Psihopedagogia centrată pe copil

CHIŞINĂU
2008

1
CZU....

Această lucrare este editată cu sprijinul

UNICEF MOLDOVA
în cadrul Proiectului „Învăţarea centrată pe copil”
implementat de Catedra Ştiinţe ale Educaţiei,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
a Universităţii de Stat din Moldova
în colaborare cu instituţiile de formare iniţială şi continuă a
cadrelor didactice din RM
şi Programul Educaţional „Pas cu pas”

Coordonator: Vladimir Guţu, doctor habilitat în pedagogie,

decan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei, USM

Autori: Valentina Chicu; USM

Otilia Dandara, USM
Angela Solcan, UPS „ Ion Creangă”
Rodica Solovei, IŞE

Aprobat la Consiliul de Asigurare a Calităţii, Facultatea de

Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, USM

Lucrarea „Psihopedagogia învăţării centrate pe copil” este

destinată studenţilor, viitori pedagogi, şi profesorilor şcolari şi
universitari. Lucrarea este concepută ca un suport didactic pentru
disciplina Psihopedagogia centrată pe copil. Structura lucrării
reprezintă două dimensiuni: teoretică şi aplicativă, care conţin
repere teoretice, activităţi de învăţare ce pot fi aplicate la curs,
seminar şi în studiul individual.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN...

2
Psihopedagogia centrată pe copil

CHIŞINĂU
2008

3
 CUPRINS
Preambul ........................................................................................ 5
Capitolul I. Repere teoretice şi delimitări conceptuale ale
educaţiei axate pe copil/persoană
1.1. Încercări de identificare a paradigmelor în educaţie ............ 6
1.2. De la o teorie personalistă spre o orientare umanistă în educaţie
.......... 8
Capitolul II. Elevul şi Profesorul în procesul educaţional centrat
pe cel ce învaţă.
2.1. Elevul în paradigma postmodernă.
2.2. Profesorul în paradigma educaţională postmodernă
2.2.1. Esenţa activităţii pedagogice
2.2.2. Tipurile de activitate pedagogică
2.2.3. Structura activităţii pedagogice
2.2.4. Personalitatea profesorului
2.3. Interacţiunea educaţională în învăţarea centrată pe copil
2.3.1. Interacţiunea didactică
2.3.2. Interacţiunea pedagogică afectivă
Capitolul III. Proiectarea curriculară centrată pe elev
3.1. Conceptul de proiectare curriculară
3.2. Forme şi niveluri ale proiectării curriculare
3.3. Etapele proiectării didactice
3.4. Abordarea teoretică a proiectării curriculare
3.5. Structura şi conţinutul curriculum-ului şcolar
3.6. Particularităţile proiectării curriculare centrate pe elev
Capitolul IV. Strategii de predare-învăţare –evaluare centrate pe
elev
4.1. Strategii didactice de predare – învăţare – evaluare : abordări
teoretice
4.2. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de comunicare
4.3. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de acţiune
4.4. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii interacţionale
4.5. Strategii de motivare în contextul Educaţiei centrate pe elev
4.6. Motivarea pentru învăţare prin valorificarea Teoriei
inteligenţelor multiple
4.7. Metode didactice relevante Educaţiei centrate pe elev
4.8. Evaluarea în cadrul Educaţiei centrate pe elev
Capitolul V. Organizarea procesului educaţional centrat pe copil în
instituţia de învăţămînt.
5.1. Centrarea pe copil şi educaţia de calitate
4
5.2. Aplicarea Planurilor de Învăţămînt din perspectiva centrării pe
copil
5.3. Proiectarea Ofertei Curriculare
Capitolul VI. Managementul clasei de elevi din perspectiva
abordării centrate pe cel ce învaţă
6.1. Managementul clasei de elevi –abordări conceptuale
6.2. Structura dimensională a managementului clasei de elevi
6.3. Funcţii manageriale ale cadrului didactic
6.4. Componente ale managementului clasei de elevi
6.5. Strategii preventive şi de modificare comportamentală în
managementul clasei

5
INTRODUCERE

Astăzi traversăm o etapă de schimbări profunde, complete

şi radicale în toate domeniile activităţii umane. Omul contemporan nu
se poate limita la o simplă aşteptare a schimbărilor şi la eventuala
lor evaluare. În calitate de subiect al istoriei, el însuşi trebuie să
fie capabil a proiecta el schimbări, a interveni în fluxul acestora
pentru a obţine efectele dorite şi a le evita pe cele indezirabile.
La moment şi în viitor este necesară înţelegerea complexităţii
problemelor, a multiplicităţii de soluţii şi a consecinţelor provocate de
fiecare soluţie posibilă. Potenţialul uman trebuie să fie antrenat nu
numai în rezolvarea problemelor, ci şi în asumarea responsabilităţii
pentru consecinţele acţiunilor sale.
Astăzi este limpede că nu mai putem miza doar pe cunoştinţe,
pe informaţii, deprinderi însuşite în anii studenţiei. Viteza de
acumulare şi de depreciere a cunoştinţelor şi deprinderilor solicită
învăţarea de-a lungul întregii vieţi.
Educaţia de azi trebuie să răspundă nevoilor generaţiilor
viitoare. Se impun noi abordări în contextul unor schimbări de
paradigmă sociale şi economice care îşi au originea în perceperea
Omului ca subiect al propriei deveniri umane, împuternicit cu dreptul
de autoedificare şi autoactualizare.
Ancorată la realitate şi la valorile lumii contemporane,
fundamentată pe teoriile actuale ale psihologiei, pedagogiei,
sociologiei şi managementului Educaţia centrată pe copil vine să
răspundă la provocările timpului, asigurînd o educaţie dinamică,
formativă, motivantă, reflexivă, continuă.
Centrarea pe copil în educaţie, prin răspunsul adecvat la
cerinţele educative ale fiecărui copil, prin valorificarea maximă a
potenţialului acestuia, prin implicarea activă în educaţie şi prin
democratizarea procesului şi schimbarea rolurilor actanţilor procesului
educaţional vine să asigure calitatea educaţiei, care, la rîndul ei, oferă
speranţa pentru o societate mai bună.

Ghid de utilizare
Structura lucrării cuprinde şase unităţi de conţinut în consens cu
programa curriculară pentru disciplina Psihopedagogia centrată pe
copil elaborată cu participarea reprezentanţilor tuturor instituţiilor de
formare iniţială şi continuă a cadrelor didactice din Moldova. Fiecare
unitate de conţinut include: (I) obiective operaţionale; (II) prezentarea

6
informaţiei pe subiectele de conţinut; (III) activităţi de învăţare; (IV)
lista bibliografică.
Obiectivele operaţionale vor servi drept punct de plecare
pentru profesor în proiectarea didactică şi, în acelaşi timp, suport de
autoevaluare pentru studenţi. Fiecare profesor, pornind de la obiectivele
de referinţă din curriculum-ul la respectiva discipină:
- va racorda obiectivele operaţionale la nivelul de
pregătire şi domeniile de interes ale studenţilor;
- va completa obiectivele operaţionale împreună cu
studenţii, pornind de la necesităţile individuale ale acestora în formarea
profesională şi de la oportunităţile oferite de studiul disciplinei
Psihopedagogia centrată pe copil.
Prezentarea informaţiei pe subiecte de conţinut este destinată
atît studenţilor, cît şi profesorilor. Studenţii vor studia conţinuturile
pentru a-şi forma cunoştinţe elementare necesare studiului cursului de
Psihopedagogie centrată pe copil. Profesorii pot utiliza informaţia ca
punct de plecare în structurarea cursului şi pentru organizarea, ghidarea
studiului independent al studenţilor.
Activităţile de învăţare orientează profesorul în organizarea
seminarelor şi activităţilor cu elemente de training destinate formării
competenţelor profesionale ale studenţilor. Fişele de lucru încadrate în
activităţile de învăţare conţin şi informaţia teoretică necesară pentru
efectuarea unor exerciţii practice. Astfel, studenţii vor reuşi
aprofundarea cunoştinţelor obţinute la curs, identificarea şi
valorificarea conexiunilor interdisciplinare pentru crearea unor viziuni
de ansamblu, a unor sisteme integre de cunoştinţe, capacităţi,
competenţe.
Listele bibliografice de la sfîrşitul fiecărei unităţi tematice vor
permite profesorului să extindă conţinuturile prezentate în lucrare, să
identifice noi activităţi de învăţare şi modalităţi eficiente de organizare
a cursului de Psihopedagogie centrată pe copil. Studenţii vor identifica
subiectele de maxim interes şi vor consulta literatura recomandată în
studiile sale independente în scopul formării propriei viziuni asupra
conceptelor teoretice, a realizării unor cercetări ştiinţifice etc.

Urăm mult succes tuturor părţilor implicate în promovarea

educaţiei centrate pe copil în Moldova.

7
 CAPITOLUL I

REPERE TEORETICE ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

ALE EDUCAŢIEI AXATE PE COPIL/PERSOANĂ

Autor: Otilia Dandara

Obiective:
După ce vor studia această unitate de conţinut, studenţii vor
putea:
- să definească conceptul de paradigmă şi model educaţional;
- să identifice criterii de clasificare a teoriilor pedagogice;
- să compare abordarea sociocentristă şi psihocentristă în
educaţie;
- să comenteze esenţa abordării postparadigmatice în educaţie.

Subiecte de conţinut:

1.1. Încercări de identificare a paradigmelor în educaţie

1.2. De la o teorie personalistă spre o orientare umanistă în
educaţie

1.1. Încercări de identificare a paradigmelor în educaţie

Diversitatea abordărilor în educaţie vine din complexitatea

procesului educaţional ca proces de formare a personalităţii. Reperele
teoretice elaborate pe parcursul diverselor perioade au avut drept scop
facilitarea unor practici educaţionale orientate spre atingerea
finalităţilor propuse. Discuţiile despre dreptul la existenţă a unei ştiinţe
pedagogice, bazată pe repere teoretice lipsite de o rigurozitate
accentuată au rămas în istoria anilor ’60 ai secolului al XX-lea.
Astăzi pragmatica acţiunii a căpătat o importanţă deosebită.
Accentul nu mai este pus pe logica internă a teoriilor ştiinţifice, ci pe
relaţia lor cu acţiunea, pe consecinţele praxiologice şi tehnologice, pe
capacitatea de a rezolva probleme cu ajutorul semnificaţiilor teoretice
(Bîrzea, 1998). În reperele teoretice ale educaţiei se încearcă a
8
valorifica atît funcţia de a explica şi critica fenomenul educaţional, cît
şi funcţia de a înţelege, deoarece pedagogia este o ştiinţă umană, or,
omul nu poate fi obiectul neutru, docil, constant, manipulabil pe care îl
cere situaţia experimentală. Schimbarea în educaţie se produce atît sub
influenţa unui demers pedagogic, cît şi în virtutea particularităţilor
subiective ale persoanei.
La nivel practic se operează prioritar cu paradigme sau modele
educaţionale/pedagogice. Fiind acceptat sensul iniţial, etimonul de
exemplu, practica educaţională a demonstrat că drept paradigmă mult
timp a fost acceptată teoria dominantă, aplicată de către comunitatea
academică/educatori de profesie drept reper teoretic – model pentru
organizarea activităţii educative.
Multitudinea modelelor în educaţie se sprijină pe două
abordări-cheie: sociocentristă şi psihocentristă. Criteriul esenţial al
discriminării dintre aceste curente constă în definirea primatului dintre
social (extern) şi individual (intern) în educaţie. Priorităţile sînt
determinate de finalitate: sau se pune accent pe importanţa educaţiei ca
proces de socializare, sau se pune accent pe educaţie ca proces de
dezvoltare a potenţialului individual. În primul caz se recunoaşte
importanţa corelaţiei personalităţii cu mediul, în cazul al doilea se
pune în valoare independenţa persoanei faţă de mediul social.
Promotorii pedagogiei sociocentriste P.Bourdiue, J.Capal ş.a.
subliniază importanţa însuşirii valorilor socioculturale care permit
discipolilor integrarea în structura societăţii.
Liderii psihologiei umaniste, care au promovat insistent ideea
pedocentrismului/psihocentrismului în educaţie, A.Combs, A.Maslow,
C.Rogers promovează ideea umanizării educaţiei. Ei pun accent pe
interesele, particularităţile psihice, particularităţile individuale ale celui
ce este educat.
În jurul acestor două axe om - societate s-au constituit reperele
teoretice ale procesului educaţional.
A.Djurinski, reprezentant al şcolii pedagogice din Rusia,
identifică paradigma tradiţională, modelul raţionalist şi orientarea
umanistă în educaţie (Djurinski A., 1999).
Abordarea tradiţionalistă se bazează pe educaţie ca proces de
conservare şi transmitere a culturii trecutului. Educaţia are menirea de
a transmite tinerei generaţii elementele culturii (tezaurului cultural
acumulat). Adepţii paradigmei tradiţionale încearcă să promoveze
într-un nou context învăţămîntul academic, punînd accent pe
conţinuturi.
A. Djurinski numeşte eleborările lui B.Bloom, R.Gagné,
B.Skinner model raţionalist al educaţiei. Autorii concepţiei pun
9
problema acumulării cunoştinţelor pentru adaptarea la viaţă, pentru
rezolvarea problemelor pe care le înaintează societatea. Ei consideră că
orice program educaţional poate fi transpus în comportament
proiectat/programat: la nivel de formare a cunoştinţelor, abilităţilor,
atitudinilor.
O altă viziune au reprezentanţii curentului fenomenologic
(A.Maslow, C.Rogers) care promovează orientarea umanistă în
educaţie. Ideea centrală a concepţiei este educaţia personalizată.
O tendinţă de clarificare a esenţei multiplelor teorii
educaţionale şi de clasificare a acestora au realizat şi reprezentanţii
şcolii pedagogice franceze.
Yves Bertrand ia drept reper în clasificare
conţinuturile/disciplinele, societatea şi subiectul/persoana. Mai mult ca
atît, interferenţa acestei triade dă naştere celui de-al patrulea reper –
interacţiunea pedagogică dintre cei trei piloni prezentaţi anterior
(Y.Bertrand, 1993).
Teoriile educaţionale care se axează pe societate ca factor
primordial sînt aşa-zisele teorii sociale, ce promovează ideea
posibilităţii transformării societăţii şi culturii prin educaţie.
Teoriile care pun accent pe conţinuturi sînt teoriile academice.
Ele promovează ideea necesităţii transmiterii valorilor prin conţinutul
literaturii, filozofiei, matematicii etc.
Teoriile care se centrează pe persoană sînt în esenţă
personaliste/umaniste. Aceste abordări în educaţie se focusează pe
dinamica internă a persoanei: nevoi, aspiraţii, dorinţe, energie etc.
Între aceşti piloni se conturează interacţiunile care susţin
teoriile cu un pronunţat caracter didactic (teoriile care pun accent pe
procesul didactic). Autoarea clasificării identifică şapte teorii:
1) spiritualistă, axată pe potenţialul intern al
persoanei, apreciată ca element al universului;
2) personalistă, axată pe valorificarea potenţialului
uman şi nevoia de formare a discipolului;
3) tehnologică/pedagogia sistemică, rigid proiectată,
subordonată finalităţilor şi educaţia/instruirea
programată;
4) psihocognitivă care se bazează pe didactica
constructivistă;
5) sociocognitivă, bazată pe influenţa factorilor
culturali şi sociali asupra învăţării;
6) socială, prin prisma căreia educaţia este privită ca
mecanism de schimbare a societăţii;
7) academică, axată pe conţinuturi.
10
 Prin compararea clasificărilor deducem, că ambele se bazează,
în fond pe aceleaşi repere. Este pusă în valoare persoana, societatea,
conţinuturile sau procesul educaţional. Aceleaşi repere le identificăm
în diverse surse ale autorilor români, urmează doar să constatăm dacă
paradigmele sau teoriile educaţionale sînt aplicate ca bază
metodologică a procesului educaţional în „variantă pură”.
Poate oare o singură teorie pedagogică să servească drept bază
în elaborarea unui model acţional în situaţia cînd creşte complexitatea
procesului educaţional, iar tendinţele modernizării îşi accentuează
influenţa? Poate oare în condiţiile exploziei informaţionale să pretindă
la rolul de paradigmă teoria tradiţionalistă – academică? În situaţia
cînd şcoala/profesorul pierde monopolul asupra informaţiei, o
asemenea abordare în educaţie îşi pierde sensul. Se pune accentul pe
îmbunătăţirea acţiunii pedagogice, dar şi în acest caz există multiple
abordări ce pot contribui la îmbunătăţirea demersului pedagogic.
Constatăm, deci, că există posibilitatea asigurării calităţii în educaţie
doar prin îmbinarea judicioasă a elementelor diverselor teorii, păstrînd
în centrul actului educaţional şi punînd în valoare subiectul / pe cel
educat.
Constituirea unui model educaţional în baza mai multor
abordări este posibilă la momentul actual datorită abordării
postparadigmatice care se realizează în context postmodern.
Acceptarea diversităţii şi creativităţii în educaţie drept premise ale
eficienţei şi eficacităţii, deschide noi perspective educaţiei ca proces de
edificare a personalităţii şi transformare a societăţii.

Activităţi de învăţare:

1. Definiţi noţiunea de paradigmă educaţională

2. Stabiliţi relaţia dentre paradigmă şi model educaţional
3. De ce depinde apariţia unei paradigme şi aplicarea ei în practica
educaţională?
4. Comparaţi diverse teorii educaţionale în baza unor criterii
identificate de către dvs.
5. De ce epoca postmodernă este o epocă postparadigmatică în
educaţie?

11
6. Prin ce se caracterizează o epocă postparadigmatică în educaţie?
7. Argumentaţi prezenţa diversităţii în teoria educaţională, utilizînd
informaţia din fişa nr.1
8. Argumantaţi schimbările produse în teoria şi practica pedagogică
din perspectiva implicării agenţilor educaţionali. Utilizaţi ca
argument şi afirmaţia prof. S. Cristea din fişa de lucru nr.2.

Fişa de lucru nr.1

Din perspectivă epistemiologică, pedagogia parcurge trei etape:

a) preparadigmatică, anterioară constituirii unei teorii ştiinţifice m
(pînă la apariţia sistemului pedagogic propus de J. A.
Comenius);
b) paradigmatică (sec. XVIII- sec. XX), realizată după
constituirea unei teorii pedagoge ştiinţifice care dezvoltă mai
multe modele aplicative pentru diverse trepte şi niveluri ale
învăţămîntului; pentru înţelegerea naturii abstractea/ concrete a
educaţiei; pentru abordarea domeniului pe baza unor ştiinţe:
etică, antropologie, psihologie, sociologie;
c) postparadigmatică ( sec. XX-XXI) presupune apariţia mai
multor modele aplicative dezvoltate în interiorul aceleiaşi teorii
pedagogice sau prin apariţia unor noi teorii.
(Sorin Cristea)

Fişa de lucru nr. 2

Perspectiva postmodernităţii presupune valorificarea prealabilă a

axelor specifice modernităţii:
a) raţionalitatea, care asigură stabilitatea conceptuală şi metodologică a
domeniului; b) multiciplitatea care permite dezvoltarea ulterioară a
ştiinţelor educaţiei corespunzător exigenţelor sociale ale obiectului de
studiu - educaţia.
Expansiunea ştiinţelor educaţiei apare ca un fenomen obiectiv,
determinat de transformarea agenţilor educaţiei în actori ai actului
formativ.
(Sorin Cristea)
12
1.2. De la o teorie personalistă spre o orientare umanistă în
educaţie

Obiective:
După ce vor studia această unitate de conţinut, studenţii vor putea:
- să detemine premisele abordării umaniste în educaţie;
- să descrie perioadele evoluţiei educaţiei axate pe copil;
- să argumenteze prezenţa ideilor pedagogiei noi, psihologiei
- personaliste şi a teoriei activităţii în grup în constituirea
modelului umanist în educaţie;
- să aprecieze importanţa modelului umanist în educaţie pentru
evoluţia civilizaţiei umane la momentul actual.

Educaţia centrată pe persoană nu este o noutate pedagogică.

Ca practică educaţională a existat din cele mai vechi timpuri,
integrîndu-se într-un anumit context sociocultural. Ideea priorităţii
copilului în educaţie a fost integrată într-o teorie despre educaţie de
către J. J. Rousseaux, care este considerat părintele paradigmei
umaniste în educaţie. Promovînd principiul educaţiei conform naturii,
apreciind potenţialul creativ al persoanei, marele iluminist elveţian
lansează termenul de educaţie negativă, definită ca nonintervenţia
educatorului asupra educatului. Rolul celui care educă este de a urmări
dezvoltarea firească a personalităţii şi de a înlătura obstacolele din
calea naturii în procesului edificării de către ea a omului în
integralitatea sa. Ideile roussoiste sînt preluate şi dezvoltate de către
reprezentanţii educaţiei noi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Curentul educaţia nouă apare şi se dezvoltă vertiginos în ţările
europene ca răspuns la preluarea de către comunitatea şcolară din
Europa a ideilor pedagogicce ale lui F. Herbart. Fenomenul şcolarizării
în masă (mijlocul sec. al XIX-lea) avea la bază teoria magistrocentristă
herbartiană, care convenea unui învăţămînt de masă. Prioritatea
profesorului asupra elevului în situaţia lipsei suportului didactic, a
condiţiilor materiale adecvate, a claselor numeroase, permitea pentru
moment rezolvarea unor probleme educative. De rînd cu şcolile
tradiţionale, reprezentanţii educaţiei noi organizează şcoli noi, în care
educaţia axată pe copil făcea apel la potenţialul elevului, miza pe
interesul firesc al copilului de a descoperi lumea, iar motivaţia pentru
învăţare apărea ca rezultat al implicării active a celui ce învaţă în
activităţi şcolare diverse.
13
 A treia etapă în evoluţia educaţiei centrată pe copil se
conturează în anii’ 60 ai sec. al XX-lea ca rezultat al conturării
problemei într-o nouă realitate social-economică. Este perioada care a
intrat în istoria pedagogiei drept începutul crizei mondiale în educaţie,
perioada căutărilor şi încercărilor, perioada deschiderii spre diversitate.
În aceste condiţii paradigma umanistă în educaţie a luat naştere ca o
reacţie la sistemele educaţionale axate pe conţinut, metode de
transmitere a informaţiei, stil magistral. Putem identifica 3 surse care
au alimentat-o:
1. Activitatea pedagogică şi consideraţiile teoretice ale
adepţilor educaţiei noi. – M.Montessori, O.Decroly ş.a. care puneau
accent pe autonomia persoanei şi propuneau o educaţie centrată pe
individ. Noua tendinţă în educaţie dă naştere şcolilor noi şi
învăţămîntului activ. Mobilul în activitatea de învăţare constă în
interesul elevului pentru nou, stimulat prin implicarea lui în diverse
activităţi şcolare.
2. Psihologia personalistă. Acest curent s-a născut drept
reacţie la psihologia deterministă care afirma că persoana este
controlată de către inconştientul său sau de mediu. Adepţii psihologiei
personaliste /umaniste C.Rogers, A.Maslow încurajează dezvoltarea
psihologică optimă, promovează ideea necesităţii constituirii unei
persoane care funcţionează liber în virtutea posibilităţilor sale
individuale, este fiabilă, realistă, în permanentă schimbare.
În acest scop este necesar:
- a stimula curiozitatea;
- a încuraja copiii să lucreze în funcţie de interese;
- a permite elevului să facă lucruri responsabile;
- a-i orienta spre viitor;
- a-i permite autodezvoltarea;
- a se axa pe problemele reale ale persoanei.
3. Teoriile activităţii în grup. Această sursă o
găsim în lucrările lui Kurt Lewin. Principiul de bază al teoriei este
următorul: dezvoltarea se bazează pe nevoile interioare, concretizate în
obiective ce se definesc ulterior ca o extensie a spaţiului vital al
copilului în funcţie de alte obiective. În acest context, a fost
valorificată experienţa formării individului de către grup. Obiectivul
grupului este de a-şi mobiliza forţele pentru a susţine dezvoltarea
membrilor astfel încît indivizii să fie unici în felul său, dar
colaborativi. O astfel de abordare a demersului umanist în educaţie
demonstrează că punerea în valoare a persoanei, promovarea unei
educaţii axate pe persoană nu este o abordare individualistă, ci are

14
 drept scop valorificarea potenţialului individual în contextul mediului
de învăţare.
Pedagogia axată pe persoană este orientarea metodologică a
activităţii pedagogice ce permite, în baza unui sistem noţional, a
principiilor şi modalităţilor, să asigure şi să susţină procesele de
autocunoaştere, autoedificare şi autorealizare a personalităţii copilului,
dezvoltarea individualităţii lui.
Importanţa acestei abordări constă în faptul că se pune accent
pe autonomia subiectului în procesul de formare. Această autonomie
este apreciată ca o libertate internă a personalităţii ce se caracterizează
prin unitatea conştiinţei, forţelor morale şi voinţei omului în procesul
activităţii, premisa căreia este activitatea de cunoaştere a persoanei.
Mobilul libertăţii interne constă în trecerea trebuinţelor omului
de a se autorealiza într-un anumit tip de activitate, orientat spre
autoperfecţiune.
Concepţia pedocentristă în educaţie se reflectă atît în finalităţi,
cît şi asupra procesului educaţional.
După cum am mai menţionat, educaţia axată pe copil/persoană
se bazează pe individualitate, autoaprecierea fiecărui elev, dezvoltarea
lui nu atît ca un „subiect” colectiv, ci ca o individualitate înzestrat cu
experienţa sa subiectivă. A încadra experienţa proprie în procesul
cunoaşterii înseamnă a organiza întreaga activitate personală în baza
nevoilor personale, intereselor, tendinţelor. De asemenea, trebuie
folosite mijloacele individuale de activitate de învăţare, mecanisme
individualizate de însuşire, condus fiind de atitudini personale faţă de
activitatea de învăţare.
Ideea centrală a teoriilor personaliste care susţine educaţia
axată pe copil este: fiinţa umană trebuie să fie autorul şi actorul vieţii
sale. Această teză este consolidată prin următoarele reflecţii:
- fiinţa umană este valoarea supremă;
- dacă o fiinţă umană este înjosită, toată comunitatea este
înjosită;
- pe parcursul vieţii omul se dezvoltă (are o formare în sens
pozitiv);
- nici o dezvoltare nu este posibilă fără o angajare profundă;
- realizarea unei persoane implică/necesită libertate;
- orice formă de discriminare împiedică dezvoltarea;
- formarea atitudinilor şi sentimentelor sînt tot atît de
importante ca şi formarea/acumularea cunoştinţelor.
Sarcina educatorului în acest context este de a facilita
dezvoltarea.

