Sunteți pe pagina 1din 5

Potrivit statisticilor la nivel mondial, numărul de tulburări de vorbire este în creştere, şi, prin urmare,

problema prevenirii tulburărilor de vorbire la copii şi adolescenţi obţine un caracter global. Colaborarea
medicilor ortodonţi, stomatologilor pediatri şi de asemenea a logopezilor şi educatorilor în grădiniţe
permite identificarea timpurie a disfuncţiilor miofuncţionale care favorizează apariţia diferitor patologii
de vorbire.

Logopedia este o ştiinţă pedagogică şi în acelaşi timp este în strânsă legătură cu ciclul de ştiinţe
medicale, fără o astfel de cooperare strânsă este imposibilă studierea sau depăşirea oricăror tulburări
ale vorbirii.

Cea mai strânsă legătură logopedia o are cu stomatologia: în logopedie sunt pe larg utilizate rezultatele
cercetărilor în domeniul stomatologiei. În majoritatea cazurilor, patologia vorbirii într-un fel sau altul
este legată de afectarea organelor de vorbire, natura cărora determină conţinutul ulterior de lucru. În
acest articol dorim să atragem atenţia logopezilor asupra punctelor comune în lucrul unui logoped şi
ortodont şi să orientăm atenţia acestor specialişti la necesitatea cooperării reciproce în scopul
îmbunătăţirii calităţii ajutorului profesional acordat pacienţilor şi de asemenea în scopul detectărăă la
timp a tulburărilor în structura aparatului articulator, care necesită o intervenţie medicală specială.

Aparatul vocal la om este convenţional împărţit în două secţiuni: central şi periferic. Secţiunea centrală
al analizorului motoric de vorbire este împărţit în două părţi - receptivă şi motorică.

Partea periferică a analizatorului motoric de vorbire include organele respiratorii, de voce şi articulare.

Secţiunea articulatorie a aparatului vocal este situat în aşa-numitul tub de rezonanţă (cavitatea orală şi
nazală).

Organele principale de articulare sunt limba, buzele, dinţii, maxilarul superior şi inferior, palatul moale
şi dur. Organul cel mai activ de articulare este limba, fiind cel mai mobil dintre toate organele
enumerate, limba este capabilă să preia în gură cele mai variate poziţii, formând o convergenţă sau
închiderea completă cu organele de articulare mai puţin mobile. Datorită acestui fapt se formează
sunete articulate specifice ale vorbirii. Adică nu numai prezenţa defectelor în structura maxilarelor,
dinţilor, limbii, dar şi în cazul mobilităţii insuficiente a limbii, articularea normală a vorbirii va fi
impedimentată. Existenţa defectelor în structura palatului dur şi moale va dezechilibra interacţiunea
normală a cavităţii nazale şi orale,care plus la toate defectele de pronunţie a sunetelor va duce la
perturbarea funcţiei vocale.

În scopul de a identifica posibilele cauze ale anomaliilor în structura aparatului articulator este necesară
examinarea atentă a copilului, luând în calcul următoarele date:

O mare influenţă asupra aparatul articulator o pot avea factorii ereditari nefavorabili şi modul de viaţă
nesănătos al părinţilor.
Prin moştenire pot fi transmise particularităţile organelor articulatorii, în special, diastema, frenul scurt
al limbii, despicăturile palatului dur, hipoplazia sau dezvoltarea excesivă a maxilarelor.

cursul sarcinii din prima şi a doua jumătate.


