Sunteți pe pagina 1din 58

Capitolul V

Deportările în masă în perioada


stalinismului târziu, 1949-1951

1. Deportarea în masă din 6-9 iulie 1949:


context sovietic și internațional
Deportarea în masă din iulie 1949 s-a desfășurat după patru
ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta era
așteptată de mai multă vreme de către populație, existând deja pre-
cedentul celei din 12-13 iunie 1941 din RSSM și, mai mult, depor-
tări mai recente din alte regiuni anexate de sovietici, de după 1944 –
Ucraina de Vest, Țările Baltice (numeroase, între 1945 și mai 1949) –,
despre care unii basarabeni auziseră pe diferite canale de informație,
inclusiv de la posturile de radio străine. Din anumite motive, orga-
nizarea operațiunii de deportare în masă din RSSM nu era o priori-
tate imediată a regimului în anii 1944-1948. În acel interval de timp,
regimul sovietic a preferat să opereze represiuni la nivel individual și
de mici grupuri, iar alteori de grupuri mai mari, care puteau ajunge la
câteva sute de persoane. Un exemplu în acest sens au fost deportările
din 1946-1947 ale celor percepuți a fi colaboratori ai autorităților ro-
mâne și germane din timpul războiului. Unul dintre cei condamnați
a fost Gheorghe Botnaru, născut în anul 1899 la Strășeni. Acesta a
fost arestat pe 30 martie 1946, fiind acuzat conform articolului 54,
punct 1 al Codului penal al RSS Ucrainene. Capul de acuzare con-
sta în faptul că în perioada 1941-1944 a colaborat cu administrația

234
românească și a trădat câțiva activiști sovietici din Strășeni. Drept
bază pentru învinuirea sa au servit înseși mărturiile persoanelor
care ar fi fost condamnate din vina sa la termene de detenție de către
jandarmeria română. Ca și în alte cazuri din această categorie de
condamnați, Botnaru era condamnat de Tribunalul Militar al trupe-
lor Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenească. Pedeapsa
a fost pronunțată pe 22 mai 1946, inculpatul fiind condamnat la 10
ani de lagăr de corecție prin muncă și 5 ani de degradare civică, cu
confiscarea întregii averi1.
O altă categorie importantă de persoane supuse represiunilor în
anii care au precedat deportarea în masă din 1949 proveneau din
rândurile celor condamnați potrivit Decretului Prezidiului Sovietu-
lui Suprem al URSS din 4 iunie 1947 privind furtul avutului obștesc.
Dar aceste măsuri punitive nu erau suficiente pentru instaurarea de-
finitivă a regimului comunist sovietic în RSS Moldovenească. Din
acest punct de vedere, se impunea aplicarea unui model implemen-
tat oriunde se instaurase regimul sovietic – deportarea în masă a
țăranilor înstăriți sau, mai degrabă, a tuturor celor care se opuneau
colectivizării. Acest model s-a aplicat în toate țările comuniste ale
Europei Centrale și de Est, cu anumite diferențe de la caz la caz în ce
privește durata, amploarea și gradul de violență aplicat2.
Din perspectiva evoluțiilor generale din URSS în acea epocă, de-
portarea din RSSM era organizată în contextul ultimei etape a sovie-
tizării teritoriilor din Vest, ocupate mai întâi ca urmare a Pactului
Molotov-Ribbentrop în anii 1939-1940 și reocupate ulterior în 1944.
Teritoriile basarabene ale RSS Moldovenești – mai puțin raioanele
din stânga Nistrului, sovietizate anterior – sunt supuse acestor repre-
siuni în masă, care au început imediat după intrarea Armatei Roșii în

1
ASISRM–KGB, dosar 017909, f. 1-2, 8, 52-52 verso, 64-64 verso. A fost reabilitat la
27 ianuarie 1992 de către Procuratura Republicii Moldova, invocându-se faptul că nu
existau probe pentru susținerea învinuirilor aduse.
2
A se vedea, în acest sens, Andrzej Paczkowski, „Poland, the „Enemy Nation”, și Karel
Bartošek, „Central and Southeastern Europe”, în Stéphane Courtois, Nicolas Werth,
Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartošek, Jean-Louis Margolin, The
Black Book of Communism. Crimes, Terror, Repression, Cambridge, Mass., London,
England, Harvard University Press, 1999, p. 363-393, 394-456.

235
regiunile respective și care ating punctul culminant în anii 1947-1949,
când și din alte teritorii ale „Pactului”3 – Țările Baltice și Ucraina de
Vest, inclusiv Bucovina de Nord, – se operează deportarea a sute de mii
de persoane. Numai din Lituania, între 22 și 27 mai 1948 au fost de-
portate peste 40 de mii de persoane, majoritatea contingentului fiind
membri ai familiilor partizanilor locali care luptau cu arma în mână
împotriva comuniștilor, iar în martie 1949 – cca 29 de mii de persoane,
majoritatea de data asta fiind chiaburi4. La rândul său, din Estonia fu-
seseră deportate 20 de mii de persoane în martie 1949, iar din Letonia –
42 de mii de persoane, majoritatea fiind țărani care se opuneau colec-
tivizării5. Din Ucraina de Vest au fost deportate, în octombrie 1947,
cca 78 de mii de persoane, inclusiv 1627 din regiunea Cernăuți, majo-
ritatea membri ai organizației naționaliste ucrainene OUN-UPA, iar
în 1948-1949 – cca 50 de mii, majoritatea fiind așa-numiții chiaburi6.
ÎÎn altă ordine de idei, în 1949 Uniunea Sovietică a declarat ofi-
cial că deține bomba atomică, pe care o deținea, de fapt, din anul
precedent, respectiv Moscova avea paritate nuclear
nucleară cu Statele Uni-
te și temerile că occidentalii ar putea să invadeze URSS s-au redus
considerabil7. Cu toate acestea, regimul sovietic a încercat să recurgă
în propaganda sa la tema unui eventual război cu America, pedep-
sindu-i aspru – la ani de gulag – pe cei care își exprimau entuzias-
mul în legătură cu eventualitatea unui asemenea scenariu și nutreau
speranța că numai astfel vor putea să scape de „raiul comunist”. În-
trucât apogeul deportărilor în masă din perioada postbelică – cel
puțin din teritoriile vizate de Pactul Molotov-Ribbentrop, din Vestul

3
Formulă inspirată din Timothy Snyder, Bloodlands. Europe between Hitler and Stalin.
New York, Basic Books, 2010, care își intitulează al patrulea capitol „Molotov-Rib-
bentrop Europe”, p. 119-154.
4
Nijolė Gaškaitė-Žemaitienė, „The Partisan War in Lithuania from 1944 to 1953”, în
Arvydas Anušauskas, ed., The Anti-Soviet Resistance in the Baltic States, Vilnius,
Genocide and Resistance Research Centre of Lithuania, 2006, p. 37.
5
Aldis Purs, „Soviet in form, local in content: Elite Repression and Mass Terror in
the Baltic States, 1940-1953”, în Kevin McDermott, Matthew Stibbe, eds., Stalinist
Terror in Eastern Europe. Elite Purges and Mass Repression, Manchester, Manchester
University Press, 2010, p. 32.
6
Й. Е. Надольскьий, Депортаційна політика сталінського тоталітарного режиму
в західних областях України (1939-1953 рр.), Лyuьк, Bежa, 2008, p. 206, 226.
7
David Holloway, Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic Energy, 1939-
1956, New Haven, Yale University Press, 1994.

236
sovietic – s-a produs în 1948-1949, se prea poate ca acest lucru să fi
avut o legătură cu încrederea pe care o obține regimul sovietic în
potențialul său de a da o ripostă occidentalilor în cazul că aceștia
ar fi fost deciși să pornească un război împotriva URSS. Stalin nu
uitase ce rezistență aprigă au opus țăranii din vechile teritorii ale
Uniunii Sovietice în anii 1930-1933 și presupunea că etapa finală a
sovietizării noilor teritorii poate crea probleme autorităților.

2. Preliminariile și pregătirea operației de deportare


Principalul contingent al persoanelor deportate în iulie 1949 din
RSSM – comparativ cu cel din 12-13 iunie 1941 – au fost chiaburii,
aceștia alcătuind peste 50 la sută din total. Drept urmare, este im-
portant să vedem din capul locului când și de ce s-a luat decizia de
a deporta în primul rând țăranii înstăriți în Siberia și Kazahstan. O
hotărâre care anticipează operațiunea de deportare în masă din vara
anului 1949 este adoptată cu doi ani mai devreme. Astfel, printr-o de-
cizie a Consiliului de Miniștri al URSS din 17 august 1947 se stabilea
o povară fiscală mai mare decât cea anterioară asupra gospodăriilor
zise culăcești. Zece zile mai târziu, Plenara a XIII-a a CC al PC (b) al
Moldovei aprecia ca o „sarcină primordială” chestiunea organizării
colhozurilor, iar în acest context s-a reiterat dictonul stalinist cu re-
ferire la faptul că în toiul colectivizării lupta de clasă se acutizează8.
De fapt, era un fel de a spune că țăranii vor opune rezistență, conside-
rându-se că cei mai înstăriți – deoarece au cel mai mult a pierde – se
vor afla în fruntea acțiunilor antisovietice. Drept urmare, „dușmanul
de clasă” trebuia combătut cu toate mijloacele posibile, deocamdată
în mod prioritar prin cele fiscale. La 30 august 1947 era adoptată de-
cizia Biroului CC al PC (b) al Moldovei „Cu privire la identificarea
gospodăriilor chiaburești în județele RSSM și impozitarea lor”. Potri-
vit acesteia, erau considerate chiaburești gospodăriile țăranilor care
în timpul ocupației germane și după eliberare angajau mai mult de o

8
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică în Basarabia, Chișinău, Editura „Adrian”, 1994,
p. 77.

237
persoană în timpul recoltării sau cel puțin o persoană la alte lucrări
agricole din timpul anului. Categoriei respective îi erau atribuite și
gospodăriile care închiriau utilaj agricol contra plată în bani sau natu-
ră, obțineau venituri de la mori, oloinițe, precum și uscătorii de fructe
și legume. Un alt criteriu de includere a țăranilor în categoria chiaburi
era arendarea pământurilor și obținerea astfel a unor profituri din
„exploatarea” țăranilor săraci. Orice fel de activitate comercială, cum
ar fi cumpărarea de produse agricole pentru revânzarea lor ulterioară
sau prelucrarea lor industrială, era considerat determinant pentru ca-
lificarea unui țăran drept chiabur9. Cu alte cuvinte, toate elementele
întreprinzătoare din comunitatea rurală pe care se menținea prospe-
ritatea satului în particular și a statului în ansamblu urmau a fi impu-
se unui impozit agricol suplimentar, pe lângă cel obișnuit aplicat tu-
turor gospodăriilor țărănești. Definiția respectivă era în consonanță
cu deciziile adoptate la Moscova în anii 1929-1930 în ajunul lansării
campaniei de colectivizare totală a agriculturii. Cu specificarea că și
acum, după 1947, s-a lăsat o anumită marjă de interpretare care dădea
posibilitatea ca în categoria țăranilor înstăriți, numiți chiaburi, să fie
incluși și o parte însemnată a țăranilor mijlocași sau chiar săraci, așa
cum s-a întâmplat și în URSS în anii 1929-193310.
Ca urmare, acești membri ai clasei de mijloc au fost declarați și
tratați explicit drept dușmani ai poporului, adică criminali, așa cum
se ffăcuse în stânga Nistrului înainte de 1940. În frazeologia oficială,
impozitarea specială a țăranilor înstăriți din punct de vedere eco-
nomic era numită „strâmtorarea chiaburimii ca clasă”, după care
urma faza a doua, de „lichidare a chiaburimii ca clasă”11. Acest lucru

9
Коллективизация крестьянских хозяйствяйств в правобережных районах Молдавской ССР ССР.
Документы и материалы, Кишинев, составители В. И. Царанов, С.Я. Афтенюк, К. Е.
Олейник, М.К. Сытник, И. И. Терехина, Картя Молдовеняскэ, 1969, p. 173-174.
10
Moshe Lewin, „Who was the Soviet kulak?”, în Soviet Studies, Vol. 18, no. 2 (Oct.
1966), p. 193, 197-199; R. Beermann, Comment on „Who was the Soviet kulak?”,
în Soviet Studies, Vol. 18, no. 3 (Jan. 1967), p. 373; Трагедия Советской деревни.
Коллективизация и раскулачивание. Документы и материалы в 5 тома х 1927-
1939, под редакции В. Данилова, Р. Маннинга, Л. Виолы (главные редакторы),
В. Виноградова, Р. Джонсона, Р. Дэвиса, В. Козлова, А. Сахарова, С. Уиткрофта,
Ха Енг Чула, том 2, Москва, РОССПЭН, 1999, p. 17-18.
11
История Всесоюзной Коммунистической Партии (большевиков ( ). Краткий
курс, под редакции Комиссии ЦК ВКП (б (б).
б). Одобрен ЦК ВКП (б(б)
б) в 1938 г., Москва,
Госполитиздат, 1946, p. 182-187.

238
presupunea că identificarea și deportarea chiaburilor corespundea co-
mandamentelor ideologice ale regimului și era o premisă obligatorie
pentru construirea unei societăți comuniste. În acest context, ches-
tiunea legată de responsabilități – care e partea revenită Moscovei în
organizarea deportărilor în masă și care este cea a autorităților loca-
le și a unor lideri concreți – este importantă, dar esențial este faptul
existenței unui plan care trebuia urmat, ceea ce lăsa puțin loc pentru
improvizație și luarea în considerare a prețului uman care trebuia plă-
tit pentru implementarea acestui proiect de inginerie socială.
Anterior, din 1944 și până în iulie 1949, au fost condamnați la
lagăr de corecție prin muncă sau la închisoare țăranii considerați
a fi rău-platnici. Condamnările erau operate la inițiativa organelor
financiare sau a organelor de partid și sovietice, de multe ori pentru
că țăranii nu erau pur și simplu în stare să achite cuantumul excesiv
de impozite, împrumuturi de stat și alte dări către statul sovietic.
Împrumuturile de stat erau oficial benevole, în realitate însă erau
obligatorii și au dus la ruinarea țăranilor. Cei care nu se supuneau
erau bătuți sau închiși. Un exemplu de acest fel a fost povestit de
către o țărancă din Căușeni, Vera Godoroja12:
[Inițial am refuzat să procurăm obligațiuni de stat,] dar după
un timp a venit iarăși hârtie de la Sovietul Orășenesc să achităm
obligațiunile împrumutului de stat (заëм, облигации государствен-
ного займа – în rusă, I.C.), nu mai țin minte exact cât, în orice caz
era vorba de mii de ruble. Mama a refuzat să plătească aceste hârtii,
dar ulterior au venit și au închis-o pentru 2 zile. Noi eram deja mari
și am plecat cu toții la Sovietul Orășenesc, plângeam, îi imploram
să o elibereze pe mama. Au eliberat-o. După aceasta mama a vân-
dut vaca, doi viței, câteva oi, un porc de vreo sută de kilograme și a
cumpărat până la urmă aceste hârtii de stat, obligațiuni. Până acum
regret că nu le-am păstrat. Le aveam cu noi în Siberia și le aveam și
după ce am revenit. Dar unde s-au pierdut, nu știu.
Prin urmare, regimul interpreta refuzul de a achita obligațiunile
de stat ca aparținând registrului politic al manifestărilor „dușmanului

12
Vera Godoroja, din Căușeni, intervievată de Alexei Tulbure în data de 11 august
2012. Sursa: http://enews.md/articles/view/2785 (consultat ultima dată la 24 august
2013).

239
de clasă” și nu pregeta să aplice mijloace coercitive pentru a face
populația să se conformeze. De fapt, cum s-a menționat în alt context
cu privire la Basarabia anilor 1940-1941, „populația era pusă la dări
insuportabile pentru ca în caz de neachitare a lor la termen să se gă-
sească motivul și momentul oportun din partea autorităților sovietice
pentru deportare sau executare în mod nocturn”13. Unele victime ale
politicii fiscale sovietice în RSSM folosite după 1944 erau tratate ca
„dușman de clasă” și condamnate la termene de detenție în instituții
aparținând GULAG-ului URSS, iar unele – în instituțiile penitenciare
ale MAI/MVD, în cadrul căruia intra și GULAG-ul republicii14.
În alte regiuni ale Basarabiei istorice, revenite RSS Ucrainene,
precum ar fi fostele județe Ismail și Cetatea Albă, deportarea chia-
burilor s-a organizat în octombrie 1948. Din aceste teritorii au fost
strămutate cu forța în regiunea Tomsk din Siberia 250 de familii de
chiaburi, alcătuind 1094 de persoane15. În plus, numai în 1947-1948,
în regiunea Ismail a RSS Ucrainene fuseseră arestate 340 de persoa-
ne învinuite de colaboraționism în anii războiului sau de manifestă-
ri antisovietice, dintre care 81 erau moldoveni (etnici români)16.
Pregătirea nemijlocită a operației de deportare din RSSM, denu-
mită ulterior IUG (SUD), va începe în toamna anului 1948. Se pare că
primul oficial local care a pus problema deportării în masă a fost F.
Tutușkin, ministrul de Interne al RSSM, într-o corespondență strict
secretă trimisă în data de 6 septembrie 1948 lui A.V. Ivanov, președinte
al Biroului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice pentru RSSM. Tutușkin
nu menționează direct deportările, dar insistă pe ideea că în anii 1946-
1948 s-a întețit lupta de clasă, mai ales în zona rurală, „elementele
naționaliste moldo-române, chiaburești și speculanții” se opun măsu-
rilor promovate de partid și guvern și organizează acțiuni dușmănoase
ilegale împotriva orânduirii socialiste. Punctul culminant al manifes-
tărilor antisovietice, însoțite de atentate și asasinate asupra activului

13
ANIC, Fond PCM-IGP, dosar 10/1941, f.1.
14
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 212, f. 35, 45, 47.
15
Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы, 1940-е-1950-е гг., Москва,
Терра-Terra, 1994, p. 388.
16
Реабiлiтованi iсторiєю. Одеська область: Книга перша, Упорядники Л.В.
Ковальчук, Е.П. Петровский, Одеса, АТ ПЛАСКЕ, 2010, p. 310, 312.