15
 Pedagogia axată pe copil se constituie din trei componente de
bază:
1) sistemul noţional;
2) principiile, normele de bază;
3) componenta tehnologică.
Conceptele de bază ale pedagogiei axate pe copil sînt:
Individualitatea, definită ca totalitatea caracteristicilor care
exprimă unicitatea unui om în comparaţie cu ceilalţi.
Personalitatea – suma tuturor caracteristicilor şi modalităţilor
de comportament care fac din om o individualitate inconfundabilă
Autoactualizarea personalităţii - proces de realizare sau
dezvoltare a forţelor potenţiale inerente fiinţei umane. Aceste forţe
sunt uneori considerate ca fiind de natură biologică, structurate
ereditar, referinţele făcîndu-se mai ales la factorii sociali care
impulsionează sau împiedică actualizarea lor.
Autorealizarea, proces educativ axat pe participarea
individului la acţiuni susţinute în scopul dezvoltării propriei
personalităţi
Eu-l – percepţie generală, conştientă a sinelui, în vederea
delimitării de alţii. Eu-l se constituie în cursul procesului de socializare
şi educaţie ca experienţă personală în raport cu a celorlalţi, ca
identitate.
Subiectul educaţiei – elevul – individul ori grupul de indivizi
care posedă şi dă dovadă de proactivitate conştientă şi creativă, de
liberate în cunoaşterea de sine şi autoedificare, în schimbarea realităţii
înconjurătoare. Calitatea de subiect implică capacitatea individului ori
a grupului de a se manifesta ca individualitate, a da dovadă de
proactivitate şi libertate în alegere şi realizare a activităţii.
Subiectul educaţiei - „educatorul” individual şi/ sau colectiv
care are capacitatea pedagogică şi socială de proiectare şi de realizare a
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane într-un cadru
instituţional de tip formal sau neformal şi defineşte asumarea unor
roluri explicit pedagogice.
Pedagogia axată pe copil se realizează în baza unor principii
cum ar fi:
Principiul individualităţii. Crearea condiţiilor de dezvoltare a
individualităţii celui care învaţă constituie sarcina principală a
instituţiei de învăţământ şi a educatorului. E necesar nu doar a
determina/identifica particularităţile individuale ale persoanei, dar şi a
contribui la dezvoltarea lor. Prin acest principiu se pune în valoare
subiectul acţiunii educaţionale. Individualitatea este specifică acelei
persoane care real deţine anumite pîrghii şi le utilizează reuşit în
16
activitate, comunicare, relaţii. Din acest punct de vedere, trebuie să
ajutăm copilul să devină un subiect autentic al activităţii (vieţii
şcolare), a clasei, să creăm condiţii de formare a experienţei proprii.
Realizarea corelaţiei dintre subiecţii acţiunii educaţionale trebuie să fie
un deziderat major al educatorului.
Principiul alegerii. Fără alegere este imposibilă dezvoltarea
individualităţii şi poziţiei/ipostazei de subiect al acţiunii educaţionale,
autoactualizarea capacităţilor copilului. Din punct de vedere al
pedagogiei axate pe copil este corect ca elevul să trăiască, să înveţe şi
să se educe în condiţiile posibilităţii de a alege, să deţină dreptul de
subiect în alegerea obiectivelor, conţinuturilor, formelor, metodelor şi
mijloacelor de organizare a procesului educaţional şi a activităţilor
realizate în comunitatea de învăţare, în clasa de elevi.
Principiul creativităţii şi succesului. Activitatea individuală şi
colectivă contribuie la identificarea/descoperirea şi dezvoltarea
particularităţilor individuale şi a unicităţii grupului de învăţare.
Datorită creativităţii, elevul îşi descoperă capacităţile sale, cunoaşte
părţile tari/forte ale personalităţii sale. Atingerea succesului într-o
activitate sau alta contribuie la formarea concepţiei pozitive de
sine/imaginii pozitive de sine, care stimulează realizarea de către elev
a activităţii orientate spre autoperfecţionare şi edificarea eu.
Principiul încrederii şi susţinerii. Ţinînd cont de acest
principiu trebuie să renunţăm la învăţămîntul/educaţia sociocentrică şi
la stilul autoritar. Este important a îmbogăţi activitatea didactică cu
tehnologii orientate spre o educaţie axată pe copil. Încrederea în copil,
susţinerea tendinţelor lui de autorealizare şi automanifestare trebuie să
substituie cerinţele excesive şi controlul, dirijarea activităţii elevului de
către profesor. Vom ţine cont de faptul că nu influenţele externe, ci
motivaţia/mobilurile interne domină/determină succesul în educaţie.
Al treilea reper al educaţiei axate pe copil este componenta
tehnologică. Urmează să răspundem la întrebarea: Cum organizăm şi
în ce mod realizăm procesul educaţional?
Pornind de la ideea că realizăm o educaţie nondirectivă, se
pune accent pe dinamica dezvoltării personalităţii. Un astfel de demers
pedagogic este eminamente optimist. Valorificînd concepţia lui
C.Rogers despre orientarea pozitivă a persoanei în
dezvoltarea/evoluţia sa (idee lansată de J.J. Rousseau), strategia
didactică va fi axată pe formarea necesităţii de a fi sine-însuşi.
Tehnologiile aplicate vor favoriza învăţarea experenţială care
are următoarele caracteristici:
- este un angajament;
- răspunde iniţiativei elevilor;
17
 - se pune accent pe profunzime – dezvoltă comportamentul,
aptitudinile şi personalitatea elevului;
- elevul evaluează învăţarea;
- mobilul motivaţiei este curiozitatea înnăscută a elevului;
- este un învăţămînt autodeterminat care angajează persoana
în acţiune;
- promovează o mare independenţă a spiritului;
- încurajează creativitatea, judecata autocritică şi
autoevaluarea;
- este în esenţă învăţarea proceselor de învăţare, învăţarea
cea mai utilă din punct de vedere social.
Învăţarea experenţială constă în a învăţa să rămîi mereu
deschis pentru propria experienţă şi să poţi integra în sine procesele de
dezvoltare. În contextul acestei strategii, educatorul are rolul de
facilitator. Este cel care îl ajută pe elev să pătrundă în experienţa sa.
Modalităţile sînt foarte variate, dar adecvate unui climat de învăţare
altfel/altul decît cel magistral.
Într-o epocă a diversităţii surselor de informare şi a abundenţei
modelelor educaţionale este încurajată „construirea” demersului
educaţional prin acceptarea elementelor componente ale diferitelor
teorii. O abordare postparadigmatică atribuie acţiunii educative
flexibilitate şi funcţionalitate, caracteristici necesare organizării unui
învăţămînt de masă.
În acest context, conexiunea elementelor din diverse teorii se
bazează pe compatibilitate, astfel încît să constituie bazele unui demers
educativ armonios proiectat.
Identificăm posibilităţi de organizare a unui demers
educaţional pedocentrist prin utilizarea reperelor teoretice ale
constructivismului. Anume sursele conceptuale ale teoriilor umaniste
şi ale constructivismului pot servi drept reper în constituirea
tehnologiei educaţionale.
Teoria constructivistă, la fel promovează un învăţămînt
experenţial. Didacticile constructiviste se bazează pe cercetările lui
J.Piaget cu referire la cîmpul interacţional în care subiectul îşi
construieşte cunoştinţele şi se dezvoltă în contextul procesului general
de autoreglare şi adaptare la mediu. Conceptele-cheie pe care se
constituie demersul constructivist în educaţie sînt cultura/cunoştinţele
prealabile şi conflictul cognitiv. Primele reflecţii asupra culturii
prealabile şi asupra obstacolelor epistemiologice în procesul învăţării
le-a realizat în anii ’30 ai secolului al XX-lea filosoful Bachelard, care
lansează teza, precum că o persoană poate să-şi îmbogăţească
cunoştinţele doar în cazul cînd neagă propria experienţă. Aceasta îl
18
stimulează spre cercetare/adaptare în realitatea actuală, fapt care
generează o nouă experienţă.
Concepţia prealabilă/cunoştinţele prealabile sînt complexe
constituite din întrebări, variante operatorii, cadre semantice, referinţe
şi semnificaţii în interacţiune.
Concepţiile prealabile sînt mijloc de cunoaştere, deoarece
noile informaţii sînt tratate în funcţie de achiziţiile anterioare.
Educatorul/profesorul creează situaţii care animă/încurajează elevul
să-şi exprime concepţiile despre realitate. Apoi creează situaţii cînd
plasează în opoziţie diverse opinii sau extinde problema peste aria de
cuprindere a concepţiilor deţinute de către elev.
Acest moment este denumit de către Descautels conflict
cognitiv. El şi constituie mobilul cunoaşterii, deoarece declanşează
tendinţa elevului de a-şi extinde experienţa, de a o încadra în contextul
noii realităţi.
Elevul realizează cunoaşterea prin interacţiunea dintre
concepţiile prealabile şi informaţia pe care o acumulează. Prin prisma
acestora se produce restructurarea ideilor, adică reconstruirea
cunoştinţelor care vor servi drept cultură prealabilă pentru un alt
proces de învăţare.
În contextul didacticii constructiviste profesorul facilitează
procesul de cunoaştere realizat de către elev.
Aceste consideraţii teoretice determină schimbarea accentelor
designului educaţional.
Proiectarea se realizează nu doar de către educator.
Constructivismul sugerează proiectarea în echipă în componenţa căreia
sînt incluşi şi „clienţii”, adică educabilii, dar mai corect ar fi să vorbim
despre o colaborare a actanţilor: profesorul şi elevul. Din perspectiva
constructivistă, valorificînd concepţiile umaniste, putem vorbi despre o
proiectare „participativă”, adică cu implicarea nemijlocită a elevului.
Abordarea curriculară se focusează asupra educabilului tipic şi
asupra cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le va poseda la finele
cursului. Teoriile umanistă şi constructivistă nu presupun descrierea
educabilului, în schimb, prin metacogniţie, toţi elevii sînt îndrumaţi să
reflecteze asupra următoarelor aspecte: cum şi ce învaţă, felul în care
se acumulează aceste achiziţii, cum influenţează ele asupra celor ştiute
deja de copii. Obiectivele pot fi elaborate pe parcursul învăţării.
Învăţarea este bazată pe cunoaşterea în situaţii concrete de
viaţă. Deşi pentru a fi utilizat, la îndemîna elevilor este pus un anumit
volum de conţinut, ei sînt încurajaţi să caute surse alternative de
cunoaştere, care să le aprofundeze cunoştinţele în domeniul respectiv.

19
 Se aplică o diversitate a metodelor, cît mai creative şi mai
eficiente. Pentru a prezenta informaţia vor fi căutate acele căi care dau
posibilitatea expunerii informaţiei, care oferă soluţii de expunere
optimă a conţinutului. În procesul acumulării datelor vor fi utilizate
metode pentru expertiza de documentare. Pentru explicarea
conţinutului va putea fi utilizat studiul de caz, exemplificarea. Într-un
cuvînt, metoda trebuie să fie adecvată situaţiei de învăţare.
În ce mod şi pe cît putem valorifica posibilităţile acestui
demers educaţional? În contextul unei realităţi curriculare, cînd
accentul a trecut de la paradigma academică/tradiţională spre cea
raţionalistă/tehnologică, o centrare a educaţiei pe copil/persoană poate
fi apreciată ca o abordare ce promovează nişte accente, menite să
schimbe designul educaţional. În situaţia cînd învăţămîntul de masă ne
impune pe de o parte caracteristicile sale, iar pe de altă parte
conştientizăm faptul că omul este sursa principală a continuităţii
civilizaţiei, constatăm că realitatea educaţională oferă o diversitate care
se încadrează în contextul postmodernităţii prin tendinţa de a construi
modele educaţionale prin combinarea funcţională a diverselor repere
teoretice. Într-o astfel de realitate, abordarea umanistă în educaţie
înseamnă promovarea principiilor pedagogice axate pe copil,
construirea demersului educativ accentuînd importanţa individualităţii
umane ca valoare supremă şi mobil al progresului. În orice context
educaţional există spaţiu pentru implicarea profesorului, manifestarea
dimensiunilor profesionale. În cadrul educaţiei axate pe copil
dimensiunea umană a educatorului va crea dimensiunea umană a
educatului. Fără a neglija prevederile documentelor normativ-reglatorii
ale procesului de învăţământ, să tindem a realiza formarea
personalităţii prin dezvoltarea potenţialului uman.
Educaţia axată pe copil este un model/sistem educaţional ce
conţine valori apreciate în secolul al XXI-lea: integralitate,
funţionalitate, încurajarea dezvoltării potenţialului uman,
existenţialitate, deschidere spre dialog între educator şi educat. În
acelaşi timp, menţionăm şi dificultăţile ce îngreunează realizarea unui
învăţămînt axat pe copil. În primul rînd, este vorba de steriotipurile
care predomină în conştiinţa profesorului, puterea deprinderii,
aprecierea elevului ca obiect al influenţei pedagogice, abordarea
superficială a problemei. Alte cauze care stagnează implementarea
modelului umanist în educaţie survin din partea managerilor şcolari
care se confruntă cu frica de a schimba ceva în instituţia de
învăţămînt, cu nedorinţa de a depune efort pentru promovarea unor
elemente inovatorii în conducerea şcolii. Din cele relatate deducem că
reperele teoretice fundamentează practica educaţională, dar ele pot
20
rămîne la nivel de intenţie, dacă nu este elaborat un mecanism de
implementare în practică şi nu există profesionişti-entuziaşti pentru a
dori să facă educaţia mai apropiată copilului.

Activităţi de învăţare:
1. Elaborăţi un eseu prin care să relata despre etapele
evoluţiei pedagogiei axate pe copil. Stabiliţi relaţia funcţională dintre
cauzalitatea socioculturală şi realitatea educativă în contextul acestei
evoluţii.
2. Argumentaţi de ce educaţia nouă, psihologia
umanistă şi teoria activităţii în grup sînt surse ale modelului umanist
în educaţie. Utilizaţi pentru argumentare informaţia din fişa nr.1. şi
nr.2.
3. Dacă ar fi să completezi sistemul de principii pe
care se bazează educaţia axată pe copil, ce ai propune?
4. Bazîdu-vă pe reperele teoretice, elaboraţi
recomandări cu referire la diverse componente ale procesului didactic
(obiective, conţinuturi, forme, metode, evaluare) din perspectiva
educaţiei axate pe copil.
Fişa de lucru nr.1

Din punctul de vedere al psihologiei umaniste însăşi natura omului este

un mecanism al dezvoltării, al realizării creative; acest proces poate fi
împiedicat doar dacă există condiţii externe foarte puternice ce
frînează dezvoltarea potenţialului uman.
Adepţii psihologiei umaniste afirmă că oamenii sînt fiinţe de o înaltă
conştiinţă şi raţionalitate, fără nevoi şi conflicte inconştiente.
În general, personaliştii umanişti apreciază oamenii drept creatori
activi ai propriei lor vieţi, care deţin capacitatea de a alege şi a-şi
dezvolta stilul de viaţă, care este limitat doar de influienţe fizice şi
sociale.
Fiecare om trebuie să fie abordat ca o individualitate, o unicitate, un
întreg bine organizat.

Fişa de lucru nr.2

Atîta timp cît mama şi tata nu-şi vor pleca fruntea în ţărînă, în faţa
măreţiei copilului; atît timp cît nu vor înţelege că cuvîntul „ copil” nu
este decît o altă expresie pentru ideea de „ magestate”; atîta timp cît nu
vor simţi că în braţele lor doareme viitorul însăşi sub înfăţişarea
21
copilului, că la picioarele lor se joacă istoria, nu-şi vor da seama că au
tot atît de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe pe cît
n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor.
( E. Key, reprezentant al educaţiei noi)

Referinţe bibliografice:

Bîrzea C. Ştiinţa şi arta educaţiei - Bucureşti: EDP, 1997

Bertrand Y. Theories contemporainnes de l education:
Ottawa, 1993.
Cristea S. Fundamentele ştiinţelor educaţiei. Chişinău:
Litera, 2003
Джуринский А.Н. История зарубежной педагогики,
Москва, Форум, 1998.
Джуринский, А.Н, Развитие образования в
современном мире: Москва, 1999.
Iunina E.A. Tehnologia kacestvennogo obucenia v şcole:
Pedagogiceskoe obscestvo Rosii: Moscva, 2007.

22
Capitolul II
ELEVUL ŞI PROFESORUL ÎN PROCESUL
EDUCAŢIONAL CENTRAT PE CEL CE ÎNVAŢĂ

Autor: Valentina Chicu

Obiective:
După ce vor studia această unitate de conţinut studenţii vor putea:
- să caracterizeze funcţiile şi specificul implicării subiecţilor în
procesul educaţional centrat pe copil;
- să identifice rolurile specifice ale profesorului şi elevului ca
subiecţi ai educaţiei centrate pe elev;
- să determine competenţele profesionale ale cadrului didactic în
Educaţia centrată pe elev;
- să valorifice elementele procesului educaţional pentru
transformarea elevului în subiect al învăţării;
- să compare relaţia profesor - elev în contextul educaţiei
centrate pe elev şi învăţarea tradiţională (informativă);
- să explice esenţa interacţiunii pedagogice afective din
perspectiva educaţiei centrate pe elev;
- să se implice conştient în propria autoedificare.

Subiecte de conţinut:

2.1. Elevul în paradigma postmodernă.

2.2. Profesorul în paradigma educaţională postmodernă.

2.2.1. Esenţa activităţii pedagogice.

2.2.2. Tipurile de activitate pedagogică.

2.2.3. Structura activităţii pedagogice.

2.2.4. Personalitatea profesorului.

2.3. Interacţiunea educaţională în învăţarea centrată pe copil. 23

 2.1. Elevul în paradigma postmodernă

Raţiunea de a fi a şcolii este copilul, formarea lui pentru viaţă.

În pedagogia tradiţională elevul este perceput ca obiect, ca „vas” care
urmează a fi umplut cu diferite informaţii, fără a se accentua
transformarea informaţiilor în cunoştinţe, priceperi, deprinderi ori
competenţe. Pînă la „marea explozie informaţională” această abordare
dovedea eficienţă. Elevul învăţa să reproducă un singur rol (sau
aceeaşi categorie de roluri) - de receptor ori de „rotiţă” într-un
mecanism, funcţionarea căruia este determinată din exterior. În
condiţiile desfăşurării procesului educaţional după tipul „profesorul
vorbeşte – elevul ascultă” doar un număr mic de elevi obţin
performanţe. De regulă, ei sînt numiţi „puternici” ori „capabili”, iar
ceilalţi elevi sînt declaraţi „slabi”, „incapabili de a însuşi materia de
programă”.
Paradigma educaţională postmodernă, induce o nouă viziune
asupra copilului, în general şi a elevului, în particular, în care procesul
educaţional este centrat pe copil. În a doua jumătate a secolului XX, în
urma cercetărilor în domeniul psihologiei personalităţii, psihologiei
cognitive, sociologiei, pedagogiei are loc recunoaşterea (I)
potenţialului de autoedificare a elevului; (II) importanţei experienţei
subiective a fiecărui elev în procesul de asimilare a noilor cunoştinţe
şi formarea noilor competenţe; (III) impactului respectării demnităţii
umane a oricărui individ în procesul educaţional pentru formarea unei
personalităţi sănătoase fizic, moral, psihic.
Această perspectivă solicită revizuirea fundamentelor şi
procesului educaţional propriu-zis. Se impune (I) corelarea dintre
dimensiunea morală−ştiinţifică−tehnologică−estetică−psihofizică−
socială a dezvoltării personalităţii în orice moment al evoluţiei sale în
cadrul procesului de învăţămînt; (II) valorificarea integrală a tutror
resurselor de care dispune elevul în organizarea procesului de predare-
învăţare−evaluare; (III) deschiderea timpului pedagogic al
educaţiei/instruirii a cărui resurse de (auto)perfecţionare trebuie
distribuite din perspectiva valorificării lor integrale nu numai în cadrul
şcolii, ci pe tot parcursul existenţei umane.

24
 În acest context, elevul, fiind figura centrală a procesului
educaţional, obţine un nou statut. În opinia lui I.Neacşu, elevul
reprezintă, alături de profesor, unul dintre „agenţii acţiunii
educaţionale”. „Elevul poate fi definit în termenii unui concept
pedagogic operaţional, identificabil la nivelul structurii de funcţionare
a educaţiei, care vizează în mod direct activitatea de instruire
realizabilă în contextul procesului de învăţămînt. În această
perspectivă largă, elevul poate fi analizat la nivelul Teoriei generale a
educaţiei sau Fundamentelor pedagogiei (ca exemplu particular de
obiect al educaţiei, de agent sau actor cu resurse potenţiale de subiect
al educaţiei) şi în mod special în cadrul Teoriei generale a instruirii
sau al Didacticii generale ca exponent referenţial al corelaţiei
funcţionale dintre educator şi educat, dintre instruire şi învăţare,
angajat ca subiect epistemic, capabil la un moment dat să atingă
nivelul cel mai înalt al educaţiei – autoeducaţiei (moment care
marchează transformarea sa din obiect în subiect al propriei sale
formări−dezvoltări, respectiv autoformări−autodezvoltări {3} .
Copilul poate şi trebuie însuşi calitatea de subiect şi
responsabilitatea pentru procesul de autoedificare. Pedagogia
postmodernă transformă elevul în autor al educaţiei, el va schimba
poziţia de „obiect-actor” al educaţiei pe „subiect–autor” al educaţiei.
Elevul-subiect poate realiza mai multe roluri sociale şi pedagogice în
scenariile complexe ale vieţii, poate realiza managementul devenirii
fiinţei umane.
Calitatea de subiect implică capacitatea individului ori a
grupului:
- de a se manifesta ca individualitate,
- a da dovadă de proactivitate, libertate în alegere şi luarea de decizii;
- a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile decizii;
- a suporta cu demnitate consecinţele deciziilor luate.
Calitatea de subiect oferă persoanei o viziune aparte despre
sine şi lumea înconjurătoare, care determină perceperea rostului,
rolului şi locului său în viaţă. Pentru a explica esenţa calităţii de
subiect, vom compara două viziuni asupra sinelui şi lumii: din
perspectiva de subiect şi din perspectiva de obiect.(tab. 1.)

Viziunea din perspectiva de Viziunea din perspectiva de

subiect obiect
Recunoaşterea dreptului Dezaprobarea oamenilor care se
omului la individualitate şi la evidenţiază („ciori albe”). Atitudine
manifestarea individualităţii negativă faţă de tot ce este

25
 neordinar. Dorinţa de a fi „ca toţi”.
Recunoaşterea dreptului la Pasivitatea, indiferenţa percepute ca
activism şi caracter de sine normă a vieţii. Poziţia executantului
stătător acceptată ca fiind cea mai comodă.
Teama de probleme şi atitudinea
negativă faţă de acestea.
Recunoaşterea dreptului la Teama de a-şi asuma
libertate interioară, responsabilitatea, dependenţa de
independenţă, la dreptul de a persoanele care deţin puterea.
alege. Conştientizarea Dorinţa de a deţine controlul asupra
responsabilităţii pentru tuturor lucrurilor.
alegerea făcută.
Recunoaşterea dreptului la Dimensiunea spirituală manifestată
respect, înţelegere, încredere, verbal, nu şi în acţiuni. Lipsă de
dragoste, creaţie etc. încredere în cei din jur. Lipsa
deprinderii de a analiza calitatea
gîndurilor, emoţiilor, cuvintelor,
acţiunilor proprii. Atenţie deosebită
la neajunsurile celor din jur.
Tendinţa spre un stil de viaţă
autoritar.

Tabelul 1: Caracteristici esenţiale ale viziunii asupra lumii din

perspectiva de subiect şi sbiect
(Traducere şi adaptare după Iunina E.A.)

În literatura de specialitate subiectul se descrie ca

observîndu-se pe el însuşi, ca întrebîndu-se asupra lui însuşi, ca
evaluîndu-se pe sine. Înţelegerea şi însuşirea gîndirii reflexive
conduc elevul spre a se afirma şi a se concepe clar ca subiect al
reflecţiei şi acţiunii sale, a se afirma ca agent autonom şi
responsabil al propriei sale dezvoltări. În această dublă
mişcare, care priveşte gîndirea şi acţiunea, elevul îşi afirmă
libertatea, respectînd normele şi valorile comunităţii în care
trăieşte.
Calitatea de subiect obţinută în procesul învăţării centrate pe
elev „oferă elevilor o mai mare autonomie şi un control sporit cu
privire la disciplinele de studiu, la metodele de învăţare şi la ritmul de
studiu”[4]. Învăţarea centrată pe elev oferă oportunităţi de
monitorizare a propriei învăţări, în consecinţă accentuînd necesitatea

26
ca elevii să-şi asume un înalt grad de responsabilitate, să-şi aleagă în
mod activ scopurile, precum şi să-şi administreze învăţarea. Ei nu se
mai pot baza pe faptul că profesorul ori persoana care predă la clasă le
va spune ce, cum, unde şi cînd să gîndească. Ei sunt cei care trebuie să
înceapă să gîndeasacă.
Recomandarea împărţirii responsabilităţii între profesor şi elev
este răspîndită în pedagogia contemporană. Într-o prezentare succintă a
caracteristicilor persoanelor care învaţă eficient, de la Harpe, Kulski şi
Radloff (1999) arată că o persoană care învaţă eficient:
 are scopuri clare privitor la ceea ce învaţă;
 are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie cînd să le utilizeze;
 foloseşte resursele disponibile în mod eficace;
 ştie care îi sînt punctele forte şi punctele slabe;
 înţelege procesul de învăţare;
 îşi controlează sentimentele în manieră adecvată,
 îşi asumă responsabilitatea pentru procesul lor de învăţare;
 îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi îşi adaptează
procesul de învăţare.
Necesitatea transformării copilului din obiect în subiect al
educaţiei dictată de tendinţele de dezvoltare ale societăţii, tehnicii şi
tehnologiilor solicită asumarea de noi roluri de către şcoală şi profesor.
„Înţelegem cu uşurinţă, scria Macdonald la sfîrşitul secolului XX, că
şcoala nu există doar pentru a transmite moştenirea noastră culturală şi
nici doar pentru a forma jucători de roluri pentru societate, ba nici
chiar pentru a satisface trebuinţele şi interesele celor care învaţă.
Şcoala există pentru a-i aduce pe copii în contact cu realitatea din care
facem parte noi înşine, societatea noastră şi moştenirea noastră
culturală”[10].

27
 Activităţi de învăţare:

1. Continuaţi enunţul „În paradigma educaţională postmodernistă

elevul este....”
2. Identificaţi trei criterii relevante şi realizaţi analiza comparativă
a perceperii elevului în pedagogia tradiţională şi pedagogia
postmodernistă.
3. Argumentaţi necesitatea schimbării viziunii asupra elevului,
rolului acestuia în procesul educaţional (ori lipsa acesteia).
4. Elaboraţi o definiţie de lucru a conceptului de învăţare centrată
pe copil, generalizînd informaţia din materialul lecturat şi secvenţele
din cercetările respectivului subiect prezentate în fişa de lucru nr.1.
5. Redactaţi un eseu de 300 cuvinte cu tema „Să fii subiect al
propriei deveniri umane înseamnă...”. Folosiţi informaţia din
paragraful 2.1. şi din fişa de lucru nr.2
6. Din fişa de lucru nr.3 selectaţi metafora ce corespunde viziunii
dumneavoastră asupra elevului. Argumentaţi alegerea.

28
 Fişa de lucru nr.1
 Învăţarea centrată pe copil este o abordare a educaţiei care se
focusează pe nevoile elevilor şi nu pe a celorlalţi actanţi ai procesului
educaţional cum ar fi profesorul ori administraţia instituţiei. Această
abordare are multe implicaţii în designul curriculumului, conţinuturile
cursului şi gradul de interactivitate a cursului.
(C. Rogers)
 Învăţarea centrată pe elev/student este procesul ce oferă
elevilor/studenţilor mai multă autonomie şi control asupra alegerii
subiectelor de studiu, a metodelor şi a ritmului de învăţare.
Elevul/studentul urmează a fi implicat în luarea deciziei vizavi de ce,
cum şi cînd se va învăţa.
(J.Gibbs)
 Educaţia centrată pe cel ce învaţă este o abordare a educaţiei
care se bazează pe contextul educaţional din care vine elevul şi pe
urmărirea progresului în atingerea obiectivelor învăţării. Prin sprijinirea
elevului în achiziţionarea deprinderilor de bază de învăţare şi oferirea
unui suport pentru învăţarea pe parcursul întregii vieţi, educaţia
centrată pe cel ce învaţă plasează responsabilitatea pentru învăţare pe
umerii elevului, în timp ce profesorul îşi asumă responsabilitatea pentru
facilitarea procesului educaţional. Abordarea tinde să fie individuală,
flexibilă, bazată pe competenţe, variată ca metodologie şi nu întotdeauna
constrînsă în timp şi spaţiu.
(AFC Arizona Faculties Council)

 Centrare pe elev. Cerinţa didactica de a pune copilul şi nu

materia de învăţămînt în centrul procesului instructiv. Ideea îşi are
origine în Emile a lui J.J. Rousseau şi a fost proclamată de reprezentanţii
educaţiei noi ca o revoluţie coperniciană în pedagogie. Este vorba de a
porni de la interesele şi trebuinţele copiilor, de a stimula propriul lor
efort în formarea competenţelor prevăzute. În acest caz didactica
centrată pe obiective reprezintă implicit o centrare pe elev. Ca un corolar
al centrării pe copil a apărut şi principiul individualizării învăţămîntului,
adică a centrării pe fiecare elev in parte.
(Mircea Stefan)
 Abordarea centrată pe copil este o metodologie de orientare a
activităţii didactice, care permite, printr-un sistem de concepte, idei şi
moduri de acţiune, asigurarea şi susţinerea proceselor de
autocunoaştere, autoedificare şi autorealizare a personalităţii copilului,
dezvoltînd individualitatea lui irepetabilă.
(Meliniceniuc E.F.)

29
 Fişa de lucru nr.2

 Devenirea fiinţei umane. Omul îşi construieşte viaţa prin

efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
 Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa
de la o zi la alta, în inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie
să acceadă la o viaţă cu adevărat personală şi conştientă.
 Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi
viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze
în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Alegerea fiind o
necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o
alegere), este preferabilă alegerea conştientă, angajarea într-un
destin personal alături de ceilalţi.
 Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el
este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; fiinţa umană
este fiinţa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).
 Viaţa expusă. Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească,
să-şi pună în joc viaţa - sub permanenta privire şi judecata
inevitabilă a celorlalţi.