complicaţii în timpul naşterii.
naşterea în termen normal sau prematur a copilului.
Până la ce vârstă copilul a fost alăptat, când a intervenit hrănirea artificială, când a mâncat cu linguriţa şi
când a băut din ceaşcă. La ce vârstă a început copilul să ia alimente solide. Alimentarea
necorespunzătoare se reflectă pe parcurs la formarea funcţiilor de mestecat şi înghiţire.
Bolile de care a suferit copilul pe parcursul primului an din viaţă şi dacă stă la evidenţă la vre-un
pediatru.
Examinarea exterioară:
Mai întâi de toate este determinată dinamica dezvoltării fizice. Salturile de creştere. Copii fizic imaturi
sunt mai predispuşi la răceli, sunt mai atonici, suferă de lipsa poftei de mâncare, pierderea timpurie a
dinţilor din cauza cariilor dentare şi dezvoltarea tardivă a maxilarului inferior;
Sunt identificate caracteristicile structurale ale feţei: proporţionalitatea, simetria sau asimetria (marcat
printr-o ocluzie oblică); evidenţierea faldurilor nazolabiale în cazul hipoplaziei maxilare şi aplatizarea
acestora - atunci când maxilarul superior este mai dezvoltat decât partea de jos, evidenţierea faldului în
regiunea bărbiei poate fi observată în cazul dezvoltării tardive a mandibulei (ocluzie distală) şi
aplatizarea acesteia – în cazul unei dezvoltări mai puternice a mandibulei în comparaţie cu maxilarul
inferior (ocluzie mezială);
Ţinuta corectă. În mod normal, capul şi corpul sunt pe aceeaşi linie verticală, umerii sunt daţi înapoi şi
sunt lăsaţi puţin în jos, fiind situaţi la acelaşi nivel unul faţă de celălalt. Toracele este deschis şi
avansează puţin înainte, scapulele nu iese în afară, burta este trasă, genunchii sunt drepţi. Dereglarea
ţinutei prezintă o legătură directă cu riscul apariţiei anomaliilor în dezvoltarea maxilarelor şi a dentiţiilor,
şi nu trebuie să o neglijăm. Credeţi-ne, acest lucru este foarte grav şi nu ar trebui să credem că toate se
vor corecta de la sine. Copilul se dezvoltă rapid, şi intervenirea în dezvoltarea incorectă a organismului în
viitor va fi mult mai dificilă. Copiii cu o ţinută incorectă, de regulă suferă de disfuncţii ale vederii, de boli
ale aparatului respirator, ale sistemului nervos şi hipoplazia mandibulei;
Obiceiurile dăunătoare. Mulţi părinţi cred că dinţii strâmbi la copil este rezultatul eredităţii, în timp ce
70% din cazuri sunt din vina obiceiurilor proaste care duc la apariţia disfuncţiilor ale sistemului dentar.
Obiceiurile dăunătoare se formează până la vârsta de 1,5 ani, mai puţin frecvent la vârsta preşcolară şi
cea şcolară, frecvent acestea apar la copiii predispuşi la depresie. Şi dacă obiceiul dăunător s-a format
deja, părinţii trebuie să lupte cu acesta, dar nu cu copilul, irosind atâta timp pentru a-l înlătura cât a fost
nevoie pentru a-l forma.

Printre obiceiurile dăunătoare sunt sugerea degetului, a limbii, obrajilor, obiectelor, muşcarea buzelor şi
a obrajilor, respiraţie prin gură, obiceiul de a împinge dinţii cu limba, articularea incorectă a vorbirii;
reflexele pozotonice fixate, care determinăpoziţionarea incorectă a părţilor corpului în repaus – ţinuta
incorectă, postura incorectă a corpului sau ţinerea pumnişorului sub obraz în timpul somnului, înclinarea
bruscă a capului. Ca urmare, cel mai frecvent observăm dezvoltarea excesivă a maxilarului superior,
îngustarea fălcilor în zonele laterale, ocluzia deschisă.

Investigarea funcţiile de respiraţie, înghiţire, de mestecat, de vorbire, deoarece acestea influenţează


formarea sistemului dentar. Abaterile de la normă într-o anumită funcţie, nu duce doar la o formare
incorectă a ocluziei, ci afectează starea sănătăţii copilului în ansamblu.
Funcţia respiratorie are un rol important în formarea sistemului dentar. Obstrucţionarea fluxului de aer
prin pasajele nazale dezvoltă respiraţia prin gură sau mixtă. Respiraţia prin gură se referă la obiceiurile
dăunătoare doar pentru că copilul poate respira prin nas, dar s-a dezvăţat de acest lucru din cauza
răcelilor frecvente. Semnele clinice: gura este permanent întredeschisă, în timpul respiraţiei aripile
nasului sunt vizibil încordate, configuraţia nărilor este schimbată, în stare de repaos fiziologic se
evidenţiază mărirea treimii inferioare a feţei. Aceşti copii au umerii înguşti şi pieptul înfundat, obrajii
pali, aceştia permanent ling buzele, ca urmare, lai ei poate apărea cheilitis.