240
de partid și sovietic, a fost înregistrat în anii 1946-1947, în timpul foa-
metei. Din ianuarie 1948, lupta de clasă s-a intensificat și mai mult
decât în perioada precedentă, de data aceasta scopul dușmanului de
clasă fiind rezistența prin toate mijloacele împotriva colectivizării
agriculturii, considera ministrul de Interne de la Chișinău17.
O lună mai târziu, la 12 octombrie 1948, într-o altă corespondență,
trimisă de data aceasta la Moscova pe numele șefului său, S. N. Kruglov,
ministru de Interne al URSS, Tutușkin pune problema mult mai
tranșant. După cum reiese și din denumirea acesteia, se invoca faptul
creșterii numărului de manifestări antisovietice din partea chiaburi-
lor, ceea ce, prin urmare, determina luarea imediată a unor măsuri în
vederea „izolării” lor. Legătura dintre scrisoarea trimisă pe numele lui
Ivanov și ulterior lui Kruglov este una directă, întrucât multe argu-
mente sau chiar pasaje întregi din prima corespondență se repetă în cea
de-a doua. Tutușkin menționează că în ultimii doi ani și jumătate au
fost înregistrate 44 160 de mii de infracțiuni penale, dintre care 1 654
erau comise de elemente chiaburești, precum și de către comercianți și
cămătari (ultimele două categorii sociale vor constitui al doilea contin-
gent ca mărime al deportaților din iulie 1949). Deși aceste elemente so-
ciale, după cum se observă, alcătuiau mai puțin de 4 la sută din numă-
rul total al „delincvenților”, ministrul de Interne al RSSM era convins
că anume acestea, mai ales chiaburii, constituie partea „cea mai activă
și mai periculoasă”, care se opune din ce în ce mai hotărât acțiunilor
promovate de puterea sovietică. Numărul de gospodării chiaburești
era evaluat la 15 mii, propunându-se deportarea lor în „regiunile în-
depărtate” ale Uniunii Sovietice. Șeful MAI de la Chișinău admite că
organizarea unei asemenea operații ar necesita resurse logistice, teh-
nice și financiare de proporții și, pentru orice eventualitate, propunea
limitarea deportării la cel puțin 5000 de familii18.
Scrisoarea ministrului de Interne al RSSM în care acesta cere
Moscovei organizarea unei deportări în masă este anticipată și de di-

17
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 72, f. 53-54.
18
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 327-333. Pasat citează Arhiva de Stat a Ru-
siei (GARF). Noi am identificat originalul corespondenței la Chișinău, AMAIRM–
MVD, F. 16, inv. 1, d. 72, f. 185-186, 193-194.

241
namica represivă a organelor judiciare din republică. De exemplu, un
raport din 3 septembrie 1948 al Curții Supreme de Justiție stipulează
explicit că „politica represivă” (карательная политика, în original,
în rusă – I.C.) s-a intensificat în 1948 comparativ cu anul precedent.
Se invocă în acest sens numărul celor condamnați pentru așa-nu-
mitele „infracțiuni contrarevoluționare”: în 1947, Curtea Supremă de
Justiție a RSSM a condamnat 95 de persoane, în timp ce în numai pri-
mele 8 luni ale anului următor – deja 170 de persoane. Dintre acestea,
88 de persoane erau trecute în categoria chiaburilor (43 în 1947 și 45
în 1948), constatare care întărea concluziile ministrului de Interne
de la Chișinău, dar și ale Biroului CC al PC (b) al Moldovei și ale Mi-
nisterului Securității Statului (MGB). Este relevantă și componența
etnică a celor condamnați pentru „infracțiuni contrarevoluționare”:
149 din cei 265 de „delincvenți” politici erau moldoveni (etnici româ-
ni), adică cca 56 %; rușii și ucrainenii reprezentau doar cca 10 la sută
(câte 26 de persoane), bulgarii – 4 % (10 persoane), găgăuzii – 1,5%
(4 persoane), evreii – sub 1% (o persoană). Este de remarcat faptul că
printre cei care au fost condamnați în perioada respectivă s-au aflat
16 membri ai organizației antisovietice „Arcașii lui Ștefan” de la So-
roca, 5 dintre ei fiind condamnați la 25 de ani, 5 – la 15 ani și 6 – la 10
ani de detenție. Alte 20 de persoane din grupuri armate de rezistență
fuseseră condamnate la pedeapsa capitală19. Țăranii înstăriți, numiți
peiorativ chiaburi, erau considerați de către stat cei mai mari rău-
platnici. La rândul său, într-un raport al procuraturii RSSM din iunie
1948, la rubrica sabotare a livrărilor de cereale la stat erau menționate
152 de persoane pentru anul 1947 și 151 – pentru primele 5 luni ale
anului următor. De fapt, toți cei 303 „sabotori” erau caracterizați
drept chiaburi20, ceea ce evocă practica anilor 1929-1933 ((și nu numai),
,când țăranii care nu puteau onora impozitele exorbitante față de stat
erau etichetați în termeni ideologici, adică „dușmani de clasă”. ă” ÎÎn rea-
ă”.
litate, cei care nu achitau dintr-un motiv sau altul cotele obligatorii de
cereale către stat proveneau din diferite straturi sociale, inclusiv țărani
săraci, considerați baza socială a regimului sovietic în zona rurală.

19
AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 15, f. 37-39.
20
AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 15, f. 10.

242
Unele gospodării țără r nești nu aveau pur și simplu posibilitatea de a

cultiva terenurile pe care le dețineau, întrucât capul de familie fusese
condamnat anterior. Acesta a fost, de exemplu, cazul țărăncii Elisave-
ta Popescu din s. Gura Căinarului, raionul Florești, condamnată în au-
gust 1948 la 8 ani de închisoare pentru neachitarea cotelor de cereale,
soțul ei fiind condamnat încă în n 1944 la 25 de ani de lag
lagăr de corecție
prin muncă pentru „tră tr dare de patrie””21. Nu întâmplător, unii țărani
tră
care știau că vor fi condamnați pentru neachitarea cotelor obligatorii,
intrau în ilegalitate și creau grupuri armate de rezistență împotriva
regimului sovietic22. MGB al RSSM, la rândul său, condamnase, în
perioada 1947-1948, 266 de persoane ca fiind participante „active la
lupta de clasă a elementelor chiaburești”, care se manifesta prin „te-
roare, diversiuni și agitație antisovietică”. Dintre aceste persoane –
266 în total – față de care s-a aplicat represiunea politică, 203 erau
considerate drept chiaburi23.
ÎÎn scurt timp, decembrie 1948 – ianuarie 1949, în n preg
pregătirile de
organizare a operațiunii de deportare în masă s-a implicat MGB-ul24,
condus de Iosif Mordoveț, cu experiență în domeniu, întrucât a par-
ticipat direct, în 1940-1941, chiar la execuții ale condamnaților poli-
tici25 și a fost unul dintre organizatorii primei deportări în masă a
populației basarabene din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când
deținea funcția de vicecomisar al Comisariatului Poporului pe-
nru Securitatea Statului al RSSM26. Mordoveț menționează, ca și
Tutușkin, pericolul care ar veni din partea chiaburilor în procesul de
colectivizare a agriculturii, precum și rezistența, uneori violentă sau
armată, manifestată de „fruntașii satului” față de activul de partid
și de stat. Șeful poliției politice de la Chișinău revine asupra subiec-
tului într-o corespondență trimisă CC al PC (b) al Moldovei pe 17

21
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 6, d. 74, f. 5.
22
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 72, f. 70-71.
23
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 354.
24
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 350-359; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”,
Кишинев, Институт Истории Академии Наук Молдовы, 1998, p. 34.
25
ASISRM–KGB, dosar 32867, f. 21, 27.
26
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 2, 13. Teodor Botnaru, Alexandru Ganenco, Istoria ser-
viciilor secrete. Breviar
Breviar, Chișinău, Editura, Museum 2004, p. 89-91; Pavel Moraru, Serviciile
secrete și Basarabia. Dicționar, 1918-1991, București, Editura Militară, 2008, p. 162-164.

243
februarie. Textul intitulat sugestiv „Notă a MGB al RSSM privind
specificul chiaburimii basarabene” încearcă să acrediteze ideea că
țăranii înstăriți au reprezentat baza socială a Statului Român și ar fi
furnizat agenți pentru organele de spionaj românești în lupta contra
„oamenilor muncii” și a ilegalității comuniste. Unii dintre aceștia
au revenit prin repatriere în RSSM din România și ar fi răspândit
zvonuri despre iminența unui război cu America și Anglia, pe de
altă parte, încercând să se infiltreze în gospodăriile colective, pen-
tru a submina din interior baza puterii sovietice. Deși nu vorbește
explicit despre nevoia organizării unei deportări în masă, Mordoveț
dă alarma că mulți chiaburi își vând averile și pleacă din republică
în alte regiuni ale URSS sau încearcă să treacă hotarul în România27.
Cu alte cuvinte, se constată că MGB se află în întârziere față MVD
în ceea ce privește formularea nevoii de a organiza o epurare în masă
și argumentele invocate de prima instituție de forță sunt mult mai
elaborate decât ale celei de-a doua instituții. Putem astfel formula
ipoteza că timpul ales pentru o deportare în masă, care oricum avea
să se întâmple, întrucât reprezenta o precondiție pentru „instaurarea
modului socialist de gospodărire în zona rurală, dar și în orașe, nu
era întâmplător. Se aștepta deci ca toți potențialii dușmani ai regi-
mului, basarabeni plecați în România sau în alte republici sovietice,
să revină acasă, amânarea colectivizării alimentând pentru mulți
ideea că RSSM va fi scutită de sovietizarea de tip clasic, practicată în
URSS înainte de 1940. Respectiv, operațiunea de deportare în masă
era menită, în felul în care a fost planificată, să scutească pe viitor
puterea sovietică de organizarea altor operațiuni similare. Mai bine
una care „să-i lovească pe chiaburi în așa fel, încât să nu-și mai poată
reveni niciodată”, spunea Stalin în 1930.
Și organele de partid care coordonau formal activitatea tuturor or-
ganelor locale din RSS Moldovenească discută la numeroase întruniri

27
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 367-368. Într-o primă etapă, basarabenilor
evacuați în România li s-a spus să se înregistreze ca atare pentru a evita repatrierea
forțată, iar ulterior aceste liste au fost predate sovieticilor. Printre aceștia s-a aflat și
Dumitru Crihan, fiul din prima căsătorie al lui Anton Crihan, membru marcant al
Sfatului Țării. Vezi Serafim Saka, Basarabia în n Gulag
Gulag, Chișinău, Editura Meridianul
& Editura Uniunii Scriitorilor, 1995, p. 5.

244
problema lichidării culacilor drept clasă dușmănoasă care se opune
colectivizării. Una din aceste întruniri, din ajunul deportării, a con-
stituit-o Congresul al II-lea al CC al PC (b) al Moldovei, care a avut loc
la 5-6 februarie 1949 la Chișinău. Printre numeroși vorbitori, Nicolae
Coval, prim-secretar al CC al PC(b)M, și Iosif Mordoveț, șef al MGB,
au accentuat necesitatea organizării unei lupte hotărâte împotriva ele-
mentelor „chiaburești-naționaliste” întrucât de acest lucru depindea
reușita construcției colhoznice în raioanele de vest ale RSSM28. Iar
rezoluția Congresului cu privire la agricultură era cât se poate de ex-
plicită în ceea ce privește sarcinile imediate ale organizației de partid
moldovenești. ti. Astfel, se ffăcea referire la nevoia ca, „promovând colec-
tivizarea, organizațiile de partid în timpul cel mai apropiat să corec-
teze definitiv greșelile comise în construcția colhoznică, să intensifice
activitatea organelor de partid în vederea consolidării activismului
politic al țăranilor săraci și mijlocași și să-și unească eforturile în lup-
ta contra elementelor chiaburești-naționaliste”. Totodată, pentru a nu
produce o stare de panică, care să deconspire scopurile imediate ale
partidului, rezoluțiaia ffăcea apel la liderii de partid din teritoriu pentru
a promova construcția colhoznică exclusiv prin mijloace pașnice, leni-
niste, pe baza consimțământului și nicidecum prin obligarea țăranilor
de a intra în colhozuri29.
O altă categorie care a constituit ținta specială a deportării în
masă din iulie 1949 au reprezentat-o „colaboraționiștii regimului
germano-român, foștii agenți ai jandarmeriei, poliției și organelor
de spionaj inamice”. O parte dintre aceștia au fost identificați sau
etichetați ca atare încă în cursul anului 1944 și condamnați la în-
chisoare, lagăr de corecție prin muncă sau exil în așezări speciale. În
1946, când foametea era deja în toi, s-au organizat procese publice
împotriva foștilor colaboraționiști cu „regimul germano-român”.
Momentul nu a fost ales întâmplător, autoritățile comuniste de la
Chișinău, cu acordul sau din inițiativa celor de la Moscova, dorind
să abată atenția de la insuficiența de produse alimentare, care provo-

28
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 87.
29
Коллективизация крестьянских хозяйств, p. 351-352. „Leniniste” nu era decât un
eufemism ideologic pentru „corecte”.

245
case în primăvara anului 1946 numeroase proteste violente și atacuri
în masă asupra depozitelor de grâne, dar și primele cazuri de antro-
pofagie (primul fiind înregistrat la 31 iulie 1946 în satul Milești, raio-
nul Nisporeni, vezi supra, capitolul despre foametea din 1946-1947).
Procesele încep în februarie 1946, dar cunosc apogeul în iunie 1946 –
ianuarie 1947, cuprizând cca 700 de persoane, condamnate la exil
în așezări speciale conform regulilor nou-stabilite de instrucțiunea
Ministerului Securității de Stat de la Moscova din 1946. Judecata s-
a făcut după o procedură simplă de către organele Ministerului de
Interne, mai exact, de către Departamentul de Luptă contra Ban-
ditismului, ceea ce denotă faptul că MAI avea în continuare funcții
de poliție politică (și va avea, deși mai reduse, până la destrămarea
URSS). Comparativ cu anii 1934-1938, când a funcționat Troica
specială a miliției (din cadrul NKVD-ului, comisariat care cumula
atunci și funcțiile de poliție politică prin Direcția de Securitate a Sta-
tului, GUGB), accentul se pune după 1945 pe intrarea în câmpul legal
al condamnărilor politice30. Revenirea la „legalitatea revoluționară”,
reintrodusă după Marea Teroare și suspendată din nou în timpul
războiului, presupunea doar respectarea unor formalități, precum
caracterul public al judecății, prin urmare, prezența inculpatului și a
apărării la ședință era obligatorie, ceea ce însă nu elimina simulacrul
procesului. De multe ori dosarele erau fabricate, așa cum au recunos-
cut înseși autoritățile sovietice în anii imediat următori după moar-
tea lui Stalin, iar învinuirea de colaboraționism cu administrația ro-
mânească sau cu trupele germane din anii 1941-1944 nu era adeseori
decât un mijloc de răzbunare împotriva celor care au făcut parte din
administrația locală în timpul războiului31.
Momentul începerii acestei operațiunii în masă a fost decis de că-
tre conducerea de la Moscova. Anii 1948-1949 au fost stabiliți ca ani
decisivi pentru colectivizare. S-a recurs la modelul practicat în anii
1929-1933, dar au existat și anumite elemente de noutate. Pentru a evita
ieșirea în masă a țăranilor din colhozuri, așa cum s-a întâmplat în anii

30
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism. p. 406.
31
Fapt recunoscut în unele cazuri chiar de autoritățile sovietice, mai ales în anii 1956-
1958. A se vedea, de exemplu, ASISRM–KGB, dosar 016177, f. 317-319, 391-395.

246
1930-1933, s-a decis ca aceasta să fie precedată de o campanie de terori-
zare a locuitorilor de la sate prin deportarea celor mai activi țărani, care
ar fi putut constitui baza socială de opunere transformărilor radicale
în agricultură. În alte teritorii anexate în 1939-1940, conform Pactului
Molotov-Ribbentrop, și apoi reanexate după 1944, precum Țările Bal-
tice și Ucraina de Vest, au fost organizate mai multe deportări în masă,
dată fiind amploarea impresionantă a rezistenței armate față de regimul
din aceste teritorii.
Decizia Moscovei „Cu privire la deportarea din teritoriile RSS
Moldovenești a chiaburilor, a foștilor moșieri și a altor elemente ne-
demne de încredere” a fost adoptată la 6 aprilie 1949 de către Biroul
Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice. Prin aceasta se apro-
ba, de fapt, o hotărâre similară a Consiliului de Miniștri al URSS în
care se specifica acceptarea formală a propunerilor venite din par-
tea Biroului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice pentru RSSM, a CC
al PC (b) al Moldovei și a Consiliului de Miniștri al RSSM. Printre
categoriile menționate ale contingentului de deportați se numărau
în primul rând „chiaburii, foștii moșieri, marii comercianți”, care
urmau a fi deportați conform listelor aprobate de către Consiliul
de Miniștri al RSSM. Alte categorii vizate erau „colaboratorii activi
cu ocupanții germani, persoanele care au colaborat cu organele de
poliție germane și române, membrii partidelor și organizațiilor pro-
fasciste, albgardiștii”, precum și „membrii sectelor ilegale”, la care se
adăugau membrii familiilor categoriilor nominalizate. Deportarea
celorlalte categorii decât „chiaburi, moșieri și comercianți” trebuia
efectuată prin decizia Consfătuirii Speciale a MGB al URSS. În total,
urmau a fi deportate 11 280 de familii, care constituiau nu mai puțin
de 40 850 de persoane.
Planul de deportare în masă din RSSM prevedea evitarea feno-
menelor de evadare a unui număr impresionant de deportați, așa
cum se întâmplase în anii 1930-1933 în Uniunea Sovietică, inclusiv în
RASSM. În acest scop, strămutarea forțată a populației din categoria
dușmani de clasă trebuia efectuată pentru totdeauna, ffără dreptul de
a reveni la baștină, prin anunțarea celor vizați că orice tentativă de
evadare va fi pedepsită sever șii ffără întârziere, conform unui decret al
Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948. Aceeași hotărâre

247
indica regiunile unde va fi operată strămutarea celor deportați din
RSS Moldovenească: regiunea Kazahstanulului de Sud, Djambul și
Aktiubinsk din RSS Kazahă; Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen
și Tomsk din RSFSR. Două instituții erau responsabile de operațiunea
deportării în masă. Prima era MGB, condus la nivel central de către
Viktor Abakumov, desemnat ca responsabil principal. MAI/MVD al
URSS, condus de Serghei Kruglov, era cea de a doua instituție însărci-
nată cu organizarea operațiunii de deportare, misiunea acesteia fiind
însoțirea deportaților de la stațiile de tren până la locul de destinație32.
Acest lucru va determina anumite conflicte dintre cele două instituții
la care ne vom referi la momentul potrivit.
În general, avem mai multe date despre implicarea Ministerului
de Interne în pregătirea deportării din iulie 1949, întrucât s-au pă-
strat mai multe documente emise de această instituție în perioada
respectivă, ceea ce nu a fost cazul Ministerului Securității de Stat de
la Chișinău33. La 9-10 martie 1949, de exemplu, la întrunirea șefilor
secțiilor raionale de miliție, ministrul Tutușkin a menționat că prio-
ritatea organelor MAI este lupta împotriva „elementelor chiaburești,
burghezo-naționaliste”, echivalate cu elementele criminale, iar în al
doilea rând, a făcut referire la furturile din averea socialistă, care era
baza statului sovietic. Cu alte cuvinte, afirmațiile lui Tutușkin sunt
un ecou al campaniilor din anii 1930 din URSS, când domina in-
terpretarea de clasă a cauzelor care determină criminalitatea. Șeful
miliției de la Chișinău nu vorbește direct despre deportări întrucât
nu avea încă ordin de la Moscova de a înștiința subalternii din teri-
toriu despre aceasta, dar accentuează faptul că în contextul colectivi-
zării, care era în toi în RSSM, avea loc acutizarea luptei de clasă, mai
ales din partea elementelor chiaburești. Mai exact, el face referire la
tentativele chiaburilor de a intra în colhoz și de a distruge din interior

32
В. Н. Хаустов, В. П. Наумов, Н. С. Плотников, eds., ЛУБЯНКА. Сталин и МГБ
СССР (март
( 1946-март 1953), Москва, «Материк», 2007, p. 262.
33
După publicarea în 1994 a volumului de documente Трудные страницы…, de către
istoricul Valeriu Pasat, ministrul Securității Naționale a Republicii Moldova, Vasi-
le Calmoi (1992-1997), a dispus distrugerea tuturor stenogramelor întrunirilor și ra-
poartelor secrete ale NKVD-NKGB-MGB-KGB din RSS Moldovenească, nu numai
din perioada stalinistă, dar și din deceniile ulterioare.

