Osama din cuvinte

“Nu e nimic de înţeles fiindcă, dacă am înţelege, n-am mai supravieţui”,

scrie Dan Stanca pe ultima pagină a unei cărţi pe care Humanitas o va publica în
viitorul previzibil. Intitulat Noaptea lui Iuda, romanul cu pricina sădeşte nelinişti
fertile în mintea cititorului, silindu-l să se frece la ochi înainte de-a se privi în
oglindă. Dacă deconspir că pe aceeaşi ultimă pagină a cărţii îşi face apariţia
Osama Bin Laden, care dă cu aspiratorul pe holul principal al unuia dintre
Turnurile Gemene în dimineaţa lui 11 septembrie 2001, veţi crede că vă aflaţi în
prezenţa unui thriller cu tentă SF. Şi veţi greşi. Noaptea lui Iuda nu este un op de
graniţă sau un exerciţiu de inventică literară. Dimpotrivă, Dan Stanca aruncă
ancora în cotidian şi brodează un text provocator pe marginea unei drame fără
comparaţie. Fiindcă am învăţat cu patru ani în urmă că lumea şi-a refăcut
calendarul. Reperele nu mai sunt înainte şi după Cristos, ci înainte şi după 11
septembrie. Cu funestul corectiv made in England al lui 7.07.2005. Şi cu altele
care probabil că nu vor întârzia.
Pentru un prozator de talia lui Dan Stanca, sondarea insondabilului e
ocupaţie curentă. Iar febra plimbării sale prin subteranele conştiinţei i se (va)
transmite instantaneu cititorului. Fiindcă Noaptea lui Iuda asta vrea să fie, un
plonjon în apele întunecate ale minţii şi deopotrivă un avertisment cu privire la
smintelile omului contemporan. Indiferent dacă e ziarist, torţionar, spion,
concurent la Big Brother, terorist sau contabil, acest om al începutului de mileniu
locuieşte într-o casă fără temelii, căreia furtuna i-a smuls acoperişul, iar
cutremurul i-a dărâmat pereţii. Explorator de fineţe al rostului nostru precar, Dan
Stanca arată în noul lui roman care e vibraţia comunitară în faţa catastrofei, cum
cuplează oamenii din redacţia unui ziar la impactul unui eveniment de o violenţă
cu nimic anunţată şi cum porneşte la vale bulgărele de zăpadă al întâlnirilor cu
reverberaţii în trecut.
Cornelia Cherulescu, Pavel Samson, Cristian Rămăceanu, Manuel Cincu
sau părintele Herineanu nu sunt simple personaje care populează Noaptea lui
Iuda, ci instanţe cu drept de replică la traumele prezentului. Viaţa lor se încheagă
din amintiri apăsătoare, afecte în derivă şi excese greu asumabile. Peste ei
pluteşte statornic ameninţarea judecăţii, iar undeva în suflet li s-a cuibărit teama
că nu-şi vor găsi mântuirea. Galeria îmbolnăvită a romanului ascunde oameni de
pe paliere diferite: truditori cu condică şi probleme de sănătate, nemernici
oploşiţi în sinecure, complexaţi pierduţi în examene de conştiinţă sterile. Este loc
pentru toţi în lumea niciodată potolită a cărţii – o lume stridentă, aidoma
civilizaţiei de după 2000. O lume în care răsar fantome încărcate cu ororile
trecutului. O lume în care autismul devine strategie de existenţă, iar suspinul
empatic un moft desuet. O lume ce pare să fi uitat de Dumnezeu.
Stilist grijuliu faţă de ultimele detalii ale compoziţiei, Dan Stanca are şi în
Noaptea lui Iuda destule pagini care încântă. Dialogurile sună firesc, explicaţia
auctorială evită “burţile”, iar din loc în loc răsar bijuterii antologabile. În scrisul
lui Dan Stanca se vede partea bună a rutinei şi nu se simte deloc blazarea
premiantului. Ca dovadă că romanul lui merită să stea în cât mai multe biblioteci,
îi citez aici ultimele rânduri:
“Autorul acestor rânduri ar mai putea să adauge că pe faţa omului a şi
început să curgă un pârâiaş de lacrimi, dar fiindcă o asemenea scenă ar fi cam
melodramatică, s-a gândit să renunţe la ea – aceasta în timp ce zeul cu cap de
măgar pe care-l cheamă Seth, Iuda sau Bronstein a descoperit în sfârşit orificiul,
dar nu în urechea stângă sau dreaptă, ci în ceafă, sub şaua turcească, şi aşa cum
un asasin plătit lipeşte de acest loc ţeava revolverului, aşa şi el îşi lipeşte botul şi
urlă, urlă, urlă… Lancea de decibeli perforează toate scuturile dermice,
cartilaginoase, osoase, sparge armura neuronilor, spintecă tulpina de
protoplasmă şi astfel, uitând de unde a plecat, ajunge la faţa ciupită de explozii a
soarelui. Acesta, deşi chinuit de usturimi şi arsuri, mai are puterea să spună
câteva cuvinte şoptite ca o ultimă şi sfioasă rugăciune: ceea ce faci, fă repede…
E noapte.”