În cazul respiraţiei prin gură se schimbă şi forma maxilarului superior: se îngustează în zonele laterale.
Concomitent cu îngustarea maxilarului se schimbă şi forma pasajelor nazale, septul nazal este curbat, şi
aceste deformări, la rândul lor, favorizează obiceiul de a respira prin gură, ceea ce duce la schimbarea
timbrului vocii.

Funcţia respiratorie este perturbată şi în cazul polipilor nazali, după înlăturarea cărora mulţi copii
continuă cu obiceiul de a respira prin gură, şi astfel apare rinolalia. Asemenea copii ar trebui să facă
tratament la logoped şi ortodont atâta timp până când vor învăţa să respire pe nas. În caz contrar modul
incorect de respiraţie va duce la consecinţe grave: copilul va căpăta un tip adenoid al feţei,care se
caracterizează prin alungirea ovalului feţei, nări înguste, nas lat, buze întredeschise şi uscate, hipoplazia
mandibulei, de multe ori aceşti copii au bărbie dublă. Din cauza omisiunii limbii şi slăbirea diafragmei
cavităţii bucale, deplasarea limbii înapoi şi în jos, este perturbată articularea. Dacă nu vom avea grijă de
copil, respiraţia prin gură va determina apariţia unor anomalii mai severe ale sistemului dentar.

O mare influenţată asupra formării sistemului dentar o are şi funcţia de înghiţire şi mestecare. De aceea
părinţii ar trebui să ţină cont de acest lucru din momentul hrănirii artificiale a sugarilor şi să respecte o
serie de reguli:

în cazul hrănirii artificiale biberonul ar trebui să fie îmbrăcată pe o sticlă cu gât larg, să aibă trei orificii
mici şi să fie tare;
sticla trebuie ţinută la un unghi de 45 grade şi să nu se sprijine pe mandibula copilului;
copilul trebuie luat în braţe, ţinut într-o poziţie unică ca şi în cazul alăptării;
trecerea la timp la hrănirea cu alimente solide, aşa cum recomandă medicul pediatru;
în cazul alimentării cu linguriţa, aceasta ar trebui să fie dusă la buzele copilului, dar nu introdusă direct în
gură. Copilul trebuie să se apropie de linguriţă, această mişcare este un fel de exerciţiu pentru muşchii
maxilarului. Linguriţă pentru un copil sub un an ar trebui să fie tacâmul principal.
Formarea funcţiilor de mestecat şi înghiţire va fi tardivă, în cazul în care alimentarea artificială va fi
efectuată în mod necorespunzător, şi după ce copilul împlineşte anul acesta va fi hrănit doar prin
biberon. La examinarea acestor copii adesea poate fi urmărit următorul tablou: limba este plasată între
dinţii maxilarului superior şi cel inferior, gura este deschisă; maxilarul superior se dezvoltă înaintea celui
inferior; la înghiţire putem observa contracţia muşchilor din zona bucală; înghiţirea rămâne imatură.
Toate acestea duc la schimbări semnificative în regiunea maxilo-facială. Articularea este perturbată,
ceea ce duce la o pronunţie cu defect a anumitor sunete.

Funcţia de mestecat este perturbată la copiii cu dezechilibrare a raportului de dezvoltare a maxilarelor,


ceea ce se reflectă asupra stării generale a copilului. Normal în timpul mestecării gura trebuie ţinută
închisă, alimentele sunt muşcate cu dinţii din faţă, iar se mestecă alternativ cu dinţii laterali din stânga
sau dreapta.

Când dinţii incisivi se suprapun adânc copilul nu poate mesteca activ alimentele, mănâncă o lungă
perioadă de timp. Ocluzia deschisă duce la faptul că copilul se deprinde să muşte alimentele cu dinţii
canini. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul înlăturării timpurii a dinţilor incisivii şi neaplicării protezelor
după aceasta. Ca urmare, toate acestea duc la perturbarea articulării.

Tulburările funcţionale în activitatea vorbirii sunt legate de fixarea incorectă a frenului limbii, care poate
fi determinată din primele zile ale vieţii. Această patologie se poate manifesta ca un impediment sau
chiar ca o imposibilitate de a suge datorită mobilităţii limitate a limbii. Această problemă este rezolvată
doar prin intervenţie chirurgicală, de preferinţă înainte de prima hrănire, în cazuri extreme, până la trei
luni de viaţă. Tăierea frenului asigură mobilitatea limbii, suficientă pentru un act normal de supt. Cu
toate acestea, în unele cazuri, aceasta nu normalizeză complet poziţia şi funcţia limbii. La vârsta de 3 ani
frenul limbii ar trebui să arate după cum urmează: un capăt este ataşat de limba la distanta de 1,5 cm de
la vârf, celălalt capăt este ataşat canalele excretoare ale glandelor sublinguale. În cazul frenului scurtat
celălalt capăt, ocolind glandele sublinguale se prinde apendicele alveolar din partea limbii.

Dacă copilul poate ridica limba în formă de lumânare, va fi necesar un curs de lecţii cu un logoped până
la vârsta de 5 ani, şi abia după aceasta se efectueze o intervenţie chirurgicală, urmată de continuarea
lecţiilor cu logopedul.

Examinarea cavităţii bucale.


Examinând cavitatea bucală a copilului acordaţi atenţie următorilor indicatori:

starea mucoasei buzelor. Aceasta este tulburată în cazul obiceiului de a muşca buzele (vedeţi p.1, partea
VII din articol);

starea mucoasei buzelor. Aceasta este tulburată în cazul obiceiului de a muşca buzele
(vedeţi p.1, partea VII din articol);
pragul cavităţii bucale - mic, mijlociu, de o adâncime suficientă;
starea frenului buzei superioare: dimensiuni normale sau anormale, loc de fixare. În cazul diastemei,
dacă frenul se întinde uşor, intervenţia chirurgicală se efectuează înainte de apariţia dinţilor permanenţi;
frenul buzei de jos: dacă este fixată de papila gingivală, atunci trebuie tăiată; apariţia dinţilor: normală,
prematură, tardivă, pară sau impară, succesiunea;
oclizia – reprezintă poziţia relativă a dinţilor superiori şi inferiori la închidere.
Principalele caracteristici ale unei ocluzii corect formate sunt:

arcade dentare uniforme;


maxilarul superior este situat mai înainte faţă de cel inferior;
linia verticală mijlocie care trece prin dinţi centrali, coincide cu linia mediană a feţei;
coroanele dinţilor superioare din faţă astupă cu 1 / 3 coroanele dinţilor inferiori din faţă.
Abaterile de la aceste norme sunt semne ale ocluziei malformate.

Există ocluzie de lapte (temporară) la vârsta de la 6 luni la 5-6 ani, de trecere de la 6 la 12 ani, şi
permanentă. Ocluzia de lapte (temporară) la rândul ei, se împarte în trei perioade: perioada de formare
a unei ocluzii temporare la vârsta de la 6 luni la 3 ani, perioada unei ocluzii temporare deja formate de la
3 până la 5 ani şi perioada care precedă schimbarea dinţilor de la 5 până la 6 ani.

În fiecare perioadă de ocluzie temporară trebuie să fie luate în considerare creşterea activă a oaselor
maxilarelor şi schimbarea formei acestora. Astfel, pentru prima perioadă este caracteristică o ocluzie
adâncă, care este legată de dentiţia incompletă.

Pentru a doua perioadă este caracteristică localizarea suprafeţelor distale a dinţilor incisivi superioari şi
inferiori în acelaşi plan vertical sau cu treaptă distală (aşa-numita despicătură sagitală), micşorarea
adâncimii planşeului frontal, aplatizarea secţiunii frontale a arcadei dentare inferioare. Aceste
manifestări pot fi considerate ca temporare, dar pot fi tratate şi ca începutul unei patologii, mai ales
dacă aceste simptome sunt observate simultan cu apariţia disfuncţiilor respiratorii, de înghiţire, de
vorbire.

În perioada care precedă schimbarea dinţilor temporari cu cei permanenţi, este considerată normală
abraziunea semnificativă (fiziologică) a marginilor tranşante ale incisivilor temporari şi a ridicăturilor
dinţilor canini şi molari. Creşterea semnificativă a dimensiunilor arcadelor dentare în direcţia
transversală între dinţii incisivi şi laterali, între dinţii canini şi dinţilor temporari molari nr.2 indică o
formare favorabilă a ocluziei permanente. Foarte des lipsa abraziunii unuia dintre dinţii canini duce la
apariţia unei ocluzii oblice (încrucişate).

Multă vreme se considera că dinţii de lapte sunt o ciudăţenie a naturii. Părinţii de obicei nu le acordă
multă atenţie, considerând că tratarea dinţilor de lapte este inutilă: oricum nu sunt pe mult timp. Dar, în
scurta lor perioadă de existenţă ei colectează o mulţime de informaţii pentru dinţii permanenţi,
pregătesc spaţiu pentru apariţia corectă a dinţilor. Este important să cunoaştem că atunci când
extragem un dinte de lapte cu doi ani înainte de apariţia celui permanent este necesară protezarea, în
caz contrar aceasta va afecta formarea corelaţiei dinţilor şi articulării.

Cunoaşterea de către logoped a anomaliilor aparatului articulator, în funcţie de vârsta copilului va


facilita identificarea defectelor în structura acestuia, lucru ce îi va permite să aprecieze la copil existenţa
unei dislalii mecanice. Dar, pentru a evita unele greşeli, este important să se ia în considerare gradul de
dependenţă a articulării corecte a sunetului de anatomia concretă identificată în structura aparatului
articulatoriu.

Aşa, de exemplu, frenul scurt al limbii poate condiţiona imposibilitatea totală sau pronunţia incorectă a
sunetului "r", dar, uneori şi a sunetelor şuierătoare din articularea superioară. Dar ar fi greşit să legăm
prezenţa unei astfel de anomalii cu pronunţia defectuoasă a sunetelor siflante, la articularea cărora
limba se află la dinţii incisivi inferiori.

Sau aşa un exemplu. Ocluzia laterală deschisă poate duce la sigmatism (sâsâit) lateral, şi nici într-un caz
labiodental. Ultimul poate fi cauzat de prognatie, în care buza inferioară deseori - involuntar – se ridică
sub dinţii incisivi superiori care avansează înainte, astfel încât în loc de sunetul "s" se aude un sunet
asemănător cu "f".

În acelaşi timp, lipsa la copil a unor devieri substanţiale în structura aparatului articulatoriu exclude
diagnosticul de dislalie mecanică. În acest caz, pronunţia defectuoasă a sunetelor este cauzată de alţi
factori.

Cu toate acestea, pentru a evita careva greşeli, este important să se ia în considerare gradul de
dependenţă a articulării corecte a sunetului de o anomalie specifică în structura aparatului articulatoriu.
În cazul dislaliei mecanice înainte de punerea sunetelor, deseori este necesitatea de a înlătura anumite
anomalii în structura aparatului vocal.

Pentru a trata în mod corect aceste probleme este necesare o conlucrare de specialişti, cum ar fi
logopedul şi ortodontul.

De exemplu, în cazul când frenul limbii este foarte scurt emiterea sunetului "r" este posibilă numai după
intervenţie chirurgicală, iar înlăturarea sâsâitului interdentar trebuie va fi precedată de eliminarea
ocluziei deschise în secţiunea frontală.