248
orânduirea socialistă. Pentru Tutușkin, ca și pentru Stalin în 1933,
delapidările sunt un fenomen de clasă și o manifestare a luptei de
clasă. Soluția care se întrevede din această viziune în ceea ce privește
eradicarea criminalității ar fi extirparea dușmanului de clasă34.
Un aspect important al operațiunii de deportare – parțial cunos-
cut în anumite detalii, dar aproape neexplorat până acum la nivel
de analiză – este legat de strategiile de evitare a deportării de către
unele persoane sau în general reacțiile celor vizați în timp despre
ceea ce îi aștepta. Unii – majoritatea – au ales să evadeze din loca-
litatea în care își aveau domiciliu, își vindeau averea, casele și tere-
nurile și plecau, de regulă, peste hotarele RSSM, în Ucraina sau în
Rusia. Era o reacție contrară a ceea ce scria la un moment dat Alek-
sandr Soljenițîn, când spunea că cetățeanul sovietic nu avea posibi-
litatea să scape de represiune dacă își schimba locul de reședință35.
Nu avem date deocamdată despre soarta ulterioară a acestora din
urmă, dar știm cu siguranță că mulți din RSSM și din alte părți au
optat anume pentru această soluție. Alții, mai inventivi, au încercat
să evite represiunea prin încercarea de a fi excluși din listele de de-
portare. Avem mai puține cazuri documentate de acest fel, dar ele
nu sunt mai puțin relevante din perspectiva varietății strategiilor de
supraviețuire. Spre exemplu, chiaburul Sava Ticot din satul Lidovca,
raionul Ungheni, presupunea din toamna anului 1948 că va fi depor-
tat. Ticot însuși fusese proprietar al unui mare magazin de manu-
factură până la 1940 și între 1941 și 1944, având numeroși angajați.
Cu alte cuvinte, calificarea sa drept chiabur are la bază două criterii,
unul cu referire la activitatea sa comercială și altul privind angajarea
muncitorilor, ambele fiind considerate de regim activități stigma-
tizante din punct de vedere social și ideologic. Acesta era inclus în
listele de chiaburi și, ca să evite deportarea în Siberia, l-a fi mituit pe
un funcționar de rang raional pentru ca respectivul să-l excludă din
liste. Suma convenită era de 1000 de ruble, la care se adăugau patru
kilograme de miere. Prim-secretarul Comitetului Raional Unghe-
ni, Goloșceapov, fusese anunțat despre acest lucru în octombrie 1948

34
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 89, f. 169-172.
35
Aлександр Солженицын, Архипелаг ГУЛАГ ГУЛАГ.

249
printr-o scrisoare anonimă, transmisă secției raionale a Ministerului
de Interne, care a pornit imediat o anchetă. Doi agenți de miliție au
fost implicați în elucidarea cazului, drept urmare s-a constatat că Ti-
cot într-adevăr promisese cantitatea de miere menționată în denunțul
anonim, precum și o șpagă în bani constând în suma amintită comu-
nistului Timofeev, director al Combinatului Industrial Raional Un-
gheni. Numai că mierea nu fusese încă achitată, iar din cele 1000 de
ruble promise fuseseră achitate doar 650 în bani și băuturi alcoolice.
În schimbul șpăgii, chiar dacă neachitată complet, Goloșceapov și-a
îndeplinit promisiunea și a distrus dosarul personal al lui Ticot, care
astfel nu figura în lista culacilor din raionul Ungheni ce se păstra la
Comitetul Executiv Raional din Ungheni. Ancheta a stabilit că Ticot
i-a îndemnat și pe alți locuitori înstăriți din sat să procedeze la fel, însă
unul dintre aceștia, sau mai degrabă vreun activist sau țăran sărac,
s-a indignat de cele aflate și l-a denunțat pe Ticot organelor de partid,
care, la rândul lor, au transmis informația miliției raionale. Cercetă-
rile organelor de resort au înregistrat de asemenea faptul că Ticot era
inclus în lista culacilor de la sovietul sătesc din localitatea Lidovca,
ceea ce ne vorbește de diferite niveluri ale birocrației sovietice pe lân-
gă care se putea interveni pentru a schimba o decizie atât de crucială
precum strămutarea forțată a unei persoane în Siberia. Drept urmare,
Goloșceapov a fost expulzat din partid la 18 ianuarie 1949 printr-o
decizie a Comitetului Raional de Partid Ungheni, urmând ca ulterior
să fie judecat, iar Ticot a fost arestat și i s-a deschis dosar penal. Nu era
unicul caz de acest fel depistat de organele miliției sovietice în raion,
existând cel puțin șase alte cazuri în care cei vizați pentru deportare
aveau rude în conducerea raionului sau organizaseră banchete pentru
aceștia în vederea eliminării lor din listele de chiaburi36.
Cazul lui Ticot este important din mai multe puncte de vedere. El
nu reprezintă nici pe departe un caz izolat și relevă mai multe detalii
cu privire la existența unor relații între guvernați și guvernanți care nu
sunt structurate pe o bază ideologică, ci pe una de interese strict perso-
nale. Or, Goloșceapov este membru al partidului bolșevic încă din 1919,
deci din prima generație de comuniști, zisă romantică, care crezuse în

36
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 18-19.

250
idealurile regimului, în mesajele de emancipare socială și națională care
erau afișate în epocă. În ciuda acestui trecut, el nu considera amoral și
ilegal gestul său de a scăpa o persoană și familia sa de deportarea care
era iminentă dată fiind originea socială a acestora. Dacă o ffăcea pur și
simplu, ffără a avea pretenții pecuniare, am fi putut presupune existența
unui sentiment de compasiune și chiar empatie față de potențiala vic-
timă a regimului. Altfel, gestul oficialului raional reflectă o lipsă com-
pletă de abordare ideologică a chestiunii. La rândul său, cazul discu-
tat mai sus relevă mecanismele exacte prin care o persoană catalogată
drept chiabur putea evita soarta pe care i-o pregătea regimul comunist.
Cu alte cuvinte, dacă la nivel local un individ sau altul nu reușea să
eludeze înregistrarea în categoria chiaburilor din mai multe motive
– probabil mai curând din cauză că într-o comunitate mică, în care
toți cunoșteau foarte bine cine și cu ce se ocupă, era greu de ffăcut așa
ceva. În schimb, se putea interveni pe lângă oficialii de rang raional
responsabili de transmiterea dosarelor de chiaburi la raion, pentru ca
acestea să nu mai ajungă la destinație. Iar listele finale ale persoanelor
deportate erau alcătuite pe baza celor întocmite și aprobate de comite-
tele executive raionale, semnate ulterior și de președintele Consiliului
de Miniștri al RSSM.
În unele cazuri, în listele celor deportați erau incluse persoane de-
cedate de multă vreme. Unele dintre acestea muriseră de ani de zile.
Un exemplu concret în acest sens este cel al lui I. B. Bogdanov, care
era pe lumea cealaltă din 1939, organele de securitate însă l-au inclus
în lista persoanelor care urmau a fi deportate. Cazul nu a fost nici pe
departe unul singular37.
O altă strategie de a evita deportarea în „regiunile îndepărtate”
ale URSS era ciopârțirea terenurilor între rude, în mod fictiv, lucru
care le permitea unora ștergerea lor din lista de chiaburi. Nu puțini au
înțeles că e bine să renunțe la terenurile și utilajele agricole în favoa-
rea colhozurilor, drept pentru care erau primiți în calitate de membri
ai gospodăriilor colective. Aceste practici erau condamnate aspru la
nivel central, fiind etichetate ca strategii de infiltrare a dușmanului

37
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 199; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d.
105, f. 152.

251
de clasă în colhozuri în scopul distrugerii gospodăriei colective din
interior și al compromiterii astfel a modului de producție comunist
(zis „socialist”, în epocă). Autoritățile locale însă aveau, de regulă,
o altă viziune, încurajând intrarea țăranilor înstăriți în colhoz din
moment ce ei contribuiau astfel la consolidarea bazei materiale a
gospodăriilor colective, ceea ce era important din perspectiva înde-
plinirii planului de livrare a diferitelor produse către stat. În caz con-
trar, neavând mijloace necesare de producție și animale de tracțiune
indispensabile cultivării pământului, conducerea colhozurilor era
susceptibilă de a fi învinuită de sabotare a obligațiilor față de stat,
ceea ce risca să se soldeze cu mustrări sau chiar condamnări penale
ale liderilor acestor gospodării38, așa cum s-a întâmplat mai ales în
anii 1933-1935, imediat după colectivizarea în masă din URSS (vezi
supra, capitolul despre colectivizarea și foametea în RASSM).
Alte persoane care urmau a fi deportate sau care intuiau că li
se va întâmpla asta apelau la diferite acțiuni de protest. Una din-
tre aceste acțiuni de protest era amenințarea fățișă sau indirectă a
unor membri ai autorităților locale responsabili de alcătuirea liste-
lor de deportați. Era vorba de scrierea unor mesaje care conțineau
amenințări cu răfuiala fizică sau chiar cu asasinare, atentate la viața
oficialilor prin folosirea unor arme de foc sau incendierea avutului
personal al acestora sau al gospodăriei colective. Uneori, se ajungea
la acte disperate. Pe 3 mai 1949, în satul Vorniceni, raionul Strășeni,
după ce unui țăran care nu putea achita cotele obligatorii către stat
i s-a inventariat averea, a înțeles, probabil, că va fi și deportat și, ca
urmare, a dat foc propriei case și acareturilor. La scurt timp au luat
foc și alte două case aparținând vecinilor39.
Una dintre problemele majore ale pregătirii și desfășurării
operațiunii de deportare în masă din RSSM în 1949 care nu au per-
mis „îndeplinirea planului” respectiv a fost deconspirarea intențiilor

38
În ajunul desfășurării operațiunii IUG, pe data de 21 iunie 1949, intraseră în col-
hoz 1768 de familii de chiaburi, majoritatea fiind expulzate din colhoz în regim de
urgență în ajunul operațiunii. La 6 iulie numai 274 din cele 1768 de familii mai rămă-
seseră în colhoz. Vezi Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 553. ASISRM–KGB,
Дело по операции «ЮГ», f. 120, 312.
39
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 87, 126, 128, 133, 135.

252
puterii de către unii reprezentanți ai diferitelor instituții sovietice.
Observăm că rapoartele MGB tind să evidențieze în special respon-
sabilitatea angajaților de la MAI în acest sens, dar și viceversa. În
realitate, atât angajații primului minister, cât și ai celui de-al doi-
lea erau implicați în egală măsură în asemenea cazuri. Organele de
forță încercau să reducă la minimum participarea localnicilor, de
orice naționalitate ar fi fost, la operațiunea de deportare, întrucât
se considera că aceștia au rude sau prieteni pe care ar fi putut să-i
prevină. Uneori însă era imposibil să fie evitată angajarea localni-
cilor, mai ales a vorbitorilor de limba română, care erau necesari ca
traducători pentru interogatorii cu cei care nu cunoșteau limba rusă,
foarte mulți la aceea vreme. Unul dintre aceștia, sublocotenentul
I.V. Macovei, era traducător la secția MGB din Bălți, care, dată fiind
funcția pe care o avea, a aflat de organizarea deportării și i-a anunțat
despre aceasta pe cunoscuții săi din satul Calanceanca. Soluția su-
gerată era ca aceștia să-și schimbe domiciliul și să se stabilească în
orașul Bălți40, ceea ce înseamnă că Macovei a aflat de la colegii săi de
serviciu că cei care nu vor fi găsiți acasă în timpul operației vor avea
șansa să scape de deportare. Și unele cadre din MAI răspândeau,
neintenționat sau uneori din bravadă, informații despre pregătirile
care erau în toi. De exemplu, la sfârșitul lunii mai 1949, Medvedev,
șeful secției MAI din raionul Căușeni a exprimat în public ideea că
cei care vând ouă sunt chiaburi, care încercau astfel să-și „înstrăine-
ze” averea, ce urma a fi confiscată după deportare, și în așa fel să nu
ajungă în mâinile statului41.
Unele persoane care știau despre apropiata deportare îi informau
și pe alții decât cei vizați în acest sens. La 18 mai 1949, de exemplu,
soția șefului unei organizații de aprovizionare din Chișinău, pe nume
Rosalia Raiburg, o înștiința pe soția unui lucrător operativ de la Secu-
ritate, pe nume Svistunov, să nu-și facă griji în legătură cu neonorarea
de către autorități a promisiunii de a atribui familiei lor un aparta-

40
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 78.
41
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 49; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86,
f. 60-61.

253
ment. Pentru a o convinge că acest lucru nu va mai dura mult, soția lui
Raiburg îi comunică soției lui Svistunov că în curând va avea loc „de-
portarea chiaburilor, comercianților și a altor condamnați” și astfel se
vor elibera multe apartamente42. Detaliile cazului sus-menționat sunt
relevante din mai multe puncte de vedere: în primul rând, se observă
că uneori nici măcar soțiile celor angajați în Ministerul Securității Sta-
tului nu știau despre pregătirile operației de deportare, soții lor respec-
tând cu strictețe conspirația; în al doilea rând, se evidențiază un obi-
ectiv suplimentar al deportării claselor avute, confiscarea locuințelor
acestora pentru a le atribui cadrelor loiale ale regimului, aduse de la
sute și mii de kilometri din Rusia și din alte republici în RSSM43.
Deconspirarea nu era însă legată doar de fenomenul empatiei
unor reprezentanți ai puterii față de potențialele victime. Uneori
informația provenea chiar de la cei care se aflau în relații apropiate cu
liderii supremi ai RSSM. De exemplu, Menealîi, șef al Direcției Arhi-
tectură din cadrul Consiliului de Miniștri, aflase despre pregătirea
operațiunii de deportare din vara anului 1949 de la o persoană care
era oaspete des în locuința lui Gherasim Rudi, președintele guvernu-
lui RSSM. Mai mult, sursa menționată ar fi știut și despre data la care
trebuia să aibă loc deportarea, fiind invocată ziua de 25 mai ca dată
inițială, dar și că din anumite motive aceasta fusese amânată pentru
25 iunie 194944. În realitate, deportarea a avut loc pe 6-9 iulie, dar data
de 25 iunie era una vehiculată nu întâmplător – decizia din 6 aprilie
1949 a Biroului Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice menționa
luna iunie ca termen pentru desfdesfășurarea deportării în masă.
Uneori avem și situații în care unii reprezentanți ai organelor de
forță sovietice manifestau o anumită empatie față de persoanele care
urmau a fi deportate. Spre exemplu, Mihailiuc, împuternicit al secției
orășenești Soroca a Ministerului Securității de Stat, a efectuat o vizită
în satul Redi-Cerneșovăț la sfsfârșitul lunii aprilie 1949, în cadrul căreia

42
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 402; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 46-47.
43
Această aserțiune cu privire la spațiul locativ a fost confirmată explicit de ministrul
Tutușkin la o ședință a MAI al RSSM din 14 septembrie 1950. AMAIRM–MVD F. 16,
inv. 1, d. 199, f. 11.
44
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 82.

254
a avut o întâlnire cu familia directorului școlii locale, Topor. La întâl-
nire erau prezenți soția acestuia și un oarecare Zgardan, împuternicit
al Ministerului Aprovizionării în raion. După ce a băut un pahar-două
de vin, Mihailiuc i-a spus lui Topor că familia sa va fi deportată în
maximum 10 zile, drept dovadă scoțând din geantă 4 dosare, dintre
care unul era pe numele lui Topor și al familiei sale. În momentul acela,
soția directorului de școală a început a plânge, lucru care l-a emoționat
într-atât pe reprezentantul MGB încât acesta a început și el să plângă,
adăugând că regretă ceea ce se va întâmpla cu familia Topor. Lucrul
acesta a devenit cunoscut organelor Securității și, ca urmare, Mihai-
liuc a fost exclus din partid și i s-a întocmit dosar pentru „trădare””45.
Deconspirarea pregătirilor pentru operațiunea de deportare
nu putea fi evitată însă și din cauze obiective. Tuturor persoanelor
strămutate forțat trebuia să li se deschidă dosare din timp, care să
conțină datele biografice ale capului familiei și ale membrilor acesteia.
Informațiile vizau educația, originea lor socială și etnică, domiciliul,
proprietățile deținute, probe ale unor activități sau declarații anti-
sovietice. Aceasta implica solicitarea de informații de la autoritățile
locale, iar uneori interogarea unor martori, ceea ce, evident, avea ca
impact alimentarea unor zvonuri privind așteptata operațiune de de-
portare. Afară de aceasta, e de reținut faptul că de întocmirea dosare-
lor se ocupau mai multe instituții odată, în primul rând MGB dar și
MAI-ul, precum și organele financiare. În Chișinău, în decursul lunii
mai 1949 miliția îi interoga pe șefii administrațiilor locative în încer-
carea de a-i identifica pe comercianții care nu erau trecuți în evidență.
Organizațiile financiare întrebau, la rândul lor, de aceleași autorități
ce locatari dețineau ordine și medalii ale statului sovietic și dacă ci-
neva dintre membrii familiilor în cauză îșii ffăcea serviciul în Arma-
ta Sovietică, informații de care trebuia să se țină cont atunci când se
întocmeau listele „dușmanilor poporului”. Aceștia din urmă – chiar
dacă aveau o origine socială „nesănătoasă” – trebuiau excluși din liste,
cu acordul Consiliului de Miniștri al RSSM. Circulau și zvonuri că un
alt criteriu de selectare a persoanelor pasibile de deportare se referea la

45
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 76-78.

