De ce ortodoxia este credinta adevarata?

Cam aşa se chema o cărticică pe care mi-a pus-o în mână D., o prietenă bună.
M-a iritat titlul. După primele pagini, am aruncat-o cu furie la gunoi – gest pe
care nu ţin minte să-l mai fi făcut până atunci cu vreo carte. Aveam 26 de ani.
Aveam un prieten filosof care râdea pe jumătate amuzat, pe jumătate
îngrijorat de începutul timid al căutărilor mele. Îmi spunea zeflemitor: „Tu nici
măcar nu poţi să spui ce religie ai, şi Îl cauţi pe Dumnezeu!” Avea dreptate.
Eram „botezată” monofizit, avusesem „prima comuniune” la catolici şi de puţin
timp începusem să merg, când şi când, la Biserica Ortodoxă.

Despre „botezul” meu nu ştiam prea multe. Aveam nişte poze alb-negru şi
nişte poveşti despre cum s-a făcut acasă, de teamă să nu răcesc. Familia a
chemat un preot armean. Am origini armeneşti din partea mamei, dar începând
cu generaţia bunicii fuseseră botezaţi ortodox, fără a fi însă practicanţi în nici
una dintre biserici. Pentru mine au chemat preotul armean tocmai pentru că
acesta fusese de acord să vină acasă. Şi asta a fost! La biserică nu ţin minte
să fi fost vreodată în copilărie. Dar mă rugam. De fapt, Îi „povesteam” lui
Dumnezeu câte în lună şi în stele, mai ales ce învăţam la grădiniţă. Eram foarte
singuratică. Mama divorţase, şi eu eram acum crescută mai mult de bunici.
Când aveam cinci ani, mama s-a recăsătorit cu un bărbat greco-catolic şi m-
au înscris la orele de cateheză de la catedrala catolică. Îmi plăcea mult, pentru
că era oarecum primul meu contact cu aceste lucruri. La sfârşit am îmbrăcat o
rochiţă albă şi am avut „prima comuniune”.

Am continuat să merg acolo. La început des, apoi când şi când. Creşteam şi

îmi doream prieteni. În liceu deja nu mai eram singuratică, dar nici nu prea
mai găseam timp să-I „povestesc” lui Dumnezeu mai nimic.

La 26 de ani nu mai mergeam la nici o biserică şi nici nu mă mai rugam. La 26

de ani aveam un prieten care se trezea înaintea mea şi cocea pâine caldă
pentru micul dejun, lucram într-un loc care îmi plăcea, mergeam la Ateneu şi
la cinema cu autobuzul 300, ne plimbam pe străzi când era soare, beam ceai
şi citeam când ploua. Uneori, el lua un atlas mare din bibliotecă şi ne uitam
prin acesta până când unul din noi întreba: „Ce zici de Rabat?”, sau alt loc, şi
în scurt timp împachetam şi plecam acolo. La 26 de ani mi se părea că am
totul.

Până când, în acel an, prietena mea D. a trăit o minune – şi, din acel moment,
a hotărât să îşi schimbe cu totul viaţa. Ea îmi povestea despre ce a trăit, eu o
ascultam şi nu mai aveam linişte. Începuse să-mi dea cărţi de-a valma, mă
chema la Sfânta Liturghie, îmi vorbea neîncetat. Dar când ajungeam la
subiectul unei singure credinţe adevărate, ne împotmoleam rău. Eu, cea care
nu aparţinea nici unei religii, am început să mă revolt împotriva ei, să o evit.
Când într-o discuţie am simţit că „atacă” relaţia mea – care pentru mine era
atunci totuna cu viaţa mea – s-a produs între noi o adevărată ruptură. Atunci
D. s-a oprit. Şi cred că a făcut cel mai bun lucru pe care putea să îl facă atunci
cineva pentru mine: a încetat să îmi vorbească şi a început să se roage.

In lunile care au urmat, s-a dat în mine un război surd. Îmi puneam sute de
întrebări, mă gândeam la Dumnezeu şi, mai ales, mă întrebam care este
legătura Lui cu Biserica. În mintea mea, erau două lucruri complet separate –
şi în felul ăsta îmi găseam justificări pentru felul în care trăiam, spunându-mi:
„Eu cred în Dumnezeu şi nu fac nimic rău, pentru că eu nu încalc decât nişte
dogme făcute de oameni”. Alteori mă întrebam ce e păcat şi ce nu. Mă
gândeam că păcat trebuie să fie ceea ce te face să te simţi rău şi vinovat, deci
nu are cum să fie păcat relaţia mea cu prietenul pe care-l am, pentru că mă
simt fericită! Nu aveam cu cine să vorbesc. Aşa că frământam neîncetat
gânduri. Ştiu că întrebările şi mai ales răspunsurile, la care ajungeam numai
pentru a o lua iar de la capăt, par copilăreşti aşa cum le povestesc acum, dar
pentru mine era atunci un zbucium interior imens. Mă străduiam să nu răzbată
nimic în exterior, dar eram din ce în ce mai absentă la ce se întâmpla în afara
mea şi din ce în ce mai concentrată la ce se întâmpla în mine.

Dintre sutele de lucruri pe care mi le spusese D., câteva cuvinte îmi răsunau
neîncetat în minte: „Dacă omul face un pas mic către Dumnezeu, atunci
Dumnezeu face o mie către om”. Văzând că de una singură nu o scot la capăt
cu toate dilemele şi neliniştea din mine, am început să îmi bat capul ce pas mic
aş putea să fac eu către Dumnezeu, încât să mă ajute să ajung la un răspuns.
Aşa a început Postul Mare din acel an. M-am hotărât să-l ţin. Prietenul meu se
mulţumea la început să mă ironizeze şi să gătească în fiecare zi tot felul de
reţete complicate şi rare, care umpleau casa de arome. După două sau trei
săptămâni însă a zbierat la mine ca ieşit din minţi când nu am vrut să mă ating
de raţa lui umplută cu vişine. Şi am cedat! M-am împiedicat înainte să apuc să
fac „pasul meu mic”. Liniştea a revenit în casa noastră, dar nu şi în mine. El
voia să fiu iarăşi veselă şi se străduia să mă facă fericită. Plecam în vacanţe,
vopseam pereţii în culori diferite, găteam şi dansam prin casă. Şi eu voiam să
fie din nou totul bine, şi mă străduiam să răspund la încercările lui.

Aveam şi momente proaste, care irupeau violent şi fără nici o legătură cu

nimic. Din când în când, el se apuca absolut din senin să îmi pună o întrebare
„teologică”, ca să mă provoace, şi care inevitabil mă punea în încurcătură. Nu
ştiam ce să îi răspund. Tăceam neputincioasă. El, în schimb, părea plin de
vervă şi logică. Avea o argumentaţie impecabilă, în timp ce eu bălmăjeam ceva
ce putea fi spus la fel de bine şi de un copil. Ceea ce spunea el părea perfect
raţional, dar eu simţeam că nu e aşa. Simţeam atunci că Adevărul e în afara
logicii şi minciuna e în interiorul ei. Şi nici eu nu înţelegeam cum de se poate
una ca asta – şi atunci izbucneam într-un plâns de copsil, în hohote. În acele
momente, distanţa între noi era aşa de mare încât cu greu ai fi crezut că
suntem doi oameni care se iubesc atât de mult.

Într-o seară, mi-a spus, plin de amărăciune: „M-am îndrăgostit de tine pentru
că era atât de simplu să te fac fericită. Acum mă simt neputincios!” M-a durut
să îl aud vorbind aşa. Îmi era parcă şi mai drag acum. Şi, ca un şcolar ce se
teme că o să rămână repetent, mă chinuiam să fac totul din nou „corect”.
Zâmbeam când îi deschideam uşa, îl luam de mână când ne plimbam şi râdeam
şi aplaudam când îmi cânta din Bob Dylan…

Într-o zi ne pregăteam să mergem la o petrecere, un fel de nuntă. Atunci m-a

căutat din nou la telefon prietena mea, D. Era pe drum spre o mănăstire unde
se află icoana Maicii Domnului „Grabnic-ajutătoarea”. Nu mi-a spus să vin cu
ea, voia doar să vadă cum sunt. Când mi-a spus unde merge, am simţit că
trebuie să merg şi eu, ca şi cum de acel moment depindea viaţa mea. Aveam
telefonul într-o mână şi rimelul în cealaltă, şi mă priveam în oglindă. Nu ştiu
cum de m-a sunat tocmai atunci de pe drum, dar am simţit şansa unui nou
„pas mic”. I-am spus doar: „Vin şi eu”. Am pus rimelul jos, mi-am luat haina
şi am ieşit pe uşă fără nici un cuvânt. Ea era deja plecată, aşa că m-am dus
direct la gară şi am luat primul tren către Târgu-Jiu, de unde m-a dus cu
maşina până la Lainici. M-am rugat în faţa icoanei pentru două lucruri: dacă
viaţa mea într-adevăr nu e bună şi nu e plăcută lui Dumnezeu, să îmi dea
putere să mi-o schimb, pentru că eu simt că nu pot; şi să întâlnesc un duhovnic
la care să mă spovedesc. A doua zi m-am întors acasă, tot fără să spun nimic.
Nici el nu mi-a pus nici o întrebare. Plutea doar o tristeţe tăcută în casă…

Din săptămânile care au urmat nu îmi aduc aminte mai nimic. Au trecut foarte
repede, pentru că Maica Domnului cu adevărat este grabnic ajutătoare.

Într-o zi, când eram singură acasă, mi-am luat cu mine câte haine mi-au
încăput într-o geantă de voiaj şi am plecat. Era prima zi din Postul Paştelui,
anul următor. Au trecut câteva zile în care nu au fost nici telefoane, nici
explicaţii, nici lacrimi, nimic din toate lucrurile de care mă temeam. O linişte
tulburătoare, în felul ei…

După aceea, D. m-a luat cu ea la Părintele Iustin. Eram cam intimidată, nu

ştiam cum să mă comport, ce să întreb. Când am intrat, i-am spus însă pe
nerăsuflate despre felul în care am fost „botezată” (deşi nu mă gândisem la
asta în mod special) şi că eu vreau să mă spovedesc. Mi-a răspuns că trebuie
lămurit cu botezul înainte, dar eu o ţineam una şi bună cu spovedania. Atunci
mi-a zis să vin peste o oră şi să-i bat în geam. Cât am stat în curte, am văzut
mulţi părinţi care intrau cu tot felul de cărţi în chilia sa. Nu m-am gândit că
pentru mine s-a făcut atâta agitaţie. Când i-am ciocănit în geam, mi-a dat o
hârtiuţă cu tot ce trebuie făcut la botez şi mi-a spus să îl caut pe preotul acela
şi să îl cercetez ce fel de botez a făcut. Am luat hârtia şi am plecat boscorodind
că am bătut atâta drum degeaba, că unde o să-l găsesc eu acum pe preot, că
nici nu mai e la biserica armenească şi că, la urma urmei, de ce nu mă pot
spovedi oricum – că şi eu tot om sunt!
Întoarsă la Bucureşti, îl întâlnesc la numai câteva zile pe preotul armean. Am
ştiut că nu poate fi întâmplarea, şi m-am simţit mică de tot în faţa felului
minunat în care Dumnezeu lucrează. Am simţit atunci pentru prima oară că
minunile fac parte de fapt, pentru creştini, din cotidian. M-am repezit să îl
întreb despre scufundări, mirungere şi ce mai aveam notat pe hârtiuţă. El a
devenit rece. M-a întrebat unde am fost şi cu cine am vorbit. A spus că, dacă
mă interesează dogmele, mă trimite la un profesor să discut. În sfârşit, la
insistenţele mele, mi-a răspuns cam expeditiv că da, a făcut botezul cum scrie
pe hârtie şi că mă pot spovedi la un preot ortodox. M-am întors încântată foarte
la Părintele Iustin, i-am spus oarecum cosmetizat că am botezul ortodox şi am
primit duhovnic. Nu îmi doream botezul, nu înţelegeam ce înseamnă. Îmi
convenise răspunsul primit şi eram fericită că am „scăpat uşor” – şi, mai ales,
că am „primit” duhovnicul pe care îl aşteptam.

Am crezut că de atunci încolo totul va fi mai simplu. De fapt, a fost mai greu.
Mult mai greu. Mi se părea că nu o să reuşesc să rezist pe drumul pe care am
apucat-o. Eram copleşită de dor şi durere. Prietenul meu, la fel. Era greu să
dispărem pur şi simplu unul din viaţa celuilalt, când împărţisem totul ani de
zile. A urmat ce urmează când doi oameni se despart şi încă se iubesc. Discuţii
interminabile, ziua şi noaptea, de acasă sau de la birou. E-mail-uri pe care nu
rezistam să nu le deschid. Îmi răsunau în urechi o învălmăşeală de promisiuni,
regrete, acuze, declaraţii. În noaptea de Înviere a sunat la uşă cu o friptură de
miel în braţe. Mi-a spus: „Vin cu tine la biserică, şi după aceea mâncăm asta”.
A venit, dar nu i-a plăcut. A stat ca pe ghimpi. Am venit acasă şi am mâncat
în linişte. La sfârşit, mi-a spus că, dacă e atât de important pentru mine, ne
căsătorim, facem copii şi trăim „ca nişte creştini”. Dar să nu îi cer să creadă…

Eram într-un impas. Nu mai puteam merge nici înainte, dar nici înapoi nu mă
mai puteam întoarce, la ce a fost. Aşa că mi-am făcut din nou bagajele şi m-
am mutat de data asta în alt oraş. Nu eram obişnuită cu nimic din ce înseamnă
ascultarea de duhovnic. Nu cunoşteam. Am acţionat impulsiv şi am cerut
binecuvântare după ce deja făcusem toate aranjamentele. Dumnezeu m-a
purtat atunci pe braţe. Mi-am găsit ceva foarte bun de lucru din prima zi şi un
apartament din care vedeam munţii. Aveam o bicicletă roşie cu care colindam
oraşul şi entuziasmul unei vieţi noi. Îmi era greu mai ales să mănânc şi să
adorm singură. Şi îmi era dor de mirosul casei noastre. Încercam să îmblânzesc
spaţiul din jur, care îmi era străin şi ostil. Mă loveam de mobile, scăpam pe jos
şi spărgeam lucruri, nu îmi găseam locul în casa pe care nu reuşeam nicicum
să o fac să fie „a mea”. Aşa că îmi petreceam mai tot timpul pe balconul-terasă.
Seara se auzea prin geamurile deschise ale vecinilor zgomotul vieţii. Farfurii,
un radio pornit, copii chemaţi la masă. Stăteam şi ascultam, şi erau orele în
care parcă mă simţeam mai puţin singură… Era o normalitate, un firesc care
curgea acolo chiar lângă mine. Nu îmi era accesibil, dar îmi făcea bine şi să
simt că există.

A trecut aşa mai bine de un an şi jumătate, cu încercările lui. Mă spovedeam,

încercam să mă schimb, mă poticneam şi tot aşa. Citeam cât puteam de mult.
Cărţile Părinţilor Serafim Rose, Paisie Aghioritul sau Arsenie Boca începuseră
să îmi contureze o imagine puţin mai clară despre cum trebuie să fie viaţa întru
Ortodoxie. O îndoială privind răspunsul dat Părintelui Iustin despre botez
rămăsese totuşi în mine, dar evitam să mă gândesc la asta. Într-un fel, îmi era
şi teamă să mă gândesc că am „trişat” cu ceva atât de important.

La bisericuţa unde mergeam, părintele a anunţat că doreşte să înceapă nişte

ore de cateheză. La fiecare cateheză, după rugăciune, urma să se discute pe
marginea unui capitol din Sfânta Scriptură. La a doua astfel de întâlnire s-a
citit capitolul 2 al Evangheliei după Matei, despre Botezul Domnului. Atunci am
întrebat despre botezul meu. Şi aşa, simplu, mi s-a explicat că harul vine prin
intermediul preotului, iar dacă acesta nu este hirotonit în credinţa ortodoxă,
chiar dacă respectă, să zicem, tipicul unui botez dreptslăvitor, botezul nu se
poate înfăptui.

L-am sunat pe duhovnic şi i-am povestit tot, inclusiv felul în care simţeam că
trişasem. În loc să fie tulburat sau supărat, cum mă aşteptam, el mi-a spus,
parcă fericit, că mă sună înapoi cu un răspuns. (După un timp, am aflat că
părintele duhovnic simţea când îmi făcea rugăciunile de dezlegare că ceva nu
e în regulă şi se ruga la Dumnezeu să îi descopere ce anume era!) Peste câteva
zile mi-a telefonat să îmi confirme că trebuie făcut botezul. Era chiar de ziua
mea. Împlineam 29 de ani. Pe jos era o zăpadă mare şi albă, şi de fericire mi
se părea că plutesc pe deasupra ei!
Atunci mi-a venit din nou să vorbesc cu Dumnezeu, ca atunci când eram mică,
ca să Îi spun că mi-a făcut cel mai frumos cadou dintre toate. Acum ştiam ce
înseamnă botezul! Aflasem despre cum s-au desprins celelalte biserici din cea
Ortodoxă. Înţelegeam. Şi cu mintea, şi cu inima. Acum îmi doream botezul mai
mult decât orice şi nu îmi venea să cred că am şansa ca absolut tot ce am făcut
în trecut să fie şters.

Peste cinci zile, eram afundată într-o apă rece bocnă. Mi-am amintit zâmbind
de toate precauţiile exagerate care m-au lipsit, când eram mică, de Botez. Ce
am simţit şi ce am trăit după Botez nu pot să explic…

Ca de obicei, am crezut că din acel moment totul va fi mai uşor. Dar nici nu
m-am dezmeticit bine, că m-am confruntat brusc cu o luptă pe care nu o
cunoscusem până atunci, mult mai subtilă şi mai grea. M-am dus în lacrimi la
duhovnic să îl întreb ce se întâmplă cu mine. Mi-a răspuns simplu: „Măi, dacă
un pom e fără roade, te duci să-l scuturi? Nu. Te duci şi îl scuturi pe cel care
are roade, ca acestea să cadă pe jos”.

Au urmat însă şi daruri care m-au copleşit, nemeritat de mari! Iar cel mai mare
dintre toate este că acum ştiu, simt, înţeleg, trăiesc, respir răspunsul la
întrebarea de ce este Ortodoxia credinţa cea adevărată.

Dar dacă ar trebui să explic cuiva, singurul răspuns pe care aş putea să-l dau
ar fi: Dacă faci cu toată inima un pas mic către Dumnezeu şi Îl cauţi cu
adevărat, Dumnezeu face o mie de paşi către tine şi negreşit te conduce la
Adevăr.

Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi cei ce se află în căutări să afle răspunsul cel
bun şi toţi cei ce L-au aflat să nu se lepede de El niciodată! Amin.

* Persoana care a dat această mărturie ne-a rugat să nu-i facem public
numele.

A consemnat Mihai Cristea,

Sursa: http://www.ortodoxia.md/2017/01/de-ce-este-ortodoxia-credinta-
cea-adevarata/

Interviu publicat in nr. 25 al revistei Familia Ortodoxa