(După E. Mounier,
Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962)

30
 Fişa de lucru nr.3

Metafora 1. Elevul se asociază cu un computer, un sistem de

intrări şi ieşiri care trebuie controlate. Profesorul este pe post de
programator. Dacă tema şi conţinuturile sînt selectate corect,
acestea se vor înscrie în memoria computerului. Aplicarea unor
teste va permite verificarea eficacităţii respectivei operaţiuni.
Controlul constă în a-i cere computerului să reproducă
informaţiile care au fost introduse.

Metafora 2. Elevul se asociază cu o plantă. E de ajuns să-i

creezi o primăvară şi să laşi florile şi fructele să se dezvolte. Nu
se poate interveni direct în procesul de creştere, se asigură
numai declanşarea condiţiilor favorabile. Dacă nimic nu-i va sta
în cale, planta va creşte şi va progresa.

Metafora 3. Elevul se asociază cu un cîine. El are calităţi certe,

dar trebuie dresat ca şi cîinele lui Pavlov căruia i-au fost
provocate anumite comportamente, folosind stimulentul
adecvat. Încurajarea sistematică şi crearea mediului favorabil
pentru favorizarea şi fortificarea anumitelor comportamente
este calea ce asigură imprimarea comportamentelor necesare.

Metafora 4. Elevul se asociază cu un sportiv. Învaţă din practică

(nu înveţi să înoţi fără apă). Este important ca el să fie motivat,
dirijat şi încurajat de antrenorul său. Antrenorul împreună cu
sportivul supraveghează progresul rezultatelor obţinute.
Exerciţiile în echipă sînt o sursă de îmbunătăţire a
performanţelor.

31
2.2. Profesorul şi paradigma educaţională postmodernă
2.2.1. Esenţa activităţii pedagogice

Caracterul umanist, colectiv, creativ şi social-politic reflectă

esenţa activităţii pedagogice. Vom analiza fiecare dintre aceste însuşiri
specifice ale activităţii pedagogice, deoarece acestea determină rolurile
profesorului în procesul educaţional centrat pe copil.
Caracterul umanist al activităţii pedagogice presupune
dezvoltarea liberă a potenţialului, capacităţilor copilului în baza
valorilor general umane. În paradigma postmodernă orientarea valorică
nu mai poate fi dictată de stat. În societatea democratică aceasta
aparţine individului. Carl Rogers afirma că adevărata democraţie se
bazează pe educaţia omului integru care poate îmbina libertatea cu
responsabilitatea. Activitatea educatorului / profesorului este una
complicată: a-i oferi copilului (I) oportunitatea de a cunoaşte valorile
naţionale şi general-umane; (II) competenţa de analiză şi
discernămînt; (III) libertatea de a identifica şi urma anumite valori şi
principii; (IV) responabilitatea pentru alegerea realizată, efectele şi
consecinţele deciziilor luate. În condiţiile discrepanţei dintre idealul
umanist şi realitatea mediului social, complexitatea şi gradul de
dificultate al activităţii pedagogice creşte.
Caracterul colectiv al activităţii pedagogice este determinat de
suma influenţelor multiple ale tuturor cadrelor didactice asupra
formării şi dezvoltării personalităţii copilului în instituţia de
învăţămînt. Calitatea, eficienţa, eficacitatea influenţei pedagogice
depinde de coeziunea colectivului ce exercită influenţă educaţională,
de împărtăşirea viziunii asupra educaţiei, perceperii fenomenului
educaţiei, înţelegerii esenţei activităţii pedagogice de către persoanele
ce constituie colectivul profesoral, precum şi de implicarea familiei în
acest proces. Activitatea pedagogică se rezumă nu doar la interacţiunea
cu elevul, ci şi la interacţiunea cu colegii – cadrele didactice şi părinţii.
Caracterul creativ este imprimat activităţii pedagogice de
unicitatea situaţiilor educaţionale, de schimbarea continuă a
contextului. Soluţionarea problemelor şi a sarcinilor instructiv-
educative, deciziile pedagogice care se bazează nu doar pe legităţile
ştiinţelor educaţiei, solicită o abordare creativă. Se poate afirma că
Profesorul constituie conţinutul, metoda şi mijlocul acţiunii

32
pedagogice, deoarece activitatea sa necesită implicarea calităţilor
individuale, a competenţelor profesionale şi sociale.
Caracterul social-politic al activităţii pedagogice este
determinat de locul şi rolul şcolii în societate. Şcoala este creată de
societate şi reacţionează ca un organism viu la toate schimbările în
societate. Dezvoltarea individualităţii ancorează în dezvoltarea
civismului şi poziţiei social-active. Individualitatea se poate manifesta
doar în societate, iar societatea se dezvoltă datorită individualităţii
fiecărui membru al său. Omul constituie valoarea principală a
societăţii, deci şi a şcolii.
2.2.2. Tipurile de activitate pedagogică
Instruirea şi educaţia, ca procese, constituie tipurile de
activitate pedagogică, care se manifestă ca o unitate continuă, iar
separarea lor este doar convenţională. Raportul instruire–educaţie
constituie o problemă analizată pe larg în literatura de specialitate a
ultimelor decenii. Instruirea nu poate fi realizată în afara educaţiei,
precum şi educaţia devine eficientă doar într-un mediu cognitiv. Şi
totuşi, analiza instruirii şi educaţiei, ca procese, permite următoarele
constatări:
 instruirea, de regulă, are loc într-un spaţiul temporal limitat;
 instruirea în limitele timpului rezervat are un scop strict
definit şi variante ale modurilor de realizare a scopului;
 unul dintre criteriile instruirii eficiente este realizarea unui
scop concret al lecţiei chiar la sfîrşitul acesteia, în timp ce atingerea
scopului educaţiei, ca şi criteriu al eficienţei, e cu putinţă doar într-un
viitor neapropiat;
 criteriul rodniciei activităţii educative ca un proces de
dezvoltare îl putem estima după schimbările produse în conştiinţa
copiilor care se manifestă prin reacţiile de comportament şi emoţionale
în timpul soluţionării problemelor educaţionale orientate spre scopul
activităţii educaţionale;
 conţinutul instruirii ca şi însăşi procesul de predare-învăţare
poate fi programat în termeni concreţi, fapt cu neputinţă în procesul
educaţional.
Învăţarea centrată pe copil presupune individualizarea
procesului de instruire, implicarea activă a elevului în procesul

33
instructiv, crearea posibilităţii de monitorizare a propriei învăţări şi
asumarea responsabilităţii pentru rezultatele învăţării.
Învăţarea centrată pe copil presupune un proces de educaţie
continuu bazat pe dezvoltarea personalităţii elevului prin valorificarea
potenţialului copilului şi a mediului familial şi şcolar, prin dezvoltarea
individualităţii şi calităţii de subiect, prin respectarea demnităţii umane
a elevului în toate situaţiile de interacţiune.
Există şi alte aspecte specifice proceselor de instruire şi
educaţie, însă e necesar încă o dată să accentuăm că aceste procese
sînt interconexe şi prezintă un tot întreg în activitatea pedagogică a
profesorului.

2.2.3. Structura activităţii pedagogice

Studiile în domeniu evidenţiază 4 componente intercorelate ale
structurii activităţii pedagogice: de construire, organizatorică,
comunicativă, de cercetare. Fiecare element solicită anumite
competenţe pe care trebuie să le posede profesorul pentru a realiza
eficient activitatea pedagogică.
Componenta de construire include abilitatea profesorului de a
analiza situaţia pedagogică, a identifica cauzele situaţiei, a pronostica
evoluţia situaţiei şi de a-şi proiecta activitatea pornind de la rezultatele
obţinute în urma analizei.
Componenta organizatorică include sistemul de metode şi
procedee orientate spre implicarea elevilor în diferite activităţi cu
caracter instructiv şi educativ Esenţa activităţii organizatorice a
pedagogului în timpul interacţiunii cu elevul cuprinde funcţiile:
informaţională, dezvoltativa şi mobilizatoare care, corelate armonios
şi iscusit, asigură evitarea / depăşirea barierelor în învăţare cu care se
confruntă elevii şi obţinerea performanţei.
Componenta comunicativă implică stabilirea relaţiilor
constructive ale pedagogului cu elevii, cu colegii de breaslă, părinţii şi
cu alţi membri ai comunităţii. Comunicarea denotă nivelul de
dezvoltare a fundamentelor profesionalismului pedagogului.
Componenta comunicativă determină conţinutul, forma, mijloacele,
nivelul şi stilul activităţii profesorului şi se bazează pe perceperea,
înţelegerea, aprecierea omului de către om.
Componenta de cercetare este considerată drept abordare
ştiinţifică a înţelegerii fenomenelor pedagogice, a analizei lor şi de
34
asemenea a posedării vastei metodici de cercetări psihopedagogice.
Fără ea e cu neputinţă asigurarea unei funcţionări efective a unuia
dintre cele trei componente enumerate mai sus.
Evident, toate componentele structurii activităţii pedagogice
sînt interdependente şi se întrepătrund, asigurînd astfel caracterul
holistic, ştiinţific al muncii pedagogului.
În învăţarea centrată pe copil profesorul pe post de mediator
devine constructor al situaţiilor de învăţare şi al ambianţei
constructive şi motivante pentru elev, el, profesorul, fiind
conceptor, executor şi evaluator al demersului didactic – adică fiind
subiect al procesului în interacţiunea cu elevul.
Abordarea procesului educaţional din perspectiva centrării pe
copil insistă asupra unui echilibru în formarea cunoştinţelor şi a
personalităţii, presupunînd îmbinarea armonioasă a structurii
activităţii profesorului cu tipurile de activitate pedagogică.

2.2.4. Personalitatea profesorului

Abordarea activităţii pedagogice din perspectiva centrării pe
copil înaintează anumite cerinţe faţă de personalitatea profesorului,
care constituie unul dintre factorii determinanţi ai eficienţei procesului
educaţional. În literatura de specialitate găsim detalierea
profesiogramei cadrului didactic în care sînt specificate calităţile,
competenţele pe care trebuie să le posede acesta. În majoritatea
cercetărilor realizate la acest subiect (J. Piajet, V. Kruteţki,
A.Scerbakov, M. Fullan) sînt evidenţiate poziţia socială şi poziţia
profesională ale profesorului. Poziţia socială definită mai des ca un
sistem de păreri, concepţii, opinii care generalizează rezultatele
experienţei vieţii, normelor morale şi a valorilor ce formează ideologia
activităţii umane. Iar poziţia profesională - ca sistem de relaţii
intelectuale şi emoţionale de autoevaluare a calităţii sale de pedagog,
de evaluare a elevilor, a esenţei şi conţinutului activităţii sale
pedagogice şi a realităţii pedagogice în ansamblu. Aceste poziţii sînt
integratoare şi incumbă mai multe componente.
Componenta psihologică se referă la caracter şi temperament,
include inteligenţa emoţională şi toate trăsăturile de personalitate.
Cercetările psihologice dovedesc că tocmai tipul holeric e cel mai
potrivit pentru activitatea pedagogică, fiindcă coexistă reuşit cu mediul
extern în permanentă schimbare, reacţionează prompt şi e mai

35
predispus creaţiei ca atare. Deosebirile individuale şi particularităţile
persoanelor, desigur, nu se limitează la tipurile de temperament şi în
cazul de faţă servesc drept ilustraţii la ideea principală despre
importanţa caracteristicilor psihoindividuale ale persoanei vizînd
activitatea pedagogică a acestuia.
Componenta rolului social descrie rolurile sociale pe care le
„joacă” profesorul în activitatea sa educaţională. Vom analiza rolurile
mai des întîlnite şi caracteristicile interacţiunii pedagogice:
 Informator activitatea se reduce la o simplă enunţare a
cerinţelor, normelor de comportament, convingerilor care
urmează să se formeze la elevi. Fundalul emoţional al
interacţiunii pedagogice este neutru.
 Dictator − impunerea cu forţă şi introducerea în conştiinţa
copiilor a normelor morale etice, de conduită, a convingerilor şi
a poziţiei civice. Fundalul emoţional al interacţiunii pedagogice
este vădit negativ.
 Prieten − dorinţa de a înţelege comportamentul copiilor şi de a
oferi ajutorul necesar. Fundalul emoţional al interacţiunii
pedagogice este vădit pozitiv.
 Solicitantul /cerşetorul − manifestarea dependenţei
profesorului de elevi; dorinţa de a aplana situaţiile pedagogice
controversate prin înlăturarea semnelor exterioare ale acestora.
Fundalul emoţional al interacţiunii pedagogice este negativ.
 Sfătuitorul − dorinţa de a convinge elevul să acţioneze într-un
fel anume, formulînd discursul în formă de sfat uneori şi în
mod insistent. Fundalul emoţional al interacţiunii pedagogice
este pozitiv.
 Inspirator − dorinţa de a le construi interacţiunea cu elevii prin
inspirarea propriilor idei. Fundalul emoţional al interacţiunii
pedagogice este vădit pozitiv, dar de scurtă durată.
 Zeu − tendinţa continuă de a-şi demonstra calităţile personale
pozitive şi posibilităţile pedagogice. Fundalul emoţional al
interacţiunii pedagogice este vădit pozitiv, relativ de lungă
durată.
(Adaptat după D. Beluhin)

36
 Rolul dictatorului este incompatibil cu procesul educaţional
centrat pe copil, iar rolurile de solicitant / cerşător şi zeu, chiar
dacă sînt necesare în anumite situaţii, trebuie să se manifeste pe o
durată de timp limitată.
Componenta academică incumbă următoarele competenţe:
 Competenţa informaţională include abilitatea de a primi
informaţia ştiinţifică şi de a o expune utilizînd diferite metode,
procedee, forme; de a asculta, a lucra cu textul tipărit, evidenţiind
aspectele principale şi secundare, a le analiza şi a face concluzii;
abilitatea de a realiza cercetări psihopedagogice şi de a face
generalizări, a concluziona; abilitatea expunerii accesibile a unei
informaţii ştiinţifice, formularea întrebărilor şi sarcinilor de învăţare
ţinînd cont de particularităţile individuale ale celor ce învaţă.
 Competenţa analitică presupune abilitatea de (I) a
identifica elementele componente ale fenomenului pedagogic: motive,
cauzele apariţiei, stimuli, mijloace, forme de manifestare a acestora,
etc; (II) a pătrunde/a înţelege fiecare element; (III) a găsi în teoria
educaţiei şi instruirii idei, legităţi ce corespund logicii fenomenului
cercetat; (IV) a diagnostica fenomenul cercetat; (V) a formula
problema pedagogică de bază şi a găsi căile optimale de soluţionare a
acesteia.
 Competenţa reflexivă include abilitatea profesorului de a
analiza propriul comportament, starea psihoemoţională în contextul
autoevaluării propriei activităţi. Dezvoltarea acestei abilităţi va
permite profesorului să se „vadă” pe sine însuşi şi să înţeleagă
impresiile, emoţiile, gîndurile elevilor provocate de comportamentul
profesorului.
 Competenţa de pronosticare se referă la prevederea
argumentată a posibilelor rezultate ale activităţii personale a
profesorului şi a activităţii elevilor. Din perspectiva centrării pe copil
este important ca profesorul să poată pronostica dezvoltarea
personalităţii elevului şi interacţiunea şi influenţa pedagogică
necesare.
 Competenţa de proiectare include: (I) transformarea
obiectivului educaţional şi instructiv în sarcini pedagogice concrete;
(II) evidenţa (a ţine cont de) cerinţelor, trebuinţelor şi intereselor
elevilor în activitatea comună, precum şi a posibilităţilor personale;
(III) planificarea demersului didactice; (IV) transpunerea didactică a

37
conţinuturilor; (V) selectarea formelor, mijloacelor şi metodelor de
activitate care să corespundă obiectivelor instruirii şi educaţiei.
Componenta umanistică care percepe activitatea pedagogică
orientată spre dezvoltarea liberă a capacităţilor copilului şi a
personalităţii acestuia în întregime. Deoarece toate legităţile şi
principiile procesului educaţional sînt transpuse de către profesor
(cunoştinţele asimilate de profesor sînt refractate prin ideile, gîndurile,
emoţiile personale după care sînt aplicate în practică în relaţionarea cu
elevul), pentru eficacitatea procesului educaţional devine foarte
important procesul de dezvoltare a personalităţii profesorului.
Abordarea centrată pe copil în educaţie cere profesorului să
devină Subiect al propriei deveniri profsionale şi personale – proces
care poartă un caracter continuu.

Activităţi de învăţare:

1. Explicaţi esenţa conceptelor instruire şi educaţie.

2. Consultaţi „Dicţionarul de termeni pedagogici” de S. Cristea şi
încă două surse din lista bibliografică prezentată la sfîrşitul
acestui capitol şi redactaţi un text informativ pentru studenţii
anului întîi cu genericul „Tipurile activităţii pedagocice”
(Volumul textulul cuprins între 750-900 cuvinte).
3. Prezentaţi o schemă generalizatoare a informaţiei ce vizează
esenţa, tipurile şi structura activităţii pedagogice.
4. Utilizînd descrierea componentei academice a personalităţii
profesorului şi conţinutul fişei de lucru nr. 1 completaţi tabelul
ce urmează şi realizaţi în baza acestuia autoevaluarea şi
evaluarea reciprocă cerînd ajutorul unui coleg.

38
 Tabelul 2

Criterii Autoevaluarea Evaluarea din partea colegului

de Mă Voi lucra la... Te Trebuie să mai
evaluare caracterizează caracterizează lucrezi la...
Expunerea Expun reuşit Prezentarea Selectarea Prezentarea
informaţiei informaţia în sintezei unei exemplelor în informaţiei în
detalii informaţii cadrul scheme şi tabele
prezentării
Sînt explicit în Prezentarea informaţiei Stăpînirea
expunerea informaţiei în emoţiilor în
ideilor în formă orală timpul
formă scrisă prezentării
informaţiei în
faţa unui
auditoriu

5. În baza datelor din tabelul 2 elaboraţi un plan de acţiuni pentru

perioadă de două săptămîni indicînd două obiective însoţite de
sisteme de exerciţii pentru realizarea obiectivelor fixate.
Indicaţi şi modalitatea prin care vei determina că aţi atins
respectivele obiective.
6. Redaţi conţinutul informaţiei din paragraful 2.2.4.
Personalitatea profesorului într-o reprezentare grafică.

Fişa de lucru nr. 1

Profesorul eficient:
 Stabileşte cu claritate obiectivele pe care urmează să le realizeze
elevii. Aceasta presupune ca profesorul să posede, de exemplu, competenţa
de a identifica obiectivele educative de atins prin luarea în consideraţie a
caracteristicilor elevilor săi şi a aşteptărilor comunităţii sociale, a
operaţionaliza obiectivele alese spre a fi propuse elevilor, a utiliza diferite
tehnici de analiză a sarcinilor de învăţare implicate în realizarea fiecărui
obiectiv selectat.
 Le prezintă elevilor care sînt cele mai înalte performanţe, în
anumite limite rezonabile, la care se aşteaptă ca ei să se ridice în
realizarea diferitelor activităţi care le sînt propuse.
 Identifică şi concepe activităţi de învăţare care sînt relevante
pentru contextele reale de viaţă cotidiană a elevilor.
 Manifestă preocuparea de a se adapta la diversitatea elevilor prin
selecţionarea unor strategii de instruire şi a unor materiale de
învăţare care sunt adecvate vîrstei, pregătirii anterioare, valorilor
culturale şi nevoilor individuale de educaţie ale elevilor. 39
 Creează şi menţine în sala de clasă un climat de lucru care
favorizează învăţarea, motivaţia intrinsecă a învăţării şi dorinţa de a
realiza sarcinile de lucru propuse; aceasta presupune o serie de
competenţe de management al clasei, începînd cu cele legate de aranjarea
mediului fizic al clasei, astfel încît să se înlesnească interacţiunea dintre
profesori şi elevi, stabilirea împreună cu elevii a unor limite rezonabile în
care trebuie să se înscrie comportamentul fiecăruia şi terminînd cu cele
legate de crearea unei atmosfere de lucru destinse, încurajarea preocupării
elevilor de a se autocontrola continuu şi competenţele de tratare
corespunzătoare a manifestărilor de indisciplină.
 Încurajează interacţiunea socială a elevilor în discutarea şi
realizarea diverselor activităţi de învăţare legate de tema supusă studiului.
 Oferă elevilor o structură de lucru de natură să ghideze
activitatea de învăţare a elevilor şi comportamentul lor în timpul lecţiei.
 Înlesneşte elevilor prelucrarea/procesarea intelectuală a
informaţiilor punîndu-i în situaţia de a desfăşura activităţi care implică
procese cognitiv ce îi vor ajuta să înveţe şi să-şi reamintească informaţia.
De exemplu, evidenţierea legăturilor logice dintre anumite informaţii,
solicitarea elevilor în a realiza extrapolări sau în a stabili implicaţii
posibile ale unui fapt constatat, încurajarea exprimării în maniere diverse
– grafice, simbolice, semantice.
 Îi ajută pe elevi să stăpânească esenţialul – acele cunoştinţe şi
deprinderi care sunt de bază pentru studierea la nivel superior a unui
domeniu, cerinţă care implică ea însăşi din partea profesorului capacitate
de esenţializare.
 Oferă elevilor sarcini de lucru, provocatoare, interesante , de
natură să stimuleze dezvoltarea lor intelectuală; de exemplu,
sarcini care îi pun pe elevi în situaţia de a-şi testa ceea ce au învăţat
efectiv şi a stabili ce urmează să înveţe; sarcini care presupun
exersarea unor strategii de soluţionare a unei anumite categorii de
probleme dificile sau a unor strategii prin care îşi pot dezvolta
anumite competenţe.
 Propune activităţi de învăţare care solicită elevilor
activităţi intelectuale de un înalt nivel de complexitate.
 Realizează o continuă monitorizare a progresului elevilor
în realizarea obiectivelor educative care le-au fost propuse.
( J.E. Ormrod, 1998)

40
2.3. Interacţiunea educaţională în învăţarea centrată pe copil

Învăţarea centrată pe copil solicită profesorului crearea

situaţiilor educative şi stabilirea interacţiunii didactice şi afective care
să favorizeze dezvoltarea calităţii de subiect şi autoactualizarea
personalităţii.

Subiect – individul ori grupul de indivizi care posedă şi dă

dovadă de proactivitate conştientă şi creativă, de liberate în
cunoaşterea de sine şi autoedificare în schimbarea realităţii
înconjurătoare. Calitatea de subiect implică capacitatea individului
ori a grupului de a se manifesta ca individualitate, a da dovadă de
proactivitate şi libertate în alegerea şi realizarea activităţii.

După Maslow autoactualizarea este un proces continuu de

valorificare şi dezvoltare a potenţialului pe care-l posedă fiecare
individ uman constînd în „a face bine ceea ce doreşti să faci”,
pentru că „ceea ce omul poate deveni, el trebuie să devină”.

Astfel, interacţiunea educaţională în respectivul context va

avea anumite caracteristici atît în aspect didactic, cît şi în aspect
afectiv.
M. Cerniţeanu [1] în studiile sale conturează căile şi
comportamentele indispensabile în orice situaţie educativă pentru ca
aceasta să favorizeze autoactualizarea:

 trăirea din plin a evenimentelor de fiecare zi;

 acceptarea vieţii ca pe un proces de alegere continuă;

 prezenţa Eu-lui care se poate autoactualiza;

 responsabilitatea pentru faptele şi comportamentul său;

 nonconformismul bazat pe onestitatea şi sinceritatea persoanei;

41
  înţelegerea autoactualizării nu ca o stare finală, ci ca un proces
continuu de actualizare a posibilităţilor;

 prezenţa „trăirilor de vîrf”. Printre trăirile de vîrf „cotidiene”,

se consideră: contemplarea frumosului, îngînarea melodiei
preferate, dispoziţia jucăuşă etc.

 înţelegerea autoactualizării ca pe un proces de cunoaştere

continuă care neapărat începe de la cunoaşterea şi analiza eu-
lui propriu. Orice acţiune a omului este provocată de o cauză
internă. Omul trebuie să-şi studieze lumea sa interioară cu
aceeaşi osîrdie ca şi pe cea exterioară. Este necesar periodic a
reveni la sine astfel, încît viaţa externă să fie pusă în echilibru
cu cea internă.

Şciurkova N. E. [11] descrie comportamentele indispensabile

calităţii de subiect al elevului:
 A se cunoaşte pe sine, a se percepe ca individualitate şi a-şi
manifesta Eu-l adecvat în diferite contexte.
 A dialoga cu un alt „Eu”, a respecta personalitatea şi
demnitatea umană a fiecărui interlocutor, a accepta diferenţele.
 A proiecta propria activitate în baza intereselor şi dorinţelor
formulate care nu lezează drepturile şi interesele celor din jur.
 A identifica variante de acţiune posibile, a analiza consecinţele
/ efectele viitoarelor acţiuni asupra sa şi a celor din jur, a alege
varianta optimă în baza analizei beneficiilor şi riscurilor, a lua
decizii, a acţiona, a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile
acţiuni.
 A evalua acţiunile proprii, rezultatele obţinute, a identifica
cauzele succesului/eşecului şi a formula noi scopuri pentru
valorificarea şi dezvoltarea potenţialului propriu.

42
 Evaluez

Trag
Aleg concluzii

Proiectez Decid Proiectez

scopuri şi scopuri noi
Îmi asum
Dialog acţiuni
EU responsabili
EU tatea
Individualitate EU Prevăd
consecinţe
Manifestare

43
2.3.1. Interacţiunea didactică
Profesorul urmează să conceapă situaţiile educative şi interacţiunea didactică şi afectivă astfel încît prin
valorificarea potenţialului fiecărui elev să favorizeze dezvoltarea respectivelor comportamente care vor determina
calitatea de subiect al fiecărui elev şi competenţa de autoactualizare. Activitatea de învăţare urmează să se axeze pe:
 cunoaşterea de sine şi autoedificare;
 dezvoltarea împreună, în mediului social;
 autodeterminarea şi autorealizarea.

Sugestii vizavi de oportunităţile de realizare a acestui lucru în procesul de predare−învăţare–evaluare prin interacţiunea
didactică sînt prezentate în tabelul 3.
Tabelul 3
Exemple de interacţiune didactică

Elemente ale Cunoaşterea de sine şi Dezvoltarea împreună în Autodeterminarea şi

procesului autoedificarea mediul social autorealizarea
educativ

C Autoevaluare autentică, analiză şi  Alegerea argumentată a

autoevaluare de către elevi a conţinuturilor de studiu (surselor,
O
conţinutului lucrului efectuat manualelor, cursurilor opţionale
N etc).

44
Ţ (de exemplu: conform planului  Alegerea sarcinilor ce
alcătuit de profesor, schemei, diferă din perspectiva
I
algoritmului de verificare a calitativă (creative,
N corectitudinii realizării sarcinii, teoretico-practice,
U de concluzionat ce a reuşit, ce analitico-sintetice etc.).
nu a reuşit şi unde s-au comis
T greşeli).  Sarcini care necesită o
abordare creativă în procesul
îndeplinirii (alcătuirea
problemelor, temelor,
sarcinilor, întrebărilor,
eseurilor la diferite discipline
şcolare: literatură, fizică,
istorie ş.a.; sarcini nestandard
care necesită identificarea
soluţiei corecte; sarcini ce
solicită mai mult decît nivelul
reproductiv.
 Proiecte la realizarea cărora
sarcina de învăţare, conţinutul
(analiza proiectelor) se
realizează în activităţi
extracurriculare, în special în
domeniul social−util.

45
METODE  Analiza şi autoevaluarea  Sarcini cu alegerea
DE corespondenţiei metodei de lucru argumentată a metodei de
cu conţinuturile aplicate învăţare, în special caracterului
LUCRU (raţionalitatea metodei de interacţiunii cu colegii şi
rezolvare a sarcinii / problemei şi profesorul (cum şi cu cine se
de formulare a răspunsurilor, îndeplineşte sarcina de învăţare).
expresivitatea, individualitatea
 Sarcini de învăţare la
planului compunerii,
realizarea cărora se cere
consecutivitatea activităţilor în
creativitate (prezentarea
lucrarea de laborator etc.).
conţinutului informativ în
scheme, conspecte de reper,
realizarea de sine stătător, fără
model de urmat, a
experimentului, lucrărilor de
laborator; planificarea învăţării
independente a subiectelor de
studiu).

Subiectul  Autoevaluarea învăţării  Sarcini care presupun

activităţii de în baza criteriilor date la nivel ajutor reciproc în elaborarea
învăpţare de rezultat obţinut (ce cunosc) şi scopurilor individuale de
la nivel de proces de învăţare învăţare şi a planurilor
(pot eu să-mi propun sarcini de individuale (de ex.: lucrul în
învăţare, să-mi planific comun la elaborarea planurilor
activitatea, să-mi organizez şi să individuale a lucrărilor de

46
 corectez activitatea de învăţare, laborator cu realizarea
să organizez şi să evaluez individuală ulterior.
rezultatele?).
Sau pregătirea colectivă a
 Autoanaliza benevolă de răspunsului la colocviu şi
către elev a rezultatelor sale întocmirea planurilor
(autoevaluare benevolă, individuale la un asemenea
aprecierea cu notă a activităţii colocviu).
şi argumentarea aprecierii).
 După antrenarea în
soluţionarea unui şir de
probleme conform unui model
(de exemplu, la matematică), în
baza criteriului stabilit de
profesor fiecare elev îşi
evaluează rezultatele obţinute
analizînd dinamica/evoluţia
notelor obţinute.

Caracterul de  Analiza şi evaluarea Creativitatea colectivă cu

participare în participării personale în aplicarea tehnologiilor speciale
activitatea de activitatea de învăţare (gradul de şi a formelor de lucru în grup;
învăţare implicare, rolul, poziţia în brainstormingul, teatralizarea,
interacţiunea cu ceilalţi subiecţi, jocuri intelectuale de echipă,

47
 iniţiativa, inventivitatea etc.).
Partea  Aplicarea în clasă ori în
operaţională a afara orelor a mijloacelor de
activităţii de autoevaluare a proceselor proprii
învăţare de cogniţie: atenţiei, memoriei,
gîndirii etc. (unul dintre paşii de
soluţionare a problemei poate fi
motivarea elevilor pentru
diagnosticarea particularităţilor
cognitive: stilurilor de învăţare,
tipului de inteligenţă dominant
etc, ca mijloc de alegere a
metodei, planului de realizare a
sarcinii de învăţare).
 Sarcini ce prevăd
aprofundarea perspectivelor de
proiecte de grup etc.
 Sarcini creative
„obişnuite” în comun fără
distribuire de roluri (!) în grup şi
a tehnologiilor şi formelor
(scrierea compunerilor în
perechi, lucrări de laborator în
echipe, alcătuirea în comun a
cronologiilor la istorie etc.).
 Sarcini creative în comun
cu distribuirea rolurilor de
învăţare în formă de joc
didactic, teatralizare (în acest
caz este importantă
interdependenţa, legătura dintre
rolurile jucate, posibilitatea de a
manifesta creativitate, a se
implica, a percepe şi a interpreta
rezultatele obţinute individual şi
de grup)
 Sarcini creative de grup
cu distribuirea specială a
rolurilor instructiv-
organizaţionale, a funcţiilor,
 Sarcini de determinare de
către elevi a zonei proxime de
dezvoltare. Acest proces
profesorul îl poate organiza
astfel, încît elevul s-o determine,
de exemplu răspunzînd la
întrebarea: care din sarcinile
propuse le poate soluţiona singur
şi la care va avea nevoie de
ajutor din partea profesorului.
 Sarcini care creează
oportunităţi de manifestare în
diferite roluri: de învăţare,
cvasiştiinţifice, cvasiculturale,
care reflectă locul, funcţiile
48
învăţare (ex.: plănuirea
rezultatelor de învăţare în
trimestru sau în an, sau elaborarea
planurilor individuale de învăţare:
plănuirea cantităţii, formei,
termenilor de realizare, nivelelor
sarcinilor de învăţare ş.a.);
 Sarcini subiectiv-dificile,
sau situaţii complicate de învăţare
interpretate public de către
profesor drept acte de
autorealizare, autoperfecţionare
(de ex:, se propune în calitate de
sarcină benevolă un set de teme
pentru referate la istorie, se
accentuează că referatele nu vor fi
apreciate cu notă, se propune
celor ce au elaborat referatele să
compare calitatea activităţii
realizate cu activităţi similare
realizate anterior pentru
identificarea progreselor)
 Un set larg de sarcini la
alegere care cer manifestarea
diferitelor calităţi: răbdare,
poziţiilor: conducător, omului în activitatea de
„laborant”, „machetator”, cunoaştere (oponent, erudit,
„controlor-expert” etc. (o atare autor de idei, sistematizator,
repartizare a rolurilor duce la critic, generator).
dezvoltarea în comun, dacă
fiecare rol este preceput de
copii ca un aport în obţinerea
rezultatului final şi permite
manifestarea creativităţii,
asumarea luării deciziilor şi a
responsabilităţii comune).
 Sarcini care presupun
necesitatea interacţiunii,
interdependenţei pentru
realizarea lucrului în comun (de
ex., experienţă în comun la
măsurarea calităţilor sistemului
nervos a fiecăruia la biologie,
sau sarcini de tip interviu la
limbile străine cu consolidarea
reciprocă a abilităţilor de
comunicare).
49
 creativitate, pragmatism,
abilitatea de a comunica etc. se
propun elevilor la alegere în
conformitate cu idealul lor,
interesele, dorinţele etc.
Lucrările, la fel, nu vor fi notate.

Caracteristici  „Sarcini-oglindă” –  Analiza în comun a  Sarcină pentru

de descoperirea caracteristicilor procesului de activitate a fiecărui autodeterminare, cînd de la elevi
personalitate proprii de personalitate şi de membru al echipei de lucru (în se cere alegerea poziţiei etice,
în activitatea învăţare în personajele studiate cazul dat se accentuează nu ştiinţifice, estetice, poate şi a
de învăţare (mai ales la literatură) sau a particularităţile individuale, dar ideologiei în situaţia de învăţare
modelelor diagnostice şi activitatea, calităţile de lucru în reală.
cvasidiagnostice la lecţie (ex:, comun. De ex:, nota colectivă a
 Sarcini care presupun
descrierea portretelor diferitelor gradului de asimilare a
manifestarea în alt rol: în
personaje cu sarcina de a le materialului de către fiecare
personajele literare cu o
compara cu sine). participant şi nota de grup a
„mască”, în joc de rol (a unui
calităţii lucrului în grup, a
 Sarcini de a alege idealul specialist, a unui personaj istoric
coeziunii, gradului de
de comportament profesional în sau contemporan etc.).
independenţă).
profesia dorită.

Motivarea  Sarcini care crează  Stimularea, motivarea  Sarcini care propun

activităţii de posibilităţi de a-şi asuma situaţii lucrului creativ în grup evaluat alegerea nivelului activităţii de
învăţare benevole de învăţare care nu este de profesor, care accentuează şi învăţare orientat spre o notă sau
apreciată cu notă (de ex:, de rezultatul comun, şi rezultatele alta.

50
rezolvat probleme suplimentar la
tema pentru acasă sau să
îndeplinească o altă sarcină etc.).
individuale, şi calitatea
procesului activităţii în comun,
accentuarea în cadrul evalării a
ideii dezvoltării reciproce şi
dezvoltării în comun.
(Adaptat după N.A. Alexeev) [9]
 Alegerea formei de dare de
seamă asupra învăţării (scris,
oral, înainte de termen, în
termen şi cu întîrziere).
 Alegerea regimului de lucru
(intensiv, în scurt timp, lucru
eşalonat asupra sarcinilor).
 Alegerea diferitelor genuri
de sarcini (ştiinţifice, dare de
seamă, text artistic, ilustrare,
înscenare).
 Motivarea posibilă prin
aprecierea autorealizării (aceasta
poate fi şi notă şi evaluarea prin
recenzie, părere, analiză,
important fiind că o altfel de
apreciere nu este pentru
cunoştinţe, abilităţi, ci pentru
manifestare creativă,
proactivitate).
51
 Realizarea obiectivelor procesului instructiv centrat pe cel ce
învaţă, care îşi propun drept finalitate dezvoltarea omului ca subiect al
vieţii, presupune dobîndirea de către absolvent a unor competenţe
utile, eficace, durabile şi mereu actuale, care pot asigura competenţele
necesare pentru învăţarea pe parcursul întregii vieţi.
În cadrul întîlnirii celor doi subiecţi ai actului educaţional, elevul
şi profesorul, un rol hotărâtor în rezultatele ce le vor obţine îl are
momentul interacţiunii care este proiectat de către profesor, fiind
condiţionat de competenţele profesionale ale acestuia.
Înţelegerea cauzelor, care determină productivitatea procesului
de interacţiune didactică poate constitui miezul formării competenţelor
profesionale ale profesorului. Fiecare dintre subiecţii interacţiunii
didactice acţionează ghidîndu-se de caracteristicile esenţiale ale
paradigmei predării (specifică cadrului didactic) şi paradigmei învăţării
(specifică studentului).
Paradigma celui ce predă. Astăzi există mai multe abordări ale
procesului de predare care, la rîndul lor, influenţează paradigma celui
ce predă:
 Predarea ca transmitere a cunoştinţelor asemănate cu bunurile
care pot fi „turnate dintr-un vas în altul” (Transfer Theory);
 Predare−învăţarea ca proces de formare a studenţilor după un
pattern anume (Shaping Theory);
 Predarea−învăţarea ca “escaladare a unor înălţimi pentru
obţinerea unei priviri de ansamblu şi a unui unghi de vedere nou
asupra lucrurilor” în care profesorului îi revenine rolul de ghid
(Travelling Theory).
Cercetarea elementelor esenţiale ale predării din perspectiva
eficienţei acestora impune anumite cerinţe de organizare:
- să fie evidentă conexiunea informaţiei noi cu cea studiată
anterior la disciplina respectivă şi la cele înrudite, astfel încît
informaţia nouă să-şi găsească locul în structura logică a materialului
studiat anterior;
- să prevadă şi să organizeze sprijinul necesar pentru asimilarea
cunoştinţelor noi de către cei ce învaţă (de exemplu: un sistem de
sarcini de lucru);
- să le ofere celor ce învaţă timpul necesar pentru generalizarea
şi consolidarea informaţiei, pentru o privire retrospectivă asupra celor
studiate şi pentru explicarea neclarităţilor;
- informaţia nouă să servească drept fundament sau “pistă de
decolare” în lumea noului şi nicidecum să nu se transforme în punctul
final de destinaţie a procesului educaţional.
52
 Această logică a organizării interacţiunii didactice poate fi
eficientă doar dacă profesorul porneşte de la realitatea în care se
desfăşoară procesul educaţional. Pot fi considerate bariere în calea
obţinerii competenţelor (în cazul celor ce învaţă) şi a satisfacţiei
profesionale (în cazul profesorilor):
- nivelul iniţial de pregătire a elevilor fiind diferit, profesorul
subestimează confuzia acestora care provine de la neînţelegerea unor
aspecte ale materiei nou predate şi, în acelaşi timp,
- supraestimează capacitatea elevului de a “înghiţi” o cantitate
anume de informaţii (profesorul tinde să mărească volumul
informaţiei la fiecare modul);
- profesorul presupune că predarea liniară îi permite elevului să
asimileze treptat noile informaţii axîndu-se pe ceea ce a însuşit deja la
lecţia precedentă. Este un mit, deoarece elevii / studenţii (îndeosebi)
nu se pregătesc sistematic şi nu înţeleg totul în ritmul propus de
profesor;
- rolul profesorului şi a elevilor / studenţilor în cadrul predării
poate fi comparat uneori metaforic cu aborigenul-ghid care nu este în
stare să înţeleagă confuzia turiştilor şi continuă să demonstreze
“strălucirea de expert în domeniu” fără a atrage atenţia la cei ce îl
ascultă;
- nerecunoaşterea asimetriei învăţării şi predării. Este evidentă în
cadrul orelor cînd atenţia celor ce învaţă se reduce vădit după 20 de
minute, profesorul rămînînd activ şi energic. Eşecul se produce cînd
procesul este construit doar pe discursul profesorului fără a fi implicaţi
elevii;
- ignorarea particularităţilor individuale şi a stilurilor individuale
de învăţare a elevilor. A pretinde că aceeaşi formă de învăţare este
bună pentru toţi înseamnă a nega una dintre cele mai mari valori ale
democraţiei: dreptul de a fi diferit;
- neînţelegerea priorităţilor studenţilor. Deşi profesorul poate să
fie energizat şi interesat de ceea ce predă, el nu se gîndeşte dacă
materia care îl interesează pe el le este interesantă şi elevilor, dacă ei
sînt motivaţi să asculte şi să însuşească această materie;
- învăţarea la nivel se efectuează în mare parte şi în afara sălii de
clasă, timp în care profesorul nu are forme de control asupra formelor
de învăţare pe care le aplică elevii;
- profesorii ignoră priorităţile competitive ce derivă din sarcinile
date de către colegii care predau alte discipline şcolare.

53
 Elevii/studenţii şi-ar dori ca profesorul proiectînd formele de
interacţiune didactică să-şi amintească cum a învăţat el. Calitatea
interacţiunii ar putea fi îmbunătăţită dacă profesorul ar accepta că el
poate şi are ce învăţa de la elev/student, precum şi elevul/studentul de
la profesor.
Există din ce în ce mai multe dovezi că implicarea studenţilor
în sarcinile de învăţare fac ca abordările lor să difere mult. Fiecare
profesor a întîlnit elevi / studenţi care par să dea înapoi în esee şi
referate exact ceea ce au învăţat de la profesor la ore. Dar sînt elevi /
studenţi care fac un efort pentru a dezvolta propria perspectivă şi
sinteza asupra temei studiate. Aceste două intenţii extreme au fost
identificate ca abordare superficială a învăţării şi abordare profundă.
Nivelul superficial de procesare a informaţiei în care studentul
ia o poziţia pasivă este axat pe următoarele momente:
- acoperirea conţinutului;
- volumul informaţiei;
- găsirea “răspunsurilor corecte”;
- asimilarea bucăţilor de informaţii neschimbate;
- învăţarea cuvînt în cuvînt.
Nivelul profund de procesare a informaţiei în care studentul ia
parte activă este axat pe alte momente:
- identificarea esenţei informaţiilor studiate;
- examinarea dovezilor ce stau în spatele argumentului;
- obţinerea imaginii tabloului general;
- identificarea implicaţiilor noilor informaţii;
- conexiunea informaţiiilor noi cu cele ştiute deja/ studiate la alte
lecţii, discipline de studiu;
- identificarea aspectelor neclare şi căutarea explicaţiilor
(inclusiv de la profesor);
- formularea concluziilor.
Studenţii care acceptă nivelul superficial de studiere cunosc doar
elemente ale unui întreg, necunoscînd caracteristicile esenţiale ale
întregului. O astfel de abordare a învăţării nu va duce la dezvoltarea
calităţii de subiect. Studenţii care adoptă un nivel profund de studiere
reuşesc să formeze competenţe cognitive de nivel înalt, să-şi valorifice
potenţialul, să achiziţioneze volumul de informaţii necesare pentru a
forma o viziune proprie asupra lumii înconjurătoare, să formeze opinia
sa despre acestea, să dea o apreciere realităţii. O astfel de împărţire a
celor ce învaţă este determinată de perceperea procesului de învăţare.
Cercetările în domeniu au identificat 5 stadii de înţelegere a procesului
de învăţare de către elevi / studenţi:
54
  Învăţarea ca multiplicare / înmulţire a cunoştinţelor. Elevul
adesea percepe învăţarea ca ceva dat de către profesor decît ca ceva
care trebuie să facă singur sau pentru sine. (Astfel de elevi pretind că
ar vrea să ştie cît se poate de multe).
 Învăţarea ca memorare. Elevul/studentul are un rol activ în
memorare, dar informaţia nu este transformată într-o achiziţie
personală. Învăţarea este “umplerea capului”. (Este suficient doar să
scrii şi evident aceasta se va menţine în memorie).
 Învăţarea ca achiziţionare a faptelor sau proceselor de care
urmează să te foloseşti. Învăţarea include abilităţi, algoritme, formule
care aplicate acum şi de care elevul / studentul va avea nevoie pentru
a opera cu ele mai tîrziu, dar nu şi transformări a ceea ce a învăţat cel
ce învaţă. (Eu trebuie să pot face aceasta doar pentru că voi fi
întrebat la examen).
 Învăţarea ca obţinere a sensurilor. Elevii / studenţii încearcă
activ să abstractizeze sensurile informaţiilor noi în procesul de
învăţare. Învăţarea este încercarea de a pătrunde lucrurile astfel, încît
să poţi înţelege ce se petrece / întîmplă, adică să faci conexiuni şi să
interpretezi informaţiile. (Eu voi fi în stare nu doar să memorez
lucrurile, ci să le explic celor interesaţi).
 Învăţarea ca înţelegere a realităţii. Învăţarea dă posibilitatea
să percepi lumea în mod diferit. Astfel de învăţare a fost denumită
învăţare personală şi plină de sens - învăţare semnificativă. (Cînd ai
învăţat, într-adevăr, poţi percepe aspecte ale lucrurilor pe care nu le
observai altădată. Totul se schimbă şi poţi să vezi lucururile dintr-o
nouă perspectivă, lărgind măsura în care cunoaştem lucrurile. Ceea
ce ai învăţat este în conexiune directă cu ceea ce faci în fiecare zi, are
valoare, este aplicat la necesitate).

Designul reuşit al interacţiunii didactice este identificat de către

profesor cu mai multă uşurinţă în contextul cunoaşterii şi acceptării
paradigmei celui ce învaţă.

55
 Activităţi de învăţare:

1. Explicaţi conceptul de interacţiune didactică

2. Elaboraţi individual o strategie (conspect de reper, schemă

generalizatoare, exemplificare etc.) de învăţare (învăţarea profundă va
fi demonstrată prin explicarea informaţiei colegilor în grupul de lucru)
a căilor şi comportamentelor indispensabile în orice situaţie educativă
pentru ca aceasta să favorizeze autoactualizarea (M. Cerniţeanu).
Prezentaţi informaţia colegilor de grup. Descrieţi strategia de învăţare
adoptată. Evaluaţi în grup eficienţa strategiei de învăţare adoptate.

3. Analizînd exemplele de interacţiune didactică prezentate în

paragraful 2.3.1., formulaţi sarcini de învăţare pentru elevii din ciclul
primar, gimnazial şi liceal, care ar contribui la dezvoltarea
comportamentelor specifice calităţii de subiect prezentate de N.A.
Şciurkova

4. Descrieţi într-un eseu de 150 cuvinte caracteristicile predării

care, după părerea dumneavoastră, este cea mai eficientă şi mai
relevantă pentru dumneavoastră. Prezentaţi unui coleg eseul realizat.
Comparaţi punctul dumneavoastră de vedere cu cel al colegului.

5. Identificaţi stilul cadrului didactic adecvat pentru interacţiunea

didactică în învăţarea centrată pe copil. Folosiţi fişa de lucru nr.1.
Completaţi spaţiile goale.

6. Descrieţi perceperea esenţei învăţării pentru dumneavoastră.

Analizaţi dacă percepeţi la fel învăţarea la diferite discipline de studiu.
Explicaţi rezultatele obţinute în urma analizei.

56
 Fişa de lucru nr.5
Analiza activităţii cadrului didactic la lecţie denotă manifestarea a
trei tipuri de comportamente distincte:

 Centrat pe:________________

Caracteristici: stil autoritar îmbinat cu credinţa infailibilităţii

activităţii personale. În limbajul profesorului persistă frazele „mie
îmi trebuie ca voi...”, „Eu am spus să faceţi altfel...”, „Eu am
decis şi punct...”.

 Centrat pe:__________________

Caracteristici: antrenarea elevilor în activităţi de învăţare,

exagerarea numărului de lucrări scrise (variate) şi a volumului
acestora, chiar şi acolo unde acestea nu sînt relevante. Aserţiunea
frecventă a profesorului: „dacă s-a spus, înseamnă că facem şi
gata...”. De regulă, profesorul nu-şi pune întrebări vizavi de
eficienţa, calitatea activităţii elevilor. Un astfel de comportament
al profesorului la oră îl obişnuieşte pe copil cu ideea că nu e
nevoie să pui la îndoială ceea ce ţi s-a spus să faci; ca să nu ai
neplăceri trebuie doar să îndeplineşti ceea ce ţi se spune.

 Centrat pe: ________________

Caracteristici: trebuinţele, interesele capacităţile şi posibilităţile

copilului sînt centrul în jurul căruia profesorul construieşte
interacţiunea cu copilul. Pentru o astfel de abordare creativitatea
profesorului transformă chiar şi activităţile formale în activităţi
interesante din perspectivă cognitivă şi de dezvoltare a calităţilor
individuale de personalitate.

57
2.3.2. Interacţiunea pedagogică afectivă
Fiind un act ce tine de sfera relaţiilor interpersonale, eficienţa
actului educativ se decide pe terenul raporturilor concrete zilnice,
dintre profesor şi elev. Reuşita dezvoltării calităţii de subiect şi a
autoactualizării depinde şi de interacţiunea pedagogică afectivă. La
stabilirea caracteristicilor interacţiunii pedagogice afective în învăţarea
centrată pe copil este necesar sa se ia în consideratie, pe de o parte,
obiectivele educatiei, iar pe de altă parte, psihologia tineretului
contemporan.
Calitatea de subiect al elevului implică cunoaşterea de sine şi
autoedificarea. Elevul în calitate de subiect al activităţii de învăţare îşi
construieşte identitatea. Identitatea este percepută de cercetători
într-o perspectivă dinamică nu ca un dat construită odată pentru
totdeauna. De aici, marea importanţă acordată interacţiunilor dintre
subiect şi mediu: individul nu-şi construieşte niciodată identitatea
singur. Această construcţie depinde atât de judecata celorlalţi, cât şi de
propriile sale orientări. Apoi subiectul ar dispune de mai multe
identităţi, care s-ar manifesta succesiv sau simultan, după contextul în
care se află el: identitate culturală, identitate grupală, identitate socială,
identitate profesională etc. Aceste diferite identităţi ar fi integrate într-
un tot structurat, ducînd la o anumită coerenţă. După E. Erikson, în
cursul dezvoltării sale, fiecare copil trece printr-o succesiune de forme
pe care le dă acestor imagini despre sine în viitor: speranţa pe care o
am şi pe care o dăruiesc, ceea ce pot să vreau în mod liber, ceea ce
îmi imaginez că voi fi, ceea ce pot învăţa să fac să funcţioneze,
idealurile la care aspir.
Unii cercetători, cum ar fi Françoise Bariaud şi Hector
Rodriguez-Tomé preferă noţiunea de concepţie de sine în locul celei
de identitate. Orice individ, adult sau adolescent are mai multe
concepţii despre el însuşi; despre el ca "obiect" de cunoaştere definit
printr-o multitudine de atribute, fizice, materiale, psihologice, sociale,
relaţionale: „eul” („moi”), şi despre el ca "subiect" al experienţei:
„eu”(„je”). Aproape toţi specialiştii admit actualmente că ansamblul
concepţiilor despre sine formează un „sistem” multidimensional,
organizat, în acelaşi timp, stabil şi modificabil, dinamic, evolutiv,
activ.
Pentru sociologul Claude Dubar, identitatea se construieşte în
copilărie, dar trebuie să se reconstruiască pe tot parcursul vieţii. Ea

58
este produsul socializărilor succesive, în care intervin două procese
identitare: primul priveşte atribuirea de identitate de către instituţii şi
agenţi în interacţiune directă cu individul; al doilea priveşte
interiorizarea activă, încorporarea identităţii de către indivizii înşişi.
Astfel, instituţia şcolară conduce la construcţia unor viziuni
particulare despre sine şi despre ceilalţi: ea propune adolescentului o
anumită reflectare asupra lui însuşi. Înţelegerea şi însuşirea gîndirii
reflexive conduc copilul spre a se afirma ca subiect, a se concepe clar
ca subiect al reflecţiei şi acţiunii sale, a se afirma ca agent autonom
şi responsabil al propriei sale dezvoltări.
Concepţiile despre sine se construiesc, în general, pe baza
informaţiilor colectate în experienţele de interacţiune socială, în care
individul se percepe pe sine şi în atitudinile şi părerile celorlalţi
despre el. În procesul de transmitere a informaţiei şi de influenţare a
dezvoltării personalităţii este implicat educatorul/profesorul,
părintele, diferite grupuri sociale: prieteni, colegi, vecini, etc.
Influenţa acestora poate fi contradictorie, cu efecte pozitive ori
negative asupra devenirii personalităţii. Acest context imprimă
activităţii pedagogice rolul de focalizator al vectorului de influenţe.
În acest context, o importanţă deosebită revine atitudinii
profesorului faţă de elev şi integrarea socială a fiecărui copil,
crearea unui mediu constructiv lipsit de riscuri pentru fiecare.
Atitudinea profesorului faţă de elev manifestată în
comportament şi comunicare influenţează asupra formării imaginii de
sine a copilului şi se răsfrînge asupra formării personalităţii acestuia.
Aitudinea profesorului faţă de elev constituie un factor determinant în
formarea identităţii copilului. Schema ce urmează, realizată în baza
cercetărilor ştiinţifice, constituie un argument şi un exemplu în acest
sens.

59
AE AUTORITARĂ

AE CALDĂ

AE Protectoare AE Democratică

AE AUTORITARĂ AE INDULGENTĂ

AE de indiferenţă
AE autocrată

60
AE RECE

61
Analiza reprezentării grafice ne sugerează gîndul despre autoritatea
profesorului bazată pe principiul „magister dixit”, care trebuie
înlocuită cu una întemeiată pe relaţii în care profesorul are rolul de
îndrumător şi coordonator al activităţii elevului. În lucrarea „Revoluţia
ştiintifică a învătămîntului”, B.F. Skinner scoate în evidenţă
consecinţele dezastruoase pe care le are controlul agresiv asupra
elevilor. Orice încercare de a umili sau intimida un elev mai ales în
prezenţa colegilor săi, va sfîrşi printr-un rezultat nedorit: elevul ori se
retrage în sine, refuzînd sa mai comunice, ori reacţioneaza violent faţă
de încercarea de a fi intimidat sau umilit.
Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea profesorului
care vrea sa domine elevii şi să-i subordoneze. Într-un asemenea climat
nimic nu se face din convingere şi pasiune. Este necesar să se facă
trecerea de la vechiul tip de relaţii la relaţii în care profesorul
colaborează cu elevii. Relaţiile bazate pe stimă si respect reciproc
reclamă un limbaj adecvat şi tehnici adecvate. În soluţionarea
problemelor ce ţin de interacţiunea pedagogică profesor–elev
profesorul trebuie să dispună de un arsenal de tehnici neagresive, care
nu lezează demnitatea personalităţii elevului. În continuare prezentăm
cîteva tehnici de management al comportamentului elevilor:

 Ignorarea tactică – profesorul acordă selectiv atenţie elevilor

atunci cînd execută sarcinile date, ignorînd comportamentele
secundare.
 Pauza tactică – profesorul utilizează o pauză intenţionată
atunci cînd dă o instrucţiune pentru a atrage atenţia elevilor.
 Semnalizarea nonverbală – profesorul utilizează un semnal
nonverbal care se referă la un anumit mesaj, instrucţiune.
 Semnalarea indirectă – profesorul direcţionează elevul fără a-
i spune exact ce să facă. De exemplu: „Sînt o mulţime de hărţi sub
banca ta”.
 Timpul de conformare – profesorul stabileşte contactul vizual
cu elevul şi proximitatea spaţială, dă instrucţiunea după care îi lasă
elevului un interval de timp pentru a se conforma, interval în care nu îi
acordă atenţie.
 Direcţionarea comportamentală – profesorul direcţionează
un grup sau un elev, făcînd referire directă la comportamentul aşteptat:
”Mihai, întoarce-te spre mine! Mulţumesc!”.
 Reamintirea regulii – profesorul face referire la setul de reguli
negociate cu elevii: „Avem o regulă cu privire la întrebări”.

62
 Prefaţarea – profesorul se focalizează pe ceva pozitiv înainte
de a aplica tehnici de management comportamental.
 Chestionarea directă – profesorul utilizează o formă
imperativă în locul unei forme deschise. De exemplu: „Ce?”, „Cînd?”,
„Cum?” în loc de „De ce?”. De exemplu: ”Ce faci?”, „Ce ar trebui să
faci acum?”, „Care este regula noastră?”