255
întreținerea unei corespondențe cu străinătatea. Nu de puține ori, deși
erau rugați să fie discreți, șefii administrațiilor locative îi informau pe
locatarii de care se interesau miliția, securitatea sau organele financia-
re. Acțiunile suspecte ale diferitelor organe ale puterii sovietice erau
susținute și de informațile transmise de unele posturi de radio străine,
precum Vocea Americii, care vorbeau despre deportarea a mii de oa-
meni din Țările Baltice și Ucraina de Vest. Cei din RSSM conchideau
asfel că în curând vor urma și ei46. Din cauza înmulțirii cazurilor de
deconspirare a operațiunii, la 8 iunie 1949 Mordoveț și Ermolin îi cer
Moscovei să grăbească începerea deportării în masă47.
Conspirația era mai dificil de respectat în ajunul declanșării
operației de deportare în masă. Astfel, faptul că mijloacele de trans-
port cu care persoanele supuse deportării trebuiau să fie duse de la
casele lor spre cea mai apropiată stație de cale ferată erau concentrate
în ajun în localitățile cu pricina trezea, firește, suspiciuni. În unele
cazuri, într-o localitate soseau deodată 150 de camioane și mașini,
precum a fost la Vadul lui Vodă, atunci centru raional, în seara de
5 iulie 1949. Cu o seară înainte de deportare era obligatoriu să fie
instruit activul de partid și sovietic încadrat în grupele operaționale
ce trebuiau să efectueze arestarea și însoțirea familiilor din localita-
te spre eșaloanele repartizate din timp. Or, unii dintre aceștia și-au
înștiințat rudele sau prietenii despre operațiunea de deportare cu câ-
teva ore înainte de declanșarea ei propriu-zisă. Așa s-a întâmplat cu
șeful Secției Raionale de Învățământ din Balatina, A. Zeamă, care,
după ședința Comitetului Raional, a trimis pe cineva în unul din-
tre satele apropiate, Proscureni, în vederea înștiințării familiilor de
chiaburi despre apropiata operațiune de deportare. Același lucru l-au
făcut alți oficiali locali din alte raioane care au participat la întruniri
similare în seara zilei de 5 iulie48.

46
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 51-61.
47
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 311.
48
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 151-152.

256
3. Declanșarea operației „IUG”
După decizia Consiliului de Miniștri al URSS, aprobată de Bi-
roul Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949,
operațiunea de deportare din RSS Moldovenească trebuia efectuată
în luna iunie 1949. Acest lucru însă nu a reușit din cauza unor proble-
me legate de pregătirea acesteia. Cea mai importantă cauză a amână-
rii operațiunii ține de procesul lent al întocmirii dosarelor, fapt ce era
determinat, la rândul său, de respectarea măsurilor de conspirație,
dar și de lipsa unei evidențe centralizate a populației, mai ales a ele-
mentelor zise suspecte sau potențial dușmănoase. Nu exista, de ase-
menea, o listă completă a persoanelor care au fost dinstinse cu ordine
și medalii, a celor care au servit în Armata Roșie în timpul războiului
sau care fuseseră recrutați după 1945 și se aflau în ajunul operațiunii
în Armata Sovietică, sau a celor care fuseseră condamnați între
timp la detenție. Inițial, înainte de acceptul formal al organelor de
la Moscova, prima listă de persoane supuse deportării era deja al-
cătuită de către Ministerul Securității de Stat al RSSM la începutul
lunii decembrie 1948 și cuprindea 33 640 de mii de persoane, dintre
care 9 259 erau capi de familie, restul – membri ai familiilor. La în-
tocmirea acestora n-au fost însă folosite datele de care dispunea MAI
al RSSM, precum și listele persoanelor trecute în evidență activă de
către
tre MGB. Drept urmare, la sf sfârșitul lunii decembrie 1948, listele au
fost extinse, cuprinzând deja 40 506 persoane, dintre care 7385 erau
capi de familii din categoria chiaburi, constituind împreună cu mem-
brii familiilor 26 975 de persoane49. Prin decizia de la Moscova din 6
aprilie, numărul de „chiaburi și alte elemente dușmănoase” era fixat
la 11 280 de familii, ceea ce alcătuia 40 850 de persoane50, și sugerea-
ză că familiile erau identificate în mod concret, odată ce se indica
numărul exact al membrilor acestora. În ciuda acestui fapt, listele au
suferit modificări simțitoare în următoarele luni, deși instrucțiunile
în acest sens erau relativ clare, iar contingentul supus deportării era

49
Valeriu Pasat, RSS Moldovenească, p. 318-319.
50
В. Н. Хаустов, В. П. Наумов, Н. С. Плотников, eds., ЛУБЯНКА. Сталин и МГБ
СССР p. 262.
СССР,

257
în linii generale identificat și trecut în evidență. Pe 9 mai însă, la o
lună și ceva de la decizia organelor de la Moscova privind deportarea
din RSSM, lista cu „dușmani ai poporului” se ridică la aproape 14
mii de familii, ceea ce însemna cu cca 5 mii de persoane mai mult
decât cifra invocată în documentul din 6 aprilie 1949. Afară de aceas-
ta, la un moment dat în listele cu persoanele care trebuiau deportate
figurau circa 23 de mii de familii51, ceea ce era dublu față de decizia
conducerii sovietice de la Moscova. Una din explicațiile faptului că
numărul de familii aprobate de către organe superioare de partid
și guvernamentale de la Moscova a fost majorat de două ori este că
instrucțiunea specială a șefului MGB din URSS, Viktor Abakumov,
prin care se reglementa modul de pregătire a operației, de întocmire a
dosarelor și criteriile pe baza cărora unele familii puteau fi scutite de
deportare, a fost adoptată târziu, în mai 1949, și distribuită cu 15-20
de zile înaintea operațiunii, la mijlocul lunii iunie52. Dar explicația
respectivă nu este foarte convingătoare sau, cel puțin, nu elimină alte
motive care au stat la baza alcătuirii unei liste de două ori mai mari
decât cea indicată de Moscova la 6 aprilie 1949. Probabil, mai degra-
bă, numărul relativ mare de cazuri de deconspirare a operațiunii de
deportare înregistrate deja în primele 4-5 luni ale anului 1949 a pro-
dus în rândurile autorităților temerea că cota stabilită de autoritățile
de la Moscova nu va putea fi îndeplinită. Ca urmare, s-a preferat să
existe o listă de rezervă de două ori mai mare, care să permită reali-
zarea planului de deportare, altfel existând riscul ca autoritățile de la
Chișinău să fie învinuite de incompetență sau, mai grav, de sabotare
a ordinelor de la Centru, ceea ce era pasibil de aplicarea unor repre-
siuni împotriva unor responsabili de rang înalt. Mai ales că ordinul
viza eliminarea „dușmanului de clasă”.

51
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 552; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 37;
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 310.
52
Această explicație este invocată într-un raport semnat în iunie 1952 de Mordoveț, doi
împuterniciți ai MGB al URSS și alți trei responsabili de la MGB al RSSM. ASISRM–
KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 311. Această explicație a fost acceptată în întregi-
me de Țaranov, dar care indică greșit pagina de dosar în care se conține informația
sus-numită. Vezi В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 37.

258
Pregătirea nemijlocită a operațiunii de deportare în masă a început
în mai 1949, când de la Moscova au fost trimise câteva persoane care
să se ocupe de coordonarea acesteia împreună cu conducerea locală.
Primul era general-maiorul Ivan Ermolin, împuternicit al Ministe-
rului Securității Statului al URSS, care va semna din 10 mai 1949 toa-
te corespondențele către Moscova cu privire la pregătirile operației,
împreună cu Iosif Mordoveț, ministrul Securității Statului al RSSM.
Cel de al doilea reprezentant mare – de un rang mai important de-
cât cel anterior – era general-locotenentul Nikolai Selivanovski, vi-
ceministru al MAI al URSS. Acesta din urmă semna, la rândul său,
documente alături de Tutușkin, ministru de Interne al RSSM, de
exemplu cele care priveau numărul de vagoane mobilizate, cu pre-
cizări ale locurilor de destinație și cu numele fiecărui șef de eșalon53.
Existau și alți șefi trimiși de Moscova, unii dintre ei fiind implicați și
în alte campanii represive de pe teritoriul RSSM. Unul dintre aceștia
era Nikolai Liutîi-Șestakovski, fost comisar de Interne în RASSM în
decembrie 1937-martie 1938, prin semnătura căruia au fost executa-
te sute de persoane nevinovate în timpul Marii Terori. În perioada
mandatului său, u, de la sf
sfârșitul anului 1937-începutul anului 1938, a
fost creată la Tiraspol o cameră specială pentru torturarea arestaților
care refuzau să depună mărturiile dorite de către organele de interne
din RASSM54. În 1949, Liutîi-Șestakovski era șef adjunct al Depar-
tamentului Așezări Speciale din cadrul MAI al URSS, și în această
calitate a sosit la Chișinău în vederea organizării escortei care trebuia
să însoțească deportații până la locul de destinație, sarcina respectivă
revenind, după cum s-a menționat, MAI-ului55.
Ultimele pregătiri pentru operație ie sunt efectuate la sf
sfârșitul lunii
iunie – primele zile ale lui iulie 1949. S-au verificat încă o dată listele,
eliminându-se, de regulă, familiile care aveau în componența lor un
veteran al războiului din 1941-1945, un membru sau mai mulți care își
f ceau serviciul în Armata Sovietică, precum și cei care erau distinși

cu medalii și ordine sovietice, atât militare, cât și de muncă. La 24

53
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 84.
54
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. I, f. 198.
55
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 82, 83, 89.

259
iunie s-a constituit Statul-Major al MAI, printr-un ordin semnat de
viceministrul de Interne al RSSM Orlov, în scopul coordonării tutu-
ror activităților legate de operațiunea de deportare în masă IUG. Acesta
a dispus crearea unui grup operativ al MAI al RSSM însărcinat cu or-
ganizarea șii desf
desfășurarea tuturor acțiunilor referitoare la completarea
eșaloanelor de trenuri cu cadrele necesare, inclusiv șefii nemijlociți ai
acestora – 30 de persoane, alte 30 de persoane fiind numite adjuncți, și
încă 30 – adjuncți responsabili de aprovizionare. Dintre șefii celor 30
de eșaloane, numai patru persoane reprezentau MAI al RSSM, restul
26 fiind cadre aduse din Ucraina special pentru această operațiune de
deportare, ceea ce denotă gradul de neîncredere al Centrului față de
cadrele locale, chiar dacă și acestea erau aduse anterior, în marea lor
majoritate, din afara republicii. O altă acțiune promovată de Statul-
Major al operațiunii IUG ține de mobilizarea a 900 de persoane care
să însoțească eșaloanele spre locul de destinație, fiecărui eșalon reve-
nindu-i în total 30 de soldați și 2 ofițeri, precum și câte un medic și
două surori medicale. Personalul medical de asemenea a fost adus din
afara RSSM, majoritatea din Moscova, dovadă a unei alte măsuri cu
caracter conspirativ. Cu toate acestea, inițial se preconiza verificarea
datelor personalului medical care urma să fie atribuit fiecărei eșalon,
dar până la urmă s-a considerat inutilă chestiunea aceasta sau s-a ad-
mis că astfel se va amâna șii mai mult data desfdesfășurării operațiunii,
ceea ce nu era de dorit din perspectiva autorităților sovietice, loca-
le și centrale deopotrivă. Organelor MAI le revenea în egală măsură
funcția de pregătire a listei de agenți care trebuiau să fie plasați în fie-
care vagon în parte, aceștia urmând a fi selectați chiar din rândurile
deportaților. Cu alte cuvinte, în cadrul operațiunii IUG, Ministerului
Afacerilor Interne îi revenea responsabilitatea preluării deportaților
de la gările feroviare și transportarea lor la destinație56.
MAI avea, de asemenea, sarcina de a pregăti vagoanele cu tot ce
era strict necesar pentru transportarea deportaților. În vederea în-
deplinirii acestui obiectiv, ministrul de Interne al RSSM, Tutușkin,
a emis un ordin special, în aceeași zi cu ordinul lui Orlov, 24 iunie

56
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 1.

260
1949. Astfel, miliția trebuia să aibă grijă în primul rând de dotarea
vagoanelor cu paturi supraetajate, scări, vase de WC. Vagoanele pen-
tru deportați trebuiau, conform ordinului sus-numit, să fie asigurate
cu rezerve de apă, pâine și zahăr pentru o perioadă de 2 zile. Cea
mai mare problemă – care va suscita învinuiri reciproce între MAI
și MGB – era asigurarea cu butoaie de apă a eșaloanelor (câte unul
la vagon), precum și cu căldări57, ultimele fiind necesare atât pentru
reîncărcarea butoaielor cu apă, cât și pentru repartizarea mâncării
calde de la stațiile de cale ferată care erau obligate să pregătească din
timp o anumită cantitate de hrană. O parte dintre butoaie trebuiau
confecționate, Tutușkin solicitându-i cu două zile mai devreme lui
Coval, șeful guvernului RSSM, acordarea a 3,5 tone de oțel-balot
pentru confecționarea cercurilor de butoaie, 2 tone de fier pentru
confecționarea unor plăci în vederea reparării acoperișului vagoa-
nelor, dar și 112 metri cubi de lemn tare și 59 de metri cubi de lemn
moale, precum și alte materiale58. În ceea ce privește transportul,
MAI a alcătuit o listă a unităților de transport disponibile în cadrul
instituției, care urmau să fie mobilizate, în total 132 de unități, 40
dintre care erau de producție străină. Acestea fie erau confiscate din
unele țări europene în 1944-1945, fie primite prin programul Lend-
Lease al guvernului american în anii războiului. Printre acestea se
aflau mașini franceze de marca Peugeot, dar și Studebaker
Studebaker, ultimele
folosite pe Frontul de Est de către vestitele aruncătoare sovietice de
proiectile reactive Katiușa. Urmau să fie mobilizate nu numai vehi-
cule, dar și motociclete, inclusiv 15 de marca Harley-Davidson59.
În schimb, autoritățile MGB aveau misiunea de a se ocupa de ce-
lelalte aspecte ale operațiunii de deportare, precum ar fi pregătirea
listelor și a dosarelor „chiaburilor, comercianților, moșierilor și ale
altor elemente ostile”, arestarea și însoțirea persoanelor vizate și a fa-
miliilor acestora până la stația de cale ferată stabilită din timp. Poliția
politică sovietică trebuia, de asemenea, să prezinte celor de la poliția
civilă listele agenturii din rândurile persoanelor deportate, în așa fel

57
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 19, 27.
58
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 29.
59
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 31-40.

261
încât în fiecare vagon să existe cel puțin un informator. Organele
MAI aveau și ele anumite sarcini până la îmbarcarea deportaților în
trenuri și imediat după aceasta, dar ele trebuiau coordonate cu MGB.
Este vorba de susținerea acțiunilor de identificare a „dușmanilor”,
mobilizarea mijloacelor de transport, căutarea și reținerea persoane-
lor evadate sau a celor care s-au ascuns în ajun, precum și asigurarea
pazei proprietăților și bunurilor lăsate de către familiile deportaților.
Alte responsabilități erau comune, un prilej de a se ajunge ulterior la
noi învinuiri reciproce60.
Majoritatea dosarelor, acelea din prima categorie – „chiaburi,
comercianți și moșieri” –, trebuiau aprobate de Consiliul de Miniștri
al RSSM, iar cele din a doua categorie – „colaboraționiști, albgardiști,
sectanți„ – de Consf
Consfătuirea Specială a MGB al URSS61. Prin urma-
re, guvernul RSSM avea în sarcină, pe lângă organele de securitate,
să alcătuiască listele persoanelor care trebuiau deportate. Acesta le
cerea în scris raioanelor trimiterea într-un termen anume a listelor,
care, pe lângă prim-secretarul Comitetului Raional de Partid, tre-
buiau semnate și de președintele Comitetului Executiv Raional, fără
ca nimeni altcineva să fie informat despre existența listelor și proce-
dura respectivă62. Cu câteva zile înainte de deportarea propriu-zisă,
Consiliul de Miniștri al RSSM aprobase câteva zeci de familii care
urma a fi deportate, provenind din mai multe raioane63 și care fu-
seseră neidentificate anterior sau scoase „pe nedrept” din lista celor
care trebuiau strămutați forțat în „regiunile îndepărtate ale URSS”.

60
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 116, 156, 152, 170, 177, 226, 240, 261; Ibidem,
d. 106, f. 9, 28; ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 128-129 etc.
61
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 385; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 35. Cons-
f tuirea Specială a MGB funcționa anterior și în cadrul Direcției Politice de Stat Unificate/

OGPU din 1922 și apoi al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne/NKVD, din
1934 era un organ extrajudiciar, care condamna persoane după criterii politice, în cazuri
considerate extrem de grave pentru ordinea socială și politică sovietică, procedura de exa-
minare fiind simplificată, nefiind obligatorii, de exemplu, formalități precum completarea
dosarului de interogare cu „probe” ale acuzării, deși acest lucru nu excludea și interogato-
rii, inclusiv ale martorilor. Condamnările erau decise, de regulă, „la pachet”,, ffără prezența
inculpatului sau a apărării, ca și de altfel în cazul condamnărilor de tip administrativ ale
culacilor și ale altor elemente sociale considerate periculoase.
62
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 104.
63
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 304-306.

