"
Armistiţiul s-a încheiat cu cehii, faţă de care bolşevicii s-au obligat să rămână la 50 km
înapoia trupelor de ariergardă, formate din voluntarii români, şi să înainteze spre răsărit în funcţie
de retragerea ariergardei.
După încheierea armistiţiului, conducerea voluntarilor români a trimis bolşevicilor, la 10
februarie 1920, următoarea notă:
"1. Nimeni dintre factorii locali ai regimului (bolşevic) nu poate pune nici un fel de oameni
înarmaţi prin gări, până ce nu va trece spre est ultimul tren blindat al Legiunii Române.
2. Dreptul de a dispune de averea lăsată de aliaţi (inclusiv a trupelor ruseşti
contrarevoluţionare) aparţine trupelor de ariergardă ale acestora şi numai după plecarea trupelor
aliate aparţine reprezentanţilor Rusiei Sovietice".
După ce au preluat paza regiunii lacului Baikal, voluntarii români au comunicat
Comandamentului Cehoslovac măsurile ce se impun a fi luate imediat: interzicerea intrării
bolşevicilor înarmaţi în raionul căii ferate; înlăturarea comandantului bolşevic al gării şi reguli
severe pentru trupele bolşevice.
În Siberia, Legiunea Română a salvat onoarea trupelor aliate, a păzit tunelele căii ferate
din jurul lacului Baikal, până la evacuarea Corpurilor de voluntari în Transbaikalia, ocupată de
japonezi.
Cu pioşenie îşi amintea Elie Bufnea de plutonierul major Rus Crăciun şi de fruntaşul
Ardelean (care au fost ucişi pentru că au refuzat să le dezvăluie secrete militare), de lăncierii
Simina, Răit şi Mureşan, de vânătorii Alexandru şi Hopşitar, care şi-au dat viaţa "pentru mărirea şi
onoarea Legiunii Române". Bufnea mulţumeşte în mod deosebit răniţilor: sublocotenent
Grebenişan, sergent Bucur, caporalii Monia şi Muia, fruntaşii Mihai şi Dragotei, vânătorii Morar şi
Cozma.
 În îndepărtata şi neagra Siberie, flacăra spiritului românesc nu s-a stins nici o clipă graţie
unor tineri intelectuali voluntari.
La Irkutsk, apoi la Celeabinsk, au fost scoase două ziare în limba română: "Gazeta
Transilvaniei şi a Bucovinei" şi "Neamul Românesc" (urmaşul "Vestitorului", scris şi multiplicat de
mână). În acest ziar, şi el multiplicat de mână, scos în 2.000 de exemplare de către
sublocotenentul Augustin Şandru, şeful Secţiei Culturale a Corpului II de Voluntari Transilvăneni-
Bucovineni, se dezbăteau probleme generale, care interesau voluntarii. La Secţiunea Culturală a
Legiunii, la Clubul Soldaţilor s-au ţinut peste 40 de conferinţe. Voluntarii au mai înfiinţat o
bibliotecă românească, în care se puteau găsi, tipărite sau scrise de mână, o parte din operele lui
Eminescu, Creangă, Ispirescu, Iorga, Anton Pann, Soricu etc., pe care unii dintre ei le purtaseră
în raniţă.
La Vladivostok, Elie Bufnea a scos şi el un ziar românesc, intitulat "Ţara noastră". Acest
ziar, cu titlul scris de mână, iar textul bătut la maşină pe ambele feţe ale hârtiei şi multiplicat la
indigo sau prin litografiere, a contribuit la menţinerea moralului românilor voluntari prin conţinutul
articolelor, dar mai ales prin editorialele sale, semnate chiar de Elie Bufnea. Iată titlurile unora
dintre ele: "Oameni fără patrie, În aceeaşi albie, Un examen de conştiinţă" etc.
În ziarele voluntarilor erau reproduse unele articole din ziarele româneşti apărute în
America şi unele traduceri din presa străină. De asemenea, între ele se găseau informaţii, versuri
şi articole de fond cu conţinut patriotic.
