Sunteți pe pagina 1din 3

Predica Papei Francisc

la Liturghia din Miercurea Cenușii


miercuri, 6 martie 2019
„Sunați din trâmbiță, consacrați un post” (Il 2,15), spune profetul în prima
lectură. Postul Mare se deschide cu un sunet strident, cel al unei trâmbițe care
nu mângâie urechile, ci convoacă un post. Este un sunet puternic, care vrea să
încetinească viața noastră care aleargă mereu, dar adesea nu știe bine încotro.
Este o chemare să ne oprim – un „oprește-te!” –, să mergem la esențial, să
postim de la superfluul care distrage. Este un deșteptător pentru suflet.

La sunetul acestui deșteptător se adaugă mesajul pe care Domnul îl transmite


prin gura profetului, un mesaj scurt și din inimă: „Întoarceți-vă la mine” (v.
12). A ne întoarce. Dacă trebuie să ne întoarcem, înseamnă că am mers în altă
parte. Postul Mare este timpul pentru a regăsi ruta vieții. Pentru că în parcursul
vieții, ca în fiecare drum, ceea ce contează cu adevărat este a nu pierde din
vedere ținta. În schimb când în călătorie ceea ce interesează este a privi
peisajul sau a se opri pentru a mânca, nu se merge departe. Fiecare dintre noi
poate să se întrebe: pe drumul vieții, caut ruta? Sau mă mulțumesc să trăiesc
cu ziua, gândindu-mă numai să mă simt bine, să rezolv vreo problemă sau să
mă distrez un pic? Care este ruta? Oare căutarea sănătății, care astăzi atâția
spun că vine înainte de orice dar care mai devreme sau mai târziu va trece?
Oare bunurile și bunăstarea? Dar nu suntem în lume pentru asta. Întoarceți-vă
la mine, spune Domnul. La mine. Domnul este ținta călătoriei noastre în lume.
Ruta trebuie trasată după El.
Pentru a regăsi ruta, astăzi ne este oferit un semn: cenușa pe cap. Este un
semn care ne face să ne gândim la ce anume avem în cap. Gândurile noastre
urmăresc adesea lucruri trecătoare, care pleacă și vin. Stratul subțire de
cenușă pe care-l vom primi este pentru a ne spune, cu delicatețe și adevăr: din
atâtea lucruri pe care le ai prin cap, în urma cărora în fiecare zi alergi și te
frămânți, nu va rămâne nimic. Oricât te frămânți, de la viață nu vei duce cu
tine nicio bogăție. Realitățile pământești dispar, ca praful în vânt. Bunurile
sunt provizorii, puterea trece, succesul apune. Cultura aparenței, dominantă
astăzi, care induce să se trăiască pentru lucrurile care trec, este o mare
înșelare. Pentru că este ca o flacără: o dată terminată, rămâne numai cenușă.
Postul Mare este timpul pentru a ne elibera de iluzia de trăi urmărind praful.
Postul Mare înseamnă a redescoperi că suntem făcuți pentru focul care arde
mereu, nu pentru cenușa care imediat se stinge; pentru Dumnezeu, nu pentru
lume; pentru veșnicia cerului, nu pentru înșelăciunea pământului; pentru
libertatea de fii, nu pentru sclavia lucrurilor. Putem să ne întrebăm astăzi: de
care parte mă aflu? Trăiesc pentru foc sau pentru cenușă?
În această călătorie de întoarcere la esențial care este Postul Mare, Evanghelia
propune trei etape, pe care Domnul ne cere să le parcurgem fără ipocrizia, fără
ficțiuni: pomana, rugăciunea, postul. La ce anume folosesc? Pomana,
rugăciunea și postul ne duc la singurele trei realități care nu dispar.
Rugăciunea ne leagă cu Dumnezeu; caritatea ne leagă cu aproapele; postul ne
leagă cu noi înșine. Dumnezeu, frații, viața mea: iată realitățile care nu se
termină în nimic, pe care trebuie investit. Iată unde ne invită Postul Mare să
privim: spre Sus, cu rugăciunea, care eliberează de o viață orizontală, plată,
unde se găsește timp pentru eu dar este uitat Dumnezeu. Și apoi spre celălalt,
cu caritatea, care eliberează de vanitatea averii, de la a crede că lucrurile merg
bine dacă merg bine pentru mine. În sfârșit, ne invită să privim înăuntru, cu
postul, care eliberează de alipirile de lucruri, de mondenitatea care anesteziază
inima. Rugăciune, caritate, post: trei investiții pentru o comoară care durează.
Isus a spus: „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”
(Mt 6,21). Inima noastră se îndreaptă mereu într-o direcție: este ca o busolă în
căutare de orientare. Putem s-o comparăm și cu un magnet: are nevoie să se
lipească de ceva. Dar dacă se lipește numai de lucrurile pământești, mai
devreme sau mai târziu devine sclav al lor: lucrurile de care trebuie să ne
slujim devin lucruri de slujit. Aspectul exterior, banii, cariera, distracțiile: dacă
trăim pentru ele, vor deveni idoli care ne folosesc, sirene care ne vrăjesc și
apoi ne trimit la derivă. În schimb, dacă inima se lipește de ceea ce nu trece,
ne regăsim pe noi înșine și devenim liberi. Postul Mare este timpul de har
pentru a elibera inima de vanități. Este timp de vindecare de dependențele
care ne seduc. Este timp pentru a ne îndrepta privirea spre ceea ce rămâne.
Așadar unde să ne îndreptăm privirea de-a lungul drumului din Postul Mare?
Este simplu: spre Răstignit. Isus pe cruce este busola vieții, care ne orientează
spre cer. Sărăcia lemnului, tăcerea Domnului, despuierea sa din iubire ne
arată necesitatea unei vieți mai simple, liberă de prea multele preocupări față
de lucruri. Isus de pe cruce ne învață curajul puternic al renunțării. Pentru că
încărcați cu poveri prea mari nu vom merge niciodată înainte. Avem nevoie să
ne eliberăm de tentaculele consumismului și de lațurile egoismului, de la a
vrea tot mai mult, de la a nu ne mulțumi niciodată, de inima închisă în fața
nevoilor săracului. Isus, care pe lemnul crucii arde de iubire, ne cheamă la o
viață înflăcărată de El, care nu se pierde printre cenușa lumii; o viață care arde
de caritate și nu se stinge în mediocritate. Este greu de trăit așa cum cere El?
Da, este dificil, dar conduce la țintă. Ne arată asta Postul Mare. Ea începe cu
cenușa, dar la sfârșit ne duce la focul din noaptea de Paști; să descoperim că,
în mormânt, trupul lui Isus nu devine cenușă, ci învie glorios. Este valabil și
pentru noi, care suntem pământ: dacă noi cu fragilitățile noastre ne întoarcem
la Domnul, dacă luăm calea iubirii, vom îmbrățișa viața care nu apune. Și cu
siguranță vom fi în bucurie.