262
Decizia propriu-zisă de deportare cu stabilirea datei exacte a fost
adoptată de către guvernul RSSM pe 28 iunie 1949, în momentul
când toate pregătirile organelor de Securitate și de Interne erau deja
în toi, apropiindu-se de faza decisivă. Cu alte cuvinte, hotărârea se-
cretă nr. 509 a Consiliului de Miniștri de la Chișinău „Cu privire la
deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor
moșieri și a marilor comercianți” era menită a justifica post factum
o activitate care fusese întreprinsă în mod ilegal chiar făcând tri-
mitere la cadrul juridic sovietic în vigoare. Conform acestei decizii,
numărul celor trei categorii de grupuri sociale de „dușmani” se ri-
dica la 11342 de familii, dintre care 752 proveneau din partea stângă
a Nistrului, ceea ce constituia peste 2 000 de persoane. Întrucât una
dintre chestiunile care nu fuseseră reglementate se referea la averea
celor deportați, Consiliul de Miniștri al RSSM adoptă două zile mai
târziu, pe 30 iunie 1949 – cu mai puțin de o săptămână până la în-
ceputul operațiunii de deportare în masă –, o hotărâre în acest sens.
Potrivit acesteia, proprietățile rămase de la deportați – vii, livezi, vite,
utilaj agricol, case64 și acareturi, întreprinderi de producție sau de us-
care a fructelor și legumelor – erau destinate în primul rând pentru
acoperirea restanțelor față de stat, iar restul treceau în proprietatea
gospodăriilor colective din localitate, fără despăgubire, deși anterior
se discutase o variantă care presupunea achitarea costului acestor
bunuri de către colhozuri, în favoarea statului. MAI era responsabil
și de tipărirea formularelor pentru înregistrarea deportaților la căile
ferate și a registrelor care trebuiau întocmite pentru fiecare vagon
în parte. Tipărirea acestora trebuia efectuată noaptea, pentru a res-
pecta condițiile maxime de conspirație65. Chiar în ajunul declanșării
operațiunii, pe 3 iulie, MAI a rezolvat chestiunea privind fondurile
pentru asigurarea cu diurnă a membrilor escortelor care trebuiau
să însoțească eșaloanele de deportați la locul de destinație. S-au în-
tocmit și delegații pentru ofițeri, pentru unii dintre aceștia de 5 zile,
iar pentru alții – de 45 de zile66. Prin urmare, putem presupune că
MAI a admis de la bun început faptul că trimiterea eșaloanelor peste
64
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică…, p. 89-90.
65
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 42.
66
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 73-74.

263
hotarele RSSM poate dura 5 zile din cauza unor probleme tehnice sau
a dificultăților de „extragere” a „elementelor” ostile în timpul stabilit,
de la ora 2 dimineața, pe 6 iulie, până la ora 20 a zilei de 7 iulie.
Consiliul de Miniștri al RSSM a dispus, printr-o decizie din 30 iunie
1949, mobilizarea mijloacelor de transport aparținând ministerelor și
departamentelor din Chișinău în n vederea desf
desfășurării operațiunii de
deportare. În comparație cu mobilizarea mijloacelor de transport de
către MAI, textul documentului emis de guvernul RSSM încerca să
mascheze scopul adevărat al mobilizării vehiculelor, operând cu un
limbaj încifrat, odată ce se menționa că ar fi fost vorba de o acțiune
necesară pentru strângerea cerealelor. Mijloacele de transport trebuiau
să fie pregătite pentru acțiune nu mai târziu de ora 12 a zilei de 4 iulie67.
Cu alte cuvinte, este vorba și aici de măsuri de conspirație, din temerea
conducerii de la Chișinău că unii funcționari și-ar putea înștiința ru-
dele sau prietenii despre acțiunea de deportare și astfel ar exista riscul
creșterii numărului celor care vor încerca să evite represiunea în masă.
În noaptea de 3 spre 4 iulie, personalul eșaloanelor care urma a
însoți deportații până la stațiile de destinație din Rusia și Kazahstan
au plecat din Chișinău spre stațiile de îmbarcare a deportaților, majo-
ritatea sosind a doua zi dimineața. Aceștia au purces imediat la cerce-
tarea locului, au stabilit în mod discret controlul asupra zonei gărilor,
identificând locul exact unde vor fi îmbarcați deportații, care urmau să
sosească în noaptea zilei de 5 spre 6 iulie 1949. Potrivit instrucțiunilor,
toate aceste pregătiri
tiri trebuiau ffăcute cu 24 de ore înainte de începerea
operațiunii IUG, adică până la ora 2 dimineața a zilei de 5 iulie68. În
total, pentru desf
desfășurarea operațiunii de deportare au fost mobilizate
42 975 de cadre, dintre care 4 496 – lucrători operativi ai MGB și MAI,
dintre care 4 012 – din afara RSSM, 13 775 – soldați și ofițeri din MGB,
majoritatea cadrelor provenind din organizațiile de partid și de stat –
24 705 persoane. Numărul milițienilor locali implicați în operațiune
se ridica doar la 300 de persoane, dintre care majoritatea erau mol-
doveni, ceea ce constituia un motiv în plus ca participarea acestora
să fie cât mai redusă. Pentru realizarea operațiunii de strămutare

67
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 345-346.
68
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 148.

264
forțată au fost prevăzute 3071 de autovehicule, dintre care 1550 din
RSSM (din totalul de 2100 existente la acel moment în republică),
iar restul din necesar – 1521 – trebuiau aduse din regiunea militară
Odesa69. În realitate, numărul total al mașinilor mobilizate a fost mai
mare, ajungând la 4069 de unități, 2519 proveneau din regiunea mi-
litară Odesa, dar și din cea Subcarpatică70. Pregătirile de operațiune,
măsurile de conspirație, limbajul folosit în corespondența din-
tre autoritățile locale cu cele centrale, toate acestea aminteau de o
operațiune militară. Cu deosebirea că „inamicul” care trebuia „li-
chidat” nu era unul extern, ci unul intern, majoritatea „inamicilor”
fiind cetățeni – fără voia lor – ai statului sovietic.
Pentru arestarea și însoțirea deportaților de la casele lor la căile
ferate din apropiere au fost formate 2945 de grupe operative, din-
tre care 250 pentru orașul Chișinău, constituite din 7 reprezentanți,
după cum urmează: un lucrător operativ al MGB, doi soldați ai
trupelor de Securitate și 4 reprezentanți ai activului de partid și so-
vietic, iar restul – pentru celelalte localități. În capitală, unei gru-
pe operativ îi revenea arestarea a două familii de „elemente ostile”,
în timp ce în centrele raionale și localitățile rurale o grupă opera-
tivă avea misiunea de a „ridica” 4 familii, dar numărul grupelor
operati era mai numeros, fiind formate din 12 persoane: un lucră-
tor operativ de la Securitate, trei soldați și opt membri ai activului
de partid și sovietic71. Din contingentul care urma să participe la
operațiune, autoritățile aveau cea mai mare suspiciune față de ca-
drele de partid și sovietice, întrucât acestea erau recrutate în mare
parte din populația locală, care avea relații de rudenie, de prietenie,
sau pur și simplu erau solidare cu membrii comunității lor care ur-
mau a fi deportați. Pentru a contracara deconspirarea operațiunii
de către cadrele de partid și sovietice, lucru care putea compromite
operațiunea ținând seama de numărul mare al acestor participanți
la operațiunea de deportare, s-au luat măsuri corespunzătoare. Ne-
încrederea era mare nu numai față de activul rural, dar și față de cel
din raioane. În acest scop, adunările la nivel raional au fost convo-

69
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 5, 311.
70
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 240.
71
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 3, 5-6.

265
cate seara târziu pe 5 iulie, la ora 21, agenda chstiunilor discutate
fiind extinsă asupra mai multor subiecte, precum „pregătirea nesa-
tisfăcătoare a campaniilor de recoltare și livrare a cerealelor către
stat”, „lupta împotriva buruienilor” și altele, astfel încât ședințele să
se încheie noaptea târziu, spre miezul nopții, ca abia la sfârșitul aces-
tora să fie anunțată operațiunea de deportare, care avea să înceapă
în câteva ore. Imediat activul raional era repartizat în sate pentru a
începe, împreună cu reprezentanții MGB, operațiunea de deporta-
re. Majoritatea au ajuns în satele în care au fost repartizați la ora 1
dimineața pe 6 iulie, unde era adunat deja activul local din sat care
urma să fie instruit corespunzător. Din teama ca nu cumva activul
din raion și cel din sate să divulge altor persoane informația pri-
vind operațiunea de deportare care avea să înceapă în curând, s-au
luat măsuri pentru ca nimeni să nu iasă din încăperile respective
unde aveau loc întrunirile de instruire72.
În vederea coordonării acțiunilor de deportare a populației
considerate dușmănoasă față de puterea sovietică, teritoriul RSS
Moldovenești a fost împărțit în 7 sectoare, după cum urmează: Ca-
hul, Râbnița, Bender, Orhei, Soroca, Chișinău, Bălți, orașul Chișinău
având un statut special73. În fiecare sector, precum și în fiecare raion,
a fost numit câte un reprezentant al CC al PC (b) al Moldovei și al
Consiliului de Miniștri al RSSM. Aceștia erau cu toții ruși sau ucrai-
neni, iar din cei 60 de reprezentanți trimiși în raioane, numai 5 erau
moldoveni, în mare parte din Transnistria. Printre ei se aflau și Arti-
om Lazarev74 (în raionul Balatina) și Ivan Codița (în raionul Leova)75.

72
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 96-97.
73
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 439; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 254.
74
Artiom Lazarev (1914-1999), născut la Camenca, în stânga Nistrului, era atunci mi-
nistru al Învățământului din RSSM (1947-1951), în 1951-1953 va fi cu intermitențe se-
cretar al CC al PC (b) al Moldovei, apoi ministru al Culturii din RSSM (1953-1963) și
rector al Universității de Stat din Chișinău (1968-1974), cunoscut ca unul dintre cei mai
aprigi susținători ai ideii existenței unui „popor moldovenesc”, deosebit de cel român.
75
Ivan Codița (1899-1980), născut în Corjova, Criuleni (Basarabia), a fost președinte
al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM în anii 1951-1963. Lista completă a
reprezentanților CC al PC (b) al Moldovei și ai Consiliului de Miniștri al RSSM a fost
publicată de Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 113-115.

266
În ciuda pregătirii intense a operațiunii, care dura deja luni de zile,
în ajunul declanșării acesteia a mai apărut o problemă. Unii dintre
cei incluși în liste, care aveau deja dosare pentru deportare, intra-
seră între timp în colhozuri și, conform instrucțiunii primite de la
Abakumov cu 15-20 de zile înainte de operațiune, țăranii care erau
membri ai colhozurilor nu trebuiau deportați. Prin urmare, aceștia
puteau fi deportați numai dacă erau excluși din colhoz în regim de
urgență. Numărul familiilor din această categorie era de 1768 la data
de 21 iunie 1949, sarcina organelor de partid și sovietice fiind aceea de
a convoca de urgență adunări ale gospodăriilor agricole colective la
care să se decidă excluderea din colhoz a acestor „dușmani de clasă”76.
În unele cazuri acest lucru s-a reușit, în altele – nu, căci în momentul
declanșării operației IUG 274 de familii aveau membri care intraseră
între timp în colhoz, dintre care 264 nu au fost deportate77. Cazul se
poate explica prin faptul că unul din obiectivele organizării deportării
în masă era acela de a pregăti terenul pentru colectivizarea completă a
agriculturii și puterea voia să transmită mesajul că intrarea în colhoz
le va permite țăranilor să evite deportarea. Din alt punct de vedere se
observă că, deși existau ordine anterioare ca cei numiți chiaburi să nu
fie acceptați în colhozuri, acestea au fost neglijate din diferite moti-
ve. Pe lângă motivele evocate anterior (vezi supra), uneori solidarități
locale sau coruperea autorităților împiedicau executarea unor ordine
severe ale regimului sovietic, chiar și în perioada stalinistă.
Oficial, declanșarea operațiunii IUG a fost fixată pentru 6 iulie,
ora 2 dimineața, și trebuia să înceapă simultan în toate localitățile.
În unele raioane însă acest lucru nu a fost posibil. Una dintre cauze
a fost că în anumite raioane a plouat cumplit în noaptea cu pricina și
drumurile s-au desfundat. Mai mult, în unele cazuri vehiculele fuse-
seră parcate cu câteva ore înainte de începutul operațiunii în locuri
nepotrivite. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în raionul Bravicea, din
sectorul Orhei, care coincidea în mare cu teritoriile fostului județ

76
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 120.
77
Vezi Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani, p. 131-132; ASISRM–KGB, Дело по
операции «ЮГ», f. 239, 312-313. Rămâne neelucidat faptul de ce 10 familii au fost
deportate totuși, deși aveau unul sau mai mulți membri în colhoz.

267
cu aceeași denumire, din care împuternicitul Chișinăului, T. Traian,
raporta la CC al PC (b) al Moldovei78:
A plouat tare. Militarii nu au ținut cont de o atare eventualitate,
oprind toate mașinile într-un singur loc, în vale. De cum a pornit
ploaia, mașinile n-au mai putut ieși din văgăună; după instructaj
activiștii au pornit pe jos; așa au ajuns în unele sate abia pe la ora 8
dimineața, pe când populația era deja în câmp. De aceea în aceste sate,
în loc de 31 de familii au fost ridicate numai 29. În satele în care au so-
sit pe la ora 3-4 n-au fost ridicați doar unul sau doi oameni. În prima
zi, din cele 231 de persoane, câte erau conform planului, au fost luate
90, iar la Bravicea – 150-160. Celelalte raioane au îndeplinit planul.
După alte date, oferite de un raport al MAI al RSSM, din Bra-
vicea nu au fost „ridicate” 66 de familii79. Pe majoritatea celor care
au fost deportați, trezirea lor în toiul nopții de către un comando
de necunoscuți – cu excepția celor din activul local – și aducerea
la cunoștință a faptului că sunt arestați conform deciziei organelor
sovietice și condamnați la strămutare „în regiunile îndepărtate ale
URSS” i-a șocat. Unii presupuneau că pot fi deportați, dar au sperat
până în ultimul moment că, poate, acest lucru nu se va întâmpla. Cei
care știau exact că sunt incluși în liste au preferat să se ascundă cu
câteva zile sau ore înainte de declanșarea operațiunii de deportare.
Unii însă, având informație că sunt în liste, au decis să nu se ascundă
sau să-și vândă proprietățile și să-și schimbe locul de reședință, fie la
oraș, fie în afara RSSM, ci să aștepte momentul când vor fi „ridicați”.
Aceștia – puțini, este adevărat – au acceptat cu resemnare arestarea,
cu bagajele făcute din timp și neavând răbdarea să fie duși odată la
gară și să fie îmbarcați. Când membrii grupei operative au intrat în
locuința lor și reprezentantul local a început să dea citire deciziei
organelor sovietice privind deportarea, ei au zis că știu despre ce e
vorba și nu era nevoie să li se citească tot textul până la capăt80.
În alte situații, familii întregi au așteptat
teptat cu bagajele ffăcute să vină
comandoul să-i aresteze și să-i trimită în Siberia, dar acesta nu a mai

78
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 95. A plouat puternic și în alte raioane, de
exemplu, în Ceadâr-Lunga, Taraclia și Congaz: ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 197.
79
AMAIRM–MVD, F. 51, inv. 1, d. 105, f. 151.
80
AMAIRM–MVD, F. 51, inv. 1, d. 105, f. 123.

268
venit. Numai în raionul Orhei, aproape 70 de familii au așteptat acest
moment tragic, care însă, din fericire, nu s-a mai produs81. Alteori,
unele persoane au reușit să evadeze de sub escorta organelor de forță,
dar ulterior au ajuns să plece benevol la destinație82.
Scenele arestării și îmbarcării în mașini pentru transportarea
la stațiile de cale ferată din apropiere au fost redate de către unii
supraviețuitori în cele mai vii imagini83:
Auzim bătăi în ușă… Întreabă mămica: Cine-i acolo? L-am
recunoscut după voce. Era secretarul sovietului sătesc. El spune:
– Deschideți, nu vă temeți. Eu sunt! – Ce-i? Așa târziu! Ce căutați
la ora asta? – Nu vă temeți, deschideți! Mămica deschide și, când
deschide ușa, au năvălit ostași înarmați, soldați ruși înarmați, cu
beretele lor pe cap, cu secera și ciocanul în frunte și cu steaua roșie.
Deodată, cum au intrat, ne-au strigat: – Repede, în mașină! Mămica
a început să răcnească, să-și rupă părul din cap: Ce vreți de la noi?
Bărbatul mi l-ați arestat, mi l-ați luat de la cinci copii … grâne la stat
v-am dat pentru cote! Mi-ați măturat podul, n-a mai rămas niciun
grăunte! Vacă pentru carne v-am dat! Ce mai vreți de la noi?… Vreți
viața noastră? Luați-o! … Am încremenit de spaimă. Nu puteam să
scot un cuvânt… Secretarul acesta zice: – Aveți foarte puțină vre-
me, o jumătate de oră. NU pierdeți timpul! Luați repede și adunați
ce aveți și aruncați în mașină ! Mămica s-a întors la pereți, unde
aveam multe fotografii cu familia, aveam icoane. A început să săru-
te fotografiile, icoanele, apoi am început să ne pregătim. Mama zice:
– N-o să mă încălzească pe mine boarfele astea. Unde ne duc pe noi?
Poate ne duc la moarte… Iar secretarul a pus degetul la gură și a
zis: – N-am dreptul să vă spun. Atâta doar, puteți să luați ce vreți…
Au venit vecinii și, repede, ce le dădea în cale, au început să pună
în mașină: și perne, și ceva de așternut, și-o căldare, un ceaun, o
farfurie… Fuga strângeau și puneau în mașină…Soldații aceia ruși
ne păzeau cu armele asupra noastră. Am ridicat ochii la ei și mi-am
adus aminte că la școală ne puneau să învățăm poezii despre eroii
lor, despre imnurile lor, despre Stalin. Mi-am amintit atunci de-o
poezie despre Stalin, despre Lenin al lor, despre „eroismul” lor și
m-am uitat așa rău, c-o cătătură așa dureroasă de copil și m-am

81
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 94.
82
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 233.
83
Teodosia Cosmin, în volumul Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele româ-
nilor din Basarabia, Ed. Monahul Moise, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2012, p. 273-275.

269
gândit în sinea mea: „Oare despre eroii ăștia am învățat noi poezii
pe de rost? Ca să vină acum să te smulgă din cuibul casei părintești,
să te ducă Dumnezeu știe unde? …”
Unele persoane arestate au ajuns la stațiile de cale ferată cu oi și
capre pe care aveau de gând să le ia cu ei în Siberia, spunând că res-
ponsabilii de la MGB nu i-au informat că acest lucru era interzis. Ase-
menea cazuri au fost înregistrate în raionul Grigoriopol, animalele
fiind aduse la stația de cale ferată din Tiraspol84. Aceste aspecte sunt o
dovadă a faptului că angajații de la MGB nu știau exact instrucțiunile
privind „ridicarea” familiilor și ce bagaje puteau să ia cu ele.
Au existat și gesturi de demnitate umană, exprimate de către cei
incluși în liste. În satul Costuleni, raionul Nisporeni (astăzi, Ungheni),
de exemplu, în momentul în care grupa operativă a MGB și-a i-a ffăcut
apariția în gospodăria familiei Grosu și i-a anunțat pe membrii aces-
teia că urma să fie strămutați în „regiuni îndepărtate ale URSS”, un
membru al familiei a ffăcut un gest care a fost reținut de memoria co-
lectivă a întregii comunități decenii la rând. Mai exact, Eugenia Grosu,
care urma a fi deportată, i-a scuipat în față pe soldații MGB, fapt ce
a fost consemnat în dosarul operativ ca un act ofensator la adresa
autorităților. Eugenia Grosu era inclusă în listele pentru deportați din
motivul că soțul ei, Mihail Grosu, fusese condamnat în 21 iunie 1945
de către Tribunalul Militar al trupelor de interne din RSSM la 15 ani
de muncă silnică în Siberia, sub acuzația că și-a manifestat atitudinea
antisovietică atunci când, la începutul lui iulie 1941, la o săptămână
și ceva de la începutul războiului, a rupt drapelul sovietic de pe sediul
primăriei din localitate85.

84
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 110.
85
Informația ne-a fost oferită de istoricul Octavian Țîcu, Eugenia Grosu fiind bunica
sa. A se vedea și dosarul familiei deportate care confirmă documentar gestul Euge-
niei Grosu: AMAIRM–MVD, dosar 1089, f. 9, 1. Există numeroase cazuri similare
când familia era deportată în iulie 1949 după ce anterior capul acestei familii fusese
condamnat. Numai într-o localitate, Baurci, locuită în majoritate de găgăuzi, fostul
raion Congaz, astăzi în raionul Ceadâr-Lunga, între 1945 și 1948 fuseseră condam-
nate 24 de persoane, ale căror familii au fost deportate ulterior, în iulie 1949. A se
vedea Константин Курдогло, Репрессии и массовые депортации жителей села
Баурчи, Чадыр-Лунгского
--Лунгского р-на Республики Молдова, 1940-1951 гг., Chișinău, Edi-
tura Tipografiei Centrale, p. 198-251.

270
Uneori, persoanele supuse deportării încercau să se opună stră-
mutării lor forțate în Siberia. Unii apelau la arme, cu riscul de a-și
pierde viața. În acest sens, organele de forță nu pregetau să recur-
gă la armele de foc. Alteori – mai rar – membrii comunității locale
care nu erau incluși în liste se revoltau deschis față de decizia de a-i
deporta pe concetățenii lor. Un caz de acest fel a avut loc în raionul
Ocnița, un grup de femei aruncându-se sub roțile mașinii care urma
să transporte familia chiaburului Blându. Abia după ce soldații au
deschis foc de avertisment, femeile s-au speriat și au luat-o la fugă86.
În unele cazuri, unii membri de familie care s-au ascuns cu câ-
teva zile înainte de 6 iulie 1949 au evitat deportarea în Siberia, pe
când cei rămași acasă au fost deportați, în ciuda faptului că aveau o
vârstă înaintată. Vasile Jomiru, originar din satul Ciuciuleni, raionul
Strășeni, astăzi Hâncești, își amintește în acest sens:
Părinții mei, mama – Elena Jomiru și tata – Nicolae Jomiru, erau
incluși în liste, împreună cu buneii, Nicolae Jomiru și Porfira Jomiru.
Părinții știau cu o săptămână înainte de deportare și s-au ascuns în
pădure, iar eu am fost trimis la sora mamei în satul Trușeni, raio-
nul Strășeni. Bunicii au refuzat să se ascundă, considerând că nu au
pentru ce să fie deportați în Siberia. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949,
aceștia, împreună cu nepotul Ion Jomiru, fratele lui Vasile, au fost
deportați în regiunea Tiumen, raionul Berezovo87.
Au fost înregistrate și încercări, multe nereușite și fatale, de a
evita în ultimul moment deportarea în Siberia. Una dintre cele mai
curajoase tentative de a evita deportarea întregii familii, soldată cu
succes, a fost întreprinsă de țăranul Cujbă din raionul Kotovski (azi
Hâncești). Acesta a reușit să fugă cu o armă de vânătoare în pădure
chiar în timpul declanșării operațiunii de deportare. În lipsa sa, fa-
milia i-a fost îmbarcată, dar acesta nu și-a pierdut speranța. A urmă-
rit coloana și, la momentul potrivit, a decis să deschidă focul asupra
activiștilor însoțitori. Aceștia au intrat în panică și s-au ascuns, iar
în acest răstimp Cujbă a pus mâna pe căruța care transporta familia
sa și averea, ascunzându-se în pădure88.

86
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 170.
87
Interviu cu Vasile Jomiru, fost profesor la Institutul Politehnic din Chișinău, 5 sep-
tembrie 2013, Chișinău.
88
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 155.

271
Alteori unii membri ai grupelor operative foloseau armele din do-
tare fă
f ră niciun motiv, astfel fiind omorâte persoane care nici măcar nu
erau incluse în listele pentru deportare. Este cazul Ecaterinei Doroban
din satul Pepeni, raionul Sângerei. Aceasta nu figura în listele de de-
portare, dar a fost reținută la ora 16 pe 6 iulie, împreună cu copilul său
sugaci, de către grupa operativă a MGB, lângă casa socrului său, care
urma să fie deportat, dar acesta se ascunsese din timp și nu putea fi
găsit. O anchetă a MAI al RSSM a stabilit că soldații de la MGB nu știau
exact dacă și ea era în liste și au arestat-o. În drum spre punctul de adu-
nare a arestaților din localitate, soldatul Gheorghi Volkov din trupele
de securitate, student la școala militară din Saratov, după ce a parcurs
cca 200 de metri de la locul reținerii, a împușcat-o
cat-o ffără niciun motiv pe
Ecaterina Doroban89.

4. Conflicte între MGB și MAI în ajunul


și în timpul operației „IUG”
În alte cazuri, responsabilii de la MGB le-au interzis celor deportați
să ia cu ei diferite lucruri care erau oficial permise, precum îmbrăcă-
minte, veselă, mașini de cusut, topoare, fierăstraie, cel mai des fiind
vorba de interdicția de a lua produse alimentare, mai ales pâine90. Din
această cauză, mulți deportați au avut de îndurat foame începând chiar
cu primele zile de la arestare și îmbarcare în trenuri, proces care, con-
trar planului inițial, a durat între 2 și 3 zile. Alteori, în stațiile de cale
ferată lipseau butoaie de apă, care trebuiau repartizate câte unul la fie-
care vagon, în așa fel încât să să se asigure minimul necesar. Situația
aceasta ajunge motiv de dispută dintre organele de Securitate și cele de
Interne, fiecare dintre acestea dând vina unul pe altul. De fapt, respon-

89
Volkov a fost arestat imediat, dar nu cunoaștem ce pedeapsă i s-a aplicat. AMAIRM–
MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 193. Valeriu Pasat menționează acest caz, citând Arhiva de
Stat a Federației Ruse, F. R-9401, inv. 1, d. 3165, f. 115-116, care coincide în linii mari cu
versiunea din arhiva MAI de la Chișinău (Valeriu Pasat, Calvarul, p. 276-277). Există și
o versiune a MGB despre cele întâmplate, dar care numește o altă persoană decât Volkov
(un anume Velov, tot din Saratov) care se ffăcea vinovată de moartea Ecaterinei Doroban.
Cf. ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 177. Versiunea MGB încearcă însă să
găsească explicația celor întâmplate în faptul că Velov ar fi fost în stare de ebrietate.
90
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 227, 155; Ibidem, d. 106, f. 9.

272
sabilitatea asigurării cu butoaie de apă, precum și cu căldări, aparținea
ambelor instituții. O parte din butoaie au fost confecționate sau dis-
tibuite din rezerva MAI, dar o altă parte trebuiau aduse de MGB la
stațiile de cale ferată odată cu deportații91. Cu toate acestea, date fiind
numeroase cazuri în care responsabilii de la MGB nu le permiteau per-
soanelor arestate în vederea deportării să ia cu ele produse alimentare,
este foarte posibil că lipsa grijii de a-i anunța pe deportați să ia cu ei
butoaie să nu fi fost o pură întâmplare, ci mai degrabă un rezultat al
unei acțiuni conștiente a organelor poliției politice sovietice. Putea fi și
o consecință a unei pregătiri ideologice speciale la care au fost supuse
organele MGB în ajunul operațiunii de strămutare forțată, angajaților
acestui minister inoculându-se o ură viscerală față de „dușmanii po-
porului”. De aici și atitudinea dură a acestora față de deportați.
În ansamblu, maniera în care a fost organizată operațiunea de
deportare în masă IUG relevă o viziune oarecum diferită între MGB
și MAI cu privire la persoanele supuse strămutării forțate. Explicația
acestui fapt rezidă probabil din competiția la nivel instituțional din-
tre cele două ministere, precum și din concurența la nivel individual
dintre Iosif Mordoveț, șeful MGB, pe de-o parte, și Fiodor Tutușkin,
șef MAI pe de altă parte. Organele Afacerilor Interne dau impresia
că încearcă să executate cu mai multă fidelitate instrucțiunile ofi-
ciale decât cele ale Securității statului sovietic, care, la rândul lor,
se conduc nu numai de instrucțiuni scrise, dar și de cele nescrise,
primite pe cale verbală. Existența unor instrucțiuni verbale – care nu
pot fi cunoscute cu exactitate, întrucât nu au fost înregistrate – este
confirmată de documente de arhivă. Destul de relevant în acest sens
este un document emis de MGB al RSSM în iunie 1952, care poartă
semnătura lui Mordoveț, a doi subordonați din instituția condusă de
el, dar și a doi împuterniciți ai Ministerul Securității Statului al URSS
(colonel Goțev92 și locotenent-colonel Graciov). Documentul face re-

91
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 170, 212; Ibidem, d. 106, f. 9.
92
Anume A. P. Goțev, și nu Gorțev, cum figurează greșit în volumul publicat de Valeriu Pasat.
Cf. Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 557; Vezi originalul în ASISRM–KGB, Дело
по операции «ЮГ», f. 320; dar și un volum de referință publicat la Moscova: История
сталинского ГУЛАГА, Том: 5, p. 679, 772, 780. Goțev era născut în 1911, în 1948-1950
fiind colaborator al MAI al URSS, iar în anii 1950-1954 – adjunct al șefului Secției a 2-a a
Direcției a 9-a a MGB al URSS, având gradul de colonel. Ibidem, p. 780.

273
ferire la faptul că până la primirea instrucțiunilor scrise de la Mosco-
va, care a avut loc abia cu 15-20 de zile înainte de operațiune, dosa-
rele de evidență erau întocmite la ordinele verbale ale lui Ermolin și
Selivanovski93. Există indicii că în unele raioane aceste instrucțiuni
nu au ajuns în timp util, până la începerea operațiunii, dovadă că
unii deportați au luat cu ei lucruri interzise (oi și capre, vezi supra).
În alte cazuri persoane din MGB le-au interzis deportaților să-și ia
haine, veselă și produse alimentare, ceea ce poate fi mai curând re-
zultatul unor ordine verbale anterioare și nu al inițiativei personale
a unor angajați ai poliției politice.
În linii mari, MGB era instituția care răspundea
spundea de desfdesfășurarea
operațiunii de deportare, printre responsabilitățile sale fiind identifi-
carea „dușmanilor de clasă”, întocmirea dosarelor pe capi de familie,
în care trebuiau introduși și membrii familiilor cu pricina, pregătirea
operațiunii, acțiunile de conspirație, astfel ca persoanele din liste să
nu poată evita deportarea, dar și arestarea propriu-zisă în noaptea de
5 spre 6 iulie 1949, precum și însoțirea până la gara stabilită din timp.
Din acel moment, misiunea MGB se încheia, Securitatea transmițând
persoanele arestate organelor MAI care, la rândul lor, răspundeau de
soarta ulterioară a contingentului deportaților. MAI, prin urmare,
avea în sarcină pregătirea vagoanelor pentru transportarea celor
deportați până la locul de destinație, asigurarea acestora cu toate cele
necesare conform instrucțiunilor, dar și paza lor în așezările speciale,
în acest scop fiind create mai multe comenduiri ale MAI la fața locu-
lui. Internele erau obligate, de asemenea, să identifice și să găsească per-
soanele care se ascunseră în ajun sau evadaseră în timpul operațiunii.
De multe ori însă, organele MAI din teritoriu dublau activitatea celor
de la Securitate, mai ales în perioada premergătoare operațiunii, când,
din anumite motive, miliția efectua documentarea dosarelor celor
supuși deportării în paralel cu organele poliției politice94. În același
timp, deși responsabilitățile MGB și MAI erau împărțite corespunză-
tor etapelor de reținere și predare a persoanelor deportate la stațiile
de cale ferată,, din grupele operative conduse de MGB ffăceau parte și

93
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 310.
94
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 80.

274
soldați militari de la Interne95. Pe de altă parte însă, MGB le-a interzis
categoric colaboratorilor săi să comunice la telefon cu cei de la MAI
în
n timpul desf
desfășurării operațiunii de deportare, ceea ce a indignat
foarte mult conducerea miliției de la Chișinău. Aceasta în cazul în
care comunicarea telefonică era posibilă, întrucât în unele raioane nu
exista legătură directă cu Chișinăul96.
Istoricul are posibilitatea să compare viziunile uneori diferite ale
organelor MGB și MAI față de operațiunea de deportare pe baza do-
sarelor, accesibile în ultimii ani, din arhivele celor două instituții de
la Chișinău. Un fenomen nou97, care nu s-a observat în operațiunea
de deportare din 12 spre 13 iunie 1941, este competiția, deseori des-
chisă, alteori disimulată, a celor două instituții aparținând „orga-
nelor de forță”. În 1941, nici nu se prea putea observa acest lucru,
întrucât în acel moment Comisariatul Poporului pentru Securitatea
Statului (NKGB) fusese separat de Comisariatul Poporului pentru
Afacerile Interne(NKVD) abia în februarie 1941, primul neavând
timpul necesar de a se constitui într-o structură funcțională. Acum,
în 1949, MGB și MAI funcționau de ani de zile ca structuri separa-
te, prima îndeplinind funcția de poliție politică, dar cu o secție de
miliție (civilă), iar a doua – aceea de poliție civilă, miliție, dar având
și o secție care se ocupa de securitatea statului, precum și de contras-
pionaj, deci avea funcții de poliție politică și de serviciu special de
informații. Astfel, se observă că rapoartele privind deportarea din
1949 trimise de MGB al RSSM la Moscova tind să mușamalizeze anu-
mite probleme apărute în cadrul operațiunii IUG, în scopul păstrării
unei imagini impecabile a poliției politice de la Chișinău, existând o
tendință de a da vina pentru toate problemele pe organele MAI. De
exemplu, după cum am văzut mai sus, în deconspirarea operațiunii

95
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 70.
96
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 106, f. 10; Ibidem, d. 105, f. 212.
97
Competiția dintre poliția politică și cea civilă a fost una permanentă în perioada
sovietică, mai mult, acesta nu este doar apanajul regimului totalitar sovietic, ci și al
celor democratice. În Rusia Sovietică, apoi URSS, au existat tensiuni între OGPU și
NKVD, ulterior între NKGB (03.02.1941-20.07.1941) și NKVD, NKGB (14.04.1943-
04.05.1946) și NKVD, MGB și MAI (1946-1953), MGB și MAI (1953-1991). Despre
tensiunile dintre poliția politică și miliție în epoca lui Lenin și Stalin, a se vedea Da-
vid Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, passim.

275
de deportare de către unii colaboratori ai miliției. Rapoartele MAI-
ului de la Chișinău, expediate, de regulă, sub semnătura ministrului
Tutușkin, sunt, prin comparație, ie, mult mai desf
desfășurate, conținând o
listă amplă de incidente din timpul operațiunii de deportare și de
după aceasta. Printre problemele pe care șeful MAI al RSSM le sem-
nalează șefului MAI al URSS, Kruglov, se află: încălcarea de către
MGB (dar și de către activul de partid și sovietic) al RSSM a ordinelor
de conspirație, mai ales în ajunul operațiunii, manifestate prin con-
centrarea de trupe în unele centre raionale și sate, în văzul populației;
selectarea neglijentă a activului de partid și sovietic implicat în „ri-
dicarea” familiilor celor deportați, în așa fel încât în rândurile celor
din urmă s-au dovedit a fi prieteni, rude ale persoanelor incluse în
liste pentru deportare sau chiar persoane care urmau a fi strămutate
forțat în „regiunile îndepărtate” ale URSS. Șeful organelor de Interne
ale RSSM raporta la Moscova că MGB nu le-a prezentat responsabili-
lor de eșaloane lista de agenți, fiecare vagon urmând să aibă conform
instrucțiunilor cel puțin un agent care să informeze periodic despre
starea de spirit a populației din vagoane, despre eventualele tentative
de evadare ș.a. De aceea, de multe ori, MAI trebuia să se ocupe în
regim ad-hoc de aceste chestiuni, desemnând, de regulă, cea mai în
vârstă persoană din vagon în calitate de responsabil și persoană de
contact cu autoritățile, abia ulterior înștiințându-le că, de fapt, sunt
obligate să îndeplinească funcția de informatori98. Alteori listele de
agenți erau pregătite, dar organele MGB nici nu se prezentaseră la
gară pentru a le preda celor de la MAI99. Numai în unele cazuri izola-
te s-a raportat la Moscova că nivelul de conlucrare între MGB și MAI
a fost „ideal”100.
În unele cazuri, continua Tutușkin, s-au înregistrat jafuri din
partea subordonaților MGB. În satul Trușeni, raionul Chișinău,
de exemplu, soldați din trupele de Securitate au sustras de la cetă-
țeanul Grozavu (în document, Grozov), inclus în listele pentru de-

98
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 199, 213, 226, 240.
99
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 261.
100
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 106, f. 36 verso.