Pentru serviciile aduse cauzei comune, voluntarii români au primit de la aliaţi: 30 de
medalii franceze, 40 de cruci de război cehoslovace, 31 decoraţii ruseşti, 7 decoraţii engleze şi
italiene, iar de la Statul român recunoştinţă şi medaliile "Steaua României", "Coroana României",
"Virtutea Militară", "Bărbăţie şi Credinţă". Tuturor combatanţilor români le-a fost conferită "Bareta
specială Siberia".
Cu ocazia primirii medaliilor şi decoraţiilor amintite, a fost redactat următorul act şi trimis
apoi M.S. Regelui (acest document se află, dacă n-a fost distrus de comunişti, în Arhiva Casei
Regale):
"În anul una mie nouă sute douăzeci, de la Cristos, luna Maiu, ziua douăzeci şi trei, stil
nou, la Vladivostok,
Departe de căminele dragi, de codrii străbuni, de apele curate, de glia roditoare şi
scumpă a Patriei,
Românii din patru unghiuri, alcătuiţi într-un Corp de luptători voluntari, încă din vara
anului 1918, bestialitate de bolşevici, în captivitate fiind, pentru că au Păstrând cu sfiinţenie fala
strămoşească şi cinstind prin fapta lor numele românesc,
După multe suferinţe, ajungând a vedea calea spre Patrie deschisă,
Urmaşi ai Moţilor, ai Grănicerilor, ai Sucevenilor, ai Bănăţenilor şi ai Orheilor, ca oaste
românească au jurat cu sufletul curat, cu dreapta pe drapelul Neamului, credinţă ostăşească şi
cetăţenească Prea Înaltului Rege Măriei Sale Ferdinand I al tuturor Românilor."
În anul 1920 a sosit la Vladivostok, la dorinţa Comitetului Naţional Român din Rusia, o
misiune militară din ţară, condusă de maiorul Victor Cădere. Această misiune a funcţionat din
aprilie 1920 până în mai 1921, ea organizând plecarea voluntarilor în ţară, precum şi a unui mare
număr de prizonieri români aflaţi în Rusia. În acelaşi timp s-a acordat asistenţă materială
coloniştilor basarabeni deportaţi în Extremul Orient. Aceştia s-au prezentat la Misiunea Română
instalată la Vladivostok şi au cerut sprijinul Guvernului Ţării pentru readucerea Basarabiei la
Patria Mumă.
La vremea aceea existau în vestul Siberiei trei categorii de colonişti români:
1. Prima categorie o formau coloniştii aduşi din Dobrogea, cunoscuţi sub numele de
români, cum de altfel îşi ziceau şi ei. Aceştia se aflau de-a lungul fluviului Amur, în regiunea
Habarovsk, la 900 km distanţă de Vladivostok. Multe dintre satele lor aveau denumiri româneşti:
Inul, Aur, Dunăre etc.
2. Cea de-a doua categorie erau români aduşi din Basarabia, care îşi ziceau moldoveni.
Ei se găseau pe litoralul mării Japoniei, la nord de Vladivostok, multe dintre satele lor purtând
nume româneşti: Bălăcineşti, Teiul, Iohăneşti, Zămbreni etc. "Erau 30.000 de suflete, oţelite în
năcazuri şi prigoană", cum spune Elie Bufnea.
 3. Cea de-a treia categorie o formau basarabenii, încuscriţi cu familii româneşti, aduşi de
Ţar să apere fronturile Vladivostokului. După serviciul militar, ei primeau o bucată de pământ cu
obligaţia de a rămâne pe mai departe acolo. Aceşti colonişti spuneau că vorbesc "moldoveneşte".
Toţi coloniştii români erau adversari ai bolşevicilor. Ei îşi păstraseră sufletul curat şi
dulcele grai moldovenesc.