Acest gen de întrebări direcţionează responsabilitatea elevului

în loc să ceară justificări. Imperativele directe se centrează pe
responsabilitatea elevului la moment şi nu pe motivele pentru care nu
se comportă cum ar trebui.
 Oferirea de alternative – profesorul oferă o alternativă în
cadrul regulamentului negociat: „Poţi să desenezi după ce termini
exerciţiul!”
 Consecinţe amînate – profesorul indică în mod clar
consecinţele care vor apărea în urma unui comportament inadecvat,
oferind o opţiune: „Dacă nu poţi lucra în linişte, atunci...trebuie să te
rog să lucrezi singur”.
 Blocare−acord parţial–redirecţionare.
Blocarea − este o strategie prin care profesorul opreşte
argumentarea fără sfîrşit a elevului. De exemplu, profesorul atrage
atenţia unor elevi să se orienteze spre catedră şi să asculte. Elevii se
plîng „Nu vorbeam doar noi...!”. Profesorul le blochează tentativa de
evitare cu un gest ferm al mîinii şi repetă instrucţiunea. Mesajul
profesorului este: „Nu mă interesează de ce vorbiţi sau cine mai
vorbeşte. Ascultă instrucţiunea şi fă ce îţi spun”.
Profesorul poate exprima un acord parţial cu elevul (dacă este
cazul), apoi îl redirecţionează spre regulă şi cerinţele sarcinii. De
exemplu, profesorul face observaţie unui elev care mestecă gumă şi îi
reaminteşte regula. Elevul răspunde înapoi: „Dar, domnul Popescu ne
lasă să mestecăm gumă!” În loc să intre în dispută, profesorul exprimă
un acord parţial: ”Poate că domnul Popescu vă lasă”, apoi
redirecţionează „În această clasă regula este clară. Coşul este acolo.
Mulţumesc!”. Elevului i se oferă timp să se conformeze.
 Comentariul asertiv – direcţionare comandă – există grade de
asertivitate în limbajul şi vocea cuiva. Atunci cînd sîntem asertivi ne
susţinem drepturile într-o manieră clară, decisivă, fermă, nonagresivă:
„Acest gen de limbaj este inacceptabil aici. Avem o regulă legată de
respect. Mă aştept să o folosiţi”.
 Comenzile – cînd adresaţi o comandă, asiguraţi-vă că e scurtă
şi că aţi stabilit contact vizual direct cu elevul: „Mihai, (...)!” Primul
63
cuvînt să fie tare şi accentuat pentru a atrage atenţia. Coborîţi vocea
odată ce aţi stabilit contactul vizual şi transmiteţi comanda pe un ton
ferm, decisiv, asertiv: „Coboară de pe bancă, acum!”
Dacă are loc o bătaie între elevi şi nu se cunosc numele elevilor
utilizaţi o comandă generică: ”Hei!... Hei!”..., apoi pe un ton ferm,
asertiv „Dă-te la o parte, acum!” Utilizaţi şi gesturi pentru a indica
elevilor să se separe.
Direcţionaţi elevii prezenţi în altă parte şi trimiteţi după alt
profesor imediat. Este preferabil să daţi comenzi doar în cazul în care
este necesară oprirea imediată a comportamentului. Trebuie să avem
un plan pentru situaţia în care elevul refuză să se supună (time–out,
asistenţa dirigintelui, consilierului şcolar etc.) [12]

Organizarea intercţiunii pedagogice afective în mediul clasei de

elevi astefel încît acesta să influenţeze pozitiv formarea calităţii de
subiect este una dintre sarcinile principale care urmează a fi rezolvată
de către profesor. Influenţarea interacţiunii la nivelul elev-elev este o
sarcină dificilă, dar importantă în activitatea educaţională Activitatea
profesorului cu grupul de elevi este percepută ca organizarea lucrului
elevilor şi obţinerea rezultatelor. Dacă considerăm activitatea grupului
ca interacţiune a unor subiecţi, observăm rolul profesorului în a
organiza participarea fiecărui elev la realizarea sarcinii comune,
asigurarea confortului psihoemoţional, a oferi fiecărui elev oportunităţi
de valorificare a propriului potenţial şi obţinerea rezultatelor
maximale. Deci, crearea situaţiei de succes devine obiectivul
profesorului. Acest obiectiv poate fi realizat prin valorificarea
potenţialului oferit individului de către grup.

64
 Gru
Gru
pp

Grupul este o comunitate din trei sau mai multe persoane care
interacţionează, colaborează în activităţi de învăţare. Implicarea şi
participarea fiecărui copil la activitatea de grup constituie măsura,
indicatorul deschiderii şi coeziunii de grup. Activitatea de grup este
corect organizată, dacă membrii grupului acţionează ca un subiect
integru. Fiecare elev se manifestă ca şi subiect al activităţii de grup
dacă:
- a conştientizat scopul activităţii;
- a fost motivat să participe;
- a participat la alegerea mijloacelor de realizare a sarcinii;
- a participat la alegerea modului de realizare a sarcinii;
- a realizat acţiuni concrete;
- a participat le evaluarea rezultatului obţinut în urma activităţii
în comun.
Activitatea de grup devine un mijloc de dezvoltare personală pentru
fiecare elev. În urma activităţii de grup profesorul va evalua
rezultatele „material” proiectat (eseu, rezolvarea porblemei, un desen,
cîntec etc.); va evalua rezultatul atitudinal: dispoziţia, relaţiile
interpersonale în procesul lucrului în grup, aprecierea rezultatului
obţinut de către elevi; va crea condiţii pentru ca fiecare dintre
65
participanţi să-şi autoevalueze propria contribuţie, aportul adus la
stabilirea unui climat favorabil pentru lucrul în grup şi la obţinerea
rezultatului.
Analiza respectivelor aspecte ale activităţii realizate în grup va
contribui la următoarele:
- formarea imaginii de sine a fiecărui elev prin autoevaluare,
evaluarea din partea profesorului şi din partea colegilor de grup;
- dezvoltarea abilităţilor sociale prin comunicarea cu colegii;
- dezvoltarea abilităţilor de proiectare a propriei activităţi şi de
participare la proiectarea activităţii în grup;
- dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor individuale şi de
grup;
- dezvoltarea discernămîntului comportamental: în manifestările
de comportament a colegilor va identifica aspectele corecte şi
incorecte, dorite şi indezirabile şi consecinţele acestora;
- asumarea responsabilităţii pentru activitatea personală şi
activitatea unei comunităţi a cărei parte componentă este;
- autoevaluarea propriei activităţi, formularea noilor obiective
întru îmbunătăţirea performanţelor.
Astfel, organizarea corectă a activităţii copiilor în grup, a interacţiunii
educaţionale în mediul şcolar oferă oportunitatea fiecărui copil să
înveţe o informaţie nouă, să înveţe a învăţa, să lucreze la propria
autoedificare.

Activităţi de învăţare:
66
 1. Descrieţi conexiunea dintre interacţiunea pedagogică afectivă
şi învăţarea centrată pe copil.

2. Descrieţi atitudinea educativă a unui fost profesor al

dumneavoastră şi identificaţi impactul pozitiv asupra formării
personalităţii dumneavoastră.

3. Identificaţi 10 caracteristici esenţiale ale interacţiunii

pedagogice afective în învăţarea centrată pe copil Agrumentaţi
alegerea.
Referinţe bibliografice:
Cerniţeanu Maria. Stimularea dezvoltării motivaţiei de
4. Exersaţi la
autoactualizare aplicarea
studenţi.a Autoreferat
cel puţin două tehnici
al tezei de management
de doctor în al
comportamentului
psihologie - Chişinău, 2006. elevilor. Rugaţi colegii să vă ofere feed-
Cristea back.
Sorin. Dicţionar de pedagogie. Grupul editorial
LITERA Internaţional, Chişinău–Bucureşti. 2000.
5. Descrieţi
Cristea procesul– deobiect
Sorin. Elevul organizare a activităţii
şi subiect de grup astfel încît
al educaţiei.
fiecare copil să
Didactica Pro, nr.4, 2001. se simtă subiect al învăţării şi membru al
grupului
Iunina E.A. în acelaşi
Tehnologia timp.
kacestvennogo obucenia v şkole”.
Pedagogiceskoe obscestvo Rosii. Moskva, 2007.
Kate6.Burke
Amintiţi-vă situaţii din
Walsh. Predarea viaţa şcolară
orientată în care imaginea de sine a
după necesităţile
dumneavoastră s-a schimbat
copilului. Epigraf, - Chişinău; 2008. în urma influenţei autoanalizei,
Nedelcupărinţilor, colegilor,
A., Palade profesorilor.
E. Pentru o şcoalăCum v-aţiguvernată.
bine simţit. Formulaţi în
urma
Bucureşti, 2008.meditaţiei trei concluzii din perspectiva viitorului
pedagog.
Piajet J. Reprezentarea lumii la copil. Chişinău; Cartier,
2005.
7. Mircea.
Ştefan DescrieţiTeoria
caracteristicile interacţiunii
situaţiilor educative. pedagogice afective
Bucureşti;
Aramis,ideale,
2003 din punctul dumneavoastră de vedere, pentru învăţarea
Şciurkova N.E. pe
centrată copil po pedagogiceskoi tehnologii.
Practicum
Moskva, 1998.
Alexeev N. A. Licnostno–orientirovannoie obucenie v
şkole. - Rostov na Donu, 2006.
Macdonald J. An image of man: the lerner him self.
- Washington, DC, 1964, p.67
Materiale Proiect PHARE TVET „Învăţămîntul incluziv: o
şansă pentru toţi elevii!”
Asociaţia Internaţională „Step by Step” „Educaţia centrată
pe copil: standarde de calitate pentru pedagogi”, Editura
Epigraf. – Chişinău. 2007.

67
 CAPITOLUL III.
PROIECTAREA CURRICULARĂ CENTRATĂ PE ELEV
Autor: Vladimir Guţu

68
 Obiective:
După ce vor studia această unitate de conţinut, studenţii vor putea:
- să determine specificul proiectării educaţiei centrate pe elev;
- să descrie tipologia şi modalităţile de proiectare curriculară;
- să proiecteze în colaborare cu elevii demersuri didactice;
- să raporteze obiectivele la conţinutul şi finalităţile educaţiei
centrate pe elev;
- să descrie particularităţile demersului didactic în educaţia
centrată pe elev;
- să explice specificul factorilor determinanţi în proiectarea
curriculară;
- să stabilească designul educaţional în corespundere cu corelaţia
obiective−conţinuturi−strategii didactice;
- să-şi asume responsabilitatea în elaborarea demersului didactic
- să valorifice prevederile conceptului educaţiei centrate pe elev în
proiectarea curriculară.

Subiecte:

3.1. Conceptul de proiectare curriculară.

3.2. Forme şi niveluri ale proiectării curriculare.
3.3. Etapele proiectării didactice.
3.4. Abordarea teoretică a proiectării curriculare
3.5. Structura şi conţinutul curriculum-ului şcolar.
3.6. Particularităţile proiectării curriculare centrate pe elev.

3.1. Conceptul de proiectare curriculară

Pentru definirea conceptului de proiectare curriculară vom

pleca de la o definiţie mai largă potrivit căreia proiectarea reprezintă
„un ansamblu coerent de operaţii, acţiuni şi evenimente, de norme şi
69
reguli de gîndire şi acţiune prin care se concepe şi se realizează un
proces, o structură, o instituţie sau un sistem de educaţie”[9].
S. Cristea consideră că proiectarea reprezintă activitatea de
structurare a acţiunilor şi operaţiilor care asigură funcţionalitatea
sistemului şi a procesului de învăţămînt la un nivel general specific
intermediar şi concret/operaţional conform finalităţilor elaborate în
termeni de politică ai educaţiei. [3].
După G. de Landshere, proiectarea curriculară presupune:
definirea obiectivelor, sugerarea temelor de activitate care să
provoace schimbări în sensul dorit; oferă posibilităţi de alegere a
metodelor şi mijloacelor; determinarea condiţiilor prealabile [5].
Elizabeta Voiculescu şi Delia Aldea definesc proiectarea
curriculară ,,ca un demers de specificare a caracteristicilor instruirii”
prin analiza nevoilor de învăţare şi a scopurilor, prin dezvoltarea unui
sistem de oferte care să corespundă acestor nevoi, prin prefigurarea
activităţilor şi mijloacelor de instruire, precum şi prin evaluarea
întregii instruiri şi a activităţii de învăţare [6].
Proiectarea curriculară reprezintă un demers complex şi
sistemic de anticipare a desfăşurării activităţii de instruire. Acţiunea
de proiectare poate viza fie nivelul macro − cel al procesului de
învăţămînt luat în ansamblu, sau fie la nivel micro – cel al ……
secvenţelor de instruire, activităţilor didactice realizate în cadrul
lecţiilor sau altor forme de învăţămînt.
În viziunea modernă, acţiunile de proiectare curriculară
constau în gîndirea, anticiparea şi prefigurarea procesului de
instruire, a strategiilor şi tehnologiilor didactice.

3. 2. Forme şi niveluri ale proiectării curriculare

În funcţie de intervalul de timp luat ca referinţă, pot fi distinse

două forme ale proiectării: proiectarea globală şi proiecatrea
eşalonată.
Proiectarea globală în cadrul învăţămîntului vizează o
perioadă mai mare de timp (ciclu, an sau semestru de studiu) şi se
concretizează în elaborarea curriculum-ului şcolar de bază: planurile
de învăţămînt, obiectivele generale ale învăţămîntului secundar
general, obiectivele transdisciplinare.
Proiectarea globală (curriculum-ul de bază) se realizează de
către experţi şi conceptori de curriculum.
Proiectarea globală axează cadrul necesar pentru realizarea
proiectării eşalonate.
70
 Proiectarea eşalonată se realizează prin raportarea la
anul/semestrul şcolar, lecţie.
S. Cristea distinge două modele ale proiectării: modelul
tradiţional şi modelul modern, curricular.
Modelul de proiectare tradiţională este centrat asupra
conţinuturilor instruirii care subordonează obiectivele, metodologia
şi evaluarea didactică într-o logică proprie „învăţămîntului formativ”,
care suprasolicită predarea, transmiterea de cunoştinţe, dirijarea şi
unilateralizarea procesului de formare a elevilor.
Formula de proiectare curriculară, dezvoltată la acest nivel,
defineşte o activitate de predare restrictivă, închisă, directivă,
unilaterală. Ea poate evolua în cadrul didacticii moderne, pînă la
atingerea stadiului de activitate de predare−învăţare.
Proiectarea tradiţională concepe criteriul de optimalitate în
limitele obiectivelor prioritar informative, exprimate nediferenţiat în
cadrul unui standard fix.
Modelul de proiectare curriculară dezvoltat la nivelul
didacticii postmoderne este centrat asupra obiectivelor activităţii de
educaţie/instrucţie. Prioritară devine corespondenţa pedagogică
angajată la nivelul activităţii didactice, concepută simultan ca
activitate de predare−învăţare−evaluare.
Abordarea curriculară a procesului de învăţămînt presupune
proiectarea interdependenţelor dintre elementele componente ale
activităţii didactice: obiective–conţinuturi–metodologie–evaluare.
Aceste interdependenţe angajează realizarea unui învăţămînt prioritar
formativ bazat integral pe resursele de (auto)instruire şi de
(auto)educaţie ale fiecărui elev.
Proiectarea curriculară consemnează saltul de la structura de
organizare bazată pe conţinuturi definite explicit („ce să învăţăm?”)
la structura de organizare orientată valoric prin intermediul unor
obiective şi metodologii explicite şi implicite („cum învăţăm?”), cu
efecte macrostructurale (plan de învăţămînt elaborat la nivel de
sistem) şi microstructurale (programe şi manuale şcolare elaborate la
nivel de proces), asumate la scară psihosocială.
Principiile modelului de proiectare curriculară au fost lansate,
deja, cu mai mult de două decenii în urmă:
A) Principiul analizei necesităţilor societăţii urmăreşte
definitivarea competenţelor funcţionale ale procesului de
învăţămînt care reflectă finalităţile macrostructurale ale
sistemului educaţional;
B) Principiul analizei necesităţilor elevilor/studenţilor
urmăreşte definitivarea obiectivelor pedagogice ale
71
 activităţii didactice/educative care reflectă finalităţile
microstructurale ale procesului de învăţămînt;
C) Principiul analizei conţinutului instruirii urmăreşte
definitivarea programelor şcolare/universitare bazate pe
cunoştinţe şi capacităţi esenţiale (cultura generală) şi de
specialitate (cultura de profil şi profesională), care asigură
„ceea ce trebuie să ştie toţi membrii societăţii şi ceea ce va
fi rezervat specialiştilor”.
Proiectarea curriculară, concepută de R.W.Taylor, implică „un
program educaţional” cu acţiuni dezvoltate pedagogic în direcţia
perfecţionării continue a activităţii de instruire:
a) selecţionarea şi definirea obiectivelor învăţării
(learning objectives) în calitate de obiective
pedagogice ale procesului de învăţămînt;
b) selecţionarea şi acumularea experienţelor de
învăţare, adecvate obiectivelor pedagogice, în
calitate de conţinuturi cu resurse formative maxime;
c) organizarea experienţelor de învăţare la niveluri
formative superioare prin metodologii adecvate
obiectivelor şi conţinuturilor selecţionate;
d) organizarea acţiunii de evaluare a rezultatelor
activităţii de instruire realizată – conform criteriilor
definite la nivelul obiectivelor pedagogice
asumate, valorificate/valorificabile, în termeni de
„revizuiri dezirabile”.

Proiectarea didactică drept componenta curriculum-ului

naţional a fost mai puţin abordată în cadrul reformei curriculare. De
fapt, de tipul şi calitatea proiectării didactice depinde eficienţa
întregului act educaţional. Este evident faptul că abordarea
curriculară a paradigmei educaţionale generează şi noile strategii şi
scheme de proiectare didactică de către profesorii universitari.

Proiectarea curriculară este un construct care presupune un

ansamblu unitar de acţiuni şi operaţii de anticipare şi pregătire a
activităţii educaţionale în toate componentele sale: obiective,
conţinuturi, strategii didactice, strategii de evaluare, mijloace şi
procedee de predare–învăţare–evaluare–cercetare.

72
 Proiectarea didactică din perspectiva curriculară poate fi
abordată din mai multe aspecte:
 Din perspectiva sistemică proiectarea didactică se defineşte ca
ansamblul coordonat de operaţii de anticipare a realizării
procesului educaţional, finalizate în proiecte diferenţiate de
instruire; complex de operaţii de proiectare şi organizare a
instruirii.
 Din perspectiva managerială, proiectarea didactică este
considerată ca o activitate de colaborare şi luare de decizii
flexibile şi coerente.
 Din perspectiva didactică, proiectarea este centrată pe
activitatea profesorului, oferind mijloace şi forme standardizate
de acţiuni în funcţie de tipul cursului/seminarului, tipul
obiectivelor vizate, strategii didactice şi de evaluare.
 Din perspectiva acţională, proiectarea didactică poate fi
considerată ca mod specific de intervenţie şi operare, de către
profesor, asupra fiecărei componente a procesului educaţional,
realizate la intervale şi momente diferite (an, semestru, zi şi oră)
şi la nivelul unor structuri logico-didactice: disciplină
academică, capitol, temă, sistem de cursuri, seminare etc. Din
această perspectivă, de regulă în învăţămîntul superior se
desprind următoarele tipuri de proiectări didactice: proiectarea
curriculum-ului disciplinar, proiectarea cursului universitar,
proiectarea seminarului universitar, proiectarea cercetării
ştiinţifice.

3. 3. Etapele proiectării didactice

Proiectarea didactică se realizează în cadrul mai multor etape.

Prima etapă cuprinde operaţiile de identificare şi formulare
a obiectivelor corespunzătoare cursului predat. Formularea precisă,
clară şi corectă a acestora este condiţia fundamentală a proiectării
corecte a sistemului de cursuri şi seminare universitare.
A doua etapă este marcată de stabilirea resurselor necesare
realizării obiectivelor formulate anterior. Operaţiile integrate în
această etapă vizează identificarea diferitelor tipuri de resurse, şi
anume:
 conţinutul învăţării: informaţii, valori, norme, date, fapte şi
exemple concrete, modele atitudinale şi comportamentale etc.;
73
 resurse psihologice ale studenţilor: experienţa lor cognitivă
anterioară (fondul aperceptiv sau nivelul de pregătire); capacităţi
de învăţare (aptitudini şcolare, nivelul funcţional al proceselor
psihice implicate în această activitate); capacităţi intelectuale,
motivaţia învăţării etc.;
 resurse materiale (condiţii didactico-materiale de care
depinde buna desfăşurare şi finalizare a procesului de
instruire şi educare: spaţiul de învăţămînt cu dotările
necesare, mijloacele de învăţămînt, materialele didactice);
 timpul disponibil de instruire, precizat în planurile de
învăţământ şi curricula pe discipline.
În etapa a treia sunt stabilite tehnologiile didactice şi
strategiile de predare–învăţare optime prin care sunt organizate,
dirijate şi realizate aceste activităţi şi, implicit, obiectivele incluse în
curriculum. Este necesar ca în proiectarea şi, mai ales, în utilizarea
strategiilor să se pună un accent deosebit pe îmbinarea şi dozarea lor
judicioasă şi eficientă.
În etapa finală (a patra) sunt stabilite instrumentele
(mijloace, metode, probe) şi criteriile de evaluare a rezultatelor
activităţii (de predare-învăţare). Validitatea evaluării este
condiţionată de întemeierea ei pe anumite criterii şi cerinţe, în
special pe obiectivele operaţionale, fapt ce implică raportarea
rezultatelor obţinute la rezultatele anticipate, deci, la obiective.
• Proiectarea didactică pe unităţi de învăţare (module)
Elementul generator al proiectării didactice este unitatea de
învăţare. Prin urmare, proiectarea la nivelul unităţii de învăţare
apare ca o etapă fundamentală a organizării demersului didactic.
Proiectul unităţii de învăţare poate fi întocmit pornind de
la următoarea rubricaţie:

Cursul....................
Grupa............................
Proiectul unităţii de învăţare
Unitatea de învăţare.......................................
Nr. de ore alocate............................................

74
 Proiectarea pe unităţi de învăţare (pe module)

Obiective de
referinţă / Activităţi de
Competenţe Conţinut (detalieri) Resurse Evaluare
învăţare
specifice

Pentru acest tabel:

- în rubrica Conţinuturi apar inclusiv detalieri de conţinut necesare în explicarea anumitelor parcursuri, respectiv la
cuplarea lor la baza proprie de cunoaştere a studenţilor;
- în rubrica Obiective de referinţă se trec obiectivele de referinţă din curriculum-ul disciplinar;
- în rubrica Activităţi de învăţare se trec activităţile care pot fi cele din curriculum sau altele, pe care profesorul le
consideră adecvate pentru atingerea obiectivelor propuse;
- în rubrica Resurse se trec specificări de timp, de loc, forme de organizare a învăţării, mijloace de
învăţămînt;
- în rubrica Evaluare se menţionează instrumentele sau modalităţile de evaluare recomandate de
curriculum-ul disciplinar sau altele la discreţia profesorului.
Fiecare unitate de învăţare se încheie cu evaluarea sumativă.

75
 Matricea de evaluare

Instrumente Proba Proba Obiectivele Obiectivele Obiectivele de Elaborarea Autoevaluarea

de evaluare scrisă orală de evaluare de evaluare evaluare în de O
în cadrul în cadrul cadrul referate,
cursului seminarului activităţilor teze,
Obiective individuale proiecte
ale unităţii
de învăţare
unitate de învăţare poate să acopere mai multe ore. Conceptul de unitate de învăţare reprezintă o structură didactică
deschisă şi flexibilă caracterizată de determinarea unui comportament specific prin integrarea unor obiective de referinţă.
Realizarea unei unităţi de învăţare impune un demers didactic proiectat de fiecare profesor în parte.
Metodologia de proiectare a unei unităţi de învăţare constă într-o succesiune de etape, înlănţuite logic ce
contribuie la detalierea conţinuturilor în vederea atingerii obiectivelor de referinţă. Proiectarea unei unităţi de învăţare se
recomandă a fi făcută ţinînd cont de următoarele:
- centrarea demersului didactic pe obiective (nu pe conţinut), conform modelului curricular;

76
- implicarea în proiectare a următorilor factori:
 obiective (de ce?): obiective de referinţă;
 activităţi (cum?): activităţi de învăţare;
 evaluare (cât?): descriptor de performanţă;
 resurse (cu ce?).
Importantă este etapa care cuprinde o serie de operaţii de identificare şi
dimensionare a obiectivelor de referinţă sau a competenţelor specifice.
Obiectivele de referinţă sunt expresia anticipării de către profesori a
comportamentului elevului observabil şi măsurabil într-o anumită
perioadă de timp.
Conţinutul trebuie să realizeze un echilibru între componentele
informative şi cele formative.
Etapa proiectării care vizează stabilirea resurselor
educaţionale se constituie din operaţii de analiză a resurselor
psihologice (capacităţi de învăţare, motivaţie) şi a resurselor materiale,
care condiţionează buna desfăşurare a procesului. Într-o abordare
pragmatică, resursele cuprind acele elemente, care asigură cadrul
necesar pentru buna desfăşurare a activităţii de învăţare. Conform
curriculum-ului, profesorul are libertatea de a avea o viziune proprie
în ceea ce priveşte formele de organizare a învăţării (tipuri de
interacţiuni ale resurselor umane), mijloace de învăţămînt, alocare de
timp, precum şi orice alte elemente pe care le consideră utile în
derularea scenariului didactic.
Profesorul trebuie să realizeze o analiză detaliată a
principalelor categorii de resurse implicate în desfăşurarea activităţii:
- resurse umane: studentul (trăsături de personalitate, interese,
trebuinţe de învăţare), profesorul;
- resurse de conţinut didactic: ansamblul valorilor
educaţionale (cunoştinţe, capacităţi, atitudini) ce fac obiectul
procesului de predare–învăţare;
- resurse de ordin material: materiale didactice şi mijloace
tehnice care pot contribui la eficientizarea activităţii;
- locul desfăşurării activităţii;
- timpul disponibil pentru activitatea didactică.
Nu se poate proiecta totul. Trebuie lăsat suficient loc spontaneităţii
şi actului liber. Detalierea şi rigorismul excesive sînt la fel de
dăunătoare ca şi lipsa oricăror repere procedurale. Un bun profesor va
specula şi va integra didactic orice curs al desfăşurărilor, dîndu-i o
nouă semnificaţie pedagogică şi valorificîndu-1 în beneficiul
acurateţei şi eficienţei procesului [4].
Activităţile de învăţare se construiesc pe baza corelării dintre
obiectivele de referinţă/competenţele specifice şi conţinuturile
77
prevăzute în curriculă. Activităţile de învăţare presupun orientarea
către un anumit scop, redat prin tema activităţii. Acestea vor fi
transpuse într-o anumită formă de comunicare inteligibilă.
În proiectul unităţii de învăţare, profesorul va include în fiecare
activitate de învăţare acele resurse pe care le consideră necesare pentru
conceperea strategiei şi realizării demersului didactic. Stilul şi
personalitatea profesorului au un rol foarte important în realizarea
demersului didactic.
Proiectarea activităţii de evaluare se realizează concomitent cu
proiectarea demersului de predare–învăţare şi în deplină concordanţă
cu acesta. Este important să fie evaluată nu numai volumul de
informaţie de care dispune studentul, ci mai ales, ceea ce poate el să
facă utilizînd ceea ce ştie sau ceea ce intuieşte.
Fiecare activitate de evaluare a rezultatelor academice trebuie
însoţită, în mod sistematic, de o autoevaluare a procesului pe care
profesorul 1-a desfăşurat.

Proiectarea unităţii de învăţare începe cu parcurgerea schemei

următoare, care vizează elementele procesului didactic într-o
succesiune logică, în vederea atingerii obiectivelor de referinţă.
Elementele procesului sunt aceleaşi, indiferent de unitatea de învăţare
vizată.
Proiectarea unităţii de învăţare orientează activitatea
profesorului pe două coordonate [7]:
- corelarea orizontală a elementelor procesului – obiective,
conţinuturi, activităţi de învăţare, resurse materiale şi procedurale,
evaluare;
- corelarea temporală (structura cronologică) a elementelor
procesului, care este dată de secvenţele modelelor de predare.
Conceptul de unitate de învăţare are rolul de a materializa
conceptul de demers didactic personalizat, flexibilizînd proiectarea
didactică şi definind în acest sens pentru practica didactică premise
mai bine fundamentate din punct de vedere pedagogic.

78
În ce scop voi Ce voi face Cu ce voi face Cum voi face Cît s-a realizat
face

Identificarea Selectarea Analiza Determinarea Stabilirea

obiectivelor/ conţinuturilor resurselor activităţilor de instrumentelor
competenţelor învăţare de evaluare

79
  Proiectul unei lecţii
Proiectul lecţiei este produsul curricular în care se reflectă
"scenariul didactic", adică felul în care se va desfăşura activitatea
didactică, astfel încît obiectivele propuse să fie îndeplinite. Acestea
trebuie să fie îmbunătăţite, în funcţie de observaţiile realizate de
profesor, pe parcursul şi la sfîrşitul secvenţelor de instruire şi trebuie
să mijlocească obţinerea unor performanţe cît mai bune.
Proiectul (planul) lecţiei operaţionalizează, aplică, transpune în
relaţia directă de comunicare didactică modelul proiectării
macrosistemice.
Elaborarea proiectelor de activitate didactică nu trebuie să fie
privită ca o activitate formală, ci, în limitele unei anumite rigori, ea
trebuie să încurajeze creativitatea pedagogică a cadrului didactic. De
multe ori situaţii neprevăzute, duc la regîndirea şi reorientarea
demersului didactic. În viziune modernă, proiectul unei lecţii are un
caracter orientativ, o structură flexibilă şi elastică.
În practica educaţională nu există un model unic de proiect de
activitate didactică. Există mai multe modele de proiecte, cu diferite
structuri ale componentei descriptive, în funcţie de mai mulţi factori:
• obiectivul fundamental şi obiectivele lecţiei;
• nivelul de pregătire a elevilor;
• natura conţinutului ştiinţific;
• valenţele predominant informative sau predominant
formative ale acestuia;
• tipul strategiilor didactice etc.

Lecţia/Grupul-ţintă

Cui
Obiectivele Conţinutul
?
instruirii De Ce
ce? ?

Se predă
Timp Cît? Cum Metodologia
? didactică

Unde Cu
? ce?
Locul de Mijloacele
desfăşurare

80
 Proiectul de activitate didactică are valoarea unui ghid
concret de acţiune care poate fi realizat sub formă de tabel, dar şi sub
forma unei fişe de lucru.
Un proiect eficient se caracterizează astfel [1]:
 adecvarea la situaţii didactice concrete;
 stabilirea clară a obiectivelor şi resurselor de
atingere a acestora;
 flexibilitatea şi adaptabilitatea la evenimente noi,
permisivitatea la integrarea „din mers" a unor strategii decantate
în chiar cursul desfăşurării procesului;
 operaţionalitate, adică potenţialitatea de a
transfigura (descompune) în secvenţe acţionale şi operaţiuni
distincte;
 economicitate sau parcimonie discursivă şi
strategică, încît într-un cadru strategic simplu să se realizeze cât
mai mult din punct de vedere practic.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre o „proiectare
ştiinţifică a instruirii” [4].
Înainte de a prezenta algoritmul proiectării didactice, vom
prezenta configuraţia didactică a unei lecţii şcolare.

Obiectivele
lecţiei

Conţinutul Lecţia Strategiile

informaţional didactice
Metode şi
mijloace de
Evaluarea
învăţămînt

Proiectarea unei lecţii este operaţia de identificare a secvenţelor

instrucţionale ce se derulează în cadrul unui timp determinat.
Algoritmul proiectării didactice la nivel micro- include
următoarele acţiuni metodologice, validate în teoria şi practica
instruirii [2] şi de care ar trebui să ţină cont profesorul-proiectant:
• Stabilirea locului lecţiei în sistemul de activităţi didactice, în
viziune sistemică.
81
 ↓
• Stabilirea într-o formă concretă a obiectivelor lecţiei sau
rezultatele aşteptate ale activităţilor pe care trebuie să le
desfăşoare.
↓
• Selectarea, structurarea logică, esenţializarea, adecvarea
conţinutului şi transpunerea lui didactică (stabilirea resurselor
învăţării se referă la conţinutul ştiinţific al învăţării şi la
capacităţile de învăţare disponibile).
↓
• Elaborarea strategiilor didactice pentru obiectivele stabilite.
↓
• Stabilirea structurii procesuale a activităţii didactice.
↓
• Prefigurarea strategiilor de evaluare.
↓
• Stabilirea acţiunilor de autocontrol şi autoevaluare ale elevilor
[1;8].

3.4. Abordarea teoretică a proiectării curriculare

Curriculum-ul este un concept-cheie al domeniului

educaţional. Stabilirea şi definirea schemelor teoretice sau a cadrului
de referinţă al curriculum-ului este esenţială pentru determinarea
eficacităţii acestuia, a căilor de modernizare şi dezvoltare, precum şi
pentru aprecierea şi recunoaşterea teoriei curriculare în cadrul
educaţional. Reformele educaţionale actuale sînt, în primul rînd şi
înainte de toate, reforme ale curriculum-ului. Strategiile, tacticile şi
chiar coerenţa internă a acestora sînt dependente în plan teoretic de
conceptul curriculum-ului implementat.
Conceptul de curriculum orientează şi creează cîmpul
problematic al abordărilor curriculare. Nu există o singură definiţie a
curriculum-ului, de aceea nu există o singură linie de abordare.
Dacă conceptul este redus la conţinut, atunci abordarea se va
axa pe relevanţa conţinuturilor; dacă ,,curriculum” semnifică
obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare, activităţi de evaluare şi
relaţiile dintre ele, atunci abordarea se va axa pe epistemologie şi
holistică.
Varietatea abordărilor cu privire la curriculum reprezintă un
semn de dinamism şi de vitalitate a domeniului.

82
 Evoluţia abordărilor curriculare cuprinde convenţional trei
etape:
 Etapa tradiţională – curriculum-ul are sensul de ,,curs
oficial” organizat într-un cadru instituţionalizat specializat
în educaţie.
 Etapa modernă – curriculum-ul are sensul de proiect
pedagogic organizat prin corelarea obiectelor
(disciplinelor) de învăţămînt cu experienţele de învăţare
directă şi indirectă a elevilor.
 Etapa postmodernă – curriculum-ul are sensul de proiect
pedagogic organizat pe baza unor principii care evidenţiază
importanţa prioritară a obiectivelor asumate, care
determină alegerea anumitelor experienţe de învăţare,
strategii de organizare a învăţării, mijloace de evaluare.
Enunţurile de mai sus sînt simptomatice pentru tendinţele şi
evoluţiile actuale în interpretarea curriculum-ului, prezente în lucrări
sintetice de documentare ştiinţifică. Nu este dificil să observăm că
majoritatea definiţiilor – explicit sau implicit – se raportează la
programul de studiu şi la disciplina de studiu, ca la elementele
nucleului curriculum-ului naţional.
În cadrul acestor etape s-au conturat mai multe concepţii
despre curriculum.

1) Concepţia învăţării sistemice a disciplinelor

academice
Această concepţie se caracterizează printr-o claritate şi o
precizie mai mare a conţinuturilor. În acest sens, curriculum-ul poate fi
definit astfel: ,,Un plan general de conţinuturi ori de materiale
specifice de instruire, pe care şcoala le oferă elevului”.
Dezavantajele acestei abordări sînt:
 elevul este privit mai mult ca obiect al actului
educaţional;
 dominarea cunoştinţelor asupra competenţelor;
 dominarea metodelor reproductive asupra celor activ-
participative.

2) Concepţia învăţării centrate pe elev

Curriculum-ul, în contextul acestei abordări, are în centrul
atenţiei elevul cu particularităţile, trebuinţele şi interesele sale şi fiind
oferit, trebuie să fie relevant, generator sau, ,,facilitator de experienţe

83
de viaţă, de construire a sensului în care fiecare îşi găseşte drumul
dezvoltării sale”.
3) Concepţia focalizării asupra comprehensiunii şi
ameliorării societăţii
Curriculum-ul orientează elevul spre formarea competenţelor
de integrare rapidă, eficientă şi creatoare în cîmpul social şi
profesional, calitatea procesului de integrare socială şi profesională
constituind un indicator sintetic al eficienţei curriculum-ului şcolar.

4) Concepţia centrată pe procesul de elaborare

(curriculum development)
În cadrul acestei abordări, proiectarea curriculum-ului are o
importanţă deosebită, deoarece, în urma acestui efort, se va contura
curriculum-ul formal.
Curriculum-ul este un ,,program de învăţămînt” care trebuie
conceput într-o asemenea manieră, încît să le permită elevilor să atingă
anumite obiective de învăţare.

5) Concepţia sistemico-holistică a curriculum-ului

Curriculum-ul din perspectiva sistemico-holistică se axează pe
multitudinea componentelor proceselor de învăţămînt, articularea lor
întru realizarea finalităţilor educaţionale care constituie punctul de
plecare ce declanşează o adevărată reacţie circulară în cadrul curicular.
Nu se pierde din vedere şi elevul-subiectul actului educaţional.
Procesul de învăţămînt se caracterizează prin dinamism şi interacţiune
permanentă şi continuă a componentelor constitutive.
Orice modificare într-o componentă are efecte şi în celelalte.
Cunoaşterea acestor relaţii permite conceptorilor construirea unui
curriculum universitar de calitate.
Abordarea sistemico-holistică a curriculum-ului presupune trei
planuri: structural, procesual şi al produsului.

▲ Planul structural
În literatura de specialitate întîlnim mai multe modele
structurale ale curriculum-ului. Cele mai des analizate şi întîlnite sînt
modelul triunghiular şi modelul pentagonal.
Modelul hexagonal propus de noi, se axează pe şase variabile:
concepţii (Cn), obiective/finalităţi (O/F), conţinuturi (C), strategii
didactice (SD)+cele de cercetare, strategii de evaluare (SE), timpul
alocat pentru instruire (T).
Modelul hexagonal se află în corespondenţă cu teoriile
moderne ale curriculum-ului (Tyler, D`Hainaut).
84
 Tendinţele actuale sînt orientate spre modernizarea curiculară
şcolară din perspectiva integrării celor şase componente curiculare.
Curriculum-ul pe discipline, elaborat în cadrul învăţămîntului
secundar general, sînt apropiate modelului hexagonal, chiar dacă
acesta din urmă nu este valorificat întotdeauna complet şi consecvent.

O/F C

Curs
Concept

SD SE
Cn

Fig.1. Modelul hexagonal al curriculum-ului

Structura hexagonală a curriculum-ului are relevanţă şi pentru

decelarea teritoriului cîmpului investigaţional al acestuia.
Finalităţile/obiectivele, conţinuturile, procesele şi timpul de instruire
reprezintă domenii importante ale investigaţiei curiculare. Prin
urmare, conceptorul interesat de elaborarea unui curriculum şcolar
poate apela la teoria şi metodologia curriculum-ului, precum şi la
teoria instruirii şi evaluării în cazul abordării strategiilor didactice şi
de estimare.

▲ Planul procesual
Planul procesual presupune trei procese interconexe:
proiectare, implementare, evaluare. Acest plan poate fi prezentat grafic
în felul următor (vezi fig.2):

85
 Implementare/ Evaluare
Cercetare Proiectare Funcţionare III
A I II

Teorie şi . Concepţii Factori şi condiţii Funcţii şi tipuri

metodologie Strategii şi tehnologii Strategii de evaluare
. Surse Instrumente didactice Criterii şi instrumente de
B
. Modele evaluare
Instrumente

Practica . Elaborare . Realizare Realizare

profesională . Modernizare . Optimizare Luare de decizii
C Asigurarea feed-back-
. Dezvoltare . Diversificare ului

Fig.2. Procesele curiculare în relaţie cu trei perspective de abordare

86
 Procesele de ,,proiectare–implementare–evaluare” pot fi
abordate din perspectivă investigaţională, teoretică şi practică
educaţională.
Realizarea/fundamentarea unui concept interactiv şi
comprehensiv al curriculum-ului nu poate avea sorţi de izbîndă fără
încorporare în planul procesual al acţiunilor de management curicular
la nivelul politicilor curiculare şi disciplinare.

▲ Planul produsului
În opinia noastră, pot fi structurate următoarele categorii de
produse curiculare:

Nivelul politicilor Nivelul disciplinar:

curiculare:
 Concepţia curriculum-
ului şcolar
 Curriculum de bază:
cadru de referinţă
 Plan-cadru de
învăţămînt
 Standarde educaţionale
 Teste naţionale
 Curriculum pe discipline
 Manual şcolar
 Ghiduri metodologice
↔  Seturi multimedia
 Softuri educaţionale
 Proiecte didactice
 Teste formative/sumative

Toate produsele curiculare menţionate se supun unor principii

teoretice şi norme metodologice generale. Fiecare categorie de produs
reclamă, însă, şi problematici distincte privind construcţia, aplicarea şi
evaluarea sa. Aşadar, rezultă că în afara sau în cadrul teoriei generale a
curriculum-ului se vor aplica subteorii şi metodologii pedagogice,
corespunzătoare categoriilor curiculare.
În schema concepţiei sistemico-holistice se încadrează şi
abordarea integrată a curriculum-ului. Din punct de vedere
curicular, integrarea înseamnă organizarea, punerea în relaţie a
disciplinelor academice cu scopul de a evita izolarea lor tradiţională.
Termenul de curriculum integrat se referă la o anumită
proiectare şi organizare a instruirii, la o anumită strategie de predare
care condiţionează o interrelaţionare a disciplinelor, unităţilor de
conţinut, astfel încît:
 satisfac nevoile şi interesele elevilor;

87
  realizează conexiunea dintre ceea ce învaţă elevii şi
experienţele lor.
La nivelul curriculum-ului, integrarea înseamnă stabilirea relaţiilor
clare de convergenţă dintre cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile care
îşi au bazele în interiorul disciplinelor şcolare.

3.5. Structura şi conţinutul curriculum-ului şcolar

Curriculum-ul şcolar este un concept-construct, care, prin

esenţa sa, în primul rînd, este un proiect care:
 din punct de vedere conceptual, stabileşte politici curiculare
generale;
 din punct de vedere funcţional, indică finalităţi de atins, orientează
procesul educaţional;
 din punct de vedere structural, include conceptul
obiective/finalităţi, conţinuturi, strategii didactice, strategii de
evaluare, timp de instruire;
 Din punctul de vedere al procesului, se concentrează în documente
de politici curiculare, plan de învăţămînt, curriculum-ul pe
discipline, manuale şcolare, ghiduri metodologice, proiecte
didactice, softuri educaţionale etc.
Din această perspectivă, curriculum-ul şcolar va cuprinde un
sistem de documente reglatoare care îşi propun, în esenţă, a ridica la
un nou nivel calitatea învăţămîntului secundar general.

Curriculum-ul şcolar, în viziunea prospectivă, va cuprinde

trei categorii de produse curiculare (dominante, reglatorii):
1. → Documente de politici curiculare:
 Concepţia curriculum-ului şcolar
 Curriculum-ul de bază: cadru de referinţă
 Planul-cadru de învăţămînt
 Standardele educaţionale

2. → Documente de tip proiectiv:

 Planuri de învăţămînt
 Curriculum-ul pe discipline, proiecte didactice.

3. → Documente de tip metodologic:

 Manuale şcolare
88
 Ghiduri metodologice
 Seturi multimedia
 Softuri educaţionale
 Teste docimologice

Curriculum-ul şcolar grafic poate fi reprezentat astfel (fig.3):

89
Documente de politici Documente de tip Documente de tip
curiculare proiectiv metodologic

Concepţia Planuri de învăţămînt Manual şcolar

curriculum-ului Curriculum-ul pe Ghid metodologic
Curriculum-ul de discipline Seturi multimedia
bază Proiecte didactice Softuri educaţionale
Plan-cadru Teste docimologice
Standarde
educaţionale

Fig.3. Curriculum-ul şcolar

90
 În cele ce urmează vom încerca să surprindem caracteristicile
şi orientările componentelor constituente ale curiculum-ului şcolar.
Curriculum-ul şcolar reprezintă un sistem de politici
educaţionale, experienţe şi produse curiculare (curriculum-ul de bază,
curriculum-ul pe discipline, manuale, ghiduri metodologice, seturi
multimedia) pe care şcoala le oferă elevilor.
Curriculum-ul pe discipline

Curriculum-ul pe discipline reprezintă un document oficial

bazat pe un ansamblu de acţiuni proiectate special pentru a suscita
instruirea; a defini obiectivele generale şi de referinţă; a stabili
conţinuturile; a formula strategiile didactice şi activităţile de învăţare,
a anticipa metodele şi tehnicile de evaluare.
Elaborarea curriculum-ului pe discipline presupune răspunsuri
la patru întrebări fundamentale: Pentru ce învăţăm? Ce învăţăm?
Pentru cine învăţăm? Cum învăţăm?
Structura acestui tip de curriculum presupune o ierarhizare
coerentă a răspunsurilor la întrebările anunţate, generalizate şi
conceptualizate în cadrul unor componente constituente.
Deci, curriculum-ul pe discipline poate fi structurat astfel:
 Preliminarii;
 Concepţia curriculum-ului respectiv;
 Obiectivele generale ale disciplinei;
 Administrarea disciplinei;
 Obiectivele de referinţă;
 Conţinuturi/unităţi de conţinut;
 Activităţi de învăţare (strategii didactice);
 Strategii de evaluare;
 Lista bibliografică.
Schematic structura curriculum-ului pe discipline este reprezentată în
figura 4.

91
 Obiectivele generale ale disciplinei

Administrarea disciplinei

Obiectivele de referinţă Unităţi de conţinut

Strategii didactice

Strategii de evaluare

Lista bibliografică

Alte elemente complementare

Fig.4. Structura curriculum-ului pe discipline

Această abordare a curriculum-ului şcolar presupune

proiectarea interdependenţelor dintre elemementele activităţii
didactice: obiective–conţinuturi–metodologie–evaluare.
Aceste interdependenţe presupun realizarea unui învăţămînt
prioritar formativ bazat integral pe resursele de (auto) instruire ale
fiecărui elev.

92
 Proiectarea curiculară consemnează saltul de la programele
bazate prioritar pe conţinuturi la programele axate pe
obiective/competenţe şi orientate spre educaţia centrată pe elev.
Proiectarea curriculum-ului pe discipline implică un ansamblu
de instrumente şi etape consecutive.
Metodologia proiectării acestui tip de curriculum poate fi
reprezentată într-un tabel (tab. 1).

Tabelul 1.
Metodologia proiectării curriculum-ului universitar pe discipline

Nr. Componentele Conţinutul şi metodologia de

d/o curriculum-ului elaborare
 Se indică statutul
disciplinei şi locul
1 Preliminarii acesteia în planul de
învăţămînt
 Se indică beneficiarul,
destinatarul
 Se indică de cine a fost
aprobat
 Alte informaţii
 Se indică avantajele
abordării curiculare,
2 Concepţia curriculum- principiile, reperele
ului teoretice şi metodologice
 Se indică particularităţile
curriculum-ului
 Se descriu modalităţile de
dezvoltare curiculară
 Se formulează obiectivele
generale ale disciplinei
care derivă din obiectivele
generale ale
3 Obiectivele generale ale învăţămîntului general,
disciplinei obiectivele
transdisciplinare,
conţinutul disciplinei şi
obiectivele care se referă
la principalele categorii
93

4 Obiectivele de referinţă
5 Conţinuturi/unităţi de
conţinuturi
6 Strategii şi activităţi de
învăţare, activitatea
individuală a studentului
de cunoştinţe, capacităţi şi
atitudini ce se
structurează prin studierea
disciplinei respective
 Se indică obiectivele de
referinţă care derivă din
obiectivele generale ale
disciplinei, obiectivele
transdisciplinare
 Obiectivele de referinţă se
raportează la unităţi de
conţinuturi concrete
 Obiectivele de referinţă se
proiectează taxonomic şi
vizează cunoştinţe,
capacităţi, atitudini în
cadrul a trei dimensiuni:
cunoaşterea, aplicarea şi
integrarea
 Conţinuturile se
organizează secvenţial
sau modular
 Conţinuturile vizează mai
multe tipuri de cunoştinţe:
cunoştinţe de bază,
cunoştinţe fundamentale,
cunoştinţe funcţionale etc.
 Conţinuturile se
raportează la ansamblul
de obiective de referinţă
 Se identifică strategiile de
instruire în raport cu
obiectivele proiectate
 Se stabilesc modalităţile
de aplicare a strategiilor
didactice
 Se stabilesc activităţile de
învăţare de bază
94

7 Strategii de evaluare a
rezultatelor şcolare
8 Lista bibliografică
 Se stabilesc obiectivele de
evaluare
 Se stabilesc formele şi
metodele de evaluare
 Se aduc exemple de teste
docimologice etc.
 Se identifică 5-10 surse
(cele mai importante)

3. 6. Particularităţile proiectării curriculare centrate pe elev

Proiectarea curriculară centrată pe elev se axează pe

următoarele demersuri:
 Educaţia centrată pe elev trebuie să asigure dezvoltarea şi
autodezvoltarea personalităţii acestuia în raport cu particularităţile
individuale ca subiect al procesului educaţional.
 Procesul educaţiei centrate pe elev oferă posibilitatea fiecărui elev,
axîndu-se pe aptitudinile, capacităţile, interesele, orientările
valorice şi experienţa individuală, să-şi realizeze potenţialul
propriu în cunoaştere, activitatea sa de instruire, comportament.
 Indicatorii educaţiei centrate pe elev includ nu numai nivelul
cunoştinţelor, capacităţilor, atitudinilor, ci şi formarea unui intelect
(caracteristici, calitate, manifestare etc.).
 Educaţia centrată pe elev se proiectează în baza principiului
variativ, recunoaşterea diversităţii conţinuturilor, formelor şi
strategiilor didactice.

Proiectarea curriculară centrată pe elev presupune:

 Acceptarea elevului în calitate de subiect principal al procesului
educaţional.
 Stabilirea scopului dominant - dezvoltarea capacităţilor
individuale ale elevilor.
 Identificarea mijloacelor de atingere a scopului propus din
perspectiva experienţei individuale a fiecărui elev.

Înţelegerea principială a esenţei curriculum-ului centrat pe elev

este legată de stabilirea locului/poziţiei elevului în procesul
educaţional, atitudinii adulţilor faţă de copil/elev. În acest sens, există
mai multe abordări ale curriculum-ului şcolar (vezi subcapitolul
respectiv).
95
 Curriculum-ul centrat pe elev pune în prim-plan personalitatea
acestuia, asigură condiţii confortabile, de securitate privind realizarea
potenţialului fiecărui elev.
Personalitatea elevului în cadrul acestui tip de curriculum este
privită nu pur şi simplu ca subiect al acţiunii educaţionale, ci ca
subiect prioritar. Acest tip de curriculum poate fi numit antropocentric,
care se bazează pe filosofia, psihologia şi pedagogia umanistică. În
centrul atenţiei conceptorilor de curriculum este copilul în integritatea
şi unicitatea sa deschisă spre percepţia noilor experienţe, capabilă să ia
decizii responsabile şi conştinete în diferite situaţii cotidiene. Elevul
este purtătorul unor experienţe individuale şi personalizate. El, în
primul rînd, este orientat spre dezvoltarea potenţialului propriu
înnăscut. Constituirea subiectivităţii elevului, cum a remarcat
L.Rubinştein, se realizează concomitent la diferite niveluri:
- nivel teoretic (ce cunosc eu despre lume, despre sine,
cine sunt eu);
- nivel practic (cum mă manifest, ce atitudine am eu faţă
de lume).
Activismul elevului ca manifestare a subiectivităţii se
realizează în două direcţii: adaptarea la cerinţele adulţilor
(pedagogilor, profesorilor) care creează situaţii normative pentru el, şi
creativitatea, care îi permite permanent să caute şi să găsească ieşiri
din diferite situaţii şi să-şi dezvolte competenţele bazate pe
experienţele proprii. Pe aceste două temeiuri contradictorii şi se
constituie traiectoria individuală de dezvoltare psihică şi cognitivă a
copilului. Posibilitatea de a aplica diferite acţiuni în procesul
dezvoltării proprii trebuie să fie asigurată de către curriculum-ul
şcolar. Stabilirea instrumentelor de învăţare, acceptate de către elev,
devine un mijloc important privind identificarea posibilităţilor
individuale a elevilor şi manifestarea subiectivităţii de către aceştia.
Alegerea instrumentariului şi a modalităţilor de activitate
cognitivă a elevilor trebuie reflectate în esenţa curriculum-ului şcolar.
În afară de aceasta, curriculum-ul şcolar trebuie să prevadă existenţa
unui şir de condiţii psihopedagogice care ar stimula aplicarea
activităţilor şi mijloacelor de învăţare. În cadrul acetei abordări, în
centrul atenţiei stă nu elevul mijlociu, ci fiecare elev ca personalitate
în esenţa şi unicitatea sa. Se modifică vectorul mişcării: nu de la
influenţele pedagogice spre elev, ci de la elevul care are atitudine
selectivă faţă de influenţele pedagogice şi nu este obligatoriu să le
însuşească în modul stabilit de profesor.
În curriculum-ul şcolar trebuie încorporate toate condiţiile de
asimilare a tipurilor de activităţi, care îi permit elevului să se orienteze
96
liber în relaţiile „subiect–subiect”. Structura experienţei elevului în
calitate de subiect se determină de către ierarhia elementelor
constitutive.
În experienţa unui elev aparte pot domina diferite elemente.
Nivelul de dezvoltare a acestora, de asemenea poate fi diferit. De
aceea devine importantă identificarea structurii experienţei elevului în
calitate de subiect al actului educaţional, stabilirea în cadrul acestuia a
părţilor slabe şi a părţilor tari.
De exemplu, în structura experienţei pot domina predispoziţiile
ştiinţifice, cunoştinţele despre lumea înconjurătoare, sau invers, avînd
un nivel scăzut de cunoştinţe, la elev pot predomina predispoziţii
practice. Experienţa elevului în calitate de subiect îi face pe toţi elevii
să fie diferiţi, irepetabili.
Scopul curriculum-ului centrat pe elev este dezvoltarea
maximală a acestor deosebiri, şi nu nivelarea lor. Sursele experienţei
elevului în calitate de subiect sunt diferite: „CV-ul propriu” (influenţa
familiei, apartenenţa naţională, socioculturală), rezultatele activităţii
cotidiene, realţiile cu lumea înconjurătoare, rezultatele instrurii etc.
Conţinutul experienţei în calitate de subiect depinde de
experienţa acumulată în trecut, modificată în procesul educaţional, alte
surse informaţionale. Trebuie să deosebim termenii „cunoştinţe” şi
„informaţii”. Primul reflectă rezultatele cunoaşterii aprobate de către
practica socială, iar ultimul reflectă, de regulă, diferite păreri, puncte
de vedere. Informaţia, în acest sens, trebuie să devină parte
componentă a curriculum-ului şcolar, fiind una interesantă şi
importantă pentru elevi. Evident este faptul că curriculum-ul şcolar nu
trebuie să includă doar cunoştinţele de bază. El are menirea de a
include metode de cunoaştere şi de activitate caracteristice nu doar
unei, ci mai multor discipline.
Constituirea curriculum-ului centrat pe lev presupune:
 identificarea obiectivelor (componenta teleologică);
 analiza tipului de cunoştinţe şi identificarea structurii acestora
(componenta conţinutală);
 descrierea tipurilor şi formelor de reprezentare a cunoştinţelor
şi a competenţelor;
 identificarea domeniilor şi ariilor curriculare;
 fixarea cerinţelor (componenta procesuală), care trebuie
respectate în cadrul formării competenţelor necesare. Numai pe
acest fundament se determină tipurile de gîndire care se
formează prin intermediul curriulum-ului şcolar.

97
 Cunoaştem că există mari deosebiri între conţinutul şi structura
cunoştinţelor matematice şi umanitare/naturale, ceea ce presupune
diferite abordări în organizarea gîndirii. Aşadar, în procesul proiectării
curriculum-ului centrat pe elev este necesar a ţine cont nu numai de
„obiectul” şi structura „cunoştinţelor”, ci şi de prezentarea şi însuşirea
acestora, precum şi de formarea de competenţe. Curriculum-ul, în
acest sens, realizează dubla funcţie – de informare şi de formare.
În cadrul curriculum-ului centrat pe elev componenta formativă
se caracterizează prin:
 antropocentrism;
 umanism;
 dezvoltare liberă şi creativă;
şi are la bază următoarele abordări tehnologice:
 tehnologia colaborării;
 tehnologia umanistică;
 tehnologia educaţiei libere;
 tehnologii izoberice;
 tehnologii formative.
Ideea fundamentală a acestor abordări constă în tranziţia de la
explicare la înţelegere, de la monolog la dialog, de la controlul social
la dezvoltare, de la conducere la autoconducere. Orientarea
curriculum-ului nu este însuşirea „disciplinei”, ci comunicarea,
înţelegerea şi activitatea. Creativitatea, cercetarea devin instrumente
fundamentale ale educaţiei centrate pe personalitatea elevului.
Particularitatea paradigmei curriculare a educaţiei centrate pe elev
constă în orientarea spre caracteristiciile individuale ale elevilor în
raport cu aptitudinile personale.
În această ordine de idei, caracteristicile educaţiei centrate pe
elev devin demersuri conceptuale în proiectarea produselor
curriculare: curricula pe discipline, proiectarea didactică de lungă
durată, proiectarea didactică a unei lecţii.
Lecţia rămîne elementul (forma) de bază al procesului
educaţional şi în cadrul instruirii centrate pe elev. Însă, în acest sens,
se modifică funcţia şi conţinutul acesteia:
 formularea obiectivelor lecţiei pentru elevi şi cu
participarea elevilor;
 aplicarea formelor şi strategiilor didactice care implică
eficient experienţa individuală a elevului;
 crearea atmosferei de cointeresare, motivare a fiecărui elev
pentru activitate de cunoaştere;

98
  oferirea fiecărui elev a posibilităţii de a alege activităţile de
învăţare şi instrumentele de cunoaştere;
 evaluarea nu numai a rezultatelor învăţării, ci şi a procesului
de atingere a obiectivelor etc.

Activităţi de învăţare:

 Comparaţi şi caracterizaţi abordarea tradiţională şi cea curriculară

a proiectării didactice.
 Argumentaţi (deduceţi) constatarea: „Abordarea curriculară este
cea mai eficientă din perspectiva aplicării „educaţiei centrate pe
elev”.
 Comparaţi diferite abordări curriculare şi stabiliţi avantajele
abordării centrate pe elev.
Referinţe bibliografice:
 Deduceţi particularităţile/caracteristicile curriculum-ului centrat pe
elev la nivel de concept, conţinut şi proces.
 Analizaţi diferite produse curriculare existente, din perspectiva
Cojocaru V. Reforma învăţămîntului, obiective, orientări,
educaţiei centrate pe elev.
direcţii. – Chişinău, 2005.
Cristea
Proiectaţi o secvenţă
S. Dicţionar a unui curriculum
de termeni pedagogici,disciplinar
Editura axat pe elev
didactică
Elaboraţi diferite tipuri de proiecte
şi pedagogică. – Bucureşti: 1998. didactice a lecţiei centrate pe
elev.S. Dicţionar de pedagogie. LITERA, 2000.
Cristea
Cucoş
Studiu de caz: – Iaşi: Editura Universităţii
C. Pedagogie.
„Alexandru Ioan Cuza”, 1995.
De Modelaţi
Landshere,o G.,dezbatere
Evaluarea a continuă
unei situaţii: un profesor
a elevilor şi tînăr aplică
metodele active, promovează
examenele.Manual relaţiile
de docimologie, de parteneriat
– Bucureşti: Edituracu elevii etc. Alt
profesor cu experienţă
Didactică şi Pedagogică, 1975. mai mare aplică predominant metodele
tradiţionale
E. Voiculescu,de Aldea
învăţare, ţineManual
Delia, o distanţă între el şi elevi. Elevul este
de pedagogie.
privit de către el mai mult
Ghid Metodologic, CNC, MEC, 2002 ca „obiect al educaţiei”. Însă lucrările de
evaluare, eleviiKarl
Horst Schaub, primului profesor
G. Zenke. le scriudecupedagogie,
Dicţionar mult mai slab
– decît elevii
profesorului cu
Iaşi: Polirom, 2001experienţă. Şi administraţia şcolii, şi părinţii îl susţin
pe profesorul experimentat. Elevii s-au împărţit
Postelnicu C. Fundamente ale didacticii şcolare. Aramis: în două tabere.
2002. ? În dezbatere vor fi interpretate rolurile de profesor tînăr,
profesor experimentat, manager şcolar, părinte, elev.

99
Obiective:
După ce vor studia această unitate de conţinut, studenţii vor putea:
- să caracterizeze esenţa modelelor de conducere a lecţiilor axate
pe strategii de comunicare interactivă; strategii de acţiune şi
strategii interacţionale;
- să explice specificul evaluării în cadrul Educaţiei centrate pe
elev;
CAPITOLUL
- să identifice IV de motivare a elevilor pentru învăţare;
modalităţi
- să adapteze metode de predare/învăţare/evaluare din perspectiva
Educaţiei
STRATEGIIcentrate
DEpePREDARE–ÎNVĂŢARE–EVALUARE
elev;
- să aprecieze potenţialul diverselor PE
CENTRATE modele
ELEV de conducere a
lecţiilor în organizarea/promovarea
Autor: Rodica Solovei centrate pe elev;
Educaţiei
- să emită judecăţi de valoare vizavi de problema
evaluării/autoevaluării/evaluării reciproce din perspectiva
Educaţiei centrate pe elev;
- să proiecteze secvenţe didactice în cheia conceptului Educaţiei
centrate pe elev; 100
- să simuleze secvenţe ale demersurilor educaţionale elaborate în
baza conceptului Educaţiei centrate pe elev.
Subiecte de conţinut:

4.1. Strategii didactice de predare–învăţare–evaluare: abordări

teoretice.
4.1.1. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de
comunicare.
3.2. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de acţiune
3.3. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii
interacţionale.
4.2. Strategii de motivare în contextul educaţiei centrate pe elev
4.3. Motivarea pentru învăţare prin valorificarea teoriei
inteligenţelor multiple.
4.3. Metode didactice în educaţia centrată pe elev.
Strategii
3.4. didactice
Evaluarea de predare–învăţare–evaluare
în cadrul educaţiei centrate pe elev. : abordări
teoretice

Strategiile didactice reprezintă un grup de două sau mai multe

metode şi procedee integrate într-o structură operaţională angajată la
nivelul activităţii de predare–învăţare–evaluare, pentru realizarea
obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete ale acesteia, la
parametri de calitate superioară (S. Cristea, 1998).

101
 În altă accepţiune (M. Ionescu, I. Radu, 1992), strategiile
didactice sînt un ansamblu de forme, metode şi mijloace tehnice şi
principiile de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează
conţinuturile în vederea atingerii obiectivelor.
După I. Cerghit şi L. Vlăsceanu (1988), strategiile constituie un
mod în care poate fi atacată o situaţie de instruire, un mod de a pune în
contact elevul cu materialul nou de studiat (...), o combinare şi
organizare optimă a celor mai adecvate metode, mijloace şi forme de
grupare a elevilor în raport cu natura obiectivelor urmărite, tipuri de
conţinuturi actuale, tipul de experienţă de învăţare.
Implementarea eficientă a conceptului educaţiei centrate pe elev
presupune o reconsiderare a strategiilor didactice, accentul urmînd să
fie pus pe următoarele:
 activizarea elevilor prin solicitarea de a opera cu idei,
concepte, obiecte în vederea reevaluării acestora şi a
emiterii de noi variante;
 crearea situaţiilor de motivare a elevului pentru
activitatea de cunoaştere;
 oferirea de oportunităţi fiecărui elev de a-şi valorifica
potenţialul intelectual, aptitudinile personale şi
experienţa individuală;
 stimularea spiritului critic constructiv, a capacităţii de
argumentare şi de identificare a alternativelor;
 favorizarea accesului la cunoaştere prin forţe proprii,
stimulînd atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri
de învăţare;
 cultivarea independenţei cognitive, a spontaneităţii şi a
autonomiei în învăţare;
 formarea la elevi a unor atitudini şi comportamente
conforme valorilor general-umane şi naţionale.
Promovarea conceptului educaţiei centrate pe elev se va face, în fond,
în cadrul lecţiei care, deocamdată rămîne a fi forma de bază a procesului
educaţional. În acest context vom remarca faptul că abordarea lecţiei din
perspectiva educaţiei centrate pe elev permite/ încurajează valorificarea
(mai mult sau mai puţin) a diverselor modele de conducere a lecţiei,
cele mai semnificative în acest sens fiind:
 modelele de conducere a lecţiei în care predomină strategiile
de comunicare;
 modelele de conducere a lecţiei în care predomină strategiile
interacţionale;

102
  modelele de conducere a lecţiei în care predomină strategiile de
acţiune (G. Cristea, 2007).

4.1.1. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de

comunicare

Modelele de conducere a lecţiei axate pe strategii de comunicare

au cea mai veche tradiţie, determinînd caracterul informativ al activităţii
din cadrul orei. După I. Cerghit (2002), „în cadrul acestui model a
instrui înseamnă a-i conduce pe elevi prin edificiul solid şi bine
structurat al unei ştiinţe organizate sub forma unei materii de predare
bine finalizate, a cărei cunoaştere sau studiere presupune frecventarea
unei lungi serii de lecţii”.
Evoluţia acestui model, în condiţiile didacticii moderne, a condus
la apariţia unui nou model – cel al comunicării interactive. Elemente din
acest model pot fi valorificate în cadrul demersurilor didactice centrate
pe elev. Astfel, conform acestui model, lecţia centrată pe elev se va baza
pe: a) comunicarea interpersonală, multifuncţională şi polifuncţională;
b) principiul reciprocităţii; c) valorificarea contextului clasei şi al şcolii.
Lecţia se va organiza şi desfăşura după o schemă ramificată, şi nu
liniară, folosită în modelul de comunicare tradiţională.
Elemente ale acestui model vor fi preluate în desfăşurarea etapelor
lecţiei prin:
1. Aplicarea unor forme flexibile de realizare a mesajului
pedagogic.
2. Dirijarea şi îndrumarea de profesori a învăţării cu racordarea la
elev, utilizînd în acest context strategii adecvate de predare-
învăţare–evaluare.
3. Valorificarea diverselor forme, metode şi tehnici de evaluare
cu funcţie formativă de reglare/autoreglare a activităţii pe tot
parcursul lecţiei – în condiţii de comunicare interactivă.
Calitatea lecţiei bazată pe comunicarea pedagogică interactivă
depinde de gradul de îndeplinire de către profesor a funcţiilor sale
specifice de facilitare; participare activă; observare şi studiere profundă
a procesului de comunicare iniţiat, realizat şi dezvoltat în cadrul lecţiei
cu întreaga clasă de elevi (I. Cerghit, 2002).

4.1.2. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii de

acţiune

103
 Tabelul 1 prezintă cîteva modele acţionale şi unele elemente
ale acestora ce pot fi preluate şi aplicate în cadrul procesului
educaţional centrat pe elev (adaptare după G. Cristea, 2007).
Tabelul 1
Modele bazate Elemente ale modelelor bazate pe acţiune,
pe acţiune aplicabile în Educaţia centrată pe copil

Modelul  Elevul este transformat în cercetător al

euristic propriei cunoaşteri.
 Experienţa elevului este plasată în centrul
proiectului lecţiei.
 Valorificarea a trei strategii de conducere
euristică a activităţii didactice: strategia învăţării
prin descoperire (metode - studiu de caz, observaţia,
experimentul); strategia învăţării prin reflecţie
(conversaţia euristică, dezbaterea euristică,
problematizarea, jocul simulat); strategia învăţării
Modelul prin gîndirea transductivă (metode de dezvoltare a
operaţional creativităţii folosite în sens euristic la disciplinele
artistice).

 Anunţarea finalităţilor activităţii didactice în

termeni de obiective de cercetare şi a criteriilor de
evaluare (iniţială, continuă, finală).
Modelul  Dezvoltarea interacţiunii dintre elev (devenit
învăţării subiect epistemic) şi obiectul cunoaşterii sub
depline îndrumarea metodică a profesorului.
 Construirea de către elevi a propriilor acţiuni
intelectuale pe care le exercită asupra obiectului
cunoaşterii.

 Evaluarea iniţială cu scop de diagnoză şi de

prognoză.
 Definitivarea obiectivelor activităţii în funcţie
de diagnoza stabilită anterior.
Modelul  Asigurarea condiţiilor care determină ritmul
tehnocentric de învăţare a elevilor.
 Realizarea activităţii de instruire diferenţiată.
 Valorificarea rezultatelor la probele de
evaluare continuă pentru reglarea–autoreglarea
permanentă a activităţii profesorului şi a elevului.

104
  Realizarea unei instruiri diferenţiate prin
modul de parcurgere a sarcinilor, prin timpul alocat şi
soluţiile adoptate, prin resursele alocate şi tehnicile
de evaluare valorificate etc., asigurînd un parcurs
personalizat de învăţare.
 Verificarea imediată a răspunsului în vederea
întăririi pozitive sau negative.
 Realizarea retroacţiunii (feedback-ului) de
către profesor (pentru reglarea activităţii) şi de către
elev (pentru autoreglarea activităţii); evaluarea
continuă a modului în care fiecare elev parcurge
programul, structurat secvenţial, în ritmul său propriu
de învăţare.
 Valorificarea computerului ca resursă
educaţională complexă.

4.1.3. Modele de conducere a lecţiei axate pe strategii interacţionale

 Modelul situaţional sau contextual
Acest model scoate în evidenţă importanţa condiţiilor interne şi externe
în care se desfăşoară activitatea. Construcţia lecţiei în cadrul unui model
structural conţine elemente care pot fi valorificate şi în cadrul
Educaţiei centrate pe elev, cum ar fi:
 construirea situaţiei de învăţare prin plasarea elevului într-o
poziţie care stimulează activitatea de învăţare în interacţiune cu
mediul de învăţare, într-o reţea de relaţii cu materia de studiat,
mediată de un set de variabile (profesor, colegi, spaţiu şcolar,
materiale didactice, timp disponibil etc.);
 prezentarea cerinţelor pentru îndeplinirea unei sarcini.

 Modelul sociocentric axat pe interacţiunea socială

Acest model se fundamentează pe teza determinării sociale a învăţării,
conform căreia „elevul social” este în acelaşi timp produs social şi
subiect social al interacţiunilor şi interrelaţiilor sociale dezvoltate în
cadrul procesului de învăţare, ca participant activ şi responsabil în viaţa
grupului. Elemente ale acestui model aplicabile în educaţia centrată pe
elev:
 realizarea învăţării în mod prioritar prin valorificarea
interacţiunilor psihosociale profesor–elev; elev–elev şi al
contextului social al clasei de elevi;

105
  organizarea socială a învăţării în cadrul lecţiei se bazează pe
îmbinarea strategiilor cooperative cu cele competitive, cu accent
preponderent pe cele cooperative;
 crearea situaţiilor pedagogice favorabile cooperării elevilor în
plan cognitiv (conflicte de idei, opinii, informaţii) şi social
(jocuri interactive, situaţii euristice cu conţinut moral etc.;
 folosirea unei diversităţi de metode, un rol aparte revenind
metodelor care vizează învăţarea prin descoperire în grup;
 îmbunătăţirea activităţii profesorului al cărui rol principal constă
în a crea situaţii sociale de învăţare, situaţii interactive de grup,
aducînd în faţa elevilor conflicte socio–cognitive de natură să
genereze cu adevărat puncte de vedere diferite între elevi (G.
Cristea, 2007).
Strategiile care au un rol foarte important în organizarea lecţiei în
baza modelelor de conducere enunţate în acest compartiment, în linii
mari, pun în centrul proiectului didactic elevul, resursele sale
psihologice şi sociale, fapt care poate fi valorificat şi în cadrul Educaţiei
centrate pe elev.

Strategii de motivare în contextul educaţiei centrate pe elev

Este cunoscut faptul că angajarea elevilor în activităţile

educaţionale este greu de realizat fără o bază motivaţională adecvată.
Natura motivaţiei, forţa ei dinamizatoare determină în mare măsură
calitatea învăţării, inclusiv cea organizată în baza conceptului educaţiei
centrate pe elev.
Sînt considerate motivate extrinsec toate acele comportamente
care sînt însoţite de sentimentul controlului sau al presiunii exercitate
din afara subiectului, în timp ce comportamentele motivate intrinsec sînt
cele conduse de voinţa individuală, generate de trebuinţe sau aspiraţii
personale şi însoţite de sentimentul autonomiei şi libertăţii.
În opinia specialiştilor, putem descrie motivaţia elevului pe un
continuum de la demotivare sau absenţa motivaţiei, trecînd prin diferite
etape de motivare extrinsecă, la motivarea intrinsecă.
La polul „negativ” de Demotivare vorbim de elevul care percepe
sarcina şcolară sau extraşcolară ca fiind fără sens, nerelevantă, fără nici
o legătură cu activitatea şcolară sau cu nevoile lui personale. Mai mult,
el crede că nu are nici un fel de abilităţi sau competenţe în realizarea
unei astfel de sarcini şi, prin urmare, nu are nici o intenţie de a acţiona,
de a realiza respectivul comportament, de a se implica în sarcina
propusă.
106
 Sugestii:
 Propuneţi activităţi şi teme explicînd raţiunea lor, făcînd
legătura cu viaţa de zi cu zi sau explicînd importanţa lor
pentru activităţile şcolare viitoare sau pentru dezvoltarea
personală (argumentaţi utilitatea).

 Asiguraţi-vă că elevii au înţeles foarte bine ce au de făcut (ce

aşteptaţi de la ei) şi cum veţi evalua munca lor; cereţi un
feedback, aflaţi dacă toţi au înţeles bine sarcina şcolară sau
extraşcolară propusă (solicitaţi feedback-ul).

 Pe cît este posibil, activităţile şi temele propuse trebuie să

permită realizarea/rezolvarea lor în mai multe etape, pornind
de la sarcini foarte simple spre cele complexe sau dificile
(stimulaţi abilităţile şi competenţele existente).

 Cereţi acordul, negociaţi dacă este cazul, condiţionînd

diminuarea sarcinii (număr de exerciţii, număr de pagini
etc.) de realizarea ei completă; începeţi activitatea în clasă
(asiguraţi trecerea la acţiune).

Cel de al doilea pas – Reglarea externă– este acela în care, sub

ameninţarea pedepsei sau sub atracţia recompensei, elevul se decide să
se supună şi să realizeze sarcina şcolară prescrisă (de exemplu „tema
pentru acasă”). Acesta este primul nivel de motivare, fundamentat
extrinsec, în care comportamentul elevului este strict condiţionat din
exterior, fără nici un suport intern. Mai mult, cu acest tip de motivare
elevul nu are nici o satisfacţie în realizarea sarcinii (poate doar
„uşurarea” că a scăpat de „povara” realizării ei), frecvent apărînd şi un
sentiment negativ (respingere sau resentiment) faţă de acel tip de
sarcină sau acea disciplină, drept o consecinţă a insatisfacţiei şi a
perceperii caracterului constrîngător al sarcinii.

Sugestii:
 Propuneţi elevilor sarcini/teme la alegere (teme care pot avea
acelaşi grad de dificultate), oferind posibilitatea alegerii şi
creîndu-le sentimentul controlului (oferiţi posibilitatea
alegerii).
 Întrebaţi elevii ce anume i-ar face să realizeze cu plăcere o
anumită sarcină sau temă propusă de dvs.; căutaţi motive
107
 interne, aspiraţii personale sau colective (identificaţi motive
de satisfacţie).
 Oferiţi recompense stimulative, în acord cu solicitările,
trebuinţele sau aspiraţiile elevilor; negociaţi tipul
recompensei, nivelul acesteia şi condiţiile de acordare a ei
(negociaţi şi personalizaţi recompensele).
 Acordaţi recompensele imediat după identificarea reuşitei
sau progresului; pe cît este posibil variaţi tipul recompensei
oferite indiferent dacă este materială sau simbolică
(recompensaţi imediat şi variat).
 Chestionaţi elevii după realizarea sarcinii pentru a afla pînă
la care punct al temei sau la care moment al activităţii au
muncit cu plăcere, ce anume i-a nemulţumit (căutaţi sursele
de insatisfacţie).

La cel de al treilea nivel de motivare extrinsecă – Integrarea -

elevul descoperă că realizarea unei sarcini sau realizarea unui
comportament şcolar îl valorizează, îi asigură aprecierea din partea
celorlalţi (colegi, profesor). Prin urmare, elevul tinde să se integreze în
acel comportament, să îl repete, pentru că îi oferă aprecierea celorlalţi şi
sentimentul de competenţă personală, de încredere în forţele proprii.
Motivaţia rămâne externă, activitatea în sine este realizată „pentru că
trebuie”, dar accentul se mută de la feedback-ul extern direct şi imediat
(recompensa sau pedeapsa), la un feedback extern indirect şi de lungă
durată (aprecierea socială).

Sugestii:
 Recompensaţi reuşitele, chiar dacă sunt modeste, mai ales
dacă sînt ale elevilor cu rezultate mediocre sau slabe;
gratificaţi fiecare progres fie personal, fie în faţa clasei
(gratificaţi progresele).
 Recunoaşteţi meritul unui elev în faţa colegilor, în faţa
părinţilor sau a altor persoane semnificative; exprimaţi-vă
încrederea că va mai realiza astfel de performanţe în viitor
(exprimaţi-vă încrederea).
 Imediat după o reuşită şi gratificarea acesteia, propuneţi-i
elevului următorul pas; faceţi-1 să accepte o nouă provocare,
o nouă sarcină şi să îşi propună o nouă reuşită (implicare
personală).
 Evitaţi critica moralizatoare, ironiile şi sarcasmul; pe cît este
posibil performanţele slabe trebuie ignorate, iar cele bune

108
 gratificate; în general, aprecierile negative demotivează
(evitaţi aprecierile negative).
 Evitaţi să vă exprimaţi scepticismul cu privire la reuşita
viitoare; sintagmele corecte sînt de tipul „Am încredere...",
„Ştiu că poţi ..." şi nu „Sper că...", „Mă îndoiesc ..." (evitaţi
exprimarea scepticismului).

La cel de al patrulea nivel – Identificarea - comportamentul

şcolar în sine începe să devină important, realizarea sistematică a
anumitelor sarcini (şcolare sau extraşcolare) devenind parte a vieţii
elevului, a felului în care el este perceput şi apreciat de membrii
familiei, colegi, profesori ca „elev silitor" sau ca „ecologist”. Deşi
continuă să îl perceapă ca un efort, comportamentul este mult mai
valorizat, elevul începe să îşi propună singur atingerea anumitelor
obiective, prescrise de profesor sau de către părinţi, dar, de această dată,
acceptate de el (de exemplu media 9 la matematică).

Sugestii:

 Identificaţi aspectele de unicitate ale fiecărui elev; oferiţi o

„identitate" fiecărui elev în funcţie de succesele sau
aptitudinile sale pentru anumite activităţi; comunicaţi această
identitate colegilor, părinţilor („cel mai bun organizator";
„spiritul critic al echipei", (impulsionaţi crearea unei
identităţi valorizate).
 Încurajaţi elevii să îşi propună atingerea unor obiective
ambiţioase, dar realizabile; urmăriţi progresele şi încurajaţi-i
să accepte noi provocări şi obiective pe termen lung
(facilităţi asumarea obiectivelor).
 Independent de supervizarea dumneavoastră, creaţi condiţiile
necesare ca elevii să îşi propună atingerea unor obiective
ambiţioase şi să depună eforturi de atingere a lor; gratificaţi
atît rezultatul final, cît şi autonomia în stabilirea şi realizarea
obiectivelor (stimulaţi autonomia).
 Identificaţi elevii cu hobbyuri interesante; oferiţi
recunoaştere elevilor care au realizat ceva inedit în legătură
cu disciplina pe care o predaţi sau cu activităţile
extraşcolare propuse (gratificaţi activităţile extraşcolare).

La cel de al cincilea nivel – Interiorizarea – are loc asumarea completă

a noului comportament. Elevul nu doar acceptă obiectivele propuse, dar
le şi interiorizează, propune noi obiective, uneori mai ambiţioase decît
109
cele prescrise de ceilalţi, noul comportament devenind parte
componentă a propriei personalităţi. Mai mult, efortul perceput pentru
realizarea sarcinii începe să fie minim, iar realizarea sarcinii nu mai
intră în conflict cu alte trebuinţe ale elevului (a juca fotbal cu prietenii, a
privi o emisiune la televizor). Practic, aceasta este etapa care face
trecerea la formarea unei motivaţii intrinseci.
La cel de al şaselea nivel vorbim de o Motivaţie profund
intrinsecă, elevul tratînd cu interes orice subiect legat de o anumită
sarcină şcolară sau extraşcolară (sarcină care la început a fost
extrinsecă), muncind cu plăcere, fără ca munca depusă să fie percepută
ca fiind un efort, găsind satisfacţie în tot ceea ce face în legătură cu acea
activitate. Este evident faptul că acest gen de motivaţie pentru
activitatea şcolară apare foarte rar, doar la unii elevi şi doar pentru unele
domenii înguste dezvoltînd o astfel de „pasiune” şi mobilizînd astfel de
resurse interne. Şanse mai mari în atingerea acestui nivel apar atunci
cînd este vorba despre activitatea extraşcolară, opţională a elevului. În
acest caz, deseori elevul porneşte din start cu un nivel înalt de motivare,
uneori profund intrinsecă, dar oscilează pe parcursul realizării
activităţilor, deseori fiind necesari şi stimuli motivaţionali extrinseci
(oferiţi ocazional, pentru realizări deosebite şi nu ca o formă de „plată"
a activităţii realizate) pentru a asigura persistenţa în sarcină şi „fixarea"
motivaţiei pentru sarcina extraşcolară (O. Gavrilovici, T. Constantin,
2003).

Motivarea pentru învăţare prin valorificarea teoriei inteligenţelor

multiple
Procesul educaţional organizat şi desfăşurat în baza conceptului
Educaţiei centrate pe elev oferă posibilitate fiecărui elev să se axeze pe
capacităţile, interesele şi aptitudinile individuale şi să-şi dezvolte
potenţialul propriu. Pornind de la acestă aserţiune, constatăm rolul
major pe care îl poate avea într-o astfel de abordare a educaţiei teoria
inteligenţelor multiple, care mai constituie şi o importantă modalitate de
motivare a elevului pentru învăţare.
Teoria inteligenţelor multiple, prezentată în premieră de
profesorul Howard Gardner de la Universitatea Harvard, a modificat
concepţia asupra învăţării în ultimii douăzeci de ani. Astfel, s-a
constatat că testul pentru stabilirea coeficientului de inteligenţă
examinează exclusiv aptitudinile lingvistice şi logico-matematice ale
unei persoane. Este însă aceasta cea mai sigură metodă de a măsura
inteligenţa? În conformitate cu teoria inteligenţelor multiple, există o
diversitate de abordări intrinseci pe care o persoană le foloseşte pentru a
110
înţelege, percepe şi a-şi forma o imagine asupra lumii înconjurătoare,
prin urmare, mai multe tipuri de inteligenţe. Conform acestei teorii,
persoanele posedă numeroase reprezentări mentale şi limbaje ale
intelectului şi se deosebesc prin formele şi mărimea acestor
reprezentări, prin uşurinţa cu care se folosesc de ele şi modul în care
aceste reprezentări pot fi schimbate. Persoane diferite au inteligenţe
diferite, sau diverse combinaţii ale acestora care influenţează modul de
a învăţa. În opinia lui Gardner, o inteligenţă este o cale de rezolvare a
unei probleme sau de dezvoltare a unui produs considerat ca valoare de
cel puţin o cultură umană. Există de la începutul timpurilor, poate avea
un sistem de simboluri, este determinată de conţinuturi şi se poate
localiza pe creier (H. Gardner, 2006).
Cele opt tipuri de inteligenţă sînt:

 Inteligenţa verbal-lingvistică: capacitatea elevului de a

utiliza cu uşurinţă cuvintele fie în registrul oral, fie în registrul scris.
Elevul manifestă sensibilitate la sensul şi ordinea cuvintelor, la
multiplele funcţii ale limbajului. Îi place să citească, să scrie, să
utilizeze un limbaj descriptiv. Participă activ în cadrul discuţiilor.
 Inteligenţa logico-matematică: capacitatea elevului de
a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme
abstracte şi a înţelege relaţiile complexe dintre concepte. Elevul poate să
realizeze raţionamente complexe, să traducă ceva într-o formulă
matematică, să demonstreze utilizînd scheme, să înţeleagă/stabilească
relaţia de cauzalitate, să elaboreze modele şi să folosească analogia
pentru a explica.
 Inteligenţa muzical-ritmică: capacitatea elevului de a
reacţiona emoţional la sunet, ritm, linie melodică, tonalitate şi a
recunoaşte/produce diverse forme de expresie muzicală. Elevul percepe
(în calitate de meloman), discriminează (în calitate de critic muzical),
transformă (în calitate de compozitor), exprimă (în calitate de interpret)
formele muzicale.
 Inteligenţa vizual-spaţială: capacitatea elevului de a
percepe cu acurateţe lumea înconjurătoare pe cale vizuală. Percepţia
vizuală se combină cu un set de cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu
imaginile preexistente. Elevul percepe cu deosebită acuitate culorile,
liniile, formele, spaţiul, dar şi relaţiile dintre aceste elemente. Învaţă
folosind „ochiul minţii”, văzînd, observînd şi vizualizînd.
 Inteligenţa corporal-chinestezică: capacitatea elevului
de a-şi controla cu uşurinţă/interpreta mişcările corpului, de a mînui cu
iscusinţă obiecte. Elevul învaţă uşor utilizînd limbajul mişcărilor
111
corporale, prin implicare directă, activităţi practice, jocuri de rol,
excursii de studiu.
 Inteligenţa naturalistă: capacitatea elevului de a
percepe lumea înconjurătoare prin contactul direct cu natura. Elevul
studiază îndelung şi minuţios un subiect legat de floră, faună, descrie
schimbările din mediul înconjurător, desenează, fotografiază obiecte din
natură, realizează cu succes proiecte la ştiinţele naturii.
 Inteligenţa interpersonală: capacitatea elevului de a
sesiza şi evalua cu rapiditate stările, motivaţiile şi sentimentele
celorlalţi. Elevul cu acest tip de inteligenţă este lider, învaţă mai uşor în
grup, îi motivează pe ceilalţi în atingerea unor scopuri reciproc
avantajoase, se implică în găsirea unei modalităţi eficiente de înţelegere
a celorlalţi.
 Inteligenţa intrapersonală: capacitatea elevului de a avea o
reprezentare de sine corectă, de a-şi cunoaşte punctele forte şi cele
slabe, de a sesiza stările interioare şi a avea acces la propriile trăiri.
Elevul este reflexiv şi analitic, învaţă prin sarcini individualizate şi
într-o atmosferă de corectitudine.
Prezentăm cîteva exemple de valorificare a inteligenţelor
multiple în cadrul disciplinelor socio–umane:
Inteligenţa verbal-lingvistică (Psihopedagogia centrată pe elev)
Obiectiv: Elevul/studentul caracterizează în scris cadrul
conceptual al curriculumului Psihopedagogia centrată pe elev
Sarcină de activitate:
Redactează un text cu tema: Cadrul conceptual al
curriculumului „Psihopedagogie centrată pe elev”, ţinînd cont de
următoarele aspecte: abordarea conceptuală; abordarea structurală,
abordarea procesuală.
N.B! La evaluare se va ţine cont de explicarea clară a
aspectelor menţionate; utilizarea limbajului pedagogic adecvat;
încadrarea în două pagini; prezentarea orală într-un limbaj coerent.