276
portare, 70 de litri de vin, precum și produse alimentare. În orașul
Bender, imediat după îmbarcarea țăranului Balaban la stația de cale
ferată, un reprezentant al Comitetului Orășenesc de Partid pe nu-
me Eremeev și un soldat al trupelor de Securitate au revenit în gospo-
dăria persoanei deportate, sustrăgând de la acesta un butoi de vin, un
sac de ffăină și o cadă101. Ministrul Tutușkin menționează, de aseme-
nea, și omorârea unor persoane care nici nu erau supuse deportării.
Printre cele mai revoltătoare cazuri citate ca exemplu era cel al asa-
sinării de către soldații MGB din grupa operativă din Strășeni a col-
hoznicului A. Croitoru (n. 1870) din cauză că a refuzat să le dea aces-
tora vin. Membrii familiei lui Croitoru, la rândul lor, au fost bătuți. În
satul Recea, raionul Bravicea, membrii grupei operative a MGB l-au
ucis pe Vasile Sârghi (n. 1906), care nu figura în lista pentru depor-
tare. În satul Pepeni, raionul Sângerei, un soldat din trupele MGB a
ucis o mamă cu copil sugaci,, ffără niciun motiv. Două fete, de numai
16 ani, una din satul Ciuciuleni (Pelaghia Bodrug), alta – din satul
Lozova (I. Ciorescu), ambele localități din raionul Strășeni, au fost
ucise de soldați ai MGB în timpul operațiunii de deportare102.
De multe ori, ajunși la calea ferată cu coloanele de deportați,
organele MGB nu prezentau celor de la MAI listele inițiale ale
persoanelor care urmau a fi strămutate forțat. În cazul când liste-
le erau prezentate de MGB organelor MAI, se constata deseori că
acestea erau refăcute, în lipsa capului de familie fiind înregistrat
ca atare cel mai în vârstă bărbat din familie, apărând probleme cu
evidența deportaților. Drept urmare a acestor greșeli nu s-a reușit,
în opinia MAI al RSSM, deportarea a cca 24% din numărul total al
„dușmanilor de clasă”, ceea ce i-a determinat pe aceștia să complete-
ze rândurile formațiunilor „banditești” armate antisovietice, a căror
combatere intra și în competența miliției. De aceea, spunea Tutușkin
într-un raport din 12 iulie 1949, operațiunea de deportare a fost un
eșec, în condițiile în care numai cca 76 la sută din numărul de per-
soane plănuit care trebuiau deportate au fost arestate și îmbarcate în

101
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 154.
102
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 457, 182 (care citează ASISRM–KGB); am
depistat informația respectivă și în AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 153-154.

277
zilele de 6 – 9 iulie 1949103. Care ar fi explicația faptului că MAI de
la Chișinău prezintă rezultatele operațiunii IUG altfel decât MGB?
Cifra menționată drept „plan de deportare” – de cca 46 de mii de
persoane – nu se regăsește în niciun document. Este foarte posibil
ca Tutușkin să fi încercat astfel să le insufle șefilor săi de la Moscova
ideea că organele MGB al RSSM nu sunt competente. Dacă ipote-
za este valabilă, câștigător în această dispută nu a fost șeful MAI al
RSSM, ci rivalul său de la MGB, Iosif Mordoveț, dacă judecăm după
cariera ulterioară a celor doi104.
La rândul lor, organele MGB dădeau vina pe cele ale MAI-ului
pentru toate problemele apărute în cadrul pregătirii șii desf desfășurării
operațiunii de deportare IUG. De multe ori, acuzațiile erau aceleași pe
care le formula MAI față de MGB: încălcarea conspirației, cu preci-
zarea că despre deportare știau până și persoanele aflate în deportare
în Siberia și care își înștiințau rudele prin intermediul scrisorilor105.
În realitate, de multe ori și unii colaboratori ai MGB erau implicați
în deconspirarea pregătii operațiunii IUG, lucru recunoscut chiar de
rapoartele întocmite de către poliția politică de la Chișinău106.

103
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 149.
104
Istoricul Ruslan Șevcenco consideră că Tutușkin era omul lui Beria, rechemat la
Moscova în 1951 întrucât își îndeplinise onorabil misiunea la Chișinău, contribu-
ind, printre altele, la reducerea nivelului criminalității în RSSM (1946-1951). Însă
funcțiile pe care acestea le ocupă ulterior nu justifică această concluzie, potrivit că-
reia rechemarea lui la Moscova ar fi fost o recunoaștere a meritelor sale. Nici ipoteza
că el era omul lui Beria nu se confirmă, în orice caz nu aceea că făcea parte din an-
turajul lui Beria, întrucât după executarea acestuia în decembrie 1953, Tutușkin este
reabilitat de CC al PCUS, în 1954, după o perioadă în care s-a aflat în dizgrație, fiind
chiar exclus din partid, la 22 aprilie 1952. Printre învinuirile aduse lui Tutușkin era și
aceea că în timpul mandatului său la Chișinău se distra cu femei de moravuri ușoare
chiar în timpul orelor de serviciu, două dintre ele fiind considerate „agenți străini”,
ceea ce pare a fi o informație provenită de la KGB-ul lui Mordoveț. Pentru opinia lui
R. Șevcenco, a se vedea http://baza.md/index.php?newsid=43 (accesat ultima dată
pe 27 august 2013). O biografie extinsă a lui Mordoveț a se vedea în Pavel Moraru,
Serviciile Secrete și Basarabia…, p. 162-164. Pentru informațiile despre Tutușkin,
inclusiv „aventurile” sale amoroase de la Chișinău, a se vedea Никита Петров,
Кто руководил Органами Госбезапасности СССР СССР, 1941-1954, Международное
Общество «Мемориал», Издательство «Звенья», 2010, p. 856-857.
105
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 47, 57-57 verso.
106
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 79.

278
Conflictele dintre MAI și MGB au continuat și după operațiunea
de deportare în masă din iulie 1949. De exemplu, în iunie 1950, în
Strășeni, șeful secției raionale a MGB a interzis personalului său să
susțină organele de Interne în identificarea „elementelor criminale”.
Mai mult, când miliția reținea vreun suspect și cerea permisiunea
MGB-ului de a-l încarcera în arestul preventiv aflat în gestiunea
poliției politice, aceasta era refuzată în mod constant107.

5. Numărul deportaților și reacțiile populației


Conform operațiunii „IUG”, era prevăzută deportarea a 40 850 de
persoane, dar din diferite motive a fost înfănf ptuită strămutarea forțată
nfă
în Siberia a 35 796 de persoane, dintre care 9 864 de bărbați, 14 033 de
femei și 11 889 de copii108. Din totalul familiilor deportate, 7 625 erau
considerate „chiaburești”, restul membrilor acestora fiind acuzați de
colaborare cu „ocupanții germano-fasciști”, dintre care – după unele
date – 305 familii sau cca 1000 de persoane erau din fosta RASSM, de
pe malul stâng al Nistrului109. Pe drept cuvânt, evenimentul a fost nu-
mit ulterior „cea mai mare deportare a populației basarabene”110. Așa
cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei
incluși inițial în liste au fost deportați. De data aceasta, după cum am
văzut mai sus, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare
a ffăcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației
oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rude-
le sau prietenii vizați în acest sens. Autoritățile au încercat să țină în
mare secret cel puțin data desf desfășurării operației, din această cauză,
unele primării au primit listele abia în ziua operației111. Din totalul de
12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 de fa-

107
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 200, f. 11.
108
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 124, 554; Elena Șișcanu, Basarabia sub regi-
mul bolșevic (1940-1952), București, Editura Semne, 1998, p. 105-106.
109
Сергей Дигол, Операция „ЮГ” в левобережной Молдавии: забытый фрагмент
„реабилитированной памяти” памяти”, în AB IMPERIO, no. 2, 2004, p. 269-296.
110
Elena Postică, Teroare și dezmăț: rezistența antisovietică în Basarabia, în „Literatura
și arta”, 3 iulie 1997, p. 7.
111
В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 73.

279
milii, acest lucru având următoarele motive: 264 de familii intraseră
între timp în colhoz (10 dintre acestea au fost totuși deportate); 240
au prezentat, chiar în timpul operației de „strămutare”, dovezi docu-
mentare că unii membri ai familiei își făceau serviciul militar în Ar-
mata Sovietică; 35 de familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 își
schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă112. Până
la 9 iulie au fost găsite cca 1000 de persoane care din diferite motive nu
fuseseră acasă113. De deportare au fost scutite persoanele incluse inițial
în liste, dar care au prezentat interes pentru MGB în vederea folosirii
lor ulterioare ca agenți sau informatori. Este vorba de persoane con-
damnate anterior pentru spionaj în favoarea unei țări străine114.
Despre felul în care a avut loc îmbarcarea, despre refuzul
autorităților de a accepta ajutorul rudelor pentru persoanele care
urmau a fi deportate în timpul operațiunii IUG, precum și despre
condițiile mizerabile din drumul spre Siberia ne vorbesc unele victi-
me ale celor întâmplate115:
La unii veniseră rudele de prin apropiere de Bălți să-i petreacă la
tren și voiau să le mai transmită ceva, dar soldații nu le dădeau voie
și împingeau cu puștile și răcneau. Era un adevărat coșmar. Seara
ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite:
peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și alta erau câte
un rând de polițe și două ferestruici cu gratii (…) Oamenii au intrat
cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat. Aer nu era, că
ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de
atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră. Așa am mers spre
Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau
cu apă. Pe urmă dădeau voie să iasă câte unul din vagon cu căldarea,
să o umple. Dar cât era o căldare de apă la treizeci și cinci de oameni?!
Ne ajungea pe o zi, cu țâra, și pe urmă iar sete și sete, mai ales că pri-
meam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat.
rat. Nevoile le ffăceam

112
Vezi Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani…, p. 131-132. ASISRM–KGB, Дело по
операции «ЮГ», f. 239, 312-313. Aceste detalii sugerează că represiunile staliniste – spre
deosebire de crimele naziste – au avut un caracter mai degrabă funcțional
ional decât intențional
(cel puțin în acest caz). O discuție despre abordarea „funcțională” și „intențională” a terorii
sovietice a se vedea în Barry McLoughlin, Kevin McDermott, eds., Stalin’s’’s Terror. High
Terror and Mass Politics in Soviet Union, London, Palgrave Macmillan, 2003, p. 7.
113
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 152; Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 43.
114
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86, f. 92-95.
115
Margareta Cemârtan-Spânu, în volumul Să nu ne răzbunați, p. 30-31.

280
într-o gaură din scândură, acolo, în podeaua vagonului. Noi, copiii,
nu ne rușinam chiar așa, dar flăcăii și fetele mari ce rușine mai tră-
geau! Fetele, mai ales, își rugau părinții să stea în față, să le acopere.
De spălat pe mâini sau așa ceva nici nu putea fi vorba.
Unii deportați au povestit ulterior că soldații îi băteau cumplit
pe cei care refuzau să urce în mașini, iar în drum spre destinație
primeau hrană o dată la 3 zile, iar alteori – la 6 zile116:
Sora se ascunsese, dar au găsit-o în WC-ul vecinilor… Au bătut-o
cu patul armei, au aruncat-o la pământ și o băteau cu picioarele, apoi
au lovit-o cu capul de remorca mașinii, dar ea tot se împotrivea și spu-
nea: „Puteți măcar să mă ucideți, oricum nu mă voi urca în mașină”.
Mama plângea și o implora pe soră, și eu la fel: „Frosea, urcă, vrei să
te omoare?”. În cele din urmă, Frosea a urcat în mașină. Ne-au dus
la stadion și acolo au îmbarcat în mașina noastră câteva familii din
orășel, după care ne-au dus la gara din Căușeni. Ne-au ținut acolo
până pe 8 iulie când, la ora 3 după-amiază, după ce l-au prins și pe
fratele meu, născut în 1932…Trenul s-a mișcat. cat. Vagoane de marf
marfă.
Vagoanele nu erau curățate, după ce în ele au fost transportate anima-
le. Balega era așa (arată cu mâna). Printre noi erau femei însărcinate,
copii de 5, 7, 9 ani. Toți plângeau. În vagonul nostru erau și bărbați.
Unul din ei, Vanea Racu din Căușeni, îi încuraja pe toți și îi susținea,
era cel mai puternic dintre toți (ulterior a revenit și el la Căușeni). El
împreună cu alți bărbații au ffăcut o gaură în podeaua vagonului și au
aruncat prin ea tot gunoiul care era. Trenul a mers ffără opriri 6 zile,
iar în a 7-a ne-am oprit într-o pădure, în loc pustiu, unde erau bucătă-
rii de campanie. Ne-au hrănit cu terci din ovăz și pâine neagră, era așa
de tare, că nu puteai să o tai nici cu toporul. Au mai mers încă 3 zile și
apoi iarăși ne-au hrănit – cu terci, pâine și ne-au dat apă.
Unele familii au fost deportate repetat în 1949, după ce fuseseră
deportate în 12-13 iunie 1941. Unul dintre aceste cazuri a fost cel al
familiei lui Boris Vasiliev, din satul Molovata, raionul Orhei, care a își
amintește următoarele despre cel de al doilea episod al tragediei fami-
liei sale117:

116
Vera Godoroja, din Căușeni, intervievată de Alexei Tulbure pe 11 august 2012. Sursa:
http://enews.md/articles/view/2785/(consultat ultima dată la 24 august 2013).
117
Boris Vasiliev, Stalin mi-a furat copilăria, Chișinău, Editura Baștina-Radog, 2010, p.
288-289.

281
Era într-o sâmbătă. Veneam cu vacile sătule de la păscut…Obo-
sit după o zi de alergătură, îmi făceam, ca toți băieții, planuri pentru
duminică. Dar când am ajuns acasă, mama m-a rugat: – Borea, în-
jugă repede și adu un poloboc cu apă, să udăm răsadul de tutun, că
planul îi tare mare și vezi ce zile am ajuns…ne paște Siberia… Am
pornit cu Joiana spre râu… Ajungând lângă sovietul sătesc, am ob-
servat un tablou înfiorător: din două căruțe militare, cu cai mari, de
tracțiune (pe vremea foametei, oamenii alegeau grăunțele de ovăz
rămase în baligă și le mâncau), au coborât niște KGB-iști [MGB-iști]
înarmați, cu planșete fixate la șold. Eu, care eram deja „experimen-
tat”, care trecusem Volga în Siberia și mă întorsesem înapoi, știam ce
înseamnă sosirea călăilor comuniști… Am întors carul și, mânând-
o pe Joiana ca pe un cal, am intrat în ogradă. – Ce-i, dragul mamei?
– KGB-ul [MGB-ul] a năvălit în sat! Fugim, mamă!!!.. – Of, Doam-
ne!... Vom scăpa oare vreodată de satana antihristă? Borea, dragul
mamei, ce să facem?... Oare să-mi fi ghicit drept țiganca ceea din
Sverdlovsk că voi călca din nou pe pământul Siberiei?... Ia-o repede
pe Valea și du-o la sora Ileana, s-o ascundă… Treci pe la sora Ta-
mara și spune-i s-o ascundă pe Năstica, să n-o găsească dușmanii…
Și tu, dragul mamei, să nu dormi acasă! Că pe Nadia n-or lua-o… e
nevastă de soldat sovietic, cu medalii… Eu mă duc unde m-or duce
ochii, mai departe de satana roșie, mai departe de antihriști… Vino
să te cuprind, băiatul mamei, vino să te sărut, puiul mamei, că nu-
mai Dumnezeu știe dacă ne-om vedea… M-a îmbrățișat…A trebuit
să treacă încă opt ani ca să mă poată îmbrățișa din nou.
Am făcut cum mi-a spus mama… Mătușa Tamara și moș Ale-
xandru au ascuns-o pe Năstica sub prispă în locul rațelor, și au
clădit la intrare pietre, că nici nu se cunoștea. Apoi am alergat la
Profir Stavinschi, soțul Nadiei. Nadia era gravidă în ultima lună.
– Bade Profir! Au venit KGB-iștii [MGB-iștii] în sat…La noapte
or ridica… – Nu te teme, Borea! De soția mea n-au să se atingă!…
Uită-te la tunica mea: îi plină de medalii și ordine! Pentru dânsele
mi-am vărsat sângele… Nu va intra nimeni în casa mea, nu se va
atinge nimeni de copilașul meu…
În cele din urmă, Boris Vasiliev a reușit să evadeze de sub escortă
și nu a fost deportat a doua oară. În schimb, mama sa a fost depor-
tată încă o dată în Siberia împreună cu Nadia, soția veteranului de
război Profir Stavinschi, cel cu tunica plină de medalii și ordine, dar
care nu l-au ajutat cu nimic. În cele din urmă, instrucțiunile erau

282
foarte relative, ceea ce conta cel mai mult pentru autorități era în-
deplinirea „planului”. Deportarea femeilor însărcinate a fost înregis-
trată și în alte localități. O femeie care trebuia să nască chiar în pe-
rioada operațiunii IUG a fost internată în spital și credea că a scăpat
de urgie, dar în câteva zile (14 iulie) Tutușkin emitea ordin ca aceasta
să fie trimisă la destinație, în regiunea Kurgan, împreună cu copilul
nou-născut, fără nicio întârziere. Numele femeii era Elena Ciobanu
din satul Racovăț, raionul Zgurița (astăzi raionul Soroca)118. Alteori,
persoane bolnave, aflate la spital în timpul desfășurării operațiunii,
erau arestate și deportate, chiar dacă se aflau în stare gravă. Unii
dintre aceștia erau îmbarcați în vagonul special pentru bolnavi, iar
alții – în vagoane comune119.
Reacția populației la deportare a fost diferită. Unii trimiteau
denunțuri la MGB și MAI, la CC al PC (b) al Moldovei, precum și
la alte instituții, în care spuneau că nu au fost deportați toți cei care,
după părerea lor, o meritau120. Persoanele din categoria respecti-
vă se bucurau de cele întâmplate. De exemplu, Eudochia Leca din
Chișinău ar fi spus următoarele121:
Îi deportează pe cei care au trăit bine pe timpul românilor. Chia-
burii ne spuneau că rușii vor pleca, întrucât degrabă vor veni ame-
ricanii, așa ne înfricoșau pe noi, săracii; iar acum s-au convins cu
toții că nu rușii vor pleca, ci ei, chiaburi, sunt deportați.
Cel puțin în Chișinău, după datele înregistrate de KGB, numă-
rul celor care critică acțiunile autorităților era mai mare decât al ce-
lor care le susțineau. Unii își exprimă empatia față de cei deportați.
Muncitorul Ogurțov, lăcătuș la o centrală electrică, a spus despre
deportați că „e păcat de ei, au adunat proprietăți și acum au lăsat
totul”. Tâmplarul Macaris, la rândul său, a afirmat că „azi ei ridică
poporul nostru, iar mâine-poimâine o să-i bată așa de tare, că n-o să
se mai ridice, eu așa știu…”.

