22.01.

2019 Drept medical – consimţământul informat

Drept medical – consimţământul informat

juridice.ro/586887/drept-medical-consimtamantul-informat.html

Nenorocirea nu e să nu fii crezut când ai dreptate, ci să fii crezut când n-ai. – Doru Costea

1. CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. Noţiune
Elementele pe care trebuie să le conţină consimţământul informat au fost jalonate de către jurisprudenţa franceză, în afacerea Teyssier,
Curtea de Casaţie franceză a stabilit pentru prima dată în istoria dreptului francez[1] că „(…) există drepturi ale bolnavului al căror
fundament etic rezidă în respectul faţă de persoana umană„(…) şi a dispus că:
– „(…) un medic este ţinut, cu excepţia situaţiilor de forţă majoră să obţinută consimţământul bolnavului înainte de a practica o operaţie şi Doru Costea
că prin încălcarea acestei obligaţii (…) aduce o atingere gravă drepturilor bolnavului (…)”;
– „(…) un chirurg trebuie să informeze pacientul despre natura exactă a operaţiei pe care urmează să o suporte, asupra consecinţelor
posibile şi asupra alternativelor terapeutice (…)”;
– „(…) absenţa consimţământului (…) a fost cauza generatoare (…)” (n.n. – a prejudiciului).[2]

Decizia în afacerea Teyssier a fost, însă, precedată de alte decizii ale instanţelor franceze care stipulau necesitatea consimţământului pacientului.[3]

Legislaţia românească se preocupă în mod special de obiectul informării.[4]

Este vădită preocuparea pentru obiectul informării, forma/modalitatea în care se realizează aceasta fiind enunţată sumar şi oarecum impropriu, în opinia
noastră, la art. 8 teza I (din Legea nr. 46/2003), care vorbeşte despre „(…) limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate (…)”. Este, aici, un
vădit derapaj de sens în privinţa noţiunii de minimalizare. Minimalizarea este sinonină cu subaprecierea, bagatelizarea, subevaluarea, subestimarea.[5] Este
evident că legiuitorul nu a avut în vedere un asemenea conţinut semantic, sensul apropriat, adecvat, credem că este acela de „minimizare”[6], respectiv evitarea
pe cât posibil a terminologiei de strictă specialitate care nu poate fi înţeleasă de pacient.

Nu putem însă să nu observăm importanţa pe care legiuitorul român o dă formei verbale. De altfel, în toate legislaţiile forma scrisă este subsecventă, utilizată
doar ca mijloc de probă.

De notat că Legea nr. 95/2006, la art. 660, nu cere acordul scris decât „în cazuri cu potenţial risc”. 

Legislaţia franceză propune o definiţie sintetică, pacientul fiind titularul dreptului de a fi informat „în mod loial, clar şi adecvat asupra stării sale, investigaţiilor
şi ale îngrijirilor care îi sunt propuse”.[7]

Credem că formularea franceză, aceea de éclairée – lămurit, surprinde într-o manieră mai fericită esenţa noţiunii de consimţământ, cu eleganţă terminologică
specifică, în Codul deontologic francez şi în Codul sănătăţii.

Semantic, formularea include un spectru mai larg de sensuri prin aceea că noţiunea de lămurit implică nu numai ideea de informare propriu-zisă cât şi pe aceea
de înţelegere din partea pacientului.

În privinţa reperelor privind conţinutul şi forma, dreptul francez se mulţumeşte să evoce loialitatea ca măsură morală, cu consecinţe juridice.

În esenţă, în opinia noastră, consimţământul poate fi obţinut după informarea corectă a pacientului, într-o terminologie clară, accesibilă în mod rezonabil
acestuia, cu privire la starea sa de sănătate, la specificul intervenţiei, al alternativelor terapeutice, al îngrijirilor şi al prescripţiilor ce îi sunt propuse,
riscurile, ca si consecinţele ce pot apărea ca urmare a acestor intervenţii, îngrijiri, prescripţii, astfel încât pacientul să poată înţelege, opta şi accepta
actul medical ce urmează să fie efectuat, asupra sa în calitate de titular al dreptului de a dispune de propria persoană.