Inteligenţa inerpersonală (Educaţia civică)

Obiectiv: Dezvoltarea competenţei civice a elevului: implicarea
activă în viaţa comunităţii
Sarcină de activitate pentru grup:
Redactaţi un proiect ce ar viza implicarea voastră în
identificarea şi soluţionarea unei probleme din comunitate/şcoală. Timp
de redactare a proiectului 2 săptămîni. Parcurgeţi următorii paşi:
1. Identificaţi o problemă la nivelul comunităţii/şcolii.
2. Stabiliţi care sînt rezultatele aşteptate.

112
 3. Colectaţi informaţii despre natura proiectului.
4. Împărţiţi proiectul într-un set de sarcini ce trebuie rezolvate
de la începerea proiectului pînă la finalizarea lui şi
repartizaţi sarcinile pentru membrii echipei.
5. Determinaţi modul în care se va evalua proiectul.

Inteligenţa intrapersonală (Filosofie)

Obiectiv: Exprimarea de către elev a judecăţii de valoare asupra
importanţei autocunoaşterii umane în baza studiilor acumulate
anterior.
Sarcină de activitate:
Realizaţi un eseu filosofic în volum de două pagini cu tema
„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pornind de la întrebările canteniene: Ce
pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot să sper? Ce este omul? La
evaluarea eseului se va ţine cont de următoarele criterii:
claritatea/corectitudinea şi coerenţa exprimării; logica gîndirii;
convingerea/încrederea în cele afirmate şi argumentate; reflecţii
personale; concluzii relevante.

Inteligenţa muzical-ritmică (Dirigenţie)

Obiectiv: Elevul trebuie să demonstreze necesitatea unei prietenii
adevărate în viaţa fiecăruia.
Sarcină de activitate pentru grup:
Elaboraţi scenariul unei activităţi literar-artistice cu o durată
de 45 minute cu genericul „Bucuria omului e omul. Între ei se înfiripă
prietenia, care umple cel mai întins deşert al sufletului nostru”
(Bossuet).

Inteligenţa vizual-spaţială (Noi şi Legea)

Obiectiv: Elevul trebuie să identifice principiile şi beneficiile
democraţiei, precum şi dificultăţile în atingerea democraţiei
Sarcină de activitate:
Elaboraţi o hartă „Calea spre democraţie”, indicînd prin
semne convenţionale lucrurile esenţiale care trebuie să existe pentru a
avea o democraţie perfectă (principii); obstacolele şi pericolele
democraţiei (dificultăţile); beneficiile democraţiei. La evaluarea
produsului se va ţine cont de următoarele criterii: cunoaşterea bună a
conţinutului; creativitate, prezentare; aspect estetic.

Metode didactice în educaţia centrată pe elev

113
 Învăţarea care îl situează pe elev în rol central reprezintă o
abordare care asociază accentul pus pe particularităţile fiecărui elev
(ereditate, experienţe, perspective, pregătire, aptitudini, nevoi) cu
accentul pus pe modalitatea de învăţare.
Din această perspectivă rolul metodelor de predare/învăţare
/evaluare este enorm, or, dezvoltarea personalităţii elevului este
condiţionată nu numai de conţinuturile vehiculate, ci şi de maniera în
care acestea îi sînt aduse la cunoştinţă/ le descoperă. În educaţia centrată
pe copil nu vom vorbi despre metode noi, ci despre metode adecvate
situaţiei, relevante pentru un elev concret.
La proiectarea/desfăşurarea activităţilor educaţionale centrate pe
elev, profesorul va ţine cont de funcţiile prin care se diferenţiază
metodele (Şt. Păun, 2001):
 funcţia motivaţională, care este determinantă în stimularea
interesului, curiozităţii pentru învăţare;
 funcţia cognitivă de dirijare şi organizare a cunoaşterii, care
asigură legătura dintre obiective şi rezultate, dintre elev şi
conţinuturile de studiat;
 funcţia normativă de optimizare, care direcţionează profesorul în
vederea obţinerii în cadrul activităţii didactice a unor
performanţe înalte;
 funcţia formativ-educativă, prin care se valorifică şi se dezvoltă
procesele psihice şi căile de exersare/formare a capacităţilor
intelectuale, motrice, afective.
Conceptul educaţiei centrate pe elev urmăreşte
formarea/dezvoltarea la copii a unor competenţe (valori, atitudini,
capacităţi, cunoştinţe). O competenţă se formează în timp, de accea
elevii, îndrumaţi de profesori vor parcurge, în acest sens, un traseu lung
pornind de la însuşirea unui anumit volum de cunoştinţe la temă, ca mai
apoi să-şi formeze abilităţi de analiză a informaţiei, de estimare a
consecinţelor unor acţiuni, de exprimare a punctului de vedere personal.
Ulterior elevul va învăţa să identifice probleme, nevoi, aspiraţii, să
poată lua decizii, să conştientizeze propria responsabilitate, să-şi
formeze atitudini valorice şi în final va învăţa să iniţieze acţiuni şi să-i
implice şi pe ceilalţi, să elaboreze şi să implementeze proiecte specifice
problematicii abordate.
Pentru ca elevul să fie capabil să realizeze aceşti paşi, cadrul didactic
are responsabilitatea de a identifica din multitudinea de metode
existente şi de a utiliza acele metode care, în fiecare caz în parte, să
formeze treptat capacităţile pe care le implică această creştere. Tabelul
ce urmează conţine o clasificare a unor asemenea metode pe patru

114
dimensiuni structurale precum şi cîteva exemple de metode care
corespund acestor structuri dimensionale.

Metode care facilitează • linia timpului; • baza de date

informarea, documentarea • reunirea prin metoda percutării;
despre o anumită problematică • folosirea resurselor comunităţii;

• metoda învăţării reciproce

• careul cunoştinţelor •etc
Metode care facilitează • negociatorii;
simularea unor procese, • metoda cazului;
interacţiuni • proces simulat;
• tehnica blazonului;
• joc de rol; • etc. • triade;

Metode de identificare a unor • recensămîntul problemelor;

probleme, nevoi, aspiraţii cu • discuţie – panel;
referire la problematica abordată
• masa rotundă; • interviul;
•chestionarea; • medierea
• etc.

• expoziţia foto;
Metode care facilitează elaborarea • revista şcolii;
şi implementarea de proiecte
• cartea comunităţii,
specifice problematicii abordate • istorii orale;
• campania de advocacy; • etc.

Exemplele ce urmează demonstrează modalităţi de valorificare a unor

metode (cîte un exemplu pentru fiecare dimensiune structurală indicată
în schemă).

Exemple 1: Metoda Linia timpului

Obiective:
o Înregistrarea unor evenimente/fapte importante din viaţa clasei/ a
şcolii
o Facilitarea schimbului de informaţii în cadrul grupului despre
anumite fapte/evenimente din viaţa clasei/a şcolii

Mod de desfăşurare:
1. Formarea grupurilor de elevi (4-5 persoane în grup).

115
 2. Fiecare grup are drept sarcină să deseneze o linie a timpului şi să
fixeze pe ea evenimente/fapte care au avut loc în colectivul
clasei/în şcoală pe parcursul unei anumite perioade de timp. Pot
utiliza cifre, simboluri, imagini etc.
3. Un reprezentant al grupului, timp de 2-3 min., va prezenta
produsul activităţii.
4. În final se desfăşoară o discuţie pe marginea celor prezentate de
elevi.

Exemplul 2. Metoda Negociatorii

Obiective:
o Dezvoltarea la elevi a unor capacităţi de acţiune utile pentru
viaţa cotidiană
o Formarea unor atitudini personale referitoare la o problemă din
comunitate

Mod de desfăşurare:
1. Profesorul solicită elevilor să citescă fişa cu următoarea situaţie:
Sînteţi un grup de elevi care intenţionaţi să organizaţi în comunitate
o expoziţie foto cu tema „Europa în timp”. Trebuie să aveţi o
îmtrevedere cu primarul pentru a rezolva nişte probleme legate de
această expoziţie. Despre acesta se ştie că este conservativ, acceptă
greu schimbarea. Expoziţia foto s-ar putea să nu-l intereseze de loc.
2. Elevii sînt repartizaţi în grupuri a cîte patru persoane, una dintre
ele avînd rolul de primar.
3. Profesorul propune grupurilor să simuleze un proces de negociere
cu primarul în scopul convingerii acestuia de actualitatea şi
importanţa problemei abordate de elevi.

Exemplul 3: Metoda Discuţie-panel

Obiective:
o Informarea pe marginea unui subiect pregătit minuţios de
persoane competente în domeniu
o Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală prin
formularea de întrebări

Mod de desfăşurare:
1. Profesorul împreună cu elevii vor formula un subiect pentru analiză
(de exemplu: migraţia ilegală peste hotare), vor identifica şi invita
persoane competente în domeniu (4-5 persoane) care vor putea să
116
aprecieze argumentat care sînt consecinţele migraţiei ilegale etc.
Criteriile de selectare a persoanelor pentru grupul-panel: competenţă,
abilităţi de prezentare, reprezentativitate.
2. Pregătirea sălii pentru discuţia-panel: masă pentru grupul-panel; un
animator şi un „injector” de mesaje.
3. Începutul discuţiei: animatorul prezintă membrii grupului-panel care
comunică succint cîteva date din activitatea lor profesională/experienţa
de viaţă.
4. Participanţii scriu întrebări pe fişele repartizate din timp, iar
injectorul de mesaje le adună şi le repartizează pe parcurs persoanelor
din grupul-panel.
5. Animatorul dirijează discuţia, acordînd pe rînd cuvîntul membrilor
grupului-panel ca să răspundă la întrebări.
6. La sfîrşit animatorul, împreună cu membrii grupului-panel şi cu
elevii realizează o generalizare a celor desfăşurate.

Exemplul 4: Metoda proiectului (Proiectul Revista şcolii)

Obiective:
o Dezvoltarea capacităţilor de proiectare a unor activităţi
în scopul realizării unui obiectiv
o Dezvoltarea capacităţilor de colectare/prelucrare a
informaţiei, de comunicare în formă scrisă
o Motivarea pentru iniţiative în folosul şcolii

Mod de desfăşurare:
1. Motivarea elevilor pentru a participa la concursul de selectare a
membrilor colegiului de redacţie.
2. Selectarea prin concurs a membrilor colegiului de redacţie şi
repartizarea responsabilităţilor.
3. Organizarea şedinţelor de lucru în vederea stabilirii rubricilor
revistei.
4. Colectarea informaţiei pentru materialele care vor fi publicate pe
paginile revistei.
5. Redactarea materialelor.
6. Tehnoredactarea şi redactarea articolelor.
7. Tipărirea revistei.
8. Evaluarea activităţii pe parcurs şi la final.
9. Acţiuni în vederea extinderii activităţii de editare a revistei.
Conceptul educaţiei centrate pe elev nu exlude utilizarea în procesul
educaţional şi a unor metode expozitive, însă acestea vor necesita o
optimizare, care presupune:

117
 transformarea monologului în dialog prin problematizare;
 utilizarea în timpul expunerii a mijloacelor de învăţămînt;
 adecvarea conţinutului şi comunicării (limbajului) la capacităţile
de înţelegere a clasei de elevi;
 îmbinarea expunerii cu alte metode.

4.4. Evaluarea în cadrul educaţiei centrate pe elev

Componentă indispensabilă a procesului educaţional centrat pe

elev, evaluarea trebuie să se realizeze sub forma unui feed-back
neîntrerupt, menit să confirme sau să infirme acumularea de către elevi
a cunoştinţelor, formarea/dezvoltrea de capacităţi şi atitudini. Intenţia
demersului evaluativ nu se va rezuma însă doar la a certifica nişte
achiziţii, ci va viza şi corectarea procesului didactic în sensul
perfecţionării modalităţilor de formare a elevilor. Focalizarea pe rezultat
şi proces, pe diagnosticare şi ghidare – acestea at trebui să constituie
dezideratul unei evaluări centrate pe elev. În vederea unei evaluări cît
mai adecvate, ar fi oportun ca profesorul să utilizeze metode/
instrumente axate pe evaluarea procesului – ne interesează nu doar ce a
realizat elevul (produsul), dar mai cu seamă cum a fost acesta realizat,
cum a ajuns elevul la această performanţă. De ce n-am începe evaluarea
la disicplină cu un Chestionar pentru studiul atitudinii elevilor faţă de
evaluarea şcolară, unde le-am solicita să-şi exprime opinia asupra
sistemului de notare la disicplină şi, în general, despre corectitudinea,
obiectivitatea şi modul de realizare a evaluării. Întrucît succesul unei
lecţii depinde în mare măsură de prestaţia profesorului, de stabilirea
unor relaţii de parteneriat profesor–elev, autoevaluarea profesorului la
fiecare lecţie, şi nu de la caz la caz, credem că ar contribui la asigurarea
calităţii lecţiei în ansamblu.
Ar fi oportun ca atunci cînd profesorul proiectează evaluarea să
mediteze mai mult asupra prognozării finalităţilor.

118
 Întrebări invitînd la reflecţie
 Metodele de evaluare sînt orientate spre lumea exterioară a
disciplinei, cu alte cuvinte – nu au numai un scop în sine?
 În ce măsură metodele de evaluare sînt în concordanţă cu
finalităţile principale ale disciplinei?
 Metodele de evaluare sînt văzute de elevi ca o modalitate
de a-şi demonstra capacităţile şi de a formula idei potrivit
aşteptărilor profesorului?
 Poate fiecare secvenţă de evaluare, luată în parte, să fie
considerată ca o contribuţie utilă la învăţare?
 Poate modul de evaluare, în ansamblu, să ofere o imagine
concludentă a ceea ce este mai important în evaluare?
 Care sînt consecinţele (intenţionate sau neintenţionate)
unei secvenţe de evaluare asupra modului de învăţare,
predare?
 Stimulează evaluarea calitatea învăţării?
 Se bucură metodele de evaluare şi efectul acestora de
aceeaşi atenţie în cadrul discuţiilor corpului profesoral ca
şi alte probleme ale didacticii?

Caracteristici ale unei evaluări din perspectiva centrării pe elev:

 Pune accentul pe aspectul calitativ.
 Criteriile de apreciere sînt elaborate în interiorul sistemului care
realizează activitatea educaţională propriu-zisă.
 Are un caracter stimulator.
 Solicită o activitate creativă.
 Nu solicită criterii de apreciere rigidă.
 Pune accentul pe capacităţi şi atitudini.
 Nu necesită restricţii regulamentare dure.
 Nu este stresantă pentru elevi.
 Are la bază principiile de autoorganizare şi de autoevaluare.
 Face ca persoana să aibă încredere în forţele proprii.
 Reprezintă un demers interactiv: cadrul didactic nu se limitează la
înregistrarea succesului/insuccesului elevului, ci îi acordă ajutor
119
pedagogic imediat, dacă e cazul individualizat şi diferenţiat, iar elelvul
se implică efectiv în reglarea pedagogiă a propriei instruiri.
 Elevii conştientizează performanţele vizate în instruire şi
competenţele de dezvoltare pe care se axează
predarea/învăţarea/evaluarea. De asemenea, cunosc sarcinile de
rezolvat şi/sau produsul final aşteptat, fapt care le permite construirea
propriilor parcursuri de învăţare şi exersare a practicilor de evaluare şi
interevaluare.
 Elevii cunosc criteriile urmărite în demersul de evaluare sau chiar
contribuie la stabilirea lor, reuşind astfel să le interiorizeze foarte bine.

Prezentăm în continuare un exemplu de realizare a evaluării

centrate pe elevi prin aplicarea grilei de evaluare. Prin acest instrument
pot fi evaluate diverse produse realizate de elevi: eseu, poster, referat,
fişă de personaj, jurnal personal, cercetare etc.
Grila de evaluare reprezintă o matrice care specifică formatul
unui instrument de evaluare. Pe coloanele grilei sînt indicate nivelurile
de performanţă, iar pe linii sînt enumerate criteriile, care acţionează ca
repere calitative pentru apreciere. Fiecare locaţie a grilei se completează
cu descriptori de performanţă (vezi tabelul de mai jos).
Criteriu – normă conform căreia o problemă poate fi apreciată sau evaluată.

Descriptori de performanţă – o descifrare a criteriilor pentru fiecare nivel.

Niveluri de Nivel
Nivelul Nivelul Nivelul
perform. ul n
1 2 3
Criterii
Criteriul 1 Descr.
de
X X X
perform
.
Criteriul 2 X X X X
Criteriul 3 X X X X
Criteriul n X X X X
Avantajele utilizării grilei de evaluare pentru profesor:
- stimulează schimbarea accentului în procesul instructiv de la
conţinuturi la capacităţi şi competenţe;

120
 - este un instrument sigur de a oferi elevilor un feedback constructiv
în urma realizării de către aceştia a sarcinii de lucru;
- profesorul va putea să stabilească ce trebuie să schimbe în predare
pentru fiecare elev, astfel încît acesta să-şi îmbunătăţească
performanţele;
- oferă suportul necesar pentru identificarea deprinderilor de gîndire
de nivel superior şi planificarea programului de învăţare al
elevului în vederea atingerii acestor performanţe;
- impune, prin creşterea transparenţei procesului de apreciere şi de
notare, sporirea credibilităţii, judecăţii de valoare a profesorului,
cu impact direct asupra rezultatelor imediate ale elevilor, dar şi
asupra celor de perspectivă;
- favorizează orientarea profesorului spre utilizarea metodelor
alternative de evaluare care sînt importante cel puţin din trei
perspective: a) acurateţea cu care măsoară abilităţi specifice
domeniilor cognitive superioare; b) reducerea subiectivismului în
evaluare; c) instituirea unui „confort relaţional profesor-elev”.

Avantajele utilizării grilei de evaluare pentru elev:

 creează un confort educaţional pentru elev; or, prin cunoaşterea

anticipată a criteriilor şi a descriptorilor de performanţă şi
înţelegerea lor, elevul se debarasează de sentimentele de insecuritate
şi teamă şi acceptă cu bună ştiinţă aprecierea profesorului;
 analizînd rubrica, elevul îşi poate da seama care este nivelul său de
performanţă şi asupra căror aspecte trebuie să mai muncească;
 determină o redistribuire (benefică pentru elev) a responsabilităţii
pentru procesul evaluativ, astfel încît de activitatea de evaluare nu
este responsabil în exclusivitate profesorul; aplicarea grilei dezvoltă
la elevi capacitatea de autoevaluare a nivelului de pregătire în
diferite momente ale procesului de învăţare;
 reduce la zero evaluarea „agresivă” a pregătirii elevului
exemplificată în intenţia de a-l „surprinde” cînd nu a învăţat.

Pentru ca grila de evaluare să devină una cu adevărat funcţională, la

elaborarea acesteia trebuie să ţinem cont de anumiţi paşi/algoritm.

121
 Algoritm pentru elaborarea grilei de evaluare
A) Proiectăm sarcina care va fi
evaluată cu ajutorul grilei de
evaluare
B) Identificăm criteriile în baza
cărora vom evalua activitatea
elevului
Sugestii:
Stabiliţi obiectivele şi conţinutul tematic.
Stabiliţi indicatorii care ar demonstra realizarea obiectivelor.
Identificaţi oportunutăţile de învăţare.
Formulaţi sarcina de activitate.
Sugestii:
1. Reflectaţi asupra următorului aspect: ce domeniu al performanţei
vom evalua: cunoaşterea conţinutului sau abilităţi de gîndire de nivel
superior; modul de prezentare sau reflecţiile personale, etc.
Notă. Pentru o grilă de evaluare este suficient să elaborăm
4-5 criterii.
122

C) Stabilim nivelurile de
performanţă care vor fi
evaluate
D) Stabilim descriptorii de
performanţă pentru fiecare locaţie
a grilei de evaluare
Sugestii:
Decideţi cîte niveluri de performanţă va conţine grila.
Realizaţi o ierarhizare a nivelurilor de performanţă.
Modele de ierarhizare:
Minim. Competent. Exemplar.
Insuficient. Suficient. Bine. Excelent.
Începător. Corespunde standardului. Depăşeşte standardul.
Exemplar.
Atribuiţi nivelurilor de performanţă echivalenţi numerici (de exemplu:
nota 9-10 pentru nivelul exemplar; nota 7-8 - nivelul competent;
nota 5-6 – nivelul minim).
Sugestii:
1. Formulaţi descriptorii de performanţă într-un limbaj clar şi accesibil
pentru elevi.
2. Descriptorii de performanţă trebuie să asigure o diferenţiere clară între
nivelurile de performanţă.
3. Descriptorii de performanţă trebuie să fie realizabili şi posibil de
măsurat.
123
 Elaborarea criteriilor, a nivelurilor şi descriptorilor de
performanţă diferă în funcţie de obiectivele şi sarcina de evaluare.

Un pas avansat pentru activitatea de evaluare ar constitui implicarea

elevilor la elaborarea grilei; or, aceasta ar putea să-i facă mai critici, mai
responsabili, mai conştienţi faţă de propria învăţare. Elevii pot fi
antrenaţi, de exemplu, la alcătuirea criteriilor. Aceasta credem că le-ar
spori motivaţia şi interesul pentru realizarea sarcinii. Elevii vor înţelege
că au un cuvînt de spus, că opinia lor contează, că ei înşişi îşi definesc
parametrii performanţelor lor.

Pentru a obţine elaborarea unor criterii cu ajutorul elevilor vă

propunem să realizaţi următorul
Exerciţiu:
1. Cereţi fiecărui elev să enumere personal cinci lucruri pe
care le aşteaptă de la o bună cercetare, un bun eseu sau un
bun poster.
2. Rugaţi elevii să lucreze în grup şi să comenteze reciproc
criteriile elaborate.
3. Solicitaţi grupurile să întocmească o listă de criterii şi o
ordine de priorităţi pentru acestea.
4. Notaţi pe tablă cele mai importante criterii formulate de
fiecare grup, apoi pe cele care urmează ca importanţă.
5. Completati lista de criterii si comentati alegerea
6. Conveniţi de comun acord la o listă cu criterii.

Prezentăm un model de grilă de evaluare pentru un referat

elaborat de elevi la una din materiile din aria curriculară ştiinţe-
socioumane (tab. 2).

Tabelul 2
Criterii Nivel de performanţă
Foarte bun (9, 10) Bun (7, 8) Satisfăcător (5, 6)
1. Selectarea - colectează şi - colectează şi - selectează un
surselor de evaluează diferite compară diferite număr minim de
documentare tipuri de surse; tipuri de surse; surse principale şi
- selectează un - selectează un secundare.
număr mare de număr suficient
surse principale şi de surse
secundare. principale şi
secundare.
2. Structură şi - elaborează planul - elaborează - elaborează

124
organizare referatului; planul referatului; planul referatului;
- stabileşte o - se atestă unele - se atestă o
legătură logică între contradicţii structură
paragrafe. neînsemnate întîmplătoare a
referitoare la planului.
legătura logică
între paragrafe.
3. Analiză şi - compara şi - compară - descrie
argumentare sintetizează informaţia din informaţia din
materialul din mai mai multe surse; sursele studiate;
multe surse; - prezintă opiniile - interpretează
- prezintă unor autori informaţia confuz,
interpretări referitoare la contradictoriu;
personale şi problematica - prezintă
stabileşte legături abordată; interpretări
logice cu alte - prezintă opinia personale
interpretări; personală cu neargumentate;
- prezintă opinia unele confuzii în - formulează
personală argumentare; concluzii
argumentat; - există unele nerelevante, lipsite
- există o legătură neconcordanţe de argumentare.
logică între între argumente şi
argumente şi concluzii.
concluzii.
4. Prezentare - utilizează corect - în linii mari - terminologia de
orală terminologia de utilizează corect specialitate este
specialitate; terminologia de utilizată în linii
- prezintă specialitate; mari neadecvat;
materialul într-un - prezintă - prezintă
limbaj clar, coerent, materialul într-un materialul într-un
convingător. limbaj clar, limbaj confuz,
coerent, neconvingător.
convingător, dar
persisită şi o serie
de expresii
echivoce.

În cadrul evaluării centrate pe elev un rol aparte îl are autoevaluarea

şi aceasta deoarece implicarea elevilor în aprecierea propriilor
rezultate este benefică din mai multe considerente:
 profesorul obţine confirmarea aprecierilor sale în opinia
elevilor, referitoare la rezultatele constatate;

125
  elevul exercită rolul de subiect al acţiunii pedagogice, de
participant la propria sa formare;
 îi ajută pe elevi să aprecieze rezultatele obţinute şi să
înţeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor
stabilite;
 cultivă motivaţia intrinsecă faţă de învăţătură şi atitudinea
pozitivă, responsabilă faţă de propria activitate
(I. Radu,1988).
Ca modalităţi de autoevaluare pot fi aplicate autocorectarea sau
corectarea reciprocă; autonotarea controlată; notarea reciprocă;
fişele de autoevaluare/evaluare reciprocă etc.
În continuare prezentăm un model de fişă de autoevaluare.

Niveluri de
performanţă Mereu Deseori Uneori Niciodată

indicatori

Am participat în
cadrul lucrului în
grup
Am ascultat atent
ce spune fiecare
membru al
grupului
Am lansat
propriile idei
Am fost ascultat
de membrii
grupului
Pe parcursul
activităţii au
apărut situaţii de
conflict
Voi dori să mai
lucrez în acest
grup

126
 Activităţi de învăţare:

Fişa 1
Sarcină de activitate:
1. Explicaţi esenţa modelului de conducere a lecţiei axat pe
strategii de comunicare/interacţionale/de acţiune (unul la alegere).
2. Identificaţi şi prioritizaţi elementele acestui model care pot fi
preluate/adaptate pentru conceptul educaţiei centrate pe elev.
3. Comunicaţi în perechi şi expuneţi-vă opinia.

Fişa 2
Sarcină de activitate:
1. Stabiliţi caracteristicile unei evaluări axate pe elev.
2. Deduceţi care sînt avantajele unei astfel de evaluări: pentru
elev şi pentru profesor.

Fişa 3
Sarcină de activitate în grup:
1. Formaţi 4 grupuri de elevi/studenţi.
2. Studiaţi în fiecare grup materialul din fişa Strategii de
motivare în contextul educaţiei centrate pe elev după cum
urmează:
Gr.1 – “Demotivare”;
Gr.2 – “Reglare externă”;
Gr.3 – “Integrare”;
Gr.4 – “Identificare”;
Gr.5 – “Interiorizare şi motivaţie intrinsecă”.
3. Identificaţi, în baza materialului studiat, caracteristicile
127
 corespunzătoare profilului motivaţional al elevului. Notaţi
rezultatul activităţii pe o foaie de hîrtie A4.
4. Prezentaţi rezultatele în faţa clasei afişînd foaia completată pe
schemă.

Identificare
Integrare
Reglare
externă
Demotivare

5. Elaboraţi, respectînd sugestiile din fişă, o sarcină pentru o

activitate şcolară/extraşcolară corespunzătoare profilului
motivaţional studiat de grup.
6. Comunicaţi rezultatele în grupul mare.

Fişa 4
Sarcină de activitate:
1. Citiţi mottoul şi exprimaţi-vă atitudinea, redactînd un eseu
nestructurat.

„Datoria unui profesor nu este de a impune sistemul vreunui filosof,

oricare ar fi el. A da metoda sigură în căutarea adevărului şi nimic mai
mult – aceasta este datoria unui profesor, căci esenţialul constă tocmai
în libera argumentare lăsată elevilor”.

T. Maiorescu

128
Referinţe bibliografice:

1. Cerghit I. Sisteme de instruire alternative şi

com