118
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 125-125 verso.
119
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 199
120
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 152.
121
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 478; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 205.

283
Alții însă nu se limitau la exprimarea empatiei lor față de victime,
ci proferau amenințări la adresa puterii. În acest sens, funcționarul
R. Rosenthal declara122:
Nu pot să-i suport, au venit trupe speciale ale MAI și toată noap-
tea au ridicat lumea, cum Dumnezeu nu-i blestemă, ridică oameni
nevinovați și își bat joc de ei. Dar lasă că o să vadă ei, din asta n-o să
iasă nimic bun, viața e viață și pentru tot se plătește. După aceasta
o să fie neapărat război. Aș vrea ca astăzi să cadă o bombă în acest
oraș și să se aleagă numai praful din tot ce este aici.

6. Viața după îmbarcarea în „marfare”


Conform ordinului Ministerului de Interne al URSS din 11 iulie
1949, intitulat „Cu privire la primirea, transportarea, cazarea și an-
gajarea în câmpul muncii a deportaților din RSS Moldovenească”,
5000 de familii sau 18 200 de persoane au fost repartizate în regiu-
nea Kurgan, 3280 de familii sau 11 800 de persoane – în regiunea
Tiumen, 2000 de familii sau 7200 de persoane – în regiunea Irkutsk,
1000 de familii sau 4000 de persoane – în regiunea Habarovsk. Aces-
te cifre, după cum se observă, diferă de cele provenite din rapoartele
cu privire la organizarea deportării din 6-9 iulie 1949. Probabil, cele
peste 5 000 de persoane provin din deportări anterioare făcute la
nivel individual.
Deportații au fost tratați, de regulă, ca forță ieftină de muncă de
către administrațiile regiunilor în care au ajuns, fiind uneori cazați,
contrar voinței populației locale, în locuințele acestora123:
După trei săptămâni de mers am ajuns la porțile Siberiei, în Ural.
De-acum, tot la câteva ore trenul se oprea și se auzea vorbă afară.
Petre Cazacu, care știa rusește, ne-a lămurit că sunt „cumpărători”.
Prin satele unde opream, șefii de colectiv veneau să vadă „robii” ca
să-i năimească la lucru, la colhoz, că nu avea cine îngriji pământul și
vitele. Și începeau să ne întrebe: – Câți sunteți? Cum sunteți? Care-i
bărbat mai puternic? Care-i femeie puternică? Bătrâni nu ne trebuie,
copii nu ne trebuie (…) Când s-a luminat de ziuă, ne-au aranjat pe
122
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 478, 480; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 206.
123
Margareta Cemârtan-Spânu, în volumul Să nu ne răzbunați…, p. 34-36.

284
la case, pe la rusoaice. Ele erau toate văduve, vreo trei bărbați erau
numai în tot cătunul, și aceia invalizi de război. Casele erau mici, cu
bucătărie și odaie. Pe rusoaice le-au înghesuit în bucătărie, iar nouă,
fiindcă eram mulți, ne-au dat odăile, să le plătim în zile-muncă.
În urma deportării din iulie 1949, impactul dorit de autoritățile
comuniste sovietice a depășit toate așteptările, indicatorul principal
fiind evoluția ritmului de colectivizare în următoarele luni după eve-
niment. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodării-
lor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32 la sută la
80 la sută din total, alcătuind 97 la sută în ianuarie 1951124. În unele
raioane, chiar a doua zi după declanșarea operațiunii de deportare –
7 iulie 1949 – țăranii au început să intre în masă în colhozuri. Aseme-
nea fenomene au fost înregistrate în raioanele Edineț, Volontirovca
și Ungheni, unde numai într-o zi au fost depuse 402 cereri de intrare
în colhoz125. Alte fenomene similare erau raportate în alte raioane126.
În alte locuri însă deportarea nu i-a convins pe țărani că nu au de
ales, de aceea reprezentanții puterii îi amenințau deschis pe țărani
cu o nouă deportare dacă nu vor intra de bunăvoie ă
ăvoie în colhoz. Astfel,
la începutul lunii septembrie 1949, un oarecare Paniș, instructor al
CC al PC (b) al Moldovei, în cadrul unei vizite în satul Egorovca,
raionul Fălești, a menționat că țăranii care nu vor intra în colhoz vor
fi deportați în Siberia, cea din iulie nefiind decât prima etapă a unei
deportări de o amploare și mai mare. Acesta n-a pregetat să amenințe
gospodarii cu cuvintele: „O să vă strivim cu șinele, acum avem trac-
toare și tancuri”. Paniș a spus explicit că partidul are trei arme cu
care luptă împotriva dușmanilor, prima fiind ideologia, a doua –
cointeresarea materială, iar a treia era coerciția (принуждение, în
rusă, I.C.). În cazul în care prima și a doua nu dau rezultate, partidul
nu ezită să recurgă la cea de-a treia armă, a mai spus acesta127.
Același fenomen – de majorare impresionantă a numărului gospo-
dăriilor care au acceptat să intre în colhozuri – s-a constatat în Țările
Baltice, deși anterior acolo rezistența față de regimul sovietic, mai ales

124
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 46-47.
125
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 150.
126
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86, f. 97.
127
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 269.

285
armată, a fost mult mai pronunțată128. Prin urmare, după operațiunea
de deportare IUG din iulie 1949, cei care alcătuiau majoritatea
populației locale – țăranii–, care erau cei mai refractari față de puterea
sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea față de regimul sovie-
tic. Frica de o nouă operațiune, de o amploare și mai mare, a determi-
nat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte
compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că
nu va cruța niciun fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați
în iulie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai
revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a
autorităților de la Moscova din 26 noiembrie 1948129.
Una din femeile deportate a povestit ulterior, după decenii, o
experiență traumatizantă și inumană, care i-a lăsat sechele pentru
totdeauna130 :
Fiind în lagăr atât fete, cât și băieți, uneori se legau și prietenii,
care cu timpul deveniseră destul de serioase. Pentru a evita even-
tuale sarcini, nouă, fetelor, ni s-au administrat niște injecții foarte
dureroase în piept. După prima injecție am avut o reacție puternică,
temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. După aceea, ni-
ciodată nu am mai putut să îndeplinesc menirea femeii pe pământ,
de a perpetua specia. A fost bine, a fost rău? Ca să mă consolez, îmi
spun că poate a fost mai bine așa, că n-am mai expus încă o ființă
la suferințele vieții.
Ulterior au existat inițiative de continuare a deportărilor, veni-
te din partea autorităților de la Chișinău. Se remarcă, în acest sens,
inițiativa din 16 martie 1951 a lui Leonid Brejnev, prim-secretar al
PCM, dar conducerea de la Moscova a fost împotrivă. Ulterior, la

128
George Swain, „Deciding to Collectivise Latvian Agriculture”, în Europe-Asia Studies,
vol. 55, no. 1 (2003), p. 38, 48-49; Arvydas Anušauskas, Emanuelis Zingeris, eds., Crimes
of the Soviet Totalitarian Regime in Lithuania, Vilnius, International Commission for
the Evaluation of the Crimes of the Nazi and Soviet Occupation Regimes in Lithuania,
2008, p. 10, 32; Rein Taagepera, „Soviet Collectivization of Estonian Agriculture: The
Deportation Phase”, în Soviet Studies, vol. 32, no. 3, (July 1980), p. 379-397.
129
История сталинского ГУЛАГА, Том 1, p. 530.
130
Sanda Șarov, Igor Șarov, „Deportările elitei rurale din RSSM în anii celui de-al Doi-
lea Război Mondial și în perioada postbelică: istorie și memorie”, în Diana Dumitru,
Igor Cașu, Andrei Cușco, Petru Negură, editori, Al Doilea Război Mondial: Memorie
și Istorie în Estul și Vestul Europei, Chișinău, Cartier, 2012, p. 214-215.

286
28 mai 1952, colegiul Ministerului de Interne al URSS a reluat pro-
blema organizării deportării celor care au reușit să evite strămutarea
în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în total 3120 de persoane. Dintre
acestea, 735 de familii (2385 de persoane) și 735 – persoane singu-
re, familiile cărora fuseseră deportate în iulie 1949. În alte republici
proporția celor care evitaseră din diferite motive deportarea în Sibe-
ria era mult mai mare. De exemplu, din Estonia, conform unei decizii
din 29 ianuarie 1949, trebuiau deportate 22 de mii de persoane (7500
de familii), dintre care 9152 de persoane rămăseseră pe loc131. În am-
bele cazuri, referitor la RSS Moldovenească și RSS Estonă, precum și
în cazul altor republici sau regiuni, MGB al URSS își exprimase acor-
dul în sensul deportării tuturor celor care evitaseră strămutarea.
La 10 iunie 1952 aceeași recomandare reapare în raportul adjunc-
tului șefului Secției a 2-a a Direcției a 9-a din cadrul MAI-ului de la
Moscova, Goțev, dar n-a fost materializată până la urmă132. Ca soluție
de compromis, s-a decis ca familiile incluse pe lista de deportare și
care au putut evita pedeapsa să fie impozitate dublu față de perioa-
da precedentă133. Alții însă au fost totuși deportați în mod individual
în Siberia sau Kazahstan, mai ales cei percepuți de regimul sovietic
ca „trădători de patrie” sau „colaboraționiști” cu administrația ro-
mânească sau cu armata germană în timpul războiului. Unul dintre
aceștia a fost Timofei Raețchi (n. 1897) din satul Cosăuți, raionul So-
roca, condamnat la 31 decembrie 1949 de către tre Consf
Consfătuirea Specială
a MAI al URSS la 10 ani de lagăr de corecție prin muncă conform
articolelor 54-1a, 54-6 și 54-10 ale Codului penal al RSS Ucrainene.
Deși fusese condamnat în temeiul a 3 capete de acuzare – spionaj,
trădare și agitație antisovietică –, la ședința din 8 mai 1956 a unei
comisii speciale create ca urmare a Decretului Prezidiului Sovietului
Suprem al URSS din 24 martie 1956, a fost declarat nevinovat134.

131
История сталинского ГУЛАГА, Том: 1. Массовые репрессии в СССР СССР, Москва,
РОССПЕН, 2004, p. 518; Ibidem, Том 5: Спецпереселенцы в СССР СССР, p. 686.
132
История сталинского ГУЛАГА, Том: 5, p. 677-8.
133
В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 78; Valeriu Pasat, Calvarul. Documentarul de-
portărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești, 1940-1950, Moscova, ROSSPEN, 2006,
p. 333.
134
ASISRM–KGB, dosar 06018, f. 2-3, 182-190.

287
Alții din categoria celor care au reușit să evite deportarea, deși
erau în liste, au avut probleme mult timp în legătură cu admiterea
în colhoz sau sovhoz, aceasta fiind unica posibilitate de integrare
socială la țară. Nefiind membri ai gospodăriilor agricole colective,
țăranii „fugari” nu puteau să beneficieze de pensii, ajutoare sociale,
iar copiii erau adeseori marginalizați și stigmatizați de comunitate.
Vasile Jomiru, originar din Ciuciuleni, atunci în raionul Strășeni, azi
în raionul Hâncești, își aduce aminte în legătură cu aceasta:
În Siberia, bunica Porfira [n. 1879] a fost despărțită de bunicul
Nicolae[n. 1877], care a fost internat într-o casă de invalizi, iar fra-
tele Ion [n. 1942] a fost trimis la o casă de copii. Ulterior bunica
a decedat din cauze necunoscute [în 1950], iar bunicul, precum și
fratele meu Ion au reușit să revină în sat, abia după 1956.
Timp de un an de zile, părinții mei Nicolae [n. 1917] și Olga [1915]
și eu am trăit în sat, schimbându-ne în fiecare seară locul, pentru a
nu fi prinși de MGB. Casa noastră a fost confiscată de statul sovietic
și nu ne-a mai fost restituită. Părinții au trimis o scrisoare pe adresa
Consiliului de Miniștri al RSSM. Cei de la guvernul din Chișinău
s-au sesizat și au scris la primărie, dar președintele sovietului sătesc
a mințit că familia noastră avea deja altă casă de locuit și n-am fi
îndreptățiți să ne recuperăm casa. După 1956, ni s-a acordat un lot
de pământ, unde am construit o casă nouă.
La câteva luni de la deportarea din iulie 1949, tata a fost prins,
legat de mâini și dus în arest la Strășeni. I se incrimina că a bătut o
persoană din sat. Atunci el a cerut ca acea persoană să confirme de
față că întra-devăr l-a bătut. Când s-a prezentat, aceasta a spus că
MGB-ul l-a pus să mărturisească acest lucru. Drept urmare, tata a
fost eliberat. Mulți ani, până în 1956, nu am fost primiți în colhoz,
fiind învinuiți că am fi culaci. Tata nu a mai dorit să lucreze în col-
hoz, lucrând cu ziua. În școală eram persecutat de unii profesori, de
exemplu, eram eminent și în clasa a 7-a (în 1954), profesoara care ne
preda disciplina „Constituția URSS” m-a chemat să răspund la tema
„Lichidarea culăcimii ca clasă”. Trebuia de fapt să spun că părinții
mei sunt „dușmani ai poporului”, ceea ce am refuzat. Nu am fost
primit în comsomol, deși alții m-au propus, dar eu nici nu doream
să devin membru. În 1958, am devenit student la Institutul Agricol
„M. V. Frunze” din Chișinău. Am absolvit cu diplomă roșie, aveam
recomandare de a urma doctorantura, dar a fost emisă o hotărâre a

288
Consiliului de Miniștri al URSS cum că diplomele vor fi înmânate
peste un an de lucru conform repartizării. Am protestat împotriva
acestei decizii, fapt pentru care mi s-a retras diploma roșie, despre
asta fiind publicat un articol în Sovetskaia Moldavia că sunt fecior
de culac și încă nu am devenit om sovietic.
Am ffăcut armata în regiunea Murmansk. La aniversarea a 20-a a
sfârșitului războiului [1965], s-au acordat medalii cu prilejul victoriei
Armatei Roșii în 1945. Deși eram comandant de detașament și eram
un militar exemplar, șefii solicitându-mă adesea să țin lecții cu privire
la instruirea militară, nu mi s-a decernat medalie. Atunci am înțeles
că cineva cunoaște dosarul familiei și că faptul etichetării familiei
mele ca aparținând culacilor mai are consecințe asupra mea135.
Se observă, prin urmare, că deportarea în masă din 1949 a afectat
mult mai multe persoane decât numărul celor care au fost strămutați
în Siberia și Kazahstan. Aceste consecințe au fost de durată pentru
copiii și rudele celor deportați sau care au reușit să evite deportarea.
Cei care aveau rude deportate au fost discriminați într-un fel sau
altul, alții devenind fugari și trăind cu frica în sân decenii la rând.
Acești exilați interni pot fi considerați și ei victime ale represiuni-
lor comuniste din RSS Moldovenească, perioada în care ei au fost
nedreptățiți depășind cu mult limitele epocii staliniste.
În ce privește așa-numiții colaboraționiști din timpul războiu-
lui sau membri ai partidelor politice românești din interbelic, in-
clusiv cele de extremă dreaptă, unii din cei care au evitat represiu-
nea în 1949 au fost cooptați ulterior de putere, mai ales la insistența
comunității locale, în pofida recomandărilor din partea autorităților
de la Chișinău sau de la raion136.

135
Interviu cu Vasile Jomiru, fost profesor la Institutul Politehnic din Chișinău, 5 sep-
tembrie 2013, Chișinău. Detaliile din parantezele pătrate au fost adăugate din Ele-
na Postică, coordonator, Cartea Memoriei, vol. 3, Chișinău, Editura Știința, 2003,
p. 47. Vasile Jomiru este și unul dintre participanții la manifestările studențești ca-
racterizate de către regimul sovietic ca „naționaliste” care au avut loc la Institutul
Politehnic din Chișinău în 1970.
136
Așa a fost, de exemplu, în satul Borogani, raionul Comrat, în lunile care au urmat
deportării din iulie 1949. AOSPRM, F. 18, inv. 54, d. 5, f. 32-47, 51-52,

289
7. Drama unei familii – familia Crudu,
de la deportare la revenirea acasă
Pe lângă familia Jomiru, au existat și multe alte familii dezbinate
în acest fel. Una din aceste familii a fost cea a lui Vasile și Teodo-
sia Crudu din satul Cruzești, atunci în raionul Vadul lui Vodă, astăzi
în municipiul Chișinău.
După cum s-a menționat deja, definiția culacului era ambiguă
și lucrul acesta nu a fost întâmplător: cu cât mai confuz era definit
dușmanul, cu atât mai ușor era includerea în categoria respectivă a
oricărei persoane care nu convenea regimului comunist. De exem-
plu, dacă o familie dispunea în ansamblu de o avere impresionantă,
deși dacă se raporta la fiecare membru al familiei, aceasta nu era așa
de mare precum se părea la prima vedere. Familia Crudu din satul
Cruzești era alcătuită din nouă membri: tata, Vasile, născut în 1885;
mama, Teodosia, născută în 1887; fiica Zinovia, din 1925, unica per-
soană care avea să nu fie inclusă în liste întrucât se căsătorise în 1948
și trăia separat de capul familiei acuzat; cel mai mare fiu, Ion, născut
în 1928, precum și alți 5 frați – Petru (n. 1932), Gheorghe (n. 1933),
Sergiu (n. 1934), Constantin (n. 1939) și mezinul, Ștefan (n. 1941).
Familia Crudu avea în proprietate, în 1949, în ajunul deportării, două
case, 11 hectare de pământ arabil, 0,8 ha de viță-de-vie, doi boi, două
vaci și 15 oi137. Pe baza acestor criterii fusese inclusă în lista de chiaburi
încă în anul 1948 și urma să fie deportată în Siberia. Acest lucru s-a
întâmplat în ciuda faptului că definiția oficială a culacului nu ffăcea
referire explicită la mărimea lotului de pământ sau la avere138.
Capul familiei, Vasile Crudu, știa ce însemna includerea în aceas-
tă categorie și a solicitat autorităților raionale ca gospodăria sa să fie
scoasă din lista de culaci, invocând faptul că fă f cuse serviciul militar
în Armata Roșie în n 1944-1945, dar ffără rezultate. În seara de 5 iulie
1949, localitatea Vadul lui Vodă, centrul raionului cu același nume, a
fost invadată de 150 de autovehicule139. Oricât au încercat autoritățile

137
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N00 44, f. 46, 104-105.
138
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 22, f. 396-397.
139
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 151.

290