2. Ce informăm?

2.1. Temei legal

Fundamentul legal al obligaţiei de informare a pacientului este dat de:

– art. 22 din Constituţia României – Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
– art. 4-12 din Legea dreptului pacientului – Dreptul pacientului la informația medicală;
– art. 649 şi urm. din Legea nr. 95/2006 – Titlul XV „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice”;
– art. 6 şi urm. din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XVI „Răspunderea civilă a
personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar –
Acordul pacientului informat;
– de notat că jurisprudenţa franceză adaugă ca fundament al obligaţiei de informare şi principiul constituţional privind respectarea demnităţii persoanei umane.
[8]

În dreptul românesc, dreptul la demnitate se regăseşte expres la art. 76 alin. 1 în Codul civil.

2.2. Consideraţii privitoare la conţinut

Jurisprudenţa a oscilat în privinţa conţinutului consimţământului informat.

De observat că avem trei elemente ce dau conţinut voinţei pacientului, respectiv: să înţeleagă, să accepte, să opteze.

2.2.1. Înţelegerea 

Întrucât informarea poartă asupra unor chestiuni de specialitate, înţelegerea acestora de către pacient este, în mod obiectiv, dificilă, în anumite cazuri, aproape
imposibilă.

Este evident că medicul nu-şi poate asuma o obligaţie imposibilă, el este însă dator ca, luând în considerare în concret, în fiecare caz în parte, nivelul de
înţelegere al pacientului, gradul său de cultură, starea sa, etc., să-i explice într-un limbaj cât mai accesibil acestuia, specificul intervenţiei.

Există aici o limită pe care trebuie să o subliniem: în esenţă, medicului i se cere să traducă un act de specialitate, într-un limbaj comun.

Ca orice „traducere”, şi aceasta, în mod inevitabil, va duce la alterarea sensurilor, astfel încât se pune problema în ce măsură poate medicul face acest lucru?

În opinia noastră, credem că medicul trebuie să se limiteze la acele enunţuri care să descrie actul medical, într-o manieră accesibilă, cu păstrarea acurateţei
sensului de specialitate.

Reiterăm aici referirea la formularea pe care o considerăm fericită semantic, folosită de autorii francezi, aceea a caracterului loial al informării, cuvânt care
surprinde întreaga semnificaţie a obligaţiei medicului.

2.2.2. Acceptarea
https://www.printfriendly.com/p/g/5dnEb6 1/4
22.01.2019 Drept medical – consimţământul informat

Aceasta este greu de justificat, în condiţiile în care limitele obiective ale înţelegerii pacientului, limite ce ţin caracterul de strictă specialitate al actului medical,
fac din ea (acceptare) un deziderat ce riscă să aibă un caracter formal.

Descrierea unor proceduri, chiar într-un limbaj care să ajungă pe cât posibil la înţelegerea pacientului este, în practică, greu de realizat.

În consecinţă, acceptarea are, credem noi, o valoare limitată, limitare care, însă, nu trebuie interpretată împotriva medicului întrucât ea este de natură obiectivă şi
nu îi este imputabilă.

2.2.3. Opţiunea

Intervine în cazul în care medicul îi evocă pacientului mai mult modalităţi de interventie, vindecare, explicându-i gravitatea acestora, riscurile aferente şi
rezultatele posibile.

Dreptul la opţiune al pacientului este, în condiţiile evocate mai sus, credem, unul puţin consistent juridic.

Este cert că opţiunea pacientului pentru procedurile mai puţin dureroase, invazive sau riscante va prevala în detrimentul unora mai eficiente.

Credem că, aici, buna credinţă, loialitatea medicului faţă de pacient joacă un rol hotărâtor, astfel încât nu ezităm să caracterizăm consimţământul informat ca
fiind o obligaţie de diligenţă, de mijloace şi nu una de rezultat. În acest sens, Nathalie Albert[9] arată că excesul în materia obligaţiei de obţinere a
consimţământului informat conturează „spectrul unei obligaţii de rezultat”.

Aşa fiind, toate consecinţele juridice urmează a se raporta la această natură juridică a obligaţiei, respectiv o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Alături de buna credinţă ce trebuie să caracterizeze obligaţia medicului de a informa, pacientul are, la rândul său, deopotrivă, obligaţii.

Oligaţia esenţială a pacientului în această fază este aceea de cooperare, în sensul în care orice nelămurire cu privire la înţelesul informării trebuie tranşată la
momentul apariţiei ei astfel încât, actul medical odată acceptat, să decadă pacientul din dreptul de a invoca ulterior o pretinsă neînţelegere în privinţa acestuia,
cu consecinţa vicierii consimţământului prin eroare.

S-a pus problema care sunt riscurile pe care medicul este obligat să le prezinte pacientului: cele mai frecvente sau cele mai grave?[10]

Cu alte cuvinte, un criteriu cantitativ, statistic sau un criteriu calitativ vizând gravitatea riscului?

În primul caz, cel statistic, vizează frecvenţa apariţiei riscului, în timp ce în al doilea caz informaţia poartă asupra gravităţii acestuia, gravitate despre care
pacientul trebuie să fie informat chiar dacă riscul producerii lui are o frecvenţă redusă statistic.

În general, jurisprudenţa franceză a statuat în sensul utilizării ambelor criterii, până în anul 2002 când această practică a devenit lege, iar în Codul sănătăţii
publice a fost introdus articolul 1111-2, alineatul 1 în care se dispune că „informaţia datorată de medic trebuie să poarte asupra riscurilor frecvente sau grave,
normal previzibile”.

Dacă în privinţa riscurilor frecvente, acestea sunt relativ uşor de evocat (este o simplă aritmetică, statistică), cum ar putea fi definită gravitatea?

Riscurile grave sunt, potrivit unei descrieri, cele de natură să aibă „consecinţe mortale, invalidante sau chiar estetice grave, ţinând cont de repercusiunile psihologice
sau sociale”.[11]

Desigur am putea enunţa aici o posibilă problemă: care este limita superioară a frecvenţei statistice (câte procente) care ar putea fi asumabilă de către pacient
fără ca riscul, prin însăși frecvenţa producerii lui, să fie considerat ca fiind grav?

Într-adevăr dacă frecvenţa producerii riscului asociat intervenţiei depăşeşte 50%, poate fi ea privită doar ca un risc statistic?

Practic, la un asemenea grad de frecvenţă riscul producerii lui tinzând către certitudine poate fi utilizat de medic ca justificare a intervenţiei?

Desigur toate aceste aspecte urmează a fi privite din perspectiva contextului în care actul medical se realizează, de la caz la caz.

Câteva criterii sunt totuşi de semnalat:

a) criteriul scopului terapeutic al intervenţiei;
b) criteriul gradului de necesitate;
c) criteriul proporţionalităţii între riscuri şi rezultat.

De notat în privinţa acestui ultim criteriu, că intervenţiile medicale pur estetice au fost considerate în jurisprudenţă având caracter de frivolitate.[12]

Vom reveni asupra lor într-un material viitor.

Cât informăm în privinţa riscurilor grave?

În acest sens, jurisprudenţa veche germană citată de Ioan Fruma[13] arată că: „o lămurire fără cruţare asupra tuturor consecinţelor posibile şi nefavorabile ar putea
să sperie pe bolnav de operaţia care, deşi este oportună, implică primejdii sau să cauzeze bolnavului o stare de surescitare care să zdruncine cursul favorabil al
intervenţiei.”

În sensul mai sus arătat, autorii francezi[14] vorbesc despre necesitatea unei „limitări terapeutice ale informaţiei.”

2.3. Valoarea tăcerii

Consimţământul trebuie să fie expres, tăcerea pacientului neputând fi echivalată cu acceptarea.

În esenţă, în anumite situaţii, tăcerea pacientului poate valora acceptare „doar dacă este circumstanţiată sau univocă, respectiv nu poate fi interpretată decât în
acest sens ţinând cont de circumstanţele actului medical”.[15]

Desigur, aici intervine problema formei consimţământului, formă ale cărei consecinţe juridice necesită o privire mai atentă după cum se va vedea mai jos.

2.4. Forma consimţământului

Informarea verbală a pacientului, ca şi acordul acestuia, fără a fi exclusă, prezintă inconvenientul de a fi mai greu de dovedit în cazul unui litigiu ce tinde la
angajarea răspunderii medicului.

Desigur, în principiu, proba informării şi a consimţământului poate fi făcută în orice modalitate prevăzută de lege: martori, prezumţii, circumstanţele actului, etc.

Forma scrisă a informării şi consimţământului este, desigur, cea mai utilizată şi de dorit modalitate în care pacientul, informat fiind, în condiţiile mai sus arătate,
exprimă acordul său cu privire la actul medical sau dimpotrivă, refuzul său.

Forma scrisă este prevăzută de legislaţia românească (de dată relativ recentă Ordinul nr. 1411/2016 [16])

Consecinţele juridice ale formei scrise sunt, din punctul nostru de vedere, două şi urmează să fie distinct analizate în consecinţă:
https://www.printfriendly.com/p/g/5dnEb6 2/4
22.01.2019 Drept medical – consimţământul informat

I. Prima consecinţă juridică este aceea că, în privinţa sarcinii probei, creează o prezumţie de consimţământ informat, în favoarea medicului.

Prin urmare, în ipoteza unui litigiu, înscrisul conţinând consimţământul informat al pacientului creează, în favoarea medicului, prezumţia că acesta şi-a
îndeplinit obligaţiile prezăvute de lege în această privinţă.

Urmează ca pacientul să probeze faptul că, în pofida înscrisului prezentat, informaţiile necesare în vederea obţinerii consimţământului său, nu au fost transmise
în mod real sau au fost formale, insuficient conturate sau cu omisiuni esenţiale, astfel încât consimţământul său nu a putut întruni exigenţele prevăzute de lege.

Instanţele franceze au statuat, după 1997, că sarcina probei în materie de responsabilitate medicală şi, în mod special, în privinţa obligaţiei de informare a
medicului se fundează pe alineatul 2 al art. 1315 din Codul civil francez potrivit căruia cel care se pretinde liberat de executarea unei obligaţii trebuie să justifice
plata sau faptul că a produs stingerea obligaţiei sale.

În consecinţă, decide Curtea de Casaţie la 25 februarie 1997[17]: „medicul este ţinut de o obligaţie particulară de a informa clientul şi că lui îi incumbă proba că a
executat această obligaţie.”

Soluţia a fost fundată pe prevederile art. 1315 alin 2 din Codul civil francez.

S-a spus că ar fi o obligaţie excesivă pentru pacient să fie ţinut de a proba un fapt negativ.

Desigur, aici intrăm pe un teren deosebit de „generos” în materie de dispute şi contradicţii pe o jurisprudenţă şi ea îndeajuns de contradictorie…

II. Cea de-a doua consecinţă juridică a formei scrise în privinţa consimţământului informat este aceea că după consemnarea în scris a tuturor elementelor pe
care legea le exige în privinţa informării pacientului, după ce acesta semnează confirmând acceptul (inclusiv opţiunile de tratament), înscrisul consfinţeşte un
veritabil contract între medic şi pacient.

Asupra acestui aspect vom reveni, întrucât el tinde să fie confirmat de doctrina şi jurisprudenţa europeană, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Ne vom limita aici la a remarca faptul că asupra medicului apasă obligaţii pe care nu ezităm să le calificăm drept, adesea, împovărătoare şi, în orice caz, îndeajuns
de echivoce astfel încât să genereze un efect inhibitoriu, (potential chilling effect) discutat în mai toată doctrina juridică.[18]

Se conturează în literatura de specialitate necesitatea stabilirii unei răspunderi medicale de tip profesional, cu un specific distinct. [19]

Este, credem, una dintre consecinţele cele mai importante, de natură să limiteze efectele unei abordări paternaliste în privinţa pacientului, în detrimentul
medicului.

Câtă vreme medicului îi revin obligaţii, corelative drepturilor pacientului, considerăm că limitarea răspunderii acestuia într-un regim cu specific profesional
distinct, se impune, astfel încât să se realizeze un echilibru necesar între obligaţiile medicului şi drepturile pacientului.

Subliniind acest fapt, Nathalie Albert, într-o formulare plastică, arată că „progresia necontrolată a obligaţiei de informare medicală nu este fără pericol, iar
contururile încă imperfect desenate ale dreptului la reparaţie aferentă violării (n.n. – acestei obligaţii) nu trebuie să disimuleze necesitatea limitării sale.”[20]

Am adăuga în sprijinul teoriei răspunderii profesionale specifice, distincte, împrejurarea legată de caracterul revocabil al consimţământului. Caracterul
revocabil al consimţământului face ca responsabilitatea medicului să se plaseze mai degrabă în zona răspunderii contractuale, specifică actului medical şi care,
din această perspectivă, trebuie scoasă de sub reglementarea comună şi aşezată în cadrul unei tip de răspundere care, fără să piardă din vedere interesele şi
drepturile pacientului, să protejeze deopotrivă pe medic de posibile consecinţe excesive.

Un argument în plus este şi faptul că, nu numai că este revocabil, dar că el trebuie dat (şi deci obţinut) pentru fiecare etapă a intervenţiei – a actului medical.

Sunt chestiuni asupra cărora vom reveni într-un material viitor.

3. Excepţii de la obţinerea consimţământului – privire specială asupra refuzului pacientului

Îmi plac principiile. Doar atât cât să pot savura excepțiile – Doru Costea

În caz de urgenţă sau necesitate medicală (art. 15 din Legea drepturilor pacientului: „În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.”)

Este evident că urgenţa implică şi necesitatea stringentă pe care, de altfel, toate legislaţiile din lume o prevăd, prin urmare formularea este oarecum improprie.

În literatura de specialitate, se regăsesc şi alte două cazuri:

i) imposibilitatea obiectivă a luării consimţământului;
ii) refuzul pacientului.

Dacă în privinţa urgenţei şi a imposibilităţii, lucrurile sunt oarecum lămurite, ce facem în cazul refuzului?

Problema este extrem de sensibilă pentru că pacientul are şi obligaţii, obligaţia de cooperare fiind esenţială.

Considerăm că medicul trebuie să informeze pe pacient despre consecinţele refuzului, insistând asupra acestora, în limitele „loialităţii” despre care face vorbire
doctrina franceză.

Refuzul este o renunţare la un drept, prin urmare trebuie să îndeplinească exact aceleaşi condiţii ca şi consimţământul, respectiv:
– să fie liber (neviciat);
– este limitat (la fiecare etapă a intervenţiei), dacă medicul descoperă ulterior noi posibile evoluţii, este obligat să informeze pacientul;
– refuzul, ca şi consimţământul, este revocabil. Acesta este motivul pentru care credem că refuzul nu poate fi anticipat, deşi doctrina e neunitară.

Art. 7 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului: Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.

Prudenţă: medicul trebuie să se asigure că persoana este capabilă, nu se înşală şi nici nu este îndemnată să renunţe.

Caracterul loial al relaţiei medic-pacient impune, fără îndoială, şi loialitatea pacientului faţă de deciziile asumate, loialitate cuprinsă in obligaţia de cooperare pe
care acesta o are înlăuntrul acestei relaţii.

Răspunderea pentru neinformare

De notat că nu ne referim la malpraxis, ci la neinformarea asupra riscurilor.

Ce se întâmplă când intervenţia, deşi corectă, unul dintre riscurile inerente frecvente statistic sau grave s-a produs?

Trei soluţii de jurisprudenţă care au bulversat doctrina în materie:

a. răspundere integrală
b. teoria pierderii de şanse
https://www.printfriendly.com/p/g/5dnEb6 3/4
22.01.2019 Drept medical – consimţământul informat

c. teoria reparării parţiale/proporţionale.

a. Răspunderea integrală

Aşa cum am arătat, în afacerea Teyssier, Curtea de Casaţie franceză a stabilit pentru prima dată în istoria dreptului francez[21] că „(…) există drepturi ale
bolnavului al căror fundament etic rezidă în respectul faţă de persoana umană„ (…) şi a stabilit că:
– „(…) un medic este ţinut, cu excepţia situaţiilor de forţă majoră să obţinută consimţământul bolnavului înainte de a practica o operaţie şi că prin încălcarea acestei
obligaţii (…) aduce o atingere gravă drepturilor bolnavului (…)”;
– „(…) un chirurg trebuie să informeze pacientul despre natura exactă a operaţiei pe care urmează să o suporte, asupra consecinţelor posibile şi asupra alternativelor
terapeutice (…)”;
– „(…) absenţa consimţământului (…) a fost cauza generatoare (…)” (n.n. – a prejudiciului).[22]

Ni se pare excesivă. Actul medical corect efectuat, nu justifică, în opinia noastră, o răspundere integrală pentru un risc inerent.

Absenţa informării pacientului, în condiţiile unei intervenţii corecte, a făcut doar ca acesta să piardă şansa de a refuza eventualitatea (statistică) a producerii
riscului care s-ar fi produs şi în condiţiile în care ar fi fost informat.

b. Teoria pierderii de şansă

Teoria piederii de şansă se bazează pe incertitudinea producerii riscului, incertitudine care profită medicului şi care nu poate fi reclamată de către pacient întrucât
a reprezentat o simplă eventualitate (e drept, frecventă statistic).

Deci, neinformarea, în condiţiile unei intervenţii corecte, nu ar justifica acordarea de daune morale pacientului întrucât riscul s-ar fi produs şi în condiţiile în care
acesta ar fi fost informat, instanţa reţinând totuşi că el a fost privat (a pierdut) şansa de a evita un risc frecvent statistic şi care ar fi trebuit să facă obiectul
informării.

A fost o decizie a Curţii de Casaţie franceze[23].

S-a considerat că nu poate fi invocată certitudinea producerii prejudiciului ca urmare a producerii riscului, prejudiciu care oricum s-ar fi produs şi în cazul
în care el ar fi fost informat asupra riscului producerii lui.

c. Teoria reparării parţiale/proporţionale

Teoria reparării parţiale/proporţionale a prejudiciului proporţional cu frecvenţa riscului despre care nu a fost informat.

Se menţine teza că pacientul neinformat cu privire la riscul producerii unui prejudiciu, în condiţiile în care medicul a efectuat în mod corect intervenţia, nu poate
cere să se repare ceea ce la momentul intervenţiei a fost o simplă eventualitate.

Cu toate acestea, instanţele au agreat ideea unei reparări parţiale a prejudiciului, urmând ca acesta să fie apreciat în funcţie de împrejurările cauzei.

Sunt doar câteva consideraţii de ordin teoretic privind consecinţele juridice ale consimţământului informat, asupra cărora vom reveni în vederea stabilirea naturii
juridice a răspunderii în relaţia dintre medic şi pacient: răspundere delictuală sau răspundere contractuală?

[1] Sargos Pierre, E-mémoires de l’Académie Nationale de Chirurgie, 2012, 11 (2): 050-054, accesat pe http://www.academie-chirurgie.fr/ememoires/005_2012_11_2_050x054 la data de 12.04.2018.
[2] Idem
[3] Curtea de Apel Liege din 30 iulie 1890, citată de Fruma Ioan, “Responsabilitatea medicului”, Ed. H. Welther, Sibiu, 1944, pag. 145.
[4] Art. 6 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului: „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei
proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.”
[5] Seche Mircea, Seche Luiza, Dicționar de sinonime, Edit. Litera International, 2002.
[6] MINIMIZÁ = A reduce la minimum, Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009.
[7] Article 35 (article R.4127-35 du code de la santé publique).
[8] Cass. 9 Octombrie 2001 citat din Jean–René Binet, op.cit., pag. 129.
[9]   Nathalie Albert, Obligation d’information médicale et responsabilité, RFDA 2003, pag. 353.
[10] Jean–René Binet, op.cit., pag. 131.
[11]  Pierre Sargos, Sargos Pierre, E-mémoires de l’Académie Nationale de Chirurgie, 2012, 11 (2) : 050-054, accesat pe http://www.academie-chirurgie.fr/ememoires/005_2012_11_2_050x054 la data de
12.04.2018 citat de Cour de Cassation, Paris, 1997.
[12] Fruma Ioan, “Responsabilitatea medicului”, Ed. H.Welther, Sibiu, 1944.
[13]  Idem.
[14]  Jean–René Binet, Droit medical, Montchrestien, Paris, 2010.
[15] Gilles Genicot, Droit medical et biomedical, Editions Larcier, Bruxelles, 2010, pag. 134.
[16] Ordinul nr. 1411/2016 privind modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătății publice nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV „Răspunderea civilă
a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
[17] Gilles Genicot, Droit medical et biomedical, Larcier, Bruxelles, 2015, pag. 178.
[18] Nathalie Albert, Obligation d’information médicale et responsabilité, RFDA 2003 pag. 353.
[19]  Gilles Genicot, op. cit. şi Jean–René Binet, op. cit.
[20] Idem.
[21] Sargos Pierre, E-mémoires de l’Académie Nationale de Chirurgie, 2012, 11 (2) : 050-054, accesat pe http://www.academie-chirurgie.fr/ememoires/005_2012_11_2_050x054 la data de 15.06.2018
[22] Idem.
[23] Arret Larenaudie du 6 decembrie 2007, arrêt (1re Ch. Civ. pourvoi n°061930. Bull civ. I n° 380; D.2008, pag. 192, note P Sargos; RTDciv, 2008, pag. 303.

Avocat dr. Doru Costea

https://www.printfriendly.com/p/g/5dnEb6 4/4