Cu ajutorul Misiunii Române, voluntarii români din Siberia şi o parte din prizonierii români
aflaţi în Rusia au fost trimişi spre Patrie, cu vapoare puse la dispoziţie de Aliaţi, ajungând la
Constanţa după cinci săptămâni. Misiunea Română a contribuit la salvarea unei mari cantităţi de
materiale de război depozitate la Vladivostok, materiale ce fuseseră comandate de Guvernul
României în Franţa, Anglia şi America. Ele n-au ajuns la destinaţie din cauza izbucnirii revoluţiei.
Împreună cu trenul blindat, capturat de voluntari în timpul luptelor, materialele au fost vândute în
Manciuria de către o comisie
Misiunea fiind îndeplinită, voluntarii, împreună cu Misiunea Română, au plecat spre ţară
cu vaporul, în ziua de 21 mai 1921, via Japonia, Hawaii, SUA şi Europa. Ajunşi la Bucureşti,
voluntarii au cerut audienţă la ministrul de Război, căruia i-au raportat, în calitate de ostaşi
români, terminarea misiunii lor în Rusia şi Siberia. Cu această ocazie au pus pe biroul ministrului
o imensă sumă de bani (valută) rezultaţi din vânzarea materialelor Statului Român şi a capturii de
război făcută de ei în timpul misiunii ca ostaşi români. După câteva zile, delegaţia voluntarilor a
fost invitată la Palat de către regele Ferdinand care, mulţumindu-le pentru faptele lor de arme
departe de ţară, le-a conferit ordine şi medalii, înmânându-le totodată titluri de împroprietărire cu
câteva hectare de pământ.
Acestea au fost faptele pentru care Elie Bufnea a fost arestat şi anchetat de comunişti şi
desigur condamnat, fapte pentru care Guvernul şi Regele României i-au umplut pieptul cu ordine
şi medalii, trecându-l în cartea de onoare a Patriei.

Spre regretul nostru, după câteva săptămâni, Elie Bufnea a fost scos din celula 17, secţia
a II-a secret Jilava, şi dus a fost. Unde? Nimeni nu putea şti. Din nou la Interne? La altă
închisoare? Militarii din celulă se temeau să nu fi fost dus în URSS, pentru a fi anchetat şi de
NKVD. Aşa păţise generalul Avramescu, răpit de pe frontul de Vest şi dus în URSS, de unde nu
s-a mai întors niciodată.
Mult timp am crezut că Elie Bufnea a fost condamnat, probabil, îmi ziceam, având
numeroase exemple de acest fel, pentru "crimă de război, crimă împotriva umanităţii". În
închisoare am avut un nesperat privilegiu de a cunoaşte şi alţi scriitori, alţi publicişti, unii dintre ei
şi ziarişti, care fuseseră condamnaţi pentru că operele lor criticaseră Uniunea Sovietică şi
comunismul. Şi astfel de critici, fireşti într-o democraţie, erau considerate "crime de război, crime
împotriva umanităţii". Istoricul şi ziaristul Ştefan Ionescu (redactor şef la "Cuvântul" lui Nae
Ionescu, apoi la "Viaţa" lui Liviu Rebreanu), coleg de brigadă la Canal (Peninsula), fusese
condamnat la 7 ani temniţă grea pentru "crimă de război şi crimă împotriva umanităţii" pentru
cartea sa de mare succes la acea vreme, intitulată De la Petru cel Mare la Stalin. De altfel, unul
dintre anchetatori îi spusese că arestarea şi condamnarea sa fuseseră dictate de către unul
dintre consilierii sovietici de pe lângă ministerul de Interne.
Lichidarea adversarilor URSS fusese pregătită cu grijă de sovietici înainte de semnarea
Convenţiei de Armistiţiu, care la articolul 14 prevedea obligaţia Guvernului şi a Înaltului
Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi
judecarea persoanelor acuzate de crime de război. În baza acestui articol au fost arestaţi, după
lotul mareşalului Ion Antonescu, foarte mulţi generali, cu concursul unor oficialităţi române.
Erau primele gesturi de colaborare cu ocupantul sovietic, din păcate înmiite în anii care
au urmat.
La 11 octombrie a urmat arestarea unui alt lot de generali, printre care şi legendarul Radu
Korne, care băgase spaima în sovietici cu celebra sa Divizie blindată. Astfel de acte nu puteau fi
considerate crime de război. Era evident că arestarea lui Radu Korne fusese făcută la indicaţiile
sovieticilor care, în felul acesta, voiau să-i plătească pentru umilinţa la care fuseseră supuşi. În
lipsă de probe (la sfârşitul anului 1944 era posibil de demontat astfel de acuzaţii de genul "crimă
de război") generalul Korne a fost eliberat, ca în anul 1948 să fie rearestat, pentru alte vini,
desigur imaginare. A stat şi el în celula 17 din Jilava. Cu o lună înainte de venirea mea, a fost
scos şi dus la aşa-zisul spital de la Văcăreşti, unde a şi murit, în aprilie 1949. De la colegii mai
vechi din celula 17 am aflat că generalul Korne fusese chinuit în mod bestial de Maromet şi
banda sa de criminali, printre altele prin ţinerea sa în lanţuri, numai în cămaşă, în lunile reci, în
curtea închisorii, ore întregi, fiind scuipat şi batjocorit în tot felul.
În textul Convenţiei de Armistiţiu mai era stipulată şi arestarea pentru "activitate fascistă".
Cu o astfel de încadrare (necontestabilă, îşi ziceau comuniştii, de către Puterile Aliate), comuniştii
şi-au permis să condamne sute şi sute de mii de oponenţi, pe care i-au etichetat, aproape pe toţi,
"fascişti". Multă vreme ei au reuşit să păcălească Occidentul, nu însă şi pe români.
Din nefericire pentru umanitate, comuniştii de pretutindeni au reuşit să împiedice "un
Nürnberg al comunismului", chiar dacă astăzi se ştie cu precizie că în numele acestei utopii au
fost omorâţi peste 100 milioane de oameni. Ai "noştri" locuiesc în vile somptuoase, au pensii de
invidiat, dau interviuri pentru presă şi sunt chiar decoraţi de câte urmaşii victimelor lor... Jalnică
societate românească!
Au trecut 50 de ani de la despărţirea de Elie Bufnea şi în tot acest timp n-am mai auzit
nimic despre el. În serile de la Jilava ne vorbea cu duioşie de soţia, dar mai ales de fiica sa, pe
care o lăsase studentă. Era îngrozit la gândul că fusese exmatriculată. Dacă această "Memorie"
va cădea în mâinile fostei domnişoare Bufnea sau a nepoţilor, îi rog să ia legătura cu
subsemnatul prin intermediul revistei.
În semn de omagiu, voi aminti lucrările lui Elie Bufnea, apărute până la 23 august 1944:
Voluntarii români în Siberia (1928); Cruciaţi, tirani şi bandiţi (1931) vol. I; În Rusia sovietelor
(1931) vol. II; În Siberia lui Kolceak (1942); FIDAC, Cuvânt comemorativ (1932); Das
Rumänische Volk (1942); Pe drumuri japoneze (1942); Păţaniile unui caporal (1942); Transilvania
şi Românismul (1943); Cadastrul şi cărţile funciare; "Ţara noastră", periodic editat de Elie Bufnea
la Vladivostok (1920), apărut în 15 numere.

Sabin Ivan s-a născut la 19 ianuarie 1926, la Turnu Severin;

de profesie medic, în prezent pensionar;
fost deţinut politic, condamnat la 7 ani temniţă grea (1949-1956);
a fost senator PNL-CD între anii 1990-1996, membru în Comisiile parlamentare de anchetă
pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi din Decembrie 1989; membru în Comisiile
parlamentare pentru Politică externă, Cercetarea abuzurilor şi Sănătate;
din anul 1996 s-a retras din activitatea politică.
Cărţi publicate:
Medicale: Presopunctura (4 ediţii); Terapii naturale de vacanţă; Să ne tratăm fără medicamente (2
ediţii); Natura, un medic pentru toţi.
Memorialistică: Anchetat, anchetator; Pe urmele adevărului (2 ediţii); Radiografii parlamentare.
De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu.