Sunteți pe pagina 1din 4

Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu

Iubiți frați și surori!

După ce am trăit, în octombrie, experiența vie și rodnică a Sinodului dedicat


tinerilor, am celebrat de curând în Panama a 34-a Zi Mondială a Tineretului.
Două mari întâlniri, care au permis Bisericii să-și aplece urechea la glasul
Duhului precum și la viața tinerilor, la întrebările lor, la trudele care-i
îngreunează și la speranțele care locuiesc în ei.

Tocmai reluând ceea ce am avut ocazia să împărtășesc cu tinerii în Panama, în


această Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să reflectez asupra
modului în care chemarea Domnului ne face purtători ai unei promisiuni și, în
același timp, ne cere curajul de a risca împreună cu el și pentru el. Aș vrea să
mă opresc pe scurt asupra acestor două aspecte – promisiunea și riscul –
contemplând împreună cu voi scena evanghelică a chemării primilor discipoli
la lacul Galileii (cf. Mc1,16-20).
Două perechi de frați – Simon și Andrei împreună cu Iacob și Ioan –
desfășoară munca lor zilnică de pescari. În această meserie obositoare, ei au
învățat legile naturii și uneori au trebuit să le sfideze atunci când vânturile
erau potrivnice și valurile agitau bărcile. În anumite zile, pescuirea
îmbelșugată răsplătea oboseala dură, însă, alte dăți, angajarea dintr-o noapte
întreagă nu era suficientă să umple năvoadele și se întorceau la mal obosiți și
dezamăgiți.

Acestea sunt situațiile obișnuite ale vieții, în care fiecare dintre noi se măsoară
cu dorințele pe care le poartă în inimă, se angajează în activități care speră să
poată fi rodnice, înaintează în „marea” multor posibilități în căutare direcției
corecte care să poată potoli setea sa de fericire. Uneori ne bucurăm de o
pescuire bună, alteori, în schimb, trebuie să ne înarmăm cu curaj pentru a
conduce o barcă agitată de valuri, sau să ne confruntăm cu frustrarea de a
rămâne cu năvoadele goale.

Ca în istoria oricărei chemări, și în acest caz are loc o întâlnire. Isus merge,
vede pe acei pescari și se apropie… S-a întâmplat așa cu persoana cu care am
ales să împărtășim viața în căsătorie, sau când am simțit fascinația vieții
consacrate: am trăit surpriza unei întâlniri și, în acel moment, am întrevăzut
promisiunea unei bucurii capabile să sature viața noastră. Astfel, în ziua aceea,
la lacul Galileii, Isus a mers în întâmpinarea acelor pescari, frângând
„paralizia normalității” (Omilie la a XXII-a Zi Mondială a Vieții Consacrate, 2
februarie 2018). Și imediat le-a adresat lor o promisiune: „Vă voi face pescari
de oameni” (Mc 1,17).
Așadar chemarea Domnului nu este o ingerință a lui Dumnezeu în libertatea
noastră; nu este o „cușcă” sau o povară care este aruncată asupra noastră.
Dimpotrivă, este inițiativa iubitoare cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare
și ne invită să intrăm într-un proiect mare, de care vrea să ne facă părtași,
prospectându-ne orizontul unei mări mai largi și al unei pescuiri
supraabundente.

De fapt, dorința lui Dumnezeu este ca viața noastră să nu devină prizonieră a


ceea ce este evident, să nu fie târâtă din inerție în obișnuințele zilnice și să nu
rămână inertă în fața acelor alegeri care ar putea să-i dea semnificație.
Domnul nu vrea ca să ne resemnăm să trăim fiecare zi crezând că, în fond, nu
există nimic pentru care să merite să ne angajăm cu pasiune și stingând
neliniștea interioară de a căuta rute noi pentru navigarea noastră. Dacă uneori
ne face să experimentăm o „pescuire minunată” este pentru că vrea să ne facă
să descoperim că fiecare dintre noi este chemat – în moduri diferite – la ceva
mare, și că viața nu trebuie să rămână încâlcită în năvoadele nonsensului și a
ceea ce anesteziază inima. Așadar, vocația este o invitația de a nu ne opri pe
mal cu năvoadele în mână, ci să-l urmăm pe Isus de-a lungul drumului pe care
l-a gândit pentru noi, pentru fericirea noastră și pentru binele celor care sunt
lângă noi.

Desigur, a îmbrățișa această promisiune cere curajul de a risca o alegere.


Primii discipoli, simțindu-se chemați de el să ia parte la un vis mai mare,
„lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Asta înseamnă că pentru a
primi chemarea Domnului trebuie să intrăm în joc cu toată ființa noastră și să
riscăm să înfruntăm o provocare inedită; trebuie să lăsăm tot ceea ce ar vrea
să ne țină legați de mica noastră barcă, împiedicându-ne să facem o alegere
definitivă; ne este cerută acea îndrăzneală care ne împinge cu forță la
descoperirea proiectului pe care Dumnezeu îl are cu privire la viața noastră. În
substanță, atunci când suntem puși în fața mării vaste a vocației, nu putem
rămâne să reparăm năvoadele noastre, în barca ce ne dă siguranță, ci trebuie
să ne încredem în promisiunea Domnului.
Mă gândesc înainte de toate la viața creștină, pe care cu toții o primim cu
Botezul și care ne amintește că viața noastră nu este rod al întâmplării, ci
darul de a fi copii iubiți de Domnul, adunați în marea familiei a Bisericii.
Tocmai în comunitatea eclezială existența creștină se naște și se dezvoltă, mai
ales grație Liturgiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu
și la harul sacramentelor; aici, încă de la vârsta fragedă, suntem promovați la
arta rugăciunii și la împărtășirea fraternă. Tocmai pentru că ne naște la viața
nouă și ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră; de aceea, trebuie s-o
iubim și atunci când observăm pe fața ei ridurile fragilității și păcatului și
trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă și luminoasă, pentru ca să
poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume.

Apoi, viața creștină își are exprimarea în acele alegeri care, în timp ce dau o
direcție precisă navigării noastre, contribuie și la creșterea împărăției lui
Dumnezeu în societate. Mă gândesc la alegerea de a se căsători în Cristos și de
a forma o familie, precum și la celelalte vocații legate de lumea muncii și a
profesiilor, la angajarea în domeniul carității și solidarității, la
responsabilitățile sociale și politice, și așa mai departe. Este vorba de vocații
care ne fac purtători ai unei promisiuni de bine, de iubire și de dreptate nu
numai pentru noi înșine, ci și pentru contextele sociale și culturale în care
trăim, care au nevoie de creștini curajoși și de martori autentici ai împărăției
lui Dumnezeu.

În întâlnirea cu Domnul, cineva poate simți fascinația unei chemări la viața


consacrată sau la preoția primită prin hirotonire. Este vorba de o descoperire
care entuziasmează și în același timp înspăimântă, simțindu-ne chemați să
devenim „pescari de oameni” în barca Bisericii printr-o oferire totală de noi
înșine și angajarea unei slujiri fidele a Evangheliei și a fraților. Această alegere
comportă riscul de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul și de a ne consacra
lui complet, pentru a deveni colaboratori ai operei sale. Atâtea rezistențe
interioare pot să împiedice o decizie de acest gen, așa cum în anumite contexte
foarte secularizate, în care pare că nu mai este loc pentru Dumnezeu și pentru
Evanghelie, ne putem descuraja și cădea în „oboseala speranței” (Omilie la
Liturghia cu preoții, consacrații și mișcările laicale, Panama, 26 ianuarie 2019).
Și totuși, nu există bucurie mai mare decât a risca viața pentru Domnul!
Îndeosebi vouă, tinerilor, aș vrea să vă spun: nu fiți surzi la chemarea
Domnului! Dacă el vă cheamă pe această cale, nu trageți vâslele în barcă și
încredeți-vă în el. Nu vă lăsați contagiați de frica, ce ne paralizează în fața
vârfurilor înalte pe care ni le propune Domnul. Amintiți-vă mereu că, acelora
care părăsesc năvoadele și barca pentru a-l urma, Domnul le promite bucuria
unei vieți noi, care umple inima și însuflețește drumul.

Preaiubiților, nu este mereu ușor a discerne propria vocație și a orienta viața


în modul corect. Pentru aceasta, este nevoie de o angajare reînnoită din partea
întregii Biserici – preoți, călugări, animatori pastorali, educatori – pentru ca
să se ofere, mai ales tinerilor, ocazii de ascultare și de discernământ. Este
nevoie de o pastorație a tineretului și vocațională care să ajute la descoperirea
proiectului lui Dumnezeu, în special prin rugăciune, meditarea Cuvântului lui
Dumnezeu, adorația euharistică și însoțirea spirituală.

Așa cum a reieșit de mai multe ori în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din
Panama, trebuie să privim la Maria. Și în istoria acestei tinere, vocația a fost în
același timp o promisiune și un risc. Misiunea sa n-a fost ușoară, și totuși ea n-
a permis fricii să învingă. „Da”-ul său „a fost «da»-ul celui care vrea să se
implice și să riște, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanție decât
certitudinea de a ști că este purtătoare a unei promisiuni. Și vă întreb pe
fiecare dintre voi: vă simțiți purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port
în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă,
însă dificultățile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să
aibă complicații, dar nu vor fi aceleași complicații care există atunci când
lașitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau
asigurat cu anticipație” (Veghea cu tinerii, Panama, 26 ianuarie 2019).
În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim
proiectul său de iubire cu privire la viața noastră și să ne dăruiască curajul de a
risca pe drum pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi.

Autor: Papa Francisc


Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.01.2019
Publicarea pe acest sit: